Aportul Medicilor Arabi la Dezvoltarea Oftalmologiei (sec. 9 12)

INTRODUCERE

Medicina arabă înfloritoare în Evul mediu a avut ca punct de plecare medicina greco-romană și s-a menținut până la sfârșit în limitele fundamentelor teoretice antice. La fel de adevărat este însă, că, prin aportul arabilor, anumite discipline medicale au cunoscut o dezvoltare neîntâlnită anterior. Este statuat, de acum, că una din acestea a fost oftalmologia.

În sintezele de istorie a medicinii se menționează existența specialiștilor oftalmologi, literatura oftalmologică, cunoștințele avansate de anatomie și fiziologie oculară, progresul tehnicilor chirurgicale. Cercetarea medico-istorică în acest domeniu a fost inițiată încă în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, mai cu seamă în spațiul german (Julius Hirschberg și Max Meyerhof fiind dintre cei mai importanți), dar și în cel francez (Lucien Leclerc). În ultimele decenii s-au înregistrat investigații ale cercetătorilor arabi (în special Mohamad Wafai). Rezultatele au condus nu odată la răsturnări de opinii, considerate până atunci verificate.

De aceea, o revenire asupra temei, cu trecerea în revistă a controverselor și a stadiului actual al recunoașterilor, este justificată. Cu atât mai mult am considerat bine venită abordarea acestui subiect, cu cât în literatura de specialitate românească el nu a fost tratat.

Documentarea noastră s-a bazat, deci, pe literatura universală. Există multiple studii țintite sau colaterale referitoare la oftalmologia arabilor medievali. Accesul nostru la această literatură, precum și la sursele primare, adică literatura oftalmologică a timpului, a fost prin forța împrejurărilor limitat. Ne-au stat la dispoziție textele scrise de Thabit și Canamusali, care au fost publicate în întregime, însoțite de comentarii pertinente, de M.Wafai și M.Rawas în 1991. Am putut să consultăm direct lucrarea lui Hirschberg despre Johannitius din 1905. Majoritatea datelor, atât surse, cât și bibliografie, le-am adunat prin intermediul internetului. Biblioteca Araba publicată pe internet cuprinde mare parte din lucrările originale de interes

pentru noi și în felul acesta am consultat o seamă de autori (de ex. lucrarea lui Alhazen). Parte însă din informațiile secundare oferite de paginile web nasc dificultăți de stabilire a originii și de atribuire cu precizie a autorilor.

Împotriva dificultăților, am reușit sa realizăm o sinteză închegată asupra contribuției în domeniul oftalmologiei a medicinii arabe medievale. Pentru înțelegerea originii medicinii și gândirii medicale arabe, precum și a explicațiilor în specialitate am precedat tema propriu zisă de o succintă incursiune generală în teoria și practica medicală arabă a timpului. Am prezentat cronologic aportul mai întâi al autorilor de lucrări oftalmologice din perioada traducerilor (Mesüe, Johannitius), apoi al specialiștilor afirmați (Thabit, Canamusali, Jesu Haly și opticianul Al Hazen) și nu în cele din urmă al medicilor generaliști sau chirurgi, care s-au ocupat și de oftalmologie (Rhazes, Avicenna, Abul Quasim). Am considerat util să ne oprim distinct, dar succint asupra tratamentelor medicamentoase și chirurgicale aplicate în general în oftalmologie.

Această organizare a determinat capitolele lucrării. Prin note de subsol am făcut trimiterile la surse sau literatură. O listă bibliografică alfabetică oferă evidența lucrărilor sau site-urile web folosite sau existente.

Considerăm că aportul nostru este un început de umplere al unui gol în literatura medico-istorică românească.

Originile medicinii arabe

Medicină este definită, în cel mai simplu mod , ca deprinderea aplicării mijloacelor de lecuire; această definiție dovedește că medicină este mai veche decât omul; idee ce a fost demonstrată prin studierea arheologică a comportamentelor animalelor bolnave și înregistrarea activităților lor tămăduitoare; asemănătoare celor observate la om.

Indiferent de teoriile emise în vederea explicării și demonstrării istoriei, este cert că bolile au existat de la începutul vieții și au apărut deodată cu primul om care a trăit pe Terra.

Prin cuvântul istorie, înțelegem toate evenimentele trăite și executate de om, dar cum nu prea se știu multe lucruri despre omul primitiv, numit de altfel preistoric, istoria umană a început o dată cu dezvoltarea popoarelor din lumea veche din cele mai mari continente, Asia , Africa și Europa.

Dintre toate popoarele care au jucat un rol important în dezvoltarea medicinii, arabii sunt ” cronologic ” ultimii înaintea renașterii medicinii în Europa în secolul al 16-lea (e.n.).

Este bine cunoscut că arabii au preluat cunoștințele medicale de la înaintașii lor și le-au dezvoltat completându-le cu noi informații , contribuind astfel la progresarea medicinii.

Arabii au avut o contribuție de o importanță deosebită ; dar pentru a înțelege complexitatea acesteia , trebuie să recunoaștem contribuția adusă de toate popoarele , de a lungul timpului.

Egiptenii, cu vreo 30 de secole înaintea erei noastre, posedau cunoștințe temeinice de medicină. Descoperirea papirusurilor medicale și studierea lor a îngăduit să se cunoască mai în de aproape valoarea medicinii egiptene. Cele mai importante sunt: Papirusul Ebers scris în 1550 (î. c.) și descoperit în 1875, papirusul de la Kahun (1898) și papirusul Smith (1930).

Practica medicală se transmitea din tată în fiu, iar completarea învățăturii și perfecționarea le căpătau cei destinați pentru a devenii medici , într-una dintre ”Casele vieții ”, întemeiate pe Valea Nilului poate de către însuși Imhotep în anul 2780 (î. e. n. )

Deși civilizația egipteană a fost avansată inclusiv în domeniul medicinii, informațiile medicale nu au ajuns direct în mână arabilor, ci au fost preluate întâi de greci, care le-au transmis mai departe arabilor și altor civilizații.

Medicină Mesopotamiană , a ajuns bine cunoscută după descoperirea și descifrarea tăblițelor de lut care au făcut parte din biblioteca regelui Asurba- mipal și din arhivele templelor (secolul 7 î. e. n.).

Concepția medicală mesopotamiană era, ca la toate popoarele antice, religioasă și magică ; exista însă pe lângă aceasta, o medicină laică cu componentă rațională.

Deși civilizația mesopotamiană s-a dizolvat în alte civilizații, precum cea greacă și romană, legătura lor cu arabii a rămas specială , chiar până în momentul construirii ”Casei înțelepciunii” din Bagdad, în care mesopotamienii au jucat un rol principal în traducerea tratatelor medicale precum și în dezvoltarea științelor arabe.

Descoperirile arheologice din secolul 20, dovedesc că pe valea Indului existau, în mileniul al-4-lea (î. c.) așezări omenești făcând parte dintr-o civili- zație înaintată. În cadrul acestor civilizații s-a dezvoltat o artă a vindecării judecând după descoperirea unor droguri folosite mai târziu în medicina indiană, ca de exemplu: cornul de cerb și oasele de sepie întrebuințate în bolile ochilor. Indienii au practicat chirurgia bazându-se pe anatomia umană

și acest fapt i-a deosebit de alte popoare. Se consideră că bogăția de termeni anatomici dovedește o bună cunoaștere a morfologiei, însă sunt menționate și elemente imaginare precum rasa, fiind un fel de suc, origine a tuturor lichidelor organismului. În terapeutică indienii au cunoscut multe plante pe care le-au folosit în terapia bolilor. Nu este de mirare că în secolul al 10-lea, califul Harun al Rachid a cerut ajutorul indienilor în construirea și organizarea spitalelor din Bagdad.

Cultura orientală se baza pe teoria macrocosmului adică a universului, oglindit în microcosm, în alcătuirea corpului omenesc. Dar în perioada clasică a medicinii grecești, considerată perioada hipocratică (secolul V-IV î.e.n), această teorie s-a nuanțat în teoria umorilor care oferea un suport teoretic mai larg. Natura omului a fost explicată determinist materialist. Bolile și tratamentele lor se bazează pe factori naturali și nu au legătură cu magia, puterile paranormale, amulete sau duhurile rele. Organismul a fost considerat un întreg armonios rezultat din acțiunea factorilor biologici-constituționali, ai mediului natural și social, menținut în echilibru de înzestrarea sa naturală.

Teoria umorală explică această înțelegere: procesele din organism se petrec într-un mediu intern lichid alcătuit din patru umori: bila galbenă, flegma, sângele și bila neagră (melancolia). Bila galbenă ar fi produsă de ficat, flegma de creier, sângele de inimă, iar enigmatica bilă neagră (invizibila) de splină. Doctrina calităților i s-a alăturat doctrinei umorilor, astfel bilă galbenă ar fi caldă și uscată, flegma ar fi umedă și rece, sângele ar fi cald și umed, iar bila neagră ar fi uscată și rece.

Tot astfel, vârstele omului ar sta și ele sub semnul unei anumite umori: în copilărie sângele, la tinerețe bila galbenă, la maturitate melancolia și la bătrânețe flegma.

Teoria umorală a încercat să stabilească unele contacte și cu doctrina elementelor: bila galbenă ar corespunde focului, cea neagră-pământului, sângele-aerului, iar flegma-apei.

Explicațiile date de concepția hipocratică fenomenelor vitale normale și patologice pornesc de la presupunerea că buna funcționare a organismului este condiționată de existența unui echilibru între umori, după cum îmbolnăvirea se datorează tulburării acestui echilibru.

Această concepție explică importanța acordată măsurilor igieno-dietetice în medicina hipocratică. Considerentul a fost: Corpul sănătos și întărirea lui sunt mai importante decât tratarea bolilor, și ” profilaxia ” constă în alimentația bună și liniștea sufletească care împreună duc la ” întărirea imunității ”.

După moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.e.n.), Alexandria din Egipt a ajuns capitală culturală a regilor ptolemei, care au întemeiat cea mai cuprinzătoare bibliotecă a antichității. Cercetările cu caracter ”experimental” asupra naturii și funcțiilor corpului omenesc au putut căpăta o amploare fără precedent. O mare înflorire au cunoscut studiile de anatomie și fiziologie precum și disecțiile pe cadavre umane care se pare că au fost practicate destul de sistematic în cadrul ” muzeului ” din Alexandria.

Dar pe parcursul anilor, medicii Alexandriei au început să nege importanța studiilor anatomice și fiziologice, preconizând limitarea la observarea directă a proceselor patologice, observare completată cu relatările celor din anturajul bolnavului. În asemenea condiții, progresul științific al artei medicale era simțitor frânt.

Galen (129-201) cea mai proeminentă figura a medicinii elenisto-romane, a fost continuator al școlilor hipocratice. Însă nu s-a împăcat cu rolul de comentator al operei hipocratice, ci s-a manifestat ca o personalitate creatoare capabilă să deschidă noi perspective artei vindecării. Cercetările sale de clinică medicală și chirurgicală îmbrățișează ansamblul sectoarelor patologiei și terapeuticii.

Tratatele sale medicale acoperă întreaga problematică a epocii, începând cu fundamentele teoretice ale artei vindecării și terminând cu farmacologia.

Galen s-a străduit să edifice o filozofie umorală ” corectată ” cu elementele de pneumatism, dezvoltând o concepție finalistă asupra proceselor biologice.

Din păcate, cercetările sale anatomice s-au întemeiat aproape numai pe animale. Aceasta l-a făcut să comită greșeli pe care admiratorii săi inclusiv arabii, le-au repetat până în secolul al 17-lea.

Galen a reprezentat, de fapt, veriga între medicina greacă veche și medicina arabă.

Despre știința și medicină arabă există literatură foarte bogată. Un adevărat omagiu i-a adus George Sarton în lucrarea The History of Science and the New Humanism.

Înainte de apariția islamului, arabii trăiau în deșert organizați în triburi. Erau într-o perioadă de războaie și majoritatea ocupațiilor constau în căutarea păcii și a mediului de viața liniștit ; din cauza acestor motive , arabii nu aveau nici timp și nici mediul potrivit pentru a aprofunda științele medicale. Totuși în perioada respectivă, aral-a făcut să comită greșeli pe care admiratorii săi inclusiv arabii, le-au repetat până în secolul al 17-lea.

Galen a reprezentat, de fapt, veriga între medicina greacă veche și medicina arabă.

Despre știința și medicină arabă există literatură foarte bogată. Un adevărat omagiu i-a adus George Sarton în lucrarea The History of Science and the New Humanism.

Înainte de apariția islamului, arabii trăiau în deșert organizați în triburi. Erau într-o perioadă de războaie și majoritatea ocupațiilor constau în căutarea păcii și a mediului de viața liniștit ; din cauza acestor motive , arabii nu aveau nici timp și nici mediul potrivit pentru a aprofunda științele medicale. Totuși în perioada respectivă, arabii foloseau niște metode primitive în tratarea bolilor, bazate pe magie, amulete și calmarea spiritelor rele. Dar, ei utilizau și diverse plante aduse din vecinătate, în special din Persia și Siria. Educația medicală a arabilor preislamici consta în evitarea îmbolnăvirii, după principiul:” Stomacul este casa bolilor și dieta este șefa vindecării” sau ”Un minim de profilaxie este mai de dorit, decât tratamentul ” .

În secolul al 7-lea, a apărut în Mecca o nouă cultură religioasă, ce va schimba istoria lumii și nu mai puțin istoria științelor. Însă din această perioadă și până în secolul următor, mentalitatea arabă privind medicina umană nu pare să fie schimbată decât din punctul de vedere al protejării sănătății.

Religia islamică a interzis credincioșilor să consume carnea de porc și alcoolul, precum și să apeleze la vrăjitorie și magie. Prescripții din Coran stau la temelia activităților igienice și profilactie, precum: {O, voi cei care credeți! Vinul, jocul de noroc, pietrele ridicate (idolii) și săgețile (pentru prezicere) sunt numai murdării din lucrătura lui Șeitan (diavol).

Deci feriți-vă de ele ca să izbândiți} {Ci el v-a oprit vouă mortăciunea, sângele, carnea de porc și ceea ce a fost menit altcuiva decât lui Allah. Însă cu acela care a fost constrâns-fără să se lăcomească sau să poftească- Allah este iertător și îndurător}. {Iar vrăjitorul nu va izbândi oriunde ar fi el}

Pe lângă educația Coranului a fost aceea a profetului Mohamad numită astfel Medicina profetică care conține toate îngrijirile de sănătate pe care profetul le-a făcut și le-a cerut credincioșilor să le facă. Bazat pe tradiția orientală străveche a considerării inimii ca organ central, sediul vieții și activității psihice, în perceptele profetului se subliniază că ” în corpul uman există un organ, dacă acesta este sănătos la fel este și tot corpul, dar dacă se îmbolnăvește va îmbolnăvi tot corpul, acest organ este inima ”.

În plus, apare o teoretizare privitor la specificitatea cadrelor nosologice și a tratamentelor: ” Allah a creat fiecare boală și a creat pentru ea tratamentul, însă unii îl cunosc alții nu ”. Este, fără îndoială, un punct de plecare pentru îmbogățirea patologiei speciale prin medicii arabi culți.

După moartea profetului, arabii au cucerit multe popoare; printre aceștia se enumără: perșii, berberii, turcmenii, evreii, spaniolii și grecii din Asia Mică. Prin aceste cuceriri, culturile și științele popoarelor cucerite au fost asimilate de arabi. Astfel, arabii au devenit păstrătorii și transmițătorii vechilor tradiții medicale, îndeosebi ale celor grecești.

În anul 726, Abbasizii au construit Bagdadul , iar Califii erau mari iubitori ai științei; mai cu seamă Harun al Rachid (786-809) și fiul său Al Mamoun (? -834).

Califul Harun al Rachid ( Aron cel înțelept), un mare iubitor al științei, a înființat ” Casa înțelepciunii ” care era o mare bibliotecă în care se practicau traducerile cărților din limbă greacă, persană și latină. Tălmăcitori de frunte au fost Mesüe (777-857), precum și Johannitius (809-877) care a tradus Aforismele și alte opere ale colecției Hipocratice, precum și Materia Medica a lui Dioscoride. Traducerile în limba arabă au salvat de la pierire multe dintre operele medicinii clasice, asigurându-le existența prin veacuri. După moartea califului Al Mamoun, strălucirea casei înțelepciunii a diminuat, și au

apărut mulți ” mincinoși ” care pretindeau că sunt medici. Dar în anul 931 și după un accident neintenționat care a provocat moartea unui pacient; califul Al Mutaded i-a cerut lui Sinan (fiul medicului Thabit, despre care va fi vorba mai jos) să introducă un examen de stat pentru a obține ”Diploma” de medic. Fără aceasta diplomă nimeni nu avea dreptul să practice medicină.

Este bine cunoscut faptul că medicii arabi s-au bazat pe teoriile umorale ale concepțiilor Hipocratice și nu au încercat să le modifice. Însă în practică medicală arabii i-au depășit și în unele detalii i-au contrazis pe savanții greci. De exemplu, arabii au efectuat hemostaza cu apă rece în timp ce grecii foloseau apă caldă, la fel și în cazul hemoroizilor. Arabii au deosebit, prin observațiile clinice, bolile cu aceeași simptomatologie ca de exemplu litiază renală de cea biliară. Al-Hazen, a schimbat radical teoriile în domeniul opticii.

Dintre cei mai cunoscuți medici din sfera culturală arabă, care au contribuit la dezvoltarea medicinii, sunt Rhazes (860-932) și Avicenna (980-1037).

Rhazes, un persan născut la Ray în Iran, a fost directorul spitalului din orașul său natal. El a lăsat o vastă enciclopedie numită Continens , iar în scrierile sale nu imita servil pe clasicii greci. El recomanda medicilor să se instruiască neîncetat, atât prin lecturi cât și prin investigații personale asupra bolnavilor. Rhazes spunea că propria observație stă cu mult deasupra oricărei lecturi.

Avicenna, persan din Balkh, a fost autorul neegalatei opere Al Canon. Orientarea lui teoretică era hipocrato-galenică, dar cu contribuții originale în domeniul patologiei speciale. De exemplu, a deosebit meningita de meningism, și paralizia facială centrală de ceea periferică, pneumonia de pleurezie.

Fig.1 coperta cărții Canonul tipărită Fig.2 prima pagină din Canonul

în Roma

Sursa paginilor: http://rowad.al-islam.com/rowad/

Oftalmologia și Oftalmologii arabi

Arabii prin traducerea cărților de medicină antică, au fost atrași îndeosebi de oftalmologie; motivul acestei atracții era creșterea cazurilor de îmbolnăvire a ochiului, mai ales în Peninsula arabă și Egipt. Cauzele acestor îmbolnăviri erau temperaturile exagerate, precum și nisipul deșertului. Interesul vădit față de bolile ochiului a condus la apariția unor specialiști și la redactarea unor monografii în domeniu.

Studierea oftalmologiei a pornit prin traducerea operelor grecești de către Mesüe și elevul său Johannitius. Cel de al doilea este autorul celei mai vechi lucrări de oftalmologie, constatre susținută de Julius Hirschberg și Max Meyerhof , deși în literatura medico-istorică anterioară nu-i se atribuise importanță și prioritate, în timp ce lucrarea urmașului său Jesu Haly a fost considerată întemeitore.

Aceeași problema se întâlnește și la alți doi oftalmologi, Thabit ben Qurra și Canamusali, în legătură cu care de asemenea a existat o discuție de prioritate.

Pe lângă acești oftalmologi, la dezvoltarea oftalmologiei au mai contribuit și alți medici, precum Rhazes și Avicenna, iar Albucasis în domeniul chirurgiei și Alhazen în domeniul opticii.

Indiferent de discuțiile iscate asupra acestor oftalmologi și medici, fiecare dintre ei a contribuit la dezvoltarea oftalmologiei prin eforturile și prin munca lui personală sau inspirată.

Pentru aceste motive, considerăm că este mai corect față de acești medici să descriem contribuția fiecăruia dintre ei separat, bazându-ne în primul rând pe ordinea cronologică:

1) Yohanna ben Masawiyeh (Mesue) [….. – 858 e.n.]

2) Hunayn ben Ishac (Joannitius) [ 809 – 877 e.n.]

3) Thabit ben Qurra Al Harrani [827 – 900 e.n.]

4) Ali ben Isaa (Jesus Haly) [ 940 – 1009 e.n.]

5) Ammar ben Ali (Canamusali) [….. – 1010 e.n.]

6) Al-Zahrawi (Abulcasis) [ 936 – 1013 e.n.]

7) Ebn al Haitham (Alhazen) [ 965 – 1039 e.n.]

Iar printre medicii arabi neoftalmologi dar care au contribuit la dezvoltarea oftalmologiei, vom discută despre marii savanți:

1) Abou Bakr Al Razi (Rhazes) [ 865 – 926 e.n.]

2) Eben Sina (Avicenna) [ 980 – 1037 e.n.]

Yohanna ben Masawayh (Mesüe)

[ 777 – 857 e.n. ]

Mesüe este unanim considerat unul dintre cei mai prestigioși reprezentanți ai șirului de traducători de texte medicale.

Deși era farmacolog, el a studiat ulterior medicina în Bagdad și a ajuns șeful traducătorilor în Casa Înțelepciunii, menționată mai sus.

Mesüe a contribuit nu numai la dezvoltarea medicinii arabe în ansamblu, ci a impulsionat și dezvoltarea unor specialități, precum oftalmologia și psihiatria. De asemenea el a contribuit la întemeierea primei școli de medicină în Bagdad. Privitor la tema de față, s-a dovedit ca el a scris și prime lucrări de oftalmologie din literatura arabă, bazându-se pe cărțile pe care le-a tradus anterior.

Această lucrare este intitulată: Maarifat Al Kahhalin (ce trebuie să cunoască oftalmologi) și este considerată de către istoricii arabi fiind prima carte scrisă sub formă de întrebare-răspuns. De asemenea, istoricii arabi au considerat a două lui carte numită: Factorii nocivi asupra ochiului (Daghl Al Ain) (Fig. 3.) ca fiind primul manual de oftalmologie în limba arabă.

De subliniat că, sunt menționate pentru prima dată în literatura medicală arabă cheratitele exogene și sunt descrise formele lor clinice precum și natură lor infecțioasă.

Fig.3 Prima pagină a cărții Maarifat Al Kahhalin

Sursa paginii: http://rowad.al-islam.com/rowad/

Hunayn ben Is`hac (Joannitius)

[ 809 – 877 e.n. ]

Hunayn-Johannitius, numit de europeni Johannitius, fusese un discipol al lui Mesüe, maestrul Casei Înțelepciunii, care l-a dat afară pentru că nu știa greacă. Acest lucru nu l-a împiedicat să-și continue studiile și a pornit spre Europa în anul 826, la vârstă de 17 ani. Aici a petrecut trei ani dintre cei mai importanți din viață, învățând greacă și traducând opera marelui savant Galen (129-201), întregul corp Hipocratic și Materia Medica a lui Dioscoride (sec I.d Cr.). Pentru această faptă remarcabilă, Mesüe l-a reprimit în Casa înțelepciunii și l-a lăsat să-și termine studiile medicale.

Hunayn-Johannitius, inspirat de marea sa călătorie și de cărțile traduse, a introdus reguli noi în opera traducerii, dezvoltând-o astfel.

Dintre aceste reguli putem nota sfaturile dedicate discipolilor lui: ”Acela care vrea să traducă cuvintele medicale trebuie să o facă mot a mot chiar dacă din punctul de vedere gramatical fraza lui este slabă” și ”Ca să traduci corect, trebuie să citești mai multe copii ale cărții, să le compari și după aceea traduci”

Pentru a facilita practicarea acestor reguli, Hunayn-Johannitius a introdus litere noi în limba arabă și a îmbogățit-o cu multe cuvinte elaborate de el, în special în oftalmologie, ca de exemplu corneea și retina, dând astfel foarte clar și precis sensul grec în arabă și deschizând o nouă tradiție în arta traducerii.

Lucrarea oftalmologica a lui Johannitus este întitulată ”Cele zece scrisori în oftalmologie”, iar originalul ei se găsește astăzi în Muzeul național din Egipt.

Deși o seamă de autori, au considerat că lucrarea lui Jesus Haly a fost prima

în domeniul oftalmologiei , după un studiu mai aprofundat asupra lui Johannitus, majoritatea istoricilor arabi arată că el l-a precedat pe Haly.

Indiferent dacă a fost sau nu primul oftalmolog, este clar că Johannitus prin cartea lui a deschis calea spre dezvoltarea oftalmologiei în medicina arabă.

Ca și în toate lucrările sale, și în această carte Hunayn-Johannitius s-a inspirat foarte mult din Galen. De altfel, în toate lucrările lui nu a ezitat să arate cât de onorat era ca a putut să se folosească de moștenirea acestui mare savant. A fundamentat știința oftalmologică pe concepția finalistă a lui Galen. Astfel, precizează la începutul lucrării că ”orice lucru în corp și în ochi a fost creat pentru un scop anume”. De asemenea, se bazează pe convingerile galenice privind evoluția științelor, convingeri evidențiate prin formularea “pentru fiecare timp există o știință și un obicei”

Cartea Cele zece scrisori în oftalmologie, este construită sub formă de întrebare-răspuns, în zece capitole.

Amploarea capitolelor este disproporționată. Unele capitole sunt scurte altele sunt lungi. Hunayn-Johannitius a atras atenția asupra acestui lucru la sfârșitul lucrării explicând că a scris capitolele separat, și că abia mai târziu le-a adunat într-un singur volum, pentru că era ocupat cu traducerea altor cărți.

Dar comentatorii arabi au considerat că divagațiile filozofice ale lui Hunayn-Johannitius reprezintă motivul principal al părților cu extindere prea mare, considerate de ei inutile și care erau în afara sferei oftalmologice.

Conținutul cărții rezultă din titlurile celor zece capitole: Natura ochiului și structura sa incluzând cinci desene anatomice de ochi . Anatomia creierului și natura lui. Descrierea nervului optic și fiziologia vederii. Lucrurile importante pentru protejarea sănătății și cauzele îmbolnăvirii. Afecțiunile ochiului care sunt posibile din punct de vedre teoretic în special cataracta, miopia și hipermetropia. Clasificarea bolilor oftalmologice. Calitățile medicamentelor simple,) Efectele medicamentelor simple asupra

ochiului . Tratamentele oftalmologice mai ales tratamentul chirurgical al cataractei și își termină lucrarea cu o mica istorie a muncii sale.

Hunayn-Johannitius, în lucrarea sa, a avut unele greșeli neintenționate, mai ales când a descris mușchii ochiului și i-a considerat șapte în loc de șase, bazat pe anatomia unor mamifere. Cum se știe, nu se practicau disecțiile pe corpul uman din motive religioase.

Importanța lucrării nu l-a împiedicat pe Hunayn-Johannitius să se exprime filozofic, spune el în capitolul al doilea despre anatomia creierului: ”Este bine știut ca acela care vrea să cunoască natura ochiului să fie priceput în natura creierului, pentru că de la el se naște și la el se întoarce, și omul nu cunoaște natura unui lucru decât dacă cunoaște forma și calitățile lui, de aceea suntem obligați să cunoaștem limitele creierului și din ce este făcut..” .

În concluzie se poate susține că Hunayn-Johannitius a jucat un rol important în dezvoltarea traducerii și a oftalmologiei, a deschis poarta spre o nouă epocă științifică, și a creat noi termeni în limba arabă care să exprime cât de precis sensul cuvintelor medicale din alte limbi, facilitând astfel înțelegerea medicinii antice.

Fig. 5 Reprezintă al 2-lea capitol al lucrării lui Johannitius, precum și un desen anatomic al globului ocular.

Fig. 6 Reprezintă un desen anatomic al globului ocular, și este evidențiată prezența umorii apoase.

Thabit Ibn Qurra Al-Harrani

[211 -287d.h.ـ / 827 -900d.c.]

Thabit, Euclid-ul arabilor, deși a fost renumit ca matematician, a studiat și medicina în special oftalmologia. Thabit s-a născut în Harran (in Irakul de astăzi) și a făcut studiile de matematică, medicină filozofie și religie în orașul natal. Cunoașterea mai multor limbi – siriană, greacă și arabă – i-a înlesnit chemarea la Bagdad pentru activare în Casa Înțelepciunii.

Contribuția în oftalmologie a lui Thabit nu a fost recunoscută de cercetarea medico-istorică europeană, pentru că nu i-a fost recunoscută paternitatea lucrării sale de oftalmologie. Unul din motive este desigur și faptul că în Evul mediu această lucrare nu a fost utilizată în Europa. Astfel, a devenit obiectul cercetării istorice în secolul al XIX-lea și nu a reprezentat pentru oftalmologii europeni anteriori un îndreptar profesional. Max Mayerhoff, care a inițiat cercetările asupra lucrării Al-Basar wa Al-basira (Vederea ochiului și a sufletului) a susținut că ea aparține unui alt autor, bazat pe date cronologice: în text este menționat Rhazes, pe care Thabit, mai vârstnic, nu ar fi putut să-l citeze; de asemenea, o lucrare de oftalmologie ulterioară, cea a lui Canamusali, a cărei originalitate nu a fost pusă în discuție, prezintă mari asemănări cu aceasta, deci trebuia să fie o producție a

unui autor care se baza pe Canamusali. Dar cercetări mai recente, în special cele datorate lui Mohamad Wafai (U.S.A.), atribuie această lucrare lui Thabit. Pentru Wafai nu este nici o contradicție faptul că apare numele lui Rhazes în lucrare, din moment ce Thabit a fost timp de 30 de ani contemporan cu Rhazes. Pe de altă parte, titlul cărții lui Canamusali “Alegeri” (Al-Muntakhab) este o dovadă clară ca tocmai această lucrare este un rezumat al uneia anterioare, așa cum făceau toți autorii timpului, alegând carțile cunoscute și prelucrându-le. Așadar, mai curând Thabit a reprezentat modelul pentru Canamusali. Optăm pentru acest punct de vedere.

Lucrarea lui Thabit, deci, Al-Basar wa Al-basira (Vederea ochiului Și a sufletului) a fost tipărită și comentată de Mohamad Wafai și Mohamad Rawas în lucrarea menționată, text pe care îl folosim în succinta prezentare care urmează.

Lucrarea conține 16 capitole anume :Anatomia ochiului ; introducerea în bolile ochiului ; bolile care intervin la nivelul pleoapelor, aparatul lacrimal, conjunctivei, corneei, irisului, pupilei, umorii apoase, cristalinului, nervului optic retinei și bolile vederii ; medicamentele simple și combinate necesare pentru tratarea acestor boli.

Anatomia ochiului este prezentată de Thabit în felul următor: ochiul este format din șapte straturi, trei umori, nouă mușchi și nervii care sunt legați de mușchii ochiului. Straturile sunt: retina , coroida , sclera , zonules , irisul , corneea și conjunctiva. Umorile sunt: umoarea vitroasă; umoarea apoasă și cristalinul care este cel mai important în tot ochiul.

În afară nervului optic, Thabit a studiat toți nervii cranieni: nervul olfactiv; oculomotor, trohlear, trigemen, abducens, facial, vag, auditiv, glosso-faringian , accesor și nervul hipoglos.

Dintre cei 9 mușchi oculari; șase mușchi răspund de mișcările globului ocular, și trei răspund de mișcările pleoapei.

Thabit a prezentat în lucrarea sa 91 de boli oftalmologice, și a precizat că orice boală, indiferent de natura ei, are patru stadii – în concordanța, de altfel, cu evoluția bolii acceptată de Galen: începutul bolii, răspândirea ei , durerea

care apare când boala ajunge la maximul dezvoltării și perioada de vindecare, când organismul luptă împotriva bolii și înainte de ajutorul medicului.

Se detașează următorul principiu terapeutic general al autorului, bazat pe teoria calităților elementelor: Dacă medicul a reușit să recunoască boala în stadiul de debut, atunci este preferabil sa folosească medicamentele care răcesc ochiul, dacă boala este în stadiul ei final, atunci doar medicamentele de încălzire sunt eficiente.

Dintre cele mai importante boli tratate de Thabit luam în discuție conjunctivita acută (Ramad) fiindcă în legătura cu ea a inclus în mod explicit experiența proprie, cum însuși mărturisește: “Au vorbit Înțelepții mult despre această boală în cărțile lor și au încercat toate medicamentele și tratamentele și toți sunt de acord cu originea ei, dar s-au contrazis în privința metodelor de tratament. Și eu în cartea mea notez ce am încercat și ce mi s-a părut mai eficient.”

Thabit descrie, în lucrarea sa, trei forme de conjunctivita; prima este înroșirea ochiului din cauza unui factor extern, exemplu :soarele , praful, fumul. Cealaltă formă este mai gravă decât prima, și este cauzată de factor extern care a afectat ochiul mai tare, sau dintr-un factor intern care reflecta o boală a capului. Spre deosebire de prima formă vindecabilă spontan după eliminarea factorului extern, cea de a doua forma nu se vindecă prin eliminarea acestui factor. Simptoamele enumerate sunt: Durerea bruscă cu mare intensitat ”încât bolnavului îi vine să scoată ochiul sau să se omoare”, lăcrimarea abundentă , formarea de multiple răni ”parcă pleoapele se lipesc de globul ocular”. În a treia formă se include o variantă mai complicată datorată unor factori interni mult mai puternici, iar simptomatologia acestei forme constă în: migrenă cu intensitate medie, rinoree, modificarea senzațiilor gustative și senzație de strănut, iar ochiul este mai puțin roșu decât a doua forma și mai puțin rănit.

Fig. 7 Reprezintă prima pagină a cărții lui Thabit

Fig. 8 Reprezintă ultima pagină al cărții lui thabit

Figurile 7 și 8 sunt luate din Al-Khizana Al-Taimuria din Cairo Egipt și figurează astfel în cartea studiată de M.Wafai și M.Rawas.(Pag. 35, 36).

Ali ben Isa, (Jesu Haly)

[ 940 – 1009 e.n. ]

Oftalmologul arabilor, sau părintele oftalmologilor arabi, era un înțelept care dădea sfaturile lui oricărui oftalmolog, milos cu pacienții lui, cunoștea tot ce are legătură cu bolile ochiului vizibile și invizibile, un exemplu minunat pentru fiecare student al oftalmologiei, și un expert în prepararea medicamentelor.

După ce a citit cărțile de medicină, Jesu Haly a fost atras în mod deosebit de oftalmologie. Sursele lui de instruire au fost lucrările marelui savant grec Galen (129-201 e.n. ) și ”Cele zece scrisori în oftalmologie” ale precedentului lui Joannitius. Rezultatul studiilor sale este cartea lui Al Tazkira ” Memorii pentru oftalmologi ” cea mai veche lucrare de specialitate de oftalmologie păstrată.

Al-Tazkira, a fost inspirată din lucrările predecesorilor săi dar a îmbogățit-o cu teoriile proprii, bazate pe observații prin care a contrazis unele dintre afirmațiile anterioare. Această lucrare este alcătuită din trei tratate și este dintre cele mai vechi cărți de oftalmologie. În această carte Jesu Haly a creat o nouă modă care constă în urmarea planurilor topografice în

prezentarea oculară, metode ce sunt urmate și în ziua de azi peste tot în lume.

Această lucrare este alcătuită din trei tratate. În introducere sunt cuprinse sfaturi date de Jesu Haly pentru cei care vor să studieze medicina în special oftalmologia în privința necesități cunoașterii anatomiei, fiziologiei, formelor clinice ale bolilor, precum și a metodelor terapeutice. De asemenea, apar alte recomandări pentru laici în privința profilaxiei bolilor oculare. Recomandările sunt redactate sub forma adresării directe, de exemplu: Nu e bine să lucrezi prea multă vreme la lucruri mărunte care obosesc ochiul, să nu privești în lumină puternică, să ai grijă de praf și de nisip, să dormi devreme, să nu stai treaz multe nopți, să ai grijă de igienă, alimentație, precum și să consulți un specialist în caz de probleme la ochi.

Primul tratat este compus din trei capitole: Primul capitol despre anatomia ochiului unde sunt precizate structurile topografice ale ochiului – pleoapele, canalul lacrimal, conjunctiva, corneea și irisul. În următoarele două capitole Jesu Haly a descris fiziologia ochiului, bolile vizibile și cele invizibile ale ochiului. Al doilea tratat cuprinde fiziologia vederii, iar ultimul tratat tratamentele medicamentoase și cele chirurgicale.

Bazându-se pe filozofia galenică și observația clinică, Jesu Haly a clasificat bolile ochiului în 2 categorii: bolile vizibile externe ale ochiului și cele invizibile, interne, care sunt secundare unor afecțiuni și modificări patologice în interiorul corpului, în special în creier.

Dintre bolile vizibile tratate de Haly, am selectat din cauza semnificației

și a atenției acordate de autor acestei boli, cancerul corneean pentru prezentare ca exemplu in aceasta lucrare: ” Cancerul corneean este o boală

care afectează corneea din cauza unui amestec negru însoțita de o durere foarte mare și extindere în vasele sanguine care aparțin corneei și înroșirea

acesteia. Durerea se termină în oasele temporale mai ales când pacientul umblă pe jos sau dacă face anumite mișcări și atunci bolnavul acuză migrenă și o substanță arzătoare și fină, care îi scade apetitul, curge până în ochii lui.”

Cancerul, îl consideră o tulburare a calității de cald, provocat de un exces de căldură. De aceea nu se folosesc nici o dată cremele calde pentru ochi, pentru că produc durere insuportabilă și nu ajută la nimic.

Jesu Haly este conștient de fatalitatea bolii, subliniind că aceasta boală nu are tratament eficient, pentru că nu există nici un medicament mai puternic decât ea, dar trebuie tratată cu calmante și de asemenea trebuie tratate și complicațiile ei.

Pentru a trata aceasta boală, Jesu Haly îi recomandă pacientului să bea lapte și să aibă o alimentație medie care furnizează substanțe chimice echilibrate, cu alte cuvinte să nu consume carne prăjită deloc, nici pâine de grâu și nici carne de miel sau de capră. Trebuie de asemenea să se păstreze echilibrul organismului și să se prevină amestecurile, sângele alterate. Peentru provocarea vărsăturii recomandă folosirea zerului de brânză.

În capitolul 25 al lucrării sale, Jesu Haly , adresându-se unui discipol al lui, descrie un tratament al unor boli invizibile, interne, ca și: migrena, durerile cronice de cap, durerile oaselor temporale și răceala cronică care duce la lăcrimare trebuie tratate neapărat ca să fie prevenită distrugerea ochiului.

Tratamentul constă în etapele următoare: Să ceri pacientului tău să se tundă,

să-i strângi gâtul ușor și fără să-l sufoci, să încălzești cu apă călduță și prin frecare ușoară locul durerii, să cauți cu degetele venele până când le găsești și atunci pui un semn cu cerneală, cu două degete din mână stângă tragi spre tine pielea capului însemnat și o tai cu bisturiul ușor și drept, și ai grijă să tai doar pielea, tragi vena spre tine cu o chiuretă până când vezi toate porțiunile

ei și o cauterizezi; dacă vena este prea mică, te duci cu bisturiul sub ea și o tai.

Jesu Haly s-a preocupat mult de prepararea medicamentelor organice și anorganice și de metodele lor de aplicare la ochi. În chirurgie manifestă precauție.

Jesu Haly avea niște reguli stricte în privința tratamentelor chirurgicale: Nu se apelează la tratamentul chirurgical decât în cazul de ineficientă a tratamentului medicamentos, pentru a trata o boală trebuie să fie medicamentul mai puternic decât ea, în orice operație chirurgicală, medicul trebuie să aibă grija de: Anestezie, administrarea medicamentelor înainte de operație și după aceasta, precum și urmărirea pacientului după operație și până la vindecarea totală.

Dintre operațiile efectuate de el putem enumera cele de la nivelul următoarelor structuri: Cataracta, conjunctivita, hemangiomul, ectropionul.

Putem trage o mică concluzia despre Jesu Haly: El a inițiat folosirea hipnotizării pacientului precum și anestezia în operațiile oftalmologice. El a observat elemente recunoscute abia în medicină modernă, cum ar fi legătura între inflamația mușchiului temporal care duce la orbirea ochiului și inflamația vaselor globului ocular precum și tulburările vederii în migrenă și în stările febrile. A descoperit că prin secționarea arterei temporale și cauterizarea ei poate trata migrena si cefaleea. A fost primul medic arab care a sistematizat cartea lui și a urmat ordinea topografică în descrierea tratamentelor.

Fig. 9 reprezintă un manuscris al lui Jesu Haly. Unde explică cancerul corneean și îl tratează.

Fig. 10 Reprezintă sfârșitul cărții lui Jesu Haly.

Fig. 11 Reprezintă anatomia ochiului cum o figurează în cartea lui Jesu Haly

Figură 9 se găsește la Muzeul Național din Cairo-Egipt, și se poate găsi și la site-ul: http://www.eternalegypt.org/EternalEgyptWebsiteWeb/HomeServlet?ee_website_action_key=action.display.element&story_id=&module_id=&language_id=3&element_id=40892

Figurile 10 și 11 sunt preluate de la adresă:

http://rowad.al-islam.com/rowad/?action=alboum&mode=maps

Ammar ben Ali (Canamusali)

[ ….. – 1010 e.n. ]

Canamusali, născut în Iraq, și-a petrecut viață călătorind în imperiul arab din motivul dragostei față de medicină.

Prin marea sa călătorie, Canamusali a căpătat o vastă experiență în tratarea bolilor oculare dând nașterea astfel unei cărți importante de oftalmologie intitulată Al-Muntakhab (Alegerea) sau ” Cartea selecției de tratamente ale ochilor ”. Cum am arătat, în jurul acestei cărți s-au iscat discuții de prioritate. Întâietatea lui Canamusali a fost susținută nu numai de Meyerhof, ci și de Julius Hirschberg. Amândoi consideră că lucrarea lui Thabit este posterioară lui Canamusali și se datorează unui anonim succesor al lui Canamusali. Argumentul lui Hirschberg este extras din insuși conținutul cărții. Metoda de intervenție în cataractă descrisă în text este apreciată de Hirschberg drept incontestabil originală, iar faptul că în cartea lui Thabit figurează o metodă asemănătoare, demonstrează că un urmaș al lui Canamusali s-a inspirat de la el, fiind de fapt adevăratul autor al cărți lui Thabit.

Doctorul Mohamad Al Wafai a demontat și acest argument. După el, faptul că în ambele cărți figurează acceași metodă de tratare a cataractei este explicat de Canamusali însuși care a zis clar că “ original este instrumentul folosit “, însă nu și metoda.

Privitor la acest instrument, studiul lui Mohamad Al-Wafai, arată că instrumentul utilizat în operația cataractei a fost cunoscut mult înaintea lui Canamusali, dar era rotund și din sticlă, iar Canamusali l-a fabricat din cupru și în formă triunghiulară. Acesta pare a fi primul instrument adecvat din istoria oftalmologiei.

Cartea lui Canamusali Selecția este alcătuită dintr-o introducere și 9 capitole.

În primul capitol, el a explicat anatomia ochiului începând cu cele 7 straturi și cele 3 umori ale ochiului: Retina, coroida, sclera, umoarea vitroasă, cristalinul, umoarea apoasă, irisul, corneea precum și conjunctiva. Tot în primul capitol a descris 9 mușchi ai ochiului precum și nervii care îi inervează. În următoarele 8 capitole Ammar a descris bolile oculare și tratamentele lor disponibile. Dintre bolile pleoapelor sunt: Trahomul, șalazionul, lipomul, ectropionul, entropionul, blefarita, blefaritele ulcerative, trichiazisul precum și pediculoza. Bolile sacului lacrimal sunt 3: Dacriocistită, dacrioadenită și lăcrimarea abundentă. Dintre bolile conjun- ctivei putem enumera: Hemoragia subconjunctivală, pannus, pterigium , chemozis și conjunctivita acută. Afecțiunile corneei sunt: Ulcerul corneean, cancerul corneean, cicatricele corneene precum și hipopion. La descrierea irisului figurează următoarele boli: Perforația irisului și prolaps. De subliniat că Ammar a descris prolapsul, dar a arătat că nu se cunoaște pentru acesta nici un tratament. La afecțiunile pupilei Ammar a descris cataracta pe care a studiat-o cel mai mult, astfel încât a descris în scop terapeutic 6 operații chirurgicale. Tot la acest capitol a explicat tulburările funcției vizuale precum hipermetropia, hemeralopia, midriaza, miopia și strabismul. La umoarea apoasă figurează schimbarea culorii și modificarea cantității ei, iar la nervul optic Ammar a descris glaucomul.

Inițiativele lui Ammar sunt bine văzute în cartea sa, lucru ce a făcut această carte să se deosebească de alte lucrări în oftalmologie. El a arătat la fiecare tratament experiența proprie folosind expresia ”am făcut cu mână”, a modificat forma instrumentului în operația cataractei, din instrumentul ce era circular și din sticla el a construit unul triunghiular și din cupru. El a efectuat extracția cristalinului prin străpungerea corneei și introducerea unui tub de sticlă. Tot Ammar a introdus în oftalmologie cuvântul pupila în timp ce înaintașii lui folosea termenul ”gaura irisului” precum și a descris deteriorarea endoteliului corneean.

Deși cartea lui Ammar a fost renumită mai ales în Europa, ea a conținut niște mici greșeli pe care este important să le denumim: Lipsa desenelor anatomice sau a instrumentelor pe care le-a folosit cu excepția desenul unui cauter; descrierea unor boli este foarte scurte încât nu depășește 2 rânduri; deși Ammar a descris cristalinul, umoarea vitroasă și retina, nu a discutat despre bolile lor.

Fig. 12 Reprezintă prima pagină al cărții lui Canamusali și se găsește în cartea sa comentată de M.Wafai și M.Rawas.

Abul Quasim Al-Zahrawi (Abulcasis)

[ 936 – 1013 e.n. ]

Fig. 13 Imaginea lui Abul Quasim pe un timbru din Siria

Abul Quasim-Abulcasis, este cel mai ilustru dintre medicii arabi din Apus, născut în Andaluzia după Rhazes și Avicenna, a beneficiat de cunoștințele medicale rămase de ei urmând studiile de medicină în special chirurgia pe care le-a și practicat în palatul califului arab Almontaser (961-976) din Spania.

Este socotit cel mai mare dintre chirurgii Islamului pentru că a deschis o cale importantă în chirurgie și a separat-o de medicina generală impunând niște reguli stricte pentru urmașii lui care vor să devină chirurgi. Dintre aceste reguli putem enumera:” Este obligatoriu să știe chirurgul anatomia pentru că cel care nu este bun în știința anatomică o să facă greșeli care pun în pericol viața pacientului” ; ” Este de preferat medicul să nu apeleze la tratamentul chirurgical, decât dacă cel medicamentos nu a fost eficient”; ”Chirurgul nu are dreptul să atingă cancerul cu bisturiul, decât dacă îl poate elimina din organul afectat fără să lase nici o urmă, ca de exemplu în cazul cancerului mamar”;” Operația cancerului trebuie efectuată cât de timpuriu

posibil” și ”Este de preferat practicarea cauterizării cu cauterul metalic decât cu substanțele chimice”.(islamset)

Comentatorii europeni nu consideră că originalitatea lui Abul Quasim-Albucasis est absolută, dar sunt de acord că el era original când a descris hemofilia, tromboflebita, chistul hidatic și operația cancerului de sân.

Istoricii arabi adaugă peste aceste inițiative descoperirea speculului vaginal

și seringilor și practicarea amigdalectomiei, litotomiei și a litotriției.

Opera cea mai cunoscută a lui Abul Quasim-Albucasis se numește ”Al-Tasrif” (Colecția) sau ”Metoda” care era o întinsă enciclopedie de cunoștințe medico-chirurgicale. Printre cele 30 de capitole ale cărții sunt cuprinse și intervenții oftalmologice.

Operațiile oftalmologice apar în tratatul de chirurgie în două capitole diferite: Chirurgia plastică și chirurgia generală.

La capitolul de chirurgie plastică Abul Quasim a tratat șalazionul; spune el: “Firele de păr care nu cresc pe calea lor naturală provoacă o vreme îndelungată lăcrimare abundentă și ptoză palpebrală până când vederea ochiului diminuează, pentru această boală există patru metode de tratament

chirurgical: cauterizarea pleoapelor cu cauterul din fier; cauterizarea medicamentoasă folosind săpunul amestecat cu sodiul caustic nestins; incizia și sutura pleoapelor; și a patra metodă prin folosirea trestiei…..” Ultima metoda nu are nici o logica științifică, totuși el a descris-o și a practicat-o.

Dintre bolile tratate prin chirurgia generală, figurează cauterizarea aparatului lacrimal ”care trebuie să fie adâncă până când cauterul atinge peretele osos” Tot la acest capitol apare tratamentul ectropionului precum și a entropionului.

Fig. 14 Reprezintă pagina 160 din cartea lui Abul Quasim și se găsește la site-ul http://clendening.kumc.edu/dc/rti/instruments_1778_abulcasis.jpg

Fig. 15 Fig. 16

Fig. 17 Fig. 18

Fig. 19 Fig. 20

Fig. 21

Figurile 15-21 Reprezintă felurite instrumente chirurgicale folosite de Abul Quasim în operațiile lui.

Fig. 15 este scrisă în limbă ebraică și se găsește la site-ul: http://www.uni-koeln.de/phil-fak/juda/shemtov.jpg

Fig. 16 http://www.clevelandmemory.org/arabs/P054-01.jpg

Surgical instruments, as illustrated in al-Zahrawi's (d. 1036 A.D.) Surgical Treatise

Fig.17 http://www.webcciv.org/cultura/sharq/imagenes/InstrmtsQuirurgicos_AlTasri.jpg

Instrumetos quirúrgicos del la obra “Al-Tasrif” de al Zahrawi

Fig. 18 http://www.islamicmedicine.org/Zahrawi2_files/image001.gif

Page from a 1531 Latin translation by Peter Argellata of El Zahrawi's treatise which shows many surgical and medical instruments.

Figurile 19-20-21 http://rowad.al-islam.com/rowad/?action=alboum&mode=maps

Al-Hasan Ibn Al-Haitham (Alhazen)

[ 965 -1040 e.n.]

Alhzen, era un medic, filozof, inginer și unul dintre cei mai buni matema- ticieni și fizicieni. În tinerețea lui, a studiat filozofia grecilor și a fost atras în special de ideile marelui savant Galen, precum și de anatomia galenică. Deși a avut vaste cunoștințe medicale, Alhazen nu a practicat nici o dată medicină, conștient de limitele rezultatelor terapeutice, precum și de responsabilitatea medicului.

A studiat teoriile optice ale lui Euclid și Potelemeu, dar le-a respins pe toate pentru că i s-au părut nelogice .

După o muncă excepțională, Alhazen a prelucrat teoria vederii pe cale experimentală și a susținut-o împotrivă concepțiilor grecești neoplatoniciene a razelor care pornesc de la ochi. Astfel el a introdus noi principii în optică deschizând calea spre o nouă știință bazată pe fizica, geometrie precum și oftalmologie.

Dintre aceste descoperiri vom nota explicarea vederii: Razele luminii trec prin toate straturile ochiului până când ajung la retină și așa se formează vederea. A demonstrat că fiecare obiect este o sursă proprie de lumină și prin emisia acestei lumini și reflectarea lor putem să vedem.

A studiat toate sursele de lumina și a descoperit regulile refracției, reflecției și legătură între unghiul de incidența și unghiul de refracție. A făcut primele experimente privind descompunerea luminii. A constatat că razele luminoase ajung perpendicular pe suprafața cristalinului și cele refractate sunt prea slabe ca să fie recunoscute de către ochi; Și pentru fiecare sursă luminoasă există un punct corespunzător pe cristalin. A folosit camera obscură în experim- entele lui și a comparat-o cu funcția ochiului; astfel a descoperit ca raza de lumină care cade perpendicular pe cristalin trece în ochi formând o imagine inversată.

Iar pentru a explica vederea neinversată a imaginilor, a susținut că lumina se refractă după ce trece prin cristalin și ajunge neinversată pe retină. A considerat ca retina este legătura între nervul optic și ochi; a constatat că toate regulile de lumina își pierd valabilitatea după ce trec prin cristalin; a demonstrat că toate mișcările ochiului sunt importante și obligatorii pentru o vedere normală și perfectă. A demonstrat că primirea luminii de către ochi nu este decât prima faza a înțelegerii acestei lumini. Aceasta fază este pasivă și trebuie urmată de fazele active necesare pentru o vedere corectă și care sunt atenția, comparația și memorarea.

După el, culoarea unui obiect este influențată de culoarea mediului care îl înconjoară, și acest lucru explică de ce nu se văd stelele ziua.

Toate studiile lui Alhazen le-a adunat în cartea lui intitulata ”Al-Manazer ” și care este împărțită în două mari categorii. În prima categorie a studiat lumina și calitățile ei precum și vederea obiectelor prin lumina directă. În a două parte a studiat reflectarea și refractarea luminii și vederea obiectelor prin toate formele oglinzilor.

Al-Manazer este alcătuită din șapte capitole: În primul capitol a descris fiziologia vederii, calitățile ochiului, calitățile luminii, valoarea fiecărui strat din ochi și lucrurile necesare pentru o vedere corecta. În al doilea capitol a descris cum recunoaște ochiul razele luminii și cum le deosebește. În al treilea capitol a descris lucrurile care cauzează defectele vederii, defectele prin deosebirea razelor și defectele prin măsurarea distanțelor optice. În al patrulea capitol a explicat cum recunoaște ochiul luminile reflectate pe obiectele nepermeabile. În al cincilea capitol a descris iluziile optice. În al șaselea capitol greșelile vederii cauzate de reflecția luminii prin oglinzile plate, sferice, concave și convexe. Ultimul capitol conține metodele prin care se refractă lumina prin obiectele permeabile cu densitate mai mica ca și densitatea aerului, și Alhazen a explicat cum recunoaște ochiul aceste lumini refractate.

Abou Bakr Al Razi (Rhazes)

[ 865 – 926 e.n. ]

Fig. 23 Rhazes

Abubakr Al Razi cunoscut în Europa sub numele de Rhazes, s-a născut în orașul Ray, unde a studiat chimia și a ajuns un chimist foarte cunoscut. S-a îmbolnăvit într-o zi și medicul său nu a știut cu ce să-l trateze, fapt ce a constituit primul imbold spre studierea medicinii. În anul 895, la vârsta de 30 de ani, Rhazes s-a mutat în Bagdad și a pornit călătoria în domeniul fascinant al medicinii.

Când Califul Abbassid Al Motaded și-a construit propriul spital, a ales din împărăția islamică pe cei mai buni medici. L-a numit pe Rhazes conducătorul spitalului, recunoscând calitățile sale și aducându-și aminte că Rhazes a ales locul pentru construirea spitalului atârnând carne în tot Bagdadul, iar în locul în care a rezistat carnea cel mai mult fără să putrezească a construit spitalul “Bimaristan “(în persană spital).(bab)

Pe vremea lui Rhazes medicul era și filozof. Filozofia reprezenta îndrumarea și baza gândirii. Rhazes îl considera pe Socrate cel mai bun filozof și s-a bazat pe concepțiile acestuia.

Rhazes era un bun profesor care îndruma discipolii lui cu înțelepciune și răbdare și era un medic minunat care punea în slujba pacientului toată știința și medicina. El susținea tratarea și a bolnavilor fără scăpare și încurajarea lor psihică după principiul: ”Medicul trebuie să-i spună bolnavului că e sănătos chiar dacă el ca medic nu e sigur de aceasta, pentru că natura corpului uman este legată strâns de natura psihicului”. Într-altă parte el declara: ”Cine consultă mai mulți medici, săvârșește multe greșeli ”.

Activitatea medicală a lui Rhazes s-a bazat mai ales pe observația clinică. El a studiat boala din punctul de vedere semiologic și a urmărit evoluția bolii la patul bolnavului. În domeniul terapiei medicamentoase Rhazes a inaugurat, de asemenea, metoda observației, chiar a experimentului. De exemplu, el folosea medicamentele combinate pe cimpanzei și urmărea efectul acestora, și interzicea folosirea acestora pe om dacă boala putea fi tratată cu medicamente simple. Gândirea lui Rhazes este dezvăluită și în felul următor: Dacă venea la el un discipol care a folosit un medicament pentru o anumită boală, dar tratamentul nu a fost eficient, deși fusese eficient în experimentele lui Rhazes, el cerea discipolului să mărească progresiv doza medicamentului până când atingea scopul în tratarea bolii. Astfel el a făcut legătura între doza medicamentului și efectul său.

Pentru că Rhazes a fost un chimist foarte bun a putut să folosească substanțele chimice în tratamentul bolilor, dar cu condiția ca medicamentele naturale să nu fi avut nici un efect. El a descoperit acidul sulfuric și a folosit mercurul în alifii.

Rhazes a notat pe foi toate experiențele lui, observațiile clinice și toate bolile pe care le-a tratat, dar nu s-a gândit niciodată să adune aceste foi într-o singură carte. După moartea sa, discipolii i-au preluat lucrările și le-au adunat nesistematizat într-un singur volum, în treizeci de capitole și l-au intitulat Al Hawy, Continens în latină . Aceasta carte a devenit o carte fundamentala în învățământul medical medieval în Europa. Rhazes a scris in ea tot ce s-a descoperit înaintea lui în medicina indiană, persană, greacă și

arabă, precum și descoperirile lui personale, observațiile lui clinice și tot ceea ce medicul are nevoie să știe despre boli, tratamente și igiena alimentară. El a descris tratamentul chirurgical, dar nu l-a practicat niciodată.

Deși Rhazes nu era oftalmolog, a scris și tratate de oftalmologie. Aceste tratate s-au pierdut, dar principiile acestora au fost preluate de discipolii săi. Dintre aceste tratate se enumără: “Deosebirea ochiului față de celelalte organe de simț” ,“Tratamentul bolilor pleoapelor”, “Condițiile vederii” și “Tratamentul ochiului cu fier”. Iar dintre bolile descrise menționăm

șalazionul pe care l-a definit ca o umoare dură, uscată și vâscoasă, care se adună în pleoape și are formă de “boabă de rouă”.

Una dintre cele mai importante cărți ale lui Rhazes este “Îndoielile față de cartea lui Galen”. În această carte Rhazes a criticat multe considerații galenice medicale, precum și oftalmologice, ca de exemplu afirmația lui Galen că închiderea unui ochi mărește acuitatea vizuală a ochiului contralateral care se umple cu o substanță. Rhazes a combătut această idee spunând că” dacă această substanță nu ar intra în ochi decât dacă l-am închide pe celălalt, atunci acuitatea vizuală nu s-ar mări niciodată simultan la ambii ochi, deși observăm că această substanță apare în cantitate mai mare la întuneric decât la lumină” .

Fig. 24 Reprezintă o pagină din cartea Al-Hawi luată de pe site-ul : http://rowad.al-islam.com/rowad/?action=alboum&mode=maps

Al-Hussein Ibn Sina (Avicenna)

[ 980 -1037 e.n. ]

Fig. 25

Ibn Sina, un medic și filozof persan născut în Uzbekistan, la 16 ani s-a apucat să studieze medicina. Succesele în practica medicală i-au asigurat sprijinul și protecția celor mari, care i-au îngăduit să se folosească de marile biblioteci. El era umanist în felul lui Leonardo da Vinci și Goethe.

A fost autorul neegalatei opere Al-Quanun sau Canonul științei medicale, una dintre lucrările de bază ale medicinii de pretutindeni. Simptomatologia bolilor este amănunțit descrisă, dar diagnosticul este pus mai ales în funcție de puls și urină.

Cum era obiceiul în vremea sa, Avicenna a prezentat afecțiunile de la cap la picioare cu o orientare hipocrato-galenică.

Al_Quanun are un caracter dogmatic, fiind mai cu seamă expresia unei impresionante culturi medicale enciclopedice. Avicena a adus contribuții importante în medicină și farmacie. El a descris antraxul precum și diabetul, a cunoscut ulcerul gastric, stenoza pilorică și multe alte afecțiuni, a introdus pansarea rănilor cu vin, ceea ce a rămas în uz de a lungul Evului mediu. Însă Al-Quanon a avut și părți slabe mai ales în privința anatomiei și fiziologiei din cauza greșelilor comise de Galen care practica disecțiile pe animale.

Canonul științei medicale este alcătuit din cinci cărți, fiecare consacrată unui anumit cerc de probleme.

Prima carte a Canonului cuprinde noțiunile fundamentale: definiția medicinii, bazele biologice ale științei medicale, anatomia omului, generalități privind etiologia, patogenia, igiena și terapeutica.

Cartea a 2-a tratează despre medicamentele simple unde sunt descrise 811 de substanțe medicamentoase de origine minerală, vegetală și animală ,cu specificarea caracteristicilor și a ”temperamentului” lor.

Cartea a 3-a, cea mai voluminoasă, constituie un impunător tratat de patologie specială. Suferințele fiecărei formații anatomice sunt analizate din punctul de vedere al patogeniei, simptomatologiei, prognosticului și tratamentului, accentul fiind pus pe studiul semnelor clinice

Cartea a 4-a are un conținut mai variat. Ea tratează despre febre și afecțiunile febrile, perioadele critice în evoluția bolilor, tumori și bube, răni, substanțele toxice, fracturi și luxații…etc.

Cartea a 5-a, are iarăși caracter farmacologic, ocupându-se de medicamentele combinate.

În domeniul oftalmologiei, Avicenna a studiat ochiul ținând cont de anatomia, fiziologia, patogenia și tratamentul tuturor afecțiunilor descrise. În al 2-lea capitol din a 2-a carte el a descris: starea ochiului și a conjunctivei , bolile globului ocular, bolile pleoapelor și stările vederii. Același capitol cuprinde și recomandări privind igiena ochiului și protejarea lui de conjunctivita: ” că să protejezi ochiul trebuie să-l ferești de praful, fumul, vântul rece sau cald; să nu stărui cu privirea prea îndelungat asupra aceluiași obiect; să nu plângi prea mult; să nu dormi prea multă vreme pe spatele tău; să știi că prea mult sex afectează foarte rău ochiul; să te ferești de mâncărele prea dulci; să nu dormi cu stomacul plin; să nu privești prea mult în lumină”.

Ca exemplu al observației clinice, putem notă descrierea lui Avicenna a cancerului corneean: ” Durere cu intensitate mare, mult mai crescută decât la orice alt organ afectat cu această boală, pulsații la nivelul oaselor temporale mai ales când pacientul se mișcă, înroșirea ochiului, migrena și lipsa poftei de mâncare ”.

Tratamente medicamentoase în oftalmologia arabă

Se știe că farmacologia arabă a cunoscut un mare avânt, datorat preluării moștenirii antice, vastei experiențe clinice, bunelor cunoștințe de botanică farmaceutică, dezvoltării alchimiei, precum și a numeroaselor droguri cunoscute în vasta arie de extindere a puterii arabe.

De la răsăritul istoriei, au existat popoare ce foloseau elementele naturale în scop terapeutic, fără să se știe însă despre metodele practicate de primii oameni într-o perioadă de nu mai puțin de 40 de mii de ani.

Un lucru este bine cunoscut, că istoria tratamentelor a început cu animale ca de exemplu câinii, care mâncau niște plante pentru calmarea durerilor de stomac. La fel a făcut și omul, în alegerea nutriției și a medicamentelor folosind ce îl înconjoară în mediul în care a trăit.

Pe parcursul anilor, experiența omului s-a îmbogățit până când au apărut savanții care s-au preocupat de studierea farmacologiei pornind de la Chinezi, Egipteni, Greci, Romani și până la Arabi.

Înaintea Islamului, arabii au tratat unele boli cu plante și semințele lor. Au folosit de exemplu ceapă pentru bolile respiratorii , usturoiul pentru paraziții intestinali , smochinele pentru constipație și ciupercile pentru bolile ochiului, fără să se știe însă modul folosirii.

În zisele Profetului Mohamad sunt menționate plante cu efect terapeutic ca și curmalele , susanul , malț , pepenele , ceapa , usturoiul și strugurii, (etc.)…. În secolul al 8-lea, s-a declanșat valul traducerilor pe baza cărora arabii au inițiat o nouă cale în știința medicală și farmacologică , inspirată la început de toate cunoștințele înaintașilor lor. Cele mai importante lucrări farmacologice antice utilizate de arabi au fost, firește, cele ale lui Dioscoride (sec 1 î.e.n) și Galen. Dioscoride a semnalat toate medicamentele aparținând celor trei regnuri cunoscute la vremea sa. Tot el a descris cu exactitate 600 de plante astfel încât în epoca modernă au putut fi lesne identificate. Arabii au exploatat evident, clasificarea farmacodinamică realizată de Galen, care presupunea împărțirea medicamentelor, după efectul produs, în trei grupuri, pornind de la calitățile pe care le influențează. De asemenea au preluat și

desăvârșit în scopul dozării teoria gradelor ( intensitatea la acțiune) medicamentelor, creată tot de Galen.

Pe parcursul anilor, arabii au adăugat multe alte medicamente în special simple, precum laxativele, calmantele și somniferele. O bogată literatură farmacologică a fost realizată în evul mediu arab, incluzând lucrări ale renumiților farmacologi ca Al Biruni și Al Baitar saupe cele ale unor medici ca Rhazes (Acrabadin Al-Kabir), Al Kindi (867) (Acrabadin), precum și Avicenna și Haly Abbas ( Al-Magusi, ?-994). Al Biruni(973-1048) a scris o carte intitulata ” Știința drogurilor medicale ”, adunând toate plantele descoperite înaintea lui și clasificându-le în mai multe limbi precum greacă, persană, araba și indiana, (etc…). Ibn Al-Baitar (1197-1248), s-a născut în Malaga Spania. Cartea lui intitulata” AL Jameh fi Al Adwiyah Al Mufradah ” este alcătuita din 4 volume unde sunt menționate 1400 de medicamente pe care le a pus în ordinea alfabetică folosind denumirile din limbă greacă pentru a facilita înțelegerea lor.

Fig. 26 Ibn Al-Baitar examină o plantă

Farmacologiile cuprindeau medicamente simple și medicamente combinate. Medicamentele simple înseamnă totalitatea remediilor medicamentoase care se bazează pe un element natural sau pe combinația de mai multe elemente care se găsesc în natura sub forma lor vegetală, animală, sau minerală. Cele combinate reprezintă medicamentele care sunt preparate de mai multe substanțe simple de origină vegetală, animală, minerală și chimică. Cuvântul folosit de arabi în denumirea acestei forme de medicamente era ” Acrabadin ” sau acrabazin, tradus din greacă.

Arabii au cunoscut medicamentele combinate prin studierea cărților indiene și grecești traduse, și le-au dezvoltat experimentând și introducând alte substanțe noi. Însă arabii aveau o regulă foarte importantă în tratarea bolilor, bazând pe ordinea eficacității și aveau mai multe reguli în aceasta

privința : Pentru o singura boală, sunt preferate cantitățile mici de medica- mente. Medicamentele încercate sunt mai bune decât cele neexperimentate . Bolile ce se pot trata cu alimentație nu se tratează cu medicamente, nu se apelează la medicamentele combinate decât în cazul ineficienții celor simple.

Formele farmaceutice ale medicamentelor combinate includ: prafurile, lichidele, tabletele, antidoturile, alifiile, cremele, uleiurile precum și balsamurile.

Practicând teoria umorală, arabii au clasificat medicamentele simple în 4 categorii, calde, reci, umede și uscate, aplicate ca atare și în oftalmologie. Oftalmologii s-au bazat în selectarea substanțelor farmaceutice și a calităților lor pe lucrările generale de medicină și farmacologie în special Rhazes, Avicena, Al Biruni, Ibn Al-Baitar.

În domeniul oftalmologiei, la Thabit se găsesc cele mai concludente remedii simple și recomandările lor. Pe baza indicațiilor lui s-a putut reconstitui următorul tabel:

În terapia oftalmologică, Thabit a folosit de exemplu și medicamentele combinate. Se observă în tratarea conjunctivei trei feluri de rețete medicale, în funcție de forma bolii.

Prima forma se tratează prin provocarea vărsăturii, administrarea orală, după disecția arterelor temporale, a unei fierturi de Balanita galbena cu limba unui miel și suc de struguri, Precum și aplicarea unui unguent preparat din Aloe vulgaris, acacia, lycium, glaucium cornikurt, opium și safranum amestecate toate cu apă din cichorium endivia și pansarea ochiului afectat.

În tratamentul celei de a 2-a forme se prepară un amestec de 5g de carbonat bazic, 2g de Guma araba,2g de Amidon,1g de Opium,1g de Astragalus Sarcocolla. Se cerne compoziția peste albuș de ou după aceea se amestecă cu lapte de mama și se folosește ca și picături în ochi. De fiecare data după aplicarea picăturilor se pansează ochiul cu galbenuș de ouă și apă de trandafiri. După calmarea durerii se folosește ca picături de ochi de 2 ori/zi preparatul urmator: 8g de Glaucium Cornickurt,4g de Safranum, 4g de Astragalus Sarcocolla,1g de Opium, 1g de Mandragora Officinarium,se pisează ingred- ientele, se cerne și se amestecă cu apă de ploaie.

În tratamentul celei de a 3-a forme se provoacă vărsăturile prin aplicarea următorului preparat: 2/3g ipomoea terpethum, 2/3g citrullus colocynthis, 1g commiphora myrrha, 1/2g agaricus campestris, 1/4g sare, 1/4g convolvolus scammnia, 1/4g cadraganth, 1/4g bdellium(gumă). Ingredientele se cerne, se pisează, se amestecă cu apă de trandafiri, se lasă la umbră până când se usucă, și după aceea se bea cu apă călduță. Tratamentul propriu zis constă în aplicarea picăturilor de 2 ori pe zi a următorului preparat: 6g Aloe vera, 6g Safranum, 3g Opium, 12g Glaucium Cornickurt, 18g Astragalus Sarcocolla, ingredientele se cerne, se pisează, se amestecă în apă distilată și se lasă la uscat la umbră. Aplicarea unui pansament preparat prin fierberea unui gălbenuș de ou în apă de trandafiri cu un pic de safranum.

Tratamentul chirurgical în oftalmologie

În paralel cu dezvoltarea medicinii și a tratamentelor medicamentoase, chirurgia a trecut prin mai multe modificări începând cu Jesu Haly care a pus primele reguli noi în domeniul chirurgiei, apoi Canamusali care a introdus un nou instrument în operația cataractei, și până la Abulcasis care a dezvoltat chirurgia în general și cea oftalmologică în particular separându-o de medicina generală. Cele mai importante operații chirurgicale efectuate de oftalmologii arabi sunt: Depresia cataractei, pterigium, dacriocistita, blefarita, lipomul și pannus. Cele mai strălucitoare operații sunt cele efectuate de Canamusali în tratarea cataractei. Bazându-ne pe cartea lui putem descrie una dintre aceste operații.

Ajutorul oftalmologului ține capul pacientului, iar medicul ridică pleoapa superioară în sus că să o separe de cea inferioară și că să apară clar ochiul, medicul ține ” acul ” cu mână opusă ochiului afectat, cu alte cuvinte dacă ochiul drept este afectat medicul ține acul cu mână stângă și invers, medicul însemnează locul penetrării acului iar după aceea ține ochiul cu 2 degete din mâna dreaptă și introduce acul cu cealaltă mână în direcție oblică către nas. Când medicul ajunge la un spațiu gol mișcă acul foarte încet până când îl vede deasupra lichidului, nici înainte și nici după; atunci vârful acului se ridică un pic cu o mică rotație până când apa coboară în jos. După coborârea apei, medicul trebuie să aștepte până când se asigură că apa nu mai urcă, iar atunci scoate acul și operația este gata.

Imediat după terminarea operației, pacientul este dus la un loc întunecat, se culcă pe spate și i se interzice să vorbească, să tușească sau să se miște, iar capul lui trebuie fixat de o parte și de cealaltă.

Pansarea ochiului se face cu alifii compuse din anestezic local (opium), iar alimentația pacientului este ușoară, ca să nu necesite efort în mestecare. De asemenea i se interzice să bea multă apă.

În a 3-a zi după operație, se scot pansamentele și se spală ochiul închis cu apă călduță de trandafiri și se re-pansează ochiul folosind albușul de ou ca și

soluție. Pacientul nu are voie să urle sau să facă efort sau sex, și i se acoperă ochiul cu o cârpă neagră timp de 7 zile.

La operația cataractei Canamusali a aplicat pe lângă metoda depresiei bine pregătită și efectuată cu exactitate, și metoda radicală a extracției cristalinului prin străpungerea corneei și introducerea unui tub de sticlă urmat de introducerea acului excavat și inventat de el.

C O N C L U Z I I

1) Medicina arabă s-a dezvoltat mai ales prin preluarea științei medicale grecești, dar a suferit importante influențe din partea medicinii orientului antic ( Egipt, Mesopotamia și India)

2) Fundamentul teoretic a medicinii arabe a fost concepția hipocratică în viziunea finalistă a lui Galen. Teoria umorilor și a pneumei, anatomia și fiziologia galenică cu devierile lor, nu au fost în mod esențial depășite.

3) Diferite compartimente speciale ale medicinii arabe au depășit însă nivelul transmis astăzi al medicinii greco-romane, printre aceștia se include și oftalmologie. Oftalmologia s-a dezvoltat pe bază traducerilor, cel mai cunoscut fiind Mesüe cu cartea lui : Maarifat Al Kahhalin

4) Alți traducatori de lucrări oftalmologice au îmbogățit lucrările traduse prin aport propriu. Astfel Johhanitius în cartea lui Cele zece scrisori în oftalmologie, a deschis poarta spre o nouă epocă științifică, și a creat noi termeni în limba arabă care să exprime cât de precis sensul cuvintelor medicale din alte limbi, facilitând astfel înțelegerea medicinii antice.

5) Există însă și specialiști oftalmologi format este cazul lui Jesu haly care a a inițiat folosirea hipnotizării pacientului precum și anestezia în operațiile oftalmologice. El a observat elemente recunoscute abia în medicină modernă, cum ar fi legătura între inflamația mușchiului temporal care duce la orbirea ochiului și inflamația vaselor globului ocular precum și tulburările vederii în migrenă și în stările febrile. A descoperit că prin secționarea arterei temporale și cauterizarea ei poate trata migrena si cefaleea.

6) Un aport important în domeniul oftalmologiei se datorează fizicianului AlHazen care a prelucrat teoria vederii pe cale experimentală și a susținut-o împotrivă concepțiilor grecești neoplatoniciene a razelor care pornesc de la ochi. Astfel el a introdus noi principii în optică deschizând calea spre o nouă știință bazată pe fizica, geometrie precum și oftalmologie.

B I B L I O G R A F I E

SURSELE PRINCIPALE

1- Ahmad Chaker, Istoria științelor, Manual de Bacalaureat, Beirut 1994

2- Ahmad Dhieb, Les Outils De La Civilisation, Tunisia, 1988

3- Al Nawawi: Riad-Al Salihin (Paradisul evlavioșilor). În traducerea Ligii culturale și islamice din România. Timișoara, 1999

4- Brătescu G. Poemul Medicinii, Canonul Științei Medicale, Studiul Introductiv, Traducere și Note, Editura Medicală, București, 1962

5- Bologa V.L. Istoria Medicinii Universale, Ed.Medicală, București, 1970

6- Călugăru Mihai, Oftalmologie, Cluj-Napoca, 2002

7- Coranul cel sfânt. Ediția II-a. Traducere și editare Liga islamică din România. Editura Islam, Timișoara, 1999

8- Hirschberg, J.: Über das älteste arabische Lehrbuch der Augenheilkunde. Sitzungsberichte der Königlich preussischen Askademie der Wissenschaften. Berlin, XLIX, 1903.

9- Ismail Iussef: Kamus al-Tib al-Arabi (Dicționarul medicinii arabe). Damasc, 1985

10- Jean-Charles Sournia: Histoire de la medecine, La Découverte/Poche: 41. Tradus de Dr. Ibrahim Al-Bejlati, Kuweit Mai 2002

11- Leclerc Lucien, Histoire de La Medecine, 1876

12- Laignel-Lavastine: Histoire générale de la médecine, de la pharmacie, de l´art dentaire et de l`art vétérinaire. Albin Michel, Paris, vol.3, 1949

13- Sarton G. : The History of Science and The New Humanism. N.York. 1931

14- Sournia Jean-Charles: Histoire de la medecine, La Découverte/Poche: 41. Tradus de Dr. Ibrahim Al-Bejlati, Kuweit Mai 2002

15- Sakher Armoush, Anatomie du Corps Humain, Traduction par Hachem Amer, Dar An Nafaés, Beirut, 1994

16- Thabit ben Qurra:Kitab al Basar wa al Basira (Vederea ochiului și a sufletului). Canamusali: Al Montakhab (Alegeri). Comentate și verificate de Dr. Mohamad AL-Wafai și Dr. Mohamad Rawas. Riadh, 1991. Hirschberg, J., Lippert,J. and Mittwoch, E. [Transs.]: 'Ammâr b. 'Alî al-Mausilî. Das Buch der Auswahl von den Augenkrankheiten. Halîfa al-Halabî. Das Buch vom Genügenden in der Augenheilkunde. Salâh ad-Dîn. Licht der Augen. Leipzig, 1905. 276 pp. Repr. 1996 (Islamic Medicine. 45).

17- Vătămanu N. , Brătescu G. : O Istorie a medicinii , București 1975

18- Wagner,D.: Arabische und europäische Medizin des Mittelalters. In: A. Mette,Irena Winter: Geschichte der medizin.VEB Verlag Volk und Gesundheit, Berlin, 1968

Web

19- Abdelhay Ahmad, Aportul lui Abul Quasim în dezvoltarea operaților chirurgicale. India site-ul:

http://www.islamset.com/arabic/aislam/civil/turat h/zahrawi/wfae.html

20- Ahmad Mansour, chirurgia la Abul Quasim, Egipt site-ul http://www.islamset.com/arabic /aislam/civil/turath/zahrawi/mansor.html

21- Alber Zaki Alexandar,. Un studiu asupra studiile lui Rhazes și a aportului său în dezvoltarea studiilor medicale, Marea Britanie de pe site-ul: http://www.islamset.com/arabic/aisc/razi/alber.html

22- Awadi Abdul-Rahman și. Ahmad Al-jundi islamset care reprezintă o enciclopedie medicala araba pe site-ul:

http://www.islamset.com

23- Al Harak. Mohamad și Kaadan Abdul-Naser. Chalazion and itsTreatment in Arabic and Islamic Medicine, Syria

http://www.ishim.net/baradah.htm  

24- Fadli Mohamad Al-Hawy și Canonul sub lumină științei moderne, Egipt. de pe site-ul

http://www.islamset.com/arabic/asc/scedu/fadle.html

25- Grusi Charles. Teorile lui Al-Hazen în privința ochiului, creierului și a înțelegerii imaginilor, U.S.A pe site-ul

http://www.islamset.com/arabic/ aislam/civil/turath/jiraha/tsharlz.html

26- Hmeidan Zouheir Min Turasina Al Arabi, Tabib wa Kitab.( Din traditia noastra arabă ,medic si carte) Jesu Haly Al-Tazkira. Damasc, Nr 89 Martie 2003, gasit pe site-ul

http://www.station192.com/awudam2/trath/89/turath89-028.htm

27- Hoof Henri: Note pour une histoire de la traduction pharmaceutic.Institut libre M. Haps, Bruxelles, Belgique

http://www.erudit.org/revue/ meta/2001/v46/n1/004551ar.pdf

28- Sarton George History of Islamic Science 2 Based on the book Introduction to the History of Science by (provided with photos and portraits). Edited and prepared by Prof. Hamed A. Ead pe sit-ul: http://www.alchemywebsite.com/islam13.html

29- Wafai M.. Abul Quasim Al-Zahrawi și Aportul lui în chirurgia oftalmologică U.S.A pe site-ul :

http://www.islamset.com /arabic/aislam/civil/turath/zahrawi/wfae.html

SURSELE SECUNDARE

30- Casiri Mihail, Colecția Latină Bibliotheca Arabico-Hispana Escorialensis Spania, 1760

31- Hirschberg în colaborare cu J.Lippert și E.Mittwoch, Die arabischen Lehrbücher der Augenheilkunde; ein Kapitel zur arabischen Literatur- geschicht. Berlin, 1905

32- Meyerhof Max, Las operaciones de catarata de `Ammár ibn `Alí al-Mausilí, Lab. Norte España, Masnou, Barcel. 1937

33- Meyerhof : New light on Hunain Ibn Ishâq and his period. (1926)

34- Meyerhof M. : The cataract operations of 'Ammâr ibn 'Alî al-Mawsilî. (1937)

35- Meyerhof M. : The history of trachoma treatment in antiquity and during the Arabic Middle Ages. 'Al¯i ibn 'Is¯a, al-Kahhal, 10th cent. Tadkirat, History of Medicine, Medieval Cairo, Impr. Misr, S. A. E., (1936)