Aportul Saptamanalului „literatura Si Arta” la Miscarea de Eliberare Nationala din Basarabia
Aportul săptămânalului „Literatura și arta”
la mișcarea de eliberare națională din Basarabia.
CUPRINS
Introducere
1. Drama unei provincii istorice românești
1.1. Primul rapt teritorial (1812
1.2. Unirea Basarabiei cu România (1918
1.3. Rusificarea Basarabiei sub emblemă sovietică
2. Renașterea românismului în Basarabia
2.1. Mișcarea românilor basarabeni pentru drepturile sale etnice (1948-1987
2.2. Perestroica și lupta pentru emancipare națională a românilor basarabeni
3. Renașterea culturală și spirituală în Basarabia (1989-1991
3.1. Anul astral al Basarabiei – 1989
3.2. Evenimente culturale de anvergură națională
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Actualitatea temei investigate. Într-o perioadă de separare a luminii de întuneric și a apelor de uscat, cum se zicea atunci, „Literatura și arta” era calificat un săptămînal îndrăzneț, bătăios, combativ, „unicul ce spune Adevărul” și care mai putea fi citit în acele vremuri cînd minciuna și demagogia se aflau încă în capul mesei, dar aceste toate nu erau decît partea de sus a aisbergului.
Puțini dintre cititorii de ieri, cunosc, știu, bănuiesc cu ce preț s-au plătit acele „cochetării” cu iluzia de libertate, cît și lupta care se ducea în surdină pentru a li se pune călușul la gură celora de la ziar și de la Uniunea Scriitorilor (pe de o parte, și lupta pentru dreptul de a spune ceea ce spuneau, riscul prin care trecea fiecare – redactor, colaborator, scriitor – pe de altă parte. Sper să ni se ierte (o dată la 40 de ani) nemodestia și să dezvăluim cîteva dintre acele mai puțin cunoscute pagini și imagini din istoria nu chiar atît de îndepărtată a săptămînalului.
Congresul scriitoricesc avusese loc la cîteva săptămîni de la avaria de la Cernobîl, care i-a impus lui Gorbaciov „o cotitură radicală: sfîrșitul minciunii și declanșarea glasnostiului”. Nu se mai putea minți în continuare, minciuna se plătea prea scump. Tot ce era clădit pe minciună a început să se clatine. Începuse să se vorbească cu glas tare și despre celelalte „cernobîluri”, inclusiv cel din domeniul spiritual.
La acea oră „L.A.” avea vreo 6 mii de abonați, fiind o publicație inertă, ținută în chingi de C.C. al P.C.M., care prezentase redacției și o listă de scriitori ce urmau să nu fie publicați (mai mult de jumătate din membrii Uniunii Scriitorilor.
Într-un răstimp scurt – cu același colectiv pe care-l moșteniseră și cu aceiași autori – să facă o cu totul altă publicație: să-i dubleze tirajul, să-l transforme dintr-o revistă a unei caste (de scriitori, administratori de la etajul trei al Casei Scriitorilor, plus încă o duzină-două cel mult) într-o publicație a tuturor scriitorilor, iar mai apoi – și a întregului nostru popor.
Dl Nicolae Dabija a spus la prima ședință-fulger: Aștept idei! Un redactor bun nu e cel care lansează idei, ci cel care susține idei; scriitorii trebuie „treziți”, îndemnați să colaboreze, să scrie; să comande doar materiale bune, cele mediocre vor veni singure; ori facem un săptămînal cu probleme și o să avem probleme în continuare, ori facem un săptămînal fără probleme și noi vom fi scutiți de ele; publicația e o operă colectivă, ne aparține deopotrivă, de la redactorul-șef la corector.
Că „Literatura și arta” într-un scurt răstimp a devenit mai mult decît un săptămînal, este în primul rînd meritul autorilor săi, al celora care l-au susținut cu materiale bătăioase și de calitate.
Cu toate greutățile prin care au trecut, sînt fericiți că au fost nu numai martori, ci și participanți la istorie. Istoria s-a făurit și cu concursul lor.
Săptămînalul „Literatura și arta” a stimulat enorm lupta pentru emancipare națională a românilor basarabeni. Iată doar cîteva dintre meritele deosibite ale acestei publicații:
a fost într-o perioadă publicația literară cu „tirajul cel mai mare din Europa”, cum a spus un scriitor ceh (revista ajunsese de la tirajul ei firesc de 6.500 exemplare, în zilele ei bune – la 186.000 în 1989, „România literară” avînd 3000, „Literaturnaia Rossia” – 60.000, săptămînalul lăsîndu-se în acest sens întrecut doar de „Literaturnaia gazeta”);
calificată „revista nr.1 a Basarabiei”, „cea mai bună revistă românească de pînă la 1989”, cum a spus P.Țuțea într-o convorbire cu G.Liiceanu și I. Iliescu – într-o alta cu N.Dabija, căruia i se plîngea în ianuarie 1990, cînd subsemnatul a fost cu un grup de scriitori basarabeni la București, că o citește pe apucate, fiindcă în 1989 nu reușise să se aboneze pentru 1990;
„L.A.” a fost prima publicație apărută în grafie latină cu regularitate în Basarabia de după război (la 15 iunie 1989, deci, cu mult înainte de Legea privind trecerea la grafia latină; pînă la acea dată „Glasul” editînd doar un singur număr în Letonia);
săptămînalul a dat într-un fel tonul Revoluției noastre de renaștere națională, ziarul francez „Figaro” scriind în 1990: „Literatura și arta” a jucat același rol în revoluția renașterii basarabene pe care l-a jucat Televiziunea Română în evenimentele din decembrie 1989”;
Tot „L.A.” a fost prima publicație periodică din Basarabia care a scos de pe frontispiciu lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!;
În perioada luptei pentru limbă și alfabet numai săptămînalul „L.A.” a adunat peste 270000 semnături, cîțiva saci de scrisori, pe care i-a depus la una dintre ședințele Comisiei Interdepartamentale pentru problemele limbii pe masa dlui N.Bondarciuc, gest calificat de acesta drept „obraznic”. Tot domnia sa avea să spună la o plenară a C.C. că lucrătorii de la „Literatura și arta” umblă din sat în sat și adună semnături. Era o dezinformare voită: ei nu aveau de ce umbla prin sate, fiindcă satele veneau la ei.
În fine, „L.A.” a fost prima publicație care s-a dezis de serviciile ATEM-ului și ale TASS-ului pe motiv c-ar fi „mincinoase” (lucru menționat pe paginile ziarului).
În toamna anului 1988 C.C. al. P.C.M. a interzis abonarea la „L.A.”, și tocmai datorită acestui fapt tirajul revistei a crescut brusc. Fiecare om de bună-credință considera de cuviință, întru a sustine “L.A.”, să-și aboneze rudele, prietenii, cunoscuții.
Pe parcursul anilor 1987-1988 s-au făcut mai multe tentative de a lichida săptămînalul „L.A.”. Prima încercare de acest fel a fost ca „L.A.” să devină organ al C.C. al P.C.M., apoi al tuturor uniunilor de creație și Academiei, al Ministerului Culturii și al Uniunilor de Creație, evident cu un alt colectiv și cu alt redactor-șef în frunte. În proiectele C.C. figurau și noile denumiri ale săptămînalului: „Cultura și literatura Moldovei”, „Arta și știința”, „Moldova literară” etc., noua publicație urmînd să fie dublată și-n rusește.
Inițial scopul nedeclarat al „L.A.” a fost să salveze ceea ce mai putea fi salvat.
În 1988 din cele 700 de străzi ale Chișinăului, spre exemplu, doar 40 aveau nume moldovenești, restul de 640 – rusești. Între ele 13 se numeau Odesskii pereulok I, II, III ș.a.m.d. În Valea Dicescu toate denumirile erau siberiene: Habarovskaia, Ufimskaia, Omskaia, Tomskaia, Irkcutskaia etc., creîndu-se impresia că migranții veniseră la Chișinău cu tot cu străzi.
Primele materiale care au atras atenția cititorului – într-o perioadă cînd nu se putea spune nimic – au fost cele referitoare la ecologie. Dar s-a zis de la diverse tribune că „L.A.” exagerează, că în acest domeniu nu mai e situația atît de catastrofală cum zice revista. Datorită „L.A.” au fost salvate un monument al naturii – „Stînca Mare” și, parțial, pădurea multiseculară a Saharnei, în acest sens apărînd două hotărîri ale Consiliului de Miniștri al republicii, semnate de I.Calin.
Primul-secretar al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S., Vladimir Karpov, a menționat la plenara din aprilie a scriitorilor din U.R.S.S., că revista „L.A.” e printre cele mai bune și combative publicații literare din U.R.S.S.
S-au abordat teme considerate „tabu” pînă atunci – deportările, foametea din 1946-1947 (despre care se zicea că n-au avut loc), problema grădinițelor românești, a migrațiunii etc.
„L.A.” și-a adus aportul la faptul ca localitățile Kotovski, Cernenko, Kutuzov, Suvorov să redevină au să devină Hîncești, Șoldănești, Ialoveni, Ștefan-Vodă. Multe dintre lozincile mulțimii de la mitingurile și demonstrațiile neautorizate de atunci erau preluate din „L.A.”
Toată secția de presă a C.C. nu făcea altceva pe atunci, decît să traducă în rusește „L.A.” – pentru N.Bondarciuk și V.Smirnov, apoi pentru V.Pșenicinikov.
Capul tuturor relelor era și mai rămîne pentru unii „L.A.”, care este, mai mult decît un săptămînal, care e, într-un anume fel, un simbol.
„L.A.” a fost un spărgător de gheață. Un deschizător de drumuri.
În semn de apreciere a meritelor săptămînalului, acum cîțiva ani locuitorii din satul Sauca – Ocnița intenționau să pună colhozului lor numele „Literatura și arta”. O stradă din Orhei își zice și ea „Literatura și arta”. Cineva i-a zis dlui Nicolae Dabija că chiar dacă mîine s-ar putea ca „L.A.” să dispară, săptămînalul a și intrat în istorie.
Azi revista face tentative disperate să depășească o stare de lucruri, cînd conducerea republicii a condamnat săptămînalul (care într-un fel a adus-o la putere și i-a creat și țară) la dispariție.
„L.A.” speră însă că va depăși și acest moment dificil din istoria săptămînalului, și atunci cînd va împlini venerabila vîrstă de o sută de ani, să se spună despre el: e publicația care a făcut totul atunci, demult ca să fim azi liberi și o țară cu Țara!
Scopul și obiectivele proiectului de licență. Autoarea prezentei teze de licență și-a propus drept scop să pună în lumină aportul substanțial al săptămînalului „Literatura și arta” la mișcarea de eliberare națională din Basarabia. În acest sens au fost formulate câteva obiective:
analiza contribuției deosebite a săptămînalului „Literatura și arta” la deșteptarea națională a românilor basarameni;
elucidarea conexiunilor dintre renașterea națională a basarabenilor în perioada 1989-1991 și afirmarea pe deplin a renașterii cultural-spirituale;
determinarea momentelor cruciale în evoluția mișcării de eliberare națională din Basarabia.
Instrumentarul metodologic și suportul teoretico-științific al lucrării se sprijină pe următoarele metode și procedee de investigație:
metoda documentară;
metoda analizei;
metoda diacronică (istorico-descriptivă);
metoda inducției și deducției.
Inovația științifică a tezei de licență. Ca element de noutate în economia acestei lucrări de licență poate fi considerată examinarea aproape exhaustivă (pentru prima dată în istoria culturii noastre) a aportului substanțial al săptămînalului „Literatura și arta” la mișcarea de eliberare națională din Basarabia.
Valoarea aplicativă a lucrării. Rezultatele investigațiilor noastre pot fi utilizate în elaborarea unui studiu comparativ al presei culturale basarabene prin raportare la produse similare din întregul spațiu cultural românesc. Totodată, această teză de licență prezentă interes pentru studenții și masteranzii care își vor axa obiectul de cercetare pe problematica istoriei și culturii naționale.
Structura lucrării. Prezenta teză de licență include o introducere, urmată de trei capitole cu subcapitolele respective, fiind finalizată prin concluziile de rigoare din încheiere și printr-o bibliografie selectivă a operelor și a lucrărilor consultate și citate în textul propriu-zis.
Capitolul 1 al lucrării, intitulat „Drama unei provincii istorice românești”, pune în lumină calvarul prin care i-a fost sortit să treacă acestui pământ strămoșesc.
În Capitolul 2 al tezei, „Renașterea românismului în Basarabia”, este elucidată mișcarea românilor basarabeni pentru drepturile sale etnice.
În fine, Capitolul 3 include compartimentul „Renașterea culturală și spirituală în Basarabia (1989-1991)”, în care sunt analizate, sub aspect diacronic, momentele de cotitură în emanciparea națională a basarabenilor. În acest proces nobil de „reaprindere a conștiinței naționale”, cumulat cu numeroase riscuri, săptămînalul „Literatura și arta” a avut o contribuție inestimabilă.
1. Drama unei provincii istorice românești
Basarabia nu are istorie. Trecutul, voievozii, datele, faptele ei urmează să le căutăm în istoria statului românesc Moldova, parte integrantă a căruia Basarabia a fast pînă în anul 1812, alcătuind partea ei răsăriteană. O mărturie în plus în privința românității Basarabiei o constituie pînă și numele ei, împrumutat de la dinastia valahă Basarab, la care se adăugă particula „a”, astfel încît în secolele XIV -XVI Țara Românească însăși s-a numit de multe ori Basarabia.
Vechea Moldovă cuprindea următoarele regiuni: Moldova Superioară, Moldova Inferioară și Basarabia propiru-zisă cu ținuturile Cetatea Albă, Izmail și Chilia. După ce au anexat-o în 1812 rușii au extins denumirea de „Basarabia” asupra întregii provincii cuprinsă între Prut, Dunăre, Nistru, Marea Neagră și partea de nord care se mărginea cu Austro-Ungaria.
În cadrul României, a cărei formă geografică este de cerc, Basarabia alcătuiește la răsărit un segment neregulat, ea avînd o lățime maximă de aproximativ 200 de km în sud și 22 de km în nord.
Suprafața totală a Basarabiei este de 45.629.9 km2.
În ceea ce privește populația, pe acest teritoriu din timpurile cele mai îndepărtate locuiește o populație daco-română, ea alcătuind majoritatea. Această afirmație o susținem invocînd un recensămînt din anul 1808, realizat de Divanul Moldovei cu ajutorul autorităților din patru orașe din Basarabia. Astfel, dintr-un total de 1791 de familii 1027 sînt românești. Date mult mai complete le găsim tot într-un recesămînt oficial realizat în 1817. Rezultatul acestuia demonstrează, că dintr-un număr de 482.690 locuitori, 419.240 erau români, 30.00 ruteni, 19.130 evrei, 6000 lipoveni, 3200 greci, 2600 alte naționalități.
Încă din secolul al XII-lea, expansiunea rusă ridică probleme Moldovei în Nord și Est. În 11171 se pune problema inființării unui principat rus Halici, ceea ce duce la crearea unei situații tensionante în Nordul Moldovei. Invazia mongolă dintre 1241-1242, va îndepărta pericolul pentru moment. Apariția unui stat moldovenesc între 1345-1347 va modifica considerabi1 configurația politică din zonă, fiindcă se creează un punct de control împotriva ungurilor și a mongolilor. Statul Moldova avînd autonomie propire se întindea de la Carpații Orientali pînă la Nistru și litoralul Mării Negre, iar în prima cronică de la Novgorod sînt precizate pentru prima dată frontierele meridionale și orientale ale noului stat. Orașele fortificate sînt Cetatea Albă în Sud și Hotin în Nord.
În 1484 expansiunea otomană va duce la ocuparea Chiliei și Cetății Albe pînă la linia Nistrului, otomanii ajungînd să controleze zone strategice foarte importante. În 1538 Soliman Magnificul va întreprinde o campanie împotriva Moldovei, ocupînd noi teritorii. Valahii fac apel la o cruciadă antiotomană pentru a restabili frontierele Moldovei. Astfel în 1656 principele moldovean Gheorghe Ștefan, încheie un tratat cu țarul Alexei cu scopul de a redobîndi cetățile pierdute. Iată însă ca în secolul al XVII-lea Imperiul Otoman intră în declin, fiind slăbit de războiul cu Austria din 1683-1699, iar pacea de la Karlowitz pune capăt expansiunii otomane în Europa.
Rusia sub Petru cel Mare, avînd nevoie de acces la mare, își începe expansiunea sub pretextul apărării creștinilor din Balcani: greci, sîrbi, bulgari, români. Principele moldovean Dimitrie Cantemir încheie cu Petru I la Luțk, în 1711, o alianță antiotomană cu scopul restabilirii frontierilor istorice. În urma acestui tratat, Rusia se angajă să respecte independența statală a Moldovei. Oamenii politici de stat, adresîndu-se Rusiei pentru ajutor împotriva Turciei nu și-au pus problema dezmembrării teritoriului. În 1783 imperiul otoman cedează Rusiei Crimeia și Georgia, iar în 1801 întreg litoralul Mării Negre între Bug și Nistru. După trei războaie succesive 1736-1739, 1769-1774, 1787-1792, Rusia va deveni vecină cu Moldova. Poziția strategică a Moldovei și Munteniei, va atrage însă și atenția Austriei.
Prin tratatul ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi, Ecaterina a II-a își ia titlul de protectoare a creștinilor din imperiul otoman, iar printr-un articol al unul tratat secret, cabinetul de la Sankt-Petersburg are dreptul de a numi principi în Moldova și Muntenia. Acesta a fost preludiul unui protectorat, care se va transforma mai tîrziu în o anexiune. Ecaterina a II-a a urmat prevederile testamentului lui Petru I, principalul obectiv fiind cucerirca Constantinopolului, Peninsulei Balcanice și a strîmtorilor, pentru a crea astfel o uniune politică a slavității în cadrul căreia Rusia va juca rolul principal. Dar pentru crearea acestei uniuni slave era nevoie ca Turcia să decadă sau să fie trecută pe un loc secundar în rîndul „Marilor Puteri”.
1.1. Primul rapt teritorial (1812)
Teritoriul Moldovei și Munteniei devine teatru de operațiuni militare în urma războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Campania lui Napoleon l-a făcut pe țarul Alexandru I să încheie pacea cu turcii în 1812, pentru a evita o confruntare pe două fronturi. Rusia viza un proiect de anexare a Basarabiei ce urma să cuprindă un teritoriu de 45.000 km2, cinci fortărețe și o populație de jumătate de milion de oameni. Drept urmare a acestui conflict s-a încheiat Pacea de la București, prin care Turcia a cedat Rusiei teritoriul dintre Prut și Nistru, care va intra pe viitor în componența imperiului Țarist sub numele de Basarabia. Ocuparea Basarabiei de către Rusia țarist a fost ilegală, nelegitimă și neloială, întrucît ea a fost săvîrșită prin încălcarea principiilor elementare ale dreptului internațional. Conform acestor drepturi, Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că ea însăși recunoscuse acest lucru încă la Karlowitz, cînd presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, argumentă că nu are drepturi de a face cesiune teritorială, deoarece Capitulațiile nu-i ofereau decît un drept de suveranitate.
De asemenea, dacă pentru cuceririle Ecaterinei șovinismul rus găsise unele pretexte, pentru cuceririle lui Alexandru I, nici vorbă nu putea fi de așa ceva.
Filanda este filandeză, Basarabia este românească, iar Polonia este poloneză, aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite care poartă numele de ruși, ci avem de-a face cu o cucerire prin forță a unor teritorii străine. (4)
Populația Basarabiei în momentul alipirii ei de către Rusia era de jumătate de milion de locuitori. Moldovenii predominau județele centrale și nordice, unde din punct de vedere național efectivul populației era mai omogen decît în celelalte zone ale ținutului. Imediat după alipirea Basarabiei, țarismul a lichidat orice încercări de autonomie și a luat măsuri urgente în vederea modificării structurii populației din acest ținut. Între 1812-1824 populația Basarabiei a crescut de două ori pe seama colonizarii. Aici au fost aduși 23.000 de ruși, 21.000 bulgari și găgăuzi, 7.500 de germani, care au fost așezați mai cu seamă în sudul țării. Numărul populației din Basarabia crește în favoarea elementelor străine mai ales după anul 1861, cînd emigrează aici numeroși țărani ruși, care fug datorită situației lor grele din Rusia.
Dacă în primii ani ai anexarii, țarul a acordat o largă autonomie Basarabiei, numind în fruntea provinciei un guvemator general român în persoana lui Alexandm Sturdza, atunci după 1818 el va impune în administrația din Basarabia funcționari ruși. Din acest moment începe procesul de rusificare a administrației, personalul nu cunoștea limba română, iar documentele ca urmare a acestui fapt erau redactate doar în limba rusă, și parțial în turcă, greacă. Conform legllor din 1812, s-au păstrat toate cele douăsprezece ținuturi ale Basarabiei, conduse de ispravnici, care la rîndul se supuneau guvernului provizoriu a1 Basarabiei, în componența căruia intrau numai funcționari ruși. Limba română este treptat scoasă din școli și predarea ei începe să fie facultativă, iar în biblioteci vor apărea cărți în limba rusă, înlocuindu-le pe cele în limba română. Biblioteca înființată la Chișinău în 1830 și deschisă la 1832, din cele cincisprezece mii de cărți nu aveau nici una în limba română.
Venirea în 1825 la putere a țarului Nicolae I, a avut ca rezultat instaurarea autocratismului, care viza printre altele și anularea sau micșorarea oricărei forme de autonomie locală din provinciile imperiului. Astfel unele măsuri îndreptate în această direcție au fost întreprinse și în Basarabia. Consiliul Suprem este desființat, în locul lui fiind înființat Consiliul Provincial, în care membrii nu erau aleși, ci numiți. De asemenea atribuțiile noului organism se rezumau la pregătirea unor rapoarte informative în chestiuni economice. Justiția a fost reorganizată după modelul rusesc. (5)
Imperiul rus a înrîurit cultura și obiceiurile din Basarabia prin caracteristici slavo-bizantine. În același timp ocupația a întîrziat dezvoltarea normală a poporului român, izolîndu-1 de țările-surori europene, de care aparținea. Alte teritorii românești, care au fost sub ocupația țărilor europene și au căzut sub inf1uența culturii vestice, au fost și ele înrîurite, dar în spiritul culturii și obiceiurilor europene. Românii din Moldova de Apus și cei din Țara Românească vor intra sub influența culturală și politică a Europei, prin generația tînără a acestor timpuri, din care mulți și-au făcut studiile în țările vestice. Un puternic curent de renaștere națională se va dezvolta, o mișcare pentru libertate și drepruri naționale se va înfiripa, culminînd cu rezoluția din 1348 într-o succesiune de evenimente de nestăvilit, va urma Unirea Principatelor și nașterea României, independența României – prin scuturarea jugului turcesc, instaurarea libertăților și a democrației.
În acest timp, românii moldoveni din Moldova de Răsărit s-au scufundat în bezna inculturii, din lipsa școlilor românești, urmarea politicii de rusificare dusă de cotropitori. Unii boieri și puținii intelectuali au luat legătura cu cultura europeană, indirect, prin intermediul fraților de peste Prut; altă categorie alunecase, prin forța lucrurilor, spre limba și cultura rusă. Marea masă a populației băștinașe rămăsese incultă. După 106 ani de ocupație rusească, în multe sate moldovenești proporția de analfabeți se ridica la 90% pentru bărbați și 95% pentru femei. (6)
Dacă pe plan intern, Basarabia continuă să fie supusă unei intense rusificări, iată că pe plan extern un nou conflict se conturează pe harta europeană. Redeschiderea crizei orientale în 1853 îl determină pe țarul Rusiei Nicolae I, să ia legătura cu ambasadorul englez de la Sankt-Petersburg, încercînd să schițeze acestuia un proiect de protecție a creștinilor din imperiul otoman, care urmărea ocuparea Constantinopolului și transformarea teritoriului celor două țări românești, alături de Serbia și Bulgaria, în zone de influență, dar Anglia se va opune acestui proiect. Refuzul acesteia îl determină pe tar să ocupe în 1853 Moldova și Muntenia și să facă presiuni asupra Turciei, pentru a i se acorda drept de protectorat asupra creștinilor din Imperiul Otoman.
Războiul Crimeii s-a încheiat în 1856 cu înfrîngerea Rusiei, pacea fiind consfințită de Congresul de Pace la Paris din 1865. Astfel Rusia este obligată: să renunțe la protectoratul asupra Țărilor Române, care intră sub garanția colectivă a puterilor europene, să respecte libera navigație pe Dunăre și să cedeze cele trei judete din Basarabia Meridională: Cahul, Bolgrad, Ismail – Moldovei.
Dar Rusia nu se resemnă cu situația creată de tratatul de la Paris. Și nu atît din cauza că fusese obligată să cedeze Basarabia Meridională, ci pentru că nu mai putea să domine Marea Neagră cu flota și arsenalele ei, ceea ce era incompatibil eu aspirațiile ei de mare putere și tendințele, devenite seculare, de expansiune și hegemonie. Ori de cîte ori aveau ocazia, în revendecările pe care diplomații ruși le ridicau acum, apărea problema frontierilor ruso-române, în acelaș timp cu cea de revizuire a cauzelor navale ale tratatului de la Paris. Acestea erau cele două obective esențiale ale revizionismului rus, și pe care politica imperiului o urmează cu tenacitate încă de la sfîrșitul războiului Crimeii (7). Redeschiderea crizei orientale din 1875 îi dă motiv Rusiei să înceapă un nou război cu Turcia (între 1877-1878). Acest eveniment îi permite imperiului țarist să redeschidă problema protecției creștinilor din Balcani.
În toamna anului 1876 Coceacov și I.C. Brătianu au semnat un tratat ce prevedea trecerea trupelor rusești pe teritoriul României. Convenția semnată la șaisprezece aprilie 1877 includea însă și alte două articole esențiale: 1. Rusia trebuia să respecte drepturile politice ale Statului român, rezultatele din legile interne și tratatele existente; 2. …să respecte integritatea actuală a României. Războiul ruso-turc dintre 1877-1878 este cîștigat conform Tratatului de la San Stefano de către Imperiul Rus și aliații săi. Influența Imperiului țarist se va face puternic resimțită însă în urma congresului de pace de la Berlin, cînd Rusia va cere României cedarea celor trei judete din sudul Dunării. Această atitudine a imperiului țarist, agresivă ca formă și fond, a dus la încălcarea prevederilor cuprinse în tratatul încheiat dintre România și Rusia în 1877. Una din consecinețele acestui război, a fost reintegrarea sub sceptrul suveranului Rusiei a acelei părți a Basarabiei acoperind o suprafață de 10.000 verse pătrate, care-i fusese întoarse Moldovei în 1856 și a cărei restituire satisface amorul propriu al împăratului. Din momentul alipirii celor trei judete sud ale Basarabiei, Rusia va intensifica rusificarea în această zonă, iar granița de la Prut va fi închisă definitiv după 1878 (8).
Începutul anului 1900 determina o viitoare schimbare a echilibrului european, deși pînă la izbucnirea primului război mondial imperiile țarist, otoman și habsburgic își adjudecau teritorii care nu le aparțineau. Preludiul primului război mondial e marcat de războaele balcanice, care însă nu sunt destul de palpabile pentru cabinetul imperial de la Moscova. Poziția României după eel de-al doilea război balcanic pune în evidență creșterea prestigiului diplomaței românești și în același timp ridică semne de întrebare marilor puteri europene, față de poziția României în cadrul unui viitor conflict european.
La începutul anilor 1900 în politica extenă a României se va prefigura o transformare a alianțelor politice. Venirea lui Ion.I.C.Brătianu în 1902 în fruntea Ministerului de Exteme, va face ca România să se detașeze treptat de Tripla Alianță și să se îndrepte către Antanta. După cum reiese din analiza poziției lui Ion I.C.Brătianu de-a lungul crizei internaționale din iulie 1914, acesta milita de fapt, pentru o reorientare treptată a alianțelor României, singura soluție pe care o intrezărea în conjunctură internațională a vremii, fiind o conlucrare în vederea desăvîrșirii unității statale. Printr-un complicat joc diplomatic, premierul Brătianu a reușit să determine guvernele de la Petersburg și Paris să ofere României sprijinul pentru Transilvania în schimbul adoptării neutralității de către România (9).
Teritorii locuite în marea lor majoritate de populație românească, se găseau încorporate în imperii ce aparțineau blocurilor politico-militare aflate în conflict. Transilvania, Banatul și Bucovina se numărau printre provinciile Austro-Ungariei, în vreme ce Rusia stăpînea ținutul cuprins între Nistru și Prut, De aici a apărut și dilema în care se afla Ion I.C.Brătianu, căci în acele clipe, orice politică bazată pe sentimente și nu pe rațiune era exclusă.
La patru zile de la izbucnirea războiului, principalii oameni politici francezi și ruși, au înțeles limpede că pentru a putea interesa cabinetul de la București, ar trebui să i se promită Transilvania. De îndată, ambasadorul rus i-a comunicat lui Brătianu, că ministrul de exteme Sazonov acceptă unirea Transilvaniei cu România în schimbul participării acesteia la războiul împotriva Austro-Ungariei. Astfel, către sfrîșitul lunii septembrie 1914 Sazonov și Diamandi vor elabora un proiect al unei înțelegeri ruso-române în care Rusia se angaja să recunoască dreptul României de a-și anexa provinciile Austro-Ungariei în care populația majoritară era românească (10).
După doi ani de neutralitate și permanente tratate purtate de România cu țările Antantei pentru recunoașterea cererilor sale, se semnează la 17 august 1916 un tratat politic și o convenție militară privitoare la intrarea în război și la condițiile păcii.
În timpul perioadei de neutralitate o bună parte a presei, precum și un important segment al opiniei publice românești, au început încă din toamna anului 1914 să se manifeste pentru intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. În contradicție cu acestea se manifestau unele ziare și reviste, catalogate drept germanofile, prin care se solicita guvemului alăturarea la coaliția Puterilor Centrale. În timp ce unii priveau spre Ardeal, alții priveau spre Basarabia. În martie 1915, apare la Craiova, publicația „Basarabia” care se va tipări mai tîrziu și la Iași. Pe prima pagină a celui dintîi număr e inserat articolul „Nu uitați Basarabia!”, iar în continuare găsim următoarele cuvinte: „Două milioane de Moldoveni asupriți imploră ajutorul fraților, iar Guvemul român are datoria să acționeze pentru eliberarea fraților din Basarabia, care sub jugul rusesc sunt amenințați de a-și uita originea”. În același timp a avut loc și un mic război al broșurilor, aici fiind dezvoltate, prezentate argumentele proprii și în același timp erau combătute ideile celeilalte grupări. Iată cîteva dintre titlurile broșurilor în care se agita chestiunea Basarabiei: „Atitudinea României în războiul actual”, „Nici într-un chip cu Rusia”, „Adevărații provocatori”, toate acestea sunt semnate de Radu Rosetti. Cele mai emoționante pagini au fost scrise însă de Zamfir C. Arbore. Cartea sa intitulată „Liberarea Basarabiei”, spune că „Nu este român acela care cu inima ușoară jertfește ființa românească a peste două milioane de români”. 0 bună parte a activității dusă în direcția eliberării Basarabiei se datorează în 1915, unor personalități marcante basarabene ca C.Stere, Z.Arbore, R,Rosetti, P.Cazacu, Constantin Stere, fiind unicul reprezentant al provinciei dintre Prut și Nistru în Parlamentul României, a ținut aici un discurs zguduitor în care spune că: „România, ar fi trebuit sa declare război Rusiei pentru a elibera Basarabia”.
Dar în ciuda sforțărilor sale, majoritatea opiniei publice românești, cît și numeroși oameni politici își aveau privirile ațintite asupra Transilvaniei (II). Acest lucru se explică prin aceea că, începînd cu 1892, cu răsunătorul proces al „memorandiștilor” de la Cluj, problema Transilvaniei fu „pe primul plan” și lupta statornică a românilor de dincolo de munți împotriva asupririi maghiare reținea mult mai mult atenția opiniei publice atît în România cît și în Europa. Pe de altă parte dezmembrarea monarhiei de Hobsbourg parea inevitabilă, dar nimeni nu credea că acest lucru e posibil la acea oră cu imperiul țarist (12). Românii din Basarabia nu au reușit decît sporadic să atragă atenție opiniei publice din regat asupra lor, asupra luptei naționale pc care o duceau, asupra pericolului rusificării lor.
În mintea unora a funcționat și un alt criteriu, printre celelalte, în alegerea facută. E vorba de un argument economic, G.Diamandi își întreba retoric colegii din Parlament cu ocazia discuțiilor din Cameră, pe marginea mesajului tronului: „Cîți români sunt în Basarabia și cîți români sunt peste Carpați?!” „Ce suprafață are Transilvania și ce suprafață are Basarabia?!” La rîndul său, AI.Marghiloman consemna în ale sale „Note Politice” reacția unui lider conservator: „Ar fi o crimă de neam. Nu sacrific 3-4.000.000 de români pentru 6- 7.00.000 din Basarabia” (13).
1.2. Unirea Basarabiei cu România (1918)
Reformele de după revolta din 1905 în Basarabia, a dus la o unificare a spiritelor. Elita românească din această provincie se organizează și se formează Partida Boierească, condusă de mareșalul Paul Dicescu și Partidul Democrat, care îl avea în frunte pe Emil Gavriliță.
Apare astfel prima revistă românească "Basarabia" între 1905-1906, a cărei autori militează pentru limbă, școală și biserică românească. Activitățile principale se anexează pe revendicările cu caracter cultural, îndreptate contra cărților și revistelor rusești. Renașterea elementului românesc atrage după sine cenzura imperială rusă, care ordonă suprimarea revistei "Basarabia", dar ca urmare a acestui fapt, în locul "Basarabiei" apar altele patru: "Moldoveanul", "Viața Basarabiei", "Luminătorul" și "Cuvîntul Moldovenesc" (14).
Trezirea unci conștiințe naționale la românii din Basarabia și dorința lor de a se uni cu România au fost rezultatele războiului și al revoltei rusești. Soldatul moldovean făcuse deja destule campanii pentru țar: în Crimeea, în Balcani și Manciuria.
De data aceasta, neprevăzutul operațiunilor militare l-au pus față-n față cu alți români, din rîndul armatei austro-ungare care era opusă, sau a armatei române cu care combătea alături. Află că românii din regat participau la război pentru a-și elibera frații de sub dominația austriacă și maghiariă văzu batalioanele de voluntari care se constituiau în spatele frontului rusesc, cu prizonieri de origine româmă capturați în Galiția și Bucovina. Avu deodată conștiința unei aceleiași limbi care depășea frontierele imperiului rus și ale regatului aliat, a unei nationalități mai întinse, mai bogate căreia el însuși îi aparținea. În ziua în care barierele care îl despărțeau de această lume nouă s-au prăbușit de la sine în sunet de trompete revoluționare ca zidurile Ierihonului, roadele acestei experiențe nu au fost uitate (15).
Abdicarea lui Nicolae al II-lea în mai 1917 și pre1uarea puterii de Guvemu1 Provizoriu va duce la proclamarea egalității în drepturi și celei de- autonomie a minorităților naționale. În atmosfera creată la Chișinău, Partidul Național Democrat Moldovenesc, va proclama autonomia completă a Basarabiei. Se organizează un congres prin care se cere recunoașterea autonomiei Basarabiei, conform principii1or decretate de Guvemul Provizoriu rus la 25 septembrie și reluat de bolșevici la 5 noiembrie în "Declarația drepturilor popoarelor din Rusia". Congresul reunit pe 21 octombrie 1917 la Chișinău, va proclama autonomia teritorială și politivă a Basarabiei și crearea Sfatu1ui Țării format din 120 de membri și care, din acel moment, va fa principalul și unicul organ legislativ în provincie. În fruntea Sfatului Țării va fi ales Ion Inculeț. Una din deciziile principale, pe lîngă adoptarea la 21 noiembrie a tricolorului ca drapel național al Basarabiei, va fi proclamarea pe 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Federative Moldovenești. Sfatul Țării nu e privit cu ochi buni de Rusia Sovietică, care a încercat suspendarea lui. În septembrie 1917 România încheie un armistițiu cu Puterile Centrale, iar la 8 decembrie la Focșani se pune problema anulării păcii de la Brest-Litovsk. Armistițiul de la Focșani a consfințit libertatea de mișcare a armatei române. Astfel guvemul conservator a lui Alexandru Marghiloman răspunde la apelul făcut de populația Basarabiei de a trimite trupe în provincie, și la 13 ianuarie 1918 divizia a II-a română, intră în Chișinău și luptă cu trupele bolșvice de pe Nistru.
În această atmosferă Statul Țării proclamă la 6 februarie 1918 independența Basarabiei, Ion Inculeț devine președinte al republicii (16).
Guvemul sovietic a fost nemulțumit de intervenția trupelor române. G.I.Brătianu va sintetiza astfel această atitudine: "Guvemul sovietic e nemulțumit de intervenția României în treburile interne ale Basarabiei, relațiile diplomatice sunt rupte și războiul declarat, guvernul sovietic de asemenea nu dorește să înapoieze Băncii Naționale Române tezaurul care îi fusese încredințat în timpul războiului". La 27 martie 1918 Sfatul Țării va proclama unirea cu România 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 abțineri. Răspunsul regelui Ferdinand a fost: "Recunosc această unire și mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să văd zilele în care frații noștri din Basarabia s-au întors la Patria Mamă" (17).
Sfîrșitul primului război mondial și pacea de la Paris trebuie sa rezolve problemele frontierilor noii Românii Mari. Conferința de la Paris nu a recunoscut puterea sovietica în Rusia. Autoritățile sovietice au pus problema organizării unui pleibiscit prin intermediul căruia populația din Basarabia să se pronunțe ea însăși asupra destinului său. Această sugestie a fost refuzată de delegația română în frunte cu Ion I.C.Brateanu, care va afirma că această idee este ireală și inaplicabilă. La 28 octombrie 1920 la Versailles-Franța, Anglia, Italia și Japonia recunosc prin tratat solemn unirea Basarabiei cu România. Actul e semnat în Consiliul Suprem la 3 martie 1920. Tratatul din 28 octombrie 1919 prevedea: "În interesul păcii generale în Europa, este important ca Basarabia să-și recapete suveranitatea, care corespunde aspirațiilor populației și garantează religia și limba națională. Din punct de vedere geografic, etnografic și istoric unirea Basarabiei cu România e pe deplin justificată. Ratificarea tratatului în pariamentele europene se va face astfel: în Anglia, în 1920, în Franta în 1924, Italia 1927, urmată de Grecia și Turcia în 1933 (18).
Relațiile diplomatice ale României cu Rusia sovietică au fost rupte în ianuarie 1918 din inițiativa guvenului sovietic. Ministrul plenipotențiar român la Petrograd, Constantin Diamandi a fost arestat și închis în fortăreața Petru și Pavel, vapoarele românești aflate în portul Odesa – sechestare, guvemul sovietic declarînd război României și odată cu aceasta însușindu-și și tezaurul românesc. Guvemul sovietic a condiționat înapoierea tezaurului cu predarea Basarabiei și incorporarea ei la Ucraina. În 1919 guvemul sovietic a dat un ultimatum guvenului român, cerînd evacuarea acestei provincii în 48 de ore. După expirarea termenului, Rusia nu a întreprins acțiuni de forță pe motiv că acestea ar fi putut duce la coalizarea Marelor Puteri împotriva sa.
Opusă politicii agresive a Rusiei Sovietice, România a acționat în continuare pentru reluarea relațiilor diplomatice cu aceasta pe baza principiilor dreptului internațional, recunoașterii reciproce a suveranității și integrității teritoriale.
În vara anului 1921 Lev Tolstoi îi va propune lui Lenin recunoașterea de către guvernul sovietic a Basarabiei ca parte a României, se va opune însă Rakovski, arătînd că guvemul sovietic va putea folosi problema Basarabiei în manevrele sale politice viitoare (19).
În urma unui schimb de telegrame, G. Cecerin și Alexandru Vaida Voievod se vor întruni pe data de 5 august 1923 la Tiraspol, unde printr-o Conferință, vor stabili regimul juridic de frontieră și navigație pe Nistru. La 27 martie 1924 va avea loc Conferința de la Viena, care avea ca scop restabilirea relațiilor diplomatice dintre România și Rusia, cele mai dificile fiind cele din grupa "probleme teritoriale", deoarece delegația sovietică nu recunoștea actul unirii Basarabiei ca act legal. Această conferință va suferi un eșec. Relațiile diplomatice dintre Romania și Sovietică vor fi reluate abia peste 10 ani, cînd la 21 iulie 1936 va fi definitivat la Montreux de către Nicolae Titulescu și Maxim Litvinov pactul de asistență mutuală româno-sovietic.
Pactul Ribbentrop-Molotov care s-a încheiat la 23 august 1939 poate fi numit și „înțelegerea Hitler- Stalin”, ținînd seama de telegrama adresată de Hitler lui Stalin pe data de 20 august 1939, prin care acesta accepta proiectul pactului ce urma să fie încheiat peste trei zile la Moscova.
Rusia Sovietică, pentru a ocupa cu forțele armate Basarabia, a avut nevoie de acordul lui Hitler, tot așaa precum în perioada premergătoare raptului Basarabiei de la 1812, țarul Rusiei a apelat la Napoleon (21).
Ca odinioară la Erfurt, marele imperii își împărțeau orientul și occidentul, acest pact aparent pașnic deschidea de fapt porți1e templului lui Ianus și al războiului! Pentru a avea mîna liberă în Polonia și pe fronml occidental, Germania trebuia să-i facă U.R.S.S.-ului concesiile cerute, și să nu se mai intereseze de anumite teritorii limitrofe care intrau în sfera ei de influență, azi nu mai este un secret pentru nimeni ca se avea în vedere Basarabia. România primise garanții de la puterile occidentale, dar nici una din partea Germaniei, cît despre Rusia știm foarte bine la ce se putea aștepta. Nota adresată în 22 iunie 1941 de guvernul Reich-ului U.R.S.S.-ului, preciza mai tîrziu că "ocupînd și bolșevizînd sferele de influență lăsate Rusiei în Europa Occidentală și în Balcani cu ocazia negocierilor de la Moscova, guvernul sovietic a acționat în opoziție cu acordurile care au fost încheiate". Aceeși notă menționa de asemenea că despre Bucovina nu fusese vorba, ceea ce confirmă încă o dată că Basarabia fusese cuprinsă în "sfera de influență" sovietică. Proclamația Fuhrerului asupra cauzelor și originilor războiului este și ea categorică în această privință: "Rusia nu ne-a declarat niciodată că avea în România alte interese cu excepția Basarabiei".
Avem să ne lămurim la București de "noul curs" al politicii sovietice. După ocuparea Poloniei orientale, în 18 septembrie 1939, de către trupele U.R.S.S.-ului, acestea învăluiau teritoriul român de la nord de Nistru și avansau pînă la inima munților în Galația. Guvernul de la Moscova făcea abuzuri de declarații pașnice, dar în care se întrevedeau din ce în ce mai mult alte intenții. În 30 martie 1940, comisarul cu Afacerile Externe expunea net problema despre politica externă a U.R.S.S. "Printre Țările învecinate din sud, spunea el cu această ocazie, există doar una cu care nu avem pact de neagresiune, România." Aceasta se explică datorită existenței unei probleme în litigiu nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de U.R.S.S., deși aceasta nu a pus problema reluării Basarabiei prin forța armelor. Deci, nu există nici un motiv de agregare a relațiilor ruso-române. Urmau apoi tot felul de considerații mai puțin liniștitoare asupra faptului că interesele Uniunii Sovietice la București erau reprezentante de un simplu însărcinat cu afaceri de la misterioasa dispariție în 1938 a consilierului Butenko, erou de roman politist, asupra căruia nu ne oprim aici. Totuși avertismentul era clar și plus, de la agresiunea din decembrie 1939 împotriva Finlandei, U.R.S.S. fusese exclusă din Societatea Națiunilor căreia nu-i respectase clauzele de secuntate.
Poate, dacă războiul pe frontul occidental s-ar mai fi prelungit, așa cum spera încă de la început, pentru a profita dupa epuizarea reciprocă a celor doi adversari, U.R.S.S.-ul , ar mai fi așteptat înainte de a trece de la intenții la fapte. Dar dezvoltarea fulgeratoare a ofensivei germane, în mai 1940, o obligase să se decidă. Guvernul Reichiului era brusc înștiințat de cel al U.R.S.S. că acesta dorea să-și însușească eventual prin forță Basarabia și Bucovina septentrională. Pe 26 iunie U .R.S. S. a efectuat concentrări masive de trupe sovietice de-a lungul Nistrului și la frontierele Galiției, lăsînd să se întrevadă clar preparativele U.R.S.S.-ului (22)
Notele ultimative ale guvernului sovietic din 26 și 27 iunie 1940 adresate României, acte de punere în aplicare a înțelegerii secrete dintre Stalin și Hitler, urmate de invazia și ocuparea prin forță, începînd cu 28 iunie 1940, ale Basarabiei, Nordului Bucovinei și ținutului Herța, împotriva voinței populației din aceste teritorii românești au reprezentat, în mod clar o încălcare flagrantă a suveranității, integrității și independenței statale a României, o expresie directă, și brutală a "dreptului forței” în relațiile internaționale.
Nordul Bucovinei, străvechi teritoriu românesc, nu a făcut obiectul protocolului secret, dar a fost menționat în ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940.
Anexarea aceastui teritoriu este un caz unic în relațiile internaționale, deoarece, deși nu a aparținut niciodată Imperiulul Rusiei și nici Ucrainei și nu a constituit obiect de discuții între România și U.R.S.S., el a fost revendicat cu titlu de "despăgubire" de către U.R.S.S. pentru că Basarabia făcuse parte din România în anii 1918-1940. Ținutul Herța, teritoriu românesc, care nu a fost nici el menționat în Protocolul adițional secret și nici în ultimatumul sovietlc, a fost încorporat printr-un procedeu abuziv, exclusiv pe cale armată.
În fața forței brutale imperiale, guvernul român, în răspunsul său din 28 iunie 1940, a declarat că pentru a evita declanșarea războiului "se vede silit" să evacueze Basarabia și Nordul Bucovinei. De fapt, România, nu a cedat aceste două provincii care sunt trup din trupul său, ci doar le-a evacuat sub amenințare. Fărîmițarea ulterioară a teritoriului anexat, prin punerea parților lui de Nord și Sud sub administrația Ucrainei, a constituit continuarea politicii staliniste de deznaționalizare forțată a provinciilor locuite de români.
Toate aceste acte, ca, de altfel și celelalte acțiuni de forță întreprinse în spațiul geografic dintre Marea Baltică și Marea Neagră, ca urmare a înțelegerilor din Pactul Ribbentrop-Molotov, au constituit o manifestare pregnantă a politicii imperialiste de anexiune și dictat, o agresiune fățișă împotriva suveranității și intereselor naționale vitale ale unor state vecine, membre ale Ligii Națiunilor, acțiune stalinistă care a constituit, de asemenea, o încălcare gravă a normelor conduitei statelor în relațiile internaționale, a obligațiilor asumate din Pactul Briand-Kellogg din 1928 și Convenția privind definirea agresorului din 1933 de la Londra (23).
Evoluția evenimentelor în timpul celui de-al doilea război mondial, a făcut ca după 1 ianuarie 1942, cînd s-a constituit Coaliția Națiunilor Unite, Anglia și S.U.A. să înceapă să cedeze presiunilor sovietice și la 26 mai 1942 între Anglia și U.R.S.S să fie semnat un tratat de alianță în războiul contra Germaniei hitleriste. Acest tratat avea și o clauză secretă, care prevedea recunoașterea de către Anglia a drepturilor U.R.S.S. asupra teritoriilor ocupate în anii 1939-1940, Basarabia și Bucovina de Nord. După Bătălia de la Stalingrad, cînd puterile Axei au suferit un mare eșec, rolul U.R.S.S în război va crește.
La 18 decembrie 1943 are loc Conferința miniștrilor de exteme ai U.R.S.S, S.U.A și Angliei, unde reprezentantul englez și cel american au căzut de acord ca U.R.S.S. să aibă dreptul asupra statelor foste aliate ale Germaniei. La 30 martie 1944 trupele sovietice au intrat în Cernăuți, iar pînă în aprilie au ocupat județele Bălți, Soroca și Chișinău. În aceste împrejurări Ion Antonescu va ordona evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord (24).
La 2 aprilie 1944 Molotov a declarat că nu dorește să ia părți din teritoriul românesc, dar intrarea armatelor sovietice pe teritoriul României este dictată de unele necesități militare. Această declarație a fost urmată de pregătirea condițiilor pentru încheierea convenției de armistițiu cu România. În ceea ce privește granițele, se impune stabilirea graniței româno-sovietice din 1940. Propunerile oferite de sovietici au fost apreciate de Ion Antonescu și Iuliu Mariu ca fiind propuneri grele pentru țară. Motivul principal, care l-a determinat pe Ion Antonescu să refuze propunerile sovietice, a fost acela de a nu face un act prin care să recunoască pierderea Basarabiei și Nordul Bucovinei. Acest act ar fi însemnat implicit renunțarea la Cartea Atlanticului, care nu recunoștea schimbările teritoriale efectuate în timpul războiului, totodată Ion Antonescu nu dorea să trateze doar cu rușii, solicitînd și prezența unei misiuni anglo-americane. Problema viitoarei frontiere cu U.R.S.S. a fost abordată în cadrul tratativelor secrete româno-anglo-americane și româno-sovietice din primăvara anului 1944 la Madrid, unde secretarul Mihai Antonescu a arătat că România consideră "insuficiente" garanțiile lui Molotov din 2 aprilie și a solicitat o declarație publică a președintelui S.U.A. prin care să se asigure că nu va fi nici un amestec în treburile interne ale României și vor fi recunoscute frontierele înainte de 30 august 1940. Mihail Antonescu, informat de secretarul său asupra demersurilor întreprinse și-a dat seama că România ar trebui să amîne problema Basarabiei pînă la Conferința de Pace. În vara anului 1944, cînd România era ocupată numai în nord de trupele sovietice, Anglia a oferit România, Uniunea Sovietică, în schimbul Greciei. În urma ofensivei declanșate la 20 august 1944 de către V.R.S.S., trupele româno-ungare au cedat Tighina, Cetatea Albă, Comrat și Călărași în sud, Iași și Vaslui în Nord.
Actul de la 23 august 1944 a produs o schimbare radicală a situației strategice în Europa de sud-est. După această dată România a continuat războiul alături de Puterile aliate împotriva Germaniei. La 28 august Guvernul de la București a solicitat U.R.S.S. recunoașterea pentru România a calității de cobeligerant. Delegația română destinată semnării armiestițiului a venit pe 30 august 1944 la Moscova. Convenția de armiestițiu s-a semnat în noaptea de 12-13 septembrie 1944 de către delegația română și guvernele U.R.S.S., Angliei și S. U.A. Convenția reglementa situația internațională a României în perioada de după 23 august 1944 și cuprindea douăzeci de articole. Arbitrajul de Viena a fost declarat nul și neavenit, frontiera de stat între U.R.S.S. și România rămînea cea stabilită în 28 iunie 1940. În continuare o rezolvare a problemei Basarabiei și Nordului – Bucovinei nu s-a găsit, deoarece în Comisia Aliată de Control, singurii care decideau erau numai sovieticii. Conform acordurilor din anii 1944-1945 americanii și englezii au rămas impasibili de soarta României și a altor state mici ca Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda (25).
Dezbaterea și definitivarea proiectelor tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda au făcut obiectul lucrărilor Conferinței de la Paris a miniștrilor de externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței, care s-au desfășurat între 25 aprilie – 12 iulie 1946. Proiectul tratatului cu România avea aceleași prevederi stabilite de armistițiul din septembrie 1944, fiind pus în discuția Consiliului miniștrilor de exteme la cea de-a nouăsprezecea ședință din 7 mai 1946, Dictatul de la Viena a fost declarat nul și neavenit, recunoscîndu-se tratatul de la Trianon, care a stabilit în 1920 granița româno-magheara. În privința frontierei româno-sovietice, delegația britanică a făcut propuneri ca în Basarabia să fie restabilită frontiera fixată prin așa-zisul "acord sovieto-român" din 28 iunie 1940. Cu toate că România cîștiga Transilvania, ea pierde încă o dată Basarabia (26).
1.3. Rusificarea Basarabiei sub emblemă sovietică
Instalarea comunismului în România și transformarea țării într-un stat satelit al U.R.S.S. a făcut ca pentru aproape două decenii după 1944, problema Basarabiei să fie abandonată de România. Îndată după ocuparea de către trupele sovietice a teritoriilor românești de la est de Prut și integrarea lor în cadrul U.R.S.S., guvernul român a interzis orice referire la Basarabia.
Din 1955, România va fi încadrată în Tratatul de la Varșovia politic, iar economic prin aderarea la C.A.E.R. România va fi supusă ocupației militare sovietice pînă la 1958, după care va avea loc retragerea trupelor sovietice, premisă pentru această fiind garanții1e date de România cu privire la menținerea țării în sfera de influență sovietică. Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simtomele mai vechi ale conflictului dintre București și Moscova, se vor transforma în acțiuni politice concrete (1 ). Noua echipă de conducere a statului și guvernului în frunte cu Ion Gh.Maeur, va păși pe calea unei politici orientate spre occident. La cristalizarea acestei poziții naționale și antisovetice va contribui desigur și un anume sentiment – românesc tradițional antirusesc. Dar din punct de vedere al sovieticilor raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfîrșitu1 anilor 50, avînd ca substrat nu numai problemele economice ci și cele teritoriale. Nu întîmplător, cu ocazia a unui Congres al Muncitorilor, N.S.Hrușciov va declara: "E cunoscut faptul, că actualul teritoriu al R.S.S. Moldovenești, a fost ocupat de regele României și reunit la momentul potrivit cu teritoriul sovietic. Nu există nici o dispută în ceea ce privește frontierele între România și U.R.S.S., deoarece ambele state sunt socialiste, dirijate de interese comune și urmărind același scop: comunismul. Aceasta nu împiedică, însă, ca în momentul de față să existe printre locuitorii României oameni, care cred că Moldova constituie o parte a României"(2).
Din 1960 are loc reorganizarea politică a României atît pe plan intern cît și pe plan extern. Noul curs menit în primu1 rînd de a cîștiga opinia publică, a avut ca element esențial declanșarea unei ample campanii de derusificare, ce a culminat în 1963 cu închiderea tuturor instituțiilor rusești create între 1946-1948. Factorul care a permis Bucureștiului să se distanteze de Moscova cu mai puțină teamă de reacția acesteia a fost schisma chineză, ostilitatea Chinei față de U.R.S.S. Reactualizarea litigiului basarabean și chiar fondarea premizelor diplomatice, pentru o eventuală dobîndire a teritoriului, devenea imaginabilă numai cu sprijinul unei superputeri în stare să se opună Sovietelor (3). Atitudinea Bucureștiului de independență față de Moscova este tot mai încurajată de Beijing, care încearcă să asocieze revendicările românești față de U.R.S.S. cu cele chineze din Orientul Apropiat. Astfel la 10 iunie 1964, Mao Tse Dung va declara: "Teritoriul ocupat de U.R.S.S este prea mare, ea ocupă multe teritorii străine, printre acestea și o parte din România, cred că a venit timpul să se pună capăt acestei situații"(4). Tot în 1964, ambasada Chinei de la București, va difuza o hartă a României cuprinzînd și Basarabia. Susținerea de către Mao a revindecărilor României în problema Basarabiei a fost puternic resimțită de sovietici, declarațiile liderului chinez devenind obiectul unor critici aspre din partea lui Hrușciov.
În aprilie 1965, cînd în urma dispariției lui Gh.Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu, devine noul lider al partidului, politica internă și externă au fost angajate pe o direcție nouă, diferită de cea pe care mergeau alte țări est-europene. Partidul a refuzat să secondeze Moscova în dorințele ei de hegemonie asupra mișcării comuniste internaționale, apropiindu-se mai mult de China.
La 24 ianuarie 1966 s-a sărbătorit în România cea de-a 107-a aniversare a Unirii Principatelor Moldova și Țara Românească, o aluzie demonstrativă făcîndu-se la Basarabia, care în Evul Mediu fusese o parte a principatului Moldovei, fiind evidentă. Sărbătoarea Unirii a urmărit și scopu1 de a-i aminti Rusiei Sovietice că Basarabia este o parte a României.
Un nou moment de tensiune în relațiile româno-sovietice apare la începutul lunii mai 1966, cînd Nicolae Ceaușescu critică atitudinea P.C. R. dintre cele două războaie, care a acceptat Basarabiei de la România (5). Secretarul general al Partidului Comunist din Moldova Ivan Bodiul, favoritul lui Brejnev, condamnă acest punct de vedere, considerîndu-l ca o propagandă burgheză cu tente naționaliste și șoviniste cu pretenții teritoriale contra U.R.S.S. Kremlinul nu a luat niciodată poziții directe față de conducătorii de la București, el acționînd prin intermediul liderilor de partid de la Chișinău. Sînt semnificative în acest sens cuvîntările lui I.Bodiul la plenarele C.C. din Chișinău, care aveau un caracter tipic comunist (6).
La 7 iulie 1970 România și U.R.S.S. au reînoit "Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală", care prevedea inviolabilitatea frontierilor naționale ale statelor ce au aderat la acest pact și luarea de măsuri pentru a împiedica o eventuală agresiune din partea altor state revanșarde.
Pe data de 2 august 1976 Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită în R.S.S.M. cu ocazia a celei de-a 36-a aniversari de la constituirea acesteia în republica sovietică. De la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial pînă în 1976 era prima vizită făcută de reprezentanții conducerii de la București în R.S.S.M. Cu această ocazie Ceaușescu evită să discute problema Basarabiei, intrînd în întrevederi doar problema colaborării dintre poporul sovietic și român, acest fapt l-a făcut pe Brejnev să declare că Ceaușescu nu ar avea pretenții teritoriale la U.R.S.S.(7).
În toamnaa anului 1976 L.Brejnev va vizita Bucureștiul, fapt ce a avut unele repercursiuni în direcția diminuării manifestărilor de independență a României față de Moscova. Din acel moment problema basarabeană a fost abandonată, conducerea de la București urmărind îmbunătățirea relațiilor cu Moscova. De altfel, reconcilierea româno-sovietică nu a fost deplină și nici de durată, pozițiile celor două partide fiind diferite în unele probleme cum ar fi cea a integrării militare în cadrul Tratatului de la Varșovia și cele economice în C.A.E.R.
După venirea lui Gorbaciov la putere, occidentul nu mai vede în liderul de la București un factor de contrapondere a dominației sovietice în Europa de Est. Erodarea încrederii occidentului în Ceaușescu începuse încă din anii 70 odata cu amplificarea cultului personalității, a politicii represive neostaliniste și de încălcare a drepturilor omului. Relațiile Gorbaciov-Ceaușescu dintre anii 1985-1988, nu au fost fructuoase, fiindcă lui Gorbaciov nu-i plăcea tendința lui Ceaușescu de independență față de Moscova, dezaprobînd și politica „greșită” dusă de România în cadrul comunității socialiste. Declarația din 5 octombrie 1988 făcută de Gorbaciov la Kremlin, trădează intenția acestuia de a-l înlocui pe Ceaușescu.
Schimbarile de regim din țările est-europene între 1988-1989, s-au datorat într-o măsură oarecare lui Anotoli Lukianov, vicepreșdinte a Sovietului Suprem al U.R.S.S. care, în urma unor misiuni secrete întreprinse de Europa de Est, s-a reușit înlocuirea unor conducători vechi cu alți noi: a lui Ianoș Kadar în Ungaria și al lui Erick Honecker în R.D.G (8).
La 20 noiembrie 1989, Ceaușescu va declara în fața Congresului al XIV -lea al P.C.R., că este necesară revizuirea consecințelor Pactului Ribbentrop – Molotov din 23 august 1939. Această declarație punea în discuție principiul inviolabilității frontierelor, afirmat în 1975 la Helsinchi. În urma acestei Declarații, pe data de 24 noiembrie 1989 la Kremlin se hotărăște eliminarea lui Ceaușescu din funcție. Această eliminare a fost convenită în cadrul înțelegerii de la Malta din 2 decembrie 1989 între președintele S.U.A. George Bush și cel al U.R.S.S. Mihail Gorbaciov. Nu poate fi negat faptul, că serviciile de specialitate sovietice au fost implicate în evenimentele din decembrie 1989, care au avut loc în România.
În concluzie se poate afirma faptul, că în perioada postbelică a existat o preocupare reală a comuniștilor români pentru Basarabia, că dincolo de prundențele și demagogia oficială a regimului comunist, în România a existat un autentic curent național ce s-a dovedit benefic în asigurarea premiselor procesului redobîndirii identității etnice și a mișcării de emancipare a românilor din Basarabia (9).
În contextul eforturilor Bucureștiului pentru fundamentarea ideologică a litigiului cu Moscova în legătură cu teritoriile românești ocupate de U.R.S.S., descoperirea unor manuscrise inedite ale lui Karl Marx în arhiva Institutului internațional de istorie socială din Amsterdam în care "părintele comunismului" condamnă în cuvinte aspre politica rusească față de Principatele Române Moldova și Țara Românească și îndeosebi răpirea și ocuparea Basarabiei, au reprezentat o mano cereasco pentru obiectivul urmorit. Editarea acestor documente în mai 1964 și punerea lor în circulație va determina reacția publicisticii sovietice, care va susține că manuscrisele lui Marx erau note de lectură și extrase din lucrarea lui Elias Reynoult "Istoria politică și socială a Principatelor Danubiene", care la rîndul său utilizase cartea lui Nicolae Bălcescu "Problemele economice ale principatelor Danubiene". Deci apecierele referitoare la Basarabia ar fi aparținut lui Bălcescu și nu lui Marx susțin publiciștii sovietici.
În 1967 apare la Paris, la editura "Minoid", lucrarea "Aspecte asupra relațiilor ruso-române, retroespectiv și orientativ", avîndu-i ca autori pe Grigore Filitti, Radu Florescu și Dumitru Gherman. Iar în luna martie a aceluiași an la Editura Academiei republicii Socialiste Române va mai apărea o lucrare intitulată „Orașe și fortărețe în Moldova secolului X-XVI", aparținînd autorului Constantin G.Giurescu. Aceste două lucrări combat teza istoriografiei sovietice cu privire la expansiunea în Evul Mediu în Moldova, explicînd că Moldova a aparținut dintotdeauna României. După 1968 începe să se manifeste duelul științific purtat între români și sovietici. Arheologilor sovietici care susțineau că granițele dintre vechile culturi dacice și scitice treceau de-a lungul Prutului, istoricii români le răspund că în urmă cu 2000 de ani, teritoriul dintre Prut și Nistru aparținea arealului în care a avut loc procesul etnogenezei românești. În ceea ce privește impactul slavilor asupra populației autohtone, istoriografia română conchide că românizarea ariei de etnogeneză se sfîrșește înaintea venirii slavilor.
Urmărind cu consecvență ordinile venite de la Moscova, conducerea comunistă locală de la Chișinău asigură tipărirea și distribuirea a numeroase materiale de propagandă menite să contracteze „naționalismul” românesc și să impună în continuare teza aberantă conform căreia moldovenii nu ar fi români. Cel mai puternic atac de acest fel îndreptat împotriva istoricilor români a fost cartea „Organizarea statului sovietic moldovenesc și problema Basarabiei”, apărută în 1974 la Chișinău, sub semnătura lui A.M.Lazarev, academician fără pregătire istorică și președinte al Sovietului Suprem al R.S.S.Moldovenești. Lazarev reia, în linii generale poziția din perioada interbelică a P.C.R. care milita pentru „eliberarea Basarabiei”. El va spune adresîndu-se istoricilor români, că nu are nici o importanță de cîți ani afirmă ei că moldovenii sunt români, căci Moldova Sovietică nu va deveni niciodată teritoriu românesc” (11). Făcînd aluzie la invazia Cehoslovaciei din 1968, Lazarev nu se va sfii să amenințe, că dacă revendicările privind Basarabia și Bucovina de Nord vor continua, atunci românii ar risca să aibă aceiași soartă. Revanșa românească își atinge apogeul între 1974-1976, cînd apar lucrări ce demonstrează clar dorința de unitate a românilor. Pe tema unirii din 1918, apar lucrările lui Ion Ardeleanu și Mircea Mușat. În februarie 1976 Ștefan Pascu publică în „Magazin istoric” un articol despre Marea Unire din 1918, subliniind că „Unirea Basarabiei cu România a fost voința unanimă a populației (12).
Dezbaterile polemice vor continua în domeniul istoriografiei, mai ales cu prilejul celei de-a 6O-a aniversări a formării statului național unitar în 1978 și al celui de-al XV-lea Congres Mondial de științe de la București în august 1980. În 1982 toate manualele de istorie din România vor vorbi despre anul 1918 ca despre unul ce a dus la crearea unui stat național cuprins între frontierele sale naționale. Mușat și Ardeleanu vor publica în 1983 „Istoria statului național unitar român", în care se va vorbi despre raptul Basarabiei din 1812, de unirea din 1918 și raptul teritorial din 1940, folosindu-se totodată termeni antirusești și antisovietici (13).
În perioada cuprinsă între 28 iunie-2 august 1940 s-a format R.S.S.M. hotărîtă de Biroul politic al C.C. U.R.S.S. La 10 iulie 1940 la Moscova a avut loc Ședința comună a Biroului Politic al C.C. al P.C. la care s-a adoptat hotărirea "Cu privire la reunirea populației moldovenești a Basarabiei cu populația moldovenească a R.A.S.S.M.».
De la 10 iulie și pînă la 2 august 1940 s-a elaborat hotărîrea "Cu privire la stabilirea frontierei dintre R.S.S.M.", conform căreia ținuturile Herța, Hotin, Acherman au fast incluse în componența R.S.S.U. Această delimitare a fost făcută prin dictat, neluîndu-se în considerație structura națională a ținuturilor. Consecința acestui dictat a fost pierderea de către R.S.S.M. a ieșirii la Dunare și Marea Neagră. Această răpire a județelor a fast confirmată încă o dată pe data de 2 august 1940, cînd s-a hotărît formarea R.S.S.M. și includerea în componența Ucrainei a acelor trei județe și a Nordului Bucovinei. În urma acestei hotărîri R.S.S.M. va pierde peste 36 mii km2, o populație de peste 310 mii de români basarabeni și bucovineni, care vor fi incluse în componența R.S.S. Ucrainene.
La 14 august 1940 C.C. al P.C. din U.R.S.S. a transformat organizația regională de partid din R.S.S.M. în P.C. din Moldova, fiind creat totodată și Biroul C.C. al P.C. în componența căruia au intrat numai ruși, Rusia și Ucraina. E semnificativ faptul că în sfera producției lucrau mai puțini comuniști decît în cea administrativă. La 26 august în R.S.S.M. a fost creată Uniunea Leninist-Comunistă a Tineretului din R.S.S.M. Prin această hotărîre s-a luat la controlul partidului comunist toată activitatea tineretului.
În primele zile ale lunii iulie 1940 comuniștii au lichidat sindicatele libere din Basarabia, în locul lor fiind înființate organe de conducere ale sindicatelor de tip sovietic din R.A.S.S.M. Sindicatele au fost controlate rigid de P.C. și aveau rolul de a fi o verigă de transmisie între mmase și partidul comunist. Organele politice, administrative, economice au fost importante în mod arbitrar din Rusia și Ucraina și implantate aici cu forța (14).
La 8 februarie 1941 au început lucrările primei sesiuni ale Sovietului Suprem al R.S.S.M., iar la 10 februarie sesiunea a aprobat "Constituția R.S.S.M", care a consfințit reanexarea Basarabiei, instaurarea regimului totalitar și formarea R.S.S.M. Această Constituție nu era nimic altceva decît o copie fidelă a celei din U.R.S.S. Baza ei a constituit-o "proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție", – economic, iar politic – „Sovietele de deputați ai oamenilor muncii". Sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S.M. a ales Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M., compus din 27 de persoane, președinte fiind ales F.Brovco. La sesiune a fost format Guvernul, Compus din Consiliul Comisarilor Norodnici. Măsurile luate imediat după adoptarea Constituției și formarea noului guvem au fost îndreptate spre rapida naționalizare și confiscare a fabricilor, întreprinderilor, băncilor, transportului feroviar și fluvial.
Din 1940 în R.S.S.M. a fost adoptată așa-numita reformă agrară sovietică, care a fost aplicată în Basarabia în două etape: în prima a fost confiscat pămîntul țăranilor înstăriți, al mănăstirilor și bisericilor, iar în a doua etapă a reformei – 106. 119 ha de pămînt au fost fărîmițate și împărțite tăranilor cu puțin pămînt. Către 15 noiembrie 1940 însă problema agrară nu va fi soluționată, iar din luna iulie a aceluiași an va începe organizarea sovhozurilor în cadrul cărora țăranii vor fi transformați în proletari agricoli și încadrați în munca socialistă.
La 22 iunie 1941 a început războiul Germaniei îndreptat împotriva U.R.S.S. România prin Pactul Tripartit încheiat cu Germania devine aliata acesteia și participă la acțiunile militare din est, eliberînd în lunile 1941 toată Basarabia. Către luna august 1941 Basarabia și Transnistria intrau sub administrația românească. Sovietele locale și raionale dispar, Basarabia e proclamată unitate administrativă independentă cu centrul la Chișinău, iar județele răpite în 1940 de Ucraina sunt acum restabilite avînd în frunte cîte un prefect.
Actul de la 23 august 1944, prin care Antonescu a fost înlăturat din funcția sa, a avut drept consecință ieșirea României din războiul împotriva U.R.S.S. și trecerea ei de partea Puterilor Aliate. Către sfîrșitul lunii septembrie 1944 România, Basarabia și Bucovina au fost ocupate de armatele sovietice. În luna martie 1944, împreună cu Armata Roșie s-au reîntros în Basarabia și Prezidiumul Sovietului Suprem al R.S.S.M. în frunte cu F.Brovco. După 24 august 1944 pe teritoriul Moldovei a fost adusă brigada a 25-a N.K.V.D. care a restabilit cu forța puterea sovietică pe întreg teritoriul R.S.S.M. (15) După 1944 R.S.S.M. a fost condusă de un guvern și un partid comunist, care au avut drept obiectiv rusificarea românilor din Basarabia. Statul Sovietic fiind centralizat, guvernele republicilor nu aveau competențe deosebite, ele erau doar simple instrumente ale conducerii de la Moscova. Majoritatea membrelor guvernului republican era constituită din ruși și ucraineni.
Între 1944 și 1971 atît din cadrul C.C. al P.C. cît și din cel al Biroului politic al Comitetului Central constituit la cel de-al XIII-lea congres al partidului în februarie 1971 era format din 9 membri, dintre care cinci erau ruși, trei ucraineni și un singur român Petru C.Lucinschi (16). În ianuarie 1981 erau doi români în noul Birou Politic ales la cel de-al XV-lea Congres al P.C.M, restul fiind ruși și ucraineni.
Manifestările naționale românești îi puneau pe sovietici în următoarea dilemă: fie să lase P.C. din R.S.S.M. și conducerea acestuia pe mîna elementelor ruso-ucrainene care se bucurau de încrederea Kremlinului, dar provocau totodată și reacția națională a moldovenilor, fie să românizeze partidul și cadrele sale, în scopul întăririi sentimentului național. Pînă la urmă s-a acceptat prima altemativă, conducătorii sovietici motivînd că majoritatea moldovenilor sunt analfabeți și deci incompetenți de a ocupa anumite posturi în cadrul partidului și statului (17).
Practicate și de regimul țarist înaintea celui sovietic, deportările au reprezentat cea mai eficace și totodată, inumană metodă administrativă utilizată pentru deznaționalizarea grupurilor etnice. Între anii 1938-1944 ea a fost aplicată masiv de sovietici în teritoriile ocupate ale Poloniei, României, Cehoslovaciei și Țărilor Baltice, de la început fiind ocazionată în general de trimiterea la muncă forțată. Deportările au constituit atacul cel mai direct împotriva substanței etnice a românilor din Basarabia. Pe baza criteriului cronologic, ele pot fi departajate în mai multe etape astfel: De la 28 iunie 1940 la 22 iunie 1941, în primul an al ocupației sovietice, au fost deportați reprezentanții burgheziei locale și persoanele care avuseseră un oarecare rol în viața politică din România.
Un al doilea val de deportări, și cel mai dur, a fost între anii 1947-1952, cînd prim secretar al C.C. al P.C. din R.S.S.M. a fost Leonid Brejnev (1950-1952). Ca obiectiv principal pentru sovietici l-a constituit nu numai desființarea unei clase, ci chiar exterminarea elementului românesc.
Regimul s-a străduit de a realiza un echilibru demografic, în locul românilor deportați fiind aduși tot atîția coloniști de origini diferite: găgăuzi, ciuvași, bașchiri sau uzbeci. Noii coloniști primeau casele abandonate ale celor deportați, slujbe și împrumuturi de stat. În perioada dintre 1953-1960 au fost deportate din republică 3803 familii (20). Ca urmare a acestor transferări de populație, potrivit recesămîntului efectuat în 1989, configurația etnică a Basarabiei se prezenta astfel: dintr-un total de 4.335.360 de locuitori, 2.794.793 erau români, rușii și ucrainenii constituiau luați împreună 1200 000. Deci acest recensămînt demonstrează că în ciuda deportărilor și colonizărilor practicate de regimul sovietic în Basarabia în perioada postbelică, populația românească încă mai constiuia o majoritate covirșitoare (21).
Paralel cu deportările, s-a declanșat o puternică ofensivă împotriva valorilor culturale ale poporului român. Un străin pe nume Coval, ajuns în fruntea organizației republicane a Partidului Comunist, a declarat că alfabetul latin nu mai corespunde cerinței de a exprima nuanțele materne ale moldovenilor și a decis introducerea alfabetului chirilic (22).
Apogeul rusificării Basarabiei a fost atins în perioada postbelică dominată de teoriile lingvistice ale lui Marr, care pînî în 1950, au servit drept paravan științific al politicii de contopire ale celorlalte limbi din URSS cu limba rusă, destinată să devină viitoarea limbă mondială, cum fusese altădată latina. În această epocă, a celui mai crunt stalinism, nu s-a ezitat să se recurgă la mijloace administrative pentru impunerea supremației limbii ruse asupra celorlalte idiomuri. Potrivit acestor teorii "moldoveneasca" este considerată o limbă lipsită de istorie, un idiom slavo-român destinat să se transforme în limba slavă. Căderea sub dominația sovietică a popoarelor Europei Centrale, a făcut inoportună menținerea teoriei lui Marr ca poziție oficială a conducerii U.R.S.S. Stalin va dezaproba această teorie, dar nu va renunța la obiectivele de rusificare. Identitatea limbii "moldovenești" cu româna avea să fie constatată de numeroși specialiști lingviști, care vor observa că "moldovenii" sunt din punct de vedere lingvistic de nedeosebit față de vorbitorii de limbă română. În anii 50, scriitorii basarabeni întîmpină dificultăți deosebite în a-și dezvolta o literaturo națională proprie. Creația literară a vremii era puternic dominată de dogma stalinistă, potrivit căreia singura cultură veritabilă era cea proletară, consacrată formării "omul nou" și care desemna de fapt cultura rusă.
La sfîrșitul anului 1965 primul secretar Ivan Bodiul, va declara că limba rusă este înțeleasă de toți locuitorii moldoveni. Între 1970-1979, proporția românilor care își declarau limba națională ca limbă maternă a descrescut de la 97% 1a 96%, iar procentul românilor care își declarau rusa drept limbă maternă a descrescut de la 2% la 3,3%. În perioada lui Brejnev, autoritățile sovietice au depus eforturi considerabile pentru a folosire a limbii ruse în R.S.S.M. Astfel în 1970, 34% dintre românii din Moldova declarau limba rusă ca o a doua limbă folosită, această proporție crescînd la 46% în 1979 (23).
Conducerea C.C. al P.C.U.S. al P.C.M., organele de stat din Moldova continuau în mod stalinist să ignore intelectualitatea, oamenii de cultură, contrapunîndu-i clasei muncitoare, țărănimii colhoznice. Învățămîntul a fost și el dominat în totalitate de ideologia comunistă. În anii 1960-1965 s-a redus numărul total al școlilor de la 2.569 pînă la 1.664. Fenomenul se explică prin concentrarea învățămîntului, comasarea și integrarea școlilor, apoi transformarea lor în școli medii. Numărul școlilor medii a crescut de la 356 în 1960 pînă la 887 în 1989 (24).
Sub aspect național tabloul era următorul: școlile ruse constituiau 72%, școliJe mixte ruso-moldovenești 23% și cele moldovenești numai 5%. Școlile nu numai că erau puține, dar erau în majoritatea rusești, iar în capitală copiii moldoveni deși constituiau 50% dispuneau de numai 5% de locuri în școala națională. Conținutul instruirii și educației în școli nu era determinat de pedagogi și de personalități în didactică, ci de C.C. al P.C.U. R.S.S., care își promovau politica prin intermediul organelor lor republicane, regionale și locale. Prin hotărîrea C.C. al P.C.U.S. și C.M. al U.R.S.S. "Cu privire la unele modificări ale predării istoriei în școli”, a fost modificat conținutul științelor sociale. Istoria predată nu numai că nu satisfăcea exigentele adevărului, dar îl și păgubea aducînd daune irecuperabile procesului de studiu prin falsificarea ei de la origini (25).
În perioada dintre 1950- 1987 au fost înființate numeroase teatre: în iulie 1957 a luat ființă Teatrul Academic de Stat de Operă și Balet din R.S.S.M, Teatrul dramatic rus din Bălți cu o trupă moldovenească transformată în 1970 în Teatrul moldovenesc muzical-dramatic "V.Alecsandri". Repertoriul teatrelor din variat, dar și contradictoriu după conținutul și nivelul artistic realizat, el propagînd ideologia comunistă.
Mass-media, partea componentă esențială a vieții spirituale a R.S.S.M. a exercitat o putemică influență politică ideologică asupra oamenilor. Fiind în întregime dirijată de structurile de partid, mass-media era dispozitivul care lansa în popor directivele C.C. al P.C.U.S. și ale C.C. al P.C.M. Datorită conducerii de partid, mijloacele de informare în masă nu admiteau discuții, existența de opinii diverse și libertatea cuvîntului. Între 1956-1985 C.C. al P.C .M. a lansat mai mult de 300 de hotărîri și instrucțiuni cu privire la activitatea mijloacelor de informare în masă. Majoritatea ziarelor și revistelor din această perioadă erau editate în limba rusă. Din 53 de reviste numai 17 se editau în limba română, aceasta constituind doar 32%, în timp ce populația băștinașă alcătuia 65%, iar cea rusească numai 10,2%.
În domeniul editorial era practic aceiași situație, în cadrul sistemului totalitar cartea ca obiect a1 culturii fiind pusă și ea în sprijinul construirii socialismului și societății comuniste. În 1959, cînd s-a decis refacerea aparatului de stat, s-a constituit editura "Cartea Moldovenească", iar în 1966 a mai fost fondată editura "Lumina", menită să editeze literatură didactică. Pentru satisfacerea cerințelor crescînde ale poporului de literatură artistică, în 1977 a fost fondată editura "Literatura artistică". În ansarnblu, toate editurile din R.S.S.M. au editat în 1960 peste 1038 de titluri de carte cu un tiraj total de peste 8 mln. de exemplare. În limba română, însă apărea mai puțin de jumatate din toată literatura editată în Moldova. Prin intermediul editării literaturii de limbă rusă, nu se propaga doar cultura și ideologia imperială, ci se rusifica și populația băștinașă, care pierdea interesul pentru cultura și literatura natională. Au fost editate cu tiraje enorme operele clasicilor marxism-leninismului: K. Marx, Fr.Engels, V.Lenin, L.Brejnev și C.Cernenco.
Muzica a fost și ea folosită de sistemul totalitar pentru propagarea ideo1ogiei comuniste. O atenție deosebită s-a acordat separării "muzicii moldovenești" de "muzica română", în scopu1 de a pune în opozitie dezvoltarea culturii în aceste două spații românești. Unicul gen de muzică, ce nu a fost controlat de regimul totalitar, a fost cel de muzică populară, prin intermediul căruia poporul își exprima gîndurile, durerile, sentimentele naționale, comunitatea de veacuri a românilor (26).
După reocuparea Basarabiei din 1944 Uniunea Sovietica, pe lînga schimbările de ordin administrativ și cultural, s-au produs schimbări structurale și pe plan bisericesc-spiritual: s-a desființat toată administrația românească de pînă atunci, care se baza pe principiile Statutului din 1925 (centre eparhiale, protopopiate, asociații bisericești). În locul Mitropoliei Basarabiei a rămas la Chișinău o simplă Episcopie dependentă de Patriarhia Moscovei. Episcopiile Cetății Albe, Ismailului, Hotinului au fast desființate. La cîrma eparhiilor din Chișinău și Cernăuți au fost numiți ierarhi ruși sau ucraineni, care nu cunoșteau nici limba și nici tradițiile românești din Basarabia.
Dupa anexarea teritoriilor românești la fostul stat sovietic, a început o campanie antireligioasă feroce, îndreptată mai ales împotriva Bisericii ortodoxe. Din cele peste o mie de biserici din Basarabia au fast închise aproximativ 500, între care și catedrala din Chișinău.
După 1957-1958 a urmat o nouă etapă de luptă contra religiei, fiind închise alte peste 300 de biserici ortodoxe, rămînînd deschise mai puțin de 200 (27).
Regimul totalitar a întreprins atacuri metodice asupra călugărilor și a așezărilor monastice. Dacă în decursul anilor 1940-1941 nu conteneau arestările, executările și deportările clerului, atunci după 1944 sînt reluate presiunile asupra mănăstirilor și schiturilor, calificate ca "focare" de întunecime și ultime "fortărețe" de rezistența contra ideologiei comuniste și a puterii sovietice. În anii 50-60 s-a înregistrat punctul de vîrf al ofensivei sistemului totalitar comunist asupra mănăstirilor, asupra credinței strămoșești. Prin metode brutale au fost desființate peste 20 de mănăstiri și schituri, unele din ele avînd o existență de secole și făcînd parte din patrimoniul istoric și cultural al națiunii. "Mănăstirile Basarabiei, spunea atît de emoționant și plastic poetul și piblicistul Nicolae Dabija într-un eseu, au fost ca niște cetăți de apărare în vreme de răstriște, ele au protejat și credința, dar și țara. Mai ales după ce Alexandru Lăpușneanu a primit poruncă de la turci să facă una cu pămîntul cetățile Moldovei, locul acestora l-au luat mănăstirile și bisericile. Situate în peisajele cele mai frumoase ale țarii, în văi adînci, pe podișuri urcate în cer sau pe prispe de rîu, pe culmi de dealuri sau la umbra codrului, mănăstirile Basarabiei sunt ca niște perle de frumusețe și zidire sufletească" (28).
După anexarea teritoriilor românești de către statul sovietic, au fost închise peste 20 de mănăstiri și schituri de o importantă valoare istorica și culturală: Suruceni 1957, Căpriana 1961, Noul Neamț 1962, Curchi 1952, Coșelăuca, Răciula, Vărzărești și Pripiceni în 1958, Zloți 1950 (29). "Pentru a închide unele biserici și mănăstiri, vine să rupă negura tăcerii așezată pe crimele comise de regimul sovietic istoricul Mihail Gribincea, se ajunge pînă la aplicarea forței militare, deoarece oamenii se ridicau în apărarea ultimilor locuri unde își puteau purifica sutletele. În iunie 1950, locuitorii satului Răciula, raionul Călărași, și-au apărat mănăstirea și biserica din localitate timp de 9 zile. În urma acestui eveniment 8 bărbați au fost judecați și condamnați la diferite termene de privațiune de libertate"(30). Între anii 1944-1948 mulți preoți și călugări au fost arestați și deportați alături de credincioșii lor în Siberia și Kazahstan. Între acestea se numără preoții Gheorghe Armașu, Ioan Sochircă, Antonie Vuștean și mulți alții. Chiar și unii dintre preoții refugiați în țară au fost arestați și deportați în U .R.S.S. (31).
Un caz aparte îl constituie acel al ieromonarhului Seraflm Dabija, care a fost egumentul mănăstirii din Zloți, raionul Chimișlia, fondată în 1943 de călugării veniți de la mănăstirea Suruceni. A fost arestat și deportat în 1949 pentru activitate îndreptată împotriva orînduirii sovietice. După cum a putut să afle recent nepotul sau Nicolae Dabija, cunoscutul poet și publicist, dosarul acestei mănăstiri conținea documente și informații scrise în românește. După deportarea starețului, schitul Zloți a fost transformat într-un grajd de vite, iar viețuitorii lui transferați în alte mănăstiri (32). Preocupați mereu de rusificare, sovieticii nu au uitat nici de Biserică, ultimul focar de păstrare a spiritului național, pe care s-au străduit să o rusifice și să o desfiinteze. Dar totuși în pofida acestor lucruri după 1950 în unele biserici din Basarabia s-au găsit și unii preoți care au continuat ținerea slujbelor în limba maternă, riscînd astfel să fie arestați și întemnițați.
Aceasta i-a făcut pe țăranii basarabeni să nu-și uite limba și tradiția. Păstrarea ființei naționale nu s-a datorat însă numai acestor preoți, ci în general poporului român care s-a dovedit un bun conservator al tradiției și ființei sale naționale. Astfel politica de rusificare a suferit un eșec, nereușind sa-și atingă în totalitate obiectivele (33).
2. Renașterea românismului în Basarabia
2.1. Mișcarea românilor basarabeni pentru drepturile sale etnice (1948-1987)
Pînă la "restructurare", rezistența în fața rusificării și deznaționalizării, lupta pentru drepturile etnice ale românilor din Basarabia a fost posibilă numai sub formula moldovenismului. Orice manifestare de românismera urmărită de KGB și sancționată sever (exmatricularea studenților, destituirea din posturi, ostracizarea oamenilor de artă, închiderea accesului la mijloacele de informare în masă, nepublicarea, ca în cazul poetului Nicolae Țurcanu, privațiunea de libertate în penitenciare sau spitale de bolnavi psihici, cum a fost cazul lui Ion Vasilencu – pentru că s-a pronunțat pentru unitatea lingvistică moldo-română și revenirea la alfabetul român, sau al lui Gheorghe David, arestat chiar la începutul restructurării în 1987 – închis la spitalul de psihiatrie din Dnepropetrovsk, timp de doi ani, apoi eliberat la insistența opiniei publice și reabilitat).
Simpla identificare a „limbii moldovenești" cu cea română constituia un motiv de îngrijorare pentru autorități. De exemplu, în 1951, directorul Institutului de Istorie, Limbă și Literatură I. D. Ceban, trimite la C.C. al P.C.M. un raport pe patru pagini, cerut de acolo, în care se aduce la cunoștință faptele "reprobabile" ale colaboratorilor institutului, G. Bogaci și V. Coroban de a fi afirmat că limba literară moldovenească nu există, că ea ar fi totuna cu limba română, că "în R.S.S.M. și România ar putea fi o limbă și două națiuni". La unele din conferințele științifice ale Institutului de Istorie, Limbă și Literatură, din octombrie 1949, Emilian Bucov a atras atenția celor prezenți că "unii oameni nu au luat cuvîntul de teamă de a nu fi învinuiți de ploconire în fața apusului și naționalismului". La o conferință precedentă, din luna martie 1949, I. D. Ceban declară că „pe frontul construcției național-culturale s-au conturat două tendințe: una de-a noastră, sovietică, și alta – străină nouă”.
Iată de exemplu, cum explică pericolul identificării "limbii moldovenești co limba români" I. I. Bodiul pe atunci secretar al C.C. al P.C.M., la plenarea din septembrie 1959 al C.C. al P.C.M.: „Aici se vorbește despre identificarea limbii moldovenești cu cea română. Apoi merg mai departe și demonstrează unitatea culturală a poporului moldovenesc și român, apoi vorbesc și despre frontierele teritoriale. Dacă e să merg mai departe în același fel, atunci… vor demonstra că moldovenii și românii sunt o singură națiune".( 1)
Predecesorul său, S. Serdniuc, prim secretar al C.C. al P.C.M., interzisese într-o manieră asemănătoare, la aceeași plenară din 1959, discuțiile despre alfabetul român: "E timpul să punem capăt discuțiilor neîntemeiate, gratuite și fără folos privind trecerea la alfabetul latin. Oare nu e clar că asemenea discuții poartă un substrat politic nesănătos, că ele nu corespund nicidecum intereselor integrării dintre cultura noroadelor rus, moldovenesc și celorlalte”.
E greu de imaginat azi, în acele vremuri, însă, învinuirea de a aduce prejudicii legăturilor "norodului" moldovenesc cu poporul rus, era una dintre cele mai grave. (De altfel, aceleași învinuiri au răsunat și la adresa adepților revenirii la alfabetul latin în 1988-1989). Pe de altă parte, în problema limbii literare, mai important se arată salvarea ei sub orice nume. Sfera ei de utilizare a fost redusă imediat după ocupație întocmindu-se limba rusă în producție, administrație, în sistemul judiciar, al ocrotirii sănătății etc. Sfera de folosire a limbii băștinașilor era redusă, treptat ca fiind vorbită doar în sate și în unele școli. Despre degenerarea "limbii moldovenești", rusificarea ei, reducerca spațiului de existență, dar și necesitatea revenirii la alfabetul latin s-a vorbit îndeosebi la Congresul III al Uniunii Scriitorilor ținut la Chișinău pe 14-15 octombrie 1965. S-a menționat și lipsa de materiale în limba maternă, dominația limbii ruse în toate sferele vieții sociale, scrierea anunțurilor, firmelor, numelor de străzi numai în limba rusă. Reacția autorităților a fost la fei de negativă ca și zece ani în urmă, afirmațiile scriitorilor fiind calificate "în cadrul ședinței biroului C.C. al P.C.M., dedicate acestui congres, drept „tendință de mărginire națională", "nesănătoase" și "naționaliste". Operîndu-se mici schimbări (în privința firmelor, denumirilor de străzi) P.C.M. a continuat același curs de rusificare și deznaționalizare, adoptat de P.C.U.S. sub frumoasa formulare a "apropierii și înfloririi popoarelor", a formării "unei noi comunități istorice de oameni – poporul sovietic unic".
Către anii 70 "limba moldovenească" se menținuse doar în învățămîntul mediu, în sfera pregătirii pedagogilor, iar la Institutul Politehnic, Institutul de Medicină și cel Agricol – doar la predarea unor discipline umaniste (3). La crearea situației anormale ce a influențat negativ dezvoltarea mai multor națiuni și limbi naționale,- scrie profesorul Ion Ciornîi, șeful catedrei de "limbă moldovenească" de la Universitatea de Stat "V.I.Lenin" din Chișinău, întru-un articol intitulat "Funcțiile sociale ale "limbii moldovenești", publicat în "Moldova Socialistă" din 29 martie 1989, – a contribuit în mare măsură la cunoscuta teorie și politică antileninistă de contopire a limbilor și națiunilor, teoria formării unei limbi comune pentru toate popoarele sovietice". Anume prin această politică pe care autorul o apreciază drept "greșită", s-au îngustat funcțiile limbii moldovenești", i s-a impus o "dezvoltare unilaterală". "S-a ajuns la aceea, scrie I.Ciornîi, că instruirea în "limba moldovenească" se înfăptuiește numai în șolile medii de cultură generală, se scriu în limba respectivă opere artistice, unele articole și studii științifice, iar toate celelalte manifestări ale vieții culturale, sociale politice, economice au loc în limba rusă…, documentele administrative, actele oficiale, legale și actele lingvistice, corespondența dintre instituții se înfăptuiește numai în limba rusă… Odată cu inițierea politicii noi a lui Gorbaciov "Perestroica", începînd cu 1987 lupta românilor basarabeni pentru renașterea drepturilor naționale va fi reluată cu o mai mare amploare, iar centrul ideologic al rezistenței etnice împotriva rusificării va deveni Uniunea Scriitorilor din RSSM ( 4).
2.2. Perestroica și lupta pentru emancipare națională a românilor basarabeni
Unii analiști occidentali au considerat că în ultimii ani ai epocii brejneviste, Moscova își manifeststă peocuparea pentru a reinterpreta și revigora idiologia ei marxist-leninistă, care devenise un obstacol serios pe planul politicii interne, iar în politica externă ridică stavile în calea atingerii țelurilor politicii de forță și în special în realizarea obiectivelor vizînd obținerea unor avantaje din partea Occidentului. Cheia înțelegerii politicii de "Perestroică" și "Glasnosti" se găsește nu atît la Mihail Gorbaciov cît la predecesorul său Iurii Andropov. Șef al KGB-ului timp de 15 ani înainte de a deveni secretar general, Andropov era omul cel mai bine informat din URSS. ( 5) El a sesizat însă în anii 1970 că previziunea lui Lenin despre "depășirea capitalizmului" de către socialism și prăbușirea iminentă a sistemului capitalist era falsă și că, dimpotrivă, foarfecele între est și vest se deschidea tot mai mult în favoarea Occidenului, Andropov anticipînd necesitatea restructurării sistemului.
Restructurarea economică va trebui să impună unele schimbări notabile și în domeniul politicii externe: realizarea acestora nu ar fi fost posibilă fără moderarea considerabilă a obiectivelor luptei de clasă și revoluției mondiale.
Venirea la putere în 1985 a lui Mihail Gorbaciov îl va face pe acesta să dezvolte și să pună în practică programul conceput de Andropov.
Gorbaciov și-a propus de la început drept obiectiv principal adaptarea Imperiulul sovietic la economia de piață, pentru a menține statutul de putere mondială a URSS-ului.(6)
Evenimentele ulterioare întîlnirii mondiale economice la nivel înalt de la Londra din iulie 1981, vor arăta că Occidentul în mod evident nu e pregătit să vină în ajutorol URSS cu ceva mai mult decît cu sfaturi bune. Sub raportu1 efectelor sale asupra politicii exteme, interzicerea temporară din aanul 1991 a P.C.U.S. a însemnat părăsirea de către Moscova a liniei idiologice marxist-leniniste și a stalinismului cu strategia sa de dominație (7). Politica externă a lui Gorbaciov va fi una a neintervenției și a neamestecului în treburile interne ale vreunui stat socialist membru al tratatului de la Varșovia.
Va fi acuzată intervenția în 1956 în Ungaria și în 1968 în Cehoslovacia. Politica lui Gorbaciov a dat tomul unor schimbări în Europa de Est, de pildă: unificarea Germaniei în 1990. Gorbaciov a dat garanții în ce privește intervenția în treburile interne ale statelor socialiste satelite ale URSS-ului, însă el nu a dat aceste garanții și republicilor din propriul imperiu în eventualitatea cînd aici ar apărea unele mișcări. Venirea la putere a lui Gorbaciov și promovarea noii sale politici a determinat slăbirea opresiunii naționale în republici, ceea ce a dus neîntîrziat la dezlănțuirea sentimentelor naționale, oprimate atîta timp.
Conflictele armate azerbaigeano-armene, ca și evenimentele legate de aspectul revendecărilor naționale clare din Țările Baltice și din Gruzia, au arătat că politica lui M.Gorbaciov se va confrunta cu alte probleme decît cele pe care le-a anticipat și că soluțiile la care se va apela vor fi tot cele tradiționale: represiunea armată, întrebuințată în republicile sudice. I-au urmat alte represiuni – în Gruzia, Ucraina, pentru ea în ianuarie 1991 să urmeze o intervenție armată în Lituania care-și proclamase independența. Reușita "perestroicii" să depindă de soluținarea problemei naționale.
Dar „experimentul" lui Gorbaciov eșuează odată cu trimiterea de trupe în Lituania ( 11).
Gorbaciov a vorbit în cartea sa "Perestroica" de egalitatea în drepturi care ar fi existat, fiindcă ideea bilingvismului prin care se precizează că și rușii aflați în alte republici ar urma să învețe limba naționalității majoritare nu s-a pus în practică. De asemenea, hotărîrea din vara anului 1988 de promovare a "limbii moldovenești a răsunat fără efect.
Chiar și mai mult trîmbițata plenară unională în problema naționalităților a fost ratată. Deci, nu se putea admite o mare libertate a naționalităților, ele trebuiau stăpînite în continuare pentru a preveni prăbușirea imperiului (12).
Ideile novatoare ale lui Gorbaciov și-au găsit răsunet în majoritatea republicilor din cadrul URSS. Modul cum a reacționat diverse naționalități, în Armenia, Azerbaidgean, Georgia, Țările Baltice a fost ratată. Deci nu se putea admite o mai mare libertate a naționalităților, ele trebuiau stămînite în continuare pentru a preveni prăbușirea imperiului.
Ideile novatoare ale lui Gorbaciov și-au găsit răsunet în majoritatea republicilor din cadrul URSS. Modul cum au reacționat diverse naționalități, în Armenia, Azerbaidgean, Georgia, Țările Baltice a fost prezentat cu mai multe sau mai puține detalii în presa occidentală. Și în Republica Moldova au avut loc evenimente însemnate și convulsii interne, acestea însă au atras prea puțin atenția observatorilor occidentali. După cum se știe, în Basarabia spre deosebire de celelalte republici, procesul de rusificare în cele patru decenii, a fost mult mai intens.
Aceasta s-a caracterizat, în principal, prin declararea limbii ruse la limba oficială în pofida faptului că majoritatea populației (64%) constituită din români, iar denumirea republicii era de R.S.S.M., prin înlocuirea alfabetului latin cu cel chirilic, prin numărul mare de școli în limba rusă și allele. Acum sosise momentul ca toate aceste nedreptăți să fie reclamate, și nizuințele basarabenilor să fie revendicate ( 13).
Conceptul de "glasnosti" enunțat de Gorbaciov, a avut darul să trezească interes în imperiul sovieto-rus în care se afla marea "închisoare a naționalităților", expresia atribuită de Lenin, Rusiei țariste, dar devenită și mai reală în perioada Rusiei comuniste.
După ce secole de-a rîndul, relațiile dintre clasa conducătoare rusă țaristă și apoi cea comunistă și naționalitățile din teritoriile cucerite în diferite epoci istorice, au fost bazate pe minciună, iată că unul dintre noii conducători vorbște de un fel de sinceritate, care trebuie să existe în relațiile dintre conducători și mase. Din perspectiva acestui nou concept inițiat de Gorbaciov, românii din Basarabia ar dori să se spună adevărul asupra unui șir întreg de fapte privind istoria, cultura, și viața lor de zi cu zi. Astfel ei ar dori să știe de ce a fost nevoie să se inventeze teoria după care limba pe care o vorbesc, ar constitui o limbă aparte distinctă de limba română pe care Stalin și urmașii lui au numit-o "moldovenească" (14). În ceea ce privește istoria aceste provincii românești și a întregului spațiu dintre Carpați și albia Nistrului, basarabenii ar dori să se scrie o istorie adevărată, în cadrul căreia să se precizeze, care au fost în decursul veacurilor relațiile Moldovei cu vecinii și cu alte state. De ce astăzi se vorbește numai de relațiile cu rușii? De ce există astăzi două Moldove, una românească și alta rusească? De ce în anul 1812 s-a spus provinciei dintre Prut și Nistru "Basarabia", și de după 1944 i s-a spus RSSM?
Manifestările îndreptate în direcția revendicărilor naționale a revenirii alfabetului latin, a proclamării limbii române ca limbă unică în stat și a scrierii istoriei adevarate, au început încă în 1987, acestea mobilizînd mai multe categorii ale populației: pe primul loc situîndu-se scriitorii, apoi oamenii de știință și studenții la care s-au alăturat românii moldoveni din toate păturile sociale. În adunările publice ținute în parcuri sau în săli anume destinate, în presă și în special în publicația Uniunii Scriitorilor, "Literatura și Arta" și chiar în „Moldova Socialistă", s-au făcut cunoscute doleanțele celor mulți cît și procesele de rusificare și asimilare, care s-au practicat în spatele teoriei lui Stalin și apoi a lui Brejnev. (16)
În 1987 M. Gorbaciov va face apel la ajutorul cineaștilor și scriitorilor la două congrese unionale de mare rezonanță, indemnul lui se oprește însă la aceste două congrese de nivel unional, amendamentele lui nu coboară la republici, cu excepția Moldovei, care transformă o conferință scriitoricească obișnuită în congres, condeierii refuzînd să părăsească sala și obținînd astfel dreptul de a face alegeri, de a schimba vechea conducere a Uniunii Scritorilor din Moldova Sovietică, de a revizui conducerile revistelor literare, de a lansa un nou program de lucru, care ar fi în favoarea limbii "moldovenești" ca limbă de origine latină (nu slavă) și ca limbă de stat, în R.S.S.M., de revenire la grafia latină, la procesul comunicării firești cu cultura, literatura și arta românească. Revista "Literatura și Arta" susține o campanie de largi ecouri în întreaga Moldovă și în România, unde această publicație începe să fie căutată. Pe lîngă Uniunea Scriitorilor din Chișinău ia ființă și cercul literar „Alexei Mateevici", care antrenează tinerii de vîrsta liceului și a facultății în direcția națională. Tot pe lîngă Uniunea Scriitorilor va lua ființă Frontul Popular din Moldova, care va începe o adevarată carieră politică printr-o serie de mitinguri neautorizate, dar de o remarcabilă organizare și eficiență.
Poezia „Limba noastră" de Al. Mateevici este recuperată și devine un adevărat imn național prilejuind solidarizarea în jurul ei a unor mulțimi impresionante de oameni (17).
Sub presiunea intelectualității de creație, Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei adoptă la 26 mai 1987 două hotărîri: "Cu privire la îmbunătățirea învățării limbii moldovenești în republică" și „Cu privire la îmbunătațirea limbii ruse în RSSM".
Pe fosta clădire a C.C. al P.C.M. firma apare și în limba română. Este prima spargere de gheață a scriitorilor lupta se desfășoară conform unei legi a contrapunctului cu presiuni insistente dintr-o parte și cu valorificarea unei tactici a tergiversării și a amînării din partea cealaltă. Schimbul de focuri se întețește în primăvara anului 1988 după apariția în revista "Nistru" Nr. 4 a studiului-program a lui Valentin Mîndîcanu "Veșmîntul ființei noastre" în care se spune decis: "batjocorirea limbii materne era și este însoțită de fetișezarea servilă a limbii ruse". Articolul spulberă cu vehemență cele două mari neadevăruri: dogma limibii moldovenești.
Veșmîntul firesc al limbii rnoldovenești este alfabetul latin.
Aproape în fiecare număr "Literatura și Arta" se discută problema limbii române din Basarabia. Baricadele se fortifică din ambele părți: articolele lui Mîndîcanu, V. Bahnaru, sunt întîmpinate cu multă ostilitate de Andrei Borș și Vasile Stati, și alți conservatori din presa de partid (18). În totala contradicție cu spiritul nou denumit democratic și cu ideea de "glasnosti", nu lipsesc amenințările camuflate sau directe și vechile acuzații de naționalism. O impresie deosebit de neplăcută a produs intervenția procurorului republican N.C.Demidenco, care a scos din arsenalulul stalinist și brejnevist vechile arme. Atît de departe a fost el de noțiunea de democrație și de "glasnosti" încît atunci cînd a apărut în revista "Literatura și Arta" o caricatură care satiriza alfabetul chirilic el nu s-a putut stăpîni să profereze în întrega presă tot felul de amenințări la adesa celui care a executat-o și a redacției.
Se poate afirma că anul 1988 a fost un an de răscruce, de mari frămîntări, în care cei aproape trei milioane de români moldoveni au făcut totul ca să se salveze de la moartea etnică. Neamul mergea spre pieire. Ghilotina ucigătoare de neamuri – rusificarea, le atîrna deasupra capetelor. Acesta a fost un an de convulsii și de zbucium, care a început cu declararea unor adevăruri crude, cu dezvăluirea stării de lucruri în care se află limba română (20).
Raportul lui Simion Grossu prezentat plenarei C.C. al P.C.M. din 27 aprilie 1988, pledează pentru dezvoltarea continuă a bilingvismului național-rus atît în instituțiile de învățămînt superior cît și în școlile medii de specialitate. Acestei arme strategice ale partidului intelectualii îi opun o armă strategică efectivă; semilingvismul care degradează limba română și o transformă într-o limbă "macaronică". La o plenară a comitetului orășenesc de partid din Chișinău din aprilie 1988, N. F. Bondarciuc, secretar al C.C. al P.C.M. cu problemele ideologiei, afirmă că "înlocuirea alfabetului slavon ar duce la aceea că, în mod practic – toată populația ar rămîne analfabetă, ar cauza o pierdere ireparabilă dezvoltării culturii socialiste moldovenești (21).
Perfecționarea armelor și încercarea unor noi mijloace de perversiuni ideologice tensionează atmosfera, în mai 1988 secretarul al C.C. al P.C.M. examinează mersul îndeplinirii hotărîrilor din 26 mai 1986, punînd accentul iarăși pe bilingvismul real. Scriitorii propun o nouă contraprobă, adoptînd în cadrul adunării lor generale din 27 mai 1988 un Apel către Conferința XIX unională de partid în care se constată o "stagnare înnoită” în Moldova, starea gravă a economiei, culturii și limbii române. Luînd act de lipsa în componența delegației Moldovei a reprezentanților intelectualității și în deosebi a scriitorilor, deși ei au propus pe D. Matcovschi, I. Hâdircă, N. Dabija și Gh. Malarciuc, întru a-i reprezenta, adunarea generală "exprimă actualei republicii neîncrederea sa, consideră incompetentă delegația moldovenească desemnată pentru Conferința a XIX-a de partid și-1 roagă pe tovarășul Gorbaciov să reprezinte la Conferința unională de partid interesele intelectualității moldovenești și ale tuturor forțelor din republică ce aderă la restructurare". La Conferința PCUS din 28 iunie 1988 M. Gorbaciov apreciază înalt "contribuția din ce în ce mai mare a intelectualității la realizarea restructurării", afirmația care sfida, evident, actiunea șefilor din Chișinău (22). La 15 iunie 1988 scriitorii basarabeni vorbesc despre necesitatea revenirii la alfabetul latin în cadrul unei ședințe a secretariatului Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, unde au fost invitați pentru a fi mustrați în prezența unor membri ai Biroului PCUS, pentru "votul de blam adresat CC al PCM", publicat în săptămînalul „Literatura și Arta" N. F. Bondarciuc secretar cu ideologia la Chișinău este cel care atacă, dar scriitorii moldoveni – M. Cimpoi, N. Dabija, Gh.Malarcjuc, I. C. Ciobanu, sunt apărați de confrații lor ruși – E.Evtușenko, R. Rojdestvenschi, V. Corotici.
Temerara înfruntare a scriitorilor cu conducerea partidului duce la o primă cedare importantă: CC fotărăște în iulie 1988 să ia măsuri radicale "pentru studierea istoriei limbii moldovenești și dezvoltarea ei", constituind o comisie interdepartamentală a Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM pentru studierea istoriei și problemelor limbii moldovenești, în care sunt incluși și scriitorii: Gr.Vieru, N.Dabija, M.Cimpoi.
În componența comisiei internaționale, conduse de Alexandru Mocanu, președintele Prezidiumului Sovietului Suprem (cei doi locțiitori fiind pomenitul N. Bondarciuc și academicianul H. Corbu), au mai fost cooptați lingviști, scriitori, istorici. Prima ședință iarăși a demonstrat existența argumentelor pro și contra, a unei strategii a prudenței și amînărilor care se interfera cu una deschisă și categorică în favoarea rezolvării imediate a problemei statutului limbii române în Basarabia și revenirii la alfabetul latin (23).
În luna august 1988 se fac numeroase demersuri din partea unor grupuri de părinți către Dumitru Zidu, ministru al învățămîntului, în care se cer deschiderea de școli românești în comune și orașe. Valul de frămîntări va crește, iar un moment important îl vor constitui scrisorile deschise și apelurile adresate poporului din Basarabia de către scriitori, intelectuali, oameni de știință
În aceste scrisori se precizează că nu este o altă cale pentru salvarea limbii, decît decretarea ei ca limbă de stat, revenirea la alfabetul latin și anularea teoriei eronate prin care se susține deosebirea dintre limba română și cea moldovenească (24). Publicația „Învățămîntul Public" din 17 septembrie 1988 inserează o scrisoare deschisă adresată Comisiei Interdepartamentale, semnată de 66 de intelectuali prin care se cere să se pună capăt unui capitol rușinos al lingvisticii conjunctuale din republică – teoria celor "două limbi" romanice.
Această poziție compromisă, menționează autorii, s-a soldat cu un singur efect sinistru: degradarea pe toate căile a limbii vorbite de băștinași și mutilarea conștiinței și gîndirii lingvistice. Cît privește alfabetul latin, el „nu trebuie transformat într-o sperietoare politică pentru prietenia popoarelor". La 31 octombrie la Chișinău a fost convocată o consfătuire a savanților lingviști romaniști din URSS, care au adoptat următoarea Rezoluție:
Consfătuirea de lucru privind teoria variabilității și aplicării la situația lingvistică din RSSM recomandă Comisiei interdepartamentale:
1. Decretarea limbii naționale din RSSM – limbă de stat în republică.
2. Recunoașterea unității limbilor care funcționează în RSSM și în România.
3. Revenirea la sistemul grafic latin.
Împotriva rezoluției a votat numai Ion Ceban, reacționarul "lingvist" care a vorbit în întreaga perioadă postbelică despre existenta a două limbi. CC al PCM rămînea astfel de unul singur adept al concepției lingvistice învechite a lui I. Ceban. Despre activitatea Consfătuirii nu s-a vorbit nici la radio, nici la televiziune sau presa oficială. Alarmați de tergiversările nemaipomenite scriitorii întreprind acțiuni diverse. Motivul alarmei este oficializarea limbilor naționale în Azerbaijean, Gruzia, Armenia, Estonia, Letonia, Lituania, unde campania de luptă a fost începută mai tîrziu și s-a desfășurat cu mai puține impedimente din partea autorităților. Faptul confirmă părerea scriitorilor că Moldova este "cetatea stagnării", deznaționalizării și haosului. „Cerem ca limba maternă a moldovenilor să fie decretată ca limbă de stat a RSSM. Considerăm absolut necesară revenirea limbii noastre la grafia latină". Apelul a fost semnat de 157 de scriitori, la care au aderat ulterior și alții prin declaratii în presă (25). Partidul însă nu se va lăsa convins, căutînd să mobilizeze din nou forțele potrivnice rezolvării problemelor limbii române în Basarabia. În ziua de 11 noiembrie 1988 apar „Tezele Comitetului Central al PC al Moldovei, Prezidiului Sovietului Suprem, Consiliul de Miniștri al RSSM „Să afirmăm restructurarea prin fapte concrete". Vechile argumente sunt scoase iarăși la iveală, adică bilingvismul național-rus. Problema de a conferi limbii "moldovenești" statutul de limbă de stat este considerată „extrem de complicată și delicată". "În ce privește problema identității celor două limbi est-romanice, nu există îndoială că "moldoveneasca" și româna sunt limbi ale aceluiași grup etnic. Între ele, într-adevăr nu există o mare deosebire. Dar recunoașterea comunității, identității cu alte limbi din grupul romanic, nu poate servi drept temei pentru a renunța la ea în favoarea unei alte limbi. "În materiaiele publicate peste hotare se savurează intens problema limbii moldovenești, este pusă la îndoială însăși existența ei. În ultimul timp a început să fie împărtășită și la noi această idee. Partidul este preocupat, după cum se vede de păstrarea demnității moldovenești", călcînd însă pe toate celelalte.
Grafia latina este respinsă pe același motiv. Se mai adaugă argumentele supreme ale internaționalismului și cheltuielilor economice enorme. Tezele supranumite de scriitori „protezele” partidului, caută s închidă definitiv orizontul limbii române în Basarabia: „Istoricește s-a stabilit tradiția națională a folosirii grafiei slave în scris. Alfabetul chirilic deservește de veacuri cultura poporului moldovenesc, este obișnuit pentru el, corespunde în asamblu naturii fonetice a limbii moldovenești, în afară de aceasta de scrisul slav se folosesc și alte națiuni și naționalități care trăiesc în republică. Trecerea la alfabetul latin va necesita cheltuieli de miliarde, o enormă risipă materială, ceea ce va duce inevitabil la zădărnicirea programelor sociale plasate pentru următoarele decenii, va aduce daună bunăstării populației, se va răsfrînge negativ asupra dezvoltării ei spirituale, o va face să rămînă pentru mulți ani analfabetă” (26).
Scriitorii nu întîrzie să riposteze și la 16 noiembrie are loc o nouă plenară a Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor cu tema: "Scriitorul și destinele limbii mateme". Prozatorul Vladimir Beșleagă a afirmat că: „Vechea politică lingvistică antinațională a urmărit și urmărește reducerea sferei de activitate a limbii noastre pînă a o scoate din uz. Politica de deznaționalizare a fost promovată și pe alte căi: schimbarea componenței naționale a republicii, scăderea ponderii moldovenilor în ea, creșterea rapidă și excesivă a orașelor pe seama imigranților, promovarea politicii de emigrare a românilor basarabeni din republică către alte regiuni”.
La 20 noiembrie 1988, în cadrul Plenarei scriitoricești, prilejuită de întîlnirea cu I. Druță, sosit la Chișinău la manifestările omagiale "Ion Druță și teatrul" (prezenți fiind și scriitorii din Moscova V. Gusev și Iurii Kojevnicov) se pune problema oficializării limbii române și trecerea la alfabetul latin (27).
O nouă stratogemă disperată a Uniunii Scriitorilor.
Plenara Comitetului de conducere își întrerupe lucrările pînă cînd șefii republicii nu vor binevoi să participe la ea. Începută la octombrie și continuată – iarăși un caz fără precedent – la 23 decembrie, scriitorii susțin în cadrul ei rezoluția Consfătuirii lingviștilor romaniști și se pronunță ultimativ pentru urgentarea procesului de elaborare a tuturor documentelor privind decretarea statutului limbii de stat pentru limba "moldovenească", revenirea la alfabetul latin, elaborarea unui program de Stat de dezvoltare a limbii, sprijinind ideea lui Ion Druță de a înființa o revistă cu caractere latine "Glasul" (28). Perioada ultimei decade a lunii decembrie 1988 este caracterizată prin manifestații studențești, din care cea mai importantă, ce întrunea peste 2000 de participanți v-a avea loc pe data de 25 decembrie 1988, la ea se va cere demisia primului secretar Grossu, totodată se strigă lozinci de simpatie pentru Gorbaciov. Acesta a fost unul dintre momentele cele mai culminante ale anului 1988.
Sfîrșitul de an, asemenea unui sfîrșit de bătălie, s-a încheiat prin publicarea în presă, pe data de 23 decembrie 1988 a "Hotărîrii Comisiei Interdepartamentale pentru Studierea Istoriei și Problemelor Dezvoltării Limbii Moldovenești". Această hotărîre poate fi sintetizată prin trei rezoluții, care s-au adoptat:
1. Limba moldovenească să devină limbă de stat pe tot teritoriului RSSM.
2. Revenirea la alfabetul latin, în etape.
3. Renunțarea la concepția cu privire la existența a două limbi diferite moldovenească și română.
Urmează ca Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM să dea formă legală acestei hotărîri (29). Atunci cînd această hotărîre va fi tradusă în viață, limba, cultura și istoria provinciei dintre Prut și Nistru își va urma un alt destin. Destrămarea șubredei teorii prin care se susținea că neamul și limba moldovenească sunt diferite de cele moldovenești, înlătură ultimul argument care se mai invoca de către ruși, în legitimarea ocupației Basarabiei din 1940 și 1944 (30). Astfel se desfășurau evenimentele din RM la sfîrșitul anului 1988, ele marcau o evoluție pe un drum fără întoarcere, în ce privește stabilirea statutului limbii moldovenești și introducerea alfabetului latin. Declarația colectivului redacțional al ziarului "Moldova Socialistă", organ al CC al PCM și al Consiliului de Miniștri al RSSM, publicată în 20 decembrie 1988, care îmbrațișau fără rezerve oficializarea limbii „moldovenești" ca limbă de stat și introducerea alfabetului latin, erau dovezi ale issminentei legalizări. Două fapte veneau să întărească această convingere. Primul era că președintele Comisiei Interdepartamentale era însuși președintele Sovietului Suprem al RSSM, A. Mocanu (31).
Al doilea și tot atît de semnificativ, era apariția în presă pe data de 23 decembrie 1988, a unui articol al primului secretar Grossu, în care legalizarea limbii moldovenești părea un fapt ce nu mai putea fi pus la îndoială.
Referindu-se la a doua chestiune "trecerea la grafia latină, Grossu va spune că: "Această chestiune este complicată din toate punctele de vedere și vizează nu numai intelectualitatea, ci și întregul popor și ea trebuie să fie rezolvată, ținîndu-se seama de poziția lui și în anumite etape, să se înceapă cu trecerea unui ziar sau a unei reviste la grafia latină" (32).
Scriitorii se agață imediat de firul promisiunii, deși nu dețin garnitura necesară, „Literatura și Arta” din 12 ianuarie 1999 publică prin facsimilare un prim articol cu caractere latine "Patologia Societății noastre" de Mihai Eminescu (reluare din "Timpul" 2 ianuarie 1981) (33)
Un bun prilej pentru a urgenta pregătirea decretelor și a legilor privind limba româna a fost angajarea din 26 decembrie-24 ianuarie 1989 pentru alegerea deputaților în parlamentul de la Moscova a scriitorilor Ion Druță, Ion Ciobanu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Mihai Cimpoi, Ion Hâdircă, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi. Platformele lor au inclus oficializarea limbii române și revenirea la grafia latină. La întîlnirile cu alegătorii se discută și despre aceste imperative ale renașterii basarabene (34).
La 25 ianuarie 1989 Simion Grossu a însărcinat "Comisia pentru problemele relațiilor între națiuni și Comisia pentru învățămînt, știință, cultură, de a elabora proiectele legilor "Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM" (35). Un punct aparte admitea, desfășurarea experimentelor de editare a unei părți a tirajului săptămînalului "Literatura și Arta ", ale operelor unor clasici ai literaturii moldovenești cu folosirea grafiei latine. Uniunea Scriitorilor, ia încă de la 24 ianuarie, în ajunul publicării Hotărîrii oficiale a Prezidiului decizia de a edita ziarul "Glasul" cu grafia latină. În presa apărută în ianuarie-februarie 1998 s-au publicat mai multe proteste privind includerea în componența Comisiilor de lucru pentru pregatirea proiectului de legi a unor persoane incompetente (36).
În cursul lunilor ianuarie și februarie 1989 au avut loc trei manifestații la care a participat un numar de cetățeni cuprins între 20.000 și 30.000 (în zilele de 22 ianuarie, 12 februarie și 27 februarie). Iată cum s-au desfășurat aceste manifestații. Adunarea cetățenilor avea loc în jurul statuii lui Ștefan cel Mare, simbolul rezistenței și idealurilor naționale. De aici, coloanele se îndreptau de fiecare dată, în direcții diferite, în raport de modul în care erau cordoanele de miliție și securitate. Pe parcursul străzilor se strigau lozinci, care erau în același timp prezentate pe panouri purtate de reprezentanți: "Noi suntem acasă! ", "Limbă de stat!"," Alfabet latin!". La manifestația din 26 februarie la care au participat peste 30000 de participanți, mulțimea a mers la sediul Comitetului Central, unde s-au scindat lozinci cîteva ore în șir, după care a apărut primul secretar S. Grossu, care a încercat să linișească spiritele vorbind în rusește. Mulțimea a reacționat prin huiduieli și fluierături, cerînd să vorbească românește, lucru pe care l-a și făcut. EI a dat asigurări în fața mulțimii că limba moldovenească va fi decretată limbă de stat, în ceea ce privește alfabetul latin însă el a avut o opoziție ambigenă. Evenimentele din Basarabia de la acest început de an 1989, demonstrează că lupta românilor moldoveni era tot mai aprigă. Ei au fost impuși să ia această atitudine din cauza declarațiilor ostile, ale manevrelor din culise și fărădelegilor evidente. Luptele îndirjîndu-se, aceste impedimente au avut darul de a trezi conștiința tuturor românilor moldoveni. De fiecare dată, mase tot mai largi participă la manifestații și un număr sporit de scrisori sunt trimise presei și autorităților. Numai pe adresa săptămînalului "Literatura și Arta” au sosit scrisori semnate de peste 360000 persoane de asemenea, frămîntările, din alte localități sunt în creștere, menținînd într-o stare de efervescență întreaga populație a poporului român moldovenesc.
Decretarea limbii "moldovenești", ca limbă oficială de stat va constitui pentru ei, mărturia adevăratelor schimbări (37). Iar în cea ce privește restabilirea caracterului limbii care s-a depreciat și utilizarea ei pe plan social, va trebui aplicat un vast program de culturalizare care să cuprindă toate pături1e sociale. Din punct de vedere lupta va trebui să fie continuată pînă la asigurarea funcționării limbii "moldovenești" în sferele sociale (38).
Uniunea scriitorilor, atentă la unele variante ce se propun, trece o perioadă de alfabetizare juridică rapidă și elaborează proiectul ei: "Limba de, principiu al funcționării", varianta Uniunii Scriitorilor apare în „Literatura și Arta” din 16 martie 1989. Se achiziționează hîrtie și se încarcă într-un camion pentru a fi transportată la Vilnius, unde cu ajutorul confraților de condei lituanieni și a românilor stabiliți acolo, urma să apară "Glasul". Uniunea Scriitorilor va adopta vineri, 24 martie 1989, un apel către cetățenii din Moldova în care se va spune că problema statutului limbii române și alfabetului latin nu poate fi un obiect de vrajbă între diferite grupuri etnice și că ea este un aspect al drepturilor fundamentale ale fiecărui popor (39).
După mai mult de un an de frămîntări, de numeroase manifestații, la care au participat mii de oameni, după declarația dată de Comisia Interdepartamentală în care era prezentată cu toată claritatea hotărîrea de adoptare a limbii "moldovenești" ca limbă de stat și introducerea alfabetului latin în locul acelui chirilic, după luni de tergiversare nejustificată, autoritățile de la Chișinău au publicat, în sfîrșit, proiectele de legi privind „statutul limbii moldovenești și funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM" pe data de 30 martie 1989 (40). Legea pentru stabilirea limbii "moldovenești" ca limbă de stat a fost doar aparentă, fiindcă din conținuta rezultat altceva. O dovadă mai evidentă a planului de impunere a rusificării și a stagnării, care continuă să domnească în sînul conducerii comuniste de la Chișinău, nu putea fi dată.
Ea dorea, pur și simplu, să legalizeze perpetuarea rusificării, care timp de peste patru decenii a sufocat pe românii basarabeni.
Politica de rusificare trebuia să continue, acoperită acum de cele două proiecte de legi, prezentate spre dezbatere publică și care se doresc a fi definitivate "de mase", purtînd de data aceasta pretinsul gir al democrației. Primul proiect de lege denumit "Cu privire la Statutul limbii de stat a RSSM" era fără referire la modificarea art. 70 din Constituție legat de stabilirea limbii moldovenești ca limbă de stat. Al doilea proiect de legi care completează pe primul, numit: "Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM” este de natură să dezvăluie adevăratele scopuri. Cîteva extrase din această lege pot fi edificatoare: art. 1 și 3: "În localitățile cu populație compactă de alte națonalități se garantează folosirea limbii materne, în toate sferele".
În materie de învățămînt, principalul mijloc de rusificare din trecut, proiectul de lege nu schimbă nimic. Sunt menținute în continuare grădinițele de copii în limba rusă și școlile de cultură generală, mixte.
Repetatele precizări din textul proiectului de legi "sau în limba de comunicație dintre națiuni" precum și aceaa a dreptului la limba maternă a naționalităților conlocuitoare, conferă acestei legi propuse un caracter bizar și confuz, în care aparent limba moldovenească este limba de stat, dar în fapt deasupra ei se situează limba rusă.
Acum, după publicarea acestor proiecte de legi, autoritățile au inițiat o serie de acțiuni care să permită adoptarea lor ca atare. Pe primul loc se situează ațîțarea minoritîților împotriva românilor moldoveni. În special, găgăuzii, au organizat adunări aprobate de autorități în care s-au opus decretării "limbii moldovenești" ca limbă de stat, mergînd pînă acolo încît să pretindă la un stat autonom care i-ar proteja de limba băștinașilor. Pentru a stabili curentul crescînd al manifestațiilor duminicale, de fiecare dată sunt arestați un număr mare de participanți, cărora, în stare de arest, li se înscenează procese cu acuzații absurde, de tulburare a ordinii pubice.
Recurgînd la metode staliniste, cinci arestați la manifestația din 12 martie nu fuseseră eliberați nici judecați, la toate acestea se mai adaugă și atacurile continui ale presei rusești, însoțite de acuzația de naționalism și extremism: "Astăzi, sunt prea mulți ruși în posturile de conducere ale republicii, ale instituțiilor și întreprinderilor, pentru ca aceștia să accepte statutul limbii moldovenești (43). Împotriva noilor proiecte elaborate de conducerea RSSM s-au ridicat și scriitorii deputați I. Druță, G.Vieru, D. Matcovschi, I. Ciobanu, E. Doga, I. Hadârcă, N. Dabija și V. Apostol, care semnează o "Scrisoare deschisă" adresată Prezidiumul Sovietului Suprem prin care atrag din nou atenția Guvernului că stopează timp de două luni adoptarea legilor. Ultimul proiect nedreptățește "populația băștinașă" în scopul de a adînci dezbinările interetnice și de a provoca o situație care să pună în pericol destinele restructurării.
„Unul din principalele puncte ale campaniei noastre preelectorale a fost acela de a conferi limbii moldovenești statutul limbii de stat și de a conferi limbii moldovenești statutul limbii de stat și de a i se restitui grafia latină”. Deputații intelectuali cer să fie organizat un dialog televizat cu publicul spectator. Peste o săptămână la 20 aprilie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM publică un răspuns la această scrisoare cu formulări evazive, chemînd pe deputați la muncă pentru definitivarea proiectelor (44). În încercarea de legiferare a continuării rusificării nu trebuie exclusă nici mîna Moscovei. Articolele din "Pravda" și "Izvestia", care condamnă naționalismul și extremismul din RSSM, vizita lui Șcebricov din februarie care declară public că problema limbii de stat constituie o "problemă complicată", precum și discursurile lui Gorbaciov din ultima perioadă cum ar fi cel din 15 aprilie 1989, în care el dă înapoi în problema naționaliștilor și chiar condamnă elementele din unele republici, sunt dovezi că această politică era susținută de conducătorii Rusiei sovietice. Românii moldoveni, în pofida tuturor atacurilor, se exprimă cu hotărîre prin manifestații de amploare, prin mii de scrisori trimise în special redacției "Literatura și Arta" cu propuneri de modificare a proiectelor de legi în semnul că "limba de stat" să fie cu adevărat limbă de stat. Astfel, mitul Gorbaciov se va prăbuși, iar cuvinte că "perestroica", "glasnosti" și altele vor fi abandonate și considerate ca idei perimate, care au fost inventate în scop demagogic pentru a înșela poporul (45).
La începutul lunii mai conducerea republicii, în vederea pregătirii pentru Plenara CC al PCUS cu privire la perfecționarea relațiilor naționale a făcut unele sondaje în forma unor anchete în sînul populației, care conțineau întrebări referitoare la necesitatea sau nu a trecerii scrisului chirilic la grafia latină (46). La 10 mai 1989 are loc o nouă plenară a CC al PCM, cu un raport al lui Simion Grossu, în care sunt trecute cu vederea problemele limbii și culturii. Sunt criticate multe materiale din "Literatura și Arta", „dăunătoare din punct de vedere ideologic și politic care trezesc indignarea oamenilor, ațîță în mod artificial sentimentul de egoism național”. Se mai menționeaza din paginile ei, deși rar, și lozinci instigatoare, ultimatumuri în scopul de a exercita presiuni asupra organelor de partid și sovietice". Uniunea Scriitorilor contracarează o încercare vicleană a Biroului CC al PCM de "a transforma" "Literatura și Arta" într-un alt ziar care să fie, chipurile, „organ al tuturor Uniunilor de creație". Scriitorii însă au declarat că își vor depune toți carnetele de membri ai Uniunii scriitoricești, declarație care i-a determinat pe Simion Grossu și Nicolaie Bondarciuc să bată în retragere privind ideea de lichidare a săptămînalului (47).
În conformitate cu hotărîrea Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM din 25 ianuarie 1989, Comisiei pentru învățămînt public, știință și cultură a Sovietului Suprem al RSSM i s-a dat o însărcinare de a desfășura cu participarea specialiștilor studierea problemelor legate de aplicarea grafiei latine. Institutul de limbă și literatură a AȘ a RSSM împreună cu Uniunea Scriitorilor au efectuat în lunile martie-aprilie studierea opiniei publice prin anchetarea populației prin intermediul unei anchete chestionar publicate în ziarele republicane.Au fost analizate peste 100 mii de anchete completate, rezultatele fiind că 99,33% din populație susține trecerea la grafia latină.
În final, Comisia a elaborat proiectul legii "Cu privire la trecerea scrisului limbii moldovenești la grafie latină”, prezentîndu-l pentru aprobare Prezidiumului Sovietului Suprem, care la 21 mai 1989 îl adoptă, el cuprinzînd șase articole. Conform acestui proiect de legi se aprobă trecerea scrisului limbii moldovenești la grafia latină în două etape, în prima etapă 1990-1993 vor fi trecute toate documentele din sfera vieții sociale și politice, economice și culturale la grafia latină, în etapa a doua 1994-1995 va fi încheiată trecerea la grafia latină a documentației. Ziarele și revistele republicane și orășenești, lucrările de literatură artistică se vor edita în grafie latină. Va fi declarată nulă legea RSSM din 10 februarie 1941 "Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la cel chirilic” (48).
La 20 mai 1989 la Casa Scriitorilor și-a desfășurat lucrările Congresul de constituire a Frontului Popular Moldovenesc, la care au participat delegați din 30 de rajoane și orașe ale Moldovei. Congresul a hotărît crearea pe baza "Mișcării Democratice" a Frontul Popular. La noua organizație social-politică au aderat păstrîndu-și statutul ca formațiuni independente, cenaclul "Alexei Mateevici" și toată mișcarea cenaclistă, mișcarea ecologică "Acțiunea verde", "Societatea istoricilor", "Liga Democratică a Studenților din RSSM, Societatea de cultură "Moldova" din Moscova. Congresul de constituire a Frontului Popular a adoptat documentele sale de bază "Programul FPM", "Statutul FPM", cît și o serie de rezoluții: "Cu privire la relațiile interne", "Cu privire la deținuții politici", "Cu privire la legalizarea constituțională a Frontului Popular în sistemul politic al RSSM". În scurt timp, aceasta va deveni prin programul său național și numărul de aderenți, cea mai importantă forță politică din Moldova (49). La 25 mai la Moscova vor începe lucririle Congresului Deputaților poporului din URSS, dar printre aleșii poporului nu se află scriitorul D. Matcovschi, redactor-șef al revistei "Nistru", deoarece pe data de 17 mai fusese grav accidentat în condiții deosebite de contradictorii. Cei 7 scriitori basarabeni deputați vor trimite o scrisoare către procurorul general al URSS tov. Suharev în care se va spune: "La 17 mai 1989 în împrejurări stranii a fost grav traumat scriitorul D. Matcovschi, deputat al poporului din URSS. Ceva mai înainte a fost accidentat Ion Cațaveică, candidat pentru alegerile de deputați. În ultimul timp în republică se mai fac din ce în ce mai insistent auzite declarații publice cu amenințări de răfuială și exterminare fizică a oamenilor de creație, se denaturează hotărîrile luate de Uniunea Scriitorilor. Cerem să fie trimisă o comisie alcătuită din specialiști pentru a examina cazul Matcovschi" (50). Între 1 și 8 iunie, în sala palatului Congreselor a avut loc Congresul Deputaților Poporului al URSS unde au fost efectuate dezbaterile pe marginea raportului "Direcțiile principale ale politicii interne a URSS". Dintr-o simplă coincidență la ședintele de dimineață din aceste zile, cei dintîi au luat cuvîntul deputații din partea Moldovei Ion Druță și Mihai Cimpoi, pe data de 2 iunie, care în cuvîntările lor vor pune accentul mai ales pe problemele naționale. Druță va spune în cuvîntarea sa: "Problema limbii frămîntî astăzi toate republicile, iar populația rusofonă atît de la noi cît și din alte republici este împotriva preocupărilor față de limbă. Dar trebuie să fie clar că toate au început de la secătuirea spirituală ce a cuprins toate republicile. Dacă moare limba, moare și poporul, de aceea o națiune nu se poate împăca cu degradarea limbii sale, fiindcă degradează ea însăși. Suntem mulțumiți că Centrul a înțeles într-o anumită măsură această problemă și în multe republici limba națională băștinașă a fost proclamată deja ca limbă de stat. Dar o problemă nerezolvată, mai persistă, cea a bilingvismului în stat. Adoptarea ambelor limbi drept limbi egale de stat nu va aduce nimic nou, situația rămînînd aceași în afară de discutarea raportului de bază în acele două zile, deputații au ales: "Comisia pentru cercetarea împrejurărilor legate de evenimentele din orașul Tbilisi de la 9 aprilie 1989, în care au intrat și reprezentanții din partea Moldovei – deputații I. Druță și G. Eremei".
Pe data de 15 iunie 1989 o parte din tirajul "Literaturii și Arta" va apare cu alfabet latin, acest număr va fi consacrat aniversării lui Eminescu, săptămînalul Uniunii scriitorilor fiind prima publicație care va apare după 1944 cu grafie latină în Basarabia, deși cu mult înainte de adoptarea legii privind trecerea la alfabetul latin, legal și într-un tiraj de masă (104 mii abonați). În urma apariției primului număr în grafia latină, sute și mii de cititori ai săptămînalului vor trimite scrisori de bună urare, exprimîndu-și profund mulțumirea față de acest eveniment mult așteptat.
Românii basarabeni au așteptat mult timp acest moment, iar bucuria și admirația lor exprimată prin cuvinte din aceste scrisori este explicabil. Și acest eveniment a fost prima mică victorie obținută de românii din Basarabia, dar pentru a ajunge la victoria, cea mare luptă va trebui continuată, antrenînd în ea pături diverse, și dusă atît pe plan politic cît și cultural. Numai în cazul mobilizării tuturor forțelor va fi posibilă o reușită.
Lupta românilor basarabeni pentru recunoașterea intereselor naționale a fost purtată pe două fronturi. Dacă sciriitori intelectuali purtau lupta pe plan diplomatic, făcînd intevenții pe lîngă Guvernul republican și pe lîngă Gorbaciov, înaintînd unele scrisori sau propuneri, atunci lupta altei pături a populației – profesori, studenți, ingineri și chiar țărani – a avut forma unor manifestații sau mitinguri. La data de 28 iunie 1989, populația Chișinăului au ieșit cu miile pe piața Victoriei, postamentul statuiei lui Ștefan cel Mare fiind acoperitită cu un drapel mare tricolor, avînd pe el o panglică neagră. Pe anumite placarde se putea citi: „Sărbătoarea zilei de 28 iunie – este un act rușinos pentru Basarabia!" Pe una dintre ele erau reprezentați Stalin și Hitler – primul mire, al doilea mireasă, îmbrățișîndu-se și avînd în mînă în lcc de flori chipul Basarabiei. Mai sus, de-asupra lor scria: "Pactul sovieto-nazist", iar jos: "Eliberarea!" Mulțimea a umplut strada la 28 iunie pentru a bloca așa-numita "Sărbătoare a străzii", de fapt, o comemorare furtunoasă, oficială a zilei de 28 iunie, în care Stalin "ne-a eliberat" de propriul pămînt, de limba maternă, de scrisul latin, de trecutul istoric. Această „eliberare" a fost precedată nu de altceva decît de pactul Ribbentrop-Molotov (53). La 3 august 1989 Uniunea Scriitorilor și Frontul Popular au publicat un apel către deputații Sovietului Suprem al RSSM, în care este formulat îndemnul de a se pronunța la această "oră a deciziilor fundamentale" pentru oficializarea limbii române și de a nu accepta limba rusă drept cea de a doua limbă de stat. Articolul 70 al Constituției RSSM, trebuie să conțină neaparat specificarea "pe baza grafiei latine". De aceea se insistă că în cadrul Comisiei Interdepartamentale să fie examinată mai întîi problema anulării legii din 1941 și adoptării alfabetului latin și abia după aceea să fie introdus amendamentul respectiv în Constitutie (54).
În ziua de 29 iulie la Chișinău și-a desfășurat lucrările Sesiunea Extraordinară a Sovietului Suprem al RSSM, care l-a ales pe Mircea Snegur în funcția de președinte al Prezidiului Sovietului Suprem.
A doua zi noul președinte a luat cuvîntul în cadrul unui miting organizat de Frontul Popular din Moldova, unde a vorbit despre problemele existente în republică, inclusiv despre necesitatea rezolvării problemelor legate de limbă și alfabet. Tot în acele zile a apărut și Buletinul Informativ al Frontului Popular, care va îngloba articole și informații, ce vor contribui la crearea unui tablou mai amplu al evenimentelor de ultimă oră petrecute în republică (55).
Pe data de 27 august 1989 în Piața Victoriei din Chișinău a avut loc Marea Adunare Națională la care au participat sute de mii de oameni. Mii de oameni au venit din Bucovina și de la Dunăre, de la Ismail și Cetatea Albă, de la Hotin și Cernăuți pentru a participa la ora astrală a neamului. Unii țărani și muncitori au venit chiar pe jos din îndepărtatele localiății ale Moldovei. Către orele 12 ale zilei Piața Victoriei nu mai putea cuprinde toată mulțimea adunată, circa 75000 de oameni întruchipau întreaga suflare românească, oprită aici în așteptarea aprinderii Focului Suprem al Dreptății. Între flamurile sutelor de tricoloruri umflate de vînt, brațele ridicau asemenea lozinci: "Fără limbă nu-i popor!", "Suveranitate!", "Deșteaptă-te române!”, „Legalizarea Frontului Popular!”. În tăcerea solemnă a sutelor mii de suflete bărbați și femei, tineri și copii, veterani ai războiului, deputați ai poporului din URSS aleși din partea Basarabiei la primele alegeri parțial libere inițiate de Gorbaciov, preotul. Petru Buburuz coboară asupra mulțimii și asupra Marii Adunări Naționale binecuvîntarea lui Dumnezeu. Apoi Ion Hâdîrcă declară Marea Adunare deschisă. Au luat cuvîntul Gr. Vieru, Nicolae Dabija, I.C.Ciobanu, L.Lari, N.Sulac, I. Druta, V. Matei, M. Ursu, reprezentantul românilor de la Dunăre, V.Țimburiuc, reprezentantul Frontului Popular din Odesa, Adrius Adjuvali, membru al mișcării pentru independența Letoniei, Edjons Briuns, membru al asociației democratice creștine din Lituania, I.Meloșveni din Georgia și alții.
În ziua de 27 august 1989 Marea Adunare a salutat și susținut decizia Sovietului Suprem al RSSM deodată în cadrul sesiunii din 29 august acele trei proiecte de legi, propunînd totodată ca și: "Aliniatul întîi al art.70 din Constituție să fie: "Limba de stat a RSSM este limba moldovenească ce va fi folosită în toate, sferele politice, culturale, economice, ca fiind și limba de comunicare pe teritoriul republicii, limba de stat să fie folosită pe baza grafiei latine". Aliniatul trei al art. 50 să fie adoptat astfel: "Republica Moldova asigură condițiile necesare pentru dezvoltarea și folosirea limbii ruse ca limbă de comunicare cu republicile din URSS”; proiectul de lege: "Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM", să fie adoptat în următoarea redacti: art. 4 "în localitățile unde majoritatea o constituie alte naționalități se va folosi limba maternă sau altă limbă acceptabilă". În cadrul Marii Adunări s-a apreciat că deplina suveranitate a poporului este de neconceput fără revenirea la istoria adevărată a neamului și întoarcerea la simbolistica națională. S-a constatat nepotrivirea dintre simbolurile oficiale actuale a RSSM și tradiția istorică a moldovenilor. Culorile naționale au fost pînă în 1940 albastru-galben-roșu, iar atributul principal al stemei era capul de bour, cele secundare fiind steaua cu cinci colțuri cuprinsă între coarne, soarele de partea drepată a capului și luna pe stînga. Pornind de la aceste realități Marea Adunare va propune considerarea drept drapel național al RSSM – tricolorul, cît și elaborarea unei sterne noi și a unui nou imn al al republicii, cerînd totodată de la Sovietul Suprem al RSSM de a legifera aceste hotărîri. Cea mai importantă, însă, realizarea Marii Adunări a fost documentul final: "Despre suveranitatea statală și despre dreptul nostru la viitor”. În conformitate cu politica de democratizare și de instaurare a unor relații echitabile între națiuni și în cratizare și de instaurare a unor relații echitabile între noțiuni și în conformitate cu dreptul fiecărui popor de a-și determina de sine statator soarta sa Marea Adunare hotărăște: "Suveranitatea Național Statală a RSSM trebuie să fie realizată pe deplin, în acest scop e necesar să fie elaborată și discutată de întregul popor o nouă Constituție care ar fixa prevederile suveranității. 2. dreptul inalienabil al republicii de a fi stăpînă și de a se folosi de întreaga sa avuție națională: pămîntul, apele, resursele naturale. 3. pe teritoriul republicii să acționeze doar legile adoptate de Sovietul Suprem al republicii. 4. deschiderea unor canale de radio și televiziune permanente în limba de stat. 5. RSSM își rezervă dreptul de a ieși din componența URSS, acest drept îi este conferit pe baza voinței poporului, în conformitate cu Constituția URSS. 6. să fie reevaluată și oglindită în lumina adevarului istoria adevarată a Moldovei. 7. restabilirea numelui istoric al poporului nostru, pe care l-a purtat de-a lungul veacurilor, numele de "român". 8. repunerea în drepturi a însemnelor naționale tricolorul și stema istorică. Originea și trecutul comun, unitatea lingvistică și culturală a poporului din România și RSSM determină necesitatea unor legături suplimentare între cetățenii României și Moldovei în vederea garantării liberei treceri a frontierelor de stat cu ocazia unor sărbători naționale sau sărbătoarea evenimentelor istorice, în vederea dezvoltării relațiilor culturale între ambele republici e necesar să se intervină pe lîngă Guvernul român în vederea deschiderii consulatului României în RSSM și invers. Guvernul Moldovei trebuie să cadă de comun acord cu acel al Ucrainei pentru a examina problema retrocedării RSSM teritoriilor inclusiv în mod nelegitim în componența în RSSU în 1940. 9. înfăptuirea cît mai grabnică a autonomiei bisericii moldovenești și crearea condițiilor pentru pregătirea cadrelor naționale în biserică, lucru fără de care suveranitatea statală și națională e de neconceput. (56)
Peste o zi de la Marea Adunare Națională la 28 august 1989 a avut loc Sesiunea a XIII a Sovietului Suprem al RSSM de legislatura a XI care a adoptat legile "Cu privire la statutul limbii moldovenești ca limbă de stat a RSSM” și „Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină", "Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM". În scopul lichidarii deformărilor survenite în realitățile lingvistice din RSSM și luării sub protecția statutului a "limbii rnoldovenești", una dintre premisele fundamentale ale existenței națiunii moldovenești în cadrul formațiunii sale naționale – statale suverane, el asigurînd funcția ei în toate sferele pe teritoriul RSSM, Sovietul Suprem al RSSM hotărăște: De a completa Constituția RSSM cu art. 70, avînd următorul conținut: art.70 "Limba de stat a RSSM este limba moldovenească care va fi folosită în viața politică, economică, socială și culturală și va funcționa pe baza grafiei latine. RSSM asigură asigură ocrotirea și dezvoltarea limbii găgăuze a cărei vorbitori constituie pe teritoriul său condiții1e necesare pentru folosirea și dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare între națiile din URSS". Modul de întrebuintare a limbilor și corelația lor cu limba de stat a RSSM va fi stabilită prin legislația în vigoare și prin legea "Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM" care are următorul conținut art. 1 "RSSM garantează tuturor locuitorilor din republică învățare gratuită a limbii de stat". art.2 "în localitățile în care majoritatea o constituie populația găgăuză limba oficială în diferite sfere este cea de stat, găgăuză sau rusă". Art.3 "Limba rusă ca limbă de comunicare între națiunile din URSS se folosește pe teritoriu1 republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între națiuni" art.4 "RSSM garantează folosirea limbilor ucrainene, ruse, bulgare pentru satisfacerea necesităților național-culturale". Art.5 "Prezenta lege nu reglementează folosirea limbilor în activitatea de producție, a transporturi1or, precurn și în unitățile militare și instituțiile subordonate Ministerului Apărării a URSS și ale Ministerului Afacerilor Interne a URSS". Art.6. „Actele organelor puterii de stat, administrației de stat și organelor obștești se întocmesc și se adoptă în limba de stat, urmînd să fie traduse în limba rusă în localitățile cu populație rusească, în localitățile găgăuze – în limba de stat ori în limba găgăuză". Art7. "Procedura penală, civilă și a cazurilor administrative se efectuează în RSSM în limba de stat, participanților la proces care nu cunosc limba de stat, limba de efectuare a procedurilor judiciare, li se asigură dreptul de a participa la acțiuni de anchetă prin intermediul translatorului. Art.8. „Instituțiile preșcolare și școlile de cultură generală se crează după principiul monolingvismului".
A treia lege și ultima, adoptată pe data de 28 august 1989 de către Sovietul Suprem al RSSM la Sesiunea a XIII se întitula "Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină" și prevedea: art. 1. "A trece scrisul limbii moldovenești la grafia latină prin etape, etapa I 1989-1993, etapa a II 1994-1995". Art.2. A abroga legea RSSM din 10 februarie 1941 "Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la cel chirilic” (57)
Atît din studierea legilor menționate, cît și din ceea ce privește aplicarea lor se desprind cîteva concluzii: în ce privește terminologia utilizată, autoritățile moldovenești mai erau încă tributate vechilor cutume. O anume stare de teamă se poate învedera printre rînduri și în ceea ce privește poziția față de limba rusă. Prea mari și puternice erau forțele afectate de pierderea poziției conducătoare acesteia. De aceea autoritățile parcă se scuzau: "Noi vom vorbi și vom scrie moldovenește, dar vă lăsăm vouă prilejul de a asigura comunicarea între naționalitățile din republică". Obținerea acestui drept fundamental – limba româna și alfabetul latin pentru invocarea căruia timp de mai bine de patru decenii oamenii au fost tîrîți în tribunale și exilați în Siberia a produs un mare entuziasm în toată țara. Ziua de 31 august a devenit sărbătoarea „Limba noastră cea română". Adoptarea limbii române ca limbă de stat, trecerea fără întîrziere la alfabetul latin, apariția primelor publicații culese cu aceste caractere: „Glasul" (redactor-șef L. Lari) și "Literatura și Arta” (redactor-șef N. Dabija) cererea tot mai intensă ca drapelul tricolor să ia locul steagului impus de sovietici, tentința autorităților republicane de a satisface aceste revendicări, ba chiar de a merge mai departe în pofida drasticelor vertismente adresate de către Centru, au iritat pe rusofoni, au determinat reacția acestora și i-au determinat să recurgă la acte îndreptate împotriva adoptării limbii moldovenești ca limbă de stat și a grafiei latine (58). Cu toate că legea "Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM" aducea multiple avantaje populației conlocuitoare din Moldova, totuși la Tiraspol, Comrat, Tighina și Rîbnița la începutul lunii septembrie au izbucnit o serie de greve politice organizate de liderii locali de partid în forma de protest împotriva decretării limbii moldovenești ca limbă de stat și a grafiei latine. Iată un fragment din cuvîntarea ținută de un lider de partid rusofoni din cadrul grevelor de la Tiraspol: "Noi le-am dat moldovenilor cultură, educație, iar ei vor să intre în opinci și cu grafia latină în Europa. Naționaliștii trebuie alungați din țară, grafia latină le trebuiește numai unui mic număr de extremiști pentru a ajunge la putere. Prin orașul nostru trece gazul, energia electrică, calea ferată. Le vom tăia totul și vom vedea atunci dacă le va mai arde de ceva.
Diferența dintre viața politică pe care au dus-o românii transnistrieni și românii basarabeni a fost abil speculată de propaganda comunistă, iar acest demers propagandistic constituie numai un sector al unui front mai larg de luptă ideologică comandat de același stat major. Sistemul Sovietic s-a îngrijit ca să implanteze o atitudine agresivă a transnistrenilor față de basarabeni. Propaganda sovietică de pînă la 1940 a susținut tot timpul că basarabenii sunt capitaliști, că ei ar fi un alt popor cu o altă limbă. Această psihologie s-a implantat bine în mintea transnistrenilor, trecînd într-un anumit resentiment față de basarabeni. Mai mult decît atît, deșteptarea națională a basarabenilor i-a găsit complet nepregătiți pe moldovenii din Transnistria, iar termenul de „român” pentru masa covîrșitoare a populației de aici constituia o insultă echivalentă cu "fascist", "dușman" și aceasta numai datorită propagandei sovietice. Totodată, efectele politicii comuniste de uniformizare, dezrădăcinare, ștergerea memoriei au fost mai putemice în stînga Nistrului. Revoluția bolșevică, războiul civil, stalinismul timpuriu au însemnat daune ce au ocolit Basarabia, dar nu și Transnistria. Iar în decursul celor 70 de ani de putere sovietică s-a format foarte multă populație sovietică care va păstra întotdeauna nostalgia „fratelui mai mare". Caracterul "mai sovietic" al românilor transnistreni le-a favorizat ascensiunea în aparatul puterii din Moldova Sovietică; de asemenea, sub aspect economic Transnistria s-a bucurat de o situație favorizată. Dezvoltarea orașelor a permis o masivă emigrare rusă, acestea au crescut spectaculos începînd cu anii 1985-1986. S-ar zice că marele imperiu, presimțindu-și criza, a luat măsuri de apărare… Dezvoltarea proletariatului, făcută parțial în detrimetrul țărănimii, a favorizat dezrădacinarea și spălarea creierilor, îngroșînd rîndurile oamenilor „sovietici”. Kremlinul a urmărit în mod consecvent întărirea a trei bastoane ale puterii sovietice: Tiraspol, Tighina și Rîbnița. Plasarea unei părți importante a industriei în Transnistria face ca centrul de greutate a economiei Moldovei să se deplaseze la stînga Nistrului, constituind un anumit element de șantaj în perioadele de criză. Transnistria și Tighina cuprind doar 17% din populație, dar circa 37% din potențialul economic al republicii. Pare evident că toată politica sovietică atît economică cît și politică a avut drept scop împiedicarea revenirii Basarabiei la România, iar elementul forte al acestei politici a fost Transnistria. De fapt, care este substratul politic al acestei alergii pentru grafia latină resimțită de transnistreni?
Este simplu, de explicat – întrucît limba moldovenească scrisă cu alfabet latin este identică cu limba română, existența unui popor moldovenesc devine imposibil de susținut, deci, pare evident că moldovenii sunt o parte a poporului român, că Moldova este o parte a României și că unirea cu Patria-mamă este o necesitate obiectivă. Iar în consecință, într-o Românie mare, rușii vor fi o etnie ca o oarecare alta și nu un popor dominator. Pentru a asigura o bază de mase cît mai numeroasă, propaganda rusofonă va lansa o companie antiromânească, speculînd participarea României la războiul antisovietic, invocînd și exagerînd abuzurile administrației românești, care, chipurile, ar fi fost mai grave decît cele staliniste, în acest fel speriind populația rusofonă cu pericolul imaginar de a-și pierde locurile de muncă din cauza că nu știu românește (62).
La data de 20 octombrie 1989 a fost înființată Societatea "Limba noastră cea română", organizație care își desfășura activitatea în confomlitate cu Constituția RSSM și URSS, cu legislația în vigoare și propriul ei statut. Fondatorii societății erau: Institutul de Limbă și Literatură al Academiei Științifice a RSSM, Uniunea Scriitorilor din Moldova, Uniunea Ziariștilor din Moldova, Uniunea oamenilor de Teatru din Moldova. Acestă societate a fost înființată pentru a contribui la renalterea conștiinței naționale și la sporirea nivelului de cultură lingvistică a purtătorilor ei. Societatea avea ca scop și să exercite controlul obștesc asupra funcționării limbii moldovenești pe baza alfabetului latin în viața politică, socială și culturală a republicii, să organizeze lecții, conferințe, cenacluri literare și să întreținăî legături strînse cu românii care locuiesc înafara republicii. Activitatea Societății "Limba noastră cea română" a dat într-adevăr rezultate notabi1e: într-un timp scurt a întrunit o mulțime de aderenți și a contribuit la o mai bună și rapidă adoptare a românilor basarabeni la realitățile din republică și la o educație culturală mai bună.
Pe data de 22 octombrie 1989 zeci de mii de chișinăuiene s-au adunat în centrul capitalei. Acțiunile au fost pfogramate de conducerea Frontului Popular. În cadrul acestei adunări a fost dat citirii Rezoluția Frontului Popular, care prevedea cerințele de a legaliza Frontul Popular pînă la data de 29 octomorie. S-a cerut oficializarea buletinului informativ "Deșteptarea", crearea unei comisii a Sovietului Suprem al RSSM cu participarea specialiștilor pentru elaborarea platformei republicii în problema pactului Ribbentrop-Molotov și prezentarea unei declarații către Comisia Sovietului Suprern al URSS (67).
Renașterea națională din Basarabia a frapat prin vigoarea și amploarea ei cercurile politice internaționale. Ziarele din Occident redau deseori amănunte asupra mersului evenimentelor din RM, unde au remarcat o generație nouă cu simțul politic al realității. Dezideratele lor prezente după recunoașterea limbii moldovenești ca limbă de stat și introducerea alfabetului latin, se îndreaptă spre reluarea contacte1or cu frații români. Românii moldoveni din Basarabia, după patru decenii de izolare sunt însetați după tot ce înseamnă cultură românească – ei așteaptă cărți, spectacole și orice înseamnă cuvînt scris sau vorbit dincolo de Prut (68).
Începînd cu data de 7 noiembrie la Chișinău s-au desfășurat evenmente deosebit de grave: cu prilejul aniversării revoluției bolșvice, mii de români moldoveni au încercat să împiedice desfășurarea paradei militare. Iar pe data de 10 decembrie, de ziua miliției, cînd cîteva sute de tineri au cerut eliberarea celor arestați pe 7 noiembrie – forțele Ministerului de Interne au intervenit cu o brutalitate care a depășit orice limită stîrnind revolta cetățenilor. Ca urmare a acestui fapt, mii de români moldoveni s-au adunat la fața locului încingîndu-se o adevărată bătălie între cele două părți. Pe de altă parte, s-au folosit bastoane ca cauciuc, jeturi de apă, gaze și gloanțe de cauciuc, iar de cealaltă parte – pietre și baricade. Această încăierare s-a soldat cu 129 de răniți, după cifrele oficiale și 220 după unele relatări ale Frontului Popular. A doua zi la cererea Guvernului RSSM, Moscova a aprobat introducerea stării excepționale și trimiterea de forțe speciale ale Ministerului de Interne a URSS în RSSM. O stare încordată va domni la Chișinău și în republică, semne ale începuturilor de sfîrșit de democrație, "Glasnosti" și "Perestroica" se arată acum în Basarabia românească (69)
Agenția ATEM va învinui pe deputații poporu1ui din URSS Gr. Vieru, N. Dabija, L. Lari, ca ei ar fi condus mulțimile la asaltul Ministerului de Interne. Această poziție o împărtășește și C.C. al PCM, Convocat pe data de 11 noiembrie Sfatul Frontului Popular va condamna cu hotărîre metodele de dialog politic al reprezentanților Ministerului de Interne cu populația, fiind acuzat în primul rînd și vinovat de cele întîmplate de pe data de 7 și 10 noiembrie ministrul de interne V.Voronin, cel ce dăduse ordinul de a se interveni cu forța (70).
Evenimentele din Basarabia erau privite cu mult interes și emoții în România. Sentimentul de solidaritate, dorința de a contribui la emanciparea frați1or aflați sub stăpînirea URSS, dominau mintea și inima fiecărui român. În acest context, la Congresul al paisprezecelea al Partidului Comunist Român desfășurat în noiembrie 1989, N.Ceaușescu a ridicat problema anulării pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939: „România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă.
În primul rînd, apare necesar să se adopte o pozișie clară, de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania nazistă, trăgîndu-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și ditate (72). Potrivit unor informații structurate în presa sovietică și românesca, N.Ceaușescu a pus această problemă și la întîlnirea pe care a avut-o la Moscova cu Gorbaciov în ziua de 9 decembrie 1989. În același timp, de teama întinderii "glasnosti"-ului și în România, Ceaușescu a intensificat cenzura și a decis închiderea granițelor pentru a opri penetrația elementelor străine, care urmăreau destabilizarea regimului său. Dar procesul istoric declanșat în Europa Centrală și de Sud-Est nu mai putea fi oprit. Începută la Timișoara în ziua de 17 decembrie, revoluția s-a extins cuprinzînd și capitala României. În ziua de 23 decembrie 1989, Ceaușescu a fost înlăturat, odată cu el s-a prăbușit și regimul totalitar care dăinuise 45 de ani.
Populația Basarabiei a întîmpinat cu entuziasm revoluția din România, a acordat un larg sprijin material și moral fraților din dreapta Prutului. În același timp, evenimentele din România au stimulat lupta de eliberare desfășurată în Republica Moldova (73). Realizările din Republica Moldova au trezit ecouri nu numai din dreapta Prutului, dar și în opinia publică mondială.
Referindu-ne la reacțiile lumii Occidentale, este locul să precizăm, ca tot așa, cum această lume privește indiferentă la națiunile ultragiate din punct de vedere național, ea este deosebit de sensibilă față de aceste națiuni, care acționează cu curaj și demnitate. Dacă se adaugă acte de eroism individual sau de grup, admirația și simpatiile lor cresc. Bararea de către mulțime a tancurilor rusești, pentru a împiedica parada din 7 noiembrie 1989, zi-simbol a dominației rusești, a avut un răsunet deosebit. În Occident s-a spus: „Un popor care are asemenea tineri, nu poate să moară niciodată”.
Tot mai des mijloacele mass-media din Europa de Vest pronunță numele de Moldova, cu evenimentele însoțitoare, care se constituie o garanție a drumului drept, urmat de mișcările naționale din Moldova. Evenimentele din ultimii ani, au demonstrat nu numai un triumf al curajului și demnității naționale, dar și o mutație profundă în gîndirea noii generații din Moldova din stînga Prutului trecută prin purgatoriul suferințelor. Fatalismul începe să fie înlocuit cu încrederea în propriile forțe, cu hotărîrea de a continua lupta și cu convingerea că zorile unor zile mai bune se apropie. O epocă a renașterii spirituale și morale s-a deschis (74).
În consecință, compania din 1987-1989 dusă de scriitori și întîmpinată de anti-campania partidului a refuzat – dincolo de culoarea politică clară – temeiurile filosofice și psihologice diferite ale celor două părți ale baricadei. Scriitorii știau că ființa românească din Basarabia este în pericol și că poate fi salvată doar prin restabilirea limbii. Partidul înțelegea, la rîndul lui, că acea fizură apărută în mecanismul totalitar, poate duce la dezagregarea lui, la predarea puterii. Partidul Comunist din Moldova, filiala celui de la Kremlin, a pierdut această bătălie, purtată timp de atîția ani cu scriitorii din Moldova, fiindcă lupta pentru recîștigarea drepturilor naționale ale românilor basarabeni nu a fost purtată numai de scriitori, alături de ei a fost prezentă toată suflarea românească din Basarabia. Într-adevăr, după lupta dusă din anii 1987-1989 a fost dură, nu a rămas fără rezultate. S-au obținut multe, dar ea trebuia continuată (75). Începutul anului 1990 va fi marcat de unele evenimente care au avut loc în Transnistria și anume desfășurarea pe data de 28 ianuarie, în orașul Tiraspol, a unui referendum a statutului de teritoriu autonom și a raționalității intrării orașului Tiraspol în componența RASS Nistrene, în cazul constituirii acesteia. Răspunsul guvenului Republicii Moldova va veni pe data de 31 ianuarie 1990, calificînd referendumul din 28 ianuarie drept nelegitim, iar rezultatele lui fără putere legală și efecte juridice. (76) În republică urmau a se face pe data de 25 februarie alegeri de deputați în Parlament 380 de locuri și Sovietele locale. În scopul pregătirii unei campanii preelectorale, pe data de 11 februarie în Piața Marii Adunări Naționale, Frontu1 Popular a organizat Adunarea Republicană a Alegătorilor. Erau prezenți la adunare circa 300 mii de cetățeni din toate colțurile republicii, cei care vor decide soarta țării pentru următorii patru ani. Personalitățile care au luat cuvîntul, au chemat poporul la o alegere dreaptă, alegind reprezentanți fideli intereselor naționale în funcția de deputați. Au luat cuvîntul I. Hadârcă, L. Lari, N. Dabija, N. Costin care au comparat alegerile care vor avea lac pe 25 februarie cu un examen al conștiinței naționale, subliniind că sunt o mulțime de probleme de rezolvat:
1. Adoptarea unei noi Constituții;
2. Restabilirea unei suveranități depline economice și politice a Republicii;
3. Anulaea monopolului unui singur partid și stabilirea unui sistem pluripartid.
În continuare conducerea Frontului Popular a dat curs citirii listei cu toți cei 380 de candidați de deputați ai poporului susținuți de adepții acestuia, între ei erau N. Costin, I. Hadîrcă, M. Druc, I. Turcanu, G.Vrabie, I. Costaș, general-maior de aviație, I.Ilașcu, N. Dabija, N. Josu, V. Beșleagă, L. Lari, I.Colesnic, I. Ciocanu. În programul acestor candidați, pe lîngă prevederile de adoptare a unei noi constituții, restabilirea unei suveranități reale a Moldovei față de Moscova, crearea sistemului pluripartit de guvernare și autonomia bisericii basarabene față de cea rusă, au fost și prevederi referitoare la unirea Basarabiei cu România (77). Un comentariu de la Apus susține că dacă anul 1989 a fost anul revoluțiilor, apoi anul 1990 este cel al alegerilor. Dacă în RSSM n-a avut loc o revoluție – speranța soluției rămîne doar la alegeri. Primul tur încheiat la 25 februarie nu a adus rezultatele dorite. V.Litvinov, vicepreședinte al Comisiei republicane din Lituania, spunea în ajunul alegerilor din această republică de pe data de 24 februarie 1990 că: „Aceasta va fi victoria națiunii". Așa a și fost. Nu pentru că lituanienii au obținut majoritatea absolută în Parlament și a învins "Soiuzis", ci pentru că în organul suprem al puterii de stat au fost aleși cei ce vor ști cum să conducă țara. A fost obținută victoria, pentru că alegerile au fost bine pregătite din timp. Astfel turul întîi al alegerilor din Moldova nu poate fi comparat cu cel din Lituania. Dacă orice popor își are guvernul pe care îl merită, atunci românii basarabeni trebuie să-și concentreze toate forțele, toată conștiința de neam, vrerea de izbîndă la turul doi de la 10 martie 1979.
Din primul tur de scrutin au fost aleși: N.Dabija, I.Hadârcă, I.Costaș.
Pe data de 23 aprilie 1990, "Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni", reprezentată prin V.Crăciun, "Asociația București-Chișinău" și Frontul Popular vor înainta o revendicare conducerii republicii cu propunere ca pe data de 6 mai să aibă loc Podul de Flori de pe Prut, prin intermediul căruia s-ar crea posibilitatea pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului de a se putea vedea și îmbrîțișa după 50 de ani de izolare reciprocă.
La sesiunea întîia a Sovietului Suprem a RSSM din 27 aprilie 1990 de legislatura a XII-a, a fost ales președinte al Sovietului Suprem al RSSM Mircea Snegur. Parlamentul republicii proaspăt ales a discutat mai multe probleme printre care și revenirea la numele istoric al organului Suprem de "Sfatul Țării”, soldate pînă la urmă fără vreun rezultat. Tot în acea zi de 27 aprilie este adoptată legea "Cu privire în modificarea articolului 168 din Constituție", conform căreia tricolorul era declarat drept drapel de stat al RSSM. În urma adoptării tricolorului drept drapel de stat a RSSM, la Tiraspol sovietele orășenești de deputați ai poporului, adoptă o hotărîre prin care nu se recunoaște această lege. O hotărîre similară va adopta și Tighina. La 3 mai 1990 și sovietul orășenesc Tighina. Sovietul Suprem al RSSM va declara drept nule hotărîrile sovietelor orășenești din Tiraspol și Tighina din 30 aprilie și 3 mai 1990 (81).
Noul parlament ales după 10 martie va avea în componența sa și numeroși rusofoni, din cauza cărora lucrările sesiunii vor fi uneori tarăgănate, totuși aici va predomina numărul deputaților români, dintre care unii ocupau posturi-cheie: I.Hadîrcă era prim vicepreședinte al Sovietului Suprem, V. Pușcaș, vicepreședinte. Hotărîrile luate în cadrul sesiunii întii de legislatura a 12-a vor avea un caracter constructiv și vor merge spre democratizarea sistemului politic. Astfel, prin legea din 10 mai s-a hotărît că partidele politice sau organizațiile nonguvemamentale pot participa la elaborarea politicii republicii și la conducerea treburilor de stat prin reprezentanții lor.
La 25 mai 1990 prin hotărîrea Sovietului Suprem al RSSM se formează un nou guvern, avîndu-l ca prim-ministru pe M.Druc, iar pe data de 5 iunie sunt aleși în locul miniștrilor rusofoni unii miniștri români: C.Tampiza este ales ca ministru al economiei naționale, Gh. Ghidirim ca ministru al sănătății, I. Ungureanu ca ministru al culturii și cultelor, N. Mătcaș ca ministru al științei și învățămîntului, N. Țîu, ministru al relațiilor externe, V.Bobuțac, ministru al comerțului, și I. Costaș, ministru al afacerilor interne al RSSM.
Prin hotărîrea Sovietului Suprem din 19 iunie 1990 unor denumiri rusești ale localităților din Moldova le sînt restituite denumirile românești: orașul Kotovschi redevine Hîncești, Kutuzov-Ialoveni, Cernenco-Șoldănești, orășelul Suvorov-Ștefan Vodă (82). Aceiași instanță supremă a hotărît să abroge denumirea statului, stabilită prin Ucazul de la 2 august 1940 de RSSM, iar țara să se numească Republica Moldova. Pe fundalul acțiunilor de emancipare națională care au continuat pe tot parcursul anului 1990, s-au stabilit legături directe de la suflet la suflet la suflet între românii de pe ambele maluri ale Prutului. Neuitat va rămîne Podul de Flori de la 16 mai a anului 1990. Mii și mii de oameni s-au adunat pe cele două maluri ale rîului, iar la ora stabilită pentru trecerea în ambele sensuri nimeni nu a mai așteptat vreun semnal și toată lumea a năvălit pe podurile despărțitoare într-un flux al regăsirii. (83) Cu acest prilej I. Ungureanu, ministru al culturii spune: "Unirea în suflet și cuget, iată cea mai importantă operă pe care o poate crea geniul unui popor. Astăzi ne-am reîntîlnit la Prut dar mai urmează să demolăm hotarele care trec prin sufletele noastre. Cînd ne vom debarasa de ele, restuls e va rezolva de la sine”. O apreciere asemănătoare face și I.Hadîrcă, președintele sfatului Frontului Popular din Moldova: sîntem martorii revelației unui neam care vine din propriile dureri, pierderi, petru a se asuma și identifica pe sine însuși. Podul de Flori e o metaforă a revoluției, a eliberării de caste, planuri, dogme fasciste, staliniste ori ceaușiste.
Acum creăm poduri, mîine vom face punți vii, lanțuri de îmbrățișări, pe urmă vom zidi mănăstiri, vom lucra asuprea cugetului și vom restaura memoria” (84).
Pe data de 16 iunie 1990, Frontul Popular a făcut o declarație către Prezidiumul Sovietului Suprem din RSSM, în care se cerea să se dea o apreciere istorico-juridică a pactului Ribbentrop-Molotov, a actului din 28 iunie 1940, consecințele acestora asupra destinului poporului român din Basarabia, iar ziua de 28 iunie să fie declarată drept zi de doliu național, tot în această zi să fie oficiate în toate bisericile moldovenești parastase întru pomenirea victimelor ocupației sovietice.
Pe data de 9 iunie 1990 Frontul Popular Român, Frontul Popular din Moldova, Societatea „Ștefan cel Mare”, Societatea „Cultură fără frontiere”, Societatea Culturală București-Chișinău, Societatea "Pro Basarabia și Bucovina" vor face un apel către societățile culturale și formațiunile social-politice din Ucraina și RSSM în care se spunea: "În limitele îngăduite de legislația în vigoare pe teritoriile republicii vecine și prietene, în contextul intensificării bunelor relații inițiate prin schimburi culturale și manifestări de felul "Podul de Flori” de la Prut, apelăm către guvernele României, RSSM, URSS:
1. Ziua de duminică, 24 iunie 1990 să fie marcată de o manifestație pașnică de solidaritate și prietenie în formarea unui lanț uman care să traverseze Prutul și Carpații;
2. Lanțul uman desfăcut urmează a reuni două ctitorii ale lui Ștefan cel Mare și Sfînt pe un anumit traseu;
3. Lanțul uman peste Carpați urmează a traversa în nord pe un traseu Suceava-Alba-Iulia, iar în sud Alba-Iulia-Curtea de Argeș;
4. Lanțul uman se va forma duminică, 4 iunie 1990 începînd cu orele 9;
5. În divese vetre istorice și culturale de pe traseul uman vor putea fi organizate manifestări cu caracter de comemorare.
Fiind planificată pe 24 iunie trecerea Prutului, nu a fost posibilă din cauza instabilității situației social-politice din țară, de aceea Sfatul Frontului Popular va planifica alcătuirea unui lanț viu pe teritoriul Republicii Moldova și anume de la Căpriana pînă la Leușeni. Alcătuirea acestui lanț viu pe 24 iunie va avea drept scop comemorarea victimelor ocupației din 28 iunie 1940 (85)
La 23 iunie 1990 Sovietul Suprem al RM a adoptat două documente: "Declarația cu privire la suveranitatea Republicii Moldova" și "Hotărîrea despre Avizul comisiei Parlamentului Republicii Moldova pentru aprecierea politică și juridică a tratatului sovieto-german de neagresiune și a protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și a consecințelor lor pentru Basarabia și Bucovina de Nord". Aceste documente prin imponanța lor socială și politică vor hotărî destinul de mai departe al poporului moldovean. Astfel, declarația "proclama" că: "RM este un stat suveran și nici o parte a poporului sau grup de cetățeni, nici un partid politic sau organizație obștească nu poate să-și asume dreptul de a exercita suveranitatea".
Același document declară că pămîntul, apele, pădurile, valorile patrimoniului național și alt potențial aflat pe teritoriul Republicii aparțin în exclusivitate poporului din acest ținut. Totodată RM stabilește deplinitătea puterii Republicii și prioritatea Constituției legilor unionale care sunt puse în aplicare pe teritoriul Moldovei, dar după ratificarea lor de către Sovietul Suprem al RM. Un alt moment important pe care îl conține Declarația este că RM, ca stat suveran are dreptul să intre în uniuni de state, delegîndu-le benevol unele împuterniciri sau să iasă din aceste uniuni în modul stabilit. Și încă un aliniat însemnat care merită să fie subliniat este că RM ca subject egal în drepturi al tratatelor și relațiilor internaționale este proclamată ca zonă demilitarizată. Această declarație va servi drept bază pentru elaborarea noii Constituții a RM, pefecționarea legislației republicane și drept punct de plecare în pregătirea și încheierea Tratatului Unional dintre RM și comunitatea statelor suverane. O importanță tot atît de mare pentru viitorul republicii îl constituie și Avizul numit mai sus, care a fost aprobat de Sovietul Suprem al RM și întregește sub toate aspectele semnificația pofundă și amplă a Declarației cu privire la suveranitate. Acest document constituie rezultatul cercetărilor efectuate în ultimii ani de către istoricii juriști din republică, din țară și de peste hotare, referitoare la aspectele principale și consecințele Tratatului sovieto-german de neagresiune și al protocolului adițional secret din august 1939. Scopul documentului e să stabilească adevărul istoric. Astfel, Comisia Sovietului Suptrem creată în acest scop, a făcut un șir de constatări privind istoria Basarabiei și Bucovinei de Nord, începînd cu secolul XIV și terminînd cu 1990, fiind analizate îndeosebi consecințele Tratatului și Protocolului adițional secret, precum și raportul în care se aflau aceste regiuni în anul 1940 față de URSS. Enumărînd încălcările pe care URSS le-a făcut față de România prin semnarea protocolului menționat, Comisia Sovietului Suprem a stabilit că toate acestea "contravin normelor fundamentale ale dreptului internațional, fiind mostră a politicii de dictat imperial." Pe lîngă aceste două documente importante a mai fost luată hotărîrea cu privire la declararea zilei de 31 august ca sărbătoare națională "Limba Noastră". Astfel după adoptarea acestor măsuri pe data de 23 iunie de către Sovietul Suprem al Moldovei Sesiunea I-a de legislatura a XII-a își va închide lucrările pînă în toamnă, astfel că o eră a realizărilor va lua sfîrșit (86).
Dar adversarii emancipării Moldovei, a redeșteptării spiritului national în acest spațiu, forurile centrale ale URSS nu au considerat total pierdută bătălia pentru menținerea Moldovei în orbita lor de influență. În tot cursul anului autoritățile de la Chișinău au fost presate să organizeze și pe teritoriul RM referendumul inițiat de M.Gorbaciov, prin care se încerca să se acrediteze ideea că, în ciuda dezvăluirii adevărului istoric privitor la ocuparea de către URSS a Basarabiei, realitățile postbelice sunt mai importante și de la ele s-ar cuveni să se pornească. Era o invitație care le convenea de minune rușilor, întrucît ei au avut grijă ca în cursul anilor de ocupație, să modifice tabloul demografic al acestor teritorii și sa-și creeze aici propria bază de susținere. Referendumul a fost caracterizat în Moldova ca o măsură care ar fi oferit pentru prima oară forțelor de ocupație o legimitare pe care nu au avut-o niciodată. Moldova a hotărît și a reușit să boicoteze această manevră rusească. În fața aceste situații autoritățiile de la Moscova nu au întîrziat să reacționeze, sabotînd îndeplinirea obligațiilor privind aprovizionarea Moldovei cu mărfuri de primă necesitate. Situația din Moldova devine din acest moment similară cu cea a republicilor baltice, supuse de altfel unei blocade economice încă din luna martie 1990 (87).
Întreaga suflare românească a urmărit cu sufletul la gură epopeea afirmării demnității naționale de către frații din stînga Prutului. Într-un șir de orașe din România, Iași, Suceava și Roman au avut loc manifestări de solidarizare cu legitimele eforturi ale basarabenilor pentru propășirea națională, pentru edificarea unui stat suveran și independent, efortul cărora li se opun uneltirile și acțiunile provocate de forțele separatiste. În acest sens în orașul Iași au fost organizate în luna septembrie numeroase mitinguri în semn de protest față de acțiunile separatiste și de solidaritate cu frații basarabeni (90).
Dată fiind situația în Moldova, organizațiile politice de aici exprimînd interesele populației basarabene, au considerat că devenise necesar să se convoace cea de a doua Mare Adunare Națională la Chișinău. Aceasta fusese stabilită pentru 16 decembrie 1990, în semn de omagiu adus revoluției române ce începse în 1989 la Timișoara.
Anul 1990 nu a fost decît continuarea evenimentelor și procesului de redeșteptare a românilor basarabeni începută încă în 1987, dar el a avut în felul său o importanță aparte: poporul român din Moldova a obținut alte victorii pe lîngă cele din 1989, tricolorul a fost declarat ca drapel de stat și s-a revenit la simbolistica națională activla valahă și capul de bour, iar pe 23 iunie a fost adoptată "Declarația cu privire la suveranitatea RM". Acestea au fost princlpalele realizări ale anului 1990, evenimentele însă au arătat că atîta timp cît va exista marele imperiu sovietic, suveranitatea Moldovei cît și a celorlalte republici nu va putea fi reală. Să ne imaginăm că purtătorul suveranității URSS Sovietul Suprem al URSS în persoana lui Luchianov, sau președintele URSS în persoana lui Gorbaciov – nu au mijloace militare, politice, economice ca să împiedice suveranitatea RM, atunci acesteia nu-i rămîne în accst caz decît să fie recunoscută de statele vecine România, Bulgaria, Ungaria și de principalele țări ca SUA, Germania și Franța. Se pune problema dacă vor recunoaște aceste țări suveranitatea Moldovei. Într-un interviu acordat de către ambasadorul SUA în URSS domnul Matloc unui jurnalist moldovean în cadrul unei conferințe de presă după 23 iunie 1990, fiind întrebat: "În ce măsură SUA va recunoaște suveranitatea Moldovei"? acesta va răspunde: "În măsura în care o va recunoaște Moscova”. Din răspunsul ambasadorului american putem deduce că Occidentul încredintase și va încredința în continuare mandatul pentru acordarea suveranității tuturor republicilor din cadrul republicilor din cadrul URSS doar conducerii de la Kremlin.
Atît sfîrșitul anului 1990, dar mai ales anul 1991 va fi dominat de preocuparea Moscovei de a-și menține imperiul. Gorbaciov ar fi putut să încerce menținerea imperiului prin mijloace economice, politice și mai ales militare, dar el nu dorea acest lucru, date fiind intervenții1e sovietice în Țările Baltice. El dorea ca republicile să accepte de bună voie o "conviețuire pașnică" în cadrul URSS-ului, de aceea el a propus Tratatul Unional. Începulul anului politic 1991 va fi dominat în RM de problema tratatului unional – semnarea sau nesemnarea lui (96).
În cadrul ședinței sesiunii Sovietului Suprem din 19 februarie 1991, a fost aprobată concepția asupra comunității de State Suverane, dar a fost respinsă prima variantă a proiectului de tratat unional și a referendumului republican privind statutu1 statal juridic al RM. După încheierea Sesiunii, un grup de oameni de stat din Moldova I. Hadircă, C. Oborog etc., va pleca la Moscova pentru a da un raport în legătură cu discutarea tratatului unional. La Moscova, ei au avut o discuție cu Luchianov, președintele Sovietului Suprem al URSS. La sfîrșitul lui aprilie a apărut Declarația celor zece. Pentru prima oară apare un document oficial unde este fixată noua formulă ce se deosebește principial de formula referendumului din 17 martie:
1. Unirea statelor suverane;
2. Pentru prima oară se recunoaște dreptul celor șase republici de a-și fauri destinul independent: Estonia, Lituania, Moldova, Letonia, Georgia, Armenia. Cu toate că Declarația este lansată, Sovietul Suprem al URSS încă nu și-a schimbat concepția. La 14 mai apare Hotărîrea parlamentului de a desfășura un referendum republican în problema independenței. A doua variantă a tratatului unional, propusă iarăși de Moscova, practic nu diferă prin nimic de prima, care fusese resppinsă de parlament. Această a doua variantă a tratatului prevede monopolismul puterii de stat, concentrat într-un centro artificial, ce își propune de a fi cel de-al 16-lea suprastat, deasupra celorlalte state suverane. Centrul va avea același monopol asupra politicii interne, aceiași constituție și cetățenie unică, același cabinet de miniștri, armată unică, procuratură etc. Parlamentul trebuia să decisă: sau Moldova va deveni subiect suveran al unui stat suveran federal, sau va deveni subject al dreptului international, adică a obține mai întîi recunoașterea statutului de independență a Moldovei și mai apoi a folosit acest drept și recunoaștere în relațiile cu alte state independente. După părerea reprezentanților URSS, nu importă pe ce bază, federativă sau confederativă, se vor uni pe viitor republicile, ce însăși recunoașterea necesității de a se uni. Moscova are tendința de a fi îngrijorată mai departe de conservarea și păstrarea acestui mostodont unical și anacronic, care este Imperiul Sovietic.
Pe data de 23 mai 1991 a fost demis din funcția de prim-ministru M. Druc, guvernul căruia a făcut timp de un an de zile multe realizări pentru Moldova pe plan național… Cum s-a ajuns la această demitere? Pe 21 mai în cadrul desfășurarii lucrărilor Parlamentului s-a examinat chestiunea referitoare la realizarea hotărîrii Parlamentului din 5 martie 1991 "Cu privire la perfecționarea puterii executive și la unele modificări în Constituția RM, cînd președintele republicii M. Snegur, a prezentat deputaților spre confirmare compoziția noului guvern. Atunci cînd această listă a fost pusă la vot, o parte din deputații mai ales cei rusofoni, agrarieni și comuniști, care și-au închipuit că tocmai acum sosise momentul de a-i înlătura pe M. Druc din funcția sa i-au acordat vot de neîncredere. O importantă cauză a demiterii lui Druc a fost incompabilitatea Snegur-Druc, cunoscută de toată lumea. Prin anticomunismul manifestat deschis de primul el ministru și i-a făcut dușmani de moarte pe comuniști și agrarieni. După demiterea sa, în seara zilei de 21 mai s-au produs ciocniri de stradă între susținătorii lui Druc și poliția națională. Înaintea demiterii sale, în ultimul său cuvînt ca prim-ministru, Druc a spus că "Soarta republicii nu se decide în grupuri parlamentare sau în parlament, ci în altă parte”. (97)
La împlinirea a 51 de ani de la notele ultimative adresate României de către URSS în zilele de 26-28 iunie 1991, la Chișinău s-a organizat o Conferință Intemațională cu privire la pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale asupra Basarabiei. În încheierea dezbaterilor ce s-au desfășurat în sala Parlamentului Moldovei, s-a adoptat o declarație din care cităm: „Anexarea de către URSS a Basarabiei, a părții de Nord a Bucovinei și a ținutului Herța, teritorii care nu-i aparțineau, a însemnat primul act al tragediei naționale – sfîrtecarea României în anul 1940, punînd la grea încercare întregul popor român și i-a adus imense suferințe și incalculabile daune". În continuarea acestei idei se menționa: "Toate aceste acte ca de altfel și celelalte acțiuni de forță întreprinse în spațiul geografic dintre Marea Baltică și Marea Neagră, ca urmare a înțelegerii pactului Ribbentrop-Molotov, au constituit o manifestare pregnantî a politicii imperialiste de anexare și dictat, o agresiune fățișă împotriva suveranității și independenței naționale a unor state membre ale Ligii Națiunilor. În încheiere se spune: "În contextul aprofundării procesului general european al edificării unei noi arhitecturi politice și de securitate în Europa, acționînd pe baza dialogului și conlucrării mutuale și ținînd cont de noile realități, participanții la Conferința de la Chișinău se pronunță în favoarea unor soluții politice care să conducă la eliminarea actelor de injustiție și abuz comise prin recurgerea la forță, dictat atît în perioada pregătitoare cît și în timpul celui de-al doilea război mondial, în deplin consens cu principiile actului final de la Helsinki și a Cartei de la Paris pentru o nouă Europă"(98).
3. Renașterea culturală și spirituală în Basarabia (1989-1991)
3.1. Anul astral al Basarabiei – 1989
Pe lîngă renașterea națională a românilor-basarabeni în perioada 1989-1991 s-a afirmat pe deplin și o renaștere cultural-spirituală. Istoria mondială dovedește că nici o forță politică, nici un regim nu supraviețuiește dacă nu soluționează problemele culturii și învățămîntului, literaturi și artei. Această concluzie este valabilă și pentru sistemul politic din RSSM din anii regimului totalitar. Natura acestui regim a determinat o criză politică, economică, stagnarea procesului social care au influențat negativ cultura. În mod demagogic era excesiv politizat întregul proces cultural, cu toate domeniile lui de dezvoltare. Misiunea oamenilor de cultură a Basarabiei a fost de a repune cultura în drepturile sale naționale, de a o separa de influența Moscovei.
La începutul anului 1989 oamenii de cultură au luptat alături de forțele politice din republică pentru revenirea „limbii moldovenești” la grafia latină și recunoașterea ei ca limbă de stat. Uniunile de creație și organizațiile de stat ale Ministerului Culturii au fost preocupate în special pentru pregătirea unui număr de cadre pentru cinematografe și teatru, domenii aflate în cea mai mare criză în acel moment. Un cadru de cultură nu putea funcționa în afara unor tradiții naționale bine asimilate fără o fundamentare teoretică și continuitate, fără anumite personalități și valori. Crearea condițiilor favorabile dezvoltării culturii, artelor nu se putea reduce doar la asigurarea unor baze materiale – clădiri, tehnologii și pregătiri de cadre. Un pas pentru crearea unui cadru necesar ar fi fost acțiunile legate de salvarea și ocrotirea „limbii moldovenești” printr-un decret echitabil privind statutul ei și revenirea la grafia latină. Integritatea culturală a unui popor, condiție a ființării lui naționale, este de neimaginat în afara unității sale lingvistice.
Culturalizarea lingvistică de la tribuna guvernamentală și pînă la vorbitorul simplu se va impune ca unul dintre obiectivele cele mai principale, însă imposibil de realizat fără concursul activ al școlii de toate gradele, al editurii și presei, linia gorbaciovistă promovată în direcția deschiderii spre „Casa Europeană Comună”, a întărit speranța oamenilor de cultură de a perpetua legăturile culturale cu România, de care Basarabia e legată prin unitate lingvistică, trecut istoric și cultură. Ca scop principal l-au constituit schimbul permanent de literatură, colective artistice, expoziții de artă, studenți și specialiști cu România (1).
Primii pași în sensul unei prime apropieri de cultură românească au fost făcuți pe data de 15 aprilie 1989, cînd în Estonia, pe lîngă Fondul Cultural de aici, a luat ființă Organizația de Cultură română-moldovenească „Mihai Sadoveanu”, avînd un comitet de conducere, un statut și program de lucru. Noua organizație își propunea în linii mai generale de a colabora cu instituțiile de cultură din România și Republica Moldova.
Pe data de 20 aprilie la Moscova s-a constituit Societatea Culturală „Moldova”. La adunarea de constituire au venit peste 200 de oameni de artă, savanți și scriitori originari din Moldova. Adunarea a fost deschisă de I.Druță care s-a referit la decizia Comitetului Executiv al Sovietului Orășenesc Moscova de deputați ai poporului privind darea în exploatare a două clădiri în care va fi situat pe viitor Centrul de Cultură al Moldovei. Necesitatea unui asemenea centru devenise acută dat fiind numărul de circa 7000 de moldoveni ce trăiau în Moscova și care se interesau de cultura Basarabiei. Adunarea a aprobat în unanimitate statutul Asociației, secretar al Comitetului organizatoric a fost ales Valeriu matei.
Legăturile între cultura românească și cea basarabeană au început și în domeniul teatral. Începînd cu 24 martie la teatrul „Luceagărul” din Chișinău au avut loc reprezentări teatrale făcute de actori de la București prin montarea unor piese de I.L.Caragiale. cu acest prilej publicul basarabean a luat pentru prima dată cunoștință cu Teatrul românesc. Despre criza teatrală proprie, lipsa de regie și vorbire scenică bună, s-a discutat pe 25 aprilie în cadrul unei plenare a Uniunii oamenilor de teatru din Basarabia. Tot aici s-a amintit că în cadrul teatrelor limba rusă continuă să dețină locul de frunte. La plenară s-a ajuns la concluzia că dacă limba moldovenească nu va trece la grafia latină, atunci pronunția în vorbirea scenică va rămîne la același nivel înapoiat. Regizorul Iurie Pîslaru a propus de a invita la Chișinău teatre din România, precum și de a trimite pentru stagiu în România actori moldoveni. Aceste hotărîri urmau a fi înaintate prezidiului Sovietului Suprem (2).
Cu ocazia „anului Eminescu”, a avut loc pe data de 23 iunie în incinta Teatrului de Operă și Balet o serată de omagiere a poetului, de la moartea căruia se împlineau o sută de ani. la această festivitate solemnă au luat cuvîntul și scriitori din republică. În raportul prezentat din partea Uniunii Scriitorilor, N.Dabija vorbește despre necesitatea editurii operei complexe a poemului „Cel mai mare și cel mai necunoscut poet al nostru” la Chișinău. În acest context M.Cimpoi a propus înălțarea unui monument al lui Eminescu lîngă cel al lui Ștefan cel Mare. O omagiere similară a avut loc și la Moscova pe 7 decembrie 1989 în Sala Coloanelor. Din RM au venit Mircea Snegur, P.Lucinschi, M.Munteanu, I.C.Ciobanu, reprezentanți ai Uniunii Scriitorilor, I.Bucur-ambasadorul României în URSS și o delegație de scriitori români în frunte cu D.R.Popescu. La serată au participat de asemenea, scriitori ruși și de altă naționalități. Aici a fost recunoscută valoarea universală a creației lui M.Eminescu, lucrările căruia au fost traduse în peste 70 limbi. Scriitorii de alte naționalități i-au felicitat pe cei din RM cu ocazia adoptării „limbii moldovenești” ca limbă de stat și trecerea la alfabetul latin (3).
3.2. Evenimente culturale de anvergură națională
La 15 ianuarie 1990 un mare grup de oameni de cultură din Basarabia participă la omagierea aniversării a 100 de ani de la nașterea lui M.Eminescu la București. Din partea delegației basarabene – din care făceau parte Gr.Vieru, M.Cimpoi, L.Lari, V.Vasilache, Gh.Vodă, V.Beșleagă, M.Bieșu, N.Caranfil – N.Dabija va afirma că „Eminescu ne-a ținut împreună”.
Un eveniment deosebit a avut loc pe data de 18 ianuarie 1990 cînd în urma unor întîlniri și discuții purtate la București între miniștrii de cultură din RM și România s-a alcătuit un „Protocol” privind colaborarea între ambele ministere de cultură. Se prevedea o colaborare strînsă între teatrele și instituțiile muzicale dintre cele două țări, schimburi de interpreți, turnee artistice. Ambele țări și-au propus să realizeze coproducții de cinema, schimburi de interpreți, turnee artistice. Ambele țări și-au propus să realizeze coproducții de cinema, schimburi de actori și regizori, publicații culturale.
Încă pe data de 24 ianuarie 1990, la București a fost înființată „Societatea Culturală a tuturor românilor” care a adoptat un statut în care se spunea că „Liga Culturală română este o asociație situată în afara politicii și mul disciplinară, care își propune ca prin acțiuni culturale să dezvolte legăturile dintre toți românii, oriunde s-or afla ei și să contribuie la o mai bună cunoaștere a spiritualității românești în lume. Cu acest scop vor fi organizate în străinătate de către românii de pretutindeni manifestări culturale, artistice, vor fi tipărite publicații și cărți. Liga își mai propunea reeditarea ziarului „Neamul românesc”, iar pe 15 iunie scoaterea buletinului „M.Eminescu”, V.Crăciun, secretarul executiv al acestei ligi, vine în luna martie la Chișinău cu scopul de a deschide o filială. Aici V.Crăciun va avea unele întîlniri și convorbiri cu oficialitățile culturale din Moldova, referindu-se la necesitatea de a constitui un nucleu al „Ligii Culturale Române”, în capitala Basarabiei.
La 6 mai 1990 are loc istoricul „Podul de flori”, cînd după 46 de ani de înstrăinare, grănicerii permit fraților să se reîntîlnească la Prut.
La 15 iunie 1990 este sfințit bustul „Luceafărul” de pe Aleea clasicilor din Chișinău.
Adresînsu-se celor prezenți I.Ungureanu, ministrul culturii din RM, a explicat semnificația momentului din cadrul manifestărilor cu genericul „Podul de conștiință Eminescu, o sută de ani de nemurire”. Au luat apoi cuvîntul V.Crăciun și M.Cimpoi. Între timp au fost întrerupte lucrările sesiunii Sovietului Suprem, deputații de bună credință venind pentru a i se închina lui Eminescu. Pentru prima dată în istoria Moldovei sovietice, președintele republicii își pleacă frunte odată cu frunțile celor mulți în fața părintelui spiritual al basarabenilor. Au mai participat numeroși scriitori români: I.Covaci, M.R,Iacoban, C.Ciopraga și alții (4).
Pe 27 august 1990 este reinstalat monumentul lui Ștefan cel Mare pe locul ce fusese hărăzit încă de autorii lui: sculptorul Plămădeală și arhitectorul Bernadazzi, în Piața Marii Adunări Naționale. Din analele și fotografiile de epocă meșterii restauratori au restabilit gradul din 1927, băncile și fastuoasele porți. Cu ocazia apropierii sărbătorii „Limba noastră cea română” de pe 31 august, pe 28 august la baștina lui Al.Mateeviti a fost dezvelită statuia poetului, realizată de un grup de sculptori de la București. La sărbătoarea de la Zaim s-a accentuat că autorul poemului „Limba noastră” este „un zălog al neamului românesc din Basarabia”. Sărbătoarea națională a fost marcată înainte de termen în mai multe localități ale Moldovei de cenaclul „A.Mateevici”.
La 29 august sala de conferințe a Centrului de cultură din Chișinău se va dovedi neîncăpătoare pentru numeroși participanți la Sesiunea Istoricilor ce s-a integrat în programul acțiunii „Podul de verb românesc”, organizată de „Liga culturală pentru unitatea Românilor de pretutindeni”. Luînd cuvîntul, președintele ligii V.Crăciun va remarca: „Limba pămîntului dintre Prut și Nistru este limba noastră”. Domnia sa a anunțat pe cei prezenți că din România au sosit mai bine de 100 de personalități marcante: istorici, scriitori, actori, gazetari. Partea basarabeană a fost reprezentată prin Asociația Istoricilor din RM care a prezentat o serie de comunicări pe diferite teme privitoare la trecutul istoric al poporului român (5).
Pe 31 august Piața Marii Adunări Naționale va fi împînzită de lume, oaspeți din Bucovina. Georgia, țările Baltice fiind părtași la bucuria poporului basarabean ce și-a cîștigat dreptul la limbă, drapel național și suveranitate. Mitrololitul Iașului, Moldovei și Bucovinei, Daniel, athiepiscopul Moldovei Vladimir, alte fețe distinse vor oficia ceremonia sfințirii monumentului lui Ștefan cel mare. Sărbătoarea națională „Limba noastră cea română”, ajunsă la punctul ei culminant, e binecuvîntată de președintele republicii M.Snegur, primul ministru M.Druc și ministrul culturii I.Ungureanu.
Pe 27 martie 1991 au fost sărbătoriți cei 73 de ani de la Unirea Basarabiei cu România din 1918 de către societatea „Pro Basarabia și Bucovina” la Centrul Republican de Artă și Cultură din Chișinău. Schițele organizatorilor prevedeau o mai activă participare atît la capitolul spectator cît și la cel intitulat distribuție. Importanța acestei zile a fost apreciată și la nivel statal prin deschiderea unei săli a Sovietului Suprem în fața grupului de reprezentanți ai societății „Pro Basarabia și Bucovina”, sosit cu această ocazie din România. Delegația a fost primită de M.Snegur, care a reluat ideea creării unei confederații culturale cu românii de peste Prut.
Luna martie a fost începutul unei perioade de dezgheț și la Academia de Științe din Chișinău. Dintre alte ședințe poate fi desprins simpozionul consacrat vieții și activității lui B.P.Hașdeu. S-a stăruit asupra întregii vieți și activități a scriitorului, despre care s-a spus aici că a fost figura centrală a renașterii românești. Uniunea Scriitorilor din Moldova și Centrul de istorie literară și muziografie „M.Kogălniceanu”, a desfășurat pe 28 martie o serată de omagiere a poetului tuturor românilor N.Stănescu. la aniversarea a 58 a nașterii poetului au fost prezenți scriitori basarabeni: N.Dabija, S.Saca, G.Vieru și poeții români C.Popescu, I.Petrișan. Tot în luna martie a fost deschisă o nouă librărie „Universul” pe bulevardul Ștefan cel Mare. Protoiereul P.Buburuz a sfințit sala cu cărți, iar D.Grumăzescu, specializat în materie, va fi cel mai venit să împărtășească o experiență – cea de organizare a comerțului cu cărți. S-au pronunțat relații stabile între „Universul” și multe edituri din România (6).
Pe 6 mai 1991 a ieșit de sub tipar un prim număr al revistei „Limba română”, editată de Ministerul științei și învățămîntului al Republicii Moldova cu concursul societății „Limba noastră cea română”. Noua publicație este destinată cadrelor didactice din învățămîntul de toate nivelele, studenților, liceenilor, precum și tuturor celor care doresc să-și aprofundeze cunoștințele în materie de limbă, literatură și metodică. Concepută în o nouă viziune metodologică și realizată grafic într-un mod original, revista va întruni o gamă variată de rubrici vizînd istoria limbii române, diverse probleme ale României moderne, aspecte de ortografie și punctuație. Un compartiment al revistei va fi rezervat problemelor istoriei și a literaturii române, celor de critică și teorie literară. Menționăm cîteva rubrici permanente. „Cum să vorbim, cum să scriem?”, „Didactica și metodica”, „Eminesciana”.
Pe 30 mai a apărut un supliment al publicației „Sfatul Țării” în 24 pagini, avînd genericul „Literatură, artă, cultură”. Prin noutatea viziunii și ineditul lor, atrag atenția articolele semnate de M.Cimpoi, N.Popa, L.Butnaru. Luate în întregime, aceste materiale vin să descătușeze mentalitatea îndoctrinată a celor crescuți și educați în perioada regimului sovietic (7).
Pe data de 15 iunie 1991 a fost prezentat la teatrul de vară din Chișinău, un spectacol închinat lui Eminescu avîndu-l ca prezentator pe G.Vieru. După un recital de versuri au evoluat artiști din Moldova și România, dar cea mai frumoasă prezentare a fost cea a cenaclului „Totuși iubirea” venit cu A.Păunescu. Cîntecele vechi românești, cunoscute de fapt de basarabeni, au produs un efect deosebit asupra publicului.
Ziua sărbătorii naționale „Limba noastră cea română” din 31 august a adunat în Aleea Clasicilor o mulțime de oameni din toate colțurile republicii, oameni de stat din Republica Moldova, reprezentanți ai Uniunii Scriitorilor, scriitori și oameni de către M.Snegur, oaspetele de onoare A.Bîrlădeanu, președintele senatului României. În aceeași zi către ora prînzului a avut loc dezvelirea și sfințirea busturilor a doi mari cărturari: C.Stere și A.Mateevici. După dezvelirea acestor busturi au luat cuvîntul G.Vieru, E.Coșeriu, M.Cimpoi. Comentînd acest eveniment s-a apreciat că „aceasta este începutul unui proces de integrare a culturii românești din Basarabia în contextul general al culturii românești” (8).
Biserica ortodoxă românească din Basarabia a cunoscut multe schimbări în scurta perioadă care s-a scurs din 1989. Un lucru care merită să fie subliniat este acela că la 6 iulie 1989, în urma preoților și credincioșilor basarabeni, ultimul ierarh rus din Chișinău, Serapion Fadeev, a fost nevoit să-și părăsească scaunul. Era acuzat de imoralitate, abuzuri și mai ales atitudine antiromânească. În locul său a fost numit Vladimir Căntăreanu. Mulți episcopi vicari loiali Moscovei au fost la fel înlocuiți cu alții de origine română. Așa cum rezultă din unele date statistice, după 1989 s-au deschis peste 600 de biserici ortodoxe, precum și cea mai mare parte din mănăstirile desființate în perioada regimului sovietic. Printre reprezentanții pentru redeșteptarea națională se numără și protoiereul Petru buburuz din Chișinău, magistru în teologie. La inițiativa sa a luat ființă „Societatea bisericească Mitropolitul Varlaam” și a apărut publicația periodică „Dominatorul” cu articole scrise de clerici și intelectuali din Basarabia și România.
În toamna anului 1991, prin străduințele aceluiași protoiereu, s-a deschis o facultate de teologie în Chișinău în cadrul Universității de Stat. A fost deschis și un seminar teologic la mănăstirea Căpriana. Un număr însemnat de tineri au fost trimiși la facultățile de teologie din Iași, București și Sibiu (9).
Din nefericire, ca și pe plan politic, problemele bisericești ale Basarabiei nu a fost pe deplin soluționate. Din moment ce Moldova s-a proclamat stat independent, recunoscut și pe plan internațional, era și firesc ca și biserica ei națională să iasă sub jurisdicția impusă de conjunctura politică din 1991. Patriarhia Moscovei, întrucît biserica din Basarabia dintotdeauna a făcut parte din Mitropolia Moldovei cu scaunul la Suceava. Iar din 1944, aflîndu-se sub jurisdicția bisericii ruse, biserica din Basarabia a fost folosită abuziv ca un mijloc de rusificare. Dacă în urma dezagregării imperiului sovietic, Basarabia nu mai are frontieră comună cu Rusia, atunci înseamnă că Patriarhia Moscovei nu mai are dreptul să-și mențină jurisdicția canonică peste un stat asupra căruia nu mai are nici un drept. Problema însă nu fusese rezolvată datorită, pe de o parte, acțiunilor imixtiunii Patriarhiei Moscovei în problemele bisericești ale Moldovei, iar pe de altă parte datorită atitudinii neromânești promoscovite a unora dintre ierarhii basarabeni. La 3 aprilie 1992 un grup de 52 de deputați din parlamentul RM va adresa o scrisoare patriarhilor Alexei al Moscovei și Teoctist al României, cerîndu-le să înceapă un dialog în vederea refacerii bisericii românești din basarabia. În această direcție au fost purtate pe 15 martie 1992 discuții la Constantinopol între patriarhul Alexei și Teotist. Discuțiile nu au lămurit nimic, iar revenirea bisericii la patriarhia română a suferit eșec, nu atît din cauza tendințelor lui Alexei al II-lea de a-și menține imperiul pravoslavnic al Moscovei, cît mai ales, din cauza atitudinii protivnice a autorităților din Chișinău față de hotărîrea de integrare a Mitropoliei Basarabiei în biserica din care a fost ruptă cu forța.
Concluzii
Se știe, destinul istoric al unui popor este determinat de poziția sa geografică. Istoria românilor în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, a fost în mare parte influențată de politica Marilor Puteri și de intersecția drumurilor și intereselor în această zonă. Ele au impus politica intereselor lor prin diferite forme cu diverse denumiri (suveranitate, protectorat, zonă de influență) dar care urmăreau același scop. Unele au mers pînă la acaparare de teritorii.
Două dintre aceste mari puteri au lăsat urme adînci în dezvoltarea poporului român: Imperiul Otoman, din sec. XV-XVIII și Imperiul Rus (țarist și apoi comunist) din sec. XVIII-XX. Aceste două puteri orientale, au înrîurit cultura și obiceiurile prin caracterul lor slavo-bizantine. În același timp ele au întîrziat dezvoltarea normală a poporului român, izolîndu-l de țările surori europene, de care aparținea. Alte teritorii românești, care au fost sub ocupația țărilor europene sau ale unor țări aflate sub influența culturii vestice, au fost și ele înrîurite, dar în spațiul culturii și obiceiurilor lor.
Moldova dintre Prut și Nistru, componenta aceluiași spațiu geografic, a suferit influențe sensibil deosebite, în raport cu restul teritoriului românesc, datorită poziției ei extreme, aflîndu-se la granița care separă două lumi. Din sec. XVIII, Basarabia începe să cunoască influențe și îngerințele rusești. Dacă pentru Țările Românești, expansiunea Imperiului Rus se va limita la contopirea periodică a teritoriilor lor și a unor amestecuri directe, pentru Moldova de Răsărit, vecinătatea cu rușii va aduce în 1812 la atașarea teritoriilor ei la Imperiul Rus. De acum înainte, destinul celor două populații românești (din stînga și din dreapta Prutului) se va deosebi și mai mult.
Românii din Moldova de Apus (salvată de la raptul rusesc) și cei din Țara Românească vor intra sub influența culturală și politică a Europei, prin generația tînără a celor timpuri din care mulți și-au făcut studiile în țările vestice. Un puternic curent de renaștere națională se va dezvolta. O mișcare pentru libertate și drepturi naționale se va înfiripa, culminînd cu revoluția de la 1848, în o succesiune de evenimente de nestăvilit, va urma unirea principatelor și nașterea României independente prin scuturarea jugului turcesc și instaurarea libertăților și democrației.
În acest timp, românii moldoveni din Moldova de Răsărit s-au scufundat în bezna inculturii, din lipsa școlilor românești, urmare a politicii de rusificare dusă de cotropitori. Unii boieri și puțini intelectuali au luat indirect legătura cu cultura europeană prin intermediul fraților de peste Prut, altă categorie alunecase prin forța lucrurilor spre limba și cultura rusă. Marea masă a populației băștinașe rămăsese incultă. După 106 ani de ocupație rusească, în multe sate moldovenești proporția de analfabeți se ridica la 90% pentru bărbați și 95% pentru femei.
La începutul secolului XX, în zbuciumata Moldovă dintre Prut și Nistru, au apărut unele forțe venite din adîncuri, ce au condus la o vulcanică renaștere națională și la posibilitatea de readaptare rapidă la spiritualitatea europeană. Astfel, eliberarea din strînsoarea Rusiei autocrate, după cei 106 ani de ocupație, a favorizat renașterea națională și desfășurarea evenimentelor fierbinți ai anilor 1917-1918. Cu un simț politic surprinzător, oamenii acelor vremi au stăpînit cu viabilitate desfășurarea evenimentelor. Ei au trecut din etapă în etapă (autonomia Basarabiei, RM Federativă, RM Independentă), astfel ca să se poată crea condiții pentru actul Unirii. Ceea ce a frapat apoi în această perioadă, a fost structura parlamentară, care s-a introdus cu deputați aleși proporțional cu numărul minorităților, al profesiunilor și categoriilor sociale. În Sfatul Țării aveau loc dezbateri libere cu un înalt grad de toleranță. Se pune întrebarea: cum de s-a putut aceasta într-o provincie ce a stat o sută șase ani sub ocupația unei Rusii absolutiste, care în decursul istoriei sale nu a cunoscut un regim de adevărată democrație și libertate?
Anul Unirii de la 1918 a Basarabiei cu România, a fost recunoscut prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, de către principalele puteri aliate în urma unor dovezi irefutabile, prezentate de delegația română, cu privire la legitima apartenență a Basarabiei la România din punct de vedere istoric, etnografic, geografic și economic.
Un alt eveniment important, pe care am vrut să-l subliniem, este acela al acelor 22 de ani (1918-1940) de trăire în comun cu frații lor. Deși puțini, din punct de vedere istoric, frații s-au reapropiat din nou spiritual și li s-a sădit în cugete ideea unității și apartenenței la același neam, care va supraviețui apoi vitregiei timpurilor care vor urma.
Prin încheierea pactului Ribbentrop-Molotiv de la 23 august 1939 între Hitler și Stalin, s-a stabilit împărțirea Europei de est în sfere de influență. În zona de influență a Rusiei sovietice figura Basarabia și Bucovina de Nord. Deci Rusia sovietică pentru a ocupa Basarabia a avut nevoie de acordul lui Hitler, așa cum în perioada premergătoare raptului Basarabiei de la 1812, țarul Rusiei a apelat la Napoleon.
Dacă în primul război mondial, marii oameni politici ai timpului au fost călăuziți de ideile generoase ale dreptului popoarelor la autodeterminare, de formare a statelor pe baze naționale, de fixare a unor frontiere cît mai judicioase în raport cu criteriile etnice și istorice, atunci după cel de-al doilea război mondial oamenii politici au avut o atitudine în totală opoziție cu aceste principii și proceduri. Acum hotărîrile asupra frontierelor ce urmau a fi stabilite s-au luat direct de marile puteri înaintate ca războiul să se fi terminat.
În ce privește tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947, este de semnalat faptul că România a fost reprezentată de un guvern ales nedemocratic, prin falsificarea alegerilor, situație cunoscută la timpul său de puterile occidentale. Deosebit de aceasta, guvernul de la București era subordonat Moscovei și nu ar fi putut susține o cauză contrarie intereselor Rusiei sovietice. Problema cedării Basarabiei Rusiei sovietice este prezentată în acest tratat, indirect prin menționarea granițelor dintre cele două țări bazată pe așa-zisul acord sovieto-român din 28 iunie 1940, care de fapt nici nu a existat. Se știe că a existat un singur acord, acel de la 23 august 1939 încheiat între URSS și Germania, conform căruia aceasta din urmă ceda URSS Basarabia.
Deceniile care au urmat, s-au caracterizat prin o tăcere care s-a așternut asupra situației acestor teritorii în general. Din partea României această tăcere se explică prin faptul că conducerea țării era subordonată Moscovei, iar pe de altă parte au fost introduse unele metode de teroare pentru cei care ar fi încercat să pomenească numele de Basarabia. Occidentul care și-a dat accentul ca acest teritoriu să treacă la Rusia, devenise indiferent față de viitoarea lui soartă. Deci tăcere în România, tăcere în Occident, iar singurii care au vorbit în aceste decenii au fost rușii. Ei au lansat teorii și idei noi pentru a justifica răpirea acestei provincii românești. Academii și instituții au fost înființate pentru a „fabrica” o istorie care să corespundă scopurilor politice și cuceririlor făcute. S-a inventat și dezvoltat ideea că limba „moldovenească” și poporul „moldovenesc” din Basarabia sunt distincte de limba română și poporul român. Îndoctrinarea românilor basarabeni cu aceste teorii nu a urmărit decît un scop românofobia acestora.
A doua ocupație a Rusiei comuniste după 1940, a adus aparent aceleași suferințe tuturor românilor, cauzate de sistemul comunist ce se instaurase. În realitate românii-moldoveni dintre Prut și Nistru au pătimit mai mult din cauza terorii mai aspre care se aplica de către un impilator pornit spre desființarea neamului lor, prin deportările în Siberia de unde mulți nu s-au întors, cît și a numeroaselor acțiuni de brutală rusificare. Au fost înființate și generalizate numeroase grădinițe și școli în limba rusă, rezultatul acestor acțiuni a fost acela că mulți români-moldoveni își pierdeau limba maternă declarînd limba agresorului drept limbă maternă. O adevărată crimă etnică a căror urmări se resimt și se vor resimți mult timp.
În sfîrșit, ne vom referi la ultimii ani ai deceniului opt, cînd puțina libertate, oferită de noua politică a lui Gorbaciov, „perestroica”, a permis ca acele forțe livrare să izbucnească cu o putere ce a uimit atît pe frații lor de pe dreapta Prutului, cît și cercurile internaționale. Nu puțină lume cunoscătoare a asupririi ruso-comuniste au vorbit ca de un adevărat miracol petrecut pe plaiurile răzeșilor moldoveni, de spiritul lui Ștefan cel Mare care a venit să fie cu ei în acele momente grele sau de mîna lui Dumnezeu care i-a ajutat. În același timp a apărut o generație asemănătoare celei de la 1917-1918 care a dat dovadă, prin înțelepciunea ei, de hotărîrea de a fi liberi. Această generație nouă reprezentată de oameni de cultură, știință, profesori, dar mai ales de către scriitorii din Basarabia care și-au dat seama că limba română supusă unei intense rusificări timp de patru decenii și aflată într-o stare deosebită de degradare ca urmare a acelei politici ce află în pericolul de a dispărea, iar o dată cu ea și poporul, unica soluție pentru salvarea limbii este repunerea în drepturile ei firești ce i se revin, acestea fiind declararea limbii române ca limbă de stat în Moldova și trecerea acesteia la alfabetul latin. Cercurile rusofone conservatoare din republică se vor opune ideii de a declara limba română drept limbă de stat din cauza concepțiilor bilingviste. De aceea elita românească de Basarabia va fi nevoită să lupte cu aceste elemente conservatoare pentru a-și atinge obiectivele. De-a lungul anilor 1988-1991 această luptă nu a fost ușoară întrucît elementele comuniste din republică erau abil susținute de Moscova. Totuși românii basarabeni au obținut unele victorii, comuniștii fiind nevoiți să cedeze, întrucît au înțeles că ei nu luptă numai cu scriitorii, ci cu întreaga națiune basarabeană, care s-a trezit din somnul de moarte” ca viteazul din poveste”, cum ar fi zis A.Mateevici, luptînd pentru drepturile sale naționale. Poți să te opui unor cercuri politice, unor anumite partide dar, nu poți să te opui unui întreg popor.
Prima victorie importantă obținută de românii basarabeni în lupta lor de renaștere națională a fost obținută la 31 august 1989 cînd Sovietul Suprem al RSSM va adopta legile privitoare la declararea limbii române (moldovenești) ca limbă de stat și revenirea ei la grafia latină. Aceste decizii ale conducerii republicii s-au bazat pe hotărîrile luate pe 27 august 1989 în cadrul marii Adunări Naționale de la Chișinău. Anul 1990 nu va fi altceva decît o continuare a acestei lupte fiind plin și el de realizări. Anume în acest an pentru prima dată unii scriitori și membri ai Frontului Popular vor fi aleși deputați în urma alegerilor. Fracțiunea Democratică aproape jumătate din totalitatea de 380 deputați. Va fi o nouă formă de luptă, una politică. deputații naționaliști vor obțin la 27 aprilie 1990, declararea tricolorului ca drapel de stat și reîntoarcerea atît a denumirilor vechi istorice, al unor localități din republică, înlocuindu-le pe cele „botezate” de ruși în timpul regimului sovietic, cît și întoarcerea la denumirea statului de Republica Moldova în locul celei de RSSM. De asemenea, pe 23 iunie 1990 Republica Moldova devine stat suveran, actul fiind consfințit prin documentul „Declarația de Suveranitate” adoptat în unanimitate de voturi. Anul 1990 va fi și unul al integrării românilor basarabeni în spațiul cultural al tuturor românilor din inițierea unor legături culturale cu românii din dreapta Prutului. Aceste legături au fost efectuate și prin înființarea unor asociații culturale româno-basarabene: „Pro Basarabia și Bucovina”, „Societatea culturală București-Chișinău”, „Cultura fără frontiere”. Oamenii de cultură din România au fost alături de frații lor din Basarabia, participînd la numeroase evenimente culturale, cum ar fi dezvelirea unor monumente, deschiderea și sfințirea a unor numeroase mănăstiri și biserici închise odinioară de sovietici, la seratele de omagiere ale marilor poeți români. De asemenea, între Republica Moldova și România s-au efectuat schimburi permanente de colective artistice, expoziții de artă, delegații de studenți și oameni de știință.
Independența RM declarată de către Parlamentul republicii pe 27 august 1991 a fost favorizată de situația politică instabilă din URSS în urma puciului din 29 august 1991.
Puciul de la 19 august 1991 de la Moscova prin care Gorbaciov a fost înlăturat din funcția sa de către oponenții săi politici, a oferit ocazia tuturor republicilor din cadrul URSS să-și declare independența.
Moldova și-a declarat independența la 27 august 1991, consfințită prin documentul votat de Parlamentul Republicii „Declarația despre independența RM”. Conform acest document, Moldova devenea un stat liber și independent cu dreptul de a-și hotărî destinul pe viitor, de a stabili relații politice economice și de altă natură cu orice stat din lume.
Dar viitorul nu depinde doar de forțele interne. Din nefericire, că în toată istoria ei multiseculară și acum la sfîrșitul mileniului II soarta Moldovei de răsărit este condiționată de politica marilor puteri, în special, de marea vecină de la răsărit care o mai ține strîns în brațe.
O rază de speranță se întrevede, dacă se analizează noile raporturi dintre state. Izolarea de lumea civilizată și încercarea de a progresa cu mijloace proprii, se pot dovedi insuficiente și falimentare. Rusia după destrămarea imperiului sovietic nu dorea să renunțe la ambițiile sale coloniale. Ea s-a străduit să păstreze vechiul Imperiu Colonial printr-o nouă formă numită CSI, la care va adera Moldova mai tîrziu. Putem să conchidem că Moldova încă rămîne dependentă de Rusia: economic prin CSI, militar prin menținerea armatei a 14-a în Transnistria și politic prin menținerea încă a legăturilor unor cercuri conducătoare de la Chișinău și liderii de la Moscova.
În concluzie, ne punem întrebarea care va fi soarta Republicii Moldova pe viitor, va fi oare posibilă o reunire cu Patria-Mamă România? Este greu de precizat, întrucît acest lucru depinde atît de Basarabia și nu numai de România, ci și de Occident.
Dacă opinia publică mondială a înțeles, după cel de-al doilea război mondial, nevoia existenței teritoriale a unor state împărțite în două (Germania, Coreea, Vietnamul și altele), dar aparținînd celor două lumi care se opuneau, este greu a înțelege în ce scop pot să existe: o Moldovă în România și o Moldovă în URSS, o provincie ruptă în două, aparținînd la două state cu același popor, cu aceeași limbă, aceeași istorie, și aceleași tradiții. Această anomalie istorică nu se poate perpetua, de aceea Occidentul ar fi trebuit să înțeleagă acum că, așa cum Germania a avut dreptul la reunire, aceleași drepturi firești ar fi trebuit să le aibă România și Basarabia, pentru a îndrepta nedreptatea care s-a făcut în 1944 și la care atunci Occidentul a închis ochii.
Moldova dintre Prut și Nistru nu are nevoie decît de dreptul la o libertate deplină, libertate care i se cuvine și celui mai umil cetățean de pe glob, în virtutea a ceea ce oamenilor politici le place să numească „drepturile omului”. În acea zi, drumul spre descătușare și unitatea națională va fi deschis.
Bibliografie
Lucrări și studii generale
Adauge Mihai. Basarabia și basarabenii. Chișinău: Uniunea Scriitorilor din Moldova. 1991.
Bârsan Victor. Masacrul inocenților. București: Editura Humanitas, 1993.
Berindei Dan. Diplomația românească modernă de la începuturi pînă la proclamarea independenței de stat. București: Editura Albatros, 1995.
Bodunescu Ion. Diplomația românească în slujba independenței. Iași: Editura Junimea, 1982.
Brătianu Gheorghe I. Basarabia, drepturi naționale și istorice. București, Editura Semne, 1995. 144 p.
Brătianu Gheorghe I. O enigmă și un miracol istoric: poporul român. București: Editura Științifică, 1990.
Bruhis Mihail. Rusia, România și Basarabia, 1812, 1924, 1940. Chișinău: Editura Universitas, 1992.
Buzatu Gheorghe. România cu și fără Antonescu, Documente, studii relatări și comentarii. Iași: Editura Moldova, 1991. 391 p.
Ciachir Nicolae. Basarabia sub ocupație țaristă (1812-1917). București: Editura Didactică și Pedagogică, 1992.
Cazacu Matei. Moldova ex-sovietică. Paris: Editura Akratie, 1993.
Cernovodeanu Paul. Basarabia. Drama unei provincii istorice românești în context internațional (1806-1920). București: Editura Albatros, 1993.
Ceaușescu Nicolae. România pe drumul desăvîrșirii construcției socialiste, vol. I. București: Editura Politică, 1968.
Cimpoi Mihai. Basarabia sub steaua exilului. București: Editura Viitorul Românesc, 1994.
Ciobanu Ștefan. Basarabia. Chișinău: Editura Universitas, 1993.
Ciobanu Ștefan. Basarabia, populație, istorie, cultură. București: Editura științifică, 1993.
Ciobanu Ștefan.Unirea Basarabiei. Studii și documente. București: Editura Științifică, 1993.
Ciorănescu George. Basarabia. Disputa dintre est și vest. București: Humanitas, 1993.
Constantin Ion. România, marile puteri și problema Basarabiei, București: Editura Enciclopedică, 1995.
Constantin Ion. Basarabia sub ocupație sovietică de la Stalin la Gorbaciov. București; Editura Fiat-Lux, 1994.
Crăciun Victor. Pierdem Basarabia? București: Fundația Hercule, 1992.
Dabija Nicolae. Moldova de peste Nistru – vechi pămînt strămoșesc. Chișinău: Editura Hyperion, 1990.
Duca I.G. Amintiri politice. București: Editura Humanitas, 1991.
Dumitrașcu Sever. Românii de peste hotare. Oradea: Editura Cele trei Crișuri, 1994.
Florescu Viorel. Tragedia populației din Basarabia – deportările. Chișinău: Editura Universitas, 1993.
Georgescu Vlad. Istoria românilor. București: Editura Humanitas, 1992.
Holban Eugen St., În al treilea refugiu. Paris: Editura Căpriana, 1993.
Holban Eugen St. Basarabia românească, mărturii. Paris: Editura Căpriana, 1990.
Holban Eugen St. Prin veacurile învolburate ale Moldovei dintre Prut și Nistru. Paris: Editura Căpriana, 1991.
Holban Eugen St. Figuri basarabene. Paris: Editura Căpriana, 1990.
Iacovlev Alexandr. Ce facem din URSS. București: Editura Humanitas, 1991.
Mărgărit Anton. Rezistența Basarabiei. București: Editura Humanitas, 1991.
Moraru Anton. Istoria românilor, Basarabia și Transnistria. Chișinău: Editura Universitas, 1995.
Melnic Eugen. Principiul naționalităților și întregirea României. Chișinău: Editura Universitas, 1991.
Nedelciuc Vasile. Republica Moldova. Chișinău: Editura Universitas, 1992.
Nistor I.Ion. Istoria Basarabiei. Chișinău: Editura Cartea Moldovenească, 1991.
Ornea Zigu. Viața lui Constantin Stere. București: Cartea Românească, 1991.
Papacostea Victor. Drepturile românilor asupra Basarabiei. În: „Universul”, București, 11 și 12 iunie 1941.
Păcuraru Mircea. Basarabia – aspecte din istoria Bisericii și a neamului românesc. Iași: Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovine, 1993.
Pop Iftimie. Basarabia din nou la răscruce. București: Editura Demiurg, 1995.
Popovschi Nicolae. Din negura trecutului, crîmpeie de amintiri. Volumul II. București: Casa Școalelor, 1943.
Scurtu Ioan, Dumitru Almaș. Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în 1994. București: Editura Europa Nova, 1994.
Șuța Ion. România la cumpăna istoriei. București: Editura Științifică, 1991.
II. Periodice
„Astra”, ziar de cultură, organ al Asociației culturale „Astra” din Republica Moldova. Apare săptămînal. Redactor-șef N.Josu. Chișinău, aprilie 1996.
„Destinul românesc”, revistă de istorie și cultură. Apare trimestrial. Este editată la Fundația Culturală România, Chișinău-București. Redactor-șef A.Moșanu, 1996, Chișinău.
„Limba Română”, revistă de istorie și știință. Apare trimestrial. Este editată de Ministerul Științei și Învățămîntului al Republicii Moldova. Redactor-șef N.Mateaș. Chișinău, mai 1991.
„Literatura și Arta”, ziar de politică și cultură. Apare săptămînal. Este cunoscut sub această denumire din aprilie 1977. Este organ al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Redactor-șef N.Dabija, Chișinău 1998-1991.
„Moldova Suverană”, cotidian social-politic, cultural, de informație și opinie. Apare săptămînal. Fondator – Guvernul Republicii Moldova. Chișinău, august 1991.
„Magazin istoric”, revistă de cultură istorică. Apare lunar. Redactor-șef Cristian Popișteanu, București, ianuarie 1976-1978.
„Patrimoniu”, almanah de cultură istorică, trimestrial. Editat de societățile „Vasile Alecsandri” și „Prietenii cărții” din Moldova cu concursul Asociației istoricilor din Moldova și al Agenției „Litera”. Redactor-șef Ion Țurcanu. Chișinău, 1990.
„Pravda”, cotidian. Publicație în limba rusă. Moscova, 1959.
„România liberă”, ziar politic. Publicație în limba română, cotidian, București, Iunie 1984.
„Sfatul Țării”, cotidian, organ al Sovietului Suprem al Republicii Moldova. Chișinău, 1990.
„Transition”, revistă politică. Publicație în limba engleză. Apare bilunar. Republica Cehă, Praga, 1996.
„Trudovoi Tiraspol”, ziar politic. Publicație în limba rusă. Cotidian, Tiraspol, 1991.
„Luminătorul”, revistă a Ieparhiei Chișinăului și a Moldovei și a Societății Culturale și bisericești.
„Mitropolitul Varlaam” apare bilunar. Redactor-șef, protoiereul Petru Buburuz, magistru în teologie, președintele Societății Culturale și Bisericești „Mitropolitul Varlaam”, Chișinău, 1992-1993.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aportul Saptamanalului „literatura Si Arta” la Miscarea de Eliberare Nationala din Basarabia (ID: 110014)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.