Apostolatul Social al Patriarhului Justinian
Apostolatul social al patriarhului Justinian
Regimul comunist vedea Religia și Biserica drept lucruri nu numai inutile, dar chiar periculoase pentru om și societate. Religia nu avea nici o valoare științifică, neputând demonstra nimic, iar componenta ei „mistică” era considerată expresia celui mai adânc obscurantism. La rândul lor, valorile morale ale creștinismului erau disprețuite, afirmându-se că induc supunerea și resemnarea în fața greutăților vieții, Dar, era subliniat faptul că rolul Bisericii a fost necesar în societățile mai vechi, lipsite de capacitatea de organizare de care dispunea regimul comunist, cel care, prin instituțiile sale de stat, oferă cetățenilor toată asistența de care aceștia aveau nevoie. În consecință și instituția Bisericii era complet inutilă și se afirma că, în mod logic, pe măsură ce societatea urma să evolueze, structurile ecleziastice trebuiau să dispară odată cu Religia. În aceste condiții, singura rațiune de existență a Bisericii nu era decât aceea de a-și folosi capacitățile organizatorice, alături de cele ale altor instituții, pentru a îndeplini anumite cerințe ale societății (educație, asistența socială, etc.).
Inspirați de aceste idei, comuniștii români au invitat Biserica Ortodoxă Română să participe la „la marea operă a progresului social” ,asigurând că, în aceste condiții, instituția ecleziastică se va bucura de tot sprijinul statului. Aceasta a constituit punctul de vedere de care s-a folosit patriarhul Justinian în construirea propriului discurs, anume Biserica „prestatoare” pe tărâm social, dar pe care îl va transforma complet, conferindu-i noi semnificații.
Venind la conducerea Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Justinian spunea: „Biserica este chemată să purifice, să înnoiască și să înnobileze viața omenească, propovăduind dreptatea și omenia, munca pașnică, cinstea și ordinea; este chemată să împuternicească sufletul poporului dreptcredincios cu tăria iubirii, a solidarității și a unirii […] Obiectivul misiunii Bisericii este omul, temelia patriei și a societății. Înălțarea omului condiționează îmbunătățirea tuturor celorlalte realități ale vieții omenești, căci în fiecare om sălășluiește o lume, o patrie, o umanitate. Formarea unui om nou, a unui om conștient de rosturile lui pe pământ, pătruns de nepieritoarele adevăruri ale dreptății și păcii: iată o vastă lucrare pentru care este chemată Biserica” 1. Cuvintele acestea exprimau în esență tot ceea ce în Biserica noastră s-a numit atunci apostolatul social, noțiune ce definea integral lucrarea patriarhului Justinian.
1 Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, ,vol. I, 1948, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, p. 81.
Legat de viața și de năzuințele credincioșilor, patriarhul Justinian a imprimat apostolatului religios și un caracter social, convins fiind că „preotul slujește pe Hristos, slujind pe semenii săi, luminându-i și călăuzindu-i pe calea cea dreaptă și ajutându-i din toate puterile sale în strădaniile lor spre lumină și fericire. Acesta este sensul preoției ortodoxe, al preoției adevărate: slujirea lui Dumnezeu și a poporului” 2. Din această perspectivă, patriarhul Justinian adresa clerului următoarea chemare: „Vă chem, Preacucernici Părinți, la o muncă fără preget în scopul făuririi omului nou, omului social al păcii, al dragostei, al frăției, al cinstei și al muncii. Să creăm omul nou după învățătura Evangheliei și să nu acceptăm ca unii dintre noi să-și potrivească Evanghlia ca scut al apărării privilegiilor și intereselor lor egoiste. Trebuie creat oul nou și cu el o Biserică socială, vie și activă” 3.
Intreaga lucrare a apostolatului social inițiată de patriarhul Justinian, s-a realizat la noi, în teologie și în Biserică, sub forma unei lucrări a slujirii. Apostolarul social își are izvoarele sale evanghelice și patristice adânc înfipte în însăși ființa Bisericii noastre și cu deschideri largi spre realitățile și cerințele vieții. Sensul apostolatului social a fost tălmăcit de nsuși inițiatorul lui, în cuvinte rămase memorabile: „S-a afirmat deseori – spunea patriarhul Justinian – că eu am coborât teologia din turnul de fildeș al unor preocupări sterile și am ancorat-o în viață, în realitățile sociale, chemând pe dascălii de teologie și pe slujitorii sfintelor noastre altare să adâncească latura socială a mesajului evanghelic. Nu voi tăgădui că m-a stăpânit totdeauna un astfel de gând, dar nu-mi voi face din aceasta un merit, deoarece începător în această privință este Mântuitorul Hristos Insuși, sunt sfinții Săi ucenici și Apostoli, sunt Sfinții Părinți ai Bisericii din tot evul patristic creștin. Preocuparea pentru om, pentru desinul său pămâtean și suprapământean, pentru nevoile vieții sale prezente și pentru rosturile sale de dincolo de timp, toate acestea nu sunt noutăți pentru teologia creștină, ci probleme vechi de două milenii, a căror dreaptă rezolvare a întârziat prea mult. Chemarea mea pentru adâncirea laturei soaciale a mesajului evanghlic și întruparea lui în viața noastră de toate zilele trebuie considerată, prin urmare, nu ca o noutate teologică, ci ca o dezgropare a unor comori vechi, părăsite și uitate între scoarțele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții creștine” 4.
Așadar, apostolatul social practicat de patriarhul Justinian este vechi cât creștinismul. Pe această temelie Biserica își unea năzuințele sale cu cele ale vremurilor care se schimnbase. Dar învățătura singură era departe de a fi îndestulătoare. Fapta fiind mult mai grăitoare decât
2 Ibidem, vol. V, București, 1955, p. 20.
3 Ibidem, vol. I, p. 91.
4 Ibidem, vol. X, București, 1971, p. 28-29.
vorba. Patriarhul Justiian a cerut Bisericii integrarea ei în ritmul vremii prin reînvierea activismului ortodox – atitudinea de totdeauna a Bisericii noastre – și reînvierea vechilor virtuți creștinești, sociale, de slujire a lui Dumnezeu prin oameni și pentru oameni. Timp de aproape trei decenii, viața lăuntrică a Bisericii noatre s-a desfășurat în lumina acestei orientări a apostolatului social și s-a concretizat într-un noian de realizări.
Reîntregirea Bisericii strămoșești
Dezbinarea religioasă a românilor din Transilvania, dintre anii 1697-1701 5, a fost un act de silnicie 6, .care a pus în prtimejdie însăși unitatea natională a poporului român 7, aducând cu sine conflicte și suferințe în cadrul aceluiași neam 8.
Deși realizată „din considerente de ordin material”, la inițiativa protopopilor și cu acordul mitropolitului Atanasie Anghel („cinstit”, mai apoi, de autoritățile catolice cu rangul de episcop și supus Arhiepiscopiei romano-catolice maghiare de Esztergom-Ungaria), unirea cu Biserica Romei a fost întâmpinată cu împotrivire de către românii din părțile Brașovului, Făgărașului, Hunedoarei, și dezaprobată de ierarhii din Țara Românească și Molldova, precum și de către patriarhii rsăriteni (Calinic II al Constantinopolului și Dositei al Ierusalimului) 9. Cu toate aceste reacții de împotrivire, datorită abilității autorităților catolice, procesul uniației și-a continuat cursul, iar cu vremea și-a câștigat adepți, care au dat ființă Bisericii Unite (din Transilvania).
Prima încercare de reîntoarcere la Ortodoxie se înregistrează în iunie 1711, când soborul protopopilor români, lepădând unirea, l-au convins pe Atanasie Anghel să treacă de partea lor.
5 Despre această problemă s-au scris numeroase lucrări, dintre care amintim câteva: George Popoviciu, Unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901, 263 p.; Alexandru Pop, Dezbinarea în Biserica românilor din Ardeal și Ungaria 1697-1601, ed. II-a, București, 1921, 90 p.; Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea, vol. I, Sibiu, 1920, 259 p.; Ștefan Lupșa, Biserica ardeleană și «unirea» din anii 1697-1701, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVI (1948), nr. 9-10, p. 465-500, 11-12, p. 541-571 și an LXVII (1949), nr. 1-2, p. 35-64 (și extras, București, 1949, 102 p.); Pr. Niculae Șerbănescu, «Unirea cu Roma» înșelăciune și silnicie pentru românii din Ardeal, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1956), nr. 10-11, p. 1038-1056; Silviu Dragomir, Românii din Transilovania și unirea cu Biserica Romei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 9-10, p. 863-937 (li extras); Pr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVII (1969), nr. 3-4, p. 355-390; Ștefan Meteș, Românii din Țara Bârsei, a Făgărașului și Trei Scaune și unirea cu Roma, în „Mitropolia Ardealului”, an VIII (1963), p. 1-3, p. 109-130.
6 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVII (1969), nr. 3-4, p. 356.
7 Pr. Ștefan Lupșa, Încercări de reîntregire a Bisericii Române după 1700, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXV (1957), nr. 10, p. 1036.
8 Pr. prof. Mircea Păcurariu, Încercări și reveniri de preoți și parohii unite în sânul Bisericii strămoșești până în anul 1948, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1958), nr. 9-10, p. 1095).
9 Ibidem, Iustoriua Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, ed. II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1994, p. 304-306.
După ce vreme de ccinci luni a întrerupt legăturile cu Roma, la presiunea autorităților catolice, în noiembrie 1711, acesta a revenit la uniație, iar doi dintre protopopii care inițiaseră revenirea la Ortodoxie au fost destituiți din funcțiile lor 10.
Incercări de reîntoarcere la Ortodoxie au fost și în deceniile următoare. De pildă, cu prilejul Soborului de la Blaj (6 iulie 1744), din iniâiativa episcopului unit Inochentie Micu s-a pus în mod deschis problema părăsirii uniației , în cazul în care autoritățile nu vor acorda drepturi românilor așa după cum au fost promise în Diplomele leopoldine și cu ocazia încheierii Acordului de unire din 7 octombrie 1698. Atitudinea fermă a lui Inochentie Micu în această problemă a atras după sine un proces intentat împotriva sa de către Curtea din Viena și apoi exilul său la Roma, unde și-a dat obștescul sfârșit (la 22 septembrie 1768) 11.
Tot în aceeași perioadă (primăvara anului 1744) se înregistrează mișcarea pentru reîntoarcerrea la Oartodoxie inițiată în Transilvania de călugărul sârb Visarion Sarai. „La îndemnul lui, în multe locuri, poporul nu merge la biserică, nu se servește de preoții uniți, morții și-i îngroapă fără prohod și fără mângâierile duhovnicești, copiii și-i botează prin femei bătrâne și se întâmplă și alte daune spirituale de felul acesta” 12. Unele reveniri la Ortodoxie s-au petrecut și din îndemnul țăranului Nicolae Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului, precum și ale preoților Ioan din Aciliu, Moise Măcinic din Sibiel, Cosma din Deal, Ioanăș din Galeș 13. Alte sate transilvănene s-au reîntors la credința ortodoxă în timpul mișcării religioase conduse de ieromonahul Sofronie de la Cioara, între anii 1759-1761 14.
Refacerea unității bisericești a românilor transilvăneni a fost exprimată și cu prilejul Adunării Naționale de pe Cvâmpia Libertății de la Blaj, din 3/15 mai 1848 15, dar unii reprezentanți ai Bisericii Unite, între care și marele învățat George Barițiu, au considerat că mai degrabă să fie înfăptuită unitatea națională a neamului românersc din Transilvania 16 și apoi unirea religioasă , care, după părerea lor, la acea vreme, ar fi dus la tulburare între români 17. Prin urmare, nici această încercare n-a avut sorți de izbândă.
10 Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea, vol. I, Sibiu, 1920, p. 76.
11 A se vedea amănunte despre el la Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 9-10, p. 1137-1185.
12 Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea, vol. I, p. 143.
13 Pr. M. Păcurariu, Încercări și reveniri de preoți și parohii unite în sânul Bisericii strămoșești până în anul 1948, p. 1098; D. Furtună, Preoțimea românească în secolul al XVIII-lea, Vălenii de Munte, 1915, p. 235-241.
14 Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoroa Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, ed. II-a, Editura Institutului Biblic, București, 1994, p. 387.
15 Victor Cheresteșiu, Adunarea Națională de la Blaj, București, 1966, p. 218. Vezi amănunte la Silviu Dragomir, Studii privind istoria revoluției române de la 1848, Cluj-Napoca, 1989.
16 Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară, vol. II, Viena, 1852, p. 325, 357, 358.
17 G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, vol. II, Sibiu, 1890, p. 128.
Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, a crerat și premizele necesare pentru refacerea unității bisericești. La acea vreme, scaunul mitropolitan de la Sibiu era vacant, iar mitropolitul Vasile Suciu de la Blaj, deși ales, încă nu era întărit de către pontiful roman. In aceste împrejurări, i s-a făcut propunerea lui Vasile Suciu să devină mitropolit ortodox al Transilvaniei. Deși arătase o oarecare deschidere față de Ortodoxie, acesta a preferat să rămână mai departe în Biserica Greco-Catolică 18.
Un alt demers a fost chemarea-manifest din 18 femruarie 1939, semnată de mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu și Alexandru Nicolescu de la Blaj, adresată „tuturor românilor din Transilvania” de a participa la o mare Adunare la Alba Iulia, în 27 februarie 1939, pentru refacerea unității religioase 19. La această Adunare, organizată în ziua anunțată, la care au participat cei doi mitropoliți, episcopi ai celor două Biserici românești, reprezentanți ai culturii românești, politicieni și circa 50 de mii de români, după oficierea unui Te-Deum, s-au țint discursuri în favoarea reîntregirii Bisericii românești, socotindu-se că „era o cerință a vremii” 20. A urmat, apoi, o recepție în Sala Unirii, cu participarea a „peste 30 de personalități ale celor două Biserici”, în cadrul căreia s-a redactat un Act privind necedsitatea unității religioase și a modului de înfăptuire a acesteia, semnat de ierarhii celor două Biserici și de personalități politice și culturale transilvănene 21.Acest Act, în cae toți și-au pus mari speranțe, n-a putut fi dus la îndeplinire, pentru că, la 1 septembrie 1939, izbucnind cel de-al doilea război mondial, grija românilor s-a îndreptat către salvare și supraviețuire.
In perioada 1940-1944, când nord-vestul Transilvaniei a căzut sub ocupația horthystă, procesul de reîntoarcere la Ortodoxie a stagnat, ca urmare a suferințelor care s-au abătut asupra celor două Biserici românești din această parte de țară 22.
Problema reîntregirii Bisericii românești a fost readusă în discuție cu prlejul sărbătoririi centenarului revoluției aradene din 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, din 15 mai 1948, de către mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care a pus în mod deschis problema reîntoarcerii uniților la sânul Bisericii strămoșești 23.
18 A. P. Bănuț, Oameni de ispravă, Sibiu, 1939, p. 153-155.
19 Constantin Voicu, Biserica strămoșească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală și națională a poporului romîn, Sibiu, 1989, p. 184-196.
20 Ibidem, p. 201.
21 Ibidem, p. 202.
22 Mihai Fătu, Biserica românească din nord-vestul țării sub ocupația horthystă 1940-1944, București, 1985; Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, Biserica românească din nord-vestul țării în timpul prigoanei horthyste, București, 1986,.
23 Al. Ciurea, Rezistența Bisericii românești față de prozelitismul catolic, în „Studii Teologice”, seria II-a (1949), nr. 3-4, p. 222-223.
Aceeași dorință de revenire a credincioșilor greco-catolici la Ortodoxie și de reîntregire a Bisericii Ortodoxe Române a fost exprimată și de patriarhul Justinian Marina, în cuvântul rostit în biserica Sfântul Spiridon Nou din București,la 6 iunie 1948, cu prilejul instalării sale în scunul patriarhal. Stăruind asupra refacerii unității Bisericii Ortodoxe din Transilvania, patriarhul Justinian a spus: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea mi se cade să le aduc”, și a adresat credincioșilor greco-catolici, clerici și mireni, chemarea de a reveni la sânul Bisericii strămoșești, spre a fi „o turmă și un păstor” (Ioan 10, 16), făgăduind că va face orice jertfă pentru ca frații să fie din nou împreună 24.
In urma acestor chemări, dar mai ales a conjuncturii favorabile interne și externe, la 1 octmbrie 1948, s-au întrunit la Cluj, în sala Liceului George Barițiu, 38 de protopopi și preoți, delegați ai clerului și credincioșilor greco-catolici din 22 de județe, spre a decide în sobor duhovnicesc asupra refacerii unității bisericești a românilor trensilvăneni 25. După alegerea organelor de conducere, s-au citit și verificat împuternicirile celor 38 de delegați, precum și adeziunile date de cei 430 de canonici, protopopi și preoți pentru reîntoarcerea lor la Biserica Ortodoxă și ruperea legăturilor de orice fel cu Roma papală 26.
In continuare, a luat cuvântul preotul Traian Belașcu, președintele Adunării, care, după ce a amintit că „Unirea” de la 1700 a fost, de fapt, un dictat, fiindcă românii n-au primit ceea ce li se promisese de la autoritășile vremii: libertate și egalitate în drepturi cu vcelelalte națiuni și confesiuni recepte din Transilvania, a subliniat că uniții nu s-au înstrăinat de datinile străbune și a propus reîntoarcerea în sânul Bisericii Ortodoxe Române, act prin care se va realiza „unitatea spirituală a poporului nostru” 27. Ruperea legăturilor cu Biserica Romei și revenirea în sânul Bisericii Ortodoxe a fost susținută și de ceilalți vorbitori: protopopul Sabin Truția, protopopul Nicolae Geangalău, preotul Virgil Moldoveanu și preotul George Zagrai 28. In final, participanții au adoptat o Proclamație privind refacerea unității spirituale a poporului român și un Apel adresat clerlui și credincioșilor greco-catolici din ntreaga țară de a se reîntoarce în sânul Bisericii Ortodoxe Române 29.
După semnarea celor două documente de către toți participanții, s-a hotărît ca 36 de clerici să plece la București pentru a prezenta Sfântului Sinod și patriarhului Justinian
24 Diac. Gh. Moisescu, Alegerea, înmânarea cârjei și instalarea Inalt Preasfințitului Justinian în scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungro-Vlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, p. 250-256.
25 Ibidem, Întregirea Bisericii românești din Transilvania, în „Biserica Ortodoxă Românbă”, an LXVI (1948), nr, 9-10, p. 414-415.
26 Ibidem, p. 416.
27 Ibidem, p. 417.
28 Ibidem, 418-420.
29 Ibidem, p. 421-423.
Proclamația de revenire a celor 430 de canonici, ptotopopi și preoți în sânul Bisericii Ortodoxe Române 30.
Astfel, în ziua de 3 octombrie 1948, cei 36 delegați ai clerului unit au fost primiți lîn în sala de ședințe a Sfântului Sinod din Reședința patriarhală, de către patriarhul Justinian, mitropoliții Sebastian Rusan al Sucevei și Maramureșului, Nicolae Bălan al Ardealului, Vasile Lăzărescu al Banatului, Firmilian Marin al Olteniei, episcopul Antim Nica, arhiereii vicari Veniamin Pocitan Sinaitul, Atanasie Dincă Bârlădenul și Pavel Șerpe Ploieșteanul, consilieri patriarhali și eparhiali, protopopi și preoți din capitală. După ce preotul Aurel Bumboiu a dat citire Proclamației de revenire în sânul Bisericii străbune, patriarhul Justinian și-a exprimat bucuria pentru refacerea unității spirituale a poporului român, spunând: „Sunt fericit să constat că chemarea noastră părintească ce v-am făcut-o cu prilejul înscăunărtii noastre, de a vă reîntoarce la izvoarele credinței strămoșești, a găsit ecou în sufletele și în inimile preoților din Ardeal. Nu puteam ca odată cu întărirea noastră în scaunul patriarhicesc al Bisericii Ortodoxe Române să nu reflectez adânc la marea răspundere ce o am față de Dumnezeu, care ne poruncește prin glasul Evangheliei «să ne punem viața pentru oi» și iarăși să nu zbor cu gândul că am și «alte oi care nu sunt în staulul acesta și pe care trebuie să le aduc și să asculte de glasul meu». V-am pus atunci întrebarea: Ce ne mai desparte? Și iată că această caldă chemare a început să aibă răsunet în sufletul vostru și să răspundeți cu această sfântă hotărâre de curajoasă bărbăție românească, așa că astăzi ne unim pentru totdeauna” 31.
Despre semnificația revenirii uniților la Ortodoxie a vorbit și mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care a spus: „Fericiți suntem noi că ni s-a dat să trăim înfăptuirea acestui vis, să vedem cum se strâng rândurile fiilor poporului nostru în jurul altarelor românești. Precum avem o limbă, așa se cade să ne închinăm și în aceleași altare, arătând cum credința noastră a rămas una, ca și cămașa lui Hristos, neputând fi ruptă de dușmanii noștri. Saltă inimile noastre de bucurie când ne gândim la aportul ce-l veți aduce, iubiții noștri frați, la sporirea unității noastre naționale” 32.
Incheindu-se cuvântările, toți cei prezenți au mers în procesiune până la biserica Sfântul Spiridon-Nou, unde s-a oficiat o slujbă de mulțumire pentru înfăptuirea acestui act istoric. La sfârșitul slujbei, preotul Aurel Bumboiu a dat din nou citire Proclamației Adunării de la Cluj,
iar preotul Gheorghe Vintilescu, directorul Cancelariei Sfântului Sinod, a citit Actul sinodal prin care s-a luat la cunoștință și s-a acceptat reîntoarcerea uniților l a Biserica strămoșească,
30 Ibidem, p. 424/425.
31 Ibidem, p. 429. Acest nobil gând al patriarhului Justinian, din păcate, n-a durat decât patru decenii.
32 Ibidem, p. 433.
document semnat și de către delegații greco-catolici.
A rostit, apoi, o cuvântare patriarhul Justinian (transmisă în direct la Radio-București pentru întreaga țară), adresată credincioșilor uniți, în care a făcut referire la actul dezbinării religioase a românilor transilvăneni de la 21 octombrie 1698. După ce a arătat că strămoșii noștri s-au născut creștini de credință răsăriteană (ortodoxă), prin aceasta păstrându-se, de fapt, unitatea neamului românesc, i-a îndemnat pe credincioșii uniți să revină la credința ortodoxă și să-i primească cu căldură sufletească pe clericii care au făcut deja acest pas în capitala țării (la 3 octombrie 1948), iar acum, după 250 de ani de despărțire, ziua de „21 octombrie 1948 să devină ziua bucuriei celei mai mari…, să fie ziua unității noastre sufletești, într-o singură Biserică, cu o singură lege a dreptei credințe” 33. După slujbă, participanții s-au reîntors la Reședința patriarhală, unde în sala Sfântului Sinod au semnat în Condica sfântă.
Câteva zile mai târziu, patriarhul Justinian și mitropolitul Nicolae al Ardealului au emis două acte (documente) pentru „deslegarea preoților și credincioșilor întorși la Ortodoxie de cumplitele anateme și afurisanii aruncate asupra strămoșilor lor, acum două veacuri și jumătate, de către căpeteniile Bisericilor Ortodoxe din acea vreme” 34. Totodată, clericii greco-catolici care au semnat la București documentele oficiale de reîntoarcere la Ortodoxie au înființat un Comitet de inițiativă, cu scopul de a chema parohiile unite trecute la credința străbină să-și trimită delegați la Marea Adunare Bisericească de la Alba Iulia, convocată pentru ziua de 21 octombrie 1948, ca să consfințească reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.
Menționăm că în după-amiaza zilei de 20 octombrie 1948, în orașul Alba Iulia, împodobit de sărbătoare, au început să sosească mulțimi de credincioși din toate colțurile transilvane, îmbrăcați în costume naționale și cu steaguri tricolore în mâini, pentru a participa la istoricul eveniemnt al reunirii lor religioase.
A doua zi, 21 octombrie 1948, dimineață, episcopul Partenie Ciopron, înconjurat de un mare sobor de preoți foști greco-catolici și ortodocși, a săvârșit slujba Sfintei Liturghii în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, în prezența a peste 20.000 de credincioși uniți. După slujbă, întreaga aunare a participat la festivitățile oficiale de reîntoarcere la sânul Bisericii Ortodoxe Române. Din cadrul Comitetului de inițiativă s-a ales un președinte al Adunării, în persoana preotului Traian Belașcu, care a rostit cuvântarea de deschidere, subliniind semnificația istoricului act al reîntregirii spirituale a românilor transilvăneni.
33 Ibidem, p. 439.
34 Ibidem, p. 445. Era vorba de mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, , Calinic II al Constantinopolului și Dositei al Ierusalimului.
Din partea credincioșilor foști uniți, a vorbit țăranul Andrei Avram din satul Măjina, jud. Alba, care, după ce a mulțumit tuturor celor ce s-au implicat în realizarea reîntregirii bisericești, a declarat: „1. Că din clipa de față noi rupem orice legătură care ne ținea până acu legați de Biserica Romei; 2. Că ne întoarcem la Biserica Ortodoxă, în credința căreia s-a plămădit tot neamul nostru românesc și din care au făcut parte mai înainte cu 250 de ani toți românii, fără deosebire; 3. Că de acum înainte voim să trăim și să împărtășim laolaltă cu frații noștri ortodocși toate speranțele în mântuirea noastră sufletească, prin Sfânta Biserică Ortodoxă…” 35..
A mai luat cuvântul, în numele intelectualilor uniți reîntorși la Ortodoxie, prof. Coriolan Tătaru de la Universitatea din Cluj, care a subliniat că de acum înainte începem „un nou capitol de viață, acela al consolidării noastre românești, într-una și aceeaqși credință ortodoxă, în care s-a născut și a crescut întreg neamul românesc din adâncurile istoriei” 36.
In continuare, protopopul Nicolae Geangalău a dat citire Proclamației de la Cluj, din 1 octombrie 1948, după care Prezidiul Adunării a propus spre aprobare o Moțiune, citită de preotul George Zagrai, prin care cei preezenți au declarat: „Că rupem pentru totdeauna legăturile noastre, de orice fel, cu Vaticanul și Roma papală; că ne încorporăm cu toată ființa noastră în Biserica Ortodoxă Română, de ale cărei învățături de credință și rânduieli canonice înțelegem să ascultăm; că ne vom supune cu fiască dragoste, tuturor hotărârilor Sfântului Sinod al Biseriii noastre Ortodoxe Române” 37.
Intre timp a sosit la Alba Iulia și patriarhul Justinian, cu o parte din membrii Sfântului Sinod, între care mitropoliții Nicolae al Ardealului, Firmilian al Olteniei, Vasile al Banatului, Sebstian al Sucevei și Maramureșului; episcopii Antim al Buzăului, Grigorie al Hușilor, Iosif al Argeșului, Andrei al Aradului, Nicolae al Clujului, Nicolae al Oradiei, Veniamin al Caransebeșului, Chesarie al Constanței, Policarp Morușca, Antim Nca; arhiereii vicari Emilian Târgovișteanul, Atanasie Bârlădeanul și Teodor Scorobeț.
După ce alaiul ierarhilor a intrat în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, patriarhul Justinian, împreună cu mitropoliții Nicolae al Ardealului și Vasile al Banatului, înconjurați de preoți și diaconi ortodocși și foști greco-catolici, au săvârșit slujba Te-Deum-ului, în semn de mulțumire pentru Actul reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române. După slujbă, în numele clericilor și credincioșilor reveniți la Ortodoxie a vorbit preotul Traian Belașcu, făcând referire la semnificația înfăptuirii unității spirituale a românilor ardeleni, iar preotul
35 Ibidem, p. 448.
36 Ibidem, p. 449.
37 Ibidem..
Aurel Bumboiu a citit din nou textul Moțiunii amintite.
In cuvântarea de răspuns, patriarhul Justinian a afirmat: „Prin declarațiile de astăzi și prin cele aduse la București, în ziua de 3 octombrire , anul acesta [1948], de către delegații celor 430 de preoți, îndreptățiți suntem să socotim anulat actul de unire din anul 1698 de la Alba Iulia și să deschidem larg porțile lăcașului nostru ortodox, în care să intre toți frații clerici și mireni, a căror răzlețire nu mai are rost de aici înainte. In acest lăcaș al nostru, dragoste de frate vor afla toți cei intrați: nimeni nu se va simți străin, căci între frați buni de neam și de credință vie, și sub ochiul ocrotitor de părinte dornic de fii se găsește” 38.
După ce s-a citit Actul sinodal 39, prin care a fost anulată „Uniația” din 21 octombrie 1698, a vorbit mitropolitul Nicolae Bălan, încredințat că „Dumnezeu ne-a redat unitatea bisericească … pentru ca, prin ea, să întărim unitatea noastră morală” 40, iar preotul Nicolae Geangalău a citit un Legământ de credință față de Biserica Ortodoxă 41, alcătuit de clericii și credincioșii uniți reîntorși la credința străbună. La încheierea festivităților, patriarhul Justinian și ierarhii Sfântului Sinod, înconjurați de preoți și diaconi, au sfințit biserica „Sfâna Treime” din Alba Iulia, consacrând-o în catedrală a reîntregirii Bisericii românești din Transilvania 42.
Revenirea greco-catolicilor din Transilvania la Ortodoxie în 1948 a fost un capitol delicat în activitatea patriarului Justinian. La o lună după săvârșirea acestui act bisericesc, statul comunist, printr-un decret, a desființat Biserica Română Unită cu Roma din motive exclusiv politice 43. Deși unii l-au acuzat că a contribuit direct la „sugrumarea” acestei Biserici, patriarhul Justinian n-a avut nici un rol în acest act de anihilare, Biserica Unită urmând să fie oricum desființată, așa cum s-a întâmplat cu doi ani înainte și în Polonia și în Ucraina. Era un plan al regimului comunist ce trebuia îndeplinit în toate țările bolșevizate, dar la fel de adevărat este că patriarhul Justinian vedea în această acțiune o oportunitate unică de a realiza reîntregirea Bisericii strămoșești. Orice patriarh ortodox în locul său, conștient de misiunea și de răspunderile lui, ar fi făcut la fel, mai ales că încercări de unire între cele două Biserici, cum s-a arătat, au existat și înainte de acest moment. Cunoscând aceste antecedente,
patriarhul Justinian și-a dorit cu orice preț revenirea la Ortodoxie a românilor uniți, conștient fiind de importanța acestui act din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române” 44.
38 Ibidem, p. 458.
39 Ibidem, p. 459.
40 Ibidem, p. 462.
41 Ibidem, p. 462/463.
42 Ibidem, p. 463/464.
43 Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 al Preidiului Marii Adunări Naționale privind situația de drept a fostului cult greco-catolic, în „Monitorul Oficial nr. 281 din 2 decembrie 1948.
44 Bartolomeu Anania, Amintiri despre Patriarhul Justinian, în „Atitudini”, Cluj, 1999, p. 34.
Prin revenirea românilor uniți la Ortodoxie, patriarhul Justinian a închegat sub cârja sa înțeleaptă o Biserică mare, compactă și viguroasă, încadrând în aceeași matcă unitatea spirituală și unitatea noastră națională. Dar, după cum se știe, unitatea religioasă a românilor transilvăneni a durat doar câteva decenii (până în decembrie 1989), când o mică parte din foștii greco-catolici au format din nou Biserica Unită (Greco-Catolică) din Transilvania.
Ecumenismul local
O contribuție importantă a avut patriarhul Justinian și la statornicirea unor raporturi de rerspect reciproc, de înțelegere și de colaborare între cultele religioase din țara noastră. In trecut, între cultele religioase din țara noastră au existat relații tensionate, dominate de spirit sectar și prozelitist, alimentate și de prtidele politice, care, interesate să câștige cât mai mulți aderenți, întrețineau vrajba și lupta confesională. Mai trebuie amintit că prozelitismul se făcea aproape exclusiv în dauna Bisericii Ortodoxe Române, care era și este Biserica națională a poporului român. In această situație, ea era nevoită și pe deplin îndreptățită să se apere în fața atacurilor la care era supusă permanent. Era o atitudine dictată de nevoia firească și legitimă de apărare, bazată de îndreptățite temeiuri doctrinare 45. In schimb, Biserica Ortodoxă Română „n-a fost niciodată intolerantă față de celalalte credințe religioase, n-a căutat să-și impună principiile prin sabie sau prin măsuri violete” 46. Biserica noastră a avut „această tradiție veche de a fi respectat totdeauna credința altora, dar totodată a rugat pe cel de altă religie să-i respecte credința ei, iar atunci când le-a fost călcată legea, credincioșii și-au păstrat cu dârzenie credința lor” 47.
Patriarhul Justinian a militat pentru apropierea Bisericilor și Cultelor din țara noastră, pe bază de colaborare și respect reciproc, realizând astfel un pilduitor ecumenism local, deși, uneori, atent supravegheat de către autoritățile politice, care au impus supunerea necondiționată a tuturor cultelor din Româniua față de statul comunist 48. La inițiativa sa, au fost organizate întâlniri între conducătorii Cultelor din țara noastră, mai ales pe teme de colaborare practică, în vederea sprijinirii unor năzuințe ale cetățenilor români, altele ocazionate de evenimente de seamă din viața țării sau a unor Culte religioase de la noi. La
45 Prof. Constantin C. Pavel, Colaborarera între Biserica Ortodoxă Rămână și celelalte culte din țară, în „Ortodoxia”, anul XX (1968), nr, 2, p. 265.
46 Justinian Marina, Apostolat social, vol. I, București, 1948, p. 180.
47 Ibidem, IV, București, 1962, p. 268.
48 Cultele din România au fost obligate de regimul comunist să colaboreze, să nu existe disensiuni și conflicte între ele, care ar fi pus în pericol însăși unitatea comunistă. Totodată, comuniștii voiau să arate Apusului că în țările socialiste Bisericile și cultele religioase nu sunt persecutate și trăiesc în bună înțelegere, având împreună și un deziderat comun: lupta pentru pace în lume, idee cu mulți adepți în rîndul popoarelor apusene.
aceste întâlniri au participat șefii Cultelor religioase din România și anume: Ortodox, Reformat, Evanghelic luteran C.A, Evanghelic luteran S.P, Unitarian, Armeano-Gregorian, Creștin de rit vechi (Lipovenesc), Baptist, Penticostal, Adventist, Creștin după Evanghelie, Mozaic și Musulman.
Prima consfătuire a Cultelor religioase din țara noastră a avut loc la 23 iunie 1949, la Reședința patriarhală din București, „în urma aprobării de către Stat a Statutelor pentru organizarea și funcționarea acestor culte” 49. La încheierea consfătuirii s-a adoptat o Moțiune de recunoștință „față de conducerea de stat pentru că prima dată în țara noastră se acorda și se garanta deplina egalitate dintre Culte, precum și libertatea fiecărui cult de a se organiza și de a pregăti deservenții săi în școli proprii” 50. Câteva zile mai tîrziu, adresându-se credincioșilor săi, patriarhul Justinian spunea: „Am căutat ca mai întâi noi, Capii Cultelordin țara noastră, să dăm pildă poporului de înțelegere, de dragoste, de respect reciproc pentru credințele noastre, ca după aceea, clerul, în ascultarea noastră, predicând pacea și buna înțelegere între toate națiunile conclocuitoare, să poată cu adevărat să aibă tot succesul în propovăduirea lor…Dacă în trecut, unele interese politice de stat căutau să învrăjbească naționalitățile între ele. Tocmai pe linia religioasă, noi înțelegem să mergem pe frumul frăției, al al păcii și al dragostei; noi înțelegem să respectăm «legea» altora, așteptând în același timp ca ei să prețuiască șți să respecte legea noastră; noi nu suntem râvnitori a lua credincioșii altora , dar nici ei să nu râvnească la credincioșii noștri” 51.
Cea de-a doua consfătuire a conducătorilor Cultelor religioase din România s-a desfășurat, la inițiativa patriarhului Justinian, în ziua de 19 noiembrie 1950, la Reședința patriarhală din București, având ca temă lupta pentru apărarea păcii. Participanții la consfătuire au semnat o Chemare la lupta pentru pace către credincioșii tuturor cultelor religioase din țară 52.
Menționăm că în cursul anului 1952 au avut loc unele consfătuiri locale (zonale) ale reprezentanților Cultelor din Romțnia, ca de pildă la Cluj, în 24 martie 1952, la Oradea, în 27 mai 1952 și la București, în 31 iulie 1952, când s-au adoptat moțiuni în sprijinul apărării păcii în lume și de proterst împotriva războiului bacteriologic 53.
49 Pr. Ștefan Alexe, Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte culte relșigioase din țara noastră, în „Ortodoxia”, an XXV (1973), nr. 2, p. 193.
50 Ibidem..
51 Justinian Marina, Apostolat social, vol. IV, Bucure;ti, 1952, p. 271.
52 Prof. Constantin C. Pavel, Colaborarera între Biserica Ortodoxă Rămână și celelalte culte din țară, în „Ortodoxia”, an XX (1968), nr, 2, p. 265.
53 Vezi „Biserica Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr. 6-8, p. 331-335,
La 25 noiembrie 1952, din inițiativa patriarhului Justinian, conducătorii și reprezentanții cultelor religioase din România s-au întrunit într-o consfătuire la Institutul teologic din București, în legătură cu alegerile pentru Marea Adunare Națională, fixate perntru ziua de 30 noiembrie 1952 54. La sfârșitul consfătuirii, patriarhul Justinian și conducătorii Bisericilor și comunităților religioase din România au semnat o Chemare către slujitorii și credincioșii cultelor, îndemnându-i să-și exprime dragostea lor față de patrie și popor prin participarea la alegerile din 30 noiembrie 1952 55.
Intre 27-28 aprilie 1967, patriarhul Justinian a inițiat și a prezidat o consfătuire a conducătorilor Cultelor religioase din țara noastră, în vederea examinării situației primejdioase pentru poporul vietnamez și pentru pacea întregii lumi, datorită formelor de sălbăticie pe care le-a luat războiul din vietnam. In 28 aprilie, deschizînd ședința solemnă a Conducătorilor Cultelor religioase din România, patriarhul Justinian a subliniat participarea activă la lupta pentru pace a conducătorilor și reprezentanților diferitelor Biserici și culte creștine și necreștine și a dat citire textului unei „chemări către conducătorii, slujitorii și credincioșii cultelor religioase și către toți oamenii de bună-credință din lume” pentru a sprijini, ca și până acum, forța crescândă a protestelor și a cererilor de a se pune capăt războiului din Vietnam. Patriarhul Justinian a semnat, apoi, textul oficial al Chemării, împreună cu conducătorii de Biserici și culte religioase din țara noastră 56.
In anul următor (în 29 februarie 1968), condusătorii cultelor religioase din țara noastră au fost primiți la Consiliul de Stat într-o audiență de prezentare. In cuvântul rostit cu acest priloej, patriarhul Justinian a asigurat conducerea țării de tot sprijinul cu care cultele sunt datoare „pentru bunul mers al statului, pentru prosperitatea și bunăstarea materială și spirituală a poporului nostru […] Nu vom precupeți nimic pentru a sluji cu toată credincioșia și cu tot elanul marile năzuințe ale poporului pentru înflorirea patriaei, pentru zidirea unei vieți de progres și dreptate socială, pentru pacea și cooperarea dintre toți oamenii și dintre toate popoarele” 57. Și alți conducători de culte au făcut declarații în același sens 58.
Relațiile dintre cultele religioase din țara noastră s-au manifestat și sub alte aspecte, precum: vizite reciproce între șefii de culte, participări la evenimente de seamă din viața
54 Consfătuirea întâistătătorilor și reprezentanților tuturor Cultelor din Republica Populară Română, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr. 11-12, p. 717.
55 Chemare către clerul și credincioșii tuturor Cultelor din Republica Populară Română, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr. 11-12, p. 701-705.
56 Pr. Ștefan Alexe, Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte culte relșigioase din țara noastră, p. 195.
57 Primirea la Consiliul de Stat a Conducătorioor Cultelor religioase din Republica Socialistă România, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 1-2, p. 19-20.
58 Vezi „România liberă” din 1 martie 1968, p. 2.
cultelor (aniversări, instalări de ierarhi, decese ale unor reprezentanți de culte ș.a.) 59.
O formă eficientă de colaborare a Bisericilor și Cultelor istorice din România a constituit-o, începând din 1964, Conferințele teologice interconfesionale (câte trei de an), cu participarea cadrelor didactice de la Institutele teologice universitare ortodoxe și protestante din București, Sibiu și Cluj-Napoca. In cadrul acestor conferințe s-au dezbătut, de cele mai multe ori, teme privind dialogul teologic, care au preocupat îndeosebi organismele ecumeniste internaționale (Consiliul Ecumenic al Bisericilor și Conferința Bisericilor Europpene), dar și probleme ce vizau ecumenismul local, precum „promovarea cunoașterii, apropierii și prețuirii reciproce, slujirea păcii și vieții, a unității poporului român” 60.
Din cele 50 de conferințe teologice interconfesionale desfășurate între anii 1964-1987 (după acest an nu s-a mai organizat în România nici o conferință teologică interconfesională), peste jumătate (un număr de 28) s-au țiut în timpul patriarhului Justinian, după cum urmează: 9 la Institutul teologic din București (27 martie 1964, 17 mai 1965, 9 aprilie 1969, 3 decembrie 1970, 18 aprilie 1972, 23 ianuarie 1973, 2 aprilie 1974, 23 februarie 1975, 11 mai 1976); 10 la Institutul teologic Protestant din Cluj (0 mai 1964, l9 iunie 1965, 21 martie 1968, 9 mai 1969, 10 februarie 1970, 18 martie 1971, 21 martie 1972, 11 octombrie 1973, 13 mai 1974, 4 iunie 1975) și 9 la Institutul teologic din Sibiu (26 aprilie 1966 , 15 iunie 1968, 30 noiembrie 1969, 16 aptilie 1970, 3 iunie 1971, 8 mai 1973, 28 noiembrie 1973, 5 noiembrie 1974, 28 octombrie 1976) 61.
Tot pe linie teologică trebuie amintită colaborarea dintre cadrele didactice în cadrul Comisiei române de istorie eclesiastică comparată (care până în 1989 a avut circa 20 de întâlniri) 62.
59 La 30 iunie 1968, patriarhul Justinian a participat la sărbătorirea a 20 de ani de la alegerea lui Moses Rosen ca șef-rabin al Cultului Mozaic din România. In cadrul adunării solemne cultice care a avut loc în Templul coral din București, sinagoga principală a evreilor din România, patriarhul Justinian a rostit un cuvânt omagial, subliniind îndeosebi contribuția pe care șef-rabinul Dr. Moses Rosen a adus-o pentru conviețuirea și buna cooperare între Cultul Mozaic și celelalte culte religioase din România în toate probleme de interes comun. Vezi Sărbătorirea a 20 de ani de la alegerea Eminenței Sale dr. Moses Rosen ca Șef-Rabin al Cultului Mozaic din România, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 7-8, p. 895-900.
60 Pr. prof. Dumitru Radu, Privire de ansamblu asupra conferințelor teologice interconfesionale din România, în „Studii Teologice”, an XXX (1979), nr. 5-10, p. 653.
61 A se vedea: „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXIII (1965), nr. 5-6, p. 461-467; an LXXXVII (1969), nr. 5-6, p. 506-511; an LXXXVIII (1970), nr. 11-12, p. 1159-1166; an LXXXIX (1971), nr. 7-8, p. 778-780; an XC (1972), nr. 3-4, p. 303-307; nr. 5-6, p. 524-630; an XCI (1973), nr. 9-10, p. 987-991; an XCII (1074), nr. 5-6, p. 584-593; nr 11-12, p. 1300-1310; an XCIII (1975), nr. 1-2, p. 62-73; nr.5-6, p. 609-618; „Mitropolia Ardealului”, an IX (1965), nr. 3-4, p. 365-366; an XIII (1968), nr. 1-3, p. 226.227; an XIV (1969), nr. 4-6, p. 337-340; an XV (1970), nr. 4-6, p. 367-374, 375-383; an XVIII (1973), nr. 5-6, p. 584-586; an XXI (1976), nr. 10-12, p. 749-762; „Studii Teologice”, an XXV (1973), nr. 1-2, p. 116-118; nr 9-10, p. 743-749; an XXVI (1974), nr. 3-4, p. 283-288; an XVIII (1976), nr. 3-6, p. 517-519.
62 Pr. Viorel Ioniță, Relațiile ecumenice dintre cultele din țara noastră, în „Glasul Bisericii”, an XLIV (1985), nr. 10-12, p. 660-662.
In afară de relațiile la nivelul conducătorilor de Biserică și al teologilor, au existat legături între cultele din țara noastră și la nivelul credincioșilor și al preoților din parohie: participarea la rugăciunea pentru unitatea creștinilor, la sfințiri de biserici, hramuri, diferite slujbe sau servicii divine, la activitățile obștești de la nivel comunal, sătesc sau orășenesc 63.
Arondări de eparhii
Completarea scaunelor eparhiale vacante
Ncesitatea de a se crea centre eparhiale puternice și cu jurisdicție mai cuprinzătoare, revenirea greco-ctolicilor la sânul Bisericii mame (21 octombrie 1948) și noua împărțire administrativ-teritorială a țării pe regiuni și raioane 64, au determinat o nouă organizare canonică-administrativă a Bisericii Ortodoxe Române.
Prin noua arondare (delimitare) teritorială a eparhiilor s-au produs unele schimbări și vacanțe în scaunele epiacopale. Astfel, Arhiepiscopia Craiovei a fost ridicată la rangul de mitropolie, iar arhiepiscopul Firmilian al Craiovei (înscăunat arhiepiscop la 28 decembrie 1947) a devenit mitropolit al Olteniei, fiind instalat în noua sa demnitate de patriarhul Justinian, la 25 martie 1949, în Catedrala din Craiova. In cuvântarea rostită cu acest prilej, patriarhul Justinian a subliniat importanța ridicării Arhiepiscopiei Craiovei la rangul de Mitropolie a Olteniei și a pus în evidență misiunea ce-i revine noului mitropolit, „de a promova liniștea și buna înțelegerea în această parte de țară” 65.
Luând parte la festivitatea înscăunării episcopului Iosif Gafton ca episcop al reîntregitei Episcopii a Râmnicului și Argeșului, desfășurată la 27 martie 1949, în Catedrala din Râmnicu Vâlcea, patriarhul Justinian a vorbit despre importanța istorică a Episcopiei Râmnicului și a rugat pe argeșeni „să se riddice deasupra intereselor locale, spre idealurile mai mari ale Bisericii și și să înțeleagă că noi, acum, strămutând centrul duhovnicesc de la Argeș la Râmnic, nădăjduim că acest centru își va revărsa binefacerile peste toți credincioșii din ambele părți ale Oltului. Poporul și clerul din Argeș este rugat să se unească cu clerul și poporul din dreapta Oltului și să susțină această măsură luată de Sfântul Sinod” 66.
Tot în anul 1949, Eparhia Romanului s-a contopit cu Eparhia Hușilor, care a devenit vacantă prin punerea în retragere din oficiu a episcopului Grigore Leu, formând Episcopia
63 Cf. Ioan I. Ică, Necesitatea intensificării acțiunilor ecumeniste pe plan parohial, în „Mitropolia Ardealului”, an XV (1969), nr. 9-10, p. 675-695.
64 Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950, publicată în „Buletinul Oficial” nr. 77 din 8 septembrie 1950.
65 (Inscăunarea IPS Firmilian ca mitropolit al Olteniei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 3-4, p. 11.
66 Inscăunarea PS Iosif ca episcop al Râmnicului și Argeșului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 3-4, p. 31-33.
Romanului și Hușilor, cu reședința la Roman. In scaunul vacant al acestei eparhii, Colegiul electoral bisericesc, prezidat de patriarhul Justinian, a ales, la 8 iunie 1949, pe fostul preot greco-catolic, revenit la Ortodoxie, Teofil Herineanu 67. După tunderea în monahism (20 iulie 1949), Teofil Herineanu a fost hirotonit arhiereu, la 21 august 1949, la schitul Dragoslavele, în prezența patriarhului Justinian, care l-a încredințat de tot sprijinul Sfântului Sinod pentru ducerea la îndeplinire a misiunii ce i s-a încredințat 68. Cu prilejul înscăunării, care a avut loc la 28 august 1949, în Catedrala din Roman, patriarhul Justinian evidențiat semnificația acestei alegeri și a îndemnat clerul și credincioșii eparhiei să dea ascultare nouloui ierarh, care provine din rândul fraților ardeleni reveniți la Ortodoxie. Patriarhul Justinian a mai spus: „Sfântul Sinod a întins brațele părintești clerului fost unit și pentru aceasta a chemat din sânul acestui cler pe noul episcop al Romanulu și Hușilori, spre a desăvârși unificarea Bisericii Române și a nu mai spune «noi» și «voi», ci numai «noi ortodocșii»” 69.
Pentru completarea scaunelor eparhiale vacante de la Iași și Galați, Adunarea Națională Bisericească, întrunită la 26 februarie 1950 sub președinția patriarhului Justinian, a adotat soluția coresiderată a corespunde cel mai bine atât tradiției istorice, cât și intereselor bisericești: Arhiepiscopia Sucevei s-a contopit cu Arhiepiscopia Iașilor, Sebstian Rusan, ariepiscopul Sucevei devenind arhiepiscop al Iașilor și miropolit al Moldovei și Sucevei 70, iar Episcopia Constanței s-a contopit cu Episcopia Galaților, sub denumirea de Episcopia Dunării de Jos, episcopul Chesarie Păunescu al Constanței (ales la 10 ianuarie 1944) devenind episcop al Dunării de Jos, cu reședința la Galați.
Patriarhul Justinian a participat la festivitatea înstalării mitropolitului Sebastian Rusan al Moldovei și Sucevei, care a avut loc în ziua de 25 martie 1950, în Catedrala din Iași, rostind și o cuvântare de rămas bun de la clerul și credinccioșii moldoveni, în calitate de fost mitropolit al lor. Referindu-se la reîntrgirea Eparhiei Moldovei, patriarhul Justinian a spus: „Iată, consfințim astăzi contopirea Arhiepiscopiei Sucevei cu Arhiepiscopia Iașilor, act prin care s-au redat Mitropoliei Moldovei satele și târgurile vechii Mitropolii a Moldovei și Sucevei” 71.
67 Vezi Colegiul electoral pentru alegerea episcopului Eparhiei Romanului și Hușilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 7-10, p. 160.
68 .Hirotonia noului episcop al Romanului și Hușilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 11-12, p. 16-21.
69 Înscăunarea Preasfințitului Teofil Herineanu, episcopul Romanului și Hușilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 11-12, p. 29.
70 La 27 noiembrie 1947 a fost ales episcop al Maramureșuoui, iar în septembrie 1948, prin contopirea Episcopiei Maramureșului cu Arhiepiscopia Sucevei luat ființă Arpiscopia Sucevei și Maramureșului, la conducerea căreia a fost numit Sebastian Rusan,
71 Inscăunarea IPS Sebastian Rusan, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII (1950), nr. 3-6, p. 212-213.
De la Iași, la 26 martie 1950, patriarhul Jutinian a pleat la Galați, unde a participat la instalarea episcopului Chesdarie Păunescu al Dunării de Jos, rostind și un cuvânt lămuritor către cler și credincioși în legătură cu noua arondare a eparhiei: „Dacă Constanța rămâne de astă deată fără scaun episcopal, aceasta se datorește împrejurărilor, totuși, noi ne vom îndrepta permanent ajutorul nostru către viața duhovnicească și către activitatea clerului din Constanța. Chiar înainte de a proceda la înscăunarea PS Episcop Chesarie, noi am și luat hotărârea ca fosta catedrală să se termine cât mai curând, pentru ca toți credincioșii din Constanța să fie mângâiați că deși le-a plecat episcopal, totuși, catedrala lor va fi data sljirii bisericești .In același timp, la sărbătorile mari, ca fost scaun episcopal, va fi onorată prin prezența episcopului de la Galați sau prin arhiereul care este la mănăstirea Cocoș. Prin urmare, duhovnicește, noi nu ne-am despăprțit gândurile și grija față de Constanța” 72.
După punerea în retragere din oficiu, în octombrie 1950, a episcopului Nicolae Popovici al Oradiei, mai bine de un, eparhia a fost condusă de episcopul Andrei Magier al Aradului, în calitate de locțiitor. Completarea acestei vacanțe s-a făcut la 11 noiembrie 1951, când Colegiul electoral bisericesc, sub președinția mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, a ales ca episcop al Oradiei pe arhimandritul Valerian Zaharia. A fost hirotonit arhiereu la 13 noiembrie, în Catedrala patriarhală, și a primit cârja episcopală la 14 noiembrie, din mâna patriarhului Justinin, în cadrul unei ceremonii desfășurate în scala sinoală din Palatul patrarhal. Adresându-se episcopului Valerian Zaharia, patriarhul Justinian spus: „Turma încredințată păstoriei Presfinției Tale o cunoaștem și știm că nu este ușor a o conduce! Preoțimea, care, până acum trei ani, era împărțită în două strane, în urma revenirii greco-catolicilor, încă nu este complet unificată. De asemenea, viața și disciplina bisericească au multe lipsuri. Este necesar să se lucreze temeinic pentru crearea unei atmosfere de înțelegere și armonie. O sarcină urgentă este aceea de a risipi neîncrederea pe care cei răuvoitori o seamănă în jurul revenirii la Ortodoxie și a porni la o acțiune de consolidare a reîntregirii Bisericii noastre în Episcopia Oradiei” 73.
Cu această alegere s-a încheiat o etapă în evoluția și consolidarea Bisericii Ortodoxe Române. Prin organizarea și reîntregirea eparhiilor și prin rânduirea unor ierarhi cu vechime și experiență pastorală la conducerea lor s-a unificat în voință și acțiune autoritatea supremă a Bisericii, Sfântul Sinod 74
72 Inscăunarea PS Chesarie Păunescu, Episcopul Dunării de Jos, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII ( 1950 ), nr. 3-6, p. 228.
73 Alegerea, hirotonia, înmânarea cârjei și înscăunarea nouolui episcop al Oradiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIX (1951), nr. 10-12, p. 435-445.
74 Completarea scaunelor eparhiale vacante, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXII (1954), nr. 8, p. 814.
In perioada următoare, Sfântul Sinod și patriarhul Justinian s-au îngrijit de completarea vacanțelor episcopale, apărute ca urmare a decesului unor ierrarhi, sau a ridicării unor episcopi la rangul de arhiepiscopi ori mitropoliți, prin alegerea și instalarea de noi titulari la conducerea eparhiilor respective.
Astfel, prin trecerea la cele veșnice a mitropolitului Nicolae Blan 75, scaunul Mitropoliei Ardealului a devenit vacant. La 26 februarie 1956 s-a întrunit Colegiul electoral bisericesc, prezidat de patriarhul Justinian, care a ales pe noul mitropolit al Ardealului în persoana profesorului Iustin Moisescu. A fost hirotonit arhiereu la 15 martie 1956, de patriarhul Justinian, în Catedrala patriarhală din București și instalat în scaun la 18 martie, același am, în Catedrala mitropolitană din Sibiu. Înmânându-i cârja mitropolitană, patriarhul Justinian a spus: „Incepând de astăzi ești păstorul direct al Aehiepiscopiei Sibiului și mitropolit peste încă două episcopii sufragane: Clujul și Oradea. Îți este dat să fii conducător de suflete peste un popor evlavios prin temperament, care a știut să probeze credința sa religioasă chiar și în focul unor lupte din cele mai grele. Până acum, în «tinda Bisericii», ai fost profesor la catedră, stăpânit de pasiunea Studiuui Biblic al Noului Testament. Astăzi preiei conducerea Mitropoliei ardelene și, ca arhiereu al lui Hristos, îți este dat nu numai să cultivi sufletele credincioșilor, ca până acum, dar să le și mântuiești. Apropie-te de toți cu înțelegere de părinte și caută de te identifică cu durerile și aspirațiile fiecăruia. Ești chemat să desăvârșești reîntregirea Bisericii ardelene, vis împlinit în toamna anului 1948, prin vrerea liber mnifestată a cleului și credincioșilor greco-catolici. Inima Inaltpreasafinției Tale să se alipească de această sfântă misiune și râvna pentru împlinirea ei să nu te părăsească niciodată” 76.
In ziua de 15 septembrie 1956 a încetat din viață, după o grea suferință, la reședința sa din Iași, mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei și Sucevei 77. Pentru desemnarea unui nou titular în scaunul mitropolitan de la Iași, patriarhul Justinian a convocat, la 10 ianuarie 1957, Colegiul electoral bisericesc, care a ales în acest sacaun pe mitropolitul Iustin Moisescu, până
75 A decedat la 6 august 1955, la reședința sa de la Sibiu. A fost înmormântat la mănăstirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus). Slujba prohodirii a fost săvârșită de patrirhul Justinian, la 9 august 1955, în catedrala mitropolitană din Sibiu. Făcând în numele Sfântului Sinod elogiul funebru al marelui ierarh ardelean, patriarhul Justinian a spus că „mitropolitulNicolae Bălan, a fost o personalitate de culme în istoria contemporană a Bisericii și a Patriei noastre, un adevărat apostol național și bisericesc, cu mari contribuții în toate domeniile vieții ortodoxe din Ardeal și din toată țara”. Vezi Funeraliile mitropolitului Nicolae al Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIII (1955), nr. 11-12, p. 863-887.
76 Diac. prof. Gh. Moisescu, Pr. prof. Gr. Marcu, Alegerea, hirotonia, investitura și înscăunarea IPS Mitropolit Iustin al Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Romțnă”, an LXXIV (1956), nr. 3-4, p. 250.
77 Slujba înmormântării a fost oficiată de patriarhul Justinian, la 20 septembrie 1956, înCcatedrala din Iași, ținând și o cuvântare în numele Sfântului Sinod, în care a evocat personalitatea ierarhului decedat. Funerariile mitropoliului Sebstian Rusan al Moldovei și Sucevei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1056), nr. 10-11, p. 871-888.
atunci mitropolit al Ardealului. Investitura mitropolitului Iustin a avut loc în ziua de 12 ianuarie 1957, în sala sinodală din Reședința patriarhală, când patriarhul Justinian i-a înmânat cârja mitropolitană. Festivitatea de înscăunare s-a desfășurat a doua zi, 13 ianuarie, în Catedrala mitropolitană din Iași. Cu acest prilej, patriarhul Justinian a rostit o cuvântare, între altele spunând: „Turma ce ți s-a încredințat spre păstorire este una din cele mai alese. Un cler luminat, ascultător, supus, disciplinat, râvnitor în împlinirea misiunii lui, devotat Bisericii și Patriei, cărora le-a închinat întreaga lui putere de muncă și de jertfă. Alături de acest cler de mir luminat și harnic, vei găsi clerul monahal, miile de călugări și călugărițe din numeroasele mănăstiri și schituri cu care a binecuvântat Dumnezeu acest pământ. Reorganizat de Sfântul Sinod, acesta duce în tăcerea sfintelor locașuri o intensă viață de rugăciune și de muncă stăruitoare. Prin viața lui de rugăciune, el face ca mănăstirile noastre să fie cetăți ale vieții duhovnicești, unde să găsescă întărire și cei din afara lor. Vei găsi, în sfârșit, o turmă de credincioși, a căror evlavie este cea mai aleasă podoabă a sufletului moldovenesc Mai mult ca în oricare parte a țării, aici te vor întâmpina la tot pasul roadele evlaviei moldovenilor. Acesta este clerul și poporul pe care-l vei avea de păstorit de azi înainte 78.
Prin algerea mitropolitului Iustin la Mitropolia Moldovei, a rămas vacant scaunul de mitroolit al Ardealului. Colegiul electoral bisericesc, convocat de patriarhul Justinian în ziua de 123 mai 1957, a ales în acest scaun pe episcopul Nicolae Colan al Clujului. Investitura a avut loc în ziua de 25 mai, în sala sinodală din Reședința patriarhală, când noului mitropolit al Ardealului a primit cârja mitropolitană din mâna patriarhul Justinian 79.Festivitatea înscăunării mitropolitului Nicolae Colan s-a desfășurat în ziua de 26 mai, în Catedrala mitropolitană din Sibiu. La sfârșitul Sf. Liturghii s-a dat citire Gramatei patriarhale, după care patriarhul Justinian a ținut o cuvântare de prezentare a noului mitropolit, căruia i-a frăcut urări de sănătate și de păstorire rodnică și îndelungată 80.
Prin ridicarea episcopului Nicolae Colan la treapta de mitropolit al Ardealului, a rămas vacant scaunul de episcop al Clujului. La 19 decembrie 1957, Colegiul electoral bisericesc, prezidat de patriarhul Justinian, a ales în acest scaun pe Teofil Herineanu, episcopul Romanului și Hușilor. Participând la înscăunarea episcopului Teofil Herineanu, desfășurată în ziua de 22 decembrie 1957, în Catedrala din Cluj, patriarhul Justinian a rostit o cuvântare
78 Alegerea, investitura și înscăunarea IPS Mitropolit Iustin al Moldovei și Sucevei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXV (1957), nr. 1-2, p. 60.
79 Pr. prof. Grigore Marcu, C. Rădulescu, Alegerea, investitura și înscăunarea IPS Nicolae Colan, Mitropolitul Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXV (1957), nr. 6-7, p. 500-501.
80 Ibidem, p. 510-514.
în care a subliniat că festivitatea are o însemnătate deosebită, întrucât noul episcop este „nu numai un simbol al reîntregirii bisericești”, ci și „un steag sub care se vor strânge toți românii foști greco-catolici” 81.
In 15 decembrie 1960, patriarhul Justinian a deschis lucrările Colegiului electoral bisericesc pentru alegerea unui nou episcop al Aradului, în scaunul rămas vacant prin decesul episcopului Andrei Magieru 82. Colegiul electoral a ales episcop al Aradului pe preotul Nicolae Corneanu, conferențiar la Institutul teologic din Sibiu 83. A fost hirotonit arhiereu de patriarhul Justinian, în ziua 15 ianurie 1961, în biserica Sf. Spiridon-Nou din București. La ceremonia de investitură, din 19 ianuarie 1961, tot patriarhul Justinian a înmânat cârja episcopală noului episcop al Aradului, Nicolae Corneanu, aresându-i și un cuvânt de povățuire și îndemn în noua misiune ce i s-a încredințat 84.
Pentru ocuparea scaunului de arhiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului, devenit vacant prin pensioarea mitropolitului Vasile Lăzărescu 85, și pentru desemnarea unui episcop titular la Episcopia Romanului și Hușilor, în locul episcopului Teofil Herineanu, ales arhiepiscop al Clujului, patriarhul Justinian a convocat Colegiul electoral bisericesc pentru zilele de 17 și 18 ferbruarie 1962.
Colegiul electoral a ales ahiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului pe episcopul Nicolae Corneanu al Aradului. A fost înscăunat la 4 martie 1962, în Catedrala din Timișoara, de către patriarhul Justinian, care i-a înmânat cârja mitropolitană și a rostit o cuvântare, subliniind că se așteaptă de la noul mitropolit să întroneze în cuprinsul Mitropoliei Banatului „pacea duhovnicească, buna rânduială și adevărata slujire arhierească și preoțească în duhul adevărului și al dragostei creștine” 86.
La Epscopia Romanului și Hușilor, Colegiul electoral a ales pe episcopul Partenie Ciopron, fost episcop al Armatei până în 1948. A fost înscăunat la 4 martie 1962, în catedrala episcopală din Roman, de către mitropolitul Iustin al Moldovei și Sucevei 87.
81 Ibidem, , Alegerea, investitura și înscăunarea PS Teofil Herineanu ca episcop al Vadului, Feleacului și Clujului, în „Mitropolia Ardealului”, an III (1958), nr. 1-2, p. 23.
82 Vezi Incetarea din viață a epicopului Abdrei Magier al Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVIII (1960), nr. 5-6, p. 421-428.
83 Alegerea Pr. Dr. Nicolae Corneanu ca episcop al Ardului. Lucrările Colegiului electoral bisericesc, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVIII (1960), nr. 11-12, p. 987-995.
84 Hirotonia în arhiereu, investitura și instalarea PS Episcop Nicolae al Aradului, în „ Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIX (1961), nr. 1-2, p. 81-111.
85 Arhiepiscopia Timișoarei, înființată în 1940, a fost ridicată la rangul de mitropolie a Banatului în 1947. Primul ei arhipăstor a fost Vasile Lăzărescu.
86 Alegerea, investitura și înscăunarea IPS Nicolae Corneanu ca arhiepiscop al Timi;oarei ;i mitropoloit al Banatului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 3-4, p. 196-202
87 Alegerea, investitura și înscăunarea PS Partenie Ciopron ca episcop al Romanului și Hușilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 3-4, p. 236-262.
Colegiul electoral bisericesc a mai fost convocat de patriarhul Justinian la 28 iulie 1962, pentru desemnarea noului episcop al Aradaului, în locul lăsat vacant de episcopul Nicolae Corneanu, ales arhiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului. Colegiul electoral a ales în acest scaun pe episcopul Teoctist Botoșăneanul, vicar pariarhal 88. Inverstitura și înscăunarea noului episcop a avut loc la 16 septembrie 1962 , în Catedrala eopiscopală din Arad și a fost oficiată de mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu 89.
La 15 aprilie 1967 a încetat din viață mitropolitul Nicolae Colan al Ardealului 90. Pentru desemnarea unui succesor în scaunul de arhiepiscop de Alba Iulia și Sibiu și mitropolit al Ardalului, s-a întrunit Colegiul eletoral bisericesc, la 4 iunie 1967, sub președinția patriarhului Justinian, care a ales în acest scaun pe arhimandritul Nicolae Mladin, profesor la Institutul Teologic din Sibiu. A fost hirotonit ahiereu la 8 iunie 1967, de patriarhul Justinian, în Catedrala patriarhală din București. Participând la festivitatea înscăunării, desfășurată în Catedrala din Sibiu, la 11 iunie 1967, patriarhul Justinian a înmânat mitropolitului Nicolae Mladin cârja mitropolitană și i-a adresat un cuvânt de încurajare în noua misiune ce i s-a încredințat 91.
Prin trecerea la cele veșnice, la 29 octombrie 1972, a mitropolitului Firmilian Marin 92, scaunul de arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Olteniei a rămas vacant. Colegiul electoral bisericesc, convocat de patriarhul Justinian pentru ziua de 28 ianuarie 1972, a ales în acest scaun vlădicesc pe episcopul Teoctist al Aradului. Potrivit rânduielii, patriarhul Justinian a oficiat în Catedrala mitropolitană din Craiova, la 25 februarie 1973, ceremonia înscăunării noului mitropolit. La sfârșitul ceremoniei, adresându-se mitropolitului Tepctist, patriarhul Justinian i-a urat „o pastorație cât mai plină de roade duhovnicești, demnă de Biserica și poporul nostru,” 93.
88 Alegerea PS Teoctist Arăpaș în scaunul de episcop al Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 7-8, p. 597-607.
89 ,Investitura și înscăunarea PS Episcop Teoctist al Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 9-10, p. 777-801.
90 A fost prohodit în catedrala mitropolitană din Sibiu de un sobor de arhierei, în frunte cu mitropolitul Iustin al Moldovei și Sucevei. A fost înmormântat la Rășinari, lângă mausoleul mitropolitului Abdrei Șaguna. Cf. Funeraliile IPS Mitropolit Nicolae Colan al Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV (1967), nr.3-4, p. 256-274.
91 Alegerea, hirotonia și instalarea IPS Nicolae Mladin ca arhiepiscop de Alba Iulia și Sibiu și mitropolit al Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV (1967), nr. 5-6, p. 529-561.
92 La slujba de prohodire a mitropolitului Firmilian, care s-a oficiat la 2 noiembrie 1972, în Catedrala mitropolitană din Craiova, a participat și patriarhul Justinian, rostind și un panegiric în numele Sfântului Sinod și al său personal. Vezi „Biserica Ortodoxă Română”, an XC (1972), nr. 11-12, p. 1149-1158.
93 Vezi Alegerea, recunoasterea și instalarea IPS Teoctist ca arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Oltenieii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 1-2, p. 59-86.
In ședința Sfântului Sinod din 9 iunie 1973, patriarhul Justinian a propus ridicarea Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului la rangul de arhiepiscopie. Motivând această propunere, patriarhul Justinian a amintit că Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului datează, în forma sa actuală, din anul 1921, ea constituind o reînviere a Episcopiei Feleacului și a Episcopiei Vadului, care au ființat în Transilvania în secolul al XV-lea. Documentele care au rămas din acel timp atestă că ierarhul Episcopiei Feleacului purta titlul de arhiepiscop, iar eparhia era numită mitropolie. In ceea ce privește orașul de reședință al acestei eparhii, el este – după cum se știe – străvechea cetate dacică Napoca, pe care romanii au ridicat-o la rangul de municipiu și care în secolul al XIII-lea a ajuns un renuit centru militar-administrativ. In secolele următoare, Clujul a devenit cel mai important oraș al Transilvaniei, din punct de vedere cultural, politic și economic, iar în vremea noastră a cunoscut o continuă dezvoltare și înflorire, ajungând al doilea oraș din țară în ceea ce privește numărul populației.
Cunoscând din istoria bisericească universală – a mai spus patriarhul Justinian – că dezvoltarea orașelor și cetăților metropole a atras, pe linie bisericească, ridicarea ierarhilor care aveau reședința în aceste metropole la ranguri bisericești de nivelul administrativ al acestora, „considerăm că, pe temeiurile arătate, Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului este îndreptățită să fie ridicată la treapta de arhiepiscopie” 94.
In urma discuțiilor care au avut loc, Sfântul Sinod s-a declarat de accord cu ridicarea Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului la treapta de arhiepiscopie, cu titlul de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului și reședința în municipiul Cluj. Totodată, Sfântul Sinod a acordat episcopului Teofil Herineanu, titularul acestei eparhii, rangul de arhiepiscop, iar vicarului său pe cel de episcop- vicar 95.
Festivitățile bisericești ale ridicării Episcopiei Vadului, Feleracului și Clujului la treapta de arhiepiscopie și ridicării episcopului Teofil Herineanu, la rangul de arhiepiscop, precum și hirotonia în arhiereu a arhimandritului Justinian Chira (de la mănăstirea Rohia), cu titulatura „Maramureșanul” și instalărea sa în funcția de episcop-vicar al acestei arhiepiscopii s-au desfășurat ăn ziua de 9 septembrie 1973, în Catedrala din Cluj. Delegatul patriarhului Justinian la aceste festivități a fost mitropolitul Teoctist al Olteniei 96.
94 Ridicarea Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului la treapta de arhiepiscopie și acordarea rangului de arhiepiscop PS Episcop Teofil Herineanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p 728.
95 Ibidem, p. 730.
96 Festivitățile bisericești prilejuite de ridicarea Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului la treapta de Arhiepiscopie și a PS Episcop Teofil la rangul de arhiepiscop, precum și hirotonia și instalarea ca episcop-vicar a arhimandritului Justinian Chira, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 9-10, p. 948-964.
Pentru alegerea titularului în scaunul rămas vacant al Eparhiei Dunării de Jos, prin pensionarea, la cerere, a episcopului Chesarie Păunescu, s-a întrunit Colegiul electoral bisericesc, în ziua de 10 iunie 1973, sub președinția patriarhului Justinian, care a ales în acest scaun pe episcopul Antim Nica, vivar-patriarhal. Ceremonia instalării s-a desfășurat în ziua de 19 august 1973, în Catedrala episcopală din Galați. După Sfinta Liturghie, patriarhul Justinian a înmânat cârja episcopală și a adresat un cuvânt de înbărbătare celui ales, care i-a fost colaborator apropiat, ca vicar-patriarhal, asigurându-l de tot sprijinul său în noua misiune ce i s-a încredințat 97.
In urma alegerii episcopului Teoctist ca arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Olteniei, s-a vacantat scaunul de episcop al Aradului. Pentru așezarea unui titular în acest scaun episcopal, patriarhul Justinian a întrunit Colegiul Electoral Bisericesc în ziua de 10 iunie 1973. care a ales la conducerea Eparhiei Aradului a episcopului Visarion Rășinăreanul, vicarul Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Sibiu 98. A fost instalat în scaun în ziua de 26 august 1973, în Catedrala episcopală din Arad, de către mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, care i-a înmânat cârja episcopală și i-a adresat un cuvânt de rodnică păstorire în noua misiune la care a fost chemat 99.
Prin hotărârea Sfântului Sinod din 16 octombrie 1975, Episcopia Dunării de Jos a fost ridicată la treapta de Arhiepiscopie, cu titulatura de Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos, iar conducătorul ei, episcopul Antim Nica la rangul de arhiepiscop. Totodată, în urma vacantării postului de vicar al acestei eparhii (prin alegerea arhiereului-vicar Gherasim Constănțeanul în funcția de arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului și Argeșului, cu titulatura Piteșteanul) , Sfântul Sinod a ales pe arhimndritul Epifanie Norocel, starețul mănăstirii Neamț, în funcția de episcop vicar al noii Arhiepiscopii, aprobând ridicarea sa la treapta de arhiereu, cu titlul de Tomitanul.
Festivitățile înscăunării arhiepiscopului Antim Nica al Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos și ale hirotonirii și instalării arhimandritului Epifanie Norocel în funcția de episcop vicar al acestei arhiepiscopii au avut loc în ziua de Duminică, 9 noiembrie 1975, în
97 Alegerea, recunoașterea și instalarea Preasfințitului Episcope Antim Nica la Eparhia Dunării de Jos, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p. 738-761.
98 Fost preot greco-catolic la o parohie din Cluj, revenit la Ortodoxă în 1948, Visarion Aștileanu a funcționat după anul 1958 ca inspector general bisericesc și consilier patriarhal. La 28 iunie 1962, la propunerea patriarhului Justinian, Sfântul Sinod l-a ales episcop-vicar patriarhal, cu titlul de Ploieșteanul, hirotonia în arhiereu săvârșindu-se la 9 septembrie, același an, în Catedrala patriarhală din București. La propunerea mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, la 19 decembrie 1968, Sfântul Sinod l-a ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Sibiu, cu titlul de Rășirăneanul.
99 Alegerea, recunoașterea și instalarea Preasfințitului Episcop Visarion Aștileanu la Eparhia Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p. 762-784.
Catedrala din Constanța, cu participarea patriarhului Justinian și a unor ierarhi ai Sfântului Sinod. La sfârșitul Sfintei Liturghii s-a citit Actul sinodal de înființare a Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, după care patriarhul Justinian a înmânat arhiepiscopului Antim cârja de arhiepiscop, iar arhiepiscopul Antim a înmânat cârja pastorală episcopului său vicar, Epifanie Tomitanul.
Adresându-se arhiepiscopului Antim și episcopului-vicar Epifanie Tomitanul, patriarhul Justinian a spus: „Vă îndemn să cultivați în inimile credincioșilorr ortodocși de aici îndeosebi virtutea iubirii de credința dreaptă și de neam, virtute ce carcterizează poporul nostru de-a lungul întregii lui istorii. Lucrați la păzirea curată a credinței, așa cum ne-au transmis-o înaintașii, ca pe o moștenire a adevărului dumnezeiesc. Vegheați la păstrrea cu neobosită grijă la acele vestigii ale trecutului nostru: biserici, documente, obiecte de cult, moaște sfinte de martiri, atât de numeroase și de grăitoare în ținuturile Dobrogei; păstrați-le ca pe niște „comori”, ascunse atâta vreme în pământ și descoperite în vremea noastră, spre mărturie tuturor despre vrednicia strămoșilor, prezența permanentă și rostul nostru istoric pe aceste locuri” 100.
In dorința de a de a sublinia și pe linie bisericească aniversarea a 375 de ani de la prima unire a celor trei țări române sub Mihai Viteazul, precum și împlinirea a două milenii de atestare documentară a vechiul Apullum (Alba Iulia de astăzi), patriarhul Justinian a propus Sfântului Sinod reînființarea, după aproape trei secole, a Eoiscopei Alba Iuliei, fosta Mitropolie a Bălgradului, desființată de habsburgi.
In referatul patriarhului Justinian prezentat Sfântului Sinod se arată că domnitorul Mihai Viteazul s-a interesat în mod deosebit de situația Bisericii Ortodoxe din Transilvania, zidind în 1597 Catedrala din Alba Iulia, viitoarea reședință a mitropolitului Ioan de la Prislop, pe care îl va instala în anul 1600 ca prim mitropolit al Bălgradului (Alba Iulia). Mitropolia Alba Iuliei a jucat un rol deosebit în istoria bisericească a Transilvaniei până în vremea uniației, când a fost coborâtă la treapta de episcopie, dependentă de Strigonium. Abia în anul 1864, mitropolitul Andrei Șaguna reușește să reînființeze mitropolia, cu sediul la Sibiu.
Însușindu-și propunerea patriarhului Justinian și ținând seamă că Arhiepiscopia Sibiului cuprinde șase județe și că este posibil ca printr-o nouă delimitare teritorială a respectivei Arhiepiscopii să se reînființeze Episcopia Alba Iuliei, Sfântul Sinod, în ședința din 14 decembrie 1975, și-a exprimat acordul cu refacerea Episcopiei Alba Iuliei, ca eparhie
100 Reînființarea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1498.
sufragană Mitropoliei Ardealului, cuprinzînd județele Alba, Mureș și Harghita. Totodată, Sfântul Sinod a ales la conducerea Episcopiei Alba Iuliei pe episcopul Emilian (Birdaș) Rășirăneanul, episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului 101, și a îndatorat pe mitropolitul Nicolae al Ardealului să ia măsurile cuvenite pentru refacerea acestei episcopii și pentru alegerea și constituirea organelor eparhiale 102.
Festivitatea instalării episcopului Emilian s-a desfășurat în ziua de 25 ianuarie 1976, în catedrala „Reîntregirii” din Alba Iulia, la sfârșitul Sfintei Liturghii, oficiată de un sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod în frunte cu mitropolitul Iustin al Moldovei și Sucevei. După citirea Gramatei mitropolitane de înscăunare, mitropolitul Nicolae al Ardealului, în calitate de mitropolit al locului, a înmânat eoiscopului Emilian Birdaș cârja de păstor al Episcopiei Alba Iuliei, rostind și o cuvântare de felicitare 103.
Menționăm și faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sub președinția patriarhului Justinian, a ales episcopi-vicari și arhierei-vicari la unele eparhii, la recomandarea chiriarhilor respectivi, după cum a cerut trebuința.
Astfel, Sfântul Sinod, în ședința din 9 iunie 1973, la recomandarea patriarhului Justinian, a ales pe arhimandritul Roman Stanciu, starețul mănăstirii Cernica, în funcția de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Biucureștilor, acprdându-i ramgul de arhiereu, cu titulatura Ialomițeanul, A fost hirotonit arhiereu de patriarhul Justinian, în ziua de 15 august 1973, de în Catedrala patriarhală din București 104.
In ședința din 17 decembrie 1974, Sfîntul Sinod, la recomandarea mitropolitului Iustin al Moldovei și Sucevei, a ales pe arhimandritul Adrian Hrițcu, starețul mănăstirii Slatina, în funcția de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, acordându-i rangul de arhiereu, cu titulatura de Botoșăneanul. Hirotonia în arhiereu a avut loc în ziua de 27 ianuarie 1974, în Catedrala mitropolitană din Iași 105.
La recomandarea episcopului Iosif al Rîmnicului și Argeșului, Sfântul Sinod, în ședința din 16 octombrie 1975, a ales pe arhiereul-vicar Gherasim Constănțeanul în funcția de
101 Ales de Sfântul Sinod, la 11 iunie 1073, la recomandarea mitropolitului Nicolae Colan al Ardealului, ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Sibiu, a fost hitotonit arhiereu, cu titulatura Rășirăneanul, și instalat în ziua de 2 septembrie 1973, în Catedrala mitropolitană din Sibiu. Vezi Alegerea, hirotonia și instalatea arhimandritului Emilian Birdaș ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Sibiu, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 9-10, p. 935-947.
102 Refacerea Episcopiei Alba Iuliei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1513-1514.
103 Instalarea episcopului Emilian Birdaș ca episcop de Alba Iulia, în „Biserica Ortodoxă Rămână”, an XCIV (1976), nr. 1-2, p. 49-66.
104 Alegerea arhimandritului Roman Stanciu ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și hirotonia sa în arhiereu, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p. 785-791.
105 Alegerea, hirotonia și instalarea arhimandritului Adrian Hrițcu în funcția de episxcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCII (1074), nr. 1-2, p. 38-47.
arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului și Argeșului, cu titulatura de Piteșteanul. A fost instalat în ziua de dumiică, 30 noiembrie 1975, în Catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea, în cadrul unei ceremonii desfășurată după Sfânta Liturghie 106.
Sfântul Sinod, în ședința din 16 octombrie 1975, la recomandarea episcopului Antim Angelescu al Buzăului, a ales pe arhimandritul Veniamin Nicolae, starețul mănăstirii Căldărușani, în funcția de arhiereu-vicar al Episcopiei Buzăului, acordându-i rangul de arhiereu, cu titulatura de Râmniceanul. A fost hirotonit arhiereu în ziua de 23 noiembrie 1975, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii oficiată în Catedrala episcopală din Buzău 107.
La recomandarea mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului, Sfântul Sinod, în ședința din 15 decembrie 1975, a ales în funcția de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului pe arhimandritul Timotei Seviciu, vicarul administrativ al acestei arhiepiscopii, acordâmdu-i rangul de arhiereu, cu titulatura de Lugojanul. Hirotonia în arhiereu a arhimandritului Timotei și instalarea ca episcop- vicar a avut loc în ziua de 8 februarie 1976, în Catedrala mitropolitană din Timișoara 108.
Noua legislație bisericească
Motivele care au determinat Sfântul Sinod, în 1948, să procedeze la înnoirea legislației bisericești, într-un fel care să corespundă și exigențelor sale canonice, le găsim în schimbările survenite în viața țării și Bisericii noastre. Noua Constituție (13 aprilie 1948), Legea învățământului public (2 august 1948) și noua Lege pentru regimul general al cultelor religioase (4 august 1948), prin caracterul lor laic, au creat premise noi pentru legislația bisericească și anume: nu-i mai recunoșteau Bisericii caracterul de instituție de stat. Biserica devenea cult liber, având facultatea de a se organiza și funcționa ca instituție autonomă, neîncadratată in aparatul de stat (art. 27 din Constituție), urmând să-și întcmească un nou Statut
de organizare (art. 56 din Legea Cultelor), iar școlile teologice pentru pregătirea personalului cultului erau separate de școlile din învățământul public de stat, în programa cărora nu se mai păstra învățământul religios. Revenirea la Ortodoxie a fostilor greco-catolici (21 octombrie 1948) a contribuit și ea la revizuirea și adoptarea noii legislații bisericești.
106 Alegerea și instalarea arhiereului Gherasim Piteșteanul ca vicar al Episcopiei Râmnicului și Argeșului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1515-1523.
107 Alegerea, hirotonia și instalarea arhimandritului Veniamin Nicolae ca arhiereu-vicar al Episcopiei Buzăului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p.1524-1540.
108 Arhimandritului Timotei Seviciu a fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, în „Biserica Ortoodoxă Română”, an XCIV (1976), nr. 1-2, p. 67-81.
Potrivit art. 56 din Legea pentru regimul general al cultelor religioase, toate cultele au fost îndatorate ca în termen de trei luni să-și întocmeacă statutul lor de organizare pe care să-l înainteze spre aprobare Ministerului Cuiltelor. In urma delegării date de fostul Consiliu Central Bisericesc, o comisie de specialiști a lucrat, din mai 1948, sub directa îndrumare a patriarhului Justinian, la adunarea materialului pentru întocmirea noului Statut. Sfantul Sinod, în ședințele de la 19 și 20 octombrie 1948, pe baza materialului deja întocmit, a adoptat și votat în unanimitate Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortosdoxe Române, care a și fost depus în termen la Ministerul Cultelor spre aprobare. Cu decretul nr. 233 din 23 februarie 1949, publicat în Monitorul Oficial nr. 47 din 25 februarie 1949, Prezidiul Marii Adunări Naționale a aprobat Statutul, care a primit astfel putere de lege. Modificările ulterioare ale Statutului au fost aprobate de Prezidiul Marii Adunări Naționale prin decretele nr. 124 din 16 februarie 1950, nr. 3 din 16 ianuarie 1952 și nr. 91 din 13 februarie 1953 109.
La alcătuirea noului Statut (pus în aplicare la 23 februarie 1949), patriarhul Justinian a dat îndrumările de principiu și a vegheat ca să nu se inoveze nimic, adică să nu se introducă rânduieli și principii străine de misiunea Bisericii, ci să se caute cele mai bune căi pentru îmbinarea prezentului cu trecutul Bisericii strămoșești. De asemenea, patriarhul Justinian a stăruit ca anume lucruri să fie precizate cât mai bine și penrtru ca altele să fie numaidecât introduse în cuprinsul noii legiuiri. In această lucrare, patriarhul Justinian a utilizat o bogată și variată experiență proprie, apoi experiența și colaborarea unor sfetnici din rândurile vieții bisericești 110.
Față de Legea și Statutul din 1925, noul Statut reprezintă un important pas înainte, pe linia progresului în organizarea vieții bisericești, atât în ceea ce aprivește adâncirea și extinderea aplicării unor principii, cât și în ce privește unele particularități ale lui.
Subliniem în mod special principiile următoare:
Principiul fundamental înscris în noul Statut este acela al unicității dogmatice și canonice cu Biserica ecumenică a Răsăritului, dar acest principiu fundamental este de la început încadrat de alte două principii : autocefalia și autonomia. Art. 2 din noul Statut stabiește că „Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea sa”, iar în art. 3 se arată că Biserica Ortodoxă Română, având o conducere sinodală ierarhică, „se administrează în mod autonom, prin organe reprezentative, alese din cler și popor, prin votul credincioșilor”.
109 A se vedea Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub IPS Patriarh Justinian. 1948.1953, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1953, p. 5-50; Vezi și „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 1-2, anexa, p. 1-48.
110 Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an XII (2001), nr. 266-267, 15 aprilie, p. 4,
Potrivit principiului autocefaliei, Biserica Ortodoxă Română nu depinde de vreun alt scaun jurisdicțional, și are o conducere centrală proprie pentru întreaga Biserică națională, care exercită puterea bisericească în toate laturile ei de manifestare, în mod independent de ierarhia altei Biserici naționale. In virtuutea principiului autocefaliei pe care se bazează poziția independentă a fiecărei Biserici Ortodoxe în raport cu celelalte, s-a putut ajunge să se asigure efectiv asistența religioasă a românilor ortodocși din afara granițelor țării (art. 6), în condițiuni care n-au putut fi obținute în trecut. In legătură cu autocefalia Bisericii Ortodoxe Române se cuvine, de asemenea, menționat actul Sfântului Sinod din 23 februarie 1950 și 12 noiembrie 1951, prin care și-a afirmat dreptul canonic pe care-l are, în virtutea autocefaliei, de a canoniza sfinți, cuvioși sau mărturisitori, pe aceeia dintre fiii ei care, prin trăirea înaltelor virtuți creștine sau prin pătimirile pentru credință, s-au învrednicit de asmenea cinstire 111.
Pe lângă principiul autocefaliei de care se leagă – după cum s-a arătat – acte cu urmări atât de importante, dacă este aplicat în conținutul lui canonic, un alt principiu important înscris în Statut, este principiul autonomiei, pe baza căruia o Biserică autocefală își reglementează, conduce și administrează, prin organele proprii, afacerile sale religioase, culturale, fundaționale și epitropești. Acest principiu a fost și el adâncit și adus la o nouă expresie, mai deplină decît în trecut. Primul act prin care se dovedește autonomia Bisericii, adică independența ei față de Stat îl constituie faptul că noul Statut nu s-a mai dat în forma unei legi trecută prin forurile legiuitoare ale Statului, cum se dăduse cele de până acum, ci prin forma de Ststut pe care și l-a întocmit Biserica prin organele sale proprii în totală independență de autoritatea laică.
In ce privește raportul dintre Biserică și Stat, prin autonomie – în terminologia canonică – se înțelege independența deplină a Bisericii față de Stat, independență ce izvorăște din originea și natura deosebită a Bisericii, ca și din mijloacele și scopul diferit al ei față de cel al Statului. Dar pntru Biserica Ortodoxă acest principiu al autonomiei n-a constituit niciodată ispită de a se orgniza separat, făcând abstracție de organizația civilă a Statului (de a se substitui Statului). Iar separarea aceasta de domenii, privind activitatea Bisericii și cea a Statului, nu exclude posibilitatea unei înțelegeri și a unei colaborări între Biserică și Stat 112.
111 Reorganizarea Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXII (1954), nr. 8, p. 821.
112 Pr. prof. Liviu Stan, Legislația bisericească a IPS Patriarh Justinian, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXI (1953), nr. 5-6, p. 507..
In acest cadru, „prin controlul pe care îl exercită Statul asupra Bisericii Ortodoxe Române – conform art. 4 din Statut – nu se știrbește autonomia, întrucât acest control se extinde numai asupra acelor activități bisericești care trebuie supuse controlului din partea Statului, în general asupra manifestărilor externe ale credinței religioase, fără a impieta asupra celor de natură internă”. 113. Iată pentru ce, odată cu schimbarea noii forme de conducere a Statului, Biserica Ortodoxă Română și-a adaptat organizația și administrația, organizației și administrației de stat. Această adaptare s-a făcut însă cu respectarea principiilor fundamentale ce caracterizează organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe, ca societate distinctă: principiul autocefaliei, principiul autonomiei și principiul sinodal-ierarhic.
In fruntea unei Biserici autocefale se află un șef ierarhic – patriarh, exarh, mitropolit sau arhiepiscop – dar conducerea centrală nu este absolutistă sau autocrată, ci se exercită de către sinodul tuturor episcopilor, sub președenția șefului suprem. Principiul sinodalității sau sobornicității, care traduce practic în viață atât autocefalia, cât și autonomia Bisericii, este înscris în mod clar în noul Statut, prin art. 2 și 3. Și acest principiu a fost adâncit, dându-i-se un sens nou și mai real decât avusese până atunci în Biserică. Acestui principiu, chiar dacă a fost enunțat în trecut, îi lipsea tocmai împletirea lui cu realitățile vieții bisericești până în cele mai mici articulații ale acestora, lucru ce s-a înfăptuit abia prin noul Statut din 1949. Astfel, elementelor cunoscute ale sinodalității li s-au mai adăugat, prin noul Statut, încă și principiile: revocabilității organelor de conducere, al autonomiei unităților administrative.
In afară de principiile fundamentale de organizare și de conducere bisericească, Statutul din 1949 mai cuprinde și unele particularități izvorâte din hotărârea patriarhului Justinian de a da noii organizări a Bisericii cât mai multe temeiuri canonice și cât mai multe posibilități de a lucra în noile condiții ale vremii.
Un principiu înscris în Statut, este acela că pentru prima oară femeile pot fi alese ca membre în comitetele parohiale și se admite chiar ca aceste comitete – anexe ale consiliilor parohiale – să fie compuse și numai din femei. Principiul eligibilității este extins și asupra protopopilor. Forurile deliberative ale diferitelor părți constitutive ale Bisericii, datorită experienței, au fost compuse din un număr de membri mai redus decât în trecut 114.
După expunerea principiilor generale, cuprinse în art. 1-4, noul Statut înfățișează, în partea I, organizarea Bisericii Ortodoxe Române, în partea II-a dispozițiunile privitoare la
113 Pr. Gh. I. Soare, Legislația bisweicească, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIX (1951), nr. 3-6, p. 178.
114 Din Raportul Sectorului administrativ-bisericeasc asupra situației generale din Biserica Ortodoxă Româțnă de la 19 noiembrie 1947 la 6 iunie 1949, prezentat în Adunarea Națonală Bisericească, sesiunea din iunie 1949, în „Biserica Ort0odoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 7-10, p. 49-52.
cler, în partea III-a tratează despre instituțiunile anexe ale Bisericii Ortodoxe Române, iar în partea IV-a cuprinde dispozițiuni diverse.
Primul articol cu care se începe prezentarea organizării, este art. 5, în care Biserica Ortodoxă Română este caracterizată cu titulatura Patriarhia Română (pentru prima dată), continuând expunerea cu arătarea celor 14 eparhii, grupate în 5 mitropolii (art. 5-7).
Capitolul I – organizarea centrală – cuprinde trei secțiuni: Secțiunea 1. Sfântul Sinod, cea mai înaltă autoritate a Bisericii (art. 8-15), cu Sinodul Permanent, alcătuit din patriarh ca președinte și mitropoliții și arhiepiscopii ca membri (art. 16-18); Secțiunea II. Adunarea Națională Bisericească – ca organ reprezentativ central pentru toate chestiunile economico-administrative (art. 19-24), cu Consiliul Național Bisericesc, ca organ executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Naționale Bisericești (art. 25-27).
Adunarea Națională Bisericească, care s-a întrunit în 1949 pentru prima oară, înlocuind fostul Congres Național Bisericesc, este organul reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Române, pentru toate chestiunile economice, administrative, precum și pentru cele care nu intră în competența Sfântului Sinod. Este alcătuită din cîte 3 reprezentanți ai fiecărei eparhii, un cleric și doi mireni, plus membrii Sfântului Sinod.
Consiliul Național Bisericesc, compus din 9 membri, 3 clerici și 6 mireni, aleși de Adunarea Națională Bisericească și din consilierii administrativi, ca membri permanenți, este organul suprem administrativ pentru afacerile întregii Bisericii și totodată, organul executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Naționle Bisericești. El exercită atribuțiunile Adunării Naționale Bisericești, întocmește darea de seamă anuală asupra mersurilor treburilor bisericești și exercită orice alte atribuții ce i se vor da de Adunarea Națională Bisericească. Membrii Sfântului Sinod pot participa cu vot deliberativ la ședințele Consiliului Național Bisericesc 115.
Prin art 11 se arată componența Sfântului Sinod – din patriarh ca președinte și toți mitropoliții, arhiepiscopii și episcopii în fruncție. Se înlătură instituția necanonică a arhiereilor vicari, respectându-se astfel dispozițiunile canonului 6 al Sinodului IV Ecumenic, care oprește hirotonia absolută – adică fără destinație, fără eparhie – în cazul arhiereilor vicari. La noi a existat rânduiala tradițională, înscrisă și în texte de legi (Legea Sinodală din 1872, art. 10, 32; Legea din 1925, art, 5; Statutul din 1925, art. 1, 157), că și arhiereii vicari sau titulari sunt membri cu drepturi depline ai Sinodului. Lipsirea acestei categorii de arhierei, prin n noul Statut, de calitatea avută anterior a provocat unele nedumeriri.
115 Vezi „Biserica Ortodoxă Română”, , an LXVII (1949), ,nr. 7-10, p. 72-74.
Cu privire la această chestiune trebuie precizate următorele: Orice arhiereu, prin însuși faptul hirotoniei în această treaptă, dobândește în mod firesc calitatea de membru al Sinodului, întrucât, în sens propriu, Sinodul este adunarea tuturor arhiereilor. Deci, oricine primește hirotonia în arhiereu, primește prin ea cea mai înaltă putere bisericească și devine membru al episcopatului, iar episcopatul numai în mod solidar, constituit într-un corp sinodal unitar, iar nu în chip fragmentar, deține și exercită puterea de conducere în Biserică. Cu toate acestea, avându-se în vedere calitatea lor harică dobândită prin arhierie și temeiurile invocate, prtactica bisericească îndelungată, ridicată la rang de lege, a consacrat dreptul arhiereilor de a fi membri cu vot consultativ ai Sinodului, când se tratează chestiuni jurisdicționale sau membri cu vot deliberativ când se tratează chestiuni dogmatice și rituale. De asemenea, ca excepție de la regulă, s-a admis ca, în lipsa unui număr suficient de episcopi eparhioți, să facă parte din Sinod fie toți arhiereii vicari sau titulari, fie numai un număr determinat dintre aceștia, atât cât era socotit necesar 116.
Prin urmare, noua rânduială introdusă prin Statutul din 1949 a fost pe deplin justificată de canoane și de tradiția bisericească. Instituția arhireilor vicari, „dacă a fost necesară în trecutul Bisericii române pentru completarea numărului membrilor Sf. Sinod, s-a dovedit în uultima vreme fără niciun folos” 117.
Desființându-se posturile de arhierei-vicari, care nu mai coprespundeau niciunei cerințe, s-a intrat în rânduiala canonică, care nu îngăduie doi episcopi într-o cetate. Numai în Administrația Patriarhală s-au păstrat posturile de arhierei-vicari, ca ajutoare ale patriarhului, dintre care unul pentru chestiunile sinodale și altul pentru cele ce privesc Adunarea Națională Bisericească. Ei participă la aceste organe delibertative cu vot consultativ. Iar la eparhii au fost numiți acum ca vicari, preoți definitivi, de categoria I, doctori s-au licențiați în Teologie, s-au dintre arhimandriții doctori sau licențiați în teologie.
O altă chestiune importantă care a fost rezolvată prin legiuirile bisericești din 1949, într-un mod canonic, este aceea a Sinodului Permanent. Instituția Sinodului Permanent este destul de nouă în Ortodoxie, iar la noi a fost cunoscută și până la 1949 118.
Necesitatea Sinodului Permanent s-a impus din motive practice, iar normele ce s-au adoptat pentru organizarea și funcționarea lui diferă de la Biserică la Biserică. Insuși numele
116 Pr prof. Liviu Stan, Pe drumul tradiției și canoanelor ortodoxe, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI ( 1958), nr. 5-6, p. 427.
117 Pr. Gh. I. Soare, Legislația bisweicească, p. 179.
118 Ea s-a introdus ca formație de 5 sinodali – patriarhul plus 4 membri aleși de Sinod – pe baza unui Regulament al Sf. Sinod din 1932, deși n-avea temei nici în Legea, nici în Statutul din 1925 și nu era pusă pe baze strict canonice..
de sinod Permanent nu corespunde exigențelor canonicității. I se zice, totuși, astfel, expresia a intrat în uz și nu s-a găsit alta care să fie acceptată în locul ei. Potrivit normelor prevăzute de legiuirile nostre bisericești (Statutul din 1949), sinodul acesta are caracterul unui sinod restrâns și nicidecum acela al uui sinod permanent propriu-zis. Sinodul Permanent este alcătuit numai din mitropoliți, în frunte cu patriarhul 119.
Secțiunea III – organele executive centrale – cuprinde atribuțiunile patriarhului, ca prerogative canonice (art. 28-30) și Administrația Patriarhală, compusă din: doi episcopi-vicari, șase consilieri administrativi, cancelaria patriarhală și corpul de inspecție și control, ca organe ajutătoare ale patriarhului în exercitarea atribuțiunilor executive (art. 31-38). Administrația Patriarhală cuprinde: fosta cancelarie sinodală, cancelaria fostuloui Consiliu Central Bisericesc, Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, Tipografia Cărților Bisericești, reorganizată, Fondul de asigurare a bunurilor bisericești și Fondul de credit și ajutor pentru clerul ortodox român (fosta Casa Clerului). In A nexa 1, alăturată, se arată organizarea Administrației Patriarhale , cu serviciile, funcționarii și lucrătorii respectivi, în număr de 208, dintre care 47 plătiți din bugetul statului și 161 din fronduri proprii 120.
In Biserica Ortodoxă Română, la înființarea Patriarhiei, în 1925, nu s-a precizat pe bază de lege drepturile patriarhului. Doar în art 3 din legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de scaun patriarhal se spunea: „Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sfintele Canoane și legile țării”. Noul statut (prin art. 28, 29 și 30, lit. h și o) fixează în mod precis care sunt prerogativele patriarhului, ca șef suprem al Bisericii din cuprinsul țării, aceste prerogative constituind conținutul canonico-juridic al instituției patriarhatului.
Deși în tradiția Bisericii, principiul sobornicității sinodale reprezintă garanția păstrării rânduielilor canonice, totuși, necesitatea unei continue vegheri la respectarea canonicității a făcut, ca de timpuriu, alături de sinoade, să apară ca garant și paznic permanent al canonicității, dreptul ierarhic de devoluțiune. Sfintele Canoane – canonul 52 al Sinodului din Cartagina (397) și canonul 11 al Sinodului VII Ecumenic (787) – atribuie mitropoliților dreptul de supraveghere, contol și îndrumare frățească a episcopilor din cuprinsul mitropoliilor, drept pentru a cărei exercitare mitropoliții au fost obligați să viziteze anual pe episcopi sub forma vizitelor canonice, în preajma întrunirii sinoadelor mitropolitane. Acest drept de vizitare era împreunat cu dreptul mitropolitului de a lua măsurile pe care le credea de
119 Pr prof. Liviu Stan, Pe drumul tradiției și canoanelor ortodoxe, p.429.
120 Vezi „Bisericas Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), , nr. 7-10, p. 75-77.
cuviință în oricare eparhie, atunci când copnstata că episcopii nu-și fac datoria sau acționează împotriva rânduielilor canonice. Cu vremea, dreptul de devoluțiune s-a impus pe scară ierarhică și cu conținut de competență deosebit, de la treapta de mitropolit în sus, extinzându-se și la treapta mitropolitului primat și a patriarhului. Și în Biserica noastră s-a aplicat dreptul de devoluțiune, dar a fost abandonat și a căzut în desuetitudine în epoca fanariotă și n-a mai fost reactualizat și readus în discuție în veacul următor decât în interes științific 121. Utilitatea practică a acestui drept pentru restaurarea și asigurarea canonicității în organizarea Bisericii a fost înțeleasă de patriarhul Justinian, care a și detrminat înscrierea lui în Statutul din 1949, ca reazim principal al instituției canonice a patriarhatului.
Așadar, în centrul prerogativelor patriarhale stă dreptul de devoluțiune, întemeiat pe caoane și pe legi bisericești, prin care se înțelege dreptul unui organ superior de conducere în cadrul unei administrații de a impune organelor inferioare aplicarea legii, în cazul când acestea nu o aplică sau aplicarea ei întocmai, în caz când legea este aplicată greșit, în cadrul funcțiunii lor. Poartă această denumire pentru a se arăta că – prin exercitarea acestui drept – organul superior se coboară din centrul competenței sale ordinare, într-un cadru de competență inferioară cadrului său; deci este vorba de exercitarea unui drept extraordinar, exercitare îndreptățită de anumite condiții și anume: neaplicarea legii de către un organ inferior sau aplicarea lui greșită în cadrul funcțiunii lui 122. Acest drept de devoluțiune servește ca un corctiv pentru cazuri extraordinare și decurge din dreptul de control și de dispoziție pe care îl are un organ superior într-o administrație, în cazul nostru în administrația bisericească 123.
Capitolul II. Organizarea locală – după ce enumeră părțile componente și organele locale ale Bisericii: parohia, protoieria, mănăstirea, episcopia, mitropolia (art.30-40) – cuprinde 5 secțiuni, cu expunerea amănunțită a competenței și atribuțiunilor fiecăreia din cele 5 părți constitutive enumerate. Numărul familiilor dintr-o parohie se fixează la 500 pentru orașe și 400 pentru sate; iar parohiile sunt – după însemnătatea lor – repartizate în trei categorii (art. 44-45). Parohul, ca împuternicit al episcopului, este conducătorul sufetesc al credincioșilor din parohie, iar în ordinea administrativă, conducătorul administrației parohiale.
Adunarea parohială este organul deliberativ alcătuit din toți bărbații credincioși majori ai parohiei de sine stătători, nepătați și care își îndeplinesc îndatoririle morale și materiale față de biserică și așezămintele ei; Consiliul parohial poate fi compus din 7, 9 sau 12 membri,
121 Pr. prof. Liviu Stan, Legislația bisericească a IPS Patriarh Justinian, p. 509-511.
122 Pr. Gh. I. Soare, Legislația bisweicească, p. 180.
123 Vezi și Ibidem, Temeiurile canonice pentru prerogativele patriarhului, București, 1950, p. 1.
după numărul sufletelor din parohie, iar epitropia din unul sau doi membri aleși din sânul Consiliului parohial (art. 65). Epitropul este răspunzător de buna administrare și gestionare a averii parohiale, iar aprobarea gestiunii nu-l descarcă de răspunderea pentru neregurile descoperite ulterior în gestiunea parohială (art. 67) 124.
Protopopiatul este circumscripția administrativă bisericească compusă din 20-50 parohii, determinată de întinderea teritorială a unitășilor administrative (art. 71). De observat că prin noul Statut se desființează corporațiile prevăzute în art. 66-68 din Statutul din 1925, pe lângă protopopiate: Adunarea protopopească, Consiliul protopopesc și Epitropia protopopească, acestea fiind de prisos și nepuse în practică nici sub regimul aplicării vechiului Statut.
Secțiunea III-a din capitolul II este consacrată instituției monastice (art. 74-86), urmând ca organizarea vieții monahale și funcționarea administrativăși disciplinară a mănăstirilor să se facă printr-un regulament interior, întocmit de Sfântul Sinod. Se introduce în art. 78 din Statut un alineat nou, un deziderat al patriarhului Justinian și anume: „Fără absolvența a 7 clase primare și a școlii monahale cu certificarea calificării unei meserii învățată în atelier, nu poate fi tuns în monahism nimeni, frate sau soră”.
Eparhia are ca organ de conducere harismatică, catehetică și jurisdicțională pe episcop sau arhiepiscop, ca organ deliberativ Adunarea eparhială, iar ca organ executiv Consiliul eparhial (art. 87-102). Episcopul sau arhiepiscopul, în ecercitarea atribuțiunilor sale executive, este ajutat de: vicarul eparhial, 3-6 consilieri administrativi permanenți, cancelaria eparhială și de corpul de inspecție și control (art. 103-110).
Prin art 93 se generalizează instituția vicarilor administrativi, recrutați dintre preoții sau arhimandriții doctori în teologie, înlăturându-se prin aceasta vicarii-arhierei.
Secțiunea V-a din ultimul capitol al părții I-a din Statut tratează despre organizația mitropolitană – instituție care dispăruse din viața Bisericii noastre, rămânând doar virtual în Mitropolia Ardealului – fiind repusă în cadrul canonicității, cu un sinod mitropolitan, compus din episcopii sufragani, sub conducerea mitropolitului, care se bucură de toate prerogativele prevăzute în canoane și în tradiția Bisericii Ortodoxe (art. 111-114) 125.
Partea II-a a Statutului cuprinde 4 capitole: pregătirea clerului, recrutarea personalului bisericesc, obligațiile și drepturile clerului și disciplina clerului. Pregătirea personalului bisericesc – după noul Statut – se face în: școli de cântăreți; seminarii monahale și institute
124 Pr. Gh. I. Soare, Legislația bisweicească, p. 181.
125 Ibidem, p. 182.
teologice de grad universitar. Organizarea învățământului pentru pregătirea personalului bisericesc și recrutarea corpulului didactic se face după criterii asemănătoare cu cele privitoare la învățământul public pentru școlile de grad universitar, iar jurisdicția canonică, învățătura dogmatică, cum și îndrumarea și controlul învățământului teologic este în competența organelor Bisericii Ortodoxe Române (art. 115-118).
Recrutarea și transferarea personalului bisericesc se face pe baza licenței sau doctoratului în teologie și a examenelor de capacitate preoțească, de definitivare și de promovare, ținându-se seama de vechimea în hirotonie și de clasificarea parohiilor (art. 119-125); iar recrutarea protoiereilor se face de către eoiscop, a unuia din trei preoți definitivi de categoria I-a, licențiați sau doctori în teologie, în urma recomandării de către un colegiu, constituit din toți preoții, diaconii și cântărețul I de la fiecare parohie din cuprinsul protoieriei respective (art. 126) 126.
Alegerea clerului superior se face în conformitate cu prevederile amănunțit expuse în art. 129-132. Prin art. 129, episcopii, arhiepiscopii și mitropoliții se aleg dintre licențiații sau doctorii în teologie, arhierei, monahi sau preoți , văduvi prin deces. După cum se vede, se exclud dintre candidații la episcopat preoții divorțați, înlăturându-se astfel pactica necanonică a alegerii chiriarhilor dintre preoții divorțați, pracdtică dăunătoare prestigiului ierarhiei superioare.
Obligațiile și drepturile clerului – preoți, diaconi, cântăreți – sunt cuprinse amănunțit în art. 134-137 din Statut.
Pentru îndrumarea clerului și pentru ținerea la curent cu învățătura teologică și pstorală, se instituie conferințe pe protoierii sau eparhii, cu caracter teoretic și practic.
Pentru activitate deosebită pe tărâm bisericesc, sub raport liturgic, pastoral, misionar, cultrural, social sau economic, preoții de mir pot primi distincții onorifice: sachelar, econom și econom stavrofor 127.
Organele disciplinare și de judecată pentru clerul de mir, preoți, diaconi și cântăreți, în chestiunile pur bisericești, sunt: Consistoriul protopopesc, Consistoriul eparhial și Consistoriul Central Bisericesc. A fost suprimat Consistoriului mitropolitan – ca instanță de apel – iar această suprimare este compensată prin introducerea recursului , și în fond, nu numai în formă, în fața Consistoriului Central Bisericesc (art. 145-148).
126 Ibidem, p. 183.
127 Ibidem, p. 184.
Partea a III-a a Statutului reglementează funcționarea instituțiilor anexe ale Bisericii: Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, Fondul de asigurare a bunurilor bisericești și Fondul de credit și ajutor pentru clerul ortodox (art. 159-166).
Partea a IV-a a noului Statut tratează despre chestiuni diverse, relative la: averea bisericească, edificiile bisericești și cimitirele rurale, despre personalitatea juridică, incompatibilități, cheltuieli și ajutorul Statului, dreptul de succesiune al ierarhilor și monahilor, stemele patriarhale și Buletinul oficial al Patriarhiei (art. 168-199).
In ce privește cheltuielile și ajutorul Satului pentru întreținerea cultului ortodox, noul Statut, prin art. 189, precizează că: „cheltuielile pentru întreținerea cultului ortodox vor fi acoperite din contribuții consimțite de credincioși și din veniturile proprii ale Bisericii”, dar adaugă „salariile slujitorilor și ale funcționarilor bisericești, precum și cheltuielile pentru Centrele eparhiale și Centrul patriarhal sunt plătite de către stat, în conformitate cu bugetul său anual”. Iar art. 190 spune că: „salarizarea personalului Bisericii Ortodoxe se face conform normelor generale în vigoare pentru funcționarii publici”.
Noul Satut se încheie cu dispozițiuni finale și tranzistorii (art. 200-205) și dispozițiuni privitoare la modificarea Statutului (art. 206-207).
In istoria legislației Bisericii Ortodoxe Române noul Statut „fixează sfârșitul unri epoci de dibuire și împărțire a legiuirilor după concepțiile diferitelor regiuni și începutul unei epoci de reîntregire în sânul Bisericii nostre unitare, iar pe de altă parte de restabilire a canonicității, în raport cu principiile generale ale dreptului bisericesc ortodox” 128.
Pentru aplicarea principiiloor și normelor înscrise în Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române au fost elaborate, între anii 1950-1953, prin grija Sfântului Sinod și munca neobosită a patriarhului Justinian, o serie de regulamente (zece la număr), pentru diverse sectoare ale vieții administrativ-bisericești după cum urmează: Regulamentul de proceură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române; Regulamentul pentru organizarea și funcționarea instituțiilor de învățământ pentru pregătirea personalului bisericesc și recrutarea corpului didactic din Patriarhia Română; Regulamentul perntru determinarea atribuțiilor Patriarhului și pentru funcționarea organelor centrale deliberative și executive din Patriarhia Română: Sfântul Sinod, Sinodul Permenent, Adunarea Națională Bisericească, Consiliul Național Bisericesc, Administrația Patriarhală, Cancelaria Patriarhală și instituțiile anexe; Regulamentul interior pentru Adunarea Națională Bisericească; Regulamentul pentru alegerea, funcționarea și dizolvarea organelor deliberative
128 Ibidem, p. 186.
și executive în parohiile, protopopiatele și eparhiile din Patriarhia Română; Regulamentul pentru numirea și transferarea clerului din parohii, examenele de capacitate, definitivare și promovare și selecționare pentru Capitală ale diacomilor și preoților din Bissweica Ortodoxă Română; Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești; Regulamentul pentru organizarea și funcționarea caselor de ajutor reciproc ale clerului de pe lângă eparhii; Regulamentul pentru organizarea și funcțiobrea Fondului de asigurare a bunurilor bisericești și Regulamentul pentru oraganizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor (a fost revăzut și modificat în 1959) 129.
Rezultă că, în primii ani de arhipăstorire ai patriarhului Justinian, s-a lucrat cu o stăruință uimitoare la întocmirea noului Statut și a regulamentelor de aplicare, pentru organizarea patriarhatului pe temeiul sfintelor camoane, pentru întronarea disciplinei și a justiției bisericești, pentru reorganizarea învățământului teologic potrivit cerințelor vremii, accentuându-se canonicitatea, tradiționalismul ortodox și apostolatul social. Patriarhul Justinian mărturisea, cu orice prilej, că doar a inițiat această operă uriașă de legiferare și că ea aparține Sfântului Sinod și colaboratorilor săi. In relitate, patriarhul Justinian, cu energia și spiritul practic ce-l caracteriza, a lucrat efectiv, împreună cu specialiștii, pentru a repune Biserca Ortodoxă Română pe cele mai autentice temelii canonce și realități sociale 130 . În anul 1953, toată această operă de legiferare a fost încheiată și a fost publicată, ca un cod de legiuiri bisericești, sub titlul: „Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Patriarul Justinian 1948-1953”.
Pe lângă Statutul și regulamentele menționate, opera de legiferare a patriarhului Justinian mai cuprinde un mare număr de decizii, instructiuni și ordine, care toate au îndreptat și îndrumat întreaga viață bisericească de la noi pe făgașul cel mai potrivit al îndeplinirii misiunii sale.
Pentru ca să înlăture din administrația bisericească, pe de o parte, bunul plac, iar pe de altă parte, lipsa de răspundere, cînd nu s-ar îndeplini ceea c este necesar pentru pentru bunul mers al Bisericii, patriarhul Justinian a căutat ca, prin regulamente și decizii, să precizeze cât mai amănunțit sarcinile ce revin fiecărui organ sau persoane rânduite cu atribuțiuni în organismul Bisericii, urmărind aopi îndeplinirea la timp, ca și felul îndeplinirii acestor atribuții 131 Pe de altă parte, în organizația pe care și-a dat-o Biserica Ortodoxă Română,
129 Impreună cu Statutul ale cărui principii le dezvoltă, aceste regulamente se găsesc grupate în volumul Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub IPS Patriarh Justinian (1948-1953), Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1953.
130 Pr. Gh. I. Soare, Legislația bisericească, p. 204.
131 Reorganizarea Bisericii, p. 824.
pornind de la principiul colegial-sinodal și cel al autonomiei, ca principii fundamentale în organizația Bisericii Ortodoxe, s-a accentuat sistemul descentralizării, care este o consecință logică a principilului autonomiei interne, în virtutea căruia fiecare parte componentă a Bisericii are dreptul să se conducă și administreze prin organe proprii, independent de altă parte componentă de același grad, și sistemul centralismului bisericesc, care este o consecință logică a princioiului unității de conducere rezultat din dreptul fiecărei părți cpmpoente de a participa, prin reprezentanți, la lucrările părților componente superioare 132 .
Patriarhul Justinian s-a ostenit și a reușit să asigure Bisericii noastre o legislație din cele mai avansate, dar întemeiată pe principiile canonice fundamentale amintite.
Mulți au criticat fără temei opera legislativă a patriarhului Justinian, considerând că aceasta a contribuit la comunizarea Bisericii, fără să întreprindă un demers comparativ între succesivele legislații bisericești și să analizeze în mod concret, pe fapte, ce consecințe au avut una sau alta din măsurile luate de al treilea patriarh al României.
Cu îndreptățire afirmăm că ceea ce a înfăptuit patriarhul Justinian pe teren legislativ se înscria în logica preocupărilor din ultimii `30 de ani din cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Formal, părțile Ortodoxiei românești (Vechiul Regat, Transilvania, Basarabia și Bucovina) se uniseră constituind Patriarhia Română, însă ele veneau cu tradiții și obiceiuri divergente, care au fost greu de armonizat. În întreaga perioadă interbelică, oameni ai Bisericii, dar și laici, au căutat să ofere soluții unor probleme tot mai stringente care au fost puse în discuție, nu întâmplător, în momente de criză ale vieții politice din România. Schimbându-se acele stăpâniri care doreau menținerea vechiului status, Biserica a sperat că noile regimuri, care promiteau transformarea profundă a societății românești, vor accepta să adopte acele măsuri menite să contribuie la dezvoltarea vieții bisericești. Nu se putea face altfel, deoarece nu se putea schimba nimic în domeniul legislației bisericești fără acordul de principiu al autorităților statului.
Tocmai de aceea, în această perioadă controversată au fost elaborate o serie de proiecte de reorganizare a Bisericii, de mare valoare, pe care patriahul Justinian le-a luat în considerație atunci când a elaborat propria legislație. În plus, la noul statut și regulamente au lucrat o serie de persoane care au fost încadrate încă din 1940 în structurile statale responsabile de viața cultelor 133. Aceste elemente i-au făcut pe inamicii patriarhului să dea note la Securitate în care să afirme că acesta a întocmit „un proiect de statut de organizare a
132 Ibidem, p. 826.
133 Aici ne referim la canonistul Liviu Stan sau la teologul Dumitru Veștemeanu.
Bisericii prin care el și-a arogat drepturi despotice de conducere în Biserică, pe care o îndrumă după bunul său plac, fără ca măcar aceasta să vie în vreun fel în sprijinul democrației populare” 134. În realitate, creșterea puterii patriarhului prin statut, pe care am motivat-o mai sus, a fost intens discutată în perioada interbelică. Astfel că, prin străduința patriarhului Justinian, o serie de măsuri, demult dorite de Biserică, s-au regăsit în statutul și regulamentele acesteia.
Cu toate minusurile existente, pentru prima dată Biserica Ortodoxă Română dispunea de o legislație detaliată și coerentă, care permitea o funcționare mai eficientă a tuturor părților acesteia.
Reorganizarea învățământului teologic
Prin legea pentru regimul general al cultelor religioase (4 august 1948) și Legea pentru reforma învățământului public (2 august 1948) și mai ales prin Statutul pentru organizarea și funcționrea Bisericii Ortodoxe Româme (pus în aplicare la 23 februarie 1949), vechile seminarii și aademii teologice au fost desființate, iar Facultatea de Teologie, scoasă din cadrul Universității, s-a transformat în Institutul Teologic. Ca urmare, patriarhul Justinian a procedat la reorganizarea învățământului teologic pe baze noi, printr-un regulament special, unic pentru toate tipurile de școli teologice, aprobat de Sfântul Sinod în 1952 și revizuit în 1956 și 1966, astfel încât să-și îndeplinească cu mai mult folos rostul lor în viața Bisericii.
In trecut, numai seminariile teologice dobândiseră o orgnizare unitară, care le era impusă de cnducerea învățământului public. Școlile de cântăreți bisericești, academiile teologice și facultățile de teologie își aveau fiecare regulamentul propriu, care se schimba uneori de la an la an, după cum dictau împrejurările locale. Prin noul regulament s-a rânduit predarea tuturor cunoștințelor profesionale necesare fiecărei categori de slujitori bisricești, s-a deschis posibilitatea transferării elevior și studenților dintr-un centru de învățămnt teologic în altul și s-a uniformizat predarea învățământului teologic pentru întreaga Biserică.
Noutatea reorganizării învățămânului teologic realiztă de ptriarhul Justinian constă îndeosebi în faptul că școlile teologice au revenit la rostul lor firesc, iar Bisericii i s-a recunoscut din partea conducerii de stat legitimitatea, autoritatea și competența, dreptul și datoria de a organiza, conduce și suptaveghea aceste școli în spiritul Evangheliei și al canoanelor Bisericii Răsăritului, cu respectul și în limitele legilor Statului nostru. 135.
134 Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. 1 (1945-1958), Iistitutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001, doc. 116, p. 228.
135 Vasile, Mitropolitul Banatului, Grija permanentă a IPS Patriarh Justinian pentru cultura teologică, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXI (1953), nr. 5-6, p. 491.
Noua orientare n-a însemnat introducerea unei inovații în viața Bisericii. Dimpotrivă, a fost o reluare a tradiției ortodoxe care n-a cunoscut școli teologice desprinse de autoritatea bisericească și n-a separat niciodată învățământul teologic de practica și adevărata trăire creștină. Mai mult, experiența din trecut arătase îndeajuns cât de păgubitoare este primirea în cler a celor fără vocație și cât de greșit este a crede că erudiția face pe teolog. După învățătura Sfinților Părinți, misiunea preoțească presupune „întâi chemare și convertire și numai după aceea pregătire și consacrare, iar cei neconvertiți și inapți nu pot fi chemați și pregătiți pentru Sfânta Taină a Hirotoniei”. 136.
Reorganizarea învățământului teologic a izvorât din dorința patriarhului Justinian și a membrilor Sfântului Sinod de a da Bisericii slujitori luminați și vrednici, în stare să păstreze comorile credinței și să învioreze viața religioasă în parohiile și mânăstirile noastre. Dar a pornit și din necesitatea de a scoate învățământul teologic din turnul de fildeș al speculațiilor abstracte și a-l călăuzi spre mărgăritarul de mare preț al iubirii aproapelui, prin fapte bune, singura virtute care dă valoare socială tezaurului dogmatic și moral al Ortodoxiei 137.
Cea dintâi consecință a trecerii învățământului teologic sub directa oblăduire a Bisericii a fost eliminarea laicismului, a spiritului mirenesc din pregătirea elevilor și studenților și adaptarea ei la noile îndatoriri pastorale și misionare ale clerului. Totodată, munca profesorilor a fost orientată spre promovarea vocației preoțești, accentul punându-se pe latura practică și socială a doctrinei creștine. In școlile noastre teologice de dinainte de 1948, cu legi, regulamente și programe impuse de Stat, majoritatea obiectelor de învățământ erau studii profane, iar cei mai mulți profesori și educatori erau laici. In 1938, de pildă, la cele 11 seminarii teologice, câte mai rămăseseră în urma restructurărilor din anii precedenți, funcționau pentru 2656 elevi, numai 44 profesori preoți și nu mai puțin de 189 profesori civili, în cea mai mare parte necunoscători ai dogmelor creștine și fără nci o condescendență față de autoritatea bisericească. In același an, la cele trei facultăți de teologie din țară, potrivit evidențelor Ministerului Educației Naționale, erau 2461 studenți și 39 profesori, dintre care doar o mică parte erau hirotoniți. Numai cele cinci acdemii teologice din cuprinsul Mitropoliei Ardealului, care aveau atunci 37 profesori și 200 studenți, rămseseră sub jurisdicția episcopului. Dar si aceste academii nu puteau împlini toate lipsurile, deoarece, aveau o poziție inferioară față de facultăți și putini candidati.
136 Pr. prof. Spiridon Cândea, Viața religiodă a credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române și integrarea lor în noile idealiri ale poporului romîn, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 695.
137 Readucerea învățământului teologic sub conducerea Bisricii și noua lui organizare, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXII (1954), nr. 8, p. 832.
Iar aceștia aveau la bază absolvența unor școli secundare cu caracter laic, 138. funcționând doar pentru nevoile eparhiilor respective.
De asemenea, în perioada dintre cele două războaie, în școlile teologice pătrunsese unele curente extremiste: cosmopolitismul, șovinismul, malthusinismul, rasismul, fascismul, datorită cărora învățământul teologic se transformase într-un scolasticism rigid, rupt de viață, candidații la preoție erau crescuți în spiritul izolării de năzuințele sociale ale credincioșilor, iar numeroși slujitori ai altarului cheltuiau mai multă osârdie în goana după agoniseli lumești, decât pentru propovăduirea Evangheliei și încreștinarea relțiilor dintre oameni 139.
Indepărtarea laicismului și influențelor etergene din școlile teologice ale Bisericii s-a făcut prin scoaterea materiilor profane din planurile de învățământ, prin încadrarea personalului didactic și educativ în disciplina clericală, prin înbisericirea vieții de internat, prin îmbinarea studiului cu rugăciunea și meditația, prin aplicarea cunoștințelor teoretice în seminariile de practică liturgică, omiletică, catehetică și misionară, prin înduhovnicirea programelor analitice și orariilor, prin întărirea sentimentului religios, devotamentului față de Biserică și a convingerilor ortodoxe, prin cultivarea umanitarismului evanghelic și a iubirii de țară și neam, prin resoectul față de pravilele vieții creștine preoțești și monahale și prin străduința permanentă ca fiecare elev și student să dobândească, pe timpul școlarității, nu numai pregătirea teologică, ci și deprinderile necesare activității sale viitoare. 140.
Pe baza acestor noi reglementări, Biserica noastră și-a organizat trei tipuri de școli teologice: școli de cântăreți bisericești, cu durata de doi ani; seminarii teologice, cu durata de cinci ani, școlarizând absolvenți ai școlilor de cântăreți bisericești, și institute teologice de grad universitar, cu durata de patru ani, pentru absolvenții seminariilor teologice.
Sfântul Sinod hotărâse, în 1949. să se înființeze școli de cântăreți pentru fiecare eparhie, cu o durată de doi ani. În 1951, acestea au devenit „școli medii” de cântăreți, cu trei ani de studii. Intrucât aceste școli medii trebuiau să dea nu numai cântăreții bisericești, ci și pe viitorii studenți ai institutelor teologice; observându-se că programa de învățământ pe trei ani este însuficientă pentru prgătirea elevilor în vederea continuării studiilor la institutele teologice, prin hotărîrea Sfântului Sinod din iunie 1954, ele au fost transformate în școli de patru ani; absolvenții primilor doi ani putând deveni cântăreți, iar absolvenții întregului ciclu de patru ani putându-se înscrie la institutele teologice. Iar printr-o altă hotărâre a Sfântului Sinod din 1955, ciclului al doilea i s-a mai adăugat un an, durata școlarității mărindu-se la 5
138 Ibidem, p. 829.
139 Pr. Dumitru Popescu, Invățământul teologic, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 6, p. 625.
140 Readucerea învățământului teologic sub conducerea Bisricii și noua lui organizare, p. 830.
ani, devenind seminarii teologice. Toate școlile de învățământ mediu bisericesc au primit denumirea de „Școală de cântăreți bisericești și Seminar teologic”, cu cinci clase, cum au rămas până în 1977. De atunci, școlile respective au fost organizate numai ca seminarii, cu cinci ani de studii, funcționând pe lângă ele și câte o Școală de cântăreți de doi ani, cu un număr mai redus de elevi 141.
Până în 1989, în Patriarhia Română au funcționat șase seminarii teologice, la București, Buzău, Mănăstirea Neamțu, Cluj, Craiova și Caransebeș, deci câte unul pentru fiecare mitropolie, cu excepția Mitropoliei Ungrovlahiei care avea două (la București pentru Arhiepiscopia Bucureștilor și la Buzău pentru episcopiile Buzăului și Dunării de Jos).
Fiecare seminar avea câte șapte cadre didactice și un post de duhovnic. Profesorii seminariilor se recrutau dintre doctori, absolvenți ai cursurilor de doctorat sau licențiați în Teologie. Mulți dintre ei au publicat manuale pentru seminariile teologice, studii în revistele bisericești.
În cei cinci ani de studii, elevii primeau cunoștințe generale de Teologie, Istorie bisericească, Muzică, Limbi clasice (greacă și latină), Limbi moderne (rusă, germană, engleză sau franceză) și discipline de cultură generală (Limba și Literatura română, Istorie, Geografie, Pedagogie, Psihologie, Logică, Legislație de stat etc.) 142. La terminarea studiilor susțineau un examen de diplomă. Absolvenții seminariilor teologice puteau fi hirotoniți preoți pe seama unor parohii rurale sau se puteau înscrie la unul din cele două Institute teologice de grad universitar.
Toate seminariile aveau clădiri școlare proprii, amenajate și modernizate, înzestrate cu paraclise pentru practica liturgică și internate: cel de la București în localul fostului internat teologic de la Radu Vodă, cel de la Buzău în clădirea ridicată de episcopul Chesarie, cel de la Neamțu în clădirea fostului Seminar monahal ridicat de Nicodim Munteanu, pe când era stareț, cel de la Craiova într-o clădire nouă, iar cele de la Cluj și Caransebeș în clădirile fostelor Academii teologice 143.
Pe lângă cele șase seminarii menționate mai sus, datorită efortului patriarhului Justinian, în anul 1949 s-au înființat două seminarii teologice monahale, cu cinci ani de studiu, la mănăstirile Agapia și Hurezi, pentru pregătirea călugărițelor; din păcate în 1959 amândouă au fost desființate de autoritățile comuniste. Între anii 1968-1977 a funcționat și un Seminar
141 Mircea Păcurariu, Cultura teologică ortodoxă românească între anii 1925-1975, în „Studii Teologice”, an XXVII (1975), nr. 9-10, p. 416-418.
142 Reorganizarea învățământului teologic, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 8-9, p. 748.
143 Pr. prof. Mircea Păcurariu, Cultura teologică ortodoxă românească între anii 1925-1975, p. 419-421.
teologic special la Curtea de Argeș, cu o durată de trei ani, care a pregătit preoți pentru parohiile mici din Transilvania și Banat.
În perioada arhipăstoririi patriarhalului Justinian și încă câțiva ani după aceea, până în 1990, au funcționat și două institute teologice de grad universitar, la București și Sibiu (între 1948- 1952 a funcționat un institut teologic de grad universitar și la Cluj) – școli de cultură teologică superioa – cu durata studiilor de patru ani, care acordau absolvenților diploma de licență în teologie și confereau clerului în fuincțiune diplome pentru susținerea exaneneor de definitivare, promovare și selecționare 144.
Cei mai buni licențiați în teologie au putut urma cursurile de doctorat, cu durate de trei ani, pe lângă Institutul Teologic din București. Până în anul 1975, au fost proclamați 20 de doctori în teologie, iar alții au obținut doctoratul în străinătate, echivalându-și apoi titlul la București. Prin grija patriarhului Justinian, la Institutul Teologic din București și într-o măsură mai mică la cel din Sibiu, au frecventat și studenți străini, cu burse date de Patriarhia Română. La rândul lor, teologi români au beneficiat de burse la diferite facultăți de peste hotare, oferite de Consiliul Ecumenic al Bisericilor sau de unele Biserici locale 145.
Prezența patriarhului Justinian la festivitățile de deschidere și de închidere a cursurilor institutelor teologice și a cursurilor de îndrumare misionară și pastorală pentru preoți de la București, Sibiu sau Curtea de Argeș, nu era o simplă formalitate, ci o calea prin care se putea încredința personal în ce măsură inițiativele sale, de a transforma vechile școli teologice în laboratoare spirituale, dau roade. Era oarecum și necesară această grijă, deoarece, după noua legiuire, școlile teologice au revenit acasă, sub aripa ocrotitoare a Bisericii, care le-a dat ființă și singură era în drept să exercite jurisdicția asupra lor în spiritul Evangheliei Mântuitorului Hristos și a Tradiției Sfinte 146.
In cuvântarea de deschidere a cursurilor Institutului teologic universitar din București, din 30 ianuarie 1949, patriarhul Justinian spunea: „Astăzi înlăturăm definitiv un trecut ale cărei roade au fost plăcute numai dușmanilor fățarnici ai Bisericii lui Hristos. Inlăturăm primejdiile care au amenințat Sfânta noastră Biserică în urma acelei dureroase laicizări a învățământului teologic, făcută de trecutele cârmuiri, sub prefăcuta mărturie a sprijinirii Bisericii Ortodoxe Române […] Pe drumul bunelor trdiții ale Bisericii Ortodoxe Române, pe drumul propovăduirii învățăturii lui Hristos și al slujirii poporului, dorim să meargă de acum
144 Reorganizarea învățământului teologic, p. 750.
145 Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an XII (2001), nr. 266-267, 15 aprilie, p. 5.
146 Vasile, Mitropolitul Banatului, Grija permanentă a IPS Patriarh Justinian pentru cultura teologică, p. 490.
înainte toți slujitorii altarului. Dorim să vedem în sfintele altare preoți conștienți de misiunea lor, iar în societate cetățeni devotați statului și poporului. Pe cei ce vor intra de acum înainte în câmpul păstoririi pentru Hristos, avem încredințarea că noua școală inaugurată azi îi va pregăti temeinic, potrivit îndrumărilor date de Sfântul Sinod. Pe cei aflați în pastorație îi chemăm cu părintească dtagoste, să vină pentru puțină vreme ca să se adape de la izvotul curat al adevăratei învățături creștine, spre a se putea reîntoarce la altare, întăriți și luminați în munca pe care o au de dus” 147.
Din această perspectivă, am putea spune că institutele teologice de grad universitar sunt ctitorii ale patriarhului Justinian, menite să valorifice latura socială a doctrinei creștine, spre a înzestra Biserica cu slujitori activi și capabili să reziste presiunilor ideologice ale regimului și să satisfacă trebuințele sufletești ale credincioșilor. Corpul profesoral, în cea mai mare parte profesori și oameni de cultură de excepțională valoare, pe care „noua societate” îi refuza, a provenit de la fostele facultăți și academii teologice desființate (București, Sibiu, Cluj, Cernăuți, mutată la Suceava și Chișinău, mutată la Iași) 148. Numărul studenților se stabilea anual pentru fiecare institut în parte de către chiriarhiile respective, potrivit nevoilor fiecăreia. Candidații aveau recomandarea episcopului, care îi va și hirotoni după obținerea licenței. Personalul didactic al celor 3 institute (București, Sibiu, Cluj) se ridica la 33 profesori, 6 conferențiari, 6 lectori și 8 asistenți, în total 53, plus peronalul administrativ și personalul internatului 149.
Cunoscând pregătirea teologică înaltă a corpului didactic universitar, patriarhul Justinian s-a înconjurat de profesorii institutelor teologice, între care se numărau mari gânditori și educatori creștini, precum Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Liviu Stan, Teodor M. Popescu, Nicolae Chițescu, Dumitru Fecioru, Emilian Vasilescu, Vladimir Prelipceanu și alții, pe care-i socotea colaboratorii săi apropiați și de la care aștepta răspunsuri la grelele probleme ale teologiei contemporane. Era pentru prima dată când un patriarh al Bisericii noastre trata școala superioară de teologie cu atâta afecțiune și încredere. Grija patriarhului Justinian de a asigura un bun început învățământului teologic universitar se vede și din faptul că între anii1950-1954 a încredințat răspunderea de rector al Institutului teologic din București episcopului său vicar, Teoctist Botoșeneanul. Semnificativ este că episcopul Teoctist și-a
147 Cuvântarea patriarhului Justinian la deschiderea cursurilor Institutului teologic universitar din București (30 ianuarie 1949), în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 1-2, p. 18, 20.
148 Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română și puterea comunistă, în „Anuarul Facultății de teologie Ortodoxă a Universității București”, an II, 2002, ,p. 114-116.
149 „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 7-10, p. 56.
început munca de rector prin sfințirea la 14 mai 1950 a bisericii Sfânta Ecaterina, consacrată de patriarhul Justinian ca paraclis pentru practica liturgică a studenților acestui institut 150.
Odată cu preluarea școlilor teologice sub părinteasca ei oblăduire, Biserica și-a asumat și îndatorirea de a se îngriji de crearea condițiilor materiale necesare bunei lor funcționări. Între altele, s-au înființat biblioteci înzestrate cu literatură teologică românească și cu publicații și cărți teologice în alte limbi. Studenților și elevilor merituoși și săraci li s-a asigurat întreținere gratuită din bugetele Centrelor eparhiale, acordându-li-se la nevoie și ajutor pentru îmbrăcăminte, cărți, îngrijirea sănătății, pentru excursii și călătorii de studii 151. In acest efort, Bserica a fost ajutată de Ministerul Cultelor, care asigura salarizarea personalului de conducere, didactic, educativ și de îngrijire a școlilor teologice de grad mediu și universitar, suporta o parte din cheltuielile de întreținere și încălzire a localurilor acestor școli și acorda burse elevilor și studenților merituoși la învățătură și lipsiți de alt sprijin material 152.
Noua orientare a învățământului teologic, izvorâtă din strînsa legătură cu Biserica, s-a vădit în îndoitul scop care i-a fost pus în față, acela de a mijloci tinerilor o temeinică pregătire teologică, prin accentul pus pe disciplinele sacre și prin preocuparea pentru formarea lor duhovnicească și pastorală. S-a întocmit în acest scop cursuri și manuale de specialitate, pentru elevii seminariști și studenții teologi, cărora le-au fost puse a dispoziție și reviste care apăreau periodic și dezvoltau, comparativ cu doctrin altor confesiui creștine, tezurul doctrinar al Bisericii Ortodoxe. Dar cum disciplinele sacre își descoperă legătura lor organică numai în măsura în care au fundamentare biblică, preocuparea de căpetenie a ănvățământului teologic a devenit, cum era și firesc, studiul Sfintei Scripturi. Pregătirea teologică a elevilor și stiudenților nu se rezuma doar la cunoașterea formală a învățăturii de credință, ci era însoțită de grija pentru formarea lor educativ-duhovnicească 153.
Procesul educativ-duhovnicesc al tinerilor teologi trebuia să fie întemeiat pe exemplul personal al dascălilor și educatorilor. Viitorii preoți erau cu atât mai temeinic edificați din punct de vedere spiritual cu cât profesorii căutau să mărturisească, prin viața lor, învățătura pe care o predau de la catedră. Una dintre trăsăturile specifice noului învățământ teologic consta
150 La 1 septembrie 1971, patriarhul Justinian a participat la instalarea oficială a noii conduceri a Institutului teologic din București: episcopul Antonie Ploieșteanul, vicar patriarhal, numit rector la 1 septembrie 1971 și pr. prof. Alexandru Ciurea, numit prorector la 10 iulie 1971. Cei doi au asigurat conducerea Institutului teologic, din îmcredințarea patriarhului Justinian, până în 1974. Cf. Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an XII (2001), nr. 266-267, 15 aprilie, p. 5.
151 „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 7-10, p. 56.
152 Readucerea învățământului teologic sub conducerea Bisricii și noua lui organizare, p. 831.
153 Pr. Dumitru Popescu, Invățământul teologic, p.626.
în legătura dintre teologie și viață, militând pentru angajarea viitorilor preoți în lume, pregătindu-i pentru slujirea aproapelui. Asfel, accentul pus pe studiul disciplinelor sacre, preocuparea pentru pregătirea educativ-duhovnicească a tinerilor teologi și legătura indisolubilă dintre teologie și viață, reprezintă tot atâtea coordonate majore ale reorganizării învățământului teologic, orientat spre formarea viitorilor preoți ca slujitori ai lui Dumnezeu și slujitori ai oamenilor. Slujirea lui Dumnezeu trebuia să se manifeste, însă, prin slujirea față de aproapele. De aceea, învățământul teologic a căutat să educe viitoarele generații de preoți în spiritul slujirii față de lumea contemporană și, înainte de toate, față de patria și poporul în cadrul căruia Biserica noastră își desfășoara misiunea ei mântuitoare 154.
Slujirea lui Dumnezeu și a semenilor, ca scopuri ultime ale învățământului teologic, se conjuga în chip firesc cu educarea tinerilor teologi în spiritul ecumenismului contemporan și în cel al înțelegerii între oameni și popoare, adică al slujirii mai largi a lummii contemporane. Spiritul ecumenic în care erau educați tinerii teologi prin intermediul unor cursuri în care învățătura ortodoxă și învățătura marilor confesiuni creștine se studia în mod sistematic și coparativ, și-a găsit expresia în conferințele teologice interconfesionale ce s-au desfășurat de două ori pe an, cu participarea profesorilor în cadrul institutelor teologice din țară 155.
Noul Statut al Bisericii, enunărând principiile fundamentale privitoare la pregătirea și recrutarea personalului bisericesc (art. 115.129), stabilea că după patru ani de studii pentru licențiați, după alți trei ani de studii aprofundate pentru master, și încă trei ani pentru doctori în teologie, aceștia, pășind în câmpul misiunii, vor trebui să desfășoare o activitate intensă de zece ani, spre a obține definitivarea în postul de preot-paroh de la orașe și sate. Numai privind înapoi îți poți da seama – prin comparație – ce salt mare s-a făcut în domeniul învățământului teologic, care de mult aștpta o înviorare și o revenire la făgașul tradițional, spre a corespunde nevolor și cerințelor timpului și năzuințelor clerului și credincioșilor noștri 156 .
Chiar dacă numărul școlilor teologice a fost limitat, ajungându-se la două Institute de grad universitar (București și Sibiu), precum și șase Seminarii (București, Craiova, Cluj-Napoca, Buzău, Caransebeș și mănăstirea Neamț), patriarhul Justinian a fost preocupat ca ele să aibă profesori bine pregătiți, recunoscuți pe plan mondial, o bază materială solidă, manuale bine editate și publicații de prestigiu, socotite de teologul John Meyendorff cele mai bune care se editează în spațiul ortodox aflat sub ocupație comunistă 157
154 Ibidem, p. 627.
155 ibidem, p. 628.
156 Vasile, Mitropolitul Banatului, Grija permanentă a IPS Patriarh Justinian pentru cultura teologică, p. 488.
157 George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, București, 2005, p. 109.
Până în 1989, în pofida condițiilor în care și-au desfășurat activitatea și a restricțiilor impuse de regimul comunist, școile teologice și-au făcut din plin datoria, pregătind aproape 40 de generații de preoți, care L-au slujit apoi cu smerenie pe Hristos în parohiile pe care le-au primit în diverse zone ale țării 158.
Sporirea zelului pastoral al preoțimii
Prin reorganizarea învățământului teologic sub conducerea Bisericii se rezolvase în mare măsură pregătirea viitorilor preoți, în așa fel încât, după terminarea studiilor, absolvenții să fie plasați imediat în parohii. Se luase măsura de a se întreține în școlile teologice numai numărul de candidați necesar acoperirii posturilor vacante , evitându-se surplusul de absolvenți peste nevoile reale 159.
Nerezolvată rămăsese, însă, îndrumarea preoților din parohii, în noile condiții sociale din țara noastră, care le cereau să-și intensifice activitatea pe tărâm paatoral și social. Pentru a-și putea îndeplini misiunea în noie relități sociale din țară, Biserica avea nevoie de un cler eliberat de prejudecățile trecutului, de o preoțime bine orientată asupra chemării ei în actualitate. Deși din punct de vedere teologic și intelectual, clerul era bine pregătit, el avea totuși nevoie de îndrumare în problemele pastorației, spre a fi în pas cu cerințele vieții religioase și sociale ale vremii. O înțelegere greșită a rostului Bisericii în lume făcuse pe unii preoți să uite că sunt chemați să se aplece cu dragoste și cu abnegație la suferințele și neajunsurile credincioșilor. De aceea, patriarhul Justinian a pus în fața clerului principiile apostolatului social, potrivit căruia credincioșii trebuie să fie în atenția Bisericii, nu numai cu sufletul, dar și cu trupul lor. „A te îngriji numai de suflet și a neglija nevoile trupești ale credincioșilor, a le vorbi acestora numai de viața de dincolo, fără a te ocupa și de viața lor pământească – spunea patriarhul Justinian – înseamnă a nu lucra cu succes nici pentru atingerea scopului final al rostului Bisericii: mântuirea sufletului. Viața veșnică, mântuirea se arvunesc aici pe pământ. Așa a lucrat Biserica patristică și aceasta este și porunca evanghelică. Înapoi deci la Sfînta Scriptură și la Sfînta Tradiție – îndemna patriarhul Justinian – care îmbină grija de sufletul credincioșilor cu cea pentru viața lor pământească, apostolatul duhovnicesc cu apostolatul social” 160.
Pentru aceasta, la începutul lunii ianuarie 1949, la inițiativa patriahului Justinian, Sfântul Sinod a chemat clerul la cursurile de îndrumare pastorală și misionară, organizate pe
158 Mircea Păcurariu, Cultura teologică ortodoxă românească între anii 1925-1975, p. 432-434.
159 Grija pentru preoțime, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 8-9, p. 757.
160 Justinian, Apostolat social, vol. VIII, București, 1966, p. 133.
lângă institutele teologice de grad universitar, pe care puterea politică le dorea o formă de recalificare a preoților în „duh” comunist. De fapt, la aceste cursuri, preoții erau doar învățați cum să pareze atacurile ideologilor atei, să justifice utilitatea Bisericii în cadrul societății, însă accentul a fost pus pe aspecte practice, pentru reîmprospătarea zelului pastoral 161.
Cursurile de îndrumare pastorală și misionară s-au ținut, până în 1952, la București (pentru preoții din Muntenia, Moldova și Oltenia), Sibiu (pentru preoții din Arhiepiscopia Sibiului) și Cluj (ținute la Arad pentru preoții din Mitropolia Banatului și eparhiile Cluj și Oradea), din 1952 până în 1962, la București, Sibiu, un timp și la Curtea de Argeș, din 1962 la Curtea de Argeș, iar din 1971 la București. La aceste cursuri, care se țineau zilnic și aveau, la început, o durată de două luni, apoi de o lună, pentru fiecare serie de preoți, au fost chemați, în primul rând, consilierii eparhiali și protopopii. In anii următori, rând pe rând, au frecventat aceste cursuri toți preoții Bisericii noastre, după o activitate pastorală de cel puțin cinci ani.
Rostul teologic, liturgic, misionar, cultural și social al acestor cursuri a fost subliniat de patriarhul Justinian în cuvântarea rostită în capela Institutului teologic din Sibiu, la 6 decembrie 1950, după cum urmează: „Dacă studențimea este nădejdea de muncă pentru ziua de mâine a Bisericii, preoțimea este nădejdea noastră pentru toată ziua de astăzi. De aceea, noi am înființat aceste cursuri pentru reîmprospătarea și îmbogățirea cunoștințlor teologice, dar mai ales pregătirea tuturor preoților Bisericii pentru desfășurarea apostolatului social […] Dacă aceste cursuri contribuie la înarmarea preoților cu cunoștințele necesare, împrospătând pe cele vechi, câștigate pe băncile școlii teologice, atunci aceste cursuri sunt necesare, pentru că îndrumările date aici sporesc elanul în munca pastorală” 162. Iar la deschiderea cursurilor de îndrumare de la Institutul Teologic din București, din anul 1951, patriarhul Justinian a precizat: „Spre a crea o atmosferă nouă și spre a ne elibera de rătăcirile trecutului, am fost nevoiți să introducem aceste cursuri de îndrumare misionară și socială pentru preoțimea noastră […] Era necesară o verificare a cunoștințelor și a convingerilor creștine pe care le propovăduim, a adevăratului patriotism și a adevăratei dragoste de patrie […] Nu mai puțin s-a impus nevoia de verificare a felului de a predica și de a sluji. Știm cu toții că, în ceea ce privește slujbele, câte mii de preoți erau, atâtea feluri d slujbe aveau. De asemenea, era nevoie de o reînnoire a metodei de catehizare. Așadar, iată câte lipsuri sunt de îndeplinit prin aceste cursuri de îndrumare” 163.
161 Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română și puterea comunistă, p. 118-120.
162 Justinian, Apostolat Social. vol. IV, București, 1952, p. 361.
163 Ibidem, p. 362/363.
Explicații lămuritoare a dat și episcopul Teoctist Botoșăneanul, vicar-patriarhal, în cuvântul rostit la deschiderea cursurilor de îndrumare misionară pentru preoi (seria VI – 1950)) la Institutul teologic din București: „Dacă în cele cinci serii de până acum , programul cursurilor a avut un caracter mai mult teoretic, de acum înainte se va pune accentul în chip covârșitor pe caracterul practic al cursrilor. Aici ați venit nu numai să ascultați, ci și să practicați această nouă orientare, atât de folositoare clerului nostru. Cum e și firesc, centrul preocupărilor acestor cursuri îl va alcătui tocmai cunoașterea temeinică a doctrinei noastre ortodoxe, cunoașterea și predicarea corectă a Sf. Evanghelii și însușirea temeinică a sfintelor slujbe, precum și îndatoririle sociale ale preotului, care, în același timp, este păstor de suflete, dar și cetățean al Statului […] Și cum, după dreapta învățătiră a Bisericii, Sf. Liturghie este dătătoare de toate darurile, Sf. Liturghie este pusă în primul plan al materiilor care vi se vor preda. Veți avea prilej, așadar, ca fiecare să săvârșiți Sf. Liturghie, să dați răspunsurile la strană, să urmpriți cu mare atenție mișcările slujitorilor și actele liturgice, să rostiți predica la timpul și locul ei și să vă dezvoltați cateheza, de asemenea, la timpul și locul ei. Înșivă veți vedea deosebirea între felul de a sluji Sf. Liturghie, Vecernia, Utrenia etc., de către fiecare izolat, așa cum a apucat, și chipul cumj trebuie să se săvârșească acestea. Singuri veți înlătura acele inovații dăunătoare cultului nostru, acele practici bolnăvicioase ce seamănă mai degerabă a supertiții, decât a slujbă bisericească, pe care unii preoți, ademeniți de câștig necinstit, le-au practicat și încă le practică, fără nici o jenă. Iată de ce se va pune accent pe tipic și pe practica liturgică de această dată […] Alături de tipic, de rânduiala cea dreaptă a slujbelor, se pune preț pe predică și cateheză, care vor avea loc tot în cadrul Sf. Litrurghii. Să fim cu mare băgare de seamă asupra ținutei preotuloui și asupra conținutului predicilor și catehezelor, în care nu trebuie să se folosească generalități sau răstălmăciri banale ori chiar tendențioase, ci se vor trata teme precise și clare, spre înțelesul și spre folosul sufletesc al poporului [ …] Aplicând hotărârea Sffântului Sinod de a se introduce și la noi, așa cum se practică în alte Biserici, cântarea bisericească în comun, s-a trecut în programul cursurilor ca la slujbe, răspunsurile să fie date de preoții care asistă, împrospătându-și astfel și cunoștințele și tehnica cântării” 164.
Așadar, în primul rînd, scopul acestor cursuri a fost acela de a rândui o uniformitate, o omogenitate de acțiune pe întreg cuprinsul Bisericii noastre și o armonie în împletirea ideilor teologiei ortodoxe cu cele ale apostolatului social și a face ca toți preoții Bisericii Ortodoxe
164 Teoctist Botoșăneanu, episcop-vicar patriarhal, Rostul cursurilor de îndrumare misionară pentru preoți, în „Biserica Ortodoxă Românî”, an LXVIII (1950), nr. 3-8, p. 247-251.
Române să fie pe deplin orientați și lămuriți în privința programului de lucru și a metodelor noi de activitate pastorală în cadrul parohiilor 165.
Cursurile de îndrumare au urmărit, însă, și eliberarea preoțimii de povara relelor deprinderi moștenite din trecut, înviorrea vocației sacerdotale, stimularea zelului misionar, însușirea unor mai bune metode de pastorație. Dar cursurile au urmărit, în egală măsură, și orientarea preoțimii în principalele probleme sociale, politice, economice și culturale pe care se puneau atunci pe primul plan al preocupărilor generale. La aceste cursuri, preoții au primit îndrumări și cu privire colaborarea lor cu autoritățile locale de stat. 166.
O dată precizate aceste obiective, s-a trecut la elaborara programului, la fixarea subiectelor ce urmau să fie tratate în cadrul acestor cursuri. Prin prelegerile profesorilor, cursurile au urmărit, în primul rând, ridicarea profesională a clerului, accentul principal punându-se pe reîmprospătarea și completarea cunoștințelor teologice, revizuirea și îmbunătățirea metodelor pastorale, omiletice, catehetice și misionare, uniformizarea săvârșirii slujbelor, deprinderea cântării psaltice omofone, orientarea în noile probleme ale vieții sociale, și pe reluarea contactului direct cu izvoarele credinței – Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție – din care erau scoase, pentru edificare, cele mai potrivite îndemnuri și exemple. Cursurile se încheiau cu un examen (scris și oral) din materiile predate. La Institutul teologic din București, de pildă, cursurile de îndrumare misionară, în prima serie (februarie-martie 1949), au fost frecvntate de circa 500 de preoți; s-au ținut 84 de conferințe, dintre care 66 cu caracter teologic-pastoral, iar 18 cu caracter social, la care s-au adăugat conferințe cu subiecte variate 167.
Ierarhii Bisericii au putut constata că în urma absolvirii acestor cursuri de îndrumare, preoții s-au întors la altarele lor cu sporit elan de muncă, cu noi și unitare deprinderi liturgice, cu juste orientări asupra problemelor de ordin social și, mai presus de toate, au dus în parohiile lor chipul preotului înzestrat cu comoara unor noi și lămurite cunoștințe teologice, care îi vor ajuta să privească lucrurile dincolo de orizontul strâmt de până acum 168.
O altă formă de îndrumare pastorală a constituit-o conferințele protopopești pentru cler (preoți și diaconi), înființate din inițiativa patriarhului J ustinian prin hotărârea Sinodului
165 Pr. prof. Spiridon Cândea, Viața religioasă a credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române și integrarea lor îm noile idealuri ale poporului romîn, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 697.
166 Grija pentru sporirea zelului pastoral al preoțimii ortodoxe, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXII (1954), nr. 8, p. 834.
167 „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 7-10, p. 57-58.
168 Vasile, Mitropolitul Banatului, Grija permanentă a IPS Patriarh Justinian pentru culrura teologică, p. 490.
Permanent din 21 iunie 1949. Organizarea lor a fost precizată prin Decizia patriarhală nr. 107 din 1 decembrie 1949 169 și au început să funcționeze de la 1 ianuarie 1950, o dată pe lună, la sediul protopieriei, în toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Române. In legătură cu ele, patriarhul Justinian spunea: „Conferințele protopopești sunt pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română școli profesionale și misionare ale preoților”. 170. Incepând din 1952, printr-o hotărâre a Sfântului Sinod, conferințele protopopești sșe țineau la două luni ,adică de 6 ori pe an, iar din 1955 ele se desfășoară trimestrial, adică de patru ori pe an 171.
Destinate rezolvării problemelor administrative, aceste conferințe lămureau și multe probleme teologice, culturale și sociale. La ele participau în mod obligatoriu toți preoții și diaconii parohiilor, precum și stareții și starețele mănăstirilor și schiturilor din cuprinsul protopopiatului.
Pentru o mai bună îndrumare, conferințele protopopești au fost prezidate direct de către episcopi, vicari eparhiali, consilieri referenți și de către profesori de la institutele teologice. Ele au înlesnit preoților preoților să păstreze legătura permanentă cu chiriarhul și cu Centrul eparhial 172.
Prin aceste conferințe, numeroși preoți care în decursul timpului au pierdut contactul cu cartea, mărginindu-se doar la îndeplinirea misiunii lor sacramentale, s-au pus într-o continuă preocupare intelectuală, în curent cu toate problemele teologice. Conferințele preoțești s-au dovedit, deci, tot atâtea laboratoare spirituale pentru dinamiuarea apostoatului evanghelic, instrumente de intensificare a activității pastorale și de orientare a preoțimii în problemele sociale. Aceasta a conribuit la înălțarea prestigiului preoțimii în fața credincioșilor 173.
Datorită eficienței și atmosferei în care se desfășoară – popasuri duhovnicești închinate întâlnirilor frățești, consfătuirilor profesionale, schimbului de experiență, analizei muncii din luna precedentă, lămuririi problemelor practice ridicare de realitățile vieții, legăturii cu chiriarhul locului – , cnferințele preoțești pe protopopiate se țin cu regularitate până astăzi 174.
Pentru a pune la îndemâna preoților material documentar necesar lămuriri problemelor legate de pastorație, patriarhul Justinian a acordat atenție apariției cu regulatitate a celor trei reviste ale Patriarhiei; „Biserica rtodoxă Română”, „Ortodoxia” și „Studii Teologice”. Tot în
169 Vezi textul deciziei în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 11-12, p. 102-111.
170 Ibidem, an LXXVIII (1950), nr. 1-2, p. 17.
171 Grija pentru preoțime, p. 750.
172 Pr. prof. Spiridon Cândea, Viața religioasă a credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române și integrarea lor îm noile idealuri ale poporului romîn, p. 699.
173 Vasile, Mitropolitul Banatului, Grija permanentă a IPS Patriarh Justinian pentru culrura teologică, p. 492.
174 Grija pentru sporirea zelului pastoral al preoțimii ortodoxe, p.835.
sprijinul preoțimii, punîndu-i la îndemână material catehetic și omiletic, fiecare mitropolie a editat o revistă a ei: „Glasul Bisericii” (Mitropolia Ungrovlahiei); „Mitropolia Moldovei și Sicevei”; „Mitropolia Ardealului”; „Mitropolia Olteniei” și „Mitropolia Banatului”.
Dar grija patriarhului Justinian pentru sporirea zelului pastoral al preoțimii a cuprins nu numai latura aceasta culturală și misiuonară, ci s-a extins asupra întregii activități pe care trebuie să o desfășoare preotul în parohia sa. Pentru activitatea economico-gospodărească, preoții, ajutați de Consiliul parohial și de epitropie, aveau posibilitatea, prin contribuțiile benevole ale credincioșilor, prin organizarea pangarelor și prin crearea altor surse de veniuri, să facă față plății salariilor personalului bisericesc și să îngrijească de bunăstarea și înfrumusețarea bisericii, de cimitire, de alte clădiri bisericești și de orice alte bunuri ale parohiei. Impreună cu comitetele parohiale, preoții au organizat opera samnariteană în parohie,au înființat și susținut biblioteci parohiale și au ajuta pe credincioși la întărirea credinței și la dezvoltarea simțului de moralitate 175.
Prin cursurile de îndrumare pastorală și misionară, completate de conferințele preoțești, Patriarhul Justinian a legat mai strâns clerul de nevoile Bisericii și l-a desprins să acționeze în unitate cu ierarhia superioară. Strângându-și rândurile în jurul conducerii canonice al Bisericii, clerul și-a sporit disciplina și a căutat să împlinească cu râvnă și fără zăbavă toate îndrumările primite din partea Sfântului Sinod. Acest spirit s-a răsfrânt pozitiv asupra vieții și activității Bisericii noastră, ferind-o de dezbinări și rătăciri primejdioase și ajutând-o să-și păstreze unitatea de simțire și de credință 176 .
Promovarea culturii teologice
Cartea și tiparul bisericesc
Înnoitor de viață bisericească, patriarhul Justinian a fost deschizător de drumuri și în teologie. Adăugarea tezaurului național la izvoarele revelației divine – Sf. Scriptură și Sf. Tradiție – pentru definirea învățăturii de credință ortodoxă în noul context al vieții românești, constituie fără îndoială originalitatea teologiei noastre din acei ani.
Pusă în slujba Bisericii, teologia a fost adusă și în sfera vieții. Literatura teologică s-a îmbogățit cu lucrări noi în toate ramurile – istorie, doctrină, cult, organizare bisericească ținând seamă de nevoile preoților și credincioșilor. Dacă în lucrările tipărite până în 1948 se făcea o teologie orientată cu precădere spre erudiție, ruptă de cele mai multe ori de viață, după
175 Grija pentru preoțime, p. 760.
176 Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an XII, nr. 268-269 din 15 mai 2001, p. 8.
această dată, sub îndrumarea patriarhului Justinian și a Sfântului Sinod, s-a ținut seamă de nevoile reale ale Bisericii. De asemenea, în timp ce literatura de până acum era prea puțin deschisă spre ecumenism, lucrările de teologie care apar în acești ani au în vedere aspirațiile de înțelegere și colaborare ale Bisericilor și popoarelor pentru slujirea marilor idealuri ale omenirii contemporane.
Este greu de prezentat o listă a lucrărilor de teologie propriu-zise apărute în această perioadă. De aceea ne vom limita să amintim la loc de cinste Apostolatul Social al Patriarhului Justinian, tipărit în 12 volume (1948 – 1976), care tratează probleme cu caracter pastoral-misionar; liturgic, omiletic, catehetic, ecumenic, puse la îndemâna preoților și credincioșilor. De asemenea, unii ierarhi și profesori de teologie au publicat, pe lângă culegeri de predici, cuvântări, pastorale, și studii aprofundate de teologie – biblică, istorică, sistematică, practică – și volume omagiale și comemorative, care reprezintă o contribuție originală la progresul culturii teologice și la sporirea prestigiului Bisericii noastre, unele dintre ele având răsunet în întreaga creștinătate.
Un rol important în promovarea culturii teologice în timpul patriarhului Justinian a revenit revistelor teologice și bisericești, editate fie de Editura Institutului Biblic, fie de Centrele mitropolitane din cuprinsul Patriarhiei Române. Revistele teologice și biseicești – alături de literatura didactică, de cărțile de cult și de evlavie ortodoxă – au constituit mijlocul de informare pstorală și orientare spirituală cel mai accesibil pentru slujitorii și credincioșii Bisericii noastre. Cele trei reviste centrale bisericești – „Biserica Ortodoxă Română”, „Studii Teologice” și „Ortodoxia” – apăreau sub îngrijirea câte unui comitet de redacție sub președinția patriarhului Justinian, fiecare având specificul ei, și erau distribuite tuturor parohiilor, școlilor teologice și mănăstirilor din Patriarhia Română, precum și comunităților ortodoxe române de peste hotare, oferind clerului posibilitatea de a cunoaște nemijlocit problemele care preocupau Biserica și lumea creștină. Din 1971, la București a apărut și un buletin informativ în limbile engleză și franceză, cu știri din viața Bisericii noastre pentru parohiile ortodoxe române de peste hotare. Toate apăreau în condițiuni care le asigura un conținut bogat, variat și interesant.
„Biserica Ortodoxă Română”, complet restructurată, ca buletin oficial al Patriarhiei Române, apărea lunar, într-un tiraj de 10.000 exemplare, și cuprindea dări de seamă asupra evenimentelor mai importante din viața bisericească internă, publicând – la «Partea oficială» – hotărârile Sfântului Sinod și ale celorlalte organisme bisricești cu privire la organizarea internă și activitatea externă a Bisericii. Revista consemna reportaje asupra vizitelor și relațiilor externe bisericești interortodoxe și intercreștine, asupra participării reprezentanților Bisericii Noastre în cadrul organismelor creștine internaționale: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferința Bisericilor Europene, Conferința Creștină pentru Pace. De asemenea, revista includea studii și articole referitoare la orientarea omiletică și pastorală a clerului, regulamente și dispoziții ale legislației bisericești, lucrări legate de trecutul Bisericii noastre în domeniul istoric, cultural și artistic.
„Studii Teologice”, revista Institutelor teologice din Patriarhia Română, apărea în 10 numere anual, într-un tiraj de 10.000 exemplare și continua, într-o serie nouă, revista cu același titlu editată de fosta Facultate de teologie din București (din care apăruse doar câteva numere, la intervale mari), păstrând caracterul de cercetare științifică în cele patru domenii clasice ale teologiei: istoric, biblic, sistematic și practic. Datorită studiilor publicate de profesorii de la cele două Institute teologce de la București și Sibiu, revista a adus contribuții originale la patrimoniul teolgiei ortodoxe în general. O parte din articolele publicate în revistă erau consacrate aspectelor diverse ale „apostolatului social”, precum și ale teologiei păcii și umanismului creștin.
„Ortodoxia”, revistă trimestrială a Patriarhiei Române (4 numere pe an, în tiraj de 10.000 exemplare), este un periodic nou, care și-a legat numele de patriarhul Justinian, cu menirea de a orienta clerul și credincioșii în chestiunile de terologie interconfesională ce se puneau Bisericii noastre în cadrul dialogului ecumenic contemporan 177.
Articolele publicate în reviste erau din toate laturile științei teologice și ale misiunii Bisericii, fiind orientate în general spre probleme de actualitate, fie privind Ortodoxia sau numai Biserica noastră, fie privind alte confesiui creștine și religii și raporturile noastre cu ele. Unele articole corespundeau anumitor cerințe de cunoaștere și de îndrumare a preoțimii noastre. Ele satisfăceau interese practice, fără a pierde caractrul lor de studiu teologic. Nu se făcea știință pentru știință, adică știință scolastică, teorie bună pentru școală. Prin necesitatea lui, scrisul teologic și bisericesc a căpătat mai mult interes pentru preoți, care eraucititorii revistelor. Teologia s-a legat mai mult de Biserică și de preoțime, care a fost mai bine servită de publicațiile bisericești. N-a fost număr de revistă în care orice preot să nu găsească ceva interesant pentru știința și pentru lucrare sa de propovăduitor, de liturghisitor, de catehet, de duhovnic, de păstor sau pentru cultura sa teologică generală 178.
177 Diac I, Bria, Revistele bisericești – mijloc de integrare a Teologiei în preocupările actuale ale Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 771.
178 Prof. Teodor M Popescu, Un deceniu de activitate editorială, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 5-6, p. 474.
Revistele bisericești editate de Centrele mitropolitane, în 12 numere pe an, sub îngrijirea unui comitet de redacție numit de chiriarhul locului, erau destinate slujitorior și credincioșilor din mitropolia respectivă, prezentând aspecte ale vieții bisericești locale:„Glasul Bisericii” (București); „Mitropolia Moldovei și Sucevei” (Iași); „Mitropolia Ardealului” și „Telegraful Român”. înființat în 1853 de mitropolitul Andrei Șaguna (Sibiu); „Mitroplia Olteniei” (Craiova) și „Mitropolia Banatului” (Timișoara)
Intre colaboratorii revistelor centrale și mitropolitane se întîlnesc nume de ierarhi, de profesori de teologie, dctoranzi, preoți, specialiști și cercetători laici ai trecutului nostru bisericesc. In paginile revistelor s-au publicat: monogrfii, studii, articole, prezentări de cărți și reviste, comentarii, recenzii, note bibliografice, predici, cateheze, lucrări de seminar și teze de doctorat în teologie, etc. 179.
Dar cultura noastră teologică, în perioada patriarhului Justinian, s-a îmbogățit nu numai cu studiile, tezele, problemele tratate în revistele menționate, ci și cu o srie întreagă de lucrări de știință și litratură bisericească, de o valoare teologică unanim recunoscută atât în țară, cât și peste hotare, de Bisericile ortodoxe surori. Și trebuie subliniat că aici vorbim numai despre lucrările editate de Centrul patriarhal, fără a pomeni valoroasle lucrări publicate de celelalte centre eparhiale. Iar la acestea se mai adaugă o seamă de cărți de slujbă pentru trebuințele cultului, mult cerute de preoțimera noastră și publicate la timp în editura Institutului Biblic 180.
Pe lângă cărțilede slujbă s-au mai editat cărți de învățătuiră și de zidire duhovnicească, material omiletic, legiuiri bisericești, informații privind evenimentele mai de seamă din sânul Ortodoxiei și din lume, manuale didactice.
Una din cele dintâi preocupări ale patriarhului Justiian după venirea sa la cârma Bisericii a fost aceea de a pune la îndemâna slujitorilor bisericești cărțile de slujbă de care aveau nevoie pentru îndeplinirea îndatoririlor lor sacrdotale. Și în caest domeniu, patriarhul Justinian a trebuit să umple multe goluri. In 1948, multe cărți de cult ale Bisericii, mai ales cele indispensabile activității liturgice, erau epuizate și n-au mai putut fi retipărite din cauza greutăților și lipsurilor pricinuite de război.
Tipărirea cărților de slujbă s-a făcut în măsura necesității, rezultată de pe urma deteriorării acetor cărți, determinată de deasa lor întrebuințare la serviciile divine, ca si din nevoia de a acoperi cererile parohiilor nou înființate. Nevoia de noi cărți de slujbă s-a făcut și mai mult simțită după reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, preoții reveniți
179 Diac I, Bria, Revistele bisericești – mijloc de integrare a Teologiei în preocupările Bisericii, p. 772.
180 Promovarea culturii teologice, în „Biserica rtodoxă Română”, an LXXII (1954), nr. 841.
la Ortodoxie avînd trebuință de cărți de cult în care să poată găsi rânduiala corectă a slujbelor divine și limba românească de care se folosise românii ortodocși din Ardeal până la Uniație. Era un motiv în plus care făcea și mai necesară tipărirea de noi ediții ale cărților de slujbă, într-un tiraj sporit, care să pată scoate din uz cărțile folosite până atunci în bisericile foste greco-catolice. Cum însă cele mai multe din cărțile de slujbă trebuiau serios revizuite, pentru îndreptarea lipsurilor și a greșelilor strecurate din neatenție, au fost numite comisii formate din teologi cărturari, buni cunoscători ai limbii grecești și ai rânduielilor de tipic pentru diortosirea textelor și pentru îmbunătățirea îndrumărilor tipiconale, care au lucrat cu migăloasă stăruință ca noile ediții să apară în condițiuni cât mai bune.
Dintre cărțile de slujbă editate sub păstorirea patriarhului Justinian menționăm: Psaltirea (1948, 1957, 1967), Evanghelie pentru Vecernia Paștilor (1949), în mai multe limbi, Carte de Tedeum (doxologii) la diferite prilejuri obștești (1950). Moliftelnicul (1950 și 1965), Aghiazmatarul (1950, 1965), Octoihul (1952), Penticostarul (1953), Apoatolul (1960), Cazania (1960), Triodul (1968) și Mineele pe cele 12 luni ale nului (retipărirea noii ediții a început în 1954). Liturghierul, cea mai importantă carte de cult în sfântul altar, a apărut în patru ediții (1950, 1956, 1967 și 1974). Ediția din 1956 a Liturghierului afost diortosită de patriarhul Justinian și preotul Petre Vintilescu, profesor de Liturgică și Pastorală laInstitutul Teologic din București. Edițiile din 1967 și 1974 sunt o reeditare a ediției din 1956. După Liturghier și Molitfelnic, cartea cea mai de trebuință pentru folosința preoților este Sfânta Evanghelie (care nu se mai reeditase din 1941), tipărită în 1964, în condiții grafice deosebite, împodobită cu ilustrații (cadre marginale, icoane, stampe, frontispicii, inițiale și vihnete) 181.
Pentru a se fixa și unifica melodia bisericească și a o feri de schimbări și denaturări, s-au adunat, compus și tipărit nu numai Cântările Sfintei Liturghii și Cântări la cateheze (1951), ci și cele ale vecerniei și utreniei, în Vecernierul uniformizat (1953) si Utrenierul uniformizat (1954), toate de Nicolae Lungu, I. Croitoru și Anton Uncu. A apărut și Gramatica muzicii psaltice (1951), necesară pebtru cunoașterea teoretică și predarea muzicii bisericești, Liturghia psaltică, armonizată pe mai multe voci, de prof. Nicolae Lungu (1957). Menționăm și tipărirea de către Editura Institutului Biblic a Prohodului Domnului (1956) – text și muzică – cântarea bisericească cea mai populară și mai căutată de credincioși, în obișnuitul format mic de broșură 182.
181 Pr. prof. Ene Braniște, Cărți de cult tipărite între 1948-1968, în vol. „Douăzeci de ani din viața Bisericii Ortodoxe Romțne. La a XX-a aniversare a înscăunării Preafericitului Patriarh Justinian”, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1968, p. 569-570.
182 Prof. Teodor M Popescu, Un deceniu de activitate editorială, p. 479.
Intre cărțile de învățătură și de zidire duhovnicească notăm: Carte de învățătură (1952), Noul Testament (nouă ediție- 1951), Cartea de Rugăciuni (1951) relizată de mitropolitul Firmilian, apoi, Indrumătorul pastoral – în două volume (1951), Ziua Dmnului, adunând la un loc meditațiile duminicale ale preotului Grigore Pișculescu (scriitorul Gala Galaction), împrștiate prin ziare (1929-1937), cele 12 volume de Apostolat Social (1948-1976) ale patriarhului Justinian, precum și Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române (1953). Se adaugă câteva cărți de interes înrudit cu viața bisericească: 30 de zile în URSS (1949) și Insemnări din Bulgaria (1954) ale doctorului Ovidiu Marina, precum și Războiul pentru apărarea patriei (1949), traducere din rusește 183.
Cea mai răspândită dintre publicațiile Editurii Institutului Biblic a fost Calendarul bisericesc ortodox care împodeobea în fiecare an casele creștinilor și mai ales cele două ediții integrale ale Bibliei, în 1968 și 1975, în tiraje de masă (100.000 de exemplare, pe hârtie specială pusă la dispoziție în mod gratuit de Societățile Biblice Britanice), sporind tezaurul de cultură și hrană duhovnicească al credincioșilor.
După proclmarea canonizării sfinților români (1955), Editura Institutului Biblic a tipărit Viașa Sfntului Calinic (1957) și Viața Sfinților Ardeleni (1957). S-au tipărit, de asemenea, monografii de biserici și mânăstiri, albume ale colecțiilor de artă religioasă veche și altele
Un capitol important în activitatea Institutului Biblic l-a constituit tipărirea de manuale pentru Institutele teologice și seminarii. Dintre aceste manuale amintim: Studiul Noului Testament (1954), Studiul Vechiului Testament (1955), Istoria bisericească universală, vol I și II (1956), Patrologia (1956), Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volI și II (1957) 184. Pentru seminarii au apărut: Manual de limbă latină (1956) , Gramatica limbii latine (1957) și Manual de limbă greacă (1956) 185 .
Patriarhul Justinian s-a îngrijit și de reorganizarea celor două biblioteci ortodoxe de la Centrul patriarhal: Biblioteca Sfântului Sinod (de la mănăstirea Antim) – aproape 50.000 de volume – și Biblioteca palatului patriarhal – cu circa 13.000 volume – îmbogățindu-le și ridicându-le la nivelul exigențelor teologice și culturale ale vremii.
Aceste două biblioteci patriarhale, conținând numeroase manuscrise (sec XVI-XVII), cărți vechi și tipărituri rare, au crescut an de an, ca volum, prin asimilarea unor fonduri de carte teologică și bisericească, cumpărate ori donate de ierarhi, preoți și profesori de teologie. Patriarhul Justinian nu num ai că a alocat fonduri speciale pentru achiziții de cărți, dar a dăruit
183 Ibidem, p. 477.
184 Ibidem, p. 480.
185 Ibidm, p. 481
celor două biblioteci patriarhale cărțile peronale și pe cele primite de la diferite personalități străine care au vizitat Biserica noastră. Intre acestea se numără manuscrisul cuprinzând Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare, decorat artistic pe fiecare pagină cu modele florale în peniță de Maria Sturza și dăruit episcopului Hușilor, Silvestru Bălănescu, achiziționat de patriahul Justinian și donat Bibliotecii Sfântului Sinod 186.
Așadar, sub arhipăstorirea patriarhului Justinian, cultura teologică s-a îmbogățit și s-a manifestat dinamic, dar sobru, asemenea spiritualității noastre ortodoxe. „Axată pe bazele revelației și sorbind putere din învățătura Sfintei Evanghelii și din operele Sfinților Părinți, ea a fost mai strâns legată de nevoile Bisericii decât teologia precedentă” 187.
Reorganizarea Institutului Biblic
A fost înființat de Sfântul Sinod la 9/22 iunie 1922, la propunerea mitropolitului parimat Miron Cristea, sub numele de Institutul Biblic al Bisericii Otodoxe Române, și destinat, potrivit statutului său, unei activități de editură și colportaj: să tipărească cărți și broșuri de conținut religios-moral, literatura patristică în traducere românească, cărți de ritual și scrieri teologice. Din aceste dispozițiuni statutare rezultă că Institutul Biblic avea mai mult atribuțiuni editoriale, îndeplinea, adică, rolul unei edituri. Tipografia Cărților Bisericești (reînființată în 1882, prin strădania mitropolitului primat Calinic Miclescu) nu făcea parte din Institutul Biblic, ci se afla sub conducerea Sfântului Sinod și în administrația Consiliului Central Bisericesc.
Institutul Biblic a funcționat în această formă, sub îndrumarea Sfântului Sinod, până în anul 1929 și, apoi, în cadrul Consiliului Central Bisericesc, condus de de un Comitet de administrație și de un Comitet de editură, până la 13 iunie 1940, când patriarhul Nicodim a încredințat conducerea unui membru al Sfântului Sinod, ajutat de un Comitet de administrație. Institutul Biblic a fost reorganizat și i s-a dat mai multă autonomie, devenind la acea dată Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, ocupându-se, pe lângă cartea religioasă și de lucrarea cruciulițelor și iconițelor pentru popor.
În anul următor, Sfântul Sinod, în ședința sa din 25 ocombrie 1941, a modificat unele articole ale Statutului din 1922, precizând că Institutul Biblic este menit: să traducă, să editeze și să răspândească Sfînta Scriptură atât pentru uzul clerului, cât și al crednicioșilor; să
186 Ahim. Grigore Băbuș, Organizarea bibliotecilor patriarhale, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 766.
187 Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei” an XII, br. 270 din 1 iunie 2001, p. 7.
tipărească și să răspândească cărțile de slujbă bisericească, icoanele religioase și toate obiectele necesare cultului ortodox: cruci, odoare și veșminte bisericești; să inițieze și să supravegheze redactarea și răspândirea a tot felul de cărți pentru întărirea religiozității și moralității credincioșilor. Se mai stabilea că Institutul Biblic cuprinde tipografia, librăria, atelierele de obiecte bisericești, colportajul cu aprobarea Sfântului Sinod, rămânând Consiliului Central Bisericesc numai controlul gestionar, despre care va raporta Sfântului Sinod spre descărcare.
Institutul simțea nevoia unei tipografii proprii. Incercarile de a trece Tipografia Cărților Bisericești în administrarea Institutului Biblic nu s-au realizat, împrejurările războiului neîngăduind punerea în aplicare a hotărârii sinodale din 35 octombrie 1941. Ca urmare, Institutul a continuat să-și tipărească o mare parte din lucrări la tipografii din afara Bisericii, iar tipografia să tipărească lucrări particulare și cu conținut laic pentru a supraviețui 188.
Sub această nouă formă de organizare, în anii ce au urmat, Editura Institutului Biblic a tipărit Noul Testament, Catehismul ortodox, pagini alese din scrierile Sfinților Părinți, diferite broșuri cu conținut religios-moral, iar Atelierele au produs mii de cruciulițe și de iconițe, expediate spre vânzare pretutindeni în țară.
Asupra Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și-a îndreptat atenția deosebită patriarhul Justinian, socotindu-l unul din cele mai puternice instrumente de lucru ale Bisericii, atât în domeniul cultural-religios, cât și în cel al asigurării rosturilor cultice ortodoxe, al promovării artei religioase românești și al împletirii sale cu preocupările practice mănăstirești.
Prin grija patriarhului Justinian, Statutul de organizare și funționare a Bisericii, din decembrie 1948, a adus noi reglementări privind Institutul Biblic (art. 159-162), care a fost îndatorat să editeze, tipărească și răspândească Sfânta Scriptură, cărțile de cult, lucrările și revistele teologice, literatura religioasă, precum și confecționarea și răspândirea icoanelor și obiectele de cult și a celor cu caracter religios, necesare bisericilor și credincioșilor, confecționarea stofelor și țesăturilor pentru veșmintele sfinte și costumele preoțești, țesutul covoarelor și scoarțelor românești 189.
Institutul a fost pus sub îndrumarea patriarhului, administrat însă de Consiliul Național Bisericesc și de Ad-ția Patriarhală, printr-un comitet de patru membri și un președinte, aleși pe patru ani de Sinodul Permanent și de Consiliul Național Bisericeasc în ședință comună.
188 „Biserica OrtodoxăRomână”, an XLVII (1949), nr. 7-10, p. 85.
189 Ibidem, p. 89.
Pentru atingerea scopului propus, Institutul a fost organizat în două sectoare: Sectorul Editură și Tipografie și Sectorul Atelierelor pentru confecționat obiecte de cult, încadrate fiecare cu personalul necesar. Aceste secoare urmau să-și desfacă produsele prin magazinele eparhiale pe care erau datoare să le înființeze eparhiile. La conducerea acestor sectoare a fost delegat, prin decizie patriarhală, câte un consilier administrativ patriarhal 190.
Au fost încadrate în Institutul Biblic: Tipografia Cărților Bisericești din București; tipografiile din mănăstirile Neamțu și Cernica; atelierele de confecționat obiecte bisericești de la mănăstirea Antim din București și din alte mănăstiri; școala și atelierul de pictură bisericească, atelierul de tâmplărie și sculptură (catapetesme, străni, mobilier bisericesc) și atelierul de turnat clopote de la mănastirea Plumbuita; atelierul de confecționat stofe pentru haine preoțești și pentru odăjdii de la mănăstirea Țigănești și de la alte mănăstiri; atelierul de ceramică. Au mai fost cuprinse în Institutul Biblic toate tipografiile eparhiale, ca unități ale Sectorului de Editură și Tipografie, precum și toate atelierele de țesături și covoare din mănăstiri, ca unități ale Sectorului Atelierele 191 .
Incadrarea tuturor tipografiilor eparhiale și mănăstirești din țară în Sectorul editură al Institutului Biblic și punerea în slujba generală a Bisericii și a nevoilor eparhiale a acestui așezământ tipografic și editorial, întărit și reorganizat, a adus mari folose activității culturale a Bisericii. In acest chip s-a resimțit și o înviorare puternică și în rosturile gospodărești ale tipografiei, care avea de soluționat și plata salariilor lucrătorilor.
Patriarhul Justinian a reorganizat Tipografia cărților bisericești, mai întâi, încadrând-o în Institutul Biblic, cum s-a arătat, apoi, a făcut reprații la mașinile tipografice existente și a ads altele de la unele tipografii bisericești din țară, care își încetaseră activitatea, turnându-se și literă nouă din cea veche, uzată. In 1955, pentru lărgirrea locului de muncă. prin purtarea de grijă a patriarhului Justinian, s-au făcut lucrări de restaurare a vechii clădirii a tipografiei, s-a zifit o nouă încăpere, s-a ridicat un etaj peste clădire rămasă de la mitropolitul Nifon, s-a construit din tmelie aripa dinmspre apus, garajul cu magazia de deasupra și zidul cu gardul de fier. In inscriția săpată pe placa de piatră, așezată pe peretele dinspre miazăzi al corpului de clădiri nou construit se menționează că în toate clădirile s-a introdus calorifer, iar atelierle au fost înzestrate cu mmașini tipograice noi, cheltuielie fiind suportate de Centrul Patriarhl și si de Arhiepisopia Bucureștilor. Inaugurarea corpului de clădiri nou construit și a vechilor clădiriri radical înnoite s-a făcut în ziua de 7 iunie 1858, de către patriarhului Justinian, în
190 Ibidem, p. 92.
191 Ibidem, p. 93.
prezența patriarhului Hristofor al Alexandriei și a delegației Biseicii Ortodoxe Ruse, aflați în vizită în țara noastră 192
In 1956, patriarhul Jusinin a înființat pe lângă tipografie o seccție de icoane și cartonaj, instalată în str. Vânători, modelele de icone fiind aduse de la diferite biserici și mănăstiri. Pentru înrămarea acestor icoane s-a înființat o secție de confecționat rame de lemn, pe lângă atelierul de tâmplărie de la mănăstirea Plumnuita 193.
Sectorului de Editură și Tipografie i s-a repartizat și publicarea vechii reviste „Biserica Ortodoxă Română” (buletinul oficial al Patriarhiei Romîne – restructurat, cu apare lunară) și a două reviste noi: „Ortodoxia” (pentru probleme de ordin extern ortodox și interconfesional – cu apariție trimestrială) și „Studii Teologice” (a institutelor teologice pentru publicarea prelegerilor și studiilor profesorilor – apare la două luni), fiecare având comitet de redacție propriu, sub președinția pariarhului Justinian.
Cea mai susținută lucrare de investiții a realizat-o, însă, patriarhul Justinian prin organizarea Atelierelor Institutului Biblic. Cu convingerea că Biserica trebuie să-și făurească singură toate obiectele necesare activității sale și că aceste obiecte trebuie să poarte pecetea străduințelor și năzuințelor sale spre promovarea lor artistică – păstrându-se însă stilul vechi bisericesc și în același timp banul Bisericii rămânând și în acest caz în casa Bisericii – patriarhul Justinian a statornicit acestei instituții misiunea de a făuri obiectele de cult, precum și odăjdiile și haina preoțească. In special s-a stabilit ca această instituție să fie o școală practică pentru deprinderi meșteșugărești ale monahilor, majorittea lucrătorilor fiind personal monahal, potrivit cerințelor de înnoire a vieții monahale și de încadrare a atelierelor mănăstirești în Institutul Biblic 194.
Sectorul Ateliere, existent de mai înainte la mănăstirea Antim, a fost înzestrat cu mașini și utilaje noi și reorganizat cu unități de producție în toate domeniile trebuitoare, după cum urmează: telier de obiecte bisericești din metale, cu o secție de galvanoplastie și una de filigran (vase necesare la Proscomidie, ferecături pemtru Evanghelii, cruci pentru Sf. Masă și de binecuvântare, chivote, sfeșnice, ripide, camdele, cădelnițe, policandre, icoane îmbrăcate în metal); atelier de emailat, în care se execută obiecte în email (engolpioane arhierești, cruci de piept pentru lerici, cruciulițe și medalioane emailate) și un atelier de croitorie bisericească (odăjdii, dvere, haine preoțești). De asemenea, la mănăstirea Plumbuita a fost instalat un
192 Inaugurrea unor așetăminte bisericești construite sau restaurate la centrele patriarhale și mitropolitane din București, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 7-8, p. 691,
193 Pr. Nicolae Șerbănescu, Râvna pentru buna chivernisire a Casei Domnului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 5-6, p. 495.
194 Pr. At. Preda, Gospodar al Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIX (1951), nr. 3-6, p. 151-152.
atelier de tâmplărie-sculptură (mobilier bisericesc, catapetesme, străni de cântăreți, jețuri arhierești, analoguri, iconostase, amvoane, cafase, mese ,scaune), cu o secție pentru poleit catapetesme în argint și aur și un atelier de pictură (icoane pentru catapetesme, icoane praznicare, steaguri bisericești – prapori, epitafe și alte icoane). Tot la mănăstirea Plumbuita s-a înființat un atelier de tămâie, fabricată din rășină parfumată cu mirodenii; un atelier de turnat clopote pentru biserici, și um atelir de vopsitorie a stofelor pentru hainele preoțești. Aceste stofe erau lucrate în atelierele de țesătorie de la mănăstirea Țigănești, înzestrate și acestea de către patriarhul Justinian cu războiae noi și alte utilaje de specialitate 195. In sfârșit, s-a mai înființat și un atelier de creamică, instalat mai întâi la Curtea de Argeș, apoi la București, unde s-au pregătit plăcile, împodobite cu chipuri de sfinți – apostoli și prooroci – ,care s-au aplicat pe pereții de dinafară ai bisericii mănăstirii Ciorogârla 196.
Pentru a orienta și dezvolta lucrarile Institutului Biblic către rezultate superioare tehnice și artistice, patriarhul Justinian a instituit un Comitet tehnic, alcătuit din persoane cu pregătire culturală și artistică. Acest comitet a supravegheat și condus îndeaproape eforturile celor două sectoare (editură și ateliere) ale Institutului Biblic pentru realizările lor cu caracter artistic 197.
Prin grija patriarhului Justinian, în vara anului 1958, Atelierele Institutului Biblic, care funcționase până atunci în chiliile mănăstirii Antim din București 198, au fost mutate la Schitul Maicilor, din vecinătate, în noile clădiri ridicate în jurul bisericii, înnoită și restaurată, pe locul vechilor chili de mult dărâmate.
Piatra de temelie a atelierelor de la Schitul Maicilor s-a pus în ziua de 12 iulie 1955, începându-se astfel lucrările pentru reclădirea vechii așezări călugărești, care a fost întemeiată aici la anul 1727, de Hagița Dina, mai apoi călugărită aici sub numele de Timoteia. La începitul secolului al XIX-lea, ctitoria monahiei Timoteia a fost închinată, ca metoc, mănăstirii Țigănești. In ultimii ani, bisericuța a funcționat ca paraclis patriarhal, iar acum, din inițiativa patriarhului Justinian, a început zidirea clădirii, cu prter și etaj, constituind un careu deschis în jurul bisericii de chilii și ateliere 199.
195 „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIX (1951), nr. 1-2, p. 68-69.
196 Pr. Nicolae Șerbănescu, Râvna pentru buna chivernisire a Casei Domnului, p. 494.
197 Pr. Atanasie Preda, Dare de seamă asupra activității Institutului Biblic, Sectorul Ateliere, pe anul 1952, în „Biserica Ortodoxă Romînă”, an LXXI (1953), nr. 7-8, p. 764-775.
198 Prin decizia nr. 51/1949 a patriarhului Justinian, localul mînăstirii Antim din București s-a dat în folosință Institutului Biblic, monahii având obligația de a se încadra în câmpul muncii în cadrul Institutului. Cf. „Biserica Ortodoxă Română”, an XLVII (1949), nr. 7-10, p. 96.
199 Restaurarea mănăstirilor Dealu, Ghighiu și Schitul Maicilor. Punerea pietrelor fundamentale și începerea lucrărilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIII (1955), nr. 7, p. 595-599.
Slujba sfințirii și inaugurarea noului așezământ de la Schitul Maicilor a fost săvârșită în ziua de 6 iunie 1958, de patriarhul Justinian, în prezența unor oaspeți străini: patriarhul Hristofor al Alexandriei și episcopal Pavel, delegat al Bisericii Ruse, aflători în țară 200. După slujbă, patriarhul Justinian a rostit o cuvântare 201, apoi oaspeții au vizitat noua clădire 202.
Ansamblul Schitul Maicilor din București, ridicat cu mari eforturi de patriarhul Justinian între 1955-1958, a dispărut în anul 1982, în urma dezlănțuirii furiei demolatoare a regimului totalitar. Pe un teren ce aparține Arhiepiscopiei Bucureștilor, situat la marginea de sud-est a Capitalei, în imediata vecinătate a comunei Popești-Leordeni, între anii 1987-1989, patriarhul Teoctist a ridicat noua clădire a Atelierelor Institutului Biblic, după planurile întocmite de patriarhul Iustin Moisescu, și a înzestrat-o cu toate cele necesare lucrării obiectelor bisericești destinate sfintelor slujbe: iconostase, icoane, ferecături de evanghelii, policandre, clopote, sfeșnice și vase liturgice de toate felurile. Iar prin întemeierea mănăstirii „Duminica Sfinților Români” în incinta Atelierelor Institutului Biblic s-a continuat lucrarea inițiată de patriarhul Justinian Marina. S-a tămăduit, astfel, în parte și cu multe eforturi, rana demolării mănăstirii Schitul Maicilor, a cărei vatră a fost strămutată pe acest loc, ce include mănăstirea „Duminica Sfinților Români”, cu biserică, paraclis și un prim corp de chilii, precum și Atelierele Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române 203.
Grija pentru locașurile de cult
Restaurarea monumentelor istorice
Intre cele dintâi preocupări ale patriarhului Justinian, după venirea la cârma Bisericii Ortodoxe Române, a fost înlăturarea rănilor războiului și ale cutremurului din 1940, care au atins și unele biserici și imobile bisericești, mai ales în Moldova, lucrare căreia Întâistătătorul Biusericii i-a consacrat multă energie, pe când se găsea la Iași ca arhiereu-vicar, apoi ca mitropolit al Moldovei și în urmă ca patriarh. Se cereau, apoi, continuate și duse la bun sfârșit lucrările de construcție a bisericilor începute și neterminate din pricina războiului, după cum
trebuiau construite unele biserici noi, acolo unde credincioșii le semnalau lipsa. Veneau la rând restaurările de biserici și mănăstiri monumente istorice, care, datorită vitregiei vremurilor
200 Ibidem, p. 674.
201 Ibidem, p. 691-682.
202 Inaugurrea unor așetăminte bisericești construite sau restaurate la centrele patriarhale și mitropolitane din București, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 7-8, p. 692.
203 Gh. Vasilescu, O nouă mănăstire în București cu hramul „Duminica Sfinților Români”, ctitorie a Preafericitului Patriarh Teoctist, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CXXIV (2006), nr. 7-12, p. 221-233.
și nepăsării oamenilor, ajunseseră într-o avansată stare de degradare și trebuiau consolidate și readuse la frumesețea cea dintâi, spre a fi lăsate moștenire generațiilor viitoare.
Acestea erau, în ordinea urgenței, obiectivele prioritare de ordin edilitar, cărora a trebuit să le facă față Biserica în anii păstririi patriarhului Justinian și pentru care s-a acordat ajutor financiar, sprijin tehnic și mijloace eficiente de lucru. Numai din fondurile Administrației Patriarhale, în anii 1951 și 1952, a fost investită suma de 1.135.963 lei pentru restaurarea și construcția a 70 de biserici și mănăstiri din întreaga țară. Iar în 1952, numai Arhiepiscopia Bucureștilor a cheltuit suma de 638.898 lei pentru lucrări efetuate la 51 de biserici din cuprinsul său 204.
Totodată, s-au alocat fonduri și unor parohii sărace pentru reparații de biserici, case parohiale, împrejmuiri de cimitire. Îndeosebi parohiile mici din Ardeal se confruntau cu mari greutăți materiale: nu-și puteau repara bisericile deteriorate și achita salariile slujitorilor bisericești, Pentru ajutorarea acestor parohii, Sfântul Sinod, în ședința din 18 septembrie 1956, a hotărât, la propunerea patriarhului Justinian, să facă apel la credincioși. în prima duminică din Postul Mare – a Ortodoxiei – ca să-și dea obolul lor pentru constituirea unui fond de sprijinire a bisericilor aflate în nevoi 205. Rezultatele au fost mulțuitoare, ajungându-se în anul 1957 la înființarea Fondului Central Misionar, în cadrul Administrației Patriarhale, cu care se împlinesc până astăzi mare parte din lipsurile materiale ale unor parohii și biserici 206.
Pentru ca noile construcții de biserici să respecte exigențele arhitecturii ortodoxe, Serviciul tehnic al Administrației Patriarhale a întocmit o serie de proiecte cu planuri de biserici model, specifice diferitelor regiuni din țară: Muntenia, Moldova, Tranasilvania, Oltenia și Maramureș. Pe lângă ajutorul ce se dădea parohiilor în acest fel, scutindu-le de unele cheltuieli, această măsură era menită să elimine arbitrariul și improvizația și să asigure unitatea stilului în construcția bisericilor ortodoxe 207.
Lista restaurărilor și reparațiilor de tot felul, în cuprinsul Patriarhiei Române, fie că e vorba de mănăstiri ori de biserici, la orașe sau la sate, nu poate fi prezentată aici în întregime.
Se poate spune însă că numărul lor e foarte mare. Iar dacă ne gândim că aceste biserici și mănăstiri au fost îngrijite cu evlavie, dar și cu cheltuieli mari, ne dăm seama de efortul pe care
204 Vartolomeu Diacul, Monumentele noastre de artă religioasă, în „Biserica Ortodoxă Romțnă”, an LXXI (1953), nr. 4, p. 355.
205 Sumarul șefinței Sfântului Sinod din 18 septembrie 1956, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1956), nr. 12, p. 189.
206 Sumarul ședinței Sfântului Sinod din 24 mai 1957, în „Biserica Oertodoxă Română”, an LXXV (1957), nr. 6-7, p. 549.
207 Vasile, episcopul Oradiei, Grija pentru locașurile de cult, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. nr. 6, p. 605.
l-au făcut patriarhul Justinian și Sfântul Sinod în acești ani. Arhitecți și ingineri ca D. Ionescu – Berechet, Ștefan Balș, Aurel Beleș, Horia Teodoru, Virgil Antonescu, Gr. Ionescu, cercetători ca V. Brătulescu, V. Drăguș, ori sculptori ca Grigorie Dumitrescu, sunt numai câțiva din sfetnicii și colaboratorii la care a făcut apel patriarhul Justinian pentru lucrările de restaurare și înfrumusețare a lăcașurilor de cult 208.
În Arhiepiscopia Bucureștilor aproape că s-a rectitorit toate mănăstirile existente, îmbrăcându-le în veșmânt nou. Peste tot s-au făcut reparații și restaurări radicale la biserici, la clopotnițe, la zidul de împrejmuire, la anexele gospodărești, incluzând și instalațiile de apă, lumină și canalizare, chiar și la drumurile de acces. Patriarhul Justinian a vizitat de nenumărate ori toate șantierele de construcții bisericești din eparhie, îndrumând, ajutând și oferind soluții de rezolvare.
Iată doar câteva monumente istorice bisericești din Arhiepiscopia Bucureștilor în restaurarea cărora patriarhul Justinian s-a implicat direct, alocând sume mari și cheltuind timp și energie:
Vom începe cu mănăstirea Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare de lângă Târgoviște, unde sunt adăpostite osemintele ctitorului și capul lui Mihai Viteazul, care a fost avariată grav la cutremurul din 1940 și lăsată la voia întâmplării. Văzănd starea în care se afla așezământul, patriarhul Justinian a pus de s-au zidit din temlie clopotniță și chilii în jurul bisericii și totodată a restaurat sfântul locaș, având și sprijin material din partea statului.
Restaurări însemnate s-au mai făcut la mănăstirea Ciorogârla, de lângă București, ctitorită către începutul secolului al XIX-lea de vornicul Constantin Samurcaș și soția sa Zoe, unde s-a restaurat și zugrăvit biserica, prăbușită la cutremurul din 1940, și s-au ridicat în formă de cetate chilii și ateliere; la mănăstirea Plumbuita, ctitoria din secolul al XVI-lea a lui Petru Vodă cel Tânăr, reînnoită apoi de Matei Basarab, unde s-a isprăvit reparația și zugrăvirea bisericii, palatului domnesc, clopotniței și chiliilor (lucrările au fost sfințite de patriarhul Jusinian în ziua de 31 mai 1958, în prezența patriarhului Hristofor al Alexandriei, aflat în vizită oficială în țara noastră); la mănăstirea Antim din București – zidită de mitropolitul Antim Ivireanul – unde s-a curățat pictura din biserica mare și s-a restaurat fațada și turlele, a fost restaurată pictura paraclisului și s-au făcut reparații la o parte din chilii și la clopotniță, refăcându-se acoperișul, învelitoarea de tablă și crucea de pe turlă, toate aceste lucrări luând sfîrșit în 1966, cu prilejul coemorării unui sfert de mileniu de la
208 Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an XII, nr. 270 din 1 iunie 2001, p. 7.
moartea mucenicească a mitropoitului-ctitor; la mănăstirea Ghighiu de lângă Ploiești, ctitorie din secolul al XIX-lea a schimonahului Arsenie, pe terenul donat de Uța Cantacuzino Corbeanca, unde s-au ridicat din temelie chilii și s-au reparat cele două biserici dărăpănate de cutremurul din 1940 și de bombardamentele aeriene din anul 1944 (în anul 1952, acest așezământ a fost transformat în mănăstire de călugărițe, aduse aici de la mănăstirea Țigănești) și la schitul Pissiota de lângă satul Crivina-Prahova, unde, pe lângă reparațiile făcute la pereți și la zugrăvela bisericii, s-a reparat vechea casă și s-a ridicat din temelie chilii noi și ateliere.
Lucrări de mai mici proporții s-au făcut, prin purtarea de grijă a patriarhului Justinian, și la bisericile bucureștene: Sf. Spiridon-Nou, ctitoria din secolul al XVIII-lea a voievozilor Scarlat și Alexandru Ghica, căreia i s-au făcut reparații la acoperiș și pereții exteriori, i s-a spălat și completat pictura și, ca să fie mai încăpătoare, i s-au adăugat în interiuor trei balcoane (a fost sfințită la 24 octombrie 1954 de patriarhul Justinian în prezența patriarhului Chiril al Bulgariei, aflat în vizită oficială în România); Colțea, durată mai întâi în lemn de boierul Colțea Doicescu, în secolul al XVIII-lea, refăcută din piatră de spătarul Mihai Cantacuzinio, a fost consolidată și redată cultului, după ce i s-a refăcut turla și i s-a completat zugrăveala, în urma stricăciunilor pricinuite de cutremur și a lărgirii bulevardului din față, fiind pe punctul de a fi dărâmată; biserica fostei mănăstiri Văcărești, ridicată în secolul al XVIII-lea de voievodul Nicolae Mavrocordat, deteriorată la cutremurul din 1940, căreia i-au fost refăcute cele trei turle din față, ferestrele și acoperișul, precum și clopotnița și paraclisul; biserica Sf. Ilie Hanul-Colței (Kalinderu), ctitorie a clucerului Radu Colțea, care, după renovare, în anul 1954, s-a dat în folosința comunității bulgare din București.
Reparații s-au mai făcut și la mănăstirea Căldărușani, ctitoria lui Matei Basarab, pârjolită de foc în anul 1945, unde, în afara restaurării făcută bisericii, s-a înnoit cetatea din jur; la mănăstirea Snagov, străveche ctitorie a lui Vlad Țepeș, întregită la începutul veacului al XVI-lea de Neagoe Basarab și mai târziu de fiii lui Mircea Ciobanul, căreia i s-a reparat acoperișul, căzut la cutremurul din 1940, făcându-i-se din nou cele patru turle, câte avusese la început; la mănăstirea Cernica s-au făcut lucrări de sistematizare și restaurare încheiate în 1968, când s-a comemorat o sută de ani de la moartea Sfântului Calinic Cernicanul; la mănăstirea Zamfira, de lângă Ploiești, ctitoria mitropolitului Nifon, unde s-a spălat și completat zugrăveala pictorului Nicolae Grigorescu, afumată de lumânări; la mănăstirea Sinaia, ctitoria spătartului Mihai Cantacuzino din secolul al XVII-lea, unde a fost spălată pictura ambelor biserici, s-a refăcut zidul cetății dinspre parc, au fost reorganizate muzeul și biblioteca, s-au reparat chiliile și în spațiul liber s-a amenajat un cămin de odihnă pentru preoți; la mănăstirea Curtea de Argeș, ctotiria lui Neagoe Basarab, unde s-au făcut reparații la fostul palat episcopal, pentru găzduirea Centrului de îndrumare misionară a preoților și seminarului teologic special de trei ani; la mănăstirea Pasărea s-a reparat clopotnița și turla bisericii, precum și arhondaricul; la mănăstirea Hurezi, ctotoria lui Constantin Brâncoveanu – ajunsă stavropighie patriarhală – unde s-au reparat cele două paraclise: Sfinții Apostoli și Sfântul Ștefan și și încăperile destinate pentru ateliere; la mănăstirea Agapia-Neamț – devenită și ea acum stavropighie patriarhală – ctitorie din secolul al XVII-lea a lui Gavriil Hatmanul și a soției sale Liliana, căreia i s-a reparat cetatea înconjurătoare, i s-a introdus lumină electrică și apă curentă și s-a reparat mai vechea așezare mănăstiească de alături, numită Agapia Veche; precum și biserica din Pipirigul Nemțului, începută de patriarhul Nicodim, dar desăvârșită de patriarhul Justinian.
O seamă de biserici din București, între care Stavropoleos, Sfântul Gheorghe-Nou, Pitar Moși, Parcul Domeniilor, Sfântul Nicolae-Vlădica, Sfântul Gheorghe-Grivița, Radu Vodă, Sfântul Elefterie, Sfântul Spiridon-Vechi, Scaune, Domnița Bălașa, ultima aflată în stare de prăbușire din cauza slăbirii fundațiilor, au beneficiat de ajutorul patriarhului Justinian în lucrările de restaurare și înfrumusețare 209.
Din inițiativa și purtarea de grijă a patriarhului Justinian s-au executat lucrări de restaurare și consolidarre a clădirilor complexului patriarhal din București, care au cuprins clopotnița, catedrala și paraclisul reședinței patriarhale.
Astfel, clopotnița zidită de Cnstantin Vodă Brâncoveanu la 26 septembrie 1698 (data pisaniei), la răsărit de catedrală, a fost complet restaurată, refăcându-i-se etajul superior, care căzuse la cutremurul din 1802, unde a fost instalat clopotul cel mare și alte patru clopote mai mici, montate pe un eșafodaj metalic și acționate electro-mecanic, cu telecomandă, din altarul catedralei. O pisanie săpată în relief pe o placă de marmură, așezată deasupra intrării, spre latura de răsărit, consemnează aceste lucrări.210.
209 A se vedea: Pr. Nicolae Șerbănescu, Râvna pentru buna chivernisire a Casei Domnului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 5-6, p. 491-508; Vartolomeu Diacul, Monumentele noastre de artă religioasă, în „Biserica Ortodoxă Romțnă”, an LXXI (1953), nr. 4, p. 346-361; Grija pentrue restaurarea și conservarea monumentelor istoricce și de artă religioasă, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXII (1954), nr.,2-3, p. 238-243; Ctitor și gopodar de locașuri sfinte, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 8-9, p. 765-767; Restaurarea mănăstirilor Dealu, Ghighiu și Schitul Maicilor. Punerea pietrelor fundamentale și începerea lucrărilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIII (1955), nr. 7, p. 580-599.
210 Victor Brătulescu, Lucrări de restaurare și împodobire la Catedrala și Palatul patriarhal, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIX (1961), nr. 1-2, p. 119-120.
La Catedrala patriarhală s-au consolidat fundațiile; au fost degajate bazele turlelor și s-au readus la forma pătrată, învelindu-se din nou cu plumb; cornișa a fost marcată prin trei rânduri de zimți de cărămidă, despărțite prin două benzi orizontale; s-a refăcut brâul de piatră în relief care încinge biserica, de forma unei funii împletite din trei vițe răsucite, împărțind fațadele în două zone; zugrăvelile exterioare au fost înlăturate și s-a refăcut în întregime tencuiala paramantelor, decorate cu butoni de ceramică smălțuită; s-a completat și consolidat soclul de piatră din jur, asigurându-i-se o mai bună ventilație. În interior s-a refăcut cafasul pentru cor, fixat pe stâlpi, deasupra ușii de intrare și s-a lărgit soleea din fața tâmplei, care era prea îngustă. Au mai fost înlocuite lambriurile din altar din scânduri fălțuite, cu altele noi, lucrate artistic din lemn de stejar, având la partea inferioară o banchetă care poate servi și ca dulap pentru păstrarea obiectelor necesare cultului. S-au reparat geamurile – vitrouri de la ferestre și s-a instalat o stație permanentă de amplificare în biserică, cu difuzoare în interior, în pridvor și în exterior 211.
În anul 1961, patriarhul Justinian, în colaborare cu Direcția Monumentelor Istorice, a restaurat paraclisul reședinței patriarhale, rectitorit de domnitorul Nicolae Mavrocordat, între 1723-1724, cu ajutorul mitropolitul Daniil (1719-1731), refăcând și turla de pe naos, care căzuse la un cutremur. Tot acum s-au pus vitrouri cu motive ornamentale bizantine la ferestre și s-a făcut o ușă nouă de lemn, frumos ornamentată, la intrarea în vestibulul paraclisului, lucrată în atelierele Institutului Biblic, într-un ancadrament die piatră cu profile sculptate 212.
In cuprinsul Eparhiei Bucureștilor, zeci și zeci de biserici, case parohiale și clopotnițe au fost reparate și redeschise, alte biserici, începute înainte de 1948, au fost terminate, așa după cum a fost construite și biserici noi. Bbiserica Sfântul Ștefan din Ploiești, de pildă, un edificiu impunător cu trei turle, a fost construită între anii 1950-1952, cu fonduri donate de credincioși și subvenții primite de la Arhiepiscopia Bucureștilor. La fel și biserica din comuna Chiojdeanca, jud. Prahova, târnosită la 25 iunie 1967 213.
Tot aici consemnăm strămutarea și restauarea, prin purtarea de grijă a patriarhului Justinian, a cinci biserici de lemn, de mare valoare artistică, aduse din Maramureș, în perioada interbelică, în diferite locații nepotrivite cu menirea lor și care, nemaifiind folosite după anul 1948, se ruinase și riscau să s e distrugă cu totul. Astfel, bisericica de lemn din Borșa
211 Ibiem, p. 122-131.
212 Gh. Vasilescu, Paraclisul Patriarhal, București, 2005, p. 15-17.
213 Restaurări și clădiri de biserici, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr. 9-10, p. 567). Vezi și Redeschideri și sfințiri de biserici, în „Glasul Bisericii”, an XI (1952), nr. 1-3, p. 51-56; nr. 4, p. 144-145; nr. 11-12, p. 583-585; an XII (1953), nr.2-3, p. 179-180; 9-10, p. 612-516; Arhiepiscopia Bucureștilor în ultimii douăzeci de ani. 1848-1968, în „Glasul Bisericii”, an XXVII (1968), nr. 5-6, p 500-526.
Maramureșului (sec. XVIII) de la Predeal, de la o tabără a Strajei Țării (organizație pentru tineret înființată de Regele Carol II în 1934), a fost strămutată la reședința patriarhală de la Dragoslavele și redată cultului la 21 august 1949, cu prilejul ridicării la treapta de arhiereu a episcopului Teofil Herineanu al Romanului și Hușilor. În anul 1951, au mai fost strămutate alte două biserici de lemn marmureșene (Sec. XVIII): una la Sanatoriul preoțesc de la Techirghiol, adusă de la Stâna Regală de la Sinaia (devenită Ferma de stat Sinaia) și alta în satul Cermegești, comuna Suești, jud. Vâlcea, localitatea natală a patriarhului Justinian (unde se odihnesc osemintele părinților săi), adusă de la Breaza, jud. Prahova (de la o altă tabără a Strajei Țării) 214. In 1954, biserica de lemn din Albota, numită și bisericuța „Horea”, de pe fosta proprietate a familiei Brătianu de la Florica-Argeș (devenită GAS Ștefănești), a fost adusă la Casa de odihnă a preoților de la Olănești-Băi, iar în 1956, biserica de lemn din Luieru-Reghin (Sec. XVIII), din parcul Castelului Bran, a fost mutată la via Arhiepiscopiei Bucureștilor de la Jercălăi (Ptahova) 215..
La îndemnul și după exemplul patriarhului Justinian și ceilalți ierarhi s-au îngrijit în eparhiile lor de restaurarea monumentelor istorice, de bisericile aflate în paragină sau în curs de construcție, acordându-le ajutoare materiale pentru a fi desăvârșite și redate cultului. E greu să se înșire aici toate lăcașurile restaurate, reparate sau construite din nou în cuprinsul Patriarhiei Române, în anii păstoririi patriarhului Justinian. Vom menționa, totuși, câteva.
In Arhiepiscopia Iașilor s-au făcut lucrări de consolidare, renovare și reparații la un număr de 50 monumente istorice bisericești. Cel mai mare șantier de restaurare a fost la mănăstirea Neamț, cînd s-a restaurat aghizmatarul, iar biserica mică cu hramul Sfântul Gheorghe a fost strămutată și reclădită, amenajându-se și un muzeu. Lucrări importante de restaurare s-au făcut și la mănăstirile Moldovița, Sucevița și Gura Humorului, la Voroneț, Slatina și Putna, la Dragomirna, Vatra Modoviței, Agapia, Văratec, Secu, Bistrița, Râșca, Trei Ierarhi, Cetățuia, Galata și la Catedrala mitropolitană 216.
Au fost renovate și înfrumusețate și numerose biserici. Dintre acestea le menționăm pe cele din Iași: Sfântul Sava, Vovidenia, Barnovschi, Banu, Talpalari, Bărboi, Sf. Dumitru-Balș, Curelari și altele. Lucrări de reparații s-au făcut și la bisericile: Sf. Ghoeghe și Sf. Dumitru din Hârlău; Mirăuți, Sf. Nicolae, Sf. Ilie, Zamca din Suveava; Sf. Gheorghe, Uspenia, Popăuți
214 Victor Brătulescu, Biserici rectitorite de IPS Patriarh Justinian, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXI (1953), nr, 5-6, p. 523, 531, 534.
215 Pr. prof. Alexandru Ciurea, Strădanii și înfăptuiri în domeniul artei religioase, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, tot p. 742.
216 Vasile, episcopul Oradiei, Grija pentru locașurile de cult, p. 603.
din Botoșani; Albă și Adormirea din Fălticeni, Sf. Ioan din Piatra Neamț, biserica din Ruginoasa. De semenea, s-au făcut numeroase lucrări de pictură nouă și restaurări de pictură existentă la mănăstirile Cetățuia și Galata din Iași, Dobrovăț, Putna, Bistrița și altele 217.
In Arhiepiscopia Sibiului, între lucrările de restaurare mai importante amintim pe cele de la biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, unde s-a renovat clădirea vechii școli românești și din curtea bisericii și s-a amenajat în sălile ei un muzeu religios, iar în casa parohială a fost instalată bibliotecă și arhiva bisericii, având numeroase cărți vechi – slavone și române – și câteva mii de documente 218. Lucrări de consolidare și renovare s-au mai executat la catedrala din Sibiu, la cea din Balj și la catedrala reîntregirii din Alba Iulia. Au mai fost reparate bisericile: Lipoveni și Maieri II din Alba Iulia; cele din Teiuș, Vințul de Jos, Brașov-Tocile, Prejmer, Tg. Mureș, Mureșeni, Zărnești, etc. Atenție s-a scordat și lucrărilor de pictură, bisericile din această parte de țară fiind în trecut mai puțin pictate în interior. Intre bisericile pictate acum amintim: Feldioara, Stupini, Târnăveni, Moeciul de Sus, Vlădeni, Șeica-Mare, Ocna- Mureș, Săliște, Tohanul-Vechi și altele 219.
In Arhiepiscopia Craiovei au fost executate lucrări de consolidare și restaurare la numeroase biserici din protopopiatele Craiova – Nord, Craiova – Sud, Găiești, Cărbunești, Tg. Jiu și Strehaia. In urma construirii hidrocentralei de la Porțile de Fier, unele biserici au dispărut și fost reconstruite în alte loclități, cu cheltuala statului: Orșova-Nouă, Tufari, Gârla Mare, iar în parohiile Țigănești, Vânju Mare, Ostrovul-Corbului și Bușești s-au construit biserici noi. De asemenea, la numeroase biserici dun cuprinsul eparhiei s-a restaurat pictura, iar altele au fost pictate din nou. Lucrări de restaurare s-au făcut și la mănăstirile Gura Motrtului și Tismana, ctitoria Sfîntului Nicodim cel Sfințit 220.
In Arhiepiscopia Timișoarei s-au construit biserici noi în parohiile: Aradia, Breazova, Berini, Cărbunari, Lucani, Ortișoara, Timișoara Fratelia, Timișoara Plopi. Lucrări de restaurare și conservare s-au executat la 32 de biserici monumente istorice, între care: Belinț, bisericile Sf. Gheorghe și Sf. Ioan (Caransebeș), Crivina de Sus, Crușovat, Ragomirești, Domașna, Hezeriș, Oloșag, Ohabița, bisericile Sf. Ilie și Adormirea Maicii Domnului (Timișoara), iar biserica de lemn din satul Hodaș a fost strămutată la Timișoara și reconstruită în parcul Arhiepiscopiei 221.
217 Vartolomeu Diacul, Monumentele noastre de artă religioasă, p. 355.
218 Vasile, episcopul Oradiei, Grija pentru locașurile de cult, p. 607.
219 Vezi Grija pentrue restaurarea și conservarea monumentelor istoricce și de artă religioasă, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXII (1954), nr.,2-3, p. 238-240.
220 Vasile, episcopul Oradiei, Grija pentru locașurile de cult, p. 608.
221 Ibidem, p. 609.
In Episcopia Râmnicului și Argeșului au fost reparate și înnoite mănăstirile: Cozia, Frăsinei, Dintr-un lemn, Hurezu, Govora Turnu, Bistrița, Arnota, Surpatele, Brânvoveni, unde se află mormântul lui Popa Șapcă, Stănișoara, Văleni, Cotmeana, Jghiaburi și schiturile: Cornet, Trivale, Robaia,Ostrov, Strihareț, Bradu, Pahomie, Pătrunsa, Catedrala episcopală, bolnița și paraclisul episcopiei. Intr-un număr însemnat de parohii din protoieriile Caracal, Corabia, Costești, Curtea de Argeș, Pitești, Slatina și Râmnicu Vâlcea s-au construit biserici noi sau au fost terminate bisericile începute înainte de război. Numeroase biserici u fost pictate din nou în frescă, iar la altele s-a restaurat și completat pictura mai veche. 222
In Episcopia Romanului și Hușilor au fost repartate de pe urma stricăciunilor provocate de război sau degradate din cauza vechimii lor și înzestrate cu pictură un număr mare de biserici. Dintre acestea amintim biserica din Borzești, zidită între 1493-1494 de Ștefan cel Mare, restaurată în întregime; biserica din satul Fâstici, jud. Vaslui, fost așezământ monahal, devenită biserică de enorie; mănăstirea Sf. Apostoli Petru și Pavel din Huși, Biserica din satul Turnu-Murgeni, jud. Vaslui, a fost construită din nou, ca și cele din satele Șulelea și Nămești, jud. Bacău. Lucrări de restasurarea și spălare a pictuirii s-au făcut și la biserica Precista din orașul Bacău, ctitoria lui Ștefan cel Mare, iar la biserica din satul Găiceanca s-a restaurat pictura 223
In Episcopia Buzăului s-au construit 17 biserici noi în parohiile ptotopopiatlor Buzău, Râmnicu Sărat, Panciu, iar 40 de biserici monumente istorice au fost restaurate, între care: Sfinții Ingeri, Sf. Nicolae și Banu din orașul Buzău, Sf, Ioan-Brazi (Panciu), Cândești, Găvănețti, Bârseni de Jos, mănăstirile Găvanu, și Barbu. De asemenea, au fost reparate și renovate alte 72 de biserici, la unele dintre ele făcându-se pictura din nou. La mănăstirea de călugărițe Rătești s-au făcut lucrări de reparații la cele două biserici și la toate clădirile din incintă. Îmbunătățiri s-au făcut și la clădirile mănăstirilor Ciolnu și Sihastru, iar fosta mănăstire Rogozu, jud. Vrancea, a fost amenajată în casă de odihnă a preoților și salariaților bisericești din eparhie 224.
Și în Eparhia Dunării de Jos s-au făcut lucrări pentru repararea și conservarea a numeroase biserici. S-au terminat lucrările, începute înainte de război, la bisericile Sf. Mucenic Modest din Galați, Cuv. Paraschiva din Brăila, catedrala Sf. Gheorghe din Tecuci, biserica Sf. Dumitru din Constanța și altele. Au fost restaurate bisericile monumente istorice: Precista din Galați, ctitorită la înceoutul veacului al XVII-lea, care suferise de-a lungul vremii
222 Ibidem, p. 610.
223 Vezi Grija pentrue restaurarea și conservarea monumentelor istoricce și de artă religioasă, p. 242.
224 Vasile, episcopul Oradiei, Grija pentru locașurile de cult, p. 611.
numeroase modificări; mănăstirea Cocoș, mănăstirea Celic-Dere – Tulcea, unde s-a organizat un muzeu bisricesc, mănăstirea Mavromolu-Galați, mănăstirea Savu-Tulcea. Lucrări de restaurare de mai mare amploare s-au făcut la catedrala episcopală din Galați, biserica din Tulcea, catedrala din Constanța, biserica din Sulina, biserica Sf. Apostoli din Brăila. Biserica Sf. Gheorghe din Galați, cu o vechime de peste 300 ani, care a suferit mari stricăciuni de pe urma cutremurului din 1940 și a incendiului provocat de trupele germane în august 1944, a fost refăcută în totalitate și redată cultului la 9 iunie 1952. Un număr mare de biserici au fost pictate, între care catedrala din Galați și cea din Constanța, biserica Nicorești-Tecuci, mănăstirea Adam, Sf. Gheorghe-Deltă și altele 225.
In Episcopia Aradului s-au făcut lucrări la centrul eparhial, care a fost înnoit și înzestrat cu o seamă de construcții bisericești și gospodărești. Lucrări de restaurare s-au făcut la mănăstirea Hodoș-Bodrog, mănăstirea Simion Stâlpnicul din Arad, unde s-a amenajast un muzeu, la catedrala episcopală din Arad, unde s-a refăcut pictura și s-a instalat încălzirea centrală și la mănăstirea Prislop. Lucrări de reparații s-au mai făcut în protopopiatul Ineu, la 7 biserici monumente istorice; în protopopiatul Lipova, la 3 biserici; în protopopiatul Brad, la 12 biserici; în protopopiatul Deva, la 21 de biserici, iar în protopopiatul Hațeg, la 3 biserici. Au luat avînt și lucrările de pictură bisericească. In protoieria Arad s-au pictat 19 biserici, în protoieria Ineu, 27 de biserici, în protoieria Lipova, 6 biserici, în protoieria Brad, 15 biserici, în protoieria Deav, 17 și în protoieria Hațeg, 12 biserici 226.
In Episcopia Clujului s-au restaurat biserici monumente istorice, s-au construit biserici noi și s-au făcut reparații generale și împodobiri la numeroase biserici. Lucrări de întreținere, consolidare, restaurare s-au executat la 69 de biserici, care prin vechimea sau valoarea lor artistică au fost declarate monumente istorice, cele mai multe fiind biserici de lemn din Maramureș. Intr-un număr de 65 de parohii s-au făcut lucrări de înfrumuseșare a bisericilor prin picturi și zugrăveli 227 .
In Episcopia Oradiei o seamă de biserici începute înainte de război, altele după încheierea lui, s-au terminat de construit prin contribuția credincioșilor. In 1972 erau înregistrate în Eparhia Oradiei aproape 100 biserici de lemn, declarate monumente istorice. Cu sprijinul statului, aceste biserici au fost conservate și restaurate. La acetea s-au adaugat lucrările de reparații la cele câteva biserici de piatră monumente istorice din eparhie.
Daatorită lucrărilor de reparații capitale, multe biserici au fost salvate de la stricăciune.
225 Ibidem, p. 612.
226 Vezi Grija pentrue restaurarea și conservarea monumentelor istoricce și de artă religioasă, p. -243.
227 Vasile, episcopul Oradiei, Grija pentru locașurile de cult, p. 613.
Numreoase biserici au fost împodobite cu pictură 228.
Către sfârșitul păstoririi patriarhului Justinian existau în țară 17 catedrale, 8232 biserici parohiale, 3588 biserici filiale, 256 biserici de cimitir, 273 paraclise, 20 de capele și 132 biserici mănăstirești. Funcționau 8232 parohii (din care 5100 aveau case parohiale), cu 4004 filii; 149 de așezări monahale, dintre care: 32 mănăstiri de călugări, 35 manăstiri de călugărițe, 27 schituri de călugări și 6 de călugărițe, 14 metocuri și 35 de paraclise mănăstirești. Personalul clerical era format din 24 de arhierei, 8465 preoți, 46 diaconi, 740 călugări și 1771 călugărițe 229. Dacă se adaugă clericii din învățământul teologic, precum și cei pensionați, se pare că cifra lor se ridica la aproximativ 10.000 de slujitori ortodocși, o cifră destul de însemnată în condițiile regimului comunist din țara noastră.
Strădanii și înfăptuiri în domeniul artei religioase
Împodobirea bisericilor cu pictură, respectându-se canonul și erminia bizantină, a stat, de asemenea, în centrul preocupărilor patriarhului Justinian. Au fost pictate și restaurate pictural, în anii arhipăstoririi sale, sute de biserici, pe tot cuprinsul țării, de către o echipă de pictori și zugravi bisericești, în mare majoritate pregătiți și formați de Biserică, care s-au străduit să armonizeze decorația iconografică cu arhitectura, ele trebuind să alcătuiască o unitate artistică.
După trecerea, la 30 iulie 1950, prin stăruința patriarhului Justinian, a Comisiei de pictură bisericească de la Ministerul Cultelor la Patriarhia Română, întreaga activitate de pictură bisericească a intrat de atunci sub controlul Sfântului Sinod, care, printr-o serie de dispoziții normative, a atribuit acestei comisii îndrumarea lucrărilor de pictură bisericească (de la pictura din nou la restaurare și spălare), prgătirea, calificarea și reautorizarea pictorilor și zugravilor bisericești, precum și colaborarea cu diferite intituții care aveau legătură cu arta bisericească (Direcția Monumentelor Istorice, Comitetul de Stat pentru Arhitectură și Construcții – CSAC, Fondul Plastic, etc. ). Astfel, prin Decizia patriarhală 157/1950 s-a precizat că nici o lucrare de pictură biseriscerască nu se va mai acorda decât pictorilor și zugravilor recalificați, potrivit normelor din menționata decizie, care a fixat și normele pentru pictarea din nou, pentru reparații, restaurări, curățiri de picturi vechi, precum și pentru ținerea licitațiilor și concursurilor pentru lucrări de pictură bisericească 230.
228 Ibidem, p. 614.
229 . Cf. Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, ed. II-a, p. 496
230 „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII (1950), nr. 7-9, p. 488-493.
In 1951, în urma examenului ținut în fața Comisiei de pictură bisericească, sau a cercetărilor de lucrări făcute de această comisie pe teren, în conformitate cu perevederile Deciziei patriarhale nr. 157/1950, au fost autorizați de Patriarhie și îndreptățiți să angajeze lucrări de pictură la biserici un număr de 48 pictori bisericești și 14 zugravi bisericești în specialitatea frescă și tempera. Tot în 1951, Comisia de pictură Bisericească a făcut cunoscut pictorilor bisericești fără autorizație, care doreau să se specializeze în arta religioasă, că pentru a obține autorizația de pictori bisericești trebuie să urmeze cursurile Școlii de pictură bisericească de pe lângă Patriarhie. Cursurile aveau durata de 6 luni, din care 5 luni pentru îndrunare practică și o lună pentru cea teoretică. Indrumarea practică se făcea pe lângă pictori autorizați, la care candidații erau repartizați, precum și pe șantierele de pictură organizate de Patriarhie, iar îndrumarea teoretică la Institutul Teologic din București, urmând un curs special și seminarii de Noțiuni de iconografie și pictură bisericească ortodoxă, cu specială privire asupra celor românești. In anii următori s-au ținut periodic examene și s-au acordat autorizații de pictori și zugravi bisericești 231.
Cu aprobarea Comisiei de pictură bisericească s-au executat lucrări pentru pictarea din nou sau pentru curățirea ori restaurarea picturii de la bisericile mai vechi: în 1951 la 35 de biserici, în 1952 la 45 de biserici, în 1953 la 46 de biserici, iar în 1954 la 40 de biserici 232. În 1955 numai Arhiepiscopia Bucureștilor avea 60 de șantiere de pictură la bisericile sale 233.
Cea mai însemnată dispoziție normativă a fost Decizia patriarhală nr. 633 din 1 septembrie 1958, care a modificat pe cele din 1950 (nr. 136 și 157), stabilind componența și atribuțiile Comisiei de pictură bisericească, în cadrul Adninistrației Patriarhale, pe lângă Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă și care sunt în vigoare și astăzi, alături de Instrucțiunile privitoare la angajarea și executarea lucrărilor de pictură bisericească, completate cu Tablou nominal de pictori și zugravi bisericești nautorizați de Patriarhie.
Comisia de pictură bisercească, prezidată de unul din cei doi episcopi-vucari patriarhali și alcătuită din pictori bisericești – pentru partea practică – și specialiști în domeniul artei religioase – pentru partea teoretică -, lucrând sub directa îndrumare a patriarhului Justinian, a format de-a lungul a două decenii câteva sute de pictori și restauratori. În 1968, de pildă, Comisia de pictură bisericească avea un număr de 192 pictori (117 restauratori), 113 zugravi, 12 pictori de icoane, 17 zugrai de icoane și 2 mozaicari, în total 336 persoane, care asigurau,
231 Activitatea Comisiei de Pictură Bisericească pe anii 1950-1951, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr. 4-5, p. 263-265.
232 Purtarea de grijă pentru locașurile sfinte, îm „Biserica Ortodoxă Română”, an LXII (1954), nr. 8, p. 851..
233 „Biserica Ortodoxă Română”m anul LXXIII (1955), nr. 8-9, p. 767-768.
în bune condițiuni, tot volumul și toată gama de lucrări de pictură bisericească în cuprinsul Patriarhiei Române 234.
Dintre pictorii și lucrările de pictură mai de seamă ale acestei epoci amintim: Gheorghe Popescu (catedralele din Galați și Constanța, biserica Sf. Gheorghe din Pitești, cupola paraclisului patriarhal), Nicolae Stoica (biserica Sfântaa Vineri din București, capela cimitirului Sfânta Vineri, mai multe bisrici din Sibiu și biserica mănăstirii Neamț), Ștefan Constantinescu (biserica Sfânta Treime din cartierul Tei din Buvuurești), Gheorghe Vânătoru (biserica Iancu Nou Bălăneamnu din București, biserica Sfinții Imprați din Galați, biserica mănăstirii Polovragi, paraclisul Episcopiei din Arad, catedrala din Reșița). Iosif Keber (catedrala din Cîmpulung moldovennesc, altarul mănăstirii Dealu, catedrala din Sibiu și biserica Sf. Elefterie din București), Iosif Vass (biserica din Adâncata-Urziceni, catedrala din Tecuci, mai multe mozaicuri), Sofian Boghiu (biserica mânăstirii Dealu, biserica din Predeal). Pe lângă aceștia, o serie întreagă de alți pictori au executat lucări valorose de pictură pe întreg cuprinsul țării.
Nu putem trece cu vederea lucrările de pictură de mare valoare cu care patriarhul Justinian a împodobit palatul reședinței patriarhale și palatul Sfântului Sinod de la mănăstirea Antim, dintre care amintim: decorarea holului principal al palatului patriarhal cu scene din istoria Bisericii Ortodoxe Române; chipurile ierarhilor mai de seamă din cele trei provincii românești (în număr de 20) din cabinetul patriarhal și diferite tablouri cu aspecte bisericești (intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia) din biroul secretariatului patriarhal, executate toate de un colectiv de pictori format din Costin Petrescu, Vasile Rudeanu, C. Șelariu, D. Petrescu și Iosif Vass 235. O mențiune specială se cuvine celor două tablouri de mari proporții ce decorează sala de ședințe din palatul patriarhal, reprezentând două importante momente istorice: prezentarea unui grup de preoți foști greco-catolici în fața patriarhului Justinian și a Sfântului Sinod, la București, în 1948, și solemnitatea reîntregirii bisericești de la Alba Iulia, 1948, ambele executate de pictorul A. Bordenache.
Nu trebuie uitate nici frescele din holul palatul Sfântului Sinod de la mănăstirea Antim, reprezentând diferite scene din viața Bisericii, chipuri de ierarhi, biserici și mănăstiri, realizate de pictiorița Olga Greceanu. Menționăm că în catedrala patriarhală s-a spălat de fum și de impurități fresca pictorului Dumitru Belizarie, care nu fusese sclivisită, și s-a completat pe alocuri, unde se degradase, de către pictorul restaurator I.Taflan. De asemenea, pictorul Vasile
234 Pr. prof. Alexandru Ciurea, Strădanii și înfăptuiri în domeniul artei religioase, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 742.
235 Ibidem, p. 744.
Rudeanu a refăcut în frescă portretele ctitorilor, care, în urma amenajării cafasului pentru cor, se deteriorase, și a zugrăvit pe peretele de sud, chipul patriarhului Justinian, în simetrie cu cel al patriarhului Miron, de pe peretele de nord, completând astfel șirul ierarhilor care au purtat de grijă sfântului lăcaș.
Interesul patriarhului Justinian pentru valorile artei religioase s-a manifestat și pe calea achiziționării de tablouri eligioase, icoane pe lemn șau sticlă și altor lucrări (troițe, sculpturi bisericești, obiecte de cult etc.) care au fost așezate în palatul patriarhal și în muzeul special creat pentru expunerea acestora la mînăstirea Antim.
In ce privește tehnicile noi folosite la împodobirea bisericilor, tehnici tradiționale în arta bizantină, evidențiem folosirea pe scară mai largă la noi a mozaicului și emailului. In timpul patriarhului Justinian s-au executat următoarele lucrări în mozaic: icoanele de pe tâmpla originară de piatră a mitropolitului-ctitor de la mănăstirea Antim, catapeteasma și cinci icoane exterioare (praznice împărătești și hramul Sfântul Mihail) de la biserica Parc Domenii (Cașin), ececutate de pictorul E. Profera, apoi, pridvorul deschis, lucrat în mozaic-ceramic de la biserica mare a mănăstirii Antim, executat de Olga Greceanu 236.
In tehnica emailului, practicată la noi de Otilia Oteteleșeanu, în atelierele Institutului Biblic, instalate atunci la mănăstirea Antim, s-au realizat nouă lucrări de acest gen, în culori, din dispoziția patriarhului Justinian și anume: patru icoane mari împărătești la tâmpla catedralei patriarhale (Mântuitorul Hristos, Maica Domnului cu Pruncul în brațe, Sfinții Constantin și Elena și Sf. Ioan Botezătorul), înlocuindu-le pe cele vechi, apoi Mântuitorul, Maica Domnului și un triptic reprezentând pe primii trei patriarhi ai Bisericii Ortodoxe române (Miron, Nicodim și Justinian), așezat în cabinetul de lucru al patriarhului Justinian și, în fine, două icoane mari, cu Sfântul Ghweorghe și Sfântul Mucenic Dumitrie, așezate în sala de ședințe din palatul patriarhal 237.
Trecând în revistă realizările sculpturii în lemn, în vremea patriarhului Justinian, menționăm că cele mai multe lucrări și cele mai de seamă se datoresc maestrului sculptor Grigore Dumitrescu, care a executat la indicația pattriarhului Justinian:
1) Ciclul figurilor de clerici luptărori pentru libertate, dreptate socială și independență națională, tratat în mod realit-istoric după documente și informații veridice, pe un număr de 31 panouri în relief, lucrare de mare expresivitate artistică, ce împodobește partea de jos a pereților biroului secretariatului patriarhal;
236 Ibidem, p. 745,
237 Ibidem, p. 746.
2) Ciclul de 26 panouri în relief ce decorează holul principal al palatului patriarhal, reprezentând îndeletniciri meșteșugărești ale monahilor și monahiilor din trecutul nostru istoric;
3) Decorația sculpttă și mobilierul din cabinetul patriarhal și din sla de ședințe a palatului patriarhal, unde, sculpturii bogate și de bun gust, se alătură opt reușite statui de clerici, monahi și monahii;
4)Ansamblul scultural de mari proporții al bibliotecii Sfântului Sinod , în culoarea naturală a lemnului, de netăgăduită reușită estetică;
5) Sculpturile în relief ale celor cinci catedrale mitropolitane din sala de ședinte a palatului patriarhal 238. .
Referindu-ne acum la mobilierul bisericesc propriu-zis, subliniem că cele mai reprezentative lucrări au fost ececutate de același artist, cu aceeași înaltă îndemânare, dintre care menționăm: cafasul catedralei patriarhale, adaptat atât de bine arhitectuaral, încât pare că este de totdeauna acolo; frumoasa catapeteasmă a paraclisului episcopal din Arad; strănile bisericii din Bogata-Olteană, jud. Brașov; catapeteasma întreită (trei altare) din monumentala biserică Sf. Elefterie din București. Trebuie să consemnăm și racla în care sunt așezate moaștele Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, aflată în biserica mănăstirii, sculptată în lemn de lămâi, cu numeroase scene în relief din viața Sfântului și racla în care sunt așezate moaștele Sfântului Ierarh Iosif de la Partoș, din catedrala mitropoliană din Timișoara, din lemn de păr, paltin și palisandru, cu scene în relief din viața Sfântului, de același meșter artist Grigore Dumitrescu. Măestria artistlui s-a exercitat pe o gamă variată și extinsă de modlități și motive de ordin botnic, zoomorf și tratând corpul și figura umană atât în relief, cât și în statuar – genul din urmă nu în biserică – și chiar până la portret 239.
In ce privește sculptura în marmură, aceasta este reprezentată de cele trei perechi de coloane îngemănate și mai ales de capitelurile acestora, bogat ornate cu motive vegetale, din sala de ședințe din palatul patriarhal, realizate de sculptorul Șabanof, după proiectele arhitectului D. Ionescu-Berechet, precum și de chenarele sculptate ale ușii exterioare de la trapeza palatului patriarhal, executate de același artist, care a mai făcut și alte lucrări la palatul patriarhal, precum și frumoasa tâmplă de marmură și panourile de la biserica Domenii (Cașin).
238 Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an XII, nr. 270 din 1 iunie 2001, p. 7.
239 Pr. prof. Alexandru Ciurea, Strădanii și înfăptuiri în domeniul artei religioase, p. 747.
Lucrări în marmură s-au făcut și în Catedrala patriarhală. Pe mormintele patriarhilor Miron Cristea († 1939) și Nicodim Munteanu († 1948), din partea dreaptă a pronaosului, s-au pus lespezi de marmură, cu stema Patriarhiei și cu inscripții și ornamentații florale și vegetale. În firida de pe peretele de răsărit al pronaosului, din dreptul acestor morminte, s-a așezat o placă de marmură, pe care s-a săpat în relief pomelnicul tuturor mitropoliților Ungrovlahiei care s-au succedat în decurs de peste șase veacuri, cu numele și anii de păstorire ai fiecăruia, începând de la Iachint de Vicina (1359) și până la patriarhi Miron și Nicodim. Ulterior, după decesul său, în 1977, pe această placă a fost adăugat și numele patriarhului Justinian Marina, apoi, și al patriarhilor Iustin Moisescu († 1986) și Teoctist Arăpaș († 2007).
Și arta statuară este prezentă prin busturile celor trei patriarhi ai Bisericii noastre (Miron, Nicodim și Justinian), așezate în curtea interioară a palatului patriarhal, executate în marmură albă de Cornel Medrea (patriarhul Miron) și Dimitriu-Bârlad și Mihail Wagner (ptriarhii Nicodim și Justinian). Un alt bust al patriarhului Justinian, executat de sculptorul Ion Vlad, tot în marmură albă, se află în curtea mănăstirii Dealu.
In timpul pariarhului Justinian, unele obiecte produse în atelierele bisericești depășeau, în ceea ce privește calitatea execuției, siuația de simplă producție meșteșugărească, ele putând fi considrate obiecte de artă propriu-zisă. Așa putem aminti stofa țesută la mănăstirea Țigănești pentru veșmintele bisericești, apoi, broderiile in fir de aur și de argint, cu diferite modele și figuri, cerute de veșmintele arhierești, preoțești sau diaconești. Din domeniul prelucrării metalelor, menționăm obiectele lucrate în filigran (potire, discuri, copii, cruciulițe etc) foarte apreciate și peste hotarele țării noastre și scoarțele (coperțile) evangheliilor argintate ssau aurite și împodobite cu imagini în email. Atenție specială merită engolpioanele arhierești, lucrate cu măiestrie în diferite tehnici,mai ales în email, apoi crucea patriarhală comemorativă pentru preoți și cea pentru laici 240.
Patriarhul Justinian a înființat, apoi, în cuprinsul Patriarhiei Române, muzee și colecții de obiecte bisericești cu valoare artistică, în număr de peste 50, îndeosebi în mânăstiri, dar și pe lângă unele biserici parohiale, care aveau în 1973 un număr de 64 de ghizi și custozi muzeali, pregătiți prin cursuri speciale, pentru îndrumarea vizitatorilor. Dintre acestea, le menționăm pe cele de la Antim, Cernica, Sinaia, Căldărușani (Arhiepiscopia Bucureștilor), Neamț, Secu, Sucevița, Putna, Dragomirna (Mitropolia Moldovei), Hurezi, Tismana, Cozia (Mitropolia Olteniei), Timișoara, Arad (Mitropolia Banatului), biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, Sibiel (Mitropolia Ardealului).
240 Ibidem, p. 748.
Tot din inițiativa sa au luat ființă la București și în eparhii, centre de depozitare și conservare a cărților vechi bisericești (secolele XVII – XIX) pentru a le feri de deteriorare și înstrăinare, asigurându-se un cadru potrivit și pentru folosirea lor de către cercetători. În același timp, s-au publicat studii, monografii, albume și pliante, cu reproduceri în culori și cu text în limbi străine, între care volumul jubiliar tipărit cu prilejul împlinirii a 450 de ani de la sfințirea Mânăstirii Curtea de Argeș ( 1517- 1967) și cel dedicat Colecției de artă veche religioasă din Arhiepiscopia Timișoarei ( 1973).
Prin toate acestea, Patriarhul Justinian s-a arătat fidel păstrător al tradiției ortodoxe de împodobire a sfintelor lăcașuri și vrednic continuator al unor îndeletniciri artistice din trecut, în forme mereu înnoite, generatoare de emoție artistică, dar mai ales de evlavie în viața credincioșilor, prin contactul lor nemijlocit cu frumosul religios 241.
Iubire părintească pentru slujitorii Bisericii
Față de toți slujitorii Bisericii – preoți, diaconi, cântăreți, salariați din Administrație -, patriarhul Justinian a arătat totdeauna dragoste cu adevărat părintească. De multe ori a venit în mijlocul lor, sau i-a primit la sine și, ca un părinte, s-a interesat de greutățile și necazurile fiecăruia, i-a mângâiat și i-a întărit sufletește. Pe mulți i-a ajutat în nevoi, acordându-le sprijin material. La marile praznice creștine, de Paște și de Crăciun, a oferit întotdeauna daruri pentru copiii salariaților, iar celor de vârstă școlară le-a dat ajutor bănesc pentru cărți și rechizite.
Pentru îmbunătățirea stării materiale a clerului, în anul 1950, având și acordul autorităților statului, patriarhul Justinian a propus și Sfântul Sinod a aprobat completarea din fonduri proprii a salariilor preoților până la echivalarea cu cele ale membrilor corpului didactic, în funcție de vechimea și de studiile avute de fiecare. Din fondurile proprii ale parohiilor s-a admis să fie plătiți și unii cântăreți bisericești 242.
Preoților și monahilor care au căzut victime represiunii regimului comunist, unii chiar dintre colaboratorii săi apropiați, pe care n-a putut să-i ferească de arestare, deși a intervenit și s-a pus chezaș pentru ei, la ieșirea lor din închisoare le-a asigurat posturi în parohii și locuri de ședere în mânăstiri. Nici unul n-a fost lăsat pe drumuri, toți au primit de lucru în cadrul instituțiilor bisericești, ceea ce a neliniștit organele puterii. Iar atunci când, în urma decretului 410 din 28 octombrie 1959, autoritățile statului i-au cerut să excludă din monahism
241 Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an XII, nr. 273-274 din august 2001, p. 6.
242 Sumaruul ședinței Sfântului Sinod din 5 octombrie 1950, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII (1950), nr. 10, p, 555.
pe cei care suferiseră condamnări și arestări și să-i scoată din mânăstiri pe frații și monahii tineri, patriarhul Justinian, prin soluții de împiedicare și tergiversare, a refuzat să aplice aceste măsuri. Mai târziu, pe mulți dintre cei care au fost, totuși, nevoiți să părăsească atunci mânăstirile, patriarhul Justinian, la cererea lor, i-a reprimit în monahism, încât numărul călugărilor a crescut din nou, fapt pentru care a fost suspectat ca ostil regimului 243.
Grija patriarhului Justinian s-a revărsat și asupra personalului monahal al Catedralei Patriarhale, pentru care a amenajat chilii în vechile încăperi ale fostei școli de cântăreți bisericești. Totodată, a renovat căminul preoțesc pentru găzduirea preoților din țară, când veneau cu treburi la București. A înființat un cabinet medical pentru salariații din Administrația Patriarhală și Arhiepiscopia Bucureștilor, pe care l-a instalat chiar în reședința patriarhală, iar pentru cei care locuiau departe de serviciu a deschis o cantină 244.
Pentru asigurarea materială la bătrânețe a personalului bisericesc, Sfântul Sinod, la propunerea patriarhului Justinian, a înființat Casa de Pensii și Ajutoare a salariaților Bisericii Ortodoxe Române 245. Inființarea Casei de Pensii și Ajutoare a Bisericii s-a făcut în urma decretului 718 din 31 decembrie 1956, prin care toate cultele religioase din România au fost excluse din sustemul public de pensii și obligate să-și înființeze case de pensii și ajutoare pentru personalul propriu. Se prevedea că întocmirea și aprobarea regulamentelor caselor de pensii și ajutoare din cadrul cultelor se va face în termen de cel mult un an de la data publicării decretului. La cererea cultului respectiv, Ministerul Cultelor putea prelungi acest termen cu cel mult un an 246.
In vederea punerii în aplicare a prevederilor decretului, patriarhul Justinian a numit o comisie de specialiști care, lucrând sub directa sa îndrumare, a întocmit un proiect de Regulament pentru înființarea Csei de Pensii și Ajutoare a Biserixii Ortodoxe Române, pe care l-a înaintat Consiliului Național Bisericesc, spre studiu și referire. Sfântul Sinod, în ședința din 13 decembrie 1958, a avizat favorabil poiectul de Regulament, prezentat de Consiliul Național Bisericesc 247. Adunărea Națională Bisericească, întrunită în ziua de 14 decmbrie 1958, sub președinția patriarhului Justinian, a aprobat și votat Regulamntul pentru organizarea și funcționarea Casei de Pensii și Ajutoare a salariaților Buisericii Ortodoxe
243 Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, p. 6.
244 Pr. Nicolae Șerbănescu, Râvna pentru buna chivernisire a Casei Domnului, p. 501-502.
245 Casa de Pensii și Ajutoare a salariaților Bisericii Ortodoxe Române. Zece ani de la înființare, în “Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVII (1969), nr. 5-6, p. 493-495.
246 Vezi „Buletinul Oficial” nr. 2 din 16 ianuarie 1957.
247 Sumarul ședinței Sfântului Sinod din ]3 decembrie 1958, în „Biserica Oertodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 12, p. 166
Ortodoxe Române și a hotărât să fie înaintat Departamentului Cultelor (Ministerul Cultelor a devenit în 1958 Departamentul Cultelor), pentru a da cuvenita decizie în vederea intrării în vigoare a Regulamentului pe data de 1 ianuarie 1959 248.
Așadar, la 1 ianuarie 1959, prin strădania și purtarea de grijă a patriarhului Justinian s-a înființat Casa de Pensii și Ajutoare a salariaților Bisericii Ortodoxe Române, pentru asigurarea materială la bătrânețe sau în caz de incapacitate de muncă, prin acordarea de pensii și ajutor de boală pentru îngrijirea sănătății, inclusiv asistența medicală a membrilor săi, trimiteri la tratament și odihnă în stațiuni balneo-climaterice și organizarea de cămine pentru ocrotirea celor bolnavi, suferinzi și fără sprijin familial 249.
Pe linia asistenței sociale, din inițiativa patriarhului Justinian, Casa de Pensii a Bisericii Ortodoxe Române a înființat în 1960, în clădirile mănăstirilor Dealu și Viforâta, două case sanatoriale: una pentru preoții pensionari fără familie (mănăstirea Dealu) și alta pentru pentru preotesele văduve și fără vreun sprijin (mănăstirea Viforâta). Mănăstirea Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare (1495-1508), a fost dată în folosința Casei de Pendii de către Arhieoiscoopia Bucureștilor în anul 1960. Reamintim că, la cutremurului din 1940, toate chiliile mănăstirii Dealu au fost puse la pământ, iar biserica suferit avarii mari. După ce au stat în paragină timp de 13 ani, cu purtarea de grijă a patriarhului Justinian, Arhiepiscopia Bucureșttilor le-a reconstruit în întregime, între 1953-1958, restaurând totodată și biserica mănăstirii și clopotnița de la intrare. Piatra de temelie a noilor clădiri s-a pua la 11 iulie 1955, de patriarhul Justinian, care a rostit și o cuvântare lămuritoare în legătură cu construcțiile în curs de realizare.Toate chiliile au fost utilate cu lumină electrică, cu căldură și apă curentă. Casa de Pensii a înzestrat chiliile mănăstirii cu mobilier și inventarul necesar pentru a putea fi locuite de preoții și călugării pensionari. Tot în 1960, Arhiepiscopia Bucureștilor a dat în folosință Casei de Pensii și mănăstirea Viforâta, cu biserica și toate clădirile din jurul ei. Casa de Pensii a făcut la Viforâta lucrări importante de restaurare a bisericii, de reparații la clădirile existente și a construit noi anexe în incinta mănăstirii 250.
248 Spicuiri din Procesul-Verbal al ședinței Adunării Nașionale Bisericești din 14 decembrie 1958 , în „Biserica Ortodoxă Română”m an LXXVII (1959), nr. 1, p, 118.
249 Dupa anul 1990, prin Legea nr. 52 din 7 mai 1993 privind integrarea sistemului de asigurari sociale al personalului Bisericii Ortodoxe Romane in sistemul asigurarilor sociale de stat, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 157 din 12 iulie 1993, patrimoniul Casei de pensii si ajutoare a Patriarhiei Romane a fost preluat de catre Ministerul Muncii si Protectiei Sociale. Exemplul Bisericii Ortodoxe Romane a fost apoi urmat de unele culte religioase recunoscute din Romania (Biserica Armeana, Biserica Greco-Catolica, Cultul mozaic si Cultul musulman), altele avand si in prezent sisteme proprii de pensii.
250 Preafericitul Părinte Patriarh Justinian și membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au vizitat casele sanatoriale Viforâta și Dealu ale Casei de Pensii și casa de odihnă de la Cheia a salariaților Administrației Patriarhale, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXIV (19669, nr. 9-10, p. 895.
Intrucât la casele sanatoriale Dealu și Viforâta erau adăpostiți pensionari din toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Române, ele fiind așezăminte ale întregii Patriarhii, membrii Sfântului Sinod au fost invitați de patriarhul Justinian să viziteze aceste așezăminte și în același timp lucrările care s-au făcut în cei 6 ani de la înființare. Astfel, după ce la 16 octombrie 1966 s-a săvârșit la paraclisul Antim din București, comemorarea împlinitrii a 250 de ani de la moartea martirică a mitropolitului Antim Ivirenul, a doua zi, 17 octombrie 1966, patriarhul Justinian și membrii Sfântului Sinod au plecat cu mașinile la casele sanatoriale Viforâta și Dealu. La mmănăstirea Viforâta, membrii Sfântului Sinod au asistat la Sf. Liturghie, oficiată de episcopul Antim Târgovișteanul, vicar patriarhal 251 După slujbă, patriarhul Justinian a rostit o cuvântare, arătând, între altele, că „prin aceasta s-au pus bazele primului așezământ de asistență socială în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care a oferit adăpost și o viață liniștită, într-o ambianță creștinească, la 101 de văduve de preoți și 52 de bătrâni proveniți din rândurile personalului bisericesc, asistați de un personal de îngrijire format din călugărițe selecționate de la diverse mănăstiri.” 252
Tot la inițiativa patriarhului Justinin s-au înființat și case de odihnă pentru preoți și salariați bisericești din întreaga Patriarhie. Una dintre aceste case de odihnă a fost cea de la mănăstirea Cheia, jud. Prahova. Consiliul eparhial al Arhiepiscopiei Bucureltilor, în ședința din 8 noiembrie 1960, a propus și patriarhul Justinian a aprobat, trecerea mănăstirii Cheia sub conducerea Administrației Patriarhale, ca paraclis și casă de odihnă pentru salariații bisericești. Pentru amenajarea clădirii în mod corespunzător noii destinații a fost nevoie de lucrări mari. Clopotnița era distrusă în urma unui incendiu din 1957, când s-a topit și clopotul cel mare. Biserica și paraclisul nu mai duseseră reparate de multă vreme. Acoperișul chiliilor trebuia înlocuit. In jurul incintei se construiseră tot felul de atenanse gospodărești, în disonanță cu ansamblul clădirilor. Lipseau instlațiile de lumină electrică, de apă curentă și cele sanitare, iar incinta era neîngrădită. Toate aceste neajunsuri au fost remediate prin grija patriarhului Justinian, făcându-se și lucrări noi: vechile case (chilii) s-au reconstruit din temelie, a fost reconstruită clopotnița pe locul celei vechi, iar biserica și paraclisul au fost restaurate, curățindu-se și pictura, întregul complex a fost înconjurat cu un zid de piatră. Pentru toate acestea s-a deschis un șantier de lucrări , care a durat din 1962 până în 1966 253.
Patriarhul Justinian a poftit pe membrii Sfântului Sinod să vadă și acest așezământ la încheierea acestor lucrări. Astfel, în ziua de 18 octombrie 1966, patriarhul Justinian și ierarhii
251 Ibidem, p. 896.
252 Ibidem, p. 900.
253 Ibidem, p. 904/905.
Sfântului Sinod au plecat dn București spre mănăstirea Cheia. In drum, s-au oprit la mănăstirea Ghighiu de lângă Ploiești, unde au vizitat biserica restaurată după stricăciunile pricinuite de bombardamentele din timppul celuii de-al doilea război mondial, au vizitat chiliile zidite din nou și atelierele care funcționează în această mănăstire 254.
La mănăstirea Cheia, patriarhul Justinian și ierarhii Sf. Sinod au fost întâmpinați în biserică de episcopul Antim Târgovișteanul, vicar patriarhal, care începuse slujba Sf. Liturghii. După slujbă au fost vizitate toate clădeirile restaurate și construcțiile noi . In încheiere s-a semnat un document care a consemnat inaugurarea acestui așezământ 255. .La întoarcerea spre București patriarhul Justinian și membrii Sfântului Sinod au vizitat lucrările care se execută la mănăstirea Suzana, de pe valea Teleajenului 256.
Pe lângă casa de odihnă de la mănăstirea Cheia, prin grija Patriarhului Justinian s-au mai înființat case de odihnă la Curtea de Argeș, Dragoslavele, Bușteni, Sinaia, și de tratament, la Olănești și Cozia-Călimănești, și s-a îmbunătățit simțitor sanatoriul de la Techirghiol, inaugurat la 30 mai 1967, în prezența patriarhului Justinian, după amenajările și transformările făcute în perioada 1965-1967 potrivit dispozițiilor sale, unde salariații bisericești și familiile lor au putut merge în fiecare vară, în serii de câte 20 de zile, pentru îngrijirea și refacerea sănătății. S-au organizat, apoi, case de credit și ajutor reciproc pe lângă fiecare eparhie, care acordă personalului bisericesc, pe lângă împrumuturi bănești, și ajutor în caz de boală și deces 257.
In ziua de 29 iulie 1965 a avut loc, în prezența patriarhului Justinian, inaugurarea casei sanatoriale de la mănăstirea Cozia, sporindu-se cu încă un locaș numărul așezămintelor de asistență socială ale Bisericii noastre. Această casă de odihnă a fost începută de fosta societate a clerului oltean „Renașterea”. Înălțată din temelie și construită „de roșu”, n-a putut fi terminată și dată în folosință. Dăruită Casei de Pensii a salariaților Bisericii Ortodoxe Române de către Episcopia Râmnicului și Argeșului, prin bunăvoința episcopului Iosif, casa de odihnă a fost terminată și înzestrată cu toate cele de trebuință prin stăruința patriarhului Justinian și cheltuiala Casei de Pensii a Bisericii Ortodoxe Române.
In cuvântarea rostită la inaugurarea casei sanatoriale de la mănăstirea Cozia, patriarhul Justinian spunea: „Așezămintele sociale și de caritate creștină ale Bisericii Ortodoxe Române tind să ajute pe cei aflați în nevoi să-și îngrijască sau să-și redobândească sănătatea trupească,
254 Ibidem, p. 906.
255 Ibidem, p. 907.
256 Ibidem, p. 909.
257 Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an XII, nr. 275/276 din septembrie 2001, p. 2.
spre a le îngădui acestra să-și păstreze și sănătatea sufletească. Pentru aceasta, împreună cu Sfântul Sinod am întocmit un plan amănunțit pentru crearea și dezvoltarea unor astfel de așezăminte.Ne-am preocupat, în primul rând, de cei bătrâni, de cei care nu mai aveau pe nimeni care să le însenineze anii bătrâneții. Și astfel a luat ființă două case sanatoriale pentru bătrâni: una la mănăstirea Viforâta pentru preotese și călugărițe, iar alta la mănăstirea Dealu pentru călugări și preoți. Aici își petrec bătrânețea câtecva sute de călugări, călugărițe, preoți și preotese, care se bucură de îngrijirea unui personal calificat.
In al doilea rând, ne-am propus să ne preocupăm de acei călugări, preoți și salariați bisericești care au nevoie de felurite tratamente, spre a-și vindeca suferunțele trupești. Sau de odihnă pentru refacerea puterilor de muncă. Incă mai de mult, în cadrul Arhieoiscopiei Bucureștilor, am organizat Casa sanatorială de la Techirghiol și Casa de odihnă de la Bușteni, îndemnând și alte eparhii să procedeze la dfel; iar în cadrul Patiarhiei, Casele d odihnă de la Curtea d Argeș și de la mănăstirea Cheia. Acum, în cadrul Casei de Pensii și Ajutoare a salaeriaților Bisericii Ortodoxe Române, după darea în folosință a Casei sanatoriale de la Olănești, a fost teminată construcția și înzestrarea cu toate cele de trebuință a acestei Case sanatoriale de lângă mănăstirea Cozia, unde preoții și salariații bisericești vor putea să-și tămăduiască suferințele trupești și să-ți refacă forțele împuținate de muncă” 258.
Chemarea monahismului la viață nouă
Cunoscând bine rolul însemnat al monahismului în zidirea spirituală a neamului nostru, patriarhul Justinian a chemat cinul monahal la viață nouă, potrivit regulilor Sfântului Vasile cel Mare și spiritului evanghelic al jertfelniciei pentru aproapele.
Se știe starea grea în care se găsea monahismul românesc înainte de 1948. Nu se poate contesta că în trecutul nostru mai îndepărtat, mănăstirile au îndeplinit in rol important în dezvoltarea vieii religioase, culturale, artistice, etc. Dar tot atât de adevărat este că, între cele două războaie mondiale, viața duhovnicească și culturală a mănăstirilor ortodoxe din țara noastră a trecut printr-o criză din ce în ce mai accentuată. Cu foarte puține excepții, marea majoritate a monahilor și monahiilor trăiau în ignoranță și afișau un formalism religios care adesea mergea până la bigotism și chiar la superstiție. După modelul societății din afară, se creaseră în mînăstiri situații privilegiate pentru un număr foarte restrâns și numai obligații de muncă și ascultare pentru majoritatea viețuitorilor 259.
258 Inaugurarea Casei sanatoriale de la mănăstirea Cozia, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXIII (1965), nr. 9-10, p. 813-814.
259 Reorganizarea monashismului ortodox român, în BOR, an LXXII (1954), nr. 8, p. 844.
Patriarhul Justinian a stabilit un program de măsuri pentru primenirea vieții monahale în duhul autentic al Evangheliei lui Hristos, astfel încât monahii să devină nu numai modele de înaltă trăire creștină, dar să și slujească cu rugăciunea și munca lor idealurile Bisericii și omenirii. Potrivit principiilor acestui program, înscrise în noul Statut al Bisericii din 1949 (art. 74-86), mănăstirea trebuia să devină mai întâi „un loc de aleasă și desîvârșită viață bisericească, de frumoase virttuți creștinești, de evlavioase slujbe religioase, de bogată mângâiere sufletească și pildă de viață creștinească atât pentru viețuitorii ei, cât și pentru cei ce o vor vizita” (art. 77, al. a din Statut), iar în al doilea rând, pentru susținerea vieții monahale, pentru o viață demnă, viețuitorii din orice mănăstire sau schit erau datori „să practice ocupațiuni și îndeletniciri potrivite cu sfințenia locului”. (art. 77, lit. b din Statut).
Pentru ca acest duh nou de viață să se răspândească uniform în toate mănăstirile și pentru a pune la îndemână călugărilor și călugărițelor rânduieli precise după care să-și conducă activitatea de fiecare zi, patriarhul Justinian a elaborat Regulamentul pentru organizarea vieții monahale (aprobat de Sfântul Sinod în 1953 și revizuit în 1959). Pornind de la definiția mănăstirii – concepută ca „un așezământ duhovnicesc de rugăciune și de muncă, în care trăiește o comunitate de călugări sau călugărițe, care s-au făgăduit solemn să-și petreacă viața în înfrânare, în neagoniseală și în ascultare necondiționată sub povățuirea unui conducător, împuternicit de chiriarhul canonic” (art. 1) – Regulamentul înfățișea, în primele trei capitole, condițiile canonico-juridice, organizatorice și administrative după care vor funcționa mănăstirile și schiturile Bsericile Ortodoxe Române. In Cap. IV erau prezentate cele două ocupațiuni de căpetenie ale călugărilor, rugăciunea și munca, iar Cap. V făcea o descriere sugestivă a vieții de obște. După ce menționa ca obligații ale vieții în mănăstiri organizarea de biblioteci și muzee (Cap. VI și VII), Regulamentul vorbea despre organele de control ale mănăstirilor (Cap. VIII), apoi se oprea asupra disciplinei căreia trebuia să i se supună fiecare călugăr trăitor într-o mănăstire sau schit și asupra istanțelor de judecată pentru monahii care încalcau această disciplină. Grija pe care trebuia să o aibă soborul pentru membri neputincioși și bolnavi este arătată în Cap. IX, pentru ca în Cap X să se stipuleze o serie de dispoziții generale în legătură cu jurisdicția asupra mănăstirilor, daniile făcute pentru mănăstiri, averea monahilor, interdicția ieșirii din mănăstire fără o prealbilă aprobare a starețului. Acest Regulament, în zece capitole, a devenit o adevărată pravilă pentru viața monahală, după care și-a desfășurat activitatea toate mănăstirile și schiturile Bisericii Ortodoxe Române 260.
260 Ibidem, p. 848-849.
Monahismul trebuia să urmărească, deci, un dublu scop, pe de o parte, crearea unui înalt climat duhovnicesc și a unui ales nivel cultural pentru toți viețuitorii unităților mănăstirești, iar pe de altă parte, deprinderea unei îndeletniciri, a unei ocupații, cu scopul de a se asigura atât existența fiecărui monah, cât și de a veni în sprijinul nevoilor obștești prin produsele executate în cooperativele și ateliertele măntirești. In cuvântarea rostită la deschiderea cursurilor Seminarului monahal de la mănăstirera Neramț (6 februarie 1949), patriarhul Justinian spunea: „Munca va fi organizată în toate mănăstirile nostre. Toată lumea va fi încadrată în mănăstirile noastre pentru muncă Munca n-a fost niciodată despărțită de rugăciune, ci fost o îndeletnicire permanentă, într-un fel sau altul, a călugărilor. Așa cum rugăciuna fără muncă nu dă roade, tot astfel nici munca fără rugăciune nu poate da roade bune. Deci, organizarea cea nouă este încadrarea mănăstirilor în muncă […] Pe viitor, toți viețuitorii unei mănăstiri vor fi datori să se încadreze, pe grupe, într-un atelier, unde să lucreze ca să producă și să mănânce. Uremează, deci, că orice călugăr, tânăr sau bătrân, va fi pus la muncă; bineînțeles, fiecare după puterile lui, spre a putea agonisi traiul de toate zilele. Unii în biserică la rugăciune, alții în atelier la lucru, cu toți trebuie să aducem cele de folos unei obști mănăstiresti. In felul acesta, noi nădpjduim să dăm monahismului nostru, un țel nou, un îndemn nou, un rost nou” 261.
Pentru atingerea acestui țel cea dintâi ogbligație cerută cinului monahal a fost introducerea – sau acolo unde a fost mai dinainte, intensificarea și dezvoltarea – vieții de obște. Revenirea la stilul de viață chinovitică se impunea cu atît mai mult cu cât, istoria veacurilor de glorie ale monahismului a dovedit cu prisosință superioritatea de necontestat a vieții de obște față de cea idioritmică. Pentru a arăta foloasele vieții de obște și mai ales posibilitățile pe care le oferea atât pentru ridicarea nivelului duhovnicesc în mănăstiri, cât și poentru organizarea mănăstirii din punct de vedere gospodăresc, la fiecare Centru eparhial s-au ținut consfătuiri cu stareții și starețele mănăstirilor și s-ai fixat norme prtecise după care să se conducă toate mănăstirile și schiturile, pentru a se putea înfăptui cât mai curând și în condiții cât mai bune viața de obște în toate așezămintele mănăstirești 262. Și pentru ca această acțiune să ducă la rezultate unitare în cuprinsul întregii Biserici Ortodoxe Române, în primăvara anului 1952 au fost convocați la București exarhii tuturor eparhiilor și în decurs de o săptămână, sub conducerea unor profesori de la Institutul teologic, s-a studiat această problemă sub toate aspectele și s-a hotărât de comun acord intensificarea măsurilor pentru
261 „Biserica Ortodoxă Română”, an XLVII (1949), nr. 3-4, p. 45.
262 . Reorganizarea monashismului ortodox român, p. 845.
dezvoltarea vieții de obște 263.
Dar pentru sprijinirea vieții de obște, patriarhul Justinian a hotărât să strârpească orice urmă de analfabetism în mănăstiri și în acest scop a organizat cursuri de alfabetizare pentru toate vârstele. Monahii știutori de carte și îndeosebi cei cu studii mai înalte au pregatit pe cei ce nu aveau 7 clase elementare și astfel, în fața unor comisii înstituite de învățământul de stat, și-au trecut examenele de ciclul I și II elementar cea mai mare parte dintre monahii care erau lipsiți de lumina științei de carte. Nimeni nu mai putea fi tuns în monahism fără absolvența a 7 clase elementare și fără absolvența școlii monahale, însoțită de dovada făcută prin certificat că s-a calificat într-o meserie, învățată într-unul din atelierele mănăstirești 264.
Paralel cu lichidarea neștiinței de carte, Sfântul Sinod a înființat în mănăstirile mari, școli monahale, cu durata de trei ani, cu 2 ore zilnic pentru obiectele religioase și 6 ore zilnic în ateliere, prin care monahii și monahiile au dobândit, pe de o parte, cunoștințe religioase cu caracter general din domeniul studiului biblic, al istoriei bisericești, învățăturii de credință ortodoxă, noțiuni de muzică psaltică, de Tipic și Liturgică teoretică, precum și de administrație mănăstirească și cooperatistă, iar pe de altă parte, calificarea în atelierele mânăstirilor în una din următoarele îndeletniciri practice: croitorie, pictură, sculptură, tâmplărie, ceramică, împletituri, cismărie, fierărie, broderie artistică, cusături naționale, tricotaje, covoare, etc. Nu putea absolvi nimeni școala monahală dacă nu obținea și certificatul de calificare într-un meșteșug învățat în atelierele școlii sau ale cooperativei meșteșugărești. (art. 7, lit. e din Regulamentul vieții monahale). Numai absolvenții școlii monahale puteau fi tunși în monahism. Școlile monahale s-au dovedit un mijloc eficient pentru ridicarea pregătirii cultural-religioase a călugărilor și călugărițelor, dându-le în același timp posibilitatea însușirii unui meșteșug de pe urma căruia să poată deveni un factor productiv în viața obștească a mănăstirii 265.
Dar pentru ca lucrarea de înnoire a vieții monahale să fie de calitate și cu efect de durată, era nevoie ca personalul mănăstiresc de conducere, tehnic și administraiv (stareți și starețe de mănăstiri și ajutoarele lor, conducătorii atelierelor) și personalul didactic al școlilor monahale și altor școli care funcționau în mănăstiri (se țineau și cursuri misionare pentru întărirea credinței), să fie recrutat din elemente conștiente de importanța monahismului în misiunea Bisericii și în susținerea sentimentului religios printre credincioși. În acest scop, Patriarhul Justinian a înființat trei seminarii monahale: două pentru călugărițe, la mănăstirile
263 Ibidem, p. 846.
264 Ibidem, p. 847.
265 Ibidem, p. 847/848.
Agapia (instalat temporar în 1949 la Văratec și mutat la Agapia în 1950) și Plumbuita (mutat în 1950 la Hurezi), și unul pentru călugări la mânăstirea Neamț. Ele erau școli teologice liceale, cu durata cursurilor de patru ani, și dădeau posibilitatea absolvenților să urmeze Institutul teologic de grad universitar. Elevii acestor seminarii – monahi și monahii – proveneau de la toate mănăstirile din țară și erau întreținuți la stdii de către eparhiile respective 266.
„Am oprit tunderea în monahism a celor ce nu prezintă certificat de absolvire a 7 clase și certificat de absolvirea seminarului monahal – spunea patriarhul Justinian la deschiderea cursurilor Seminarului monahal de la mănăstirera Văratec (20 martie 1949) -, precum și certificat de cunoașterea unei meserii învățate într-unul din atelierele mănăstirii. Vom alege pe viitor elementele cele mai bine pregătite, cu viață duhovnicească aleasă și cu prestigiul de muncă și moralitate desăvârșită, fiindcă socotim că numai așa se poate revărsa peste toate mănăstirile duhul cel nou al Evangheliei lui Hristos și al viețuirii în spiritul de viață orânduit de predaniile și canoanele Bisericii noastre dreptslăvitoare. Prin înființarea acestor seminarii credem că ridicăm nivelul monahismului și suntem convinși că purcedem spre reconstrucția unei noi vieți în mănăstirtile noastre […] Eu cred în reînvierea vieții bisereicești. Preoții și monahii ă-și concentreze toată strădania și toată râvna numai pentru Biserică. Sunt călăuzit de gânduri precise, de aceea dau și norme precise. Vreau un monahism luminat, nu ignorant; vreau să se îndeplinească directivele Sf. Sinod […] Călugării sunt la dispoziția Bisericii, care îi va trimite acolo unde este nevoie spre a îndeplini diferite misiuni. Căci ei sunt chemați cei dintâi să înțeleagă spiritul de jertfă al Evangheliei lui Hristos. Mănăstirile să fie făclii de lumină și izvor de viață duhovnicească. Viața cea nouă din mănăstiri își va face din muncă și rugăciune noul ideal de urmat” 267.
Personalul didactic al seminariilor monahale era recrutat dintre monahii și monahiile cu studii academice. La Seminarul de la Neamț, în chip special, au fost încadrați, prin grija patriarhului Justinian, arhiereii Atanasie Dincă, Emilian Antal, Pavel Șerpe și Eugen Laiu, puși în disponibilitate în urma desființării posturilor de arhierei-vicari de la eparhii, dar nepensionabili. Director al Seminarului de la Neamț a fost numit episcopul Partenie Ciopron. Pe seminarii, la înființare (în 1949), elevii se repartizau astfel: Seminarul de la Neamț – 56 elevi (monahi și frați), anul I și II; Seminarul de la Agapia – 51 eleve (monahii și surori), anul I; Seminarul de la Plumnuita – 23 eleve (monahii și surori), anul I. Total 130 elevi și eleve 268
266 Arhim. Justinian Florea, Reorganizarea mănăstirilor, în „Glasul Bisericii”, an XI (1952), nr. 5-7, p. 279.
257 „Biserica Ortodoxă Română”, an XLVII (1949), nr. 3-4, p. 58-61.
268 Ibidem, nr.7-10, p. 54-55.
Mulți călugări și călugărițe, în special dintre cei tineri, au absolvit Seminarul monahal, iar o bună parte din ei au urmat Institutul teologic, devenind licențiați în teologie. Dintre aceștia, unii au urmat cursurile de doctorat în teologie, iar alții au fost trimiși să-și continue studiile teologice în străinătate. Toți aceștia au îndeplinit funcții de răspundere în conducerea mânăstirilor, făcând cinste Bisericii și țării. Prin acest tip nou de școală teologică, care era seminarul monahal, s-a creat în scurt timp „o elită călugărească", misionari conștienți și bine instruiți, care au dus lumina Sfintei Scripturi miilor de viețuitori din obștile mănăstirilor noastre și au format din rândurile lor călugărițe și călugări devotați muncii și rugăciunii 269.
Concomitent cu reoraganizarea atelierelor Institutului Biblic și în legătură cu ele, patriarhul Justinian a organizat atelierele mănăstirești, care au ajuns în scurt timp să satisfacă în întregime nevoile Bisericii, îndeosebi în ce privește confecționarea de stofe preoțești și odăjdii bisericești, iar în unele ramuri de producție, cum era cea a covoarelor naționale sau țesăturilor și broderiei artistice, realizările lor să fie apreciate în țară și chiar peste hotare. Organizarea în anul 1950 în mănăstirile mari de călugărițe, a atelierelor de covoare și cusături naționale, s-a făcut paralel cu grija desfacerii acestor produse prin debușee sigure. Protocolul intervenit între Patriarhie și Societatea Româno-Export a adus dezlegarea fericită a acestei probleme în cadrul preocupărilor Ministerului Comerțului Exterior. Pe baza acestui protocol s-au încheiat contracte de lucrări între numita societate și aceste mănăstiri, covoarele și țesăturile naționale fiind destinate exportului. Succesele obținute de produsele românești – lucrate de călugărițe – la târgurile de la Viena, Lipsca, Plovdiv, Moscova, Praga etc., au întrecut așteptările. Posibilitățile de venituri create mănăstirilor pe baza acestei activități, solicitarea pentru export a unei producții mărite și planificate de asemenea țesături și covoare, precum și dorința altor mănăstiri de a lucra pe acest tărâm, a dus în 1951 la reglementarea și organizarea pe baze mai sigure a acestei activități în cadrul cooperativelor mănăstirești 270.
Astfel, în anul 1951, în coperativele meșteșugărești din mănăstiri au fost încadrați 1084 de călugări și călugărițe, iar în ateluerele mănăstirești au lucrat 220 maici și călugări. (cifrele se referă la Arhiepiscopia Bucureștilor). Cooperativele meșteșugărești din mănăstirile Pasărea și Țigănești, de pildă, constituite la 12 decembrie 1950, și-au început activitatea la 2 ianuarie 1951, cu 3 secții: covoare, țesătorie, confecții, încadrând 91 și, respectiv, 82 cooperatoare 271.
269 Arhim. Irineu Crăciunaș, Purtarea de grijă față de mănăstiri în ultimile două decenii, în, „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 758.
270 Pr. Atanasie Preda, Gospodar al Bisericii, BOR, an LXIX (1951), nr. 3-6, p. 153-154.
271 Arhim. Justinian Florea, Organizarea muncii în mănăstiri, în „Glasul Bisericii”, an XI (1952), nr. 8-10, p. 140-142.
Activitatea de de producție meșteșugărească s-a dezvoltat mult în 1952, în mănăstirile din eparhiile București, Craiova și Iași. In aceste eparhii au funcționat 19 cooperative de producție meșteșugărească, cu un număr de 1.244 membri, monahi și monahii (reprezentând 25% din numărul total de viețuitori ai mănăstirilor din aceste eparhii). Tot pe linia organizării cooperatiste, s-a reînființat masa de obște, în trapeza mănăstirească, la care au luat parte, în anul 1952, circa jumătate din numărul total al membrilor cooperatori. S-a evidențiat Arhiepiscopia Bucureștilor, în cuprinsul căreia funcționau șapte cooperative meșteșugărești, cu 405 membri. Mănăstirile stavropighiale Agapia și Hurezi, care au fost îndrumate direct de Patriarhie, totalizau singure 225 membre cooperatoare. In Arhiepiscopia Craiovei s-a evidențiat cooperativa „Propășirea” din mănăstirea Tismana, folosind organizat și munca monahiilor din alte schituri și mănăstiri. Rezulate frumoase a obținut și cooperativa mănăstirii Tudor Vladimirescu (Vladimirești) din Episcopia Dunării de Jos, cu 84 membre, care produceau covoare românești destinate exportului. Uniunea Centrală a Cooperativelor Meșteșugărești (UCCOM) și uniunile regionale respective au sprijinit îndeaprope cooperativele mănăstirești, prin repartizări de comenzi și materiale, precum și prin îndrumări de organizare a producției, făcând imspecții în aceste cooperative 272.
Prin desființarea atelierelor particulare din mănăstiri, unificarea lor în ateliere mănăstirești puse în slujba intereselor comune ale monahilor și mai ales prin cooperativizarea acestor ateliere, patriarhul Justinian a obținut cea mai potrivită dezlegare a problemei muncii în mănăstiri și a mijloacelor de existență a monahilor. Cooperarea în muncă în folosul comun, fără neglijarea preocupărilor artistice, a fost soluia dată vieții practice a monahismului pe linia de cooperație inițiată și promovată de patriarhul Justinian 273.
Cooperativizarea atelierelor mănăstirești a legalizat existența lor, iar această existență a dat un rost social și național muncii practice mănăstirești. Cooperativelor din mănăstiri li s-a păstrat un caracter specific, utilajul fiind împrumutat cooperativei cu titlul de folosință, iar conducerea coopoerativei, controlul și legăturile cu organele Societății Româno-Export și ale Comisiei pentru organizarea cooperativelor meșteșugărești (COCOM) se făceau exclusiv prin Patriarhie, eparhia respectivă și stăreție. Cooperative meșteșugărești au fost înființate în toate mănăstirile, nu numai în cele mari, primind comenzi de la Uniunea Centrală a Cooperativelor Meșteșugărești (UCECOM).
272 „Biserica Ortodoxă Romînă”, anul LXXI (1953), nr. 7-8, p. 775-776.
273 Arhim. Timotei Seviciu, Reorganizarea vieții monahale, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 6, p. 639.
Posibilitatea rugăciunii după pravilă, viața de obște, învățământul în școala monahală și munca în ateliere, au fost condițiile optime create monahismului, în duhul vechilor predanii ortodoxe, de patriarhul Justinian. Nimic n-a fost neglijat: nici rugăciunea, nici luminarea minții, prin știința de carte, nici munca prin specializarea într-o meserie. Organizați în unități disciplinate de rugăciune și muncă, monahii și monahiile s-au ridicat la viață duhovnicească aleasă și preocupări de adâncire tot mai temeinică a izvoarelor Ortodoxiei și a științei teologice, prin citirea operelor Sf. Părinți și a cărților și revistelor editate sub îngrijirea Sfîntului Sinod sau a celor mai vechi, păstrate cu grijă în bibliotecile mânăstirilor 274.
Așadar, în plin regim comunist, prin eforturile patriarhului Justinian, a crescut numărul mănăstirilor și al monahilor. Dacă în 1938 existau 154 mănăstiri cu 4100 călugări și călugărițe, în 1958 erau 191 de mănăstiri cu 6400 călugări și călugărițe 275. Alături de creșterea numărului de călugări, patriarhul Jstinian a asigurat și ridicarea nivelului de pregătire al acestora, cum s-a arătat, prin absolvirea școlii și seminarului monahal și chiar a facultății de teologie. Iată ce se spunea într-o notă a Securității din 1959: „Patriarhul a acordat și acordă o atenție deosebită cultivării intense a unui spirit mistic între călugării și călugărițele din țara noastră, prin seminariile monahale și Institutele teologice. Dacă până la instalarea actualului patriarh, seminariile monahale erau frecventate de cca. 90 călugări și călugărițe, iar institutele teologice de numai 3-4 călugări, după aceea, situația s-a schimbat radical, ea prezentându-se în momentul de față astfel: la seminarul monahal Agapia frecventează 53 călugărițe; la seminarul monahal Horezu frecventează 70 de călugărițe; la școala de cântăreți bisericești Neamț, frecventează 20 de călugări. Aceasta înseamnă că numărul călugărilor și călugărițelor care frecventează școlile monahale sau similare lor, este de 143, deci o dată și jumătate față de numărul existent în perioada 1941- 1948. În afară de aceștia, Institutul Teologic din București este frecventat de 21 de călugărițe și 30 călugări, iar 5 călugări frecventează cursurile de magisteriu (pentru a-și lua doctoratul în Teologie). Părăsind linia tradițională a Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul a permis și încurajat frecventarea de către călugărițe a Institutului Teologic. Ortodoxia nu a cunoscut până acum călugărițe licențiate sau doctori în Teologie. Paralel cu aceasta, pentru masele de călugări s-au înființat în mănăstiri școli elementare de 7 ani, școli în care predomină educația mistică. Ceea ce este interesant, este faptul că, cultivarea acestei «armate negre» a călugărilor și călugărițelor – nu
274 Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an XII, nr. 268-269 din 15 mai 2001, p. 8.
275 Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. 1 (1945-1958), doc. 169, p. 322.
este făcută și nici utilizată pentru combaterea sectelor (cum ar fi fost firesc). Intensificarea activității religioase și a pregătirii călugărilor după 23 august 1944 a avut ca urmare o înviorare a vieții mănăstirești. Călugării și călugărițele, de astă dată mai bine pregătiți din punct de vedere dogmatic, reușesc cu mai multă ușurință să-și impună concepțiile lor unui număr însemnat de elemente înapoiate, izbutind să le retragă în mănăstiri” 276.
Aceasta era consecința, din punctul de vedere al autorităților, a măsurilor adoptate de patriarhul Justinian pe teren bisericesc și nu era deloc exagerată. Înțelegem îngrijorarea Securității pentru educația „mistică” din școlile monahale dacă citim cartea părintelui Arsenie Boca, Trepte spre viețuirea în monahism, care cuprinde o serie de note de curs susținute de marele duhovnic monahilor-școlari 277.
Măsurile adoptate de patriarhul Justinian nu au avut numai un sens pragmatic, ci au constituit și un răspuns, pe baza gândirii Bisericii, la provocarea pe care lumea modernă o arunca monahismului, o modernitate dominată de „activism” și secularizată, a cărei parte aberantă și excesivă a fost comunismul. Încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea monahismul era atacat, fiind considerat o formă inutilă de existență, contrară naturii umane. Numeroși reprezentanți ai Bisericii au căutat să arate că aceasta este o părere greșită și că adevăratul sens al monahismului este cu totul altul, oferind soluții pentru ieșirea din criză a acestui segment atât de important al Bisericii.
În cartea mitropolitului Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului creștin, publicată în anii 1933-1934 (2 vol.), putem citi următoarele: „Astăzi în România se cere monahismului o participare mai activă la viața Bisericii. Mănăstirile de călugări trebuie să deschidă ateliere de artă religioasă, tipografii pentru răspândirea cărților de cult și cu conținut religios-moral, școli de misionari pentru combaterea sectelor, seminarii monahale, școli de cântăreți bisericești etc.; iar mănăstirile de călugărițe trebuie să deschidă școli speciale pentru formarea monahiilor, școli profesionale și de menaj, orfelinate, aziluri de bătrâne, ateliere pentru veșminte bisericești și țesături naționale, institute pentru formarea surorilor de caritate, destinate îngrijirii bolnavilor și răniților în timp de război etc. Toate aceste prevederi ale legiuitorului sunt pe cale de realizare în toată țara, dar mai ales în eparhia Olteniei, unde P.S. Episcop Vartolomeu a dat o deosebită atenție ridicării monahismului local,
prin sprijiniri materiale, prin introducerea vieții de obște în toate mănăstirile eparhiei și prin înființarea Eforiei Mănăstirilor cu însărcinări de ordin economic, cultural și administrativ.
276 Ibidem, p. 323.
277 Părintele Arsenie Boca, Trepte spre viețuirea în monahism, Cluj-Napoca, 2003.
În prezent P.S. Episcop Vartolomeu a hotărât să înființeze o școală unitară pentru toți novicii, precum și o bolniță generală a mănăstirilor oltene” 278.
Prin urmare, ceea ce a aplicat patriarhul Justinian în viața monahală erau idei din mediul ecleziastic pe care le cunoștea foarte bine, deoarece fusese un colaborator apropiat al episcopului Vartolomeu. Faptul că o perioadă îndelungată aceste măsuri au fost acceptate de puterea comunistă se datorează capacității excepționale a patriarhului de a practica un gen de discurs care în ochii puterii apărea ca fiind perfect dezirabil, însă, de fapt, aceasta fiind o perdea menită să apere viața autentică a Bisericii.
Din nefericire, regimul cuprins de îngrijorare a dat o cruntă lovitură monahismului românesc prin Decretul 410 din 1959, prin care se desființau multe mănăstiri și se reducea drastic numărul monahilor. Cu toată opoziția manifestată de patriarhul Justinian, monahismul a cunoscut o severă diminuare. Tot ce a putut face patriarhul Justinian a fost să întârzie cu un an aplicarea decretului, căutând să salveze pe cei care alcătuiau o elită, capabili să ducă mai departe valorile monahismului.
Profund afectat de decizia autorităților, la sfârșitul anului 1958, patriarhul Justinian și-a luat o „vacanță“ de trei săptămâni la schitul Dragoslavele, stavropighie patriarhală, interpretată în mediile bisericești ca „domiciliu obligatoriu”. A folosit timpul pentru a scrie un memoriu pe care l-a înaintat puterii comuniste, în care a denunțat pe puncte măsurile represive luate împotriva Bisericii și a solicitat încetarea acestora 279.
Prima canonizare de sfinți români
Prin canonizarea sfinților se înțelege așezarea în rândul sfinților a unor creștini trecuți din această viață, care au strălucit prin credință, prin trăire cât mai desăvârșită sau prin fapte care au atras proslăvirea lor de către Dumnezeu 280. Cuvântul canonizare, pentru evidența și cinstirea sfinților, înseamnă rânduirea sau înscrierea într-o listă, încă din Biserica primară, a tuturor celor socotiți vrednici de această cinstire. Această listă sau catalog s-a numit canon, iar celor înscriși în el li s-a zis canonisiți. Așadar, în aghiologia ortodoxă, ca și în dreptul bisericesc ortodox, „prin canonizare se înțelege actul prin care Biserica recunoaște, declară și înscrie în canonul sau catalogul sfinților pe eroii credinței adormiți în Domnul, pe care ea îi venerază ca sfinți, potrivit învățăturii sale dogmatice” 281.
278 Mitropolitul Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului creștin, ed. II-a, Craiova, 2007, p. 147.
279 George Enache, „Arestul“ patriarhului Justinian la Dragoslavele, în 1958. Legendă și adevăr, în „Lumina”, an V, nr. 223, marți, 29 septembrie 2009, p. 2.
280 Pr. Liviu Stan, Despre canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă, în „Ortodoxia”, an II (1950), nr. 2, p. 260.
281 Ibidem, Canonizarea sfinților, în „Mitropolia Olteniei”, an XX (1968), nr. 5-6, p. 361.
Proclamarea sfinților și îndeosebi extinderea și generalizarea cultului lor este un act de competența sinoadelor mitropolitane și patriarhale. Ea se face prin acte oficiale (tomos-uri) ale sinoadelor respective sau ale întâistătătorilor lor 282.
Cultul sau cinstirea sfinților ocupă un loc important în evlavia și viața ortodoxă. Sfinții sunt cinstiți și invocați atât ca pilde, ca modele sau chipuri desăvârșite de viață creștină, vrednice de admirat ori de urmat, cât și ca mijlocitori către Dumnezeu pentru noi, prin rugăciunile lor, ca unii care s-au învrednicit de haruri deosebite, de trecere în fața lui Dumnezeu, Căruia i-au slujit cu credință și jertfelnicie 283.
In legătură cu canonizarea sfinților, în Biserica noastră s-au ridicat și în trecut, ca și mai aproape de zilele noastre, glasuri care nu și-au putut explica disproporția dintre numărul mare de sfinți greci și slavi, și numărul mic al sfinților români în calendarele Bisericii noastre. A fost surprinzător faptul că până de curând numai românii nu-și aveau sfinții lor naționali, pe când celelalte popoare creștine, cum sunt rușii, grecii, bulgarii, sârbii, italienii, francezii etc, își aveau fiecare în parte sfinții lor 284.
Animați de cea mai curată tragere de inimă pentru Biserica și neamul românesc, cărturari însemnați din trecut și până în zilele noastre, începând cu Veniamin Costache, mitropolitul Moldovei, și continuând cu Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei, apoi, mai târziu, cu marele savant Nicolae Iorga, cu mitropolitul Nicolae Bălan, cu reputații istorici P. P. Panaitescu și Simion Mehedinți, și terminând cu bine cunoscuții teologi și profesori Silviu Dragomir, I. Ciuhandu, Teodor M. Popescu, Liviu Stan, Petre Rezuș, N. Popescu-Prahova, Isidor Todoran, Al. Ciurea și alții, s-au trudit să dea la iveală ceea ce au socotit ei că ar fi de luat aminte în privința vredniciei de mucenici și de sfinți a unora dintre cei mai aleși fii ai neamului nostru. Fără îndoială că, adunând strădanie cu strădanie, contribuție cu contribuție, toate acestea au dus de-a lungul vremii la formarea conștiinței că Biserica noastră are îndatorirea de a cerceta cu luare aminte problema canonizării sfinților români și de a proceda la așezarea solemnă în rândul sfinților a acelora dintre fiii ei vrednici de această cinstire.
In acest context, la mijlocul veacului trecut a apărut inițiativa patriarhului Justinian pentru canonizarea sfinților români. Ca preot legat prin slujire de viața satelor și a orașelor, patriarhul Justinian avea conștiința vie că sfinții neamului românesc, care nu erau puțini și pe
282 Ibidem, Despre canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă, ,p.271.
283 Petre Rezuș, Aghiologia ortodoxă, Caransebeș, 1940, p. 113 și murm.
284 Pr. prof. Liviu Stan, Despre canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă, p. 276-277.
care Biserica noastră, din smerenie și modestie, n-a cutezat să-i canonizeze și să-i înscrie în calendar, sunt cei care prin credința lor puternică și dragostea jertfelnică stau la baza ființei Bisericii și a neamului nostru, prin puterea harului dumnezeiesc care a lucrat în ei. Patriarhul Justinian unoștea valoarea lor spirituală și suferea ca român că Biserica noastră nu a făcut mai mult pentru sfinții din neamul ei care nu erau încă înscriși în calendar.
Ca urmare, din dispoziția și sub îndrumarea patriarhului Justinian, între 1950-1955, ierarhi și profesori de teologie au reluat și adâncit cercetările și studiile documentare pentru cea dintâi canonizare de sfinți în Biserica noastră. Pe temeiul unui referat despre canonizarea sfinților prezentat de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, la 28 februarie 1950, să procedeze la îndeplinirea lucrărilor necesare canonizării unor sfinți români și totodată la înscrierea acestora, încă din același an 1950, în calendarul Bisericii noastre. Această hotărâre a fost completată cu alte măsuri ulterioare, luate fie de Sfântul Sinod, fie de patriarhul Justinian, în urma cărora s-a ajuns în anul 1955 să se purceadă la canonizarea solemnă a unor sfinți români, precum și la extinderea cultului unor sfinți cu cinstire locală în țara noastră. Lucrările pregătitoare de canonizare au fost întocmite de către o comisie prezidată de episcopul-vicar patriarhal Antim Nica Târgovișteanul, și formată din mitropolitul pensionar Tit Simedrea, preoții profesori Niculae M. Popescu și Liviu Stan, profesorul Teodor M. Popescu și Pr. Gh. Soare, consilier patriarhal. O altă comisie, prezidată tot de episcopul-vicar patriarhal Antim Nica Târgovișteanul și alcătuită din mitropolitul pensionar Efrem Enăchescu și preotul profesor Ene Braniște a întocmit rânduielile tipiconale și slujbele respective. In final, o comisie restrânsă a verificat și a dat formă definitivă atât tomos-urilor sinodale, cât și rânduielilor de tipic pentru actele de canonizare solemnă 285.
In urma studiilor elaborate, a examinării motivelor expuse și a constatării evlaviei credincioșilor pentru sfinții propuși a fi canonizați, Sfântul Sinod al Bisericii Ortosdoxe Române, în ședința sa de lucru din 28 februarie 1950, a hotărât să fie canonizați cu cinstire locală: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (pomenit la 11 aprilie), Sfântul Ierarh și Mărturisitor Ilie Iorest și Sfântul Ierarh și Mărturisitor Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului (24 aprilie), Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfântul Cuvios Mărturisitor Visarion Sarai și Sfântul Mucenic Oprea Miclăuș din Săliște-Sibiu (21 octombrie) și Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 septembrie) 286.
285 Ibidem, Canonizarea sfinților români, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr, 6, p. 732.
286 Sumarul ședințelor I-a și a II-a ale Sfântului Sinod din 28 februarie 1950, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII (1950), nr. 3-6, p. 295-299.
Deodată cu canonizarea acestor sfinți români și proclamarea solemnă a cultului lor, cu cinstire locală, cum s-a arătat mai sus, Sfântul Sinod, în ședința de la 28 februarie 1950, a hotărât și generalizarea cultului Sfântului Mucenic Ioan Românul sau Valahul, care fusese canonizat de Patriarhia Ecumenică încă din anul 1662, îndată după moartea lui martirică, întâmplată la 12 mai, același an, dar la noi, numele și pomenirea lui nu fusese trecută până atunci în calendar.
De asemenea, Sfântul Sinod a hotărât și generalizarea cultului unor sfinți de neam străin, până acum cu cinstire locală, ale căror moaște se găsesc la noi în țară, sau a căror lucrare și viață s-a săvârșit la noi, care au intrat de mult în conștiința religioasă și în evlavi credincioșilor noștri, manifestată din plin la ziua pomenirii lor. Acești sfinți, al căror cult s-a generalizat deodată cu cel al Sfântului Ioan Românul, sau Valahul sunt: Sfântul Mucenic Ioan cel Nou, pomenit la 2 iunie, ale cărui moaște se găsesc în biserica Sfântul Ioan din Suceava; Sfânta Cuvioasă Paraschiva, pomenită la 14 octombrie, ale cărei moaște se află în Catedrala mitropolitană din Iași; Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, pomenit la 27 octombrie, ale cărui moaște sunt în Catedrala patriarhală din București; Sfânta Muceniță Filofteia, pomenită la 7 decembrie, ale cărei moaște se află în biserica Mănăstirii Curtea de Argeș; Sfântul Mărturisitor Grigore Decapolitul, pomenit la 20 noiembrie, ale cărui moaște se găsesc în biserica Mănăstirii Bistrița-Vâlcea; Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit, pomenit la 26 decembrie, părțicele din moaștele sale aflându-se la Mănăstirea Tismana 287.
Faptul că sfinții numiți mai sus nu sunt din neamul nostru, ci doar cinstiți de noi, nu scade interesul și semnificația cultului lor. Dimpotrivă, deși de alt neam, ei au fost dobândiți cu evlavie și adoptați cu dragoste creștină ca sfinți protectori ai pământului românesc. Orașele și mănăstirile cinstite cu numele și cultul lor au devenit locuri de pelerinaj și de întărire duhovnicească. Prin sfinții de alt neam, care se bucură de cinstirea noastră, se întărește sentimentul de comuniune religioasă cu ceilalți ortodocși 288.
Potrivit tradiției canonice, actul de canonizare a acestor sfinți români, adoptat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea din 28 februarie 1950, socotit ca o manifestare de autocefalie, a fost adus de către patriarhul Justinian la cunoștința tuturor Bisericilor Ortodoxe surori cu rugămintea de a recunoaște această hotărâre și a găsi cu cale ca și ele să-i înscrie în rândurile sfinților, așa cum se procedează în Ortodoxie din cele mai vechi timpuri, când comunitățile bisericești țineau evidența sfinților locali, își întocmeau cataloage
287 Ibidem.
288 Prof. Teodor M. Popescu, Însemnătatea canonizării sfinților români, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXI (953), nr. 5-6, p. 494.
cu sfinți și își trimiteau reciproc listele sau cataloagele respective 289.
Patriarhul Justinian, inițiatorul acestui act de canonizare, a gândit în perspectivă și la pasul următor și anume la proclanarea solemnă a acestor canonizări, dispunând împreună cu Sfântul Sinod publicarea tomosurilor de canonizare, a vieții sfinților canonizați, alcătuirea icoanelor acestora și punerea lor la îndemâna credincioșilor. Sfântul Sinod și patriarhul Justinian au ales ca proclamarea solemnă a canonizării sfinților români să aibă loc cu prilejul anversării unui moment important din viața Bisericii noastre, când puteau participa ierarhi și reprezentanți și ai celorlalte Biserici Ortodoxe surori, în semn de manifestare a consensului și a solidarității ortodoxe. Astfel, cu prilejul aniversării a 70 de ani de la recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomosul acordat de Patriarhia Ecumenică în anul 1885, a avut loc în cadrul ședinței festive a Sfântului Sinod din 10 octombrie 1955 și proclamarea solemnă a canonizării sfinților români stabilită prin hotărârea sinodală din 28 februarie 1950.
Au participat delegați ai Bisericilor Ortodoxe surori și anume: mitropolitul Atenagoras al Tiatirelor și episcopul Iacob al Melitei, delegați ai Patriarhiei Ecumenice; mitropolitul Grigorie al Lningradului, episcopul Paladie al Volâniei și ieromonahul Constantin Neceaev, docent la Academia Teologică din Moscova, delegați ai Bisericii Ortodoxe Ruse; patriarhul Chiril al Bulgariei, mitropolitul Sofronie al Târnovei, protopresbiterul dr. Ștefan Țancov, profesor la Academia Teologică din Sofia, arhimandriții Atanasie Boncevo și Iosif Dicov și diaconul Vasile Veleanov, delegați ai Bisericii Ortodoxe Bulgare; mitropolitul Hrisostom de Filipi, Neapole și Tasos, mitropolitul Iacov de Atica, Salamina și Megarea și arhimandritul Pantelimon Caranicolas, delegați ai Bisericii Ortodoxe a Greciei, toți aceștia semnând documentele oficiale ale Sfântului Sinod privind proclamarea solemnă a canonizării sfinților români 290.
In cadrul ședinței festive, mitropolitul Sebastian al Moldovei a citit Enciclica Sinodală către cler și credincioși cu privire la generalizarea cultului sfinților cu moaște în țara noastră: Cuvioasa Parascheva, Mucenița Filofteia, Cuviosul Grigorie Decapolitul, Cuviosul Dimitrie cel Nou, Cuviosul Nicodim și Mucenicul Ioan cel Nou, prin care s-a hotărât înscrierea numelui lor în sinaxar și în calendar și trecerea sfintelor lor slujbe în cărțile bisericești 291. In
289 Ioan Floca, Drept canonic ortodox, București, 1990, p. 175.
290 „Biserica Ortodoxă Română”,, an LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 997-1002.
291 Vezi: Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler și credincioși pentru cinstirea obștească a unor sfinți cu moaște în țara noastră, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (955), nr. 11-12, p. 1037-1041.
continuare, mitropolitul Firmilian al Olteniei a dat citire Tomosului de canonizare a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, iar mitropolitul Vasile al Banatului a citit Tomosul de canonizare a sfinților ardeleni: Ierarhii Mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, Mitropoliții Ardealului; Cuvioșii Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și Mucenicul Oprea Miclăuș.
In cuvântul său la ședința sinodală solemnă, patriarhul Justinian mărturisea: „Un pământ în trupul căruia au fost rânduite atâtea sfinte comori de credință în Dumnezeu și neînfricată tărie a Evangheliei și un popor aplecat prin temperament spre cele cerești și spre viața de dincolo de moarte, nu se putea să nu înscrie în Sinaxarul Ortodoxiei nume de cuvioși și mucenici, mărturisitori ai adevărului evanghelic, pietre din capul unghiului ale Bisericii noastre străbune” 292.
Delegatul Patriarhiei de Constantinopol, mitropolitul Atenagoras al Tiatirelor (viitor patriarh eecumenic) afirma la rândul său că „solemnitatea canonizării unor sfinși români este pentru toți un izvor de mare bucurie, că deși la prima vedere aceasta apare ca o problemă a Bisericii Române, în realitate este o chestiune a întregii Ortodoxii, căci și sfinții români au devenit pentru toți pilde de viață creștină și de învățătură ortodoxă. Canonizarea care a avut loc este o încununare dreaptă a nevoințelor sfinților români în arena creștinismului ortodox în general” 293.
Mitropolitul Grigorie al Leningradului, reprezentantul Patriarhiei Moscovei, exprimându-și bucuria participării la aceste festivități, sublinia: „După suferințele prin care a trecut poporul român în decursul veacurilor, azi, spre bucuria noastră, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cinstește după cuviință pe cei care s-au răstignit și și-au vărsat sângele pentru credința lor strămoșeaswcă. Este o datorie elementară a generației de azi a se închina cu evlavie celor ce au păstrat ființa și credința neamului lor. Suntem fericiți că ne-a învrednicit Dumnezeu să asistăm la acest act solemn al Sfântului Sinod, când se proclamă canonizarea și generalizarea acelor sfinți care s-au străduit pentru întărirea credinței noastre ortodoxe de pretutindeni” 294.
In cuvântul său, patriarhul Chiril al Bulgariei recunoștea că Biserica Ortodoxă Română „a avut ierarhi vrednici, care au strălucit prin evlavia și sfințenia vieții lor, osârduitori pentru luminarea poporului și organizatori ai vieții bisericești” 295.
292 Justinian Patriarhul, Cuvânt rostit la ședința solemnă a Sfântului Sinod din 10 octombrie 1955, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1034.
293„Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1020 și 1051.
294 Ibidem, p. 1051-1052.
295 Ibidem, p. 1024 și 1925.
Proclamarea solemnă a canonizării sfinților mărturisitori și mucenici ardeleni: Ilie Iorest și Sava Brancovici, Oprea Miclăuș, Visarion din Sarai și Sofronie de la Cioara, s-a făcut în ziua de 21 octombrie 1955, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia 296, iar proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Calinic s-a săvârșit în ziua de 23 octombrie 1955, în biserica Sfântul Gheorghe din Mănăstirea Cernica 297.
Astfel, în toamna anului 1955, în luna octombrie, în cadrul unor importante ceremonii religioase, s-a adus la îndeplinire hotărârea Sfântului Sinod din 28 februarie 1950, de a se acorda cinstire locală unor mucenici, mărturisitori și cuvioși români, procedându-se la proclamarea solemnă a canonizării lor, excepție făcând cele privitoare la Cuviosul Iosif cel Nou de la Partoș, canonizarea acestuia fiind proclamată solemn după un an, la 7 octombrie 1956, în Catedrala mitropolitană din Timișoara, când s-au împlinit trei secole de la trecerea lui la Domnul 298.
In anul 1955, deci, după multe amânări și ezitări din trecut și după o temeinică pregătire făcută fără grabă, dar cu hotărâre, sub îndrumarea patriarhului Justinian, s-a ajuns la înfăptuirea unui act de însemnătate unică pentru Biserica noastră – cel mai grăitor act de evlavie al Bisericii Ortodoxe Române dintr-un răstimp care-i cuprinde aproape întreaga sa istorie – prin cinstirea după toată buna rânduială a sfinților ridicați din obștea dreptcredincioșilor săi fii.
Actul proclamării solemne a canonizării unor sfinți români și generalizarea cultului sfinților cu cinstire locală, pe care l-a săvârșit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1955 și 1956, la inițiativa patriarhului Justinian, a avut un puternic ecou în conștiința credincioșilor și a înviorat evlavia străbună.
A fost o realizare de neînchipuită reușită de patriarhul Justinian în plin regim comunist: „Ca să-i aduni pe toți șefii Ortodoxiei la București și să faci, pentru trei sau patru zile, Bucureștiul unei țări comuniste capitala Ortodoxiei universale, cred că este o faptă demnă de reținut”, mărturisea despre acest moment mitropolitul Bartolomeu al Clujului 299.
Preocupările teologilor și istoricilor pentru studierea și cunoașterea vieții și faptelor unor personalități ale spiritualității românești, în vederea înscrierii lor pe lista celor îndreptățiți
296 Pr. prof. Gr. T. Marcu, Proclamarea canonizării Sfinților Mărturisitori și Mucenici ardeleni, în „Biserica ortodoxă Română”, an, LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1121-1136.
297 Pr. N. Șerbănescu, Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1138-1139.
298 Pr. Gh. Cotoșman, Marile festivității religioase de la Timișoara, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1956), nr. 10-11, p. 812-927.
299 Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, Amintiri despre Patriarhul Justinian., în „Atitudini”, Editura Athidiecezană, Cluj, 1999, p. 39.
a fi numărați în rândul sfinților, au continuat și după canonizările din 1950-1955, iar evlavia credincioșilor a cinstit pe unii dintre ei ca sfinți. Cu toate acestea, în anii regimului de dictatură ateistă nu s-au mai putut face noi canonizări de sfinți în Biserica Ortodoxă Română.
Procesul de canonizare a fost reluat în anul 1991, când Sfântul Sinod, la inițiativa patriarhului Teoctist, a constituit o Comisie specială pentru canonizarea sfinților români, alcătuită din membri ai Sfântului Sinod, sub președinția mitropolitului Nestor al Olteniei, și întregită cu teologi, istorici, liturgiști și duhovnici. Această comisie a aprofundat studiile anterioare elaborate de socialiști, a definitivat lista personalităților spirituale ale Ortodoxiei românești a căror cinstire a intrat în evlavia poporului român și a făcut propuneri de texte pentru slujbe, sinaxare, tropare, condace, acatiste, în vederea supunerii acestora aprobării Sfântului Sinod 300.
Constatând că toate actele pregătitoare pentru canonizarea sfinților români fuseseră încheiate, patriarhul Teoctist a convocat Sfântul Sinod în ședință de lucru pentru ziua de 19 iunie 1992, spre a examina cele 17 referate elaborate de Comisia specială pentru canonizarea sfinților români. În urma cercetării referatelor, cărora le-a adus, unde a fost necesar, îndreptările cuvenite, Sfântul Sinod a luat următoarele hotărâri:
a. Canonizarea unui număr de sfinți români cu cinstire în întreaga Biserică Ortodoxă Română și înscrierea numelui lor în sinaxare și în calendarul bisericesc, după cum urmează: Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie); Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea (23 noiembrie); Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie); Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea (29 februarie); Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț-Hozevitul (5 august); Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august); Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie); Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie);, fântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș (24 aprilie); Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț (30 iunie); Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți (1 iulie): Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt (2 iulie); Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache (16 august).
Au fost examinate și aprobate: tomosul sinodal de canonizare, sinaxarul, troparul și condacul fiecărui sfânt în parte.
b. Generalizarea cultului sfinților români canonizați în anii 1950-1955 și înscrierea numelui lor în calendarele tuturor eparhiilor, la datele statornicite, după cum urmează:
300 Nestor, Mitropolitul Olteniei, Sfinții români canonizați în 1992, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CX (1992), nr. 7-10, p. 1037-1041.
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 septembrie); Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie și Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie): Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie); Sfinții ierarhi Mărturisitori Ilie și Sava (24 aprilie).
c. Înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române și generalizarea cultului unui număr de sfinți de neam român, cinstiți de alte Biserici, care au viețuit, au propovăduit și au suferit martiriul pentru dreapta credință în spațiul carpato-danubiano-pontic, și a sfinților de alt neam care au predicat și au fost martirizați în părțile noastre, după cum urmează: Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat (9 noiembrie); Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (15 noiembrie); Sfântul Mucenic Dasie (20 noiembrie); Sfântul Mucenic Hermes (31 decembrie); Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești (10 ianuarie); Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic (13 ianuarie); Sfântul Bretanion, Episcop de Tomis (25 ianuarie); Sfântul Cuvios Ioan Casian (prăznuit în anii bisecți la 29 februarie, iar în anii nebisecți slujba i se săvârșește la Pavecernița din 28 februarie); Sfântul Mucenic Montanus Preotul și soția sa Maxima (26 martie); Sfântul Irineu, Episcop de Sirmium ( 6 aprilie); Sfântul Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie); Sfântul Teotim, Episcop de Tomis (20 aprilie); Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin (24 aprilie); Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul (27 mai); Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel ( 4 iunie); Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian (8 iunie); Sfântul Mucenic Isihie (15 iunie); Sfântul Niceta de Remesiana (24 iunie); Sfinții Mucenici Epictet și Astion (8 iulie); Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor (18 iulie); Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 august); Sfinții Mucenici Donat Diaconul, Romul Preotul, Silvan Diaconul și Venust (21 august); Sfântul Mucenic Lup (23 august).
d. Instituirea Duminicii Sfinților Români și înscrierea ei în calendarul bisericesc, în fiecare an, în a doua duminică după Pogorârea Sfântului Duh (Rusalii), când se vor număra cu sfinții și vor fi cinstiți după pravilă, cu slujbă specială, toți sfinții din neamul românesc, știuți și neștiuți. În legătură cu această sărbătoare au fost examinate și aprobate tomosul de instituire, sinaxarul, troparul și condacul 301.
În cadrul aceleiași ședințe a Sfântului Sinod a fost aprobat și semnat Actul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române pentru canonizarea sfinților români, prin care se consemnează hotărârile arătate mai sus și se dă mărturie crlorlalte Biserici Ortodoxe surori despre dorința Bisericii noastre de a cinsti după cuviință pe acești sfinți români aleși ai lui Dumnezeu 302.
301 Vezi Sumarul Ședinței solemne a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 19-21 iunie 1992, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CX (1992), nr.7-10, p.3-6.
302 A se vedea Actul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor sfinți români, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CX (1992), nr. 7-10, p. 7-17.
Sfântul Sinod a aprobat, apoi, icoanele sfinților români canonizați, precum și icoana Duminicii Sfinților Români realizate de cunoscuți pictori bisericești, prin purtarea de grijă a Centrelor eparhiale.
Prima Duminică a Sfinților Români s-a sărbătorit la 21 iunie 1992, în biserica Sfântul Spiridon-Nou din București, paraclis patriarhal. Cu acest prilej s-au desfășurat și festivitățile religioase de proclamare solemnă a canonizării unor sfinți români, potrivit hotărârii Sfântului Sinod de la 19 iunie, același an. În această zi, după Sfânta Liturghie, oficiată de toți membrii Sfântului Sinod, s-a săvârșit sfințirea icoanelor sfinților canonizați, în văzul credincioșilor și în acordurile troparelor sfinților respectivi, apoi, s-a dat citire Actului Sinodal al Bisericii Ortodoxe române pentru canonizarea unor sfinți români 303.
Despre cele ce s-au săvârșit la 19-21 iunie 1992, patriarhul Teoctist, prin scrisori pastorale și irenice, a înștiințat, mai întâi, credincioșii ortodocși români de peste hotare, apoi, toate celelalte Biserici Ortodoxe surori, precum și Bisericile Vechi Orientale, adresându-le frățeasca rugăminte ca în duhul sobornicității și al canonicității ortodoxe să cinstească după cuviință pe sfinții canonizați de Biserica Ortodoxă Română. În spiritul relațiilor ecumenice și de bună colaborare, statornicite de-a lungul veacurilor, despre acest eveniment au fost înștiințate și Bisericile Catolică, Anglicană și Protestante, precum și organizațiile creștine mondiale.
În perioada imediat următoare, în eparhiile Patriarhiei Române s-au desfășurat festivitățile de proclamare locală și de instituire a cultului sfinților români canonizați la 19-21 iunie 1992, în zilele înscrierii lor în calendarul bisericesc 304.
La sfârșitul acestei prezentări se cuvine să facem câteva sublinieri. Hotărârea Sfântului Sinod din 19-21 iunie 1992, de canonizare a unui număr însemnat de sfinți români a împlinit un gol în aghiografia ortodoxă românească.
Participarea credincioșilor la festivitățile solemne de canonizare, atât în București, cât și în celelalte localități din țară, s-a situat, ca întotdeauna în momentele de sărbătoare bisericească, la un înalt grad de manifestare a atașamentului lor față de credința și Biserica străbună.
303 Pr. Augustin Rusu, Proclamarea solemnă a hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 19-21 iunie 1992, în „Biserica Ortodoxă Română”,an CX (1992), nr. 7-10, p. 51-52.
304 Vezi reportajele despre proclamarea solemnă a canonizării acestor sfinți în „Biserica Ortodoxă Română”, an CX (1992), nr. 7-10, ip. 70-83, 107-156, 157-161, 162-180, 181-187, 188-192, 193-220, 221-226 și 227-233.
Este de remarcat și faptul că la aceste manifestări au fot prezenți și reprezentanți ai autorităților statului, în unele locuri chiar la cel mai înalt nivel, expresie a unui alt mod de relații între Biserică și Stat, diferit de cel artificial și suspicios de dinainte de decembrie 1989.
Participarea românilor de peste hotare la aceste momente solemne din viața Bisericii noastre a fost și ea notabilă, culminând cu manifestările de la Putna, unde proclamarea canonizării Sfântului Voievod Ștefan cel Mare a adunat credincioși din Basarabia și Bucovina și din alte țări europene. Trebuie menționată și prezența la unele dintre aceste manifestări a reprezentanților unor Biserici Ortodoxe surori.
Canonizările de sfinți în Biserica Ortodoxă Română au continuat și în anii următori, după cum urmează: în 2003 au fost canonizați Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi și Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului; în 2005, Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești; în 2006, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului; în 2007, Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Sfinții Martiri și Mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu; în 2008, Sfinții Cuvioși nemțeni: Rafael și Partenie de la Agapia, Iosif de la Văratec, Ioan de la Râșca și Secu, Simeon și Amfilohie de la Pângărați, Chiriac de la Tazlău, Iosif și Chiriac de la Bisericani, precum și Sfântul Ierarh Iachint, mitropolitul Țării Românești, Sfântul Voievod Neagoe Basarab și Sfântul Dionisie Exiguul; în 2011, Sfântul Ierarh Simion Ștefan, Mitropolitul Transilvaniei, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei și Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici.
Se cuvine să subliniem că hotărârile Sfântului Sinod din anii 1950, 1992, 2003, 2005, 2006, 2008 și 2011, de canonizare a unui număr însemnat de sfinți români, și ceremoniile religioase prilejuite de proclamarea solemnă a canonizării lor au constituit cu adevărat evenimente de mare importanță în viața Bisericii noastre, cu rezonanță națională și internațională.
Înfăptuiri administrative și gospodărești
Pe latura administrativ-gospodărească, patriarhul Justinian și-a îndreptat, mai întâi, privirile către Centrul patriarhal, împreunând sub o unică conducere toate compartimentele sale, oarecum separate până atunci: Cancelaria Sf. Sinod, Sectorul Economic, Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă (în care a încadrat Editura și Tipografia, Atelierele de obiecte bisericești și Comisia de pictură bisericească), la care a adăugat noi sectoare și servicii: Sectorul de învățământ teologic, Corpul de inspecție și control, Sectorul de Relații externe bisericești și cel pentru Comunitățile ortodoxe române de peste hotare, Serviciul personal, registratura, arhiva și biblioteca, Serviciul tehnic și de construcții, precum și unitățile anexe: cabinetul medical, cantina salariaților, căminul preoțesc, căminul arhieresc. Din această contopire a rezultat, în locul fostei Eforii a Biserici, o instituție nouă și puternică, pusă în slujba activității productive, numită Administrația Patriarhală, care a economisit personal și evidențe de tot felul. Cu excepția tipografiei, care avea local propriu și atelierelor care funcționau la mănăstirile Plumbuita, Țigănești și Schitul Maicior, birourile Administrației Patriarhale au fost concentrate în clădirea fostului palat al Sfântului Sinod, din curtea mănăstirii Antim, căruia i s-au făcut amenajări și dotări corespunzătoare 305.
Patriarhul Justinian a dinamizat și activitatea organelor eparhiale – Adunarea eparhială, Consiliul eparhial și Permanența Consiliului eparhial – potrivit prevederilor legislației bisericești, și a stabilit norme precise de lucru personalului din administrație.
Patriarhul Justinian a sprijinit Corala preoților din Capitală să se închege ca formație muzicală, dându-i statut legal de funcționare în anul 1953. Ea a grupat un sfert din preoțimea Capitalei, cu un repertoriu bogat de cântări liturgice și compoziții religioase și folclorice 306.
Patriarhul Justinian și-a îndreptat atenția și către palatul Reședinței patriarhale, făcând lucrări de restaurare și restructurare interioară, pe baza proiectelor întocmite de arhitectul Dumitru Ionescu-Berechet, după cum urmează:
Holul cel mare de la intrarea principală a fost complet restaurat și consolidat. S-a reparat semibolta stângă, deteriorată de schijele unei bombe căzute în 1944 în curtea fața reședinței și s-au înlocuit coloanele din piatră artificială ale arcadei cu altele din marmură roșie de Sebeș, de dimensiuni identice și cu același model la ornamentația bazelor și capitelelor. Bolta și arcadele holului au fost împodobite cu chipurile unor sfinți români și sfinți cu moaște în țara noastră, și cu scene reprezentative ale vieții bisericești din toate provinciile românești. Pe pereții holului, în partea de jos, s-au fixat panouri de lemn sculptate cu aspecte din viața clerului de mir și a clerului monahal.
Încăperile din dreapta intrării principale, zidite de mitropolitul Nifon și reparate de patriarhul Miron, au fost restaurate și amenajate în Cămin arhieresc pentru găzduirea ierarhilor când veneau la București fie pentru ședințele Sfântului Sinod, fie în interes de serviciu. S-a împlinit atfel un vechi deziderat al membrilor Sfântului Sinod, exprimat încă din
305 Pr. Atanasie Preda, Gospodar al Bisericii, p. 147-150.
306 Pr. Nicolae Șerbănescu, Râvna pentru buna chivernisire a Casei Domnului, p. 498-499.
1920, de a se construi un cămin arhieresc, fie în curtea bisericii Sf. Dumitru de lângă Poștă, fie în grădina de la mănăstirea Antim. Vreme de 30 de ani nu s-a făcut nimic, pentru că nu s-au găsit fondurile necesare. Intre timp și cele câteva metocuri din București ale unora din eparhii s-au desființat, încât ierarhii din provincie, când veneau cu treburi în Capitală, erau nevoiți să găzduiască fiecare pe unde putea, desigur, nu fără greutăți și chiar neplăceri. Venind în ajutorul membrilor Sfântului Sinod și chiar a șefilor unor culte, patriarhul Justinian a amenajat în reședința patriarhală, încă din 1949, un număr de camere, mobilate corespunzător, pentru găzduirea ierrhilor pe timpul șederii lor în București 307.
Sala cu lunete de la fațada principală, folosită ca sală de recepții de patriarhul Miron, a fost complet restaurată și împodobită pe bolți cu chipurile unor ierarhi români. Ornamentată cu lambriuri de lemn și înzestrată cu bibliotecă și mobilier sculptat, această sală a fost transformată în cabinetul de lucru al patriarhului Justinian.
Și Sala Tronului, cum a fost numită de patriarhul Miron, paralelă cu fosta sală de recepții, acum cabinetul patriarhului, a fost restaurată și consolidată. Cele 6 coloane de susținere din această sala, din ciment buceardat, au fost înlocuite cu altele din marmură de Căprior, sculptate întocmai după modelul și forma celor înlocuite, cu bazele, fusele și capitelurile sculptate artistic. Împodobită cu mobilier de lemn sculptat și ornamentat cu imagini din viața bisericească, ea a primit destinația de sală de ședințe a Sfântului Sinod, cum este până astăzi, fiind numită Sala Sinodală.
S-a pavat curtea interioară cu trotuoare de marmură, iar bazinul fântânii arteziene din mijlocul curții a fost placat cu marumură albă. Totodată, pe trei laturi ale curții interioare, unde arhitectura clădirii a îngăduit, s-au montat 8 coloane de piatră de Albești, cu fusurile și capitelurile frumos sculptate, și s-au pardosit cu plăci de marmură coridoarele deschise ale terasei de la etaj, care dau în curtea interioară.
La parterul aripii noi, pe latura de sud, prin suprimarea unor ziduri, a rezultat o spațioasă sală de mese (trapeză), și s-au amenajat alte camere pentru găzduirea arhiereilor, pe lângă cele din aripa veche. S-au pus vitrouri noi la ferestre și s-au restaurat cele existente, și a fost înzestrată reședința cu obiecte de valoare artistică, mobilier, covoare, tablouri, basoreliefuri.
În sfârșit, s-au făcut lucrări de completare și modificare la instalația de încălzire centrală, de alimentare cu apă, la instalațiile sanitare și la rețeaua electrică. S-au zugrăvit tavanele și pereții unor încăperi și s-au înlocuit țiglele sparte de pe acoperiș. S-au făcut peste tot
307 Cf. „Biserica Ortodoxă Română”, an XLVII (1949), nr. 7-10, p. 61.
jgheaburi și burlane noi din tablă arămită pentru scurgerea apei 308.
Grija patriarhului Justinian s-a îndreptat, deopotrivă, și asupra celorlalte clădiri de pe deal și din din aproperea Reședinței patriarhale. Au fost amenajate încăperile de sub Cancelaria Arhiepiscopiei Bucureștilor și date în folosința fabricii de lumânări pentru satisfcrea nevoilor cultice ale parohiilor și mănăstirilor din cuprinsul eparhiei; s-a renovat vechiul cămin preoțesc, care ședea închis de ceva vreme; pentru vicari, consilieri, secretari eparhiali, profesori la școlile teologic din provincie s-a amenajat un cămin aparte în clădirea Patriarhiei din str. Maria Rosti nr. 63; s-au transformat vechile înăperi ale fostei școli de cântăreți bisericești, făcându-se locuințe pentru slujitorii catedralei patriarhale; s-a amenajat un garaj-atelier pentru mașinile Arhiepiscopiei și s-a instalat în apropiere un rezervor de benzină. In tot acest complex de clîdiri, ca și în Cancelaria Arhiepiscopiei, în Reședința patriarhală și la tipografie s-a introdus gaze naturale pentru încălzit 309.
Patriarhul Justinian, încă din primii ani ai păstoririi sale, a arătat o deosebtă grijă pentru parcul din jurul Reședeinței patriarhale, care a fost curățat și împrejmuit. S-au făcut alei noi și s-a îmbogățit vegetația cu flori, brazi și diferiți arbuști de ornament. Totodată, s-a finalizat și lucrările de consolidare a părții de sud a dealului, menite să oprească prăvălirea terenului, dar să-i și dea un aspect de frumusețe 310.
În calitate de chiriarh al locului, patriarhului Justinian s-a îngrijit și de viile Centrului Eparhial, de la Chițorani și Jercălăi din județul Prahova, care asigură cantitățile de vin cultic necesare slujbelor liturgice, procedând prin Sectorul economic la lucrări de întinerire și replantare cu portaltoi. In cele două locații existând și câte o casă folosită de personalul monahal de îngrijire, iar la Jercălăi, patriarhul Justinian a adus de la Bran o biserică de lemn, în stil marmureșean 311.
Iscusit chivernisitor, patriarhul Justinian s-a preocupat și de îngrijirea locurilor de veșnică odihnă ale unora din înaintașii săi în scaunul mitropolitan din București. Din inițiativa sa au fost deshumate osemintele mitropolitului Konon Arămescu Donici de la mănăstirea Cernica, al cărui mormânt se năruise la cutremurul din 1940, și mutate într-un mormânt îngrijit, în rând cu alți ierarhi, în cimitirul acestei mânăstiri. Tot din îndemnul său a fost renovat cavoul mitropolitului primat Nifon de la mănăstirea Cernica, iar în 1961, osemintele altor doi mitropoliți ai Ungrovlahiei: Grigorie Dascălul (ecedat la 23 iunie 1834) și Ghenadie
308 Victor Brătulescu, Lucrări de restaurare și împodobire la catedrala și palatul patriarhal, p. 138-145.
309 Inaugurrea unor așetăminte bisericești construite sau restaurate la centrele patriarhale și mitropolitane din București, p. 683.
310 Pr. Nicolae Șerbănescu, Râvna pentru buna chivernisire a Casei Domnului, p. 496.
311 Arhiepiscopia Bucureștilor în ultimii douăzeci de ani. 1848-1968, în p. 525-526.
Petrescu (cedat la 31 august 1918) au fost reînhumate în două morminte săpate în tinda bisericii mari a mănăstirii Căldărușani, punânduse deasupra, la fiecare, și câte o frunmoasă lespede de marmură, cu chenar și inscripție 312.
Vizite canonice și sfințiri de biserici
Patriarhul Justinian nu s-a limitat nuai la îndrumarea și îndenul ca peoții și credincioșii ă trăiască în spiritual învățăturii ortodoxe, ci a vizitat personal centre eparhiale și parohii, a săvârșit sfinte slujbe,a sfințit biserici și mănăstiri, a participat la evenimente bisericești și a adresat credincioșilor cuvânt de întărire în dreapta credință.
In semn de atenție și respect față de oamenii și locurile unde a trăit și activat ca preot, la 21 iunie 1948, patriarhul Justinian a făcut o călătorie în județul Vâlcea. A fost întâmpinat în catedrla episcopală din Râmnicu Vâlcea, cu multă bucurie și căldură sufletească de către preoți și credincioși, iar episcopul Iosif Gafton, chiriarhul locului, i-a adresat cuvinte de bun-venit și felicitări pentru alegerea sa ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. În aceeași zi, patriarhul Justinian a vizitat Seminarul teologic, unde s-a întâlnit cu elevii și profesorii, unii foști colaboratori și și-a amintit cu plăcere de vremea apostolatului său în acest frumos oraș vâlcean. După-amiază, a mers la Băbeni, satul în care a păstorit primii nouă ani ca preot. In biserica în care a slujit prima dată Sfânta Liturghie, le-a vorbit foștilor săi enoriași cu aceeași căldură sufletească de părinte duhovnicesc ca și pe vremea când le era duhovnic și îndrumător. Seara. patriarhul Justinian a fost oaspetele mănăstirii Bistrița-vâlceană. A doua zi, 22 iunie, a plecat la schitul Dragoslavele, unde a poposit trei zile, până în 25 iunie. In drum spre București, s-a oprit la Câmpulung-Muscel, fiind întâmpinat de cler și credincioși în catedrala orașului, unde s-a săvârșit un Te-Deum, apoi a vizitat mănăstirea Nămăiești 313.
In ziua de 30 ianuarie 1949, praznicul Sfiților Trei Ierarhi, patronii culturii teologice ortodoxe, patriarhul Justinian a participat la deschiderea cursurilor la Institutul Teologic din București, rostind și o cuvântare în fața studenților și profesorilor, în care a subliniat importanța trecerii învățământului teologic sub îndrumarea Bisericii, ca urmare a noilor reglementări legislative statornicite în țara noastră după anul 1948 314. A doia zi, 1 februarie,
312 Reînhumarea osemintelor mitropoliților Grigorie Dascălul și Ghenadie Petrescu ai Ungrovlahiei, în „Biserica Ortodoxă Rmână”, an LXXIX (1961), nr. 11-12, p. 962-971.
313 Teodor Manolache, Note pe filele calendarului celor 20 de ani de arhipăstorire a Preafericitului Patriarh Justinian, în vol. „Douăzeci de ani din viața Bisericii Ortodoxe Române”, Edituta Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1968, p. 480-481.
314 Deschiderea cursurilor Institutului teologic de grad universitar din București, în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 3, p. 26- 35.
patriarhul Justinin a vizitat Institutul teologic din Sibiu, punând în evidență, în cuvântarea rostită, rolul școlii teologice de a da Bisericii preoți devotați misiunii evanghelice 315.
Participând la deschiderea cursurilor Seminarului monahal din mănăstirea Neamț, în ziua de 7 februarie 1949, patriarhul Justinian le-a vorbit elevilor despre viața duhovnicească și rostul seminarului monahal din această mănăstire. In drum spre București, în ziua de 9 februarie 1949, patriarhul Justinian a făcut un popas la catedrala episcopală din Roman, unde a adresat clerlui și credincioșilor un scuvânt de învățătură, apoi și-a continuat drumul spre Tecuci, cu oprire la mănăstirea de călugărițe din couna Tudor Vladimirescu, cu obște de 140 ostenitoare în cele duhovnicești. După slujba Te-Deum-ului, oficiată în biserica mănăstirii și cuvântul de întâmpinare rostit de stareță, patriarhul Justinian a adresat soborului felicitări pentru viața de munca și rugăciune din mănăstire. In continuare, Întâistătătorul Bisericii s-a oprit la Galați, la invitația episcopului Antim Nica, locotenentul Eparhiei Dunării de Jos 316.
La 8 octombrie 1949, patriarhul Justinian a făcut o vizită canonică la Giurgiu. In cuvîntul adresat preoților și credincioșilor, cu care s-a întâlnit în catedrala orașului, a mărturisit că este prima vizită canonică pe care o face în Eparhia Bucureștilor în calitate de chiriarh. Vizita a fost prilejuită de sfințirea bisericii din comuna Petroșani, din fostul județ Vlașca. După slujba de sfințire, patriarhul Justinian a rostit o predică înălțătoare și o cuvîntare la agapă. Reîntorcându-se la Giurgiu, a vizitat bisericile din oraș 317.
Altă vizită canonică a făcut patriarhul justinian, între 29-31 octombrie 1949, în județul Prahova. In 29 octombrie a vizitat catedrala și protoieria Ploiești, iar a doua zi, 30 octombrie, a sfințit biserica din comuna Boldești, rostind și o predică. După amiază s-a reîntors la Ploiești, unde a continuat vizitarea bisericilor din oraș. In ziua de 31 octombrie, a vizitat mănăstirile Zamfira, Suzana și Cheia din judeșul Prahova 318.
In timpul vizitei canonice la Târgoviște, între 19-20 noiembrie 1949, patriarhul Justinian a slujit Sfînta Liturghie în catedrala orașului, în prezența a numeroși preoți și credincioși, cărora le-a adresat un cuvânt de învățătură. In continuare, a vizitat mănăstirea Viforâta și bisericile Sfântul Nifon, Sfântul Nicolae Andronești și Crețulescu din Târgoviște 319.
315 IPS Patriarh Justinian la Sibiu, în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 3, p. 36- 38.
316 Deschiderea cursuriloor Seminarului monahal din mănăstirea Neamțu, , în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 3, p. 40-50.
317 Vizita canonică a IPS Patriarh Justinian la Giurgiu și sfințirea bisericii din comuna Petroșani-Vlașca, în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 10, p. 7-23.
318 Vizita canonică a IPS Patriarh Justinian la Ploiești și sfințirea bisericii din comuna Boldești-Prahova, în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 10, p. 25-46.
319 Vizita IPS Patriarh Justinian la Târgoviște și la mănăstirea Viforâta, în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 11-12, p. 15-48.
Făcând o serie de vizite colegiale ierarhilor din Ardeal, Crișana, Banat și Oltenia, patriarhul Justinian s.a oprit mai întâi, în ziua de 5 decembrie 1949, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, ctitoria lui Constantin Brâncovenu. După amiază, patriarhul Justinian a plecat la Sibiu, unde a fost primit în catedrală de mitropolitul Nicolae Bălan, de preoți și credincioși. In continuare, a vizitat Institutul teologic ddin localitate. In 6 decembrie, patriarhul Justinian a fost oaspetele schitului Păltiniș, iar în 7 decembrie a vizitat biserica din Săliște, comună în care s-a dus – după cum a subliniat patriarhul Justinian – „una din cele mai formidabile lupte pentru apărarea dreptei credințe” împotriva agenților catolici și imperiali. Reîntors la Sibiu, a vizitat catedrala evanghelică, apoi a plecat la Cluj, unde a fost întâmpinat de episcopul Nicolae Colan. Răspunzând cuvântului de bun venit, patriarhul Justinian a subliniat trecutul de luptă și biruințele Ortodoxiei ardelene. In 8 decembrie, patriarhul Justinian a vizitat mănăstirea Nicula, fiind primit cu dragoste și mult entuziasm de credincioșii reveniți din uniație la credința ortodoxă. Reîntors la Cluj, a vizitat Catedrala reformată și Institutul teologic ortodox, unde a ținut o cuvântare Continuându-și călătoria, patriarhul Justinian a vizitat reședința Episcopoei Oradiei, rostind și o cuvântare în paraclisul episcopal. Ajungând la Beiuș, în 9 decembrie, patriarhul Justinian a vizitat catedrala fostă greco-catolică, devenită – în urma istoricului act al reîntregirii Bisericii Ortodoxe din Ardeal – catedrală ortodoxă. A vizitat, de asemenea, și vechea biserică ortodoxă din Deal. Inapoindu-se la Oradea, a participat la oficierea unui parastas pentru fostul episcop al Oradiei, Roman Ciorogariu, și a vizitat Școala de cântăreți bisericești. După amiază, patriarhul Justinian a plecat la Arad, unde a fost primit cu toată cinstea cuvenită de preoți și credincioși, în frunte cu episcopul Andrei Magieru al Aradului. In ziua de 10 decembrie, însoțit de episcopul Aradului, patriarhul Justinian a vizitat mănăstirea Hodoș-Bodrog, dipă care a plecat la Timișoara, unde a ajuns seara, și a fost întâmpinat în catedrala mitropolitană de un sobor de preoți, în frunte cu chiriarhul locului. In ziua de 11 decembrie, patriarhul Justinian a oficiat Sf. Liturghie în catedrala mitropolitană din Timișoara, iar după amiază a asistat la un concert religios dat în cinstea sa de corul catedralei. In 12 decembrie a plecat din Timișoara și s-a îndreptat spre Craiova, unde a ajuns seara, fiind întâmpinat la reședința mitropolitană de mitropolitul Firmilian al Olteniei. Incheind seria acestor vizite colegiale, în 13 decembrie, patriarhul Justinian s-a întors la București 320.
320 Călătoria IPS Patriarh Justinian în Ardeal, Crișana, Banat și Oltenia, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII (1950), nr. 2, p. 77-156.
La 9 iulie 1950, patriarhul Justinian a sfințit biserica din comuna Pipirig, jud. Neamț, locul natal al patriarhului Nicodim, care este și ctitorul acestui sfânt locaș. Incepută în anul 1923 de patriarhul Nicodim, în saatul copilăriei sale, Pipirig, jud Neamț, ridicarea bisericii a mers anevoios, datorită greutăților generate de asprimea vremurilor. Ajuns la vârsta de 80 de ani, patriarhul Nicodim era îngrijorat că nu va putea termina biserica, pe care și-o dorea frumoasă și măreață, încât să se poată numi cu adevărat „Catedrala Munților”. Când anii vieții sale au ajuns la 84, bolnav fiind și simțind sfârșitul aproape, patriarhul Nicodim a încredințat terminarea lucrărilor mitropolitului Justinian al Moldovei, care, ajungând patriarh, le-a dus la bun sfârșit, zidind cele două turle ale bisericii, pridvorul din față și înzestrând-o pe dinăuntru cu toate cel de trebuință. Sfințirea bisericii a fost săvârșită de patriarhul Justinian, împreună cu mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, episcopul Antim al Buzăului, înconjurați de un sobor de preoți în frunte cu arhimandritul Melchisedec, starețul mănăstirii Neamț. După sfințirea bisericii au rostit cuvântări preotul V. Munteanu, parohul bisericii din Pipirig, nepotul patriarhului Nicodim, mitropolitul Sebastian Rusan și patriarhul Justinian, care a elogiat personalitatea patriarhului Nicodim și a exprimat bucuria de a fi putut contribui personal la terminarea acestei ctitorii a înaintașului său pe scaunul patriarhal 321.
Impreună cu episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de Jos, în ziua de 14 ianuarie 1951, patriarhul Justinian a sfințit Catedrala din Constanța, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, urmând să fie împodobită cu pictură. Catedrala din Constanța, fostă episcopală, fusese lovită din plin și distrusă de bombele războiului. Refacerea bisericii a mers încet și a durat mult. Cu ajutorul dat de Ministerul Cultelor și de Patriarhie, lucrările au căpătat un ritm mai viu, iar când au luat sfârșit s-a făcut sfințirea. După slujbă, patriarhul Justinian a spus: „Cu bucuie că am realizat un lucru bun prin contribuția tuturor, să veghem ca mâine să nu se dărâme ce s-a sfințit astăzi. Credincioșilor le mai spun că dacă vor continua să înfrumusețeze acest locaș, le vom da un ajutor egal cu ce vor strânge ei” 322.
La 1 mai 1951 (a treia zi de Paști), patriarhul Justinian, împreună cu episcopul Iosif al Râmnicului și Argeșului și episcopul Teoctist Botoșăneanul, vicar-patriarhal, a sfințit biserica de lemn cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” ridicată în satul Suiești, comuna Cermegești, jud. Vâlcea. Au mai participat la slujba de sfințire, mitropolitul Firmilian al Olteniei, consilieri patriarhali, protopopi, preoți și credincioși. Această biserica de origine maramureșeană a fost strămutată și înălțată la Suești „prin râvna, osteneala și toată cheltuiala” patriarhului
321 Sfințirea Catedralei Munților, ctitoria patriarhilor Nicodim și Justinian, din comuna Pipirig, jud. Neamț, în „Glasul Bisericii”, an IX (1950), nr. 7-8, p. 25-31.
322 Sfunțirea catedralei din Constanța, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIX (1951, nr. 1-2, p. 41-50.
Justinian, ca să fie „spre folosul și mântuirea sufletelor credincioșilor” din satul său natal 323.
Tot în anul 1951, la 15 august (Adoemirea Maicii Domnului), patriarhul Justinian, împreună cu episcopul Antim Nica, vicar-patriarhal, a sfințit biserica de lemn a Sanatoriului preoțesc de la Techirghiol. Biserica a fost strămutată de la Sinaia, „prin râvna și osteneala” patriarhului Justinian, care a închint-o Maicii Domnului, sanatoriul numindu-se „Schitul Sfânta Maria Techirgfhiol, stavropighie a Sfintei Patriarhii” 324.
În ziua de 14 iunie 1956, sărbătoarea „Înălțării Domnului”, patriarhul Justinian a slujit Sf. Liturghie la mănăstirea Neamț, care și-a serbat hramul, rostind și un cuvânt de îndrumare și zidire sufletească. La 15 iunie, de la mănăstirea Neamț, patriarhul Justinian a mers la mănăstirea Sucevița, unde s-a întâlnit cu mitropolitul Moldovei și Sucevei, Sebastin Rusan, retras aici pentru refacerea sănătății, căruia i-a adus cuvânt de mângâiere, interesându-se și de lucrările de restaurare a acestui monument istoric religios. De la mănăstirea Sucevița, patriarhul Justinian a plecat la Iași, unde, duminică 17 iunie, a oficiat Sfinta Liturghie în Catedrala mitropolitană, adresând și un cuvânt de învățătură credincioșilor prezenți la slujbă. In după amiaza aceleași zile, patriarhul Justinian s-a întors la București 325.
La 24 iunie 1956 (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul), patriarhul Justinian a participat la serbările religioase de la mănăstirea „Sf. Ioan cel Nou” de la Suceava, unde se găsesc moaștele acestui sfânt. A oficiat Sf. Liturghie și a rostit o cuvântare în care a subliniat evlavia puternică a credincioșilor din neamul nostru, care s-au învrednicit de cununa sfințeniei 326 .
La sărbătorirea bicentenarului Așezămintelor spitalicești „Sfântul Spiridon” din Iași, desfășurată la 2 decembrie 1956, a participat și patriarhul Jstinian, care, între anii 1945-1947, când era arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei, a ajutat la reclădirea acestor așezăminte distruse în parte de război. Cu acest prilej, patriarhul Justinian a rostit o cuvântare axată de doctrina creștină a carității, folosind date din istoria spitlelor din țara moastră și punând în lumină „preocupările actuale ale ierarhiei noastre bisericești în domeniul ocrotirii sănătății publice” 327.
Prezent la festivitatea de la Institutul teologic din București, din 9 iunie 1958, prilejuită de împlinirea a 75 de ani de la înființarea Facultății de teologie, patriarhul Justinian a rostit o
323 Arhidiac. Vartolomeu, Sfințirea bisericii din Cermegești, ctitoria IPS Patriarh Justinian, în „Glasul Bisericii”, an (1951), nr. 6-7, p. 99-103.
324 Diac. prof. Emilian Vasilescu, Sfințirea bisericii de la sanatoriul din Techirghiol, ctitorie a IPS Patriarh Justinian, în „Glasul Bisericii”, an X (1951), nr. 8-9, p.62-70.
325 Pr.Scarlat Porcescu, Vizita Preafericitului Patriarh Justinian în Moldova, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1956), nr. 6-7, p. 490-494.
326 Ibidem, p. 495-500.
327 „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1956), nr. 12, p. 1179-1183.
cuvântare în care a subliniat rolul învățământului teologic în vremurile actuale 328.
Impreună cu episcopul Iosif al Râmnicului și Argeșului și episcopul Teoctist Botoșăneanul, vicar patriarhal, la 12 octombrie 1958, patriarhul Justinian a sfințit bisericuța de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Pantelimon” de la Băile Olănești. Această bisericuță a fost construită în anul 1746 în satul Albac din Munții Apuseni și a fost mutată în anul 1907 în satul Florica de lângă Pitești. Credincioșii din împrejurimi au numit-o biserica lui Horea, pentru că în ea s-a rugat Horea pentru libertatea norodului ardelean. Neavând nici o întrebuințare și aflându-se în pragul ruinării, prin grija patriarhului Justinian a fost mutată și reclădită din temelie la Casa de odihnă a preoților de la Băile Olănești, fiind pictată din nou de pictorul Dumitru Nicolaide și înzestrată cu sfinte odoare. 329
După ce a participat la sărbătorirea a zece ani de la înființarea Seminarului monahal de la mănăstirea Agapia, la 4 octombrie 1958, rostind și o cuvântare, și a Seminarului monahal de la mănăstirea Hurezi, la 14 octombrie 1958, patriarhul Justinian a sfințit schitul „Sf. Ștefan”, renovat prin grija sa. Ctitorul mănăstirii Hurezi este voievodul martir Constantin Brâncoveanu, iar fiul să, Ștefan a înălțat schitul resfințit la 14 octombrie 1958 330.
Din inițiativa și cu purtarea de grijă a patriarhului Justinian, în primăvara anului 1958, paraclisul Pompilian, din cea de-a doua incintă a mănăstirii Antim din București, a fost consoilidat și restaurant. Sfințit de patriarhul Justinian în ziua de 2 noiembrie 1958, paraclisul a fost destinat să fie lăcaș de preparare și păstrare a Sfântului și Marelui Mir pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română 331.
Săvârșind târnosirea bisericii din comuna Șotânga, din apropiere de Târgoviște, în ziua de 1 noiembrie 1964, patriarhul Justinian a rostit și un cuvânt de zidire sufletească, de laudă și de binecuvântare pentru credincioși și preoții lor, care s-au ostenit pentru înălțarea bisericii 332
După lucrările de consolidare și restaurare, inițiate și supravegheate de patriarhul Justinian, biserica, paraclisul și chiliile mănăstirii Antim din București au fost sfințite în ziua de 16 octombrie 1966, când s-a făcut și comemorarea împlinirii a 250 de ani de la moartea mucenicească a marelui mitropolit A ntim I vireanul. Sfințirea s-a săvârșit cu deosebită
328 Pr. prof. Al. I. Ciurea, Sărbătorirea a 75 de ani de existență a Facultății și Indtitutului Teologic din București, în „Biserica Ortodoxă Rpmână”, an LXXVI (1958), nr. 7-8, p. 697-718.
329 Pr. Nicolae Șerbănescu, Râvna pentru buna chivernisire a Casei Domnului, p. 505-506.
330 Sărbătorirea a zece ani de la înființarea seminariilor monahale ale Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 10-11, p. 955-958.
331 Arhidiac. Paulin Popescu, Sfințirea Paraclisului Pompilian din Mănăstirea Antim, în „Glasul Bisericii”, an XVII (1958), nr. 12, p. 1188-1189.
332 Tțrnosirea bisericii din comuna Șotânga-Dțmbovița, în „Glasul Bisericii”, an XXIV (1964), nr. 11-12, p. 354-358.
solemnitatea de patriarhul Justinian, fiind de față toți membrii Sfântului Sinod, reprezentanți ai unor instituții de cultură și artă din țara noastră și mare număr de clerici și credincioși. La sfârșitul slujbei de pomenire a marelui ctitor, ierarh și cărturar Antim Ivireanul, patriarhul Justinian a rostit întru lauda lui un emoționant și documentat panegiric. Patriarhul Justinian a prezidat, apoi, ședința solemnă a Sfântului Sinod închinată marelui mitropolit Antim. După amiază, patriarhul Justinian și membrii Sfântului Sinod au participat la festivitatea de comemorare a lui Antim Ivireanul, desfășurată la Institutul teologic din București 333.
Din inițiativa patriarhului Justnian, în ziua de 15 august 1967, s-au desfășurat festivitățile comemorării a 450 de ani de la sfințirea bisericii mănăstirii Curtea de Argeș, în prezența membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a unor delegații ale Bisericilor Ortodoxe surori, a conducătorilor cultelor religioase din țara noastră, precum și a reprezentanților autorităților de stat centrale și locale. S-a oficiat slujba Sfintei Liturghii, urmată de partastasul pentru pomenirea și odihna sufletelor ctitorilor mănăstirii – începțnd cu Neagoe Basarab Voievod și Despina-Platonida Doamna -, ale slujitorilor, miluitorilor și închinătorilor acestui sfânt locaș, după care patriarhul Justinian a rostit cuvântarea comemorativă. A urmat, în „sala Manole”, din incinta mănăstirii, ședința solemnă a Sfântului Sinod, urmată o masă oficială, la care au participat toți invitații 334.
Răspunzând invitației episcopului Teoctist de a vizita Centrul eparhial și unele biserici și mănăstiri din Episcopia Aradului, la 21 octombrie 1967, patriarhul Justinian a sosit la Arad, participând la slujba Vecerniei și a privegherii din catedrala episcopală. In 22 octombrie, împreună cu mitropolitul Nicolae al Banatului și episcopul Teoctist al Aradului, patriarhul Justinian a săvârșit târnosirea bisericii Adormirea Maicii Domnului din Arad, iar a doua zi, 23 octombrie, a sfințit paraclisul din Reședința Episcopiei Aradului, ctitorit de episcopul Teoctist. După amiază, însoțit de episcopul Teoctist, patriarhul Justinian a vizitat biserica Sega II din Arad și mănăstirea „Sfântul Simion Stâlpnicul” din Arad-Gai, cu vechea biserică-necropolă a episcopilor Aradului și cu muzeul din jur în care se găsesc valoroase obiecte vechi-bisericești. In 24 octombrie, patriarhul Justinian a vizitat Fabrica de mobilă și Uzinele textile Arad, apoi mănăstirea Hodoș-Bodrog, săvârșind și un trisaghion la mormintele episcopilor Ion Goldiș, Grigorie Comșa și Andrei Mager. Seara a plecat spre București 325.
333 Pr. Olmp N. Căciulă, Solemnitatea comemorării a 250 ani de la moartea martirică a mitropolitului Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXIV (1966), nr.9-10, p. 838-967.
334 Festivitățile de la Curtea de Argeș pentru comemorarea a 450 de ani de la sfințirea bisericii mănăstirii Curtea de Argeș, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV (1967), nr. 7-8, p. 697-729.
335 Vizita Pre4afericitului Patriarh Justinan în eparhia Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV (1967), nr. 9-10, p. 1092-1128..
La 6 octombrie 1968, patriarhul Justinian a târnosit monumentala biserică din comuna Răcari, județul Dâmbovița, ctitorită de evlaviosul creștin Iorgu Dumitrescu, care n-a avut fericirea să o vadă terminată, precum și de un mănunchi de credincioți strânși în jurul lui, în frunte cu preotul paroh Bucur Popescu și preotul Nicolae Dumitrescu 326.
În drum spre Alba-Iulia, pentru a participa la aniversarea a 20 de ni de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe din Ardeal (21 crombrie 1948), patriarhul Justinian a ajuns în seara zilei de 20 octombrie 1968 la Sibiu, unde, împreună cu alți ierarhi, a participat la o cină oferită de mitropolitul Nicolae al Ardealului, rostind și o cuvântare prin care și-a exprimat bucuria pentru consolidarea unificării noastre bisericești. In 21 octombrie, patriarhul Justinian a asistat împreună cu membrii Sfântului Sinod la săvârșirea slujbei religioase solemne în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, rostind și o cuvântare, în care a spus: „Noi socotim reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Tramnsilvania un act definitiv, un act ireversibil, pentru că el a fost săvârșit în voia lui Dumnezeu și din dorința și hotărârea întregului nostru popor” 327. A urmat apoi o agapă în cadrul căreia patriarhul Justinian a înmânat personal medalia comemorativă, editată de Sfântul Sinod cu acest prilej aniversar și executată la Monetăria Statuloui, unor ierarhi, vicari, consilieri administrativi și protopopi din eparhiile Transilvaniei, precum și unor preoți și credincioși din alte eparhii ale Patriarhiei Române, care au participat în vreun fel la săvârșirea și consolidarea actului de refacere a unității Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania 328.
La 1 noiembrie 1968, patriarhul Justinian a participat la deschiderea cursurilor Seminarului teologic special de la Curtea de Argeș, cu durata de 3 ani, nou înființat de Sfântul Sinod pentru pregătirea preoților necesari parohiilor vacante din eparhiile ardelene. In cuvântarea rostită cu acest prilej, poatriarhul Justinian a evocat motivele care au determinat înființarea acestui seminar, menit să pregătească preoți pentru ocuparea parohiilor vacante de mai multă vreme în cuprinsul mitropoliilor Ardealului și Banatului și a dat totodată sfaturi și îndemnuri părintești profeorilor și elevilor 329.
La invitația mitropolitului Nicolae al Ardealului, patriarhul Justinian a participat în ziua de 21 septembrie 1969, la slujba de resfințire a bisericii din comuna Vlădeni, județul Brașov,
326 Târnosirea bisericii din Răcari-Dâmbovița, în „Glasul Bisericii”, an XXVII (1968), nr. 11-12, p. 1218-1226.
327 Nicolae, mitropolitul Ardealului, Festivitățile de la Alba Iulia, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 9-10, p. 1017.
328 Ibidem, p. 1030.
329 Deschiderea cursurilor Seminarului teologic special de la Curtea de Argeș, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XXXVI (1968), nr. 11-12, p. 1267-1268.
după ce a fost reparată și pictată în stil neobizantin de către Toma Lăscoiu, fiu al satului, ca și preotul prof. Dumitru Stăniloae de la Institutul teologic din București, care a vorbit despre trecutul comunei și al bisericii ei. Seria cuvântărilor a fost încheiată de patriarhul Justinian, care le-a adresat credincioșilor îndemnuri duhovnicești 330.
Sosind la Târgoviște, în după amiaza zilei de 16 mai 1970, patriarhul Justinian a vizitat Muzeul de istorie, Muzeul tiparului și Muzeul scriitorilor din Târgoviște. Seara, a asistat la un spectacol de sunet și lumină, organizat de Comitetul de Cultură și Artă județean, la biserica și palatul domnesc din Curtea Domnească. In 17 mai, după ce a oficiat slujba Sfintei Liturghii în biserica vechii Mitropolii din Târgoviște, patriarhul Justinian a participat la sărbătoarea împlinirii a 450 de ani de la prima târnosire a bisericii mitropolitane din Târgoviște, rostind și o cuvântare comemorativă 331.
In ziua de 29 iunie 1971, sărbătoarea „Sfinților Apostoli Petru și Pavel”, patriarhul Justinian a târnosit biserica „Sfântul Elefterie” din București, înălțată cu contribuția enoriașilor și a slujitorilor ei, și „prin stăruința și contribuția Preafericirii Sale, care îșți înscrie astfel numele în locul de frunte al ctitorilor” 33.
La 12 august 1971, patriarhul Justinian a plecat într-o vizită în eparhiile Clujului și Oradiei, prilejuită de invitația de a sfinți o biserică în Maramureș. După un popas la Sibiu, însoțit și de mitropolitul Nicolae al Ardealului, a continuat călătoria spre Cluj. La 13 august, patriarhul Justinian a avut o consfătuire de lucru cu episcopul Teofil al Clujului, cu protopopii și cu o parte din preoții eparhiei, făcând o amplă și documentată expunere asupra împrejurărilor și condițiilor în care s-a înfăptuit, la 21 octombrie 1948, reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. In cuvântarea rostită cu prilejul agapei oferită de episcopul Teofil al Clujului, patriarhul Justinian a făcut unele precizări privitoare la raporturile actuale dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Romano-Cartolică. Potrivit principiilor sale ecumeniste, patriarhul Justinian a făcut vizite episcopului reformat Nagy Gyula, episcoului unitarian Kiss Alexa și episcopului Bisericii Evabghelice-Luterane din Cluj, Gheorghe Argay, cu care s-a întreținut în mod cordial. După amiază, patriarhul Justinian a plecat la Sighetul Marmației. In 15 august, împreună cu mitropolitul Nicolae al Ardealului și
episcopul Teofil al Clujului, patriarhul Justinian a săvârșit slujba de târnosire a bisericii din comuna Rozavlea, jud. Maramureș, rostind și o cuvântare ocazională. La 16 august, în drum
330 Participarea Preafericitului Patriarh Justinian al sfințirea biseriii din comuna Vădeni, jud. Brașov, ăn „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVII (1969), nr. 9-10, p. 871-965.
331 450 de ani de la sfințirea catedralei Mitropoliei din Târgoviște, În „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVIII (1970), nr. 5-6, p. 505-506
332 Târnosirea bisericii Sf. Elefterie din Capitală, în „Glasul Bisericii”, an XXIX (1971), nr. 5-6, p. 564-575.
spre Cluj, patriarhul Justinian și însoțitorii au vizitat biserica și cimitirul din comuna Săpânța, unde au admirat frumoasele cruci sculptate în lemn de cunoscutul artist popular Ion Stan Pătraș, pe care l-au felicitat călduros. După un dejun oficial la Episcopia Clujului, la care au participat și conducătorii cultelor religioase din localitate, patriarhul Justinian a plecat spre Oradea, unde a fost întâmpinat de episcopul Vasile al Oradiei, înconjurat de cler și credincioși. La 17 august, în cadrul unei consfătuiri cu protopopii și preoții din Eparhia Oradiei, patriarhul Justinian a făcut o documentată expunere asupra evenimentelor care au dus în chip firesc la actul din 21 octombrie 1948, al reîntregirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania, dând totodată sfaturi și îndemnuri pentru o trăire în duhul și adevărul Ortodoxiei străbune. După consfătuire a urmat, ca și la Cluj, un dejun oficial, cu aceeași participare ecumenistă. După o vizită de prietenie făcută episcopului reformat Lazlo Papp, patriarhul Justinian a vizitat Catedrala cu lună și Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea. In 18 august, în drum spre Sibiu, patriarhul Justinian s-a oprit la biserica din Țebea, unde a rostit o rugăciune pentru pomenirea lui Avram Iancu, și apoi la Brad, unde a vizitat catedrala. După un popas la Sibiu, patriarhul Justinian a plecat la Râmnicu Vâlcea, unde a fost întâmpinat de episcopul Iosif al Râmnicului și Argeșului. In 19 august, după vizita de opt zile în Eparhiile Clujului și Oradiei, patriarhul Justinia s-a înapoiat la București 333.
La 25 ianurie 1973, patriarhul Justinian a participat la redeschiderea bisericii mănăstirii Radu Vodă, după restaurare și, totodată, la sărbătoarea hramului Seminarului teologic din București, „Sfântul Grigorie Teologil”. La închiderea festivităților, patriarhul Justinian a vorbit celor prezenți despre „însemnătatea bisericii Radu Vodă în trecutul ei mănăstiresc și rostul ei în vremea de astăzi” 334.
Intre 16-30 septembrie 1974, patriarhul Justinian făcut o vizită canonică în Eparhia Dunării de Jos, la invitația episcopului Antim Nica, prilej cu care a vizitat uele așezăminte bisericești și edificii de artă și cultură din municipiile Galați și Tulcea.
La Galați, patriarhul Justinian a fost întâmpinat în Catedrala episcopală de episcopul Antim al Dunării de Jos, înconjurat de un sobor de preoți, de salariați de la Centrul eparhial, de credincioși aflați la slujba Vecerniei. După ce a mulțumit gazdelor pentru primirea făcută, patriarhul Justinian, între altele, a spus: „Și dacă mi-a fost dat în calitatea mea de conducător
bisericesc să cercetez multe locuri ale țării, nu am cunoscut Delta. De adata aceasta, după popasul de la Galați, pășind pe pământul Dobrogei, atât de bogat în urme ale strămoșilor
333 Vizita Preafericitului Patriarh Justinian în Eparhiile Cljului și Oradiei, în „Bisericda Ortodoxă Română”, an LXXXIX (1971), nr. 7-8, p. 713-744.
334 „Bisericda Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 1-2, p. 642-649.
noștri și a reînceputurior de viață creștină la noi, vom avea prilejul să cunoaștem și acest binecuvântat colț de țară, renumit prin fauna și flora sa bogată” 335. In continuare, patriarhul Justinian a vizitat biserica Precista, monument istoric și de artă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea și s-a interesat de activitatea preoților din Eparhia Dunării de Jos și de problemele legate de întreținerea bisericilor din cuprinsul eparhiei.
A doua zi dimineață, patriarhul Justinian, însoțit de episcopul Antim și de aehiereul-vicar Gherasim Constănțeanul, a ajuns la Tulcea și a vizitat catedrala orașului și Muzeul „Delta Dunării”, care posedă o bogată colecție de exponate din fauna Deltei. Continuând călătoria cu vaporul pe brațul Sulina, a zăbovit la Maliuc, important centru turistic și stațiune de cercetare a bogățiilor Deltei, apoi în localitatea Crișan, unde a acordat preotului octogenar Dumitru Negru, pentru îndelungata sa activitate, „Crucea patriarhală”. In cea de-a treia zi a vizitei, patriarhul Justinian a ajuns la Sulina, unde a vizitat biserica parohială, apoi a continuat drumul cu vaporul pe brațul Sf. Gheorghe, vizitând localitățile Murighiol și Mahmudia.
Reîntorcându-se la Galați, în ultima zi a vizitei, patriarhul Justinian a mai vizitat Muzeul de artă modernă și contemporană, Biblioteca „V. A. Urechea”, Casa Culturii, Palatul Sporturior, Combinatul siderurgic și Șantierul naval. In după-amiaza zilei de 20 septembrie s-a întors la București 336.
Mai consemnăm aici că patriarhul Justinian, în cei aproape 30 de ani de patriarhat, a sfințit de 6 ori Sfântul și Marele Mir: în 1950, 1955, 1958, 1965, 1968 și 1973, care se folosește la Taina Mirungerii, la sfințirea bisericilor, antimiselor și pentru reprimirea în Ortodoxie a celor căzuți de la dreapta credință.
Sfântul și Marele Mir se prepară din untdelemn de măsline și vin natural, la care se adaugă felurite balsamuri, esențe și aromate, care se amestecă și se fierb după o anumită rânduială, începând din sâmbăta Floriilor, iar materia rezultată se sfințește de către Întâistătătorul Bisericii, împreună cu soborul arhiereilor, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
Sfințirea Sfântului și Marelui Mir este o prerogativă a Bisericii autocefale și se trimite la toate eparhiile din țară și tuturor parohiilor de peste hotare de sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române, pentru împlinirea trebuințelor spirituale ale credincioșilor.
335 Vizita în Eparhia Dunării de Jos a Preafericitului Patriarh Justinian, în „Biserica Ortodoxă Română”, ab XCII (1974), nr. 9-10, p. 1084.
336 Ibidem, p. 1084-1086.
Drd. Pr. Nicolae Bănuță
Bibliografie
Actul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor sfinți români, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CX (1992), nr. 7-10, p. 7-17.
Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler și credincioși pentru cinstirea obștească a unor sfinți cu moaște în țara noastră, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (955), nr. 11-12, p. 1037-1041
Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub IPS Patriarh Justinian. 1948.1953, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1953.
Sumarul ședințelor I-a și a II-a ale Sfântului Sinod din 28 februarie 1950, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII (1950), nr. 3-6, martie-iunie, p. 295-299.
Sumaruul ședinței Sfântului Sinod din 5 octombrie 1950, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII (1950), nr. 10, p, 555.
Sumarul ședinței Sfântului Sinod din 18 septembrie 1956, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1956), nr. 12, p. 189.
Sumarul ședinței Sfântului Sinod din 24 mai 1957, în „Biserica Oertodoxă Română”, anul LXXV (1957), nr. 6-7, p. 549.
Sumarul ședinței Sfântului Sinod din ]3 decembrie 1958, în „Biserica Oertodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 12, p. 166 .
Spicuiri din Procesul-Verbal al ședinței Adunării Nașionale Bisericești din 14 decembrie 1958 , în „Biserica Ortodoxă Română”m an LXXVII (1959), nr. 1, p, 118)
Sumarul Ședinței solemne a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 19-21 iunie 1992, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CX (1992), nr.7-10, p.3-6.
Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950, în „Buletinul Oficial” nr. 77 din 8 septembrie 1950.
Legea nr. 52 din 7 mai 1993, în „Monitorul Oficial” nr. 157 din 12 iulie 1993
Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 al Preidiului Marii Adunări Naționale privind situația de drept a fostului cult greco-catolic, în „Monitorul Oficial” nr. 281 din 2 decembrie 1948.
Buletinul Oficial” nr. 2 din 16 ianuarie 1957.
*
„Biserica Ortodoxă Română”, an XLVII (1949), nr. 1-2, p. anexa, p. 1-48, nr. 3-4, p. 40-49, 51-64, nr. 7-10, p. 5-56, 72-77, 85, 89, 92-93, 96; nr. 11-12, p. 102-111; an LXXVIII (1950), nr. 1-2, p. 17, nr. 7-9. p. 488-493; an LXIX (1951), nr. 1-2, p. 68-69; an LXX (1952), nr. 6-8, p. 331-335; an LXXI (1953), nr. 7-8, p. 775-776; an LXXIII (1955), nr. 8-9, p. 767-768, nr. 11-12, p. 997-1002; an LXXIV (1956), nr. 12, p. 1179-1183; an LXXXIII (1965), nr. 5-6, p. 461-467; an LXXXVII (1969), nr. 5-6,l p. 506-511; an LXXXVIII (1970), nr. 11-12, p. 1159-1166; an LXXXIX (1971), nr. 7-8, p. 778-780; an XC (1972), nr. 3-4, p. 303-307; nr. 5-6, p. 524-630; an XCI (1973), nr. 1-2, p. 642-649, nr. 9-10, p. 987-991; an XCII (1974), nr. 5-6, p. 584-593; nr 11-12, p. 1300-1310; an XCIII (1975), nr. 1-2, p. 62-73; nr.5-6, p. 609-618; an CX (1992), nr. 7-10, p. 70-83, 107-156, 157-161, 162-180, 181-187, 188-192, 193-220, 221-226 și 227-233.
„Mitropolia Ardealului”, anul IX (1965), nr. 3-4, p. 365-366; anul XIII (1968), nr. 1-3, p. 226.227; anul XIV (1969), nr. 4-6, p. 337-340; anul XV (1970), nr. 4-6, p. 367-374, 375-383; anul XVIII (1973), nr. 5-6, p. 584-586; anul XXI (1976), nr. 10-12, p. 749-762;
„Studii Teologice”, anul XXV (1973), nr. 1-2, p. 116-118; nr 9-10, p. 743-749; anul XXVI (1974), nr. 3-4, p. 283-288; anul XVIII (1976), nr. 3-6, p. 517-519
„România liberă” din 1 martie 1968, p. 2.
*
Activitatea Comisiei de Pictură Bisericească pe anii 1950-1951, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr. 4-5, p. 263-265.
Alegerea, hirotonia, înmânarea cârjei și înscăunarea nouolui episcop al Oradiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIX (1951), nr. 10-12, p. 435-445.
Alegerea, investitura și înscăunarea IPS Mitropolit Iustin al Moldovei și Sucevei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXV (1957), nr. 1-2, p. 39-81.
Alegerea Pr.Nicolae Corneanu ca episcop al Aradului. Lucrările Colegiului electoral bisericesc, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVIII (1960), nr. 11-12, p. 987-995.
Alegerea, investitura și înscăunarea IPS Nicolae Corneanu ca arhiepiscop al Timi;oarei si mitropoloit al Banatului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 3-4, p. 190-230.
Alegerea, investitura și înscăunarea PS Partenie Ciopron ca episcop al Romanului și Hușilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 3-4, p. 236-262.
Alegerea PS Teoctist Arăpaș în scaunul de episcop al Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 7-8, p. 597-607..
Alegerea, hirotonia și instalarea IPS Nicolae Mladin ca arhiepiscop de Alba Iulia și Sibiu și mitropolit al Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV (1967), nr. 5-6, p. 529-561.
Alegerea, recunoasterea și instalarea IPS Teoctist ca arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Oltenieii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 1-2, p. 59-86.
Alegerea, recunoașterea și instalarea Preasfințitului Episcope Antim Nica la Eparhia Dunării de Jos, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p. 738-761.
Alegerea, recunoașterea și instalarea Preasfințitului Episcop Visarion Aștileanu la Eparhia Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p. 762-784.
Alegerea, hirotonia și instalatea arhimandritului Emilian Birdaș ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Sibiu, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 9-10, p. 935-947.
Alegerea arhimandritului Roman Stanciu ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și hirotonia sa în arhiereu, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p. 785-791.
Alegerea, hirotonia și instalarea arhimandritului Adrian Hrițcu în funcția de episxcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCII (1074), nr. 1-2, p. 38-47.
Alegerea și instalarea arhiereului Gherasim Piteșteanul ca vicar al Episcopiei Râmnicului și Argeșului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1515-1523.
Alegerea, hirotonia și instalarea arhimandritului Veniamin Nicolae ca arhiereu-vicar al Episcopiei Buzăului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p.1524-1540.
Alegerea, hirotonia, înmânarea cârjei și înscăunarea nouolui episcop al Oradiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIX (1951), nr. 10-12, p. 435-445.
Alegerea, investitura și înscăunarea IPS Mitropolit Iustin al Moldovei și Sucevei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXV (1957), nr. 1-2, p. 39-81.
Alegerea Pr.Nicolae Corneanu ca episcop al Ardului. Lucrările Colegiului electoral bisericesc, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVIII (1960), nr. 11-12, p. 987-995.
Alegerea, investitura și înscăunarea IPS Nicolae Corneanu ca arhiepiscop al Timi;oarei ;i mitropoloit al Banatului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 3-4, p. 190-230.
Alegerea, investitura și înscăunarea PS Partenie Ciopron ca episcop al Romanului și Hușilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 3-4, p. 236-262.
Alegerea PS Teoctist Arăpaș în scaunul de episcop al Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 7-8, p. 597-607..
Alegerea, hirotonia și instalarea IPS Nicolae Mladin ca arhiepiscop de Alba Iulia și Sibiu și mitropolit al Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV (1967), nr. 5-6, p. 529-561.
Alegerea, recunoasterea și instalarea IPS Teoctist ca arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Oltenieii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 1-2, p. 59-86.
Alegerea, recunoașterea și instalarea Preasfințitului Episcope Antim Nica la Eparhia Dunării de Jos, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p. 738-761.
Alegerea, recunoașterea și instalarea Preasfințitului Episcop Visarion Aștileanu la Eparhia Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p. 762-784.
Alegerea, hirotonia și instalatea arhimandritului Emilian Birdaș ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Sibiu, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 9-10, p. 935-947.
Alegerea arhimandritului Roman Stanciu ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și hirotonia sa în arhiereu, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p. 785-791.
Alegerea, hirotonia și instalarea arhimandritului Adrian Hrițcu în funcția de episxcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCII (1074), nr. 1-2, p. 38-47.
Alegerea și instalarea arhiereului Gherasim Piteșteanul ca vicar al Episcopiei Râmnicului și Argeșului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1515-1523.
Alegerea, hirotonia și instalarea arhimandritului Veniamin Nicolae ca arhiereu-vicar al Episcopiei Buzăului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p.1524-1540.
Alexe, Pr. prof. Ștefan,, Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte culte relșigioase din țara noastră, în „Ortodoxia”, an XXV (1973), nr. 2, p. 193-209.
Anania, Bartolomu, Amintiri despre Patriarhul Justinian, în „Atitudini”, Editura Athidiecezană, Cluj, 1999, p. 5-44.
Arhiepiscopia Bucureștilor în ultimii douăzeci de ani. 1848-1968, în „Glasul Bisericii”, an XXVII (1968), nr. 5-6, p. 525-526.
Arhimandritul Timotei Seviciu a fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, în „Biserica Ortoodoxă Română”, an XCIV (1976), nr. 1-2, p. 67-81.
Barițiu, George, Părți alese din istoria Transilvaniei, vol. II, Sibiu, 1890..
Băbuș, Arhim. Grigore, Organizarea bibliotecilor patriarhale, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 764-767.
Bănuț, A. P., Oameni de ispravă, Sibiu, 1939.
Boca, Arsenie, Trepte spre viețuirea în monahism, Cluj-Napoca, 2003.
Braniște, Pr. prof. Ene, Cărți de cult tipărite între 1948-1968, în vol. „Douăzeci de ani din viața Bisericii Ortodoxe Romțne. La a XX-a aniversare a înscăunării Preafericitului Patriarh Justinian”, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1968, p. 562-576.
Brătulescu, Victor, Lucrări de restaurare și împodobire la catedrala și palatul patriarhal, în „Biserica Ortodoxă Română” , an LXXIX (1961), nr. 1-2, p. 138-145.
Idem, Biserici rectitorite de IPS Patriarh Justinian, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXI (1953), nr, 5-6, p. p. 517-545.
Bria, Diac. Ion, Revistele bisericești – mijloc de integrare a Teologiei în preocupările actuale ale Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 770-773.
Casa de Pensii și Ajutoare a salariaților Bisericii Ortodoxe Române. Zece ani de la înființare, în “Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVII (1969), nr. 5-6, p. 493-495.
Căciulă, Pr. Olimp, Solemnitatea comemorării a 250 ani de la moartea martirică a mitropolitului Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXIV (1966), nr.9-10, p. 838-967.
Călătoria IPS Patriarh Justinian în Ardeal, Crișana, Banat și Oltenia, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII (1950), nr. 2, p. 77-156.
Cândea, Pr. Spiridon Viața religiodă a credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române și integrarea lor în noile idealiri ale poporului romîn, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 693-701.
Chemare către clerul și credincioșii tuturor Cultelor din Republica Populară Română, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr. 11-12, p. 701-705.
Cheresteșiu, Victor, Adunarea Națională de la Blaj, București, 1966.
Ciurea, Pr. prof. Al., Sărbătorirea a 75 de ani de existență a Facultății și Indtitutului Teologic din București, în „Biserica Ortodoxă Rpmână”, an LXXVI (1958), nr. 7-8, p. 697-718.
Idem., Rezistența Bisericii românești față de prozelitismul catolic, în „Studii Teologice”, seria II-a (1949), nr. 3-4, p. 205-225.
Idem, , Strădanii și înfăptuiri în domeniul artei religioase, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 736/749.
Colegiul electoral pentru alegerea episcopului Eparhiei Romanului și Hușilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 7-10, p. 155-167.
Completarea scaunelor eparhiale vacante, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXII (1954), nr. 8, p. 809-814.
Consfătuirea întâistătătorilor și reprezentanților Cultelor din Republica Populară Română, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr. 11-12, p. 716-749.
Corneanu,Nicolae, mitropolitul Banatului, Biserica românească din nord-vestul țării în timpul prigoanei horthyste, București, 1986.
Cotoșman, Pr. Gh., Marile festivității religioase de la Timișoara, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1956), nr. 10-11, p. 812-927.
Crăciunaș, Arhim., Irineu, Purtarea de grijă față de mănăstiri în ultimile două decenii, în, „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 6, p. 751-761.
Ctitor și gopodar de locașuri sfinte, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 8-9, p. 765-767.
Cuvântarea patriarhului Justinian la deschiderea cursurilor Institutului teologic universitar din București (30 ianuarie 1949), în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 1-2, p. 9-34.
Deschiderea cursurilor Institutului teologic de grad universitar din București, în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 3, p. 26- 35.
Deschiderea cursuriloor Seminarului monahal din mănăstirea Neamțu, , în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 3, p. 40-50.
Deschiderea cursurilor Seminarului teologic special de la Curtea de Argeș, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XXXVI (1968), nr. 11-12, p. 1267-1268.
Dragomir, Silviu, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea, vol. I, Sibiu, 1920.
Idem, Românii din Transilovania și unirea cu Biserica Romei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 9-10, p. 863-937 (li extras).
Idem, Studii privind istoria revoluției române de la 1848, Cluj-Napoca, 1989.
Enache, George, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, Editura Nemira, București, 2005, p. 109.
Idem, „Arestul“ patriarhului Justinian la Dragoslavele, în 1958. Legendă și adevăr, în „Lumina”, an V, nr. 223, marți, 29 septembrie 2009, p. 2.
Enăchescu, Mitropolitul Efrem, Privire generală asupra monahismului creștin, ediția a II-a, Craiova, 2007.
Fătu, Mihai, Biserica românească din nord-vestul țării sub ocupația horthystă 1940-1944, București, 1985.
Festivitățile bisericești prilejuite de ridicarea Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului la treapta de Arhiepiscopie și a PS Episcop Teofil la rangul de arhiepiscop, precum și hirotonia și instalarea ca episcop-vicar a arhimandritului Justinian Chira, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 9-10, p. 948-964.
Festivitățile de la Curtea de Argeș pentru comemorarea a 450 de ani de la sfințirea bisericii mănăstirii Curtea de Argeș, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV (1967), nr. 7-8, p. 697-729.
Floca, Ioan, Drept canonic ortodox, București, 1990.
Florea, Arhim., Justinian, Reorganizarea mănăstirilor, în „Glasul Bisericii”, an XI (1952), nr. 5-7, p. 277-281.
Idem, Organizarea muncii în mănăstiri, în „Glasul Bisericii”, an XI (1952), nr. 8-10, p. 433-444.
Funeraliile mitropolitului Nicolae al Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIII (1955), nr. 11-12, p. 863-887.
Funerariile mitropoliului Sebstian Rusan al Moldovei și Sucevei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1056), nr. 10-11, p. 871-888.
Funeraliile IPS Mitropolit Nicolae Colan al Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV (1967), nr.3-4, p. 256-274.
Furtună, Dumitru, Preoțimea românească în secolul al XVIII-lea, Vălenii de Munte, 1915.
Gabor, Adrian, Petcu, Adrian Nicolae, Biserica Ortodoxă Română și puterea comunistă, în „Anuarul Facultății de teologie Ortodoxă a Universității București”, an II, 2002, , p. 112-122.
Grija pentru sporirea zelului pastoral al preoțimii ortodoxe, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXII )1954), nr. 8, p.833-835
Grija pentru preoțime, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 8-9, p. 756-761.
Grija pentrue restaurarea și conservarea monumentelor istoricce și de artă religioasă, în „Biserica Ortodoxț Română”, an LXXII (1954), nr.,2-3, p. 238-243.
Hirotonia noului episcop al Romanului și Hușilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 11-12, p. 16-21.
Hirotonia în arhiereu, investitura și instalarea PS Episcop Nicolae al Aradului, în „ Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIX (1961), nr. 1-2, p. 81-111.
Ică, Ioan Necesitatea intensificării acțiunilor ecumeniste pe plan parohial, în „Mitropolia Ardealului”, an XV (1969), nr. 9-10, p. 675-695.
Inaugurrea unor așetăminte bisericești construite sau restaurate la centrele patriarhale și mitropolitane din București, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 7-8, p. 660-692.
Inaugurarea Casei sanatoriale de la mănăstirea Cozia, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXIII (1965), nr. 9-10, p. 810-814.
Instalarea episcopului Emilian Birdaș ca episcop de Alba Iulia, în „Biserica Ortodoxă Rămână”, an XCIV (1976), nr. 1-2, p. 49-66.
Investitura și înscăunarea PS Episcop Teoctist al Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXX (1962), nr. 9-10, p. 777-801.
Incetarea din viață a epicopului Abdrei Magier al Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVIII (1960), nr. 5-6, p. 421-428.
Inscăunarea IPS Firmilian ca mitropolit al Olteniei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 3-4, p. 1-21.
Inscăunarea PS Iosif ca episcop al Râmnicului și Argeșului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 3-4, p. 22- 39.
Înscăunarea Preasfințitului Teofil Herineanu, episcopul Romanului și Hușilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 11-12, p. 28-49.
Inscăunarea IPS Sebastian Rusan, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII (1950), nr. 3-6, p. 201-213.
Inscăunarea PS Chesarie Păunescu, Episcopul Dunării de Jos, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVIII ( 1950 ), nr. 3-6, p. 2142-30.
Ioniță, Pr. Viorel, Relațiile ecumenice dintre cultele din țara noastră, în „Glasul Bisericii”, anul XLIV (1985), nr. 10-12, p. 660-662.
Justinian Marina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, vol. I, 1948; vol. IV, 1952, vol. V, 1955; vol. VIII, 1966, vol. X, 1971.
Justinian Patriarhul, Cuvânt rostit la ședința solemnă a Sfântului Sinod din 10 octombrie 1955, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1032-1036.
Lupșa, Ștefan, Biserica ardeleană și «unirea» din anii 1697-1701, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVI (1948), nr. 9-10, p. 465-500; nr. 11-12, p. 541-571 și anuLXVII (1949), nr. 1-2, p. 35-64 și extras, București, 1949.
Idem, Încercări de reîntregire a Bisericii Române după 1700, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXV (1957), nr. 10, p. 1036-1042.
Manolache, Teodor, Note pe filele calendarului celor 20 de ani de arhipăstorire a Preafericitului Patriarh Justinian, în vol. „Douăzeci de ani din viața Bisericii Ortodoxe Române”, Edituta Institutului Biblic, București, 1968, p. 475-561.
Marcu, Pr. prof. Gr. T. Proclamarea canonizării Sfinților Mărturisitori și Mucenici ardeleni, în „Biserica ortodoxă Română”, an, LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1121-1136.
Marcu, Pr. prof. Gr. T., Rădulescu, C., Alegerea, investitura și înscăunarea IPS Nicolae Colan, Mitropolitul Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXV (1957), nr. 6-7, p. 489-527.
Idem, Alegerea, investitura și înscăunarea PS Teofil Herineanu ca episcop al Clujului, în „Mitropolia Ardealului”, an III (1958), nr. 1-2, p. 13-49.
Meteș, Ștefan, Românii din Țara Bârsei, a Făgărașului și Trei Scaune și unirea cu Roma, în „Mitropolia Ardealului”, an VIII (1963), p. 1-3, p. 109-130.
Moisescu, Diac. prof. Gh., Marcu, Pr. prof. Grigore., Alegerea, hirotonia, investitura și înscăunarea IPS Mitropolit Iustin al Ardealului, în „Biserica Ortodoxă Romțnă”, an LXXIV (1956), nr. 3-4, p. 215-264.
Moisescu, Diac. Gh., Alegerea, înmânarea cârjei și instalarea Inalt Preasfințitului Justinian în scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungro-Vlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXVI (1948), nr. 5-8, p. 213-271.
Idem, Întregirea Bisericii românești din Transilvania, în „Biserica Ortodoxă Românbă”, an LXVI (1948), nr, 9-10, p. 413-464.
Nestor, Mitropolitul Olteniei, Sfinții români canonizați în 1992, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CX (1992), nr. 7-10, iulie-octombrie, p. 1037-1041.
Nicolae, mitropolitul Ardealului, Festivitățile de la Alba Iulia, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968, nr. 9-10, p. 1001-1031.
Papiu, Al., Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară, vol. II, Viena, 1852.
Participarea Preafericitului Patriarh Justinian al sfințirea biseriii din comuna Vădeni, jud. Brașov, ăn „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVII (1969), nr. 9-10, p. 871-665.
Pavel, Prof. Constantin, Colaborarera între Biserica Ortodoxă Rămână și celelalte culte din țară, în „Ortodoxia”, an XX (1968), nr, 2, p. 265-275.
Păcurariu, Pr. prof. Mircea, Încercări și reveniri de preoți și parohii unite în sânul Bisericii strămoșești până în anul 1948, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1958), nr. 9-10, p. 1095-1112.
Idem, Iustoriua Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, ed. II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1994.
Idem, Cultura teologică ortodoxă românească între anii 1925-1975, în „Studii Teologice”, an XXVII (1975), nr. 9-10, p. 416-438.
Păiușan, Cristina, Ciuceanu, Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. 1 (1945-1958), Iistitutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001, doc. 116, p. 228.
Pop, Alexandru, Dezbinarea în Biserica românilor din Ardeal și Ungaria 1697-1601, ed. II-a, București, 1921.
Popescu, Pr. Dumitru, Invățământul teologic, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 6, p. 624-629.
Popescu, Arhidiac. Paulin, Sfințirea Paraclisului Pompilian din Mănăstirea Antim, în „Glasul Bisericii”, an XVII (1958), nr. 12, p. 1188-1189.
Popescu, prof. Teodor, Un deceniu de activitate editorială, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 5-6, p. 474- 481.
Popescu, Prof., Teodor M., Însemnătatea canonizării sfinților români, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXI (953), nr. 5-6, mai-iunie, p. 498-509.
Popoviciu, George, Unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901.
Porcescu, Pr. Scarlat, Vizita Preafericitului Patriarh Justinian în Moldova, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1956), nr. 6-7, p. 490-501.
Preafericitul Părinte Patriarh Justinian și membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au vizitat casele sanatoriale Viforâta și Dealu ale Casei de Pensii și casa de odihnă de la Cheia a salariaților Administrației Patriarhale, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXIV (19669, nr. 9-10, p. 895-908.
Preda, Pr. Atanasie, Gospodar al Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIX (1951), nr. 3-6, p. 147-150.
Idem, Dare de seamă asupra activității Institutului Biblic, Sectorul Ateliere, pe anul 1952, în „Biserica Ortodoxă Romînă”, an LXXI (1953), nr. 7-8, p. 764-775.
Primirea la Consiliul de Stat a Conducătorioor Cultelor religioase din Republica Socialistă România, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 1-2, p. 17-26.
Promovarea culturii teologice, în „Biserica rtodoxă Română”, an LXXII (1954), nr. 8, p. 835-843.
Purtarea de grijă pentru locașurile sfinte, îm „Biserica Ortodoxă Română”, anu LXII (1954), nr. 8, p. 849-851.
Radu, Pr. prof. Dumitru, Privire de ansamblu asupra conferințelor teologice interconfesionale din România, în „Studii Teologice”, an XXX (1979), nr. 5-10, p. 647-716.
Raportul Sectorului administrativ-bisericeasc asupra situației generale din Biserica Ortodoxă Româțnă de la 19 noiembrie 1947 la 6 iunie 1949, prezentat Adunării Nașionale Bisericești sesiunea din iunie 1949, în „Biserica Ort0odoxă Română”, an LXVII (1949), nr. 7-10, p. 36-79.
Readucerea învățământului teologic sub conducerea Bisricii și noua lui organizare, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXII (1954), nr 8, p. 828-833.
Redeschideri și sfințiri de biserici, în „Glasul Bisericii”, an XI (1952), nr. 1-3, p. 51-56; nr. 4, p. 144-145; nr. 11-12, p. 583-585; an XII (1953), nr.2-3, p. 179-180; 9-10, p. 612-516.
Reînființarea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1482-1512.
Refacerea Episcopiei Alba Iuliei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1513-1514.
Reorganizarea Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXII (1954), nr. 8, p. 818-828.
Reorganizarea monashismului ortodox român, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXII (1954), nr. 8, p. 844- 849.
Restaurarea mănăstirilor Dealu, Ghighiu și Schitul Maicilor. Punerea pietrelor fundamentale și începerea lucrărilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIII (1955), nr. 7, p. 580-599.
Restaurări și clădiri de biserici, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr. 9-10, p. 567.
Ridicarea Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului la treapta de arhiepiscopie și acordarea rangului de arhiepiscop PS Episcop Teofil Herineanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 7-8, p 726-732.
Reînhumarea osemintelor mitropoliților Grigorie Dascălul și Ghenadie Petrescu ai Ungrovlahiei, în „Biserica Ortodoxă Rămână”, an LXXIX (1961), nr. 11-12, p. 962-971.
Rezuș, Petre, Aghiologia ortodoxă, Caransebeș, 1940.
Rusu, Pr. Augustin, Proclamarea solemnă a hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 19-21 iunie 1992, în „Biserica Ortodoxă Română”,an CX (1992), nr. 7-10, p. 51-52.
Sărbătorirea a 20 de ani de la alegerea Eminenței Sale dr. Moses Rosen ca Șef-Rabin al Cultului Mozaic din România, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 7-8, p. 895-900.
Sărbătorirea a zece ani de la înființarea seminariilor monahale ale Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 10-11, p. 954-968.
Seviciu, Arhim. Timotei, Reorganizarea vieții monahale, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 6, p. 630-640.
Sfințirea Catedralei Munților, ctitoria patriarhilor Nicodim și Justinian, din comuna Pipirig, jud. Neamț, în „Glasul Bisericii”, an IX (1950), nr. 7-8, p. 25-31.
Sfunțirea catedralei din Constanța, în „Biserica Ortodoxă Română”, n LXIX (1951, nr. 1-2, p. 41-50.
(450 de ani de la) sfințirea catedralei Mitropoliei din Târgoviște, În „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVIII (1970), nr. 5-6, p. 504-512.
Soare, Pr. Gh. I, Legislația bisweicească, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXIX (1951), nr. 3-6, p. 173-204.
Idem, Temeiurile canonice pentru prerogativele patriarhului, București, 1950
Stan, Pr. prof. Liviu, Legislația bisericească a IPS Patriarh Justinian, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXI (1953), nr. 5-6, p. 503-516.
Idem, Pe drumul tradiției și canoanelor ortodoxe, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI ( 1958), nr. 5-6, p. 420-431.
Idem, Despre canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă, în „Ortodoxia”, an II (1950), nr. 2, aprilie-iunie, p. 260-277.
Idem, Canonizarea sfinților după învățătura și rânduielile Ortodoxei, în „Mitropolia Olteniei”, an XX (1968), nr. 5-6, p. 361-369.
Idem, Canonizarea sfinților români, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr, 6, iunie, p. 724-735.
Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVII (1969), nr. 3-4, p. 355-390.
Idem, Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI (1968), nr. 9-10, p. 1137-1185.
Șerbănescu, Pr. Nicolae, Râvna pentru buna chivernisire a Casei Domnului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVI (1958), nr. 5-6, p. 491-508.
Idem, «Unirea cu Roma» înșelăciune și silnicie pentru românii din Ardeal, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV (1956), nr. 10-11, p. 1038-1056.
Idem, Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1138-1139.
Teoctist Botoșăneanu, episcop-vicar patriarhal, Rostul cursurilor de îndrumare misionară pentru preoți, în „Biserica Ortodoxă Românî”, an LXVIII (1950), nr. 3-8, p. 247-251.
Tțrnosirea bisericii din comuna Șotânga-Dțmbovița, în „Glasul Bisericii”, an XXIV (1964), nr. 11-12, p. 354-358.
Târnosirea bisericii din Răcari-Dâmbovița, în „Glasul Bisericii”, an XXVII (1968), nr. 11-12, p. 1218-1226.
Târnosirea bisericii Sf. Elefterie din Capitală, în „Glasul Bisericii”, an XXIX (1971), nr. 5-6, p. 564-575.
Vasile, Mitropolitul Banatului, Grija permanentă a IPS Patriarh Justinian pentru cultura teologică, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXI (1953), nr. 5-6, p. 486-492.
Vasile, episcopul Oradiei, Grija pentru locașurile de cult, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 6, p. 601-615.
Vartolomeu, Arhidiac., Sfințirea bisericii din Cermegești, ctitoria IPS Patriarh Justinian, în „Glasul Bisericii”, an (1951), nr. 6-7, p. 99-103.
Vartolomeu Diacul, Monumentele noastre de artă religioasă, în „Biserica Ortodoxă Romțnă”, an LXXI (1953), nr. 4, p. 346-361.
Vasilescu, Diac. prof. Emilian, Sfințirea bisericii de la sanatoriul din Techirghiol, ctitorie a IPS Patriarh Justinian, în „Glasul Bisericii”, anul X (1951), nr. 8-9, p.62-70.
Vasilescu, Gh. Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an XII (2001), nr. 266-267, 15 aprilie, p. 4-5; nr. 268-269, 15 mai, p. 8; , nr. 270, 1 iunie 2001, p. 7.
Idem, O nouă mănăstire în București cu hramul „Duminica Sfinților Români”, ctitorie a Preafericitului Patriarh Teoctist, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CXXIV (2006), nr. 7-12, p. 221-233.
Idem, Paraclisul Patriarhal, București, 2005, p. 15-17.
Vizita canonică a IPS Patriarh Justinian la Giurgiu și sfințirea bisericii din comuna Petroșani-Vlașca, în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 10, p. 7-23.
Vizita canonică a IPS Patriarh Justinian la Ploiești și sfințirea bisericii din comuna Boldești-Prahova, în „Glasul Bisericii”, anul VIII (1949), nr. 10, p. 25-46.
Vizita IPS Patriarh Justinian la Târgoviște și la mănăstirea Viforâta, în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 11-12, p. 15-48.
Vizita Pre4afericitului Patriarh Justinan în eparhia Aradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV (1967), nr. 9-10, p. 1092-1128.
Vizita Preafericitului Patriarh Justinian în Eparhiile Cljului și Oradiei, în „Bisericda Ortodoxă Română”, an LXXXIX (1971), nr. 7-8, p. 713-744.
Vizita în Eparhia Dunării de Jos a Preafericitului Patriarh Justinian, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCII (1974), nr. 9-10, p. 1084-1096.
Voicu, Constantin, Biserica strămoșească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală și națională a poporului romîn, Sibiu, 1989.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apostolatul Social al Patriarhului Justinian (ID: 110016)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.