Aportul Logistic la Securitatea Nationala

INTRODUCERE

Scopul acestei lucrări este de a reliefa Aportul logistic la securitatea nationala în condițiile actualului mediu de securitate și geopolitic internațional. 
Creșterea interdependențelor din viața internațională, frecventele schimbări ale caracteristicilor mediului internațional de securitate, ca și eforturile oamenilor politici de a găsi soluții la problemele extrem de complexe care se manifestă în lume la început de mileniu, au impus aproape definitiv în limbajul analiștilor contemporani concepte noi, cum sunt: securitate națională, logistica securitatii, securitatea statelor in conditiile globalizarii, factori de risc de securitate, managementul securitatii, infrastructuri critice, etc.

Marea diversitate a problemelor și aspectelor ce evidențiază arealul conceptual de dispersie a acestei noi abordări în mediile de peste ocean, precum și rapiditatea cu care aceste concepte au fost preluate și implementate, deopotrivă de sectorul de stat și privat, ne îndreptățesc să evidențiem complexitatea deosebită a acestora. 

Securitatea personală sau colectivă națională sunt concepte care privesc atât conducerea politico-administrativă cât și pe simpli cetățeni, ca beneficiari ai stării de securitate. 

Daca mediul privat este mai receptiv și mai pregătit să gândească și să acționeze în termeni de risc, la nivelul administrației centrale instrumentele de sprijin decizional bazate pe mecanisme de management de risc sunt destul de anevoios acceptate. 

Experiența occidentală demonstrează că schimbarea de sens sau trecerea de la o atitudine generală reactivă, de tipul: „ce pot face să reduc efectele unui eveniment ce s-a produs”, la o atitudine pro-activă, de tipul: „ce pot face ca un eveniment să nu se producă” este rodul unor raționamente care urmăresc reducerea riscului de securitate la nivelul de acceptabilitate al societății naționale actuale.

Acțiunile de reducere a riscurilor de securitate urmăresc mărirea gradului de certitudine și, cel mai adesea, sunt caracteristici ale societăților în care există percepția că bunăstarea și puterea sunt valorificate în interesul tuturor membrilor societății.

Aplicarea tehnicilor specifice managementului de risc în elaborarea politicilor de securitate si apărare națională națională, aportul mediului civil la creșterea indicelui de securitate, creează condițiile pentru detectarea celor mai eficiente căi de acțiune pentru îndeplinirea intereselor si obiectivelor naționale din perspectiva confruntării cu potențiale riscuri de securitate în contextul acțiunii vectorilor globalizării.

O decizie bazată pe evaluarea unui risc cu implicații asupra securității personale sau colective, în lipsa unei ierarhizări a intereselor naționale poate fi considerată o acțiune cu posibile efecte nedorite la adresa securității naționale.
Acesta este motivul pentru care strategiile de securitate și apărare națională din mai multe state membre NATO și UE conțin, în mod explicit sau implicit, o ierarhizare a intereselor naționale si o raportare a riscurilor la aceste interese. 
Specialiștii în domeniu înclină să considere, tot mai mult, ca în lipsa unui asemenea demers documentele programatice din sfera securității și apărării naționale tind să aibă o utilitate tot mai redusă pentru factorii de decizie.
Gestionarea necorespunzătoare a riscurilor de securitate în contextul acțiunii vectorilor globalizării printr-o necorespunzătoare utilizare a mecanismelor, procedurilor, măsurilor și activităților desfășurate de factorii competenți potrivit legii să prevină, controleze, reducă și să înlăture impactul și consecințele acestora poate face ca realizarea unui obiectiv să devină prea costisitoare, din punct de vedere politic, economic și în termeni de resurse materiale și umane alocate. Acumularea accentuată și dinamică a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor ce pot genera crize pot aduce atingere și perturba starea de normalitate.
Extensia continuă a arealului abordărilor de management de risc, neconcordanta suportului logistic national de securitate la conditiile si etapele actuale ale globalizarii, necesitatea creșterii indicelui de securitate, precum și rapiditatea cu care aceste concepte au fost preluate și implementate, în unele cazuri cu o mare ușurință, inclusiv în domeniul politico-militar, ne îndreptățesc să evidențiem complexitatea deosebită a acestora.

Diversificarea și creșterea exponențială a factorilor de risc în contextul actual al globalizării, creează un mediu propice coagulării unor noi paradigme, definirii unor termeni și concepte noi, care își pun amprenta pe întregul areal conceptual și acțional al vieții sociale. 

Implementarea programelor de gestionare a riscurilor de securitate, trebuie să implice acțiuni proporționale cu riscurile, să fie orientate spre cele mai importante riscuri, să fie consecvente, aplicându-se aceleași metode pentru situații similare, urmărind aceleași mecanisme și proceduri de acțiune și să țină cont atăt de factorul militar cât și civil. 

Necesitatea cunoașterii și înțelegerii riscurilor de securitate în contextul actual de securitate, derivă nu atât din nevoia de informare și control a unui areal tot mai extins de factori de risc, cât din severitatea consecințelor, uneori critice sau catastrofice care pot decurge din ignorarea acestora. 

Concluziile analizei de risc trebuie să evidențieze, căile posibile și modalitățile de manifestare a evenimentelor nedorite (pericolelor), astfel încât deciziile politico-militare luate să se bazeze pe evaluarea rațională a acestor riscuri, iar recomandările indicate să fie însoțite și de succesiunea logică de aplicare, concretizată într-o metodologie precisă.

În consecință lucrarea, având la bază sistematizarea unor elemente din bibliografia anexată și reflecțiile personale, prezintă modul în care societatea in ansamblul ei, participă la securitatea națională prin asigurarea unui suport logistic adecvat în contextul acțiunii vectorilor globalizării și diversificării mediului actual de securitate.

– PAGINĂ ALBĂ –

CAPITOLUL 1. ASPECTE CORELATIVE ÎNTRE SECURITATEA NAȚIONALĂ ȘI LOGISTICA ACESTEIA

1 Securitatea națională – o analiză comparativă a conceptului
Unicul izvor de legitimitate a unui stat o reprezinta posibilitatea reala si efectiva de a apara și conserva drepturile cetățenilor săi dar si pe aceea de a asigura mediul favorabil indeplinirii nevoilor acestora. Legat de nevoia de securitate putem ca luam ca reper piramida nevoilor a lui Abraham Maslow unde nevoia de securitate este pozitionata din punctul de vedere al importantei imediat după nevoile primare care le includ si pe cele fiziologice , pe cel de-al doilea nivel.

Figura 1. Piramida nevoilor formulată de Abraham Maslow
Nevoile primare sunt cele care includ si se refera in mod special nevoile fiziologice de baza: hrană, apă, somn, adapost, etc. Acestea dobandesc caracter dominant daca nu sunt satisfăcute la un  nivel acceptabil si preiau « controlul » asupra motivatiilor individului care va actiona in vederea obtinerii satisfactiei nelasand loc nici unei alte motivatii.

  Nevoia de securitate include nevoia de stabilitate, protejare in fata bolilor si a vătămărilor fizice, a problemelor economice, a imprevizibilului indiferent de forma de manifestare a acestuia, nevoia de organizare si normare a vietii.  De obicei nevoia de securitate este activă și dominantă în situatii speciale, asa cum este cazul războiului,  al epidemiilor,  al catastrofelor naturale, dezorganizare la nivelul societatii sau/si comunitatii,  crize economice, etc.

Nevoile sociale sunt puse in legatura cu natura sociala a individului si, intr-o prima faza Maslow  le-a identificat sub forma nevoii de iubire și a nevoii de apartenență aratand ca subsumate acestora sunt si nevoia de a avea prieteni, de a fi in relatii armonioase cu ceilalti si nevoia de a avea o familie. Manifestarea nevoilor sociale imbraca nevoia de afiliere care se exprima prin dorinta de a avea prieteni, parteneri, colaboratori si de a se fi intr-o forma de asociere cu ceilalti, individul cautand sa fie in compania celorlalti, acesti « ceilalti » putand fi organizati in grupuri mai mici sau mai mari, formale sau informale. Nevoia de afectivitate este considerata a fi una universala cu doua directii de manifestare : dinspre individ spre ceilalti dar si in sens invers dinspre cei din jur catre individ. Tot din nevoie de afiliere se naste si dorinta de cooperare aceasta fiind considerata ca una dintre cele mai importante nevoi ale omului. Nevoia de autorespect include doua categorii distincte de nevoi stabilite in raport de perspectiva din care sunt analizate – interna sau externa astfel : din perspectiva interna nevoia de autorespect se exprima prin dorinta de putere, succes, libertate si independenta pe cand perspectiva externa expresia acestei nevoi se manifesta prin dorinta reputatie, status, faima, apreciere, deminitate iar odata satisfacute aceste nevoi se poate vorbi despre increderea in sine, sentimentul propriei utilitati si a propriei valori. Nevoia de autoactualizare exprima in fapt dorinta individului de realizare sub forma unei personalitati cu caracteristici unice în concordanță cu potențialul său și in cadrul unor limite general considerate ca reprezentand realitatea. Odata satisfacuta aceasta nevoie, individul se poate concentra pe realizarea potențialului sau, a talentelor și capacităților de care dispune, dar va genera totodată si o creștere a celorlalte nevoi. Intre cele cinci nivele exista o relatie de interdependenta in sensul in care daca nevoile aflate la baza piramidei nu sunt satisfacute nu va exista motivatie pentru satisfacerea nevoilor aflate la varful piramidei, rezultand astfel ca satisfacerea nevoilor fiziologice si a celor de siguranta reprezinta conditie pentru a existenta motivatiei de a satisface nevoia de autoactualizare.

Securitatea este transformarea intr-un concept complex a nevoii de siguranta si stabilitate a a omului, conceptul de securitate subsumand o intreaga problematica exprimata prin concepte ca cel de strategie si care se exprima ca stabilirea prioritatilor in raport de un context geopolitic, luand in calcul resursele incluzand aliantele pe baza unei planificari in stransa legatura cu experienta de a conduce.În termeni generali, securitatea este o problemă de percepție în plan obiectiv (absența oricărei amenințări la adresa propriilor valori ) ca și în plan subiectiv (existența unei imagini asupra amenințărilor sau riscurilor reale sau imaginare).Securitatea este o problemă de cunoaștere care trebuie tratată într-o manieră oarecum științifică. Ea depășește cadrul îngust al domeniului militar unde riscurile și amenințările la adresa securității sunt relativ simplu de evaluat.

Se tinde azi, tot mai mult spre abordarea securității dintr-o perspectivă sistemică unde ea este privită ca o stare de echilibru dinamic al unui sistem unde au loc diverse procese organizate sau dezorganizate. Fiind vorba de un sistem dinamic al cărui echilibru (optim funcțional) se urmărește, valorile datelor inițiale sunt esențiale. Dar se știe că în interiorul sistemului există nenumărate interdependențe. Atunci nu este de mirare faptul că datele inițiale se schimbă mereu. Astfel, optimul respectiv nu poate fi decât un optim relativ. Există mereu noi provocări în interiorul sistemului – unele depind exclusiv de noi, altele sunt impuse din afară și există și o categorie a celor ce nu pot fi conștientizate.
Din această perspectivă, securitatea este un concept multidimensional care include orice domeniu de activitate: militară, diplomatică, politică, economică, financiară, socială, ecologică, informațională ș.a. Aceste dimensiuni ale securității nu acționează independent unele de altele ci într-o strânsă legătură.
1.1.1 Natura schimbărilor în conținutul securității
a) Schimbări de natură economică. Incetarea razboiului rece a marcat inceputul schimbarii naturii confruntarii intre natiuni, schimbarea concretizandu-se prin trecerea de la miza militara strategica la miza geo-economica, ceea ce a transformat aliatii in concurenti. Procesul de globalizare a creat premisa unor actiuni realizate impreuna pentru atingerea unor scopuri devenite comune. Pentru a intelege mai bine cum s-au produs schimbarile de natura economica trebuie amintit ca economia mondiala este structurata pe patru mari nivele ce cuprind : globalizarea schimburilor comerciale, marile zone economice SUA, Asia, Europa, strategiile de interes national ale statelor natiune si structurarea regionala si locala.

Se poate discuta despre economie in termeni de putere avand in vedere ca pe de o parte posibilitatea de folosire a fortei militare se restrange iar pe de alta parte orice putere implica costuri iar din acest punct de vedere se inregistreaza o scadere a investitiilor in militar concomitent cu o crestere a investitiilor destinate globalizarii. Insasi raporturile de putere intre state nu mai sunt guvernate de principiul gradului de dezvoltare ci de principiul capacitatii de asimilare si promovare a ceea ce este nou.

b) Schimbări de natură politică. In legatura cu schimbarile politice se pot pune in directa legatura sistemele informationale si mai precis folosirea acestora la o scara foarte larga in cadrul tuturor activitatilor. Patrunderea acestor sisteme informationale in toate zonele si clasele sociale pe baza unui acces lipsit de restrictii dobandeste din perspectiva politica semnificatie strategica. Ceea ce rezulta este o modificare semnificativa si complet noua in istorie a conceptului de putere, atat in continutul cat si in manifestarea sa deoarece in acest nou sistem de referinta – cel informational – puterea este in directa legatura cu acesta si nu doar in legatura cu militarul si economicul.

Chiar in cadrul sistemului de referinta au avut loc transformari de putere, capacitatea de productie a echipamentului electronic ca susrsa de putere la inceputul erei informationale a fost inlocuita de capacitatea de a gestiona si produce software, rezultatul direct fiind acela al patrunderii pe piata a unor state altele decat marile puteri.

Relatiile politice internationale au fost impactate si transformate, inevitabil, de Internet, analisticii referindu-se la aceasta ca « delicate » sau chiar ca fiind «un nou tip de colonialism mondial ».

Faptul ca exista identitatea intre puterile care gestioneaza satelitii geo-stationari vitali pentru transmiterea de date si puterile care ordoneaza Internetul a facut sa se nasca o nou tip de relatie de dependenta intre state cu un impact semnificativ asupra securitatii nationale deoarece securitatea sistemului informational este supusa unui potential si continuu pericol constand in penetrarea si monitorizarea sa dar mai ales in oprirea lui prin decontare sau virusare a canalelor de transmisie.

c) Schimbări de natură socială. Schimbarile de natura sociala la care ne vom referi sunt puse in legatura directa cu sistemele informationale la care ne-am referit mai sus. Studiile de sociologie au relevat o legatura directa intre utilizarea internetului si comportamentul individului. O prima cauza identificata este faptul ca s-a schimbat natura sursei de informare, trecandu-se de la un sistem educational neschimbat de secole in esenta si functionarea sa si caracterizat de controlul asupra informatiei la un sistem in care accesul la informatie este neingradit si la indemena oricui. Punand in raport cele doua sisteme, cel informational si cel de securitate, se observa ca cel din dintai, datorita permeabilitatii sale si a rapiditatii si masivitatii fluxului de transmisie, face ca de-al doilea sa devina vulnerabil. Sistemul de informare este prin definitie transnational, transfrontalier, in afara unui sistem real si eficient de control care, peste toate acestea, are capacitatea deplina de a genera un nou tip de dependenta ale carei consecinte si efecte nu sunt inca cunoscute, omenirea fiind abia in stadiul de inceput al descoperirii si analizarii lor.

d) Schimbări de natură doctrinară. Ca o consecinta directa a celor expuse la punctele de mai sus, doctrinele securitatii nationale au cunoscut modificari semnificative, noul punct de plecare in dezvoltarea noilor doctrine fiind exprimat astfel : «  Ne indreptam spre razboiul cunoasterii si strategia noastra trebuie neaparat revizuita. Țelul nostru este de a deveni competitivi pe tărâmul cunoașterii și al culturii. Substanța explozivă folosită de noile gloante care vor cadea va fi cunoasterea. Trebuie sa intelegem acest lucru si sa ne gandim bine la ce avem de facut. Este necesar sa ne schimbam modul de gandire strategica pentru a putea intelege tranformarile si pentru a putea valorifica toate elementele caracteristice celui de-al treilea val de civilizatie. Cunoasterea est eun factor de productie cu posibilitati nelimitate, nu numai in domeniul economic dar si in cel al apararii. Fara a exagera, lipsa de resurse a unei tari poate fi compensata de cunoastere, de informatii. »

Strategia este in principal supusa tranformarii ca urmare a focalizarii unui nou punct de atentie de catre factorii de decizie din domeniul militar si politic si anume domeniul informatic, instrumentele sale operare ca de exemplu viteza de transmitere a datelor si protectia acestora, devenind parte componenta a noilor concepte de securitate, redefinirea securitatii nationale in termeni de putere respectiv vulnerabilitate si capacitate ofensiva respectiv defensiva facandu-se prin raportare la performantele sistemelor informationale de care se dispune.

1.1.2. Necesitatea abordării conceptului de securitate națională 
Se poate susține o afirmație de genul: statele se deosebesc și prin capacitatea teoretică de interpretare a stării de securitate și de concepere a noi soluții pentru a asigura o stare de securitate considerată dezirabilă? Dacă da, decalajele între capacitatea lor de a elabora și în final de a implementa noi concepte de securitate, se regăsesc și în interiorul dinamicii proceselor proprii de dezvoltare?
Cum putem răspunde în prezent unui set de întrebări deloc ignorat în sfera interogațiilor și în special investigațiilor marilor națiuni: câtă relevanță mai au conceptele de pace sau de război? Cum putem defini conceptul de agresiune informațională? Care sunt rațiunile istorice ale trecerii de la agresiuni armate la agresiuni combinate ascunse? Cum pot fi sesizate și contracarate aceste tipuri de agresiuni? Care sunt criteriile de evaluare a stării de securitate a unui stat? Este oportună trecerea de la doctrina de apărare la strategia de securitate? 
Greu de răspuns. Cercetarea teoretică a făcut ca în ultimele decenii modalitățile informaționale și financiare de agresiune să devină tot mai performante; iar performanțele pe o scară de măsură ipotetică capătă conținut cu cât se exercită asupra unor națiuni și state care nu au capacitatea teoretică și organizatorică de a le identifica sau contracara.

A dezorganiza sau a manipula centrele de decizie, înseamnă de exemplu în prezent a obține efecte mai puternice decât cele care pot fi produse de agresiunile militare. Societățile rămân neconduse, vulnerabile, nu-și mai pot proteja resursele, pot fi puse în situația de a lucra în favoarea agresorului, fără să conștientizeze pe deplin situația.

Majoritatea analiștilor în domeniu susțin că a fost deja conștientizată această discontinuitate majoră, renunțându-se în fapt la agresiunea de tip militar în favoarea celei de tip informațional, ca urmare a înțelegerii că posibilitatea ca o agresiune de tip informațional este în măsură să producă o mai mare disoluție decât cea de tip clasic, fără cheltuielile pe care a doua le angajează.
Această înțelegere determină opțiuni spre proiectarea, într-un fel științifică, a deciziilor, care nu aparține în prezent decât statelor prospere. Pentru celelalte nu s-a creat deocamdată capacitatea de cercetare în măsură să-i dea conținut și eficacitate.
De ce problematica în domeniul securității naționale capătă noi dimensiuni necesitând noi orizonturi de abordare conceptuală și anume securitatea națională a statului?
1. Apărarea militară nu mai poate garanta securitatea națiunii, suveranitatea poporului, integralitatea teritorială, unitatea și democrația constituțională;
2. Agresiunea informațională, împreună cu cele financiară, economică și militară, fac inoperante concepțiile de apărare militară. Agresiunea se manifestă în forme din ce în ce mai sofisticate, de la cele de tip religios, la manipulări prin intermediul mijloacelor de informare în masă, penetrarea centrelor de decizie, controlul procesului de pregătire a viitorilor decidenți, agresiuni asupra valorilor culturale, etc.
3. Agresiunea devine din ce în ce mai mult preponderent informațională, iar capacitatea de a răspunde trebuie să vină în această situație din interiorul aceluiași proces, adică al dinamicii mereu schimbătoare a informației.
4. Vulnerabilitățile decurg și din decalajele dintre teoriile pe care statele le utilizează (în acest moment se investesc sume uriașe în cercetarea teoretică, iar cine deține monopolul asupra noilor teorii și tehnologii și dispune de bănci de date actualizate, are și capacitatea uriașă de a agresa sau de a se apăra împotriva agresiunilor de orice fel).
5. Nefiind totuși singurele surse limită de agresare, insecurizarea unui stat fiind posibilă și ca urmare a unei situații conjucturale, chiar și datorită unor involuții de ordin intern, abordarea problematicii de securitate națională se cere a fi una globală și unitară în același timp.
Performanța poate deveni realizabilă doar în momentul trecerii de la concepția doctrinară de apărare la strategii de securitate concepute în funcție de metode capabile să modeleze ansamblul variabilelor relevante pentru dezvoltarea unui stat (politică, cultură, economie, etc.)
1.2 Componente ale securității naționale și concepte de securitate. In literatura de specialitate a ultimilor 30-40 de ani conceptul de securitate este utilizat prin alaturarea cu alti termeni astfel incat, in raport de aceasta, avem posibilitatea unei definirii a conceptului. Astfel securitatea nationala reprezinta « ansamblul masurilor politico-diplomatice, economice, militare, ecologice si de alta natura care asigura statului independenta si suveranitate nationala, integritate teritoriala, ordinea interna constitutionala si propriul sistem de valori. » De aceea, prin prisma acestei definitii, termenul de securitate este alaturat unor termeni specifici generand prin analogie concepte de sine statatoare ca de exemplu cel de securitate politica, securitate economica, securitate ecologica, securitate sociala, securitate informationala, securitate zonala, securitate regionala, securitate globala etc. la care ne-am referit in raportul nostru nr. 2. Cele din urma trei tipuri de securitate se definesc toate in principal prin raportare la teritoriu si apoi prin componenta relatiilor interstatale stabilite de statelor ce ocupa o zona, o regiune sau intregul glob, relatii ce vizeaza in toate cazurile pastrarea integritatii teritoriale, independenta si suverinitatea.

In cadrul acestei discutii despre securitate este necesar a fi definit si conceptul de politica de securitate, care se refera la « ansamblul masurilor si actiunilor intreprinse in toate domeniile vietii social-politice destinate sa asigure in mod optim mentinerea si consolidarea statului, apararea si promovarea intereselor fundamentale ». Politica de securitate este realizata in general de state prin doua componente esentiale : apararea nationala si politica externa cu scopul de a realiza aliante, fie militare fie de asistenta mutuala, cu accentul pus in principal pe actiuni politico-diplomatice, componenta militara fiind privita ca o solutie secundara de utilizat numai in cazul in care cea dintai se dovedeste ramasa fara eficienta.

In procesul de redefinire a conceptului de securitate au luat nastere si concepte noi ca cel de « securitate democratica » si cel de « securitate prin cooperare ». Conceptul de securitatea democratica s-a format in contextul procesului constructiv au Uniunii Europene propunandu-si sa fie un instrument doctrinar care sa serveasca sustinerii unitatii europene. Pe de alta parte conceptul de « securitate prin cooperare » isi ia substanta din ideea de atingere a unor valori comune specifice regimurilor democratice prin asocierea partenerilor. Avem asadar doua noi concepte « specializate » in context european si respectiv context democratic.

In legatura directa cu conceptul de securitate este acela de strategie, cele doua puse impreuna dand nastere unui concept in sine si anume aceluia de strategie de securitate care este definit inainte de toate ca fiind un sistem ce se dezvolta la nivel statal. Acest sistem este pus in slujba protectiei cetatenilor, a drepturilor si libertatilor lor fundamentale dar si a asigurarii inegritatii teritoriale si a suveranitatii statale. Sistemul opereaza cu instrumente de economice, militare, politice, diplomatice dar si sociale, pastrand ca element comun cooperarea cu celelalte state. O definitie a sistemului de securitate nu poate lasa deoparte elemente ca institutii ale statului, reglementari, mijloace de operare si nici scopul urmarit care in esenta poate fi exprimat ca fiind rotejarea intereselor fundamentale ale statului.

O noua schimbare de paradigma in contextul abordarii redefinirii conceptului de securitate a fost produsa de evenimentele din SUA din 11 septembrie 2001, moment la care a fost identificat un nou pericol la adresa securitatii si anume terorismul. Lupta impotriva acestui pericol a luat numele de razboi impotriva terorismului, analistii militari punctand schimbarea de paradigma odata cu prezentarea teoriilor asupra acestui nou tip de razboi considerat unanim ca fiind unul atipic, asimetric si care necesita implicit o noua strategie multidimensionala si extinsa la nivel global si multinational. In esenta schimbarea a constat in focusarea pe preventie si nu pe reactie, totul prin raportare si mai ales adaptare la noua realitate modelata in principal de fenomenul globalizarii impreuna cu cel al raspandirii tehnologiilor informatice. Preventia insa necesita cooperare la nivel global deoarece terorismul a devenit fenomen global.

1.3 Logistica securității naționale

1.3.1 Noi riscuri la adresa securității naționale în contextul acțiunii vectorilor globalizării 
Cunoașterea trecutului ne ajută la modelarea prezentului și conturarea viitorului. Acest proces deosebit de complex presupune voință, perseverență și fermitate în direcționarea unitară a eforturilor care contribuie la realizarea inevitabilelor schimbări și realizării unei coeziuni temporale între: trecut, prezent și viitor. 
În evoluția sa, logistica ființând ca un element strict necesar în structura organizatorică a M.Ap.N. în particular și a Sistemului Național de Securitate, în general, a cunoscut transformări structurale, acționale și relaționale, în funcție de caracteristicile perioadelor istorice prin care a trecut poporul român. 
Perioada deosebit de complexă pe care o parcurge România, datorită reformelor și tranziției la un nou sistem politic și economico-social, corelată cu tensiunile existente în imediata noastră vecinătate, sunt percepute ca riscuri și amenințări la adresa securității și apărării naționale și ca urmare obligă factorii de decizie politico-militară ai țării la serioase reflecții, inclusiv la măsurile de contracarare necesare. 
Mutațiile produse în ultimul deceniu, pe plan internațional, expresii ale realităților inerente unei lumi în profundă schimbare, incumbă și modificarea sensibilă a echilibrelor strategice în regiunea sud-est europeană și conduc atât la crearea de oportunități cât și la proliferarea unor noi riscuri și amenințări – unele cu manifestări atipice în planul securității statelor din zonă. 
Astazi, in noul context geopolitic al lumii, o noua serie de pericole la adresa securitatii au fost identificate si ne referim la: noile forme de tensiune provocate de consecintele globalizarii ; capacitatea limitată a unor state de a controla și gestiona riscurile ; regimurile autoritariste caracterizate prin imprevizibilitatea politicilor urmate ;  terorismul in toate formele sale de manifestare ; situatii negative in plan economic la nivel regional sau international mergand pana la situatii de criza a resurselor cu impact direct asupra incalcarii drepturilor omului ; pericolul nuclear, accidente tehnologice de toate tipurile cu impact major asupra mediului mergand pana la dezastre la nivel global ; limitatea accesului unui stat la sursele de energie ; contrabanda cu armament ; coruptia si crima organizata dar si
migrația ilegală, traficul de persoane, arme, droguri ;
multiplicarea conflictelor etnice și exarcebarea naționalismului ce erodează conceptul de ”stat națiune”; amplificarea fenomenului de imigrare a specialiștilor din diferite domenii de vârf ale științei, tehnologiei și informaticii care afectează potențialul de dezvoltare a unor țări; existența unor dificultăți de natură economico – financiară și socială generate de procesul lent de tranziție structurală internă în unele state, cu efecte asupra populației și asupra asigurării stării generale de normalitate, la care se adaugă pierderea controlului statului asupra unor domenii, sectoare ori obiective economice strategice ori pierderea unor importante piețe interne sau externe pentru produsele și serviciile unei țări;
amploarea luată de fenomenul infracționalității în unele state aflate în tranziția către o economie de piață, întârzierile de aplicare și insuficienta coordonare a reformelor în domeniul justiției și administrației publice, precum și absența unei colaborări eficiente între instituțiile cu competențe în aceste domenii; 
acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informaționale și manipulare a informațiilor cu impact asupra sistemelor de securitate ale statelor;
menținerea unor stări de insecuritate și incertitudine la nivel social provocata de birocratie si cu impact major de slabire a capacitatii de cooperare intre state ; aparitia si raspindirea unor virusi noi ca SIDA si Ebola;
deteriorarea sistemului educațional și „poluarea” morală sau culturală. 
Amplul și profundul proces de schimbări în care este angajată societatea noastră pe drumul reformelor în toate domeniile vieții social-economice, caracterizată prin punerea bazelor legislative și aplicarea măsurilor necesare trecerii economiei românești către structuri liberalizate, cu mecanisme de piață bine definite, are implicații directe și asupra structurii, organizării, logisticii pregătirii misiunilor forțelor din compunerea sistemului național de apărare.
Toate acestea implică în mod necesar și în primul rând, mutații adecvate în logistica forțelor din compunerea instituțiilor de apărare, ordine publică și siguranță națională. 
În primul rând, considerăm că:
Logistica sistemului național de apărare reprezintă ample și complexe măsuri și activități care se desfășoară fără întrerupere, încă din timp de pace și se continuă cu o mai mare intensitate în perioadele ce preced stările conflictuale, amplificându-se pe timpul desfășurării acestora într-o concepție unitară și vizează: cercetarea, proiectarea și realizarea produselor și echipamentelor de luptă; înzestrarea și aprovizionarea forțelor ce desfășoară acțiuni militare cu mijloacele și materialele de care au nevoie:
organizarea transporturilor pentru executarea manevrelor de forțe și mijloace; 
mentenanța tuturor categoriilor de tehnică; 
asistența medicală și sanitar-veterinară; 
asigurarea resurselor financiare, efectuarea prestărilor de servicii și de altă natură necesare efortului de apărare a valorilor fundamentale ale țării în cazul unor agresiuni armate. 
Așadar, logistica sistemului național de apărare este un domeniu de strictă specializare, fără de care nu ar putea ființa și funcționa. Din acest motiv, deși nu este definită ca atare și privită dintr-un anumit punct de vedere, logistica poate fi considerată ca un subsistem al sistemului național de apărare. Avem în vedere faptul că logistica sistemului național de apărare integrează organic și funcțional resursele financiare, materiale și de altă natură, infrastructura teritorială, administrația publică centrală și locală, agenții economici, instituțiile cu atribuții în domeniul logistic, elementele de logistică ale forțelor armate, precum și relațiile care se stabilesc între toate acestea. 
În al doilea rând, logistica sistemului național de apărare reprezintă un summum definit într-un anume fel, al domeniilor logistice ale armatei, instituțiilor de ordine publică și ale celor de siguranță națională, care participă prin forme de acțiune specifice la apărarea armată și/sau a democrației constituționale a țării. 
1.3.2 Scurt istoric și principalele momente semnificative din evoluția logisticii miliare

Desi este folosit astazi pe scara larga si cu referire la aproape toate domeniile de activitate, termenul de logistica a fost initial un termen specializat folosit in domeniul militar pentru a desemna activitatea de miscare si aprovizionare a trupelor luand in considerare ca elemente esentiale spatiul si timpul. Etimologic, cuvantul isi are radacina in grecescul logisteuo care inseamna literar a administra. Logistica militara in sensul ei modern a luat nastere odata cu armatele organizate la nivel statal si destinate impunerii statelor vecine a intereselor proprii prin forta armata.

Intorcandu-ne in timp, istoria ne arata ca omenirea a fost prinsa in razboaie in mod continuu in ultimii 3000 de ani, numarul cunoscut al acestora ridicandu-se la peste 8000. Apare ca firesc in acest context ca logistica militara sa reprezinte o preocupare importanta a teoreticienilor razboiului din toate epocile. Spre exemplu filozoful Paul Virilio, preocupat de teoriile razboiului, a aratat ca logistica a precedat razboiul deoarece «  prima libertate este libertatea de miscare, dar aceasta libertate nu este o placere si o aptitudine ».

In practica, marii comandanti militari ai istoriei au acordat logisticii un loc esential in stabilirea stretegiilor de lupta. Exemple celebre in acest sens sunt Alexandru cel Mare ale carui planuri de lupta prin miscarea armatei se desfasurau tinand cont de organizarea de depozite de alimente pentru soldati si furaje pentru cai si Iulius Cezar care a creat o functie de logistica distincta in cadrul corpului de ofiteri cu scopul organizarii taberelor militare pe baza previzionarii miscarilor de trupe.

In stiintele militare, studiile privind logistica identifica trei etape principale incepand cu secolul al XVIII-lea corespunzatoare unui numar echivalent de strategii de logistica. Avem astfel etapa armatelor statice in care strategia de logistica era de aprovizionare la comanda, din magazine. A doua etapa este cea a razboiaielor napoleoniene care, prin natura lor, au schimbat strategia de logistica aducand in prim plan aprovizionarea din resursele teritoriilor invadate sau prin care armata este in trecere. A treia etapa este perioada de dupa 1870 cand logistica militara se bazeaza pe o aprovizionare din spatele frontului sau mai departe.

Lasand la o parte natura si scopul razboiului purtat in fiecare dintre cele trei etape, exista si alti factori care au produs schimbari in modul de abordare a logisticii militare, principal factor de influenta fiind cel tehnologic care a produs noi mijloace de transport si amintim aici doar caile ferate si avionul dar si cei care au stransa legatura cu natura si volumul mijloacelor necesare frontului.

Istoria ne arata ca fiecare dintre cele trei abordari logistice au avut limitele lor, identificate in cazul razboaielor napoleoniene chiar in epoca. Strategia ca armata sa se aprovizioneze din teritoriile invadate sau pe care armata era in trecere a fost schimbata chiar in campania din 1806 din Polonia fiind inlocuita de strategia aprovizionarii din zonele de productie. Si aceasta strategie si-a aratat limitele in epoca cu prilejul campaniei din anu 1812 din Rusia. Schimbari constante in strategia logistica au avut loc si cu timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dupa incheierea acestuia logistica intrand in zona de umbra, focusul in anii postbelici fiind pe satisfacerea necesarului de marfuri iar in anii de criza economica din deceniul urmator au obligat mediul de afaceri sa se concentreze pentru gasirea unor sisteme de control al costurilor necesare eficientizarii activitatii. Momentul in care a devenit evidenta necesitatea adaptarii continue a fost cel al razboiului din Golf din 1990-1991. Trimiterea de forțe armate pe teritorii străine este un fenomen care nu a încetat să se multiplice în ultimii ani. Astazi, in noul context geopolitic, trimiterea de armate terestre este utilizata ca ultim avertisment iar deplasarea trupelor implica o planificare minutioasa a aprovizionarii acestora. Logistica a fost, la fel ca toate domeniile de activitate, modelata si marcata de sistemele informationale utilizarea tehnologiilor aparținând sectorului civil avand un rol însemnat. Sub egida NATO armatele diferitelor state membre ale alianței încearcă construirea de rețele, utilizând norme care aparțin domeniului civil (coduri de bare, identificare automată, etichete cu radio frecvență, Internetul ca vector de schimb al informațiilor logistice). În scopul de a păstra resursa umană și pentru a evita angajarea de termen lung în operațiunide suport, armata încearcă externalizarea funcției logistice. Armata americană, armata regală britanică, armata australiană, armata germană au deja în vedere pe teritoriul lor externalizarea unei părți a activității de logistică militară.

1.3.3 Aspecte corelative între Securitatea Națională și Logistica Militară 
În concepția teoreticienilor militari ai Forțelor Armate ale Franței, logistica trebuie să asigure combatantului ceea ce îi este necesar pentru ca să trăiască, să lupte și să se deplaseze. Conceptul cuprinde în esență: asigurarea materială, asigurarea tehnică, asigurarea medicală și asigurarea financiară. 
Logistica este pe cale să devină un instrument științific global la îndemâna structurilor sociale cu ajutorul căruia se asigură fluența informațiilor, materialelor, produselor, oamenilor, în scopul desfășurării tuturor activităților cu costuri cât mai mici. Într-un asemenea ansamblu se regăsește și organismul militar, care nu numai că va fi supus analizelor științifice adecvate, dar va fi obligat să se restructureze calitativ pentru a corespunde cât mai bine rolului pentru care a fost creat. 
În prezent, tot mai mulți cercetători prevăd că logistica va deveni o știință de sine stătătoare, care va studia fluxurile informațiilor și materialelor prin care rezultatul muncii trebuie să se obțină la timp și să ajungă la consumator în calitatea, cantitatea și momentul stabilit. 

Logistica militară va putea fi apreciată drept un domeniu distinct de studiere și aplicare a cunoștințelor logisticii generale la Logistica Sistemului de Securitate Națională. Totodată viitorul nu prea îndepărtat este pe cale să impună logistica militară drept o ramură a științei militare, constituită din principii specifice, având ca obiect de cercetare studiul asigurării multilaterale a trupelor cu ceea ce au nevoie pentru luptă și trai. Acest domeniu științific va avea caracter interdisciplinar, el operând cu cunoștințe matematice economico-financiare, manageriale, medicale, psihologice, juridice, culturale etc. 
În măsura în care exprimă principiile și normele practice de asigurare a unităților și marilor unități cu materiale, tehnică și cu sisteme de asistență, logistică militară, va putea fi percepută drept componentă a artei militare, alături de tactică și de strategie. 

Sistemele logistice, prin compartimentele de planificare, prevăd nevoile de armament și muniții, precum și cele din celelalte feluri de materiale. Prin sistemul relațiilor asigură punerea la dispoziția forțelor angajate în operații a cantităților solicitate din cadrul resurselor naționale, iar prin sistemul repartițiilor și activităților specifice, asigură transferul acestor bunuri până la luptător, autovehicul, aeronavă etc. 

Deoarece în prezent, cerințele logisticii se realizează prin activitatea dispersată a numeroase organe, se simte nevoia unei viziuni integratoare a acesteia pentru a realiza optimul logistic, ținând seama că suma opțiunilor activităților logistice nu este egală cu optimul sistemului logistic. 

Integrarea tuturor compartimentelor de asigurare materială, tehnică, medicală și financiară într-un sistem logistic, determină o mai mare flexibilitate funcțională structurilor militare, generează o reașezare pe principii de responsabilitate a compartimentelor logistice, asigură acestora armonie și eficiență funcțională. 

Concomitent cu realizarea unor structuri logistice operaționale, este necesar să se găsească forme adecvate de pregătire a cadrelor de logistică pentru toate Categoriile de Forțe ale Armatei. Acestea trebuie să posede, ca fond comun de cunoștințe temeinice, cunoștințe economico-financiare, de marketing și management, vizând aprovizionarea, depozitarea, conservarea, evidența, distribuția și deplasarea spațială a bunurilor.

Lor li se adaugă cunoștințe specifice, legate de profilul unităților și marilor unități în care se exercită această profesiune. 

Pornind de la un ansamblu închegat de cunoștințe la sisteme logistice operaționale, este posibil ca logistica militară să se materializeze în conștiința militarilor într-un nou mod de gândire. Un asemenea mod de gândire concepe unitatea militară ca un sistem în care se procesează informații, materiale, dotări tehnice etc. și în care intrările trebuie astfel gestionate încât rezultatele generale să fie optime. În acest mod, se depășește viziunea limitată de compartiment, fiecare dintre acestea fiind analizate în corelație activă cu toate celelalte, asigurându-se desfășurarea armonioasă a întregului care este unitatea militară. Astfel gândirea economică limitată la un compartiment este înglobată printr-o gândire logistică, în proces de armonizare a întregului, fiecare compartiment făcând ceea ce trebuie, când trebuie, cu costuri minime.

Logistica militară se dezvoltă chiar dacă nu se înțelege cum se cuvine acest proces în planuri diverse, este pe punctul de a fi recunoscută drept știință dar și artă, este în măsură să impună principiile realizării cadrului tehnico-material și organizatoric pe care se fundamentează orice acțiune militară la pace, în timp de criză și la război.

Managementul Integrat al Resurselor pentru Apărare. Resursele Sistemului Logistic de Apărare

1.4.1. Resursele financiare

Ministerul Apararii Nationale stabileste obiectivele sale generale acestea reprezentand fundamentul pentru activitatea de planificare a resurselor financiare pentru aparare activitate ce are in vedere insa si prioritatile Strategiei nationale de aparare dar si Programul de guvernare. Sunt avute in vedere deasemenea si Conceptul strategic al NATO precum si Directiva ministeriala NATO deoarece finantarea pe baza de programe implica o bugetare pe baza de planificare si programare a apararii. Baza legala a acestor demersuri este data de prevederile art. 9 alin. 1 din legea nr. 473/2004 privind planificarea apararii conform caruia programele majore « care cuprind totalitatea actiunilor si a masurilor concrete desfasurate pentru constituirea, modernizarea, inzestrarea, instruirea, intretinerea la pace si pregatirea pentru situatii de criza si razboi a unitatilor militare, asigurarea conditiilor optime de viata pentru personal, asigurarea sprijinului logistic si a rezervelor pentru mobilizare si razbi, crearea si intretinerea infrastructurii pentru actiuni militare in cadrul apararii comune a NATO, participarea la actiuni de cooperare internationala cu alte state, precum si resursele necesare anual pentru realizarea acestora ». In acelasi sens la reglementarilor legale cu privire la finantarea domeniului militar si constituind baza legala pentru aceasta este si art. 19 alin. 1 din legea nr. 42/2004 privind participarea fortelor armate la misiuni in afara statului roman conform caruia «  fondurile necesare participarii fortelor armate la misiuni in afara teritoriului statului roman se asigura de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Apararii Nationale ».

Ca membru al NATO si al UE dar si in calitate de parte semnatara a unor angajamente internationale, Romania si-a asumat o serie intreaga de obligatii a caror indeplinire a fost considerata o prioritate si tratata in consecinta in cadrul procesului de planificare a resurselor si avem aici in vedere resursele financiare corespunzatoare indeplinirii obligatiilor de contributie financiara. Ne referim la contributiile directe cu plata anuala catre NATO si UE care reprezinta contributii la bugetul militar in cazul NATO si contributii la Mecanismul ATHENA in cazul UE. Acestea insa nu sunt singurele obligatii de a contribui financiar ale Romaniei, acestora adaugandu-se Programul NATO de Investitii in Securitate, diverse agentii si centre de excelenta, Agentia Europeana de Aparare, Centrul Satelitar al UE, Capabilitatea de Transport Aerian Strategic (o transa de cca. 48 milioane USD fiind achitata in 2008), Programul NAEW, Programul Supravegherea Terestra a Alientei (contributie estimata la 25,28 milioane Euro), pentru cele din urma mentionate contributia Romaniei.

Rezulta asadar ca in plus fata de resursele financiare mentionate sunt necesare resurse suplimentare pentru teatrele de operatii, in lipsa acestora mentinerea standardelor pe termen lung devine imposibila, mai ales in ceea ce priveste sistemele din dotare inclusiv inlocuirea acestora, generand amanari la nivelul acoperirii. Avand in vedere ca ceea ce tine de resursele financiare in domeniul militar este reglementat prin lege, solutiile pentru evitarea blocajelor sau a amanarilor nu pot veni decat rin operarea unor modificari legislative si avem aici in vedere procesul de modificare a legii nr. 42/2004 initiat de Ministerul Aparari Nationale care isi propune sa instituie un mecanism de finantare a teatrelor de operatii.

In schimb cele 6 programme de inzestrare de importanta strategica (PÎIS6), aprobate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării prin Hotărârea nr. S-147/2007, acestea vor fi tratate ca o capabilitate. Costurile de achiziție inițiale, inclusiv cele pentru infrastructură, reprezintă doar o parte a cheltuielilor aferente acestora, deoarece asigurarea capabilității presupune în plus existența personalului de operare și întreținere, precum și alocarea unei sume semnificative pentru operare și mentenanță, cheltuieli pe ciclul de viață care în anumite situații pot depăși costul investiției inițiale.

Continuarea procesului de transformare a Armatei României, prin care se urmărește crearea unei armate naționale, deplin profesionalizate, dimensionată și înzestrată corespunzător, cu forțe expediționare mobile și multifuncționale, rapid dislocabile, flexibile și eficiente, capabile să asigure credibilitatea apărării teritoriului național, îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul apărării colective și participarea la misiuni internaționale, în conformitate cu prioritățile și cerințele politicii externe și de Securitate presupune alocarea anuală, pe perioada 2010 – 2012, a unui procent de minim 2% din PIB7 pentru cheltuieli de apărare și până la 2,38% din PIB pe proiecte concrete, în conformitate cu prevederile Programului de guvernare. Acest nivel al alocărilor va face posibilă recuperarea întârzierilor din ciclul de planificare anterior, precum și angajarea celor șase PÎIS, într-o abordare succesivă, respectiv a altor programe de înzestrare considerate prioritare și care vin în sprijinul îndeplinirii angajamentelor asumate în cadrul NATO și UE, pe baza priorităților stabilite la nivelul Ministerului Apărării Naționale.
România nu se află în situația unor țări membre NATO și UE care au redus cheltuielile de apărare sub 2% din PIB, ca urmare a descreșterii amenințărilor la adresa securității lor și care, la momentul adoptării acestei decizii, beneficiau deja de capacități de apărare substanțiale. 
România este în faza crucială a generării acestor capabilități, care ar aduce importante dividende politice și strategice. Modernizarea capabilităților presupune resurse bugetare semnificative în decursul perioadei viitoare. Nealocarea acestora va împiedica, pe de o parte, realizarea obiectivelor întârziate (eliminarea limitărilor constatate în afirmarea capabilităților angajate în ciclul de planificare 2006-2016), iar pe de altă parte, evitarea amânării unor programe de înzestrare necesare dotării capabilităților angajate prin procesul de planificare aliat în cadrul ciclului de planificare 2008-2018. Orice amânare cu mai mult de 1-2 ani va avea consecințe serioase asupra angajamentelor asumate de România atât din punct de vedere al echipamentelor, cât și al termenelor de
punere la dispoziție. 
În acest sens, prioritățile înzestrării, la nivelul Armatei României, vizează:
Dotarea contingentelor dislocate în teatrele de operații cu echipamentele și sistemele de armă necesare pentru realizarea capabilităților prevăzute în situația cu cerințele structurii de forțe și cele ale obiectivelor asumate față de NATO și UE, precum și pentru creșterea nivelului protecției și securității trupelor participante la misiuni.
Achiziția echipamentelor necesare finalizării implementării concepției de comandă-control la nivel național.
Achiziționarea echipamentelor pentru investițiile care contribuie la îndeplinirea celorlalte obiective ale politicii de securitate a țării în domeniul militar.
Dotarea cu sisteme de armamente și echipamente a forțelor nedislocabile.
Programe de achiziții/modernizare pentru asigurarea protecției teritoriului național. 
Acest sistem de prioritizare este menit să asigure realizarea capabilităților operaționale esențiale prevăzute în planul de implementare a “Strategiei de transformare a Armatei României” și care permit executarea misiunilor încredințate armatei și îndeplinirea obligațiilor și angajamentelor asumate, obiectiv strategic al politicii externe și de securitate al statului. Acestea determină capacitatea combativă a forțelor angajate în operații și permit prezența militară românească în zonele de risc și din proximitatea acestora.
Capabilitățile operaționale esențiale sunt: 
sistemul de comandă – control – comunicații – informatică – informații – supraveghere și recunoaștere;
capacitatea de planificare și conducere a forțelor armate;
capacitatea combativă a forțelor destinate NATO și UE, pentru îndeplinirea întregii game de misiuni ce le revin în cadrul
celor două organizații;
capacitatea de dislocare și mobilitate;
capacitatea de angajare în acțiuni militare;
capacitatea de autosusținere pe termen lung a forțelor în zona de dislocare;
protecția forțelor.
1.4.2 Resursele umane, politica de personal 
Personalul Ministerului Apărării Naționale este format din personal militar și personal civil. 
Obiectivul strategic al Armatei României în domeniul resurselor umane îl reprezintă realizarea unui sistem de management performant al personalului, în acord cu nevoile procesului de restructurare și operaționalizare al structurilor armate, astfel încât să se asigure interoperabilitatea deplină în acest domeniu cu armatele statelor membre NATO și UE.
Potrivit prevederilor Strategiei Naționale de Apărare a Țării, se va urmări crearea unor mecanisme eficiente de selecționare, formare, perfecționare și promovare a personalului, astfel încât să se asigure necesarul de militari profesioniști în domeniul apărării. 
În domeniul resurselor umane se va urmări îndeplinirea următoarelor obiective specifice:
atragerea și generarea resurselor umane cu potențial ridicat pentru profesia militară și utilizarea eficientă a acestora;
implementarea sistemului de management al carierei individuale a personalului militar;
reorganizarea învățământului militar potrivit „Concepției de transformare a învățământului militar”;
dezvoltarea competenței lingvistice a personalului, cu prioritate a celui participant la misiuni internaționale;
motivarea personalului armatei;
realizarea unei structuri a armatei pe categorii de personal, similară celorlalte armate din NATO și UE;
selecția, pregătirea și trimiterea personalului Ministerului Apărării Naționale în misiuni permanente și temporare în străinătate, în structuri de reprezentare militară internațională (ONU, OSCE etc.), în comandamente sau structuri NATO și UE, coaliții, precum și în teatrele de operații în care contribuim cu trupe. 
În cadrul Ministerul Apărării Naționale a fost elaborată "Concepția privind dinamica de personal în Armata României" ce definește o structură de personal care asigură evoluția în carieră a personalului militar, alinierea la structurile vest-europene, oferind reguli mai clare de dezvoltare și afirmare în carieră a personalului armatei.
Proiecția pentru categoria soldaților și a gradaților a asigurat o creștere semnificativă de militari, repartizați pe ani de instrucție.
Dinamica de personal include intrările în sistem, atât pe „filiera directă”, cât și pe „filiera indirectă”, precum și ieșirile estimate. 
Din evaluarea mediului intern al Ministerului Apărării Naționale și din aplicarea analizei SWOT, au fost identificate o
serie de puncte tari ale instituției:
Managementul resurselor de apărare se realizează pe baza conceptului de planificare integrată a apărării.
Finanțarea pe bază de programe constituie baza procesului de planificare și bugetare;
Existența unui corp extins de specialiști, în domeniul militar și politico-militar;
Serviciul militar pe bază de voluntariat, ceea ce asigură premisele constituirii unei armate de profesioniști. 
În același timp, este necesară abordarea următoarelor puncte slabe:
Deficiențe în implementarea politicilor din domeniul resurselor umane elaborate la nivelul Ministerului Apărării Naționale, cu efecte negative asupra capacității de menținere și utilizare a resursei umane;
Lipsă de continuitate (neinstituționalizarea) a mecanismelor ad-hoc de cooperare cu alte ministere și agenții – ar putea obstrucționa procesul de eficientizare a managementului din cadrul administrației centrale; 
Dificultăți în implementarea proiectelor din domeniul resurselor de apărare.

CAPITOLUL 2. ANALIZA LOGISTICĂ A SISTEMULUI DE SECURITATE NAȚIONALĂ
”Logistica cuprinde mijloacele și aranjamentele cu care se pun în aplicare tacticile și strategiile. Strategia decide unde să se acționeze; logistica aduce trupele în punctul respectiv”. Aceasta este prima întrebuințare a termenului într-o lucrare de teoria artei militare și aparține generalului Antoine Henry-baron de Jomini, nume care a și rămas dealtfel în istoriografia militară. Jomini considera că logistica rezolvă toate condiționările materiale ale misiunilor strategice și tectice, acoperind aspectele dotării și înzestrării armatelor, asigurarea condițiilor de viață și de luptă ale militarilor, mai puțin acțiunea conflictuală între forțele beligerante. Intuind exact rolul și importanța logisticii, Jomini apreciază că logistica intră în răspunderea superiorilor, un bun general trebuind să fie și un bun cunoscător al logisticii. În legătură cu această idee, Jomini argumenta cu imaginea lui Napoleon, care era propriul lui specialist în logistică, fiind descris de multe ori cu un compas în mână, determinând pe hartă distanțele și marșurile care trebuiau executate și calculând ce era de făcut pentru atingerea obiectivelor, nelăsând nimic la voia întâmplării.
2.1 Locul si rolul logisticii în cadrul sistemelor de securitate națională
Aspectele logistice au constituit o problemă foarte importantă în pregătirea războaielor de-a lungul istoriei istoriei, deseori deznodământul campaniilor fiind determinat de calitatea acestor servicii. În abordarea conceptului de logistică, specialiștii armatelor moderne pornesc de la ideea că acesta trebuie să definească totalitatea condițiilor materiale și de asistență necesare realizării cu succes a acțiunilor militare. În războiul modern, logistica are valențe noi, având în vedere reorientarea strategiilor de desfășurare a acestuia, calitatea factorului uman angajat, precum și nivelul tehnic ridicat încorporat în mijloacele de luptă. Faptul cǎ România este membrǎ a NATO cu drepturi depline presupune o nouǎabordare pentru sistemul logistic militar bazatǎ pe noile paradigme ale domeniului. 
Membrii Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) au convenit, în mod formal, faptul potrivit căruia autoritățile NATO și națiunile membre poartă o responsabilitate colectivă în privința asigurării suportului logistic necesar forțelor angajate în operații multinaționale sub comandă proprie.
Resursele logistice existente, fie ele unități de suport logistic, materiale sau servicii rămân, în general, bunuri naționale în dotarea unei națiuni participante; foarte puține echipamente tehnice și stocuri de materiale sunt proprietatea NATO. Drept urmare, personalul NATO cu funcții de decizie în domeniul logistic își îndreaptă eforturile, cu prioritate, spre: 
armonizarea tuturor cerințelor forțelor; 
intensificarea standardizării echipamentelor, materialelor și procedurilor; 
stabilirea procedurilor de suport al forțelor etc. 
Ȋn vederea asigurǎrii eficienței și eficacitǎții sistemelor logistice militare la nivelul NATO au fost depuse eforturi considerabile în urmǎtoarele domenii și direcții: 
realizarea unui lanț de aprovizionare-distribuție integrat; 
definirea și simplificarea proceselor tip; 
utilizarea celor mai valoroase produse și servicii; 
asigurarea capabilitǎților necesare pentru o forțǎ de tip întrunit; 
accesul tehnic nelimitat la informații; 
un mediu de lucru bazat pe date integrate; 
definirea și utilizarea factorilor critici în obținerea succesului; 
optimizarea secvențelor de timp în ciclul achiziție-aprovizionare-mentenanțǎ-transport-distribuție; 
managementul ciclului de viațǎ total, prin integrarea achiziției și a proceselor logistice adiacente; 
atingerea obiectivelor stabilite în domeniul dislocǎrii și sprijinului logistic pentru toate tipurile de operații; 
asigurarea vizibilitǎții totale asupra mijloacelor (Total Assets Visibility/ TAV), prin intermediul Sistemului Informațional Logistic (SIL) al NATO, complet integrat și securizat; 
atingerea nivelurilor de calitate și eficiențǎ stabilite, concomitent cu reducerea costurilor. 
Prin politicile și structurile sale organizatorice, ȋn domeniul logistic, NATO are ca deziderat asigurarea unor capabilitǎți ridicate ale sistemelor logistice, astfel ȋncȃt sǎ poatǎ face fațǎ cu succes unui spectru foarte variat și ȋn continuǎ transformare de acțiuni militare. Aceastǎ afirmație este susținutǎ de 
faptul cǎ ȋn Angajamentul de la Praga, printre domeniile capabilitǎților a fost ȋnscrisǎ și logisticǎ, domeniului logistic fiindu-i alǎturat ȋn acest document de referințǎ un alt domeniu de amplificare și integrare a efectelor, și anume, sustenabilitatea. 
Ȋn domeniul capabilitǎții sistemelor logistice militare avansate cel mai uzitat concept este astǎzi „Sense and Respond Logistics Capability”, prescurtat SRLC, care a apărut ca răspuns al planificatorilor armatei americane la problemele sprijinului logistic în conflictele din Golf. În această situație, logisticienii americani, din dorința de a se adapta transformărilor, au introdus un nou concept și anume „Sense and Respond Logistics Capability”(SRLC), în traducere capabilități logistice care simt cererile luptătorilor și răspund oportun și adecvat. Conceptul este și ȋn atenția cercetǎtorilor romȃni fiind definit drept un concept transformațional, bazat pe rețea, axat pe informație care permite desfășurarea operațiilor întrunite bazate pe efecte și asigură precizie și agilitate în acordarea sprijinului logistic. 
Conceptul „Sense and Respond Logistics Capability” reprezintă cea mai nouă abordare pentru sistemele logistice militare. El provoacă logisticienii să-și schimbe vechile cutume, să se adapteze situațiilor concrete actuale, să-și transforme aptitudinile pentru a face față cu succes amenințărilor curente ale mediului de securitate. El este văzut ca o abordare în care randamentele adaptabile, cererea răspunzătoare și rețelele de sprijin care operează în structuri alternante recunosc contextul operațional. 
În mod clasic, logisticienii au avut o abordare „în masă” a sprijinului logistic prin constituirea unor uriașe stocuri de echipamente și rezerve cu mult timp înainte de începerea de către combatanți a confruntărilor. În loc de sprijin logistic precis, agil și adaptabil, logisticienii au folosit din plin ca unitate de măsură „zilele de aprovizionare”. Sistemul logistic bazat pe „Sense and Respond Capability” oferă o rețea cap-coadă, de la punct de efect, la sursă, de sprijin de capabilități și resurse logistice. 
Securitatea mondială și regională necesită noi abordări, lumea se găsește într-o schimbare permanentă, cu o dinamică greu de anticipat, pe fondul apariției și consolidării unor noi centre de putere, a noi actori și amenințări (terorismul, proliferarea armelor de nimicire în masă, crima organizată, traficul de droguri, armament, ființe umane, etc.) pe scena geopolitică și geostrategică mondială. 
În această lume complexă și dinamică România s-a implicat efectiv în operații multinaționale, contribuind cu forțe de compunere și înzestrare variabile în funcție de misiunea încredințată. „Armata României va participa în cadrul Alianței și Uniunii Europene la răspunsurile pe care acestea va trebui să le dea provocărilor împotriva intereselor de securitate, în interiorul sau în afara zonei euro-atlantice, precum și la soluționarea unor conflicte care impun executarea de operații de mică sau mare intensitate. Aceasta, va opera într-un mediu multinațional, împreună cu forțele celorlalte țări membre ale Alianței și Uniunii Europene sau coaliții ad-hoc, în strânsă cooperare cu organizații naționale, internaționale, guvernamentale și non-guvernamentale’’.
Desfășurarea cu succes a acestor misiuni este condiționată prioritar de o logistică adecvată, specifică fiecărui teatru de acțiuni militare și contingent participant, influențată în principal de zona geografică, teren, climă și nu în ultimul rând de posibilitățile materiale existente în zona de dislocare.
Sistemul logistic militar este extrem de complex, complexitate determinată de dimensiunea și întinderea considerabilă a organizației logistice, de diversitatea produselor și serviciilor, de incertitudinea privind posibilitatea și urgența cererii de aprovizionare, de modernizarea continuă a tehnologiilor de lucru. Transformarea acestui sistem, ca parte a transformării în cadrul armatei, reprezintă schimbarea profundă a acestuia, pentru a corespunde atât cerințelor viitoare cât și unei dezvoltări inovative a sistemului.
In opinia unor autori, suportul logistic, exprimă potențialul tehnico-matreial de servici și de asistență de care dispune un sistem militar la un moment dat pentru pregătirea și ducerea unei acțiuni miltare. Suportul logistic al unei mari unități(unități) este dat de gradul de înzestrare cu materiale și de dotare tehnică, de posibiltățile propri de transport, mentenanță, infrastructură, asistență medicală, de comunicați, etc. acest suport logistic se realizează în conformitate cu ordinele desprijn logistic ale eșalonului superior, dându-se astfel posibiltatea fiecărei structure miltare să-și planifice acțiunile miltare având la bază propriul nivel de suport logistic.
Referitor la sprijnul logistic se consideră că el , reprezintă un ansamblu de
măsuri și activități prin care eșalonul superior întărește din punct de vedere logistic temporar gradul de suport logistic al eșalonului subordonat. Astfel, acesta poate sprijni logistic marile unități (unitățile) subordonate folosind potențialul logistic propriu sau ordonând redistribuiri de materiale, forțe și mijloace de pe o direcție de acțiune pe alta. De acea, se poate afirma că atunci când gruparea de forțe își concentrează toate forțele pentru a repune în starea de funcționare tehnica deteriorată de la un batalion, înseamnă că ia sprijnul logistic batalionul deoarece îi suplinește și îi potențează capacitatea de mentenanță și sprijnul logistic reprezintă deci acea capacitate a sistemelor logistice prin care se asigură continuitatea funțională în realizarea suportului logistic propriu fiecărui eșalon. Aceasta sugerează că ansamblul completărilor logistice se impune pe timpul desfășurărilor acțiunilor militare, stând la baza planificări dinamice a acestora.
Cele două sintagme: suport logistic și sprijn logistic au consecințe directe
asupra proceselor logistice din armata noastră. 
Unii specialiști apreciază că este de așteptat ca noțiunile suport logistic și sprijn logistic să genereze profunde transformări în ansamblul proceselor logistice începând cu dimensionarea structurilor logistice la pace și campania și terminând cu conducerea logistici pe diferite trepte organizatorice. 
Sprijnul logistic integrat capătă o importanță cu totul deosebită în armata franceză pornindu-se de la ponderea logistici în ansamblul factorilor care conduc la sucesul acțiunilor militare. 
Sprijinul logistic deși definește „totalitatea activităților specifice desfășurate de structurile de logistică sau elemente ale acestora în scopul asigurării forțelor luptătoare și de sprijin cu tot ceea ce este necesar în scopul îndeplinirii cu succes a misiunilor ordonate” , nu se rezumă numai la structurile participante la misiune, ci privește și componentele civile, organismele și organizațiile neguvernamentale care acționează în teatrul de operații, cu implicații asupra personalului logistic al țărilor participante la misiune, cât și a Comandamentului Forței, impunând o coordonare activă și permanentă.
Sprijinul logistic al structurilor participante la misiunile internaționale este influențat în principal de: tratatele internaționale și înțelegerile cu organizația internațională sau regională de securitate care organizează misiunea/operațiunea (în baza unui mandat ONU, NATO, OSCE, UE); natura misiunilor/operațiunilor de îndeplinit; valoarea, organizarea și dotarea forțelor participante, locul și specificul zonei în care se desfășoară misiunea/operațiunea; sistemul de rambursare stabilit în baza Memorandumului de înțelegere; contextul politico- militar în care se desfășoară misiunea.
In teatrul de acțiuni militare, sprijinul logistic al forțelor care execută operația militară constituie o problemă extrem de complexă, dat fiind caracterul său vital pentru îndeplinirea cu succes a misiunii. Din experiența participării la astfel de misiuni, în conformitate cu prevederile regulamentelor și instrucțiunilor în vigoare, pe timpul executării misiunilor, sprijinul logistic se realizează de regulă astfel: cu tehnică, produse și materiale din surse dispuse în țară; cu produse și materiale comune din surse puse la dispoziție de forța multinațională, pe baza acordurilor încheiate pentru fiecare operație.
Derularea, în ritm susținut, a sprijinului logistic în teatrul de acțiuni militare presupune elaborarea și aplicarea de proceduri standard de operare, care reprezintă cheia succesului operațional, în condițiile în care apare necesitatea desfășurării simultane a operațiilor logistice atât de dislocare, cât și de susținere în teatru (zona de operații). 
Pentru realizarea obiectivelor amintite, generate de restructurarea forțelor (pentru a deveni mai flexibile, modulare, cu înaltă mobilitate, rapid dislocabile), se impune ca sprijinul logistic să fie deplin integrat concepției operației și planului de manevră. În acest sens, se impune realizarea unor direcții fundamentale de eficientizare a funcționării sistemului logistic, astfel:
modernizarea managementului sistemului logistic prin utilizarea adecvată a echipamentelor și programelor informatice specifice, pentru generarea fluxurilor informaționale, în timp real, necesare coordonării exercitării comenzii forțelor logistice subordonate; atât în prezent, cât și în viitorul imediat are loc informatizarea unitară a întregului sistem logistic, prin Sistemul Automatizat de Informatizare a Logisticii (AILS), care va oferi baza de date privind existentul și mișcarea de echipamente și materiale, vizibilă pentru toți utilizatorii, prin gestionarea centralizată a cererilor, și,
totodată, se lucrează la realizarea unui sistem informatic pentru coordonarea și controlul mișcării care, ulterior, va fi încorporat în AILS;
realizarea modularității, care să permită modificarea structurilor de sprijin
logistic pe baza cerințelor esențiale ale misiunii, în vederea sporirii mobilității,
organizării utilizării resurselor și realizării unui număr mai mic de operații logistice;
standardizarea la toate nivelurile, inclusiv dotarea cu același tip de tehnică
(de luptă: blindată sau neblindată; de transport etc.) pentru toate tipurile de subunități, este elementul ce va contribui la îmbunătățirea sprijinului logistic;
asigurarea capabilității logistice necesare va trebui să se bazeze pe realizarea stocurilor inițiale la standarde de calitate, care vor însoți structurile forței, iar o mare parte dintre ele pot fi prepoziționate strategic, în scopul asigurării unui ritm înalt de desfășurare în teatru (zona de operații); în funție de rapiditatea derulării acțiunilor,stocurile vor trebui să suporte și repoziționări rapide, acestea putând fi mult mai bine realizate prin crearea acelui sistem de senzori, specific războiului bazat pe rețea, care să permită atât vizualizarea permanentă a nevoilor de sprijin logistic, mișcarea continuă a resurselor, cât și previzionarea deplasărilor ulterioare către zonele de interes;
realizarea unor platforme multivalente, posibil de proiectat în orice teatru
(zonă) de operații prin utilizarea vectorilor aerieni din dotare, care să faciliteze
transportul trupelor și al materialelor, ușurând în același timp operarea și mentenanța;
eficientizarea transporturilor, inclusiv prin dotarea cu mijloace auto
performante, care să permită transportul tehnicii de luptă și al altor materiale în același timp sau succesiv pe aceiași platformă;
restrângerea lucrărilor de mentenanță numai pentru echipamentele din
organica marilor unități și unităților;
accelerarea demersurilor pentru externalizarea lucrărilor de mentenanță,
îndeosebi la echipamentele care vor rămâne în dotare și după anul 2007;
alocarea prioritară a resurselor disponibilizate pentru mentenanța echipamentelor aparținând unităților declarate a fi contribuție a României la pachetul de forțe NATO;
asigurarea tratamentului medical, a evacuării medicale operaționale, a
infrastructurii specifice, în orice condiții.
Pe baza celor prezentate putem sublinia faptul că, în ansamblu, un sistem logistic modern și eficient permite un management adecvat pe baza: 
unui nivel înalt de înțelegere a situației operaționale din punctul de vedere al sprijinului logistic; notificării în vederea constituirii oportune și utilizării adecvate a elementului de sprijin național;
prepoziționării capacităților logistice în teatrul (zona) de operații; folosirii sistemului de contracte pentru achiziții de produse și servicii, în special în cazul operațiilor de lungă durată; 
extinderii realizării eficace a reaprovizionării prin mijloace terestre, navale, și aeriene; 
implementării modularității logistice; conducerii eficiente la toate nivelurile sistemului logistic.
2.2 Principii logistice în fundamentarea acțiunilor militare de securitate națională 
Logistica reprezintă știința planificării și executării mișcării și asigurării forțelor, în sensul său cel mai cuprinzator, ea cuprinde acele aspecte ale operațiilor militare care se referă la:
proiecția și dezvoltarea, achiziția, depozitarea, transportul, distribuția, întreținerea, evacuarea materialelor și scoaterea acestora din uz; 
transportul personalului; 
achiziția, construcția, întreținerea, exploatarea clădirilor și scoaterea lor din uz; 
achiziția sau furnizarea de servicii; 
sprijinul medical. 
Logistica militară reprezintă un complex de măsuri și activități, desfășurate pe timp de pace, în situații de criza și la război, într-o concepție unitară, pentru asigurarea resurselor materiale necesare forțelor în vederea susținerii pregătirii și ducerii operațiilor.
Misiunile structurilor de logistică sunt: 
hrănirea și echiparea efectivelor; 
asigurarea cu carburanți-lubrifianți; 
organizarea, planificarea și executarea transporturilor; 
completarea stocurilor de produse, tehnică și materiale, pe masura consumului sau distrugerii acestora de către inamic; 
mentenanța tehnicii și echipamentelor militare; 
prevenirea și combaterea îmbolnăvirilor, acordarea sprijinului medical, evacuarea răniților și bolnavilor, spitalizarea, tratarea și recuperarea acestora; 
asigurarea viabilității căilor de comunicație; 
cartiruirea trupelor; 
strângerea și evacuarea capturilor de război; 
hranirea, echiparea, cazarea, acordarea asistenței medicale și a indemnizației de muncă prizonierilor de război; 
asigurarea acțiunilor și protecția structurilor de logistică. 
Misiunile structurilor de logistică se realizează prin:
constituirea/completarea stocurilor ordonate, depozitarea, conservarea, evidența și pregatirea lor pentru distribuții; 
menținerea în permanență a gradului de suport logistic necesar forțelor; 
dispunerea judicioasă și manevra oportună a structurilor de logistică; 
menținerea permanentă în stare de viabilitate a căilor de comunicație; 
repartiția pe mari unități și unități a materialelor din sursele de aprovizionare de teritoriu, stabilite de eșalonul superior; 
folosirea eficientă a mijloacelor de transport; 
desfășurarea, în timp oportun, a activităților de acordare a sprijinului medical la unități/subunități, a evacuării rănitilor și bolnavilor și a tratamentului acestora în spitalele de campanie și de teritoriu.
Termenul acțiune militară are accepții diferite în literatura de specialitate. În acest sens, în continuare vor fi prezentate câteva exemple având rolul, pe de o parte, de a justifica afirmația de mai sus și, pe de altă parte, de a face înțeles conținutul acestui cuvânt frecvent folosit, atât în mediul militar, cât și civil. Iată aceste exemple: 
„Acțiunea militară reprezintă ansamblul de activități, măsuri, preocupări etc., organizate și desfășurate de structuri ale armatei (comandamente, eșaloane, grupări etc.) prin utilizarea mijloacelor din înzestrare/dotare, în vederea atingerii unui scop în ansamblu sau a unei misiuni în detaliu”. Aceasta se poate concretiza în: forme de luptă armată; forme de acțiune non violentă; forme asociate acestora. 
„Acțiunea militară reprezintă manifestarea voinței comandantului pentru a obține o finalitate prin mijloace militare cu o structură ce include elemente militare și care are deci un caracter militar”. În acest context, se vorbește de: acțiune militară la nivel strategic și acțiune militară la nivel tactic. 
„Acțiune militară. Acțiune executată cu mijloace militare. Acțiunile militare sunt decise de guvern. Conducerea generală este asigurată de șeful statului major general”. Se disting următoarele tipuri de acțiune militară: acțiune coercitivă; acțiune civilo – militară; acțiune militară umanitară; acțiune preventivă.
Rezumând, se poate afirma că acțiunea militară constituie ansamblul coerent de activități organizate și desfășurate de către armată și/sau diferite structuri militare, în timp de pace, criză și conflict, în vederea atingerii unor obiective strategice, operative și tactice. Acțiunea militară include o paletă largă de forme de manifestare, de la cele strict proprii conflictului armat până la operații altele decât războiul. Ea se poate organiza și desfășura atât la nivel strategic (când își propune scopuri similare ca nivel), cât și operativ și tactic (când obiectivele propuse au nivel operativ și, respectiv, tactic).
Acțiunea militară, asemenea oricărei acțiuni sociale, presupune prezența a patru elemente distincte: 
1) un actor, individual sau colectiv – cel care realizează acțiunea. Aici poate fi vorba de un militar, un grup militar și/sau de o structură/structuri militare naționale diferite ca mărime, posibilități tehnico-tactice și/sau de structuri militare multinaționale, constituite în vederea executării unei game diverse de misiuni specifice atât conflictului armat, cât și a unor operațiuni altele decât războiul; 
2) o situație – condițiile fizice, sociale, politice, militare etc. în care se înfăptuiește respectiva acțiune și care oferă actorului posibilitatea opțiunii între diferite alternative; 
3) un obiectiv, un scop care orientează acțiunea. Scopul nu coincide întotdeauna cu trebuințele. De regulă, el este mai îngust, deoarece selecționează din cadrul lor ceea ce se poate realiza în condiții și cu mijloacele date;
4) o strategie (ca modalitate de organizare a resurselor și căilor pentru atingerea unor obiective, nu ca nivel al artei militare) utilizată de actor pentru a realiza, în situația dată, obiectivul propus. Altfel spus, este vorba de mecanismele acțiunii, adică de ansamblul mijloacelor disponibile și al scopurilor, valorilor, nevoilor și motivelor, precum și totalitatea formelor de adecvare între ele.
Orice acțiune militară pentru realizarea scopurilor sau obiectivelor sale, are nevoie de asigurarea unui Suport logistic. 
Sprijinul logistic se focalizează pe asigurarea necesarului acțiunilor militare și presupune aplicarea obligatorie a următoarelor principii: 
a) responsabilitatea – presupune luarea tuturor măsurilor pentru realizarea gradului de suport logistic ordonat la locul și în timpul potrivit și reprezintă principiul de baza al logisticii, deoarece toate celelalte principii devin irelevante dacă sistemul logistic nu poate sprijini concepția operației; 
b) autoritatea – conferă comandanților structurilor operaționalenn și administrative drepturi depline asupra resurselor logistice din zona lor de responsabilitate, pentru susținerea forțelor în modul cel mai eficient; 
c) previziunea – presupune identificarea și evaluarea, din timp, a nevoilor și posibilitatilor de sprijin logistic, fără întârzieri sau limitari cauzate de lipsuri esentiale, care puteau fi anticipate; 
d) cooperarea – vizează conjugarea tuturor eforturilor, în vederea realizării sprijinului logistic adecvat al forțelor participante la operația întrunită; 
e) flexibilitatea – ofera posibilitatea planificării sprijinului logistic al operațiilor întrunite pe ipoteze, precum și adaptarea/corectarea acestuia în cadrul aceleiași ipoteze; 
f) simplitatea – presupune conceperea de planuri și ordine logistice într-o manieră care să nu creeze confuzii, realizate în concordanță cu cerințele operaționale, prin utilizarea ordinelor și procedurilor standardizate; 
g) economia – reprezintă optimizarea sprijinului logistic al operațiilor întrunite, astfel încât cheltuielile să fie minime și în ordinea priorităților; 
h) vizibilitatea – presupune cunoașterea și efectuarea schimbului de informații privind datele referitoare la disponibilitatea, desfășurarea și sprijinul logistic al forțelor; 
i) mobilitatea – reprezintă capacitatea de dislocare/redislocare, în timp scurt, concomitent cu realizarea sprijinului logistic pentru menținerea capacității de luptă a forțelor; 
j) coordonarea – urmarește sincronizarea activităților și eforturilor în vederea atingerii eficienței maxime; 
k) promptitudinea – presupune realizarea sprijinului logistic, la locul potrivit și în timp oportun; 
l) suficiența – capacitatea de a furniza provizii și servicii esențiale în cantități minime, pentru inițierea operațiilor; nicio operație nu va fi inițiată fără a exista la dispoziție cantitățile minime esențiale destinate sprijinului.
2.3 Locul cercetării științifice în cadrul asigurării logisticii securițătii naționale 
Mediul de securitate s-a schimbat ca urmare a escaladării amenințărilor de tip asimetric asociate cu terorismul și ca urmare a necesității de a introduce stabilitate în regiuni strategice în care există conflicte. Acest mediu de securitate modern care se conturează impune activități inovatoare în domeniul cercetării și tehnologiei (R&T), care să contribuie la identificarea și dezamorsarea stărilor de conflict și care să anticipeze și să combată atacurile de tip asimetric. 
Recenta extindere a NATO și perspectiva aderării unor noi națiuni deschid calea spre descoperirea de noi resurse și abilități suplimentare în abordarea problemelor din domeniul cercetării și tehnologiei. În același timp, această extindere declanșează noi provocări la adresa NATO, determinate de diferențele de capabilități militare dintre națiunile membre. În ultimii ani, tehnologia a contribuit în mod spectaculos la creșterea eficacității în domeniul militar prin dezvoltarea de capabilități, precum munițiile cu dirijare precisă și războiul în rețea. După toate probabilitățile, această tendință de dezvoltare rapidă a tehnologiilor va continua. 
Nanotehnologia, comunicațiile și informatica, biotehnologia, laserele și senzorii, robotica și automatica, precum și interfețele om-mașină evoluează în direcții greu de anticipat din care decurg noi oportunități și capabilități de neimaginat în trecut. Maniera privind utilizarea spațiului și a ciberspațiului, care se conturează, va aduce operațiunilor militare noi provocări și oportunități.
Strategia actuală a NATO din domeniul cercetării și tehnologiei naționale oferă câteva dimensiuni noi care vor avea implicații în viitoarea infrastructură a cercetării și tehnologiei cu impact asupra Sistemelor Logistice de Securitate. 
În mod clar, vor persista provocările privind actul managerial, echilibrul dintre prioritățile naționale și ale NATO, disponibilitatea resurselor și impactul relativ asupra diverselor activități tehnico-științifice. Strategia semnalează un nou mod de a derula activități în interiorul domeniului cercetării și tehnologiei, în spiritul extinderii ariei de acțiune, a coordonării și a colaborării între națiunile membre și între organismele specifice asociate domeniului cercetării și tehnologiei. Câștigul va consta în extinderea și aprofundarea activităților de cercetare, în condițiile unei mai bune relevanțe pentru capabilitățile militare prezente și viitoare atât ale alianței, cât și ale națiunilor membre. 
Obiectivele strategice ale NATO pot conduce, la nivelul României, la o angajare mai bună a unităților de cercetare științifică și a celor academice, civile și militare, cu preocupări în domeniul apărării, structurilor din compunerea Statului Major General, unităților din compunerea industriei naționale de apărare și altor autorități naționale din domeniul cercetării și tehnologiei în acest proces, precum și la o îmbunătățire a coordonării domeniului la nivelul Ministerului Apărării, cu efecte benefice în dezvoltarea și implementarea de noi capabilități. Din punct de vedere instituțional, la nivelul alianței, funcționează Agenția de Cercetare și Tehnologii (RTA), al cărei organism specific pentru cercetare este Organizația de Cercetare și Tehnologii (RTO). Aceasta conduce și promovează cercetarea prin cooperare și schimbul de informații, dezvoltă și actualizează strategia NATO privind știința și tehnologia, furnizând date tuturor factorilor din organizație, precum și națiunilor membre, vizând problemele specifice R&T. 
La nivelul Uniunii Europene, de curând, funcționează Agenția Europeană pentru Apărare (EDA), subordonată Consiliului Uniunii Europene, care are misiunea de a sprijini țările membre în eforturile lor vizând îmbunătățirea capabilităților europene de apărare în domeniul managementului crizelor și de a susține Politica europeană de securitate și Apărare (ESDP) în stadiul actual și în evoluția sa viitoare. Domeniile prioritare gestionate la nivelul EDA vizează, în domeniul capabilităților de apărare, sisteme C3, C4, C4I, comunicații prin satelit, avioane fără pilot, sateliți, sisteme noi de elicoptere grele, nave rapide, dezvoltarea proiectelor de realimentare în aer etc. 
În domeniul cercetare / tehnologie, activitatea Agenției este focalizată asupra formulelor de cooperare ad-hoc, stabilirea unei strategii și a unor priorități europene, aspecte financiare, elaborarea de modele de finanțare a apărării. În același timp, prioritar pentru Agenție este elaborarea Viziunii pe Termen Lung în domeniul capabilităților de apărare. Viziunea pe Termen Lung (LTV) definește direcțiile de acțiune în funcție de context, în vederea susținerii unor decizii privind perspectiva investițiilor în domeniul apărării. Agenția coordonează trei secțiuni de analiză vizând studii de context global (în sarcina Institutului pentru Studii de Securitate de la Paris), viitorul mediului militar pentru următorii 10-20 de ani, precum și tendințele în domeniul științei și tehnologiei. Rezultatele acestui proces vor ajuta la identificarea tehnologiilor de viitor pe care apărarea europeană le va promova și la orientarea priorităților în cercetare/tehnologie. În mod concret, Agenția îndeplinește patru funcții principale legate de dezvoltarea capabilităților de apărare, cooperarea în domeniul armamentelor, baza industrială și tehnologică și piața echipamentelor militare europene de apărare, precum și promovarea cooperării pentru cercetare și tehnologie. 
Prima sarcină a acestui organism științific a fost analiza pieței echipamentului european de apărare, toate statele membre UE convenind lansarea unui acord privind sporirea competiției în domeniul achizițiilor echipamentului militar și realizarea unui plan convingător pentru începerea procesului de licitație, care va sprijini totodată Europa în vederea asigurării unei eficacități sporite a investițiilor în domeniul apărării. 
Comanda, controlul și comunicațiile (C3) reprezintă o problemă importantă pentru operațiile din teren. Comunicațiile prin satelit reprezintă un alt domeniu de viitor în Europa, în esență unul de capacitate, posibil de dezvoltat prin soluții colective. Dacă se privește din perspectiva următorilor doi sau trei ani, țintele prioritare vor fi determinate de o analiză mai științifică a capabilităților necesare pentru sprijinul obiectivelor ESDP. Pentru început s-au ales UAV-urile și vehiculele de luptă blindate, care prezintă interes dintr-o perspectivă pan-europeană. Diferite țări recunosc faptul că UAV-urile reprezintă ceva nou și important, investind de aceea în propriile programe de cercetare. Totuși, cooperarea va fi strict necesară, întrucât, în caz contrar, produsul final nu va fi atât de bun pe cât ar putea fi din punct de vedere al interoperabilității și utilității practice, costurile fiind, probabil, și ele mai mari. 
În domeniul planificării apărării a apărut dificultatea de a trece de la apărarea teritorială la operațiile din afara teritoriului propriu și de a încerca să ia în calcul implicațiile revoluției tehnologice, care obligă la renunțarea la acțiunile de luptă din era industrială, în favoarea celor din era informațională. În același timp, lipsesc acele calități care să asigure posibilitatea de dislocare, mobilitate și interoperabilitate. Multe dintre acestea sunt asociate noilor sisteme de observare și comunicații, unde tehnologia militară se întrepătrunde cu tehnologia din domeniul civil.
Previziunile în domeniul științei și tehnologiei fundamentează obiectivele, ritmurile și implicațiile economico-sociale ale evoluției cercetării științifice și dezvoltării științifice în domeniul securității naționale. Aceste previziuni se elaborează în strânsă legătură cu prognoza macroeconomică, cu prognozele pe ramuri și domenii de activitate etc., constituind punctul de plecare în fundamentarea acestora, deoarece progresul științei și tehnicii determină în mare măsură ritmul de dezvoltare al întregii economii.
În elaborarea previziunilor privind cercetarea științifică a proiectelor cu impact asupra securității naționale, se consideră a fi relevanți trei factori care condiționează rezultatele acestei activități: 
acceptarea riscului într-un mediu economic inovator, în continuă mișcare;
măsuri de încurajare inițiate de diferite organisme cu putere de decizie în societate;
relațiile și mecanismele de interacțiune dintre activitățile de cercetare științifică și activitatea de producție. 
Progresul în domeniul științei și tehnologiei este influențat în mare măsură de acumularea de cunoștințe (dependentă de structura și orientarea sistemelor educaționale) și de competiția tehnico-științifică. 
În activitatea de cercetare științifică în domeniul securității naționale se includ toate etapele pornind de la nașterea unei idei și până la utilizarea acesteia în practică.
Cercetarea științifică pentru tehnică și tehnologii militare presupune dezvoltarea de noi tehnologii, aplicabile direct sistemelor militare sau pentru fundamentarea deciziilor în domeniul achizițiilor și este orientată în direcția creării de mijloace tehnice care să ridice capacitatea de luptă a armatei, contribuind, totodată, la dezvoltarea potențialului științific și tehnologic național. 
În acest scop, în fața cercetării tehnice militare naționale stau următoarele obiective majore: 
conceperea de armament și tehnică de luptă necesare apărării în condițiile unui război convențional, avându-se în vedere utilizarea celor mai noi tehnologii; 
menținerea unor competențe științifice și tehnice optime în laboratoarele proprii de cercetare, care să-i poată furniza, la nevoie, soluții optime, să-i acorde asistență în caz de necesitate și să dezvolte noi tehnologii pentru apărare; 
colaborarea cu cercetarea științifică universitară pentru cunoașterea tehnologiilor de vârf, condiție indispensabilă asigurării unei înzestrări naționale; 
cooperarea cu rețeaua de cercetare din industria de apărare pentru evitarea lucrului în paralel, economisirea mijloacelor umane, financiare și materiale destinate cercetării în domeniul apărării; 
promovarea cofinanțării în relațiile cu unitățile producătoare în scopul reducerii costurilor și a creșterii gradului de cointeresare; 
stimularea cooperării internaționale în scopul accederii la tehnologii de vârf pentru realizarea de tehnică compatibilă cu cea a țărilor NATO. 
Cercetarea științifică în domeniul securității naționale urmărește integrarea continuă a transformărilor și progreselor care au loc la nivel mondial, constituind cea mai importantă sursă de consultanță științifică din cadrul Sistemului Național de Securitate. 
Îndeplinirea acestui deziderat este condiționat de realizarea: 
obiectivelor rezultate din necesitatea onorării angajamentelor asumate de armata României în cadrul NATO; 
obiectivelor rezultate din necesitatea satisfacerii cerințelor categoriilor de forțe ale armatei, ale structurilor logistice și de mentenanță; 
obiectivelor comunității științifice din organizațiile de cooperare științifică în domeniul apărării ale NATO și UE, reprezentate de RTO și EDA; 
obiectivelor impuse de necesitatea ridicării nivelului tehnologic al agenților economici care produc sau prestează servicii pentru domeniul militar. 
Astfel, din analiza acestor obiective, se pot identifica trei tipuri de activități care ar trebui să fie derulate și în care ar trebui să fie direcționate fondurile pentru cercetarea științifică în domeniul tehnologiilor militare: 
cercetarea aplicativă, orientată cu precădere pe satisfacerea cerințelor de capabilități; aceasta va include analizarea și furnizarea de studii pentru informarea factorilor decizionali și proceduri pentru reducerea riscurilor; 
programe de inovare, prin care se va urmări utilizarea tehnologiilor noi și a invențiilor recente, cu implicații asupra politicii Ministerului Apărării și a viitoarelor capabilități militare; în această direcție cercetarea va avea un caracter orientat de cerințe militare clare; 
creșterea și menținerea la cote ridicate a potențialului științific și tehnologic.
Cercetarea științifică a făcut ca în ultimele decenii modalitățile non-militare de agresiune să devină tot mai performante, iar performanța pe o scară de măsură ipotetică devine mult mai importantă cu cât se exercită asupra unor națiuni și state care nu au capacitatea teoretică și organizatorică de a le identifica sau contracara.

CAPITOLUL 3. MUTAȚII CALITATIVE ÎN LOGISTICA SISTEMULUI NAȚIONAL DE APĂRARE SUB INFLUENȚA VECTORILOR GLOBALIZĂRII
Logistica Securitatii Nationale in Contextul Actiunii Vectorilor Globalizarii 
Logistica viitorului în condițiile acțiunii vectorilor globalizării, va fi o logistică focalizată și pro-activă, care va avea abilitatea de a asigura forțelor personalul necesar, echipamentul, mijloacele de subzistență și suportul, la destinația corectă, la timpul potrivit, în cantitatea exactă și pe parcursul întregii game de operații. În același timp, transformarea logisticii va reprezinta o viziune revoluționară a sistemului logistic, care va reuni informațiile cu sistemele naționale de transport și de comerț electronic.
Pentru a manageria această nouă și dinamică viziune a logisticii, armata va trebui să dezvolte un sistem logistic într-o continuă evoluție care să lege toate componentele comunității logistice într-o rețea de recunoaștere și înțelegere situațională și de acțiune unificată. Aceste schimbări în etape, vor permite armatei și, implicit forțelor terestre, să-și modernizeze echipamentele nu numai pentru a deține în continuare supremația pe câmpul de luptă al viitorului, dar mai ales pentru a fi mai ușor dizlocabilă, sustenabilă și eficientă. 
Organizațiile vor evolua și vor rezulta noi organizații create pentru a manageria logistica bazată pe sistemul de distribuție. Rezultatul va fi constituit de capabilități de proiecție a forțelor și de suport ale acestora la un nivel de performanță pe plan mondial.
Transformarea sistemului logistic trebuie percepută ca un proces continuu de dezvoltare și integrare a unor concepte inovative, doctrine și echipamente în scopul creșterii eficienței și interoperabilității forțelor, asigurării suportului în teatrul de operații, la nivelul necesar și pe toată durata acțiunilor de luptă.
Sistemul logistic actual al armatei este reactiv, ceea ce înseamnă că atunci când o nevoie este detectată, se identifică procedurile pentru îndeplinirea acestei nevoi. Acest sistem trebuie transformat din reactiv în proactiv, bazat pe flexibilitate, viziune și capacitate de anticipare. Această nouă abordare a sistemului logistic poate fi soluția pentru asigurarea optimă a suportului logistic în condițiile tot mai dificile ale operațiilor asimetrice. Pentru obținerea acestor rezultate, trebuie creat un mediu în care logistica să fie proactivă și nu reactivă, în care cerințele de capabilitate să fie anticipate și nu dezvoltate ca urmare a analizei unor nevoi.
Apreciem că logistica viitorului va include trei domenii: aplicarea tehnologiilor pentru obținerea vitezei și inteligenței, proiecția forțelor și susținerea forțelor. Important este faptul că prin integrarea acestor trei domenii se va produce un rezultat cu adevărat revoluționar.
Directorii de programe, oamenii de știință, inginerii specialiști în tehnologii și achiziții vor dezvolta sistemele și componentele necesare armatei naționale și vor cerceta metode de a reduce dimensiunile fizice și consumurile acestor noi sisteme. Vor fi cercetate noi materiale mai ușoare, mai puternice, mai sigure și vor fi utilizate noi tehnologii pentru a produce sisteme mai puternice și care să consume mai puțin combustibil.
În același timp, aceste noi, mai ușoare, mai mici dar mai eficiente sisteme de armament vor fi mai ușor dizlocabile, cu costuri mai reduse și cu viteză mai ridicată. Eforturile tehnologice și de achiziții vor susține dezvoltarea și dotarea armatei cu platforme îmbunătățite, ușor manevrabile.
Aceeași tehnologie va fi folosită pentru bazele logistice, prin punerea la dispoziție a unor sisteme intermodale integrate și a unor infrastructuri portabile ale sistemului logistic, bazat pe distribuție în teren și în operații pentru a susține forța proiectată și dominația acesteia având ca rezultat un nivel ridicat al tempoului de ducere a luptei. Un sistem de achiziții flexibil va fi conectat la rețeaua globală de comerț electronic pentru a realiza un flux neîntrerupt al susținerii în sistemul de distribuție asigurând că forțele armate viitoare vor avea “obiectul sau materialul necesar la timpul și locul potrivit”.
Transformarea logisticii se bazează pe managementul de precizie, pe sistemele naționale de informatii si pe retelele de interconectare ale acestora.

Sistemul logistic impune astazi interconectivitate si interoperatibilitate, ambele extinse insa dincolo de domeniul tactic militar, ce trebuie realizate la un nivel inexistent pana acum deoarece insusi razboiul este unul informational in contextul noii economii globale care la randul ei se bazeaza pe informatii.

Sistemul logistic militar, pentru a putea comanda deplasarea de echipamente dar si pentru a putea utiliza datele disponibile, trebuie sa fie in legatura directa cu sistemul de comanda si control dar si cu sistemele de armament digitale. In acelasi timp sistemul logistic militar trebuie sa fie in legatura directa cu sistemele logistice dar si financiare apartinand altor structuri si servicii implicate in aparare, inclusiv sub forma apararii ordinii publice. Asa cum am aratat mai sus, economia globala se bazeaza pe informatii ceea ce impune ca sistemul logistic militar sa fie conectat la retelele comertului electronic global deoarece in acest fel logisticienii vor putea urmari, localiza si contacta in timp real distribuitorii. Interconectivitatea si interoperativitatea traseaza principiul pro-activitatii logisticii care presupune depasirea limitelor date de focusarea pe cresterea eficientei sau a vitezei treptate a transportului in cadrul aprovizionarii prin inlocuirea cantitatilor extrem de mari cu viteza si a esaloanelor de depozitare cu managementului fluxului de materiale. Aprovizionarea si distributia se face pe canale de flux de miscare, echivalent al depozitelor logistice. O alta componenta a principiului pro-activitatii sistemului militar logistic este si vizibilitatea totala a bunurilor materiale aceasta fiind necesara pentru observarea cu maxima precizie a sistemului, ceea ce face necesara extinderea vizibilitatii corespunzator sustinerii lantului de aprovionare caracterizat de dinamism dar si pentru a face posibila localizarea precisa si in timp real a bunurilor materiale. Aceasta aduce in discutie sistemul logistic informational prin intermediul caruia se execita controlul in timp real al platformelor de distributie si componentelor infrastructurii. Spre exemplu senzorii masinilor de transport si etapele din circuitul documentelor sunt puncte cheie ce permit localizarea si starea in timp si spatiu in lantul de aprovizionare. Sistemul de date in conditiile vizibilitatii totale a bunurilor materiale permite operarea datelor in timp real astfel incat managerii sistemului de logistica sa poata redirectiona, redistribui, pune in asteptare expeditiile in functie de locatie sau noua locatie si cerintele actuale ale unitatii. Metodologia de lucru in execitarea acestui control este obligatoriu legata de tehnologia de monitorizare si identificare in timp real a bunurilor materiale ca de exemplu utilizarea de sisteme de identificare tip cod de bare sau etichete de radiofrecventa. Exemplu clasic de scoala al modului in care functioneaza sistemul de control este cel al managerului de logistica care primeste informatia ca unitatea militara aflata in teatru de operatii a cerut un element cheie la momentul t. Principiul pro-activitatii sistemului logistic, pus in aplicare, a servit la anticiparea, pe baza cerintelor trupelor aflate in misiune, inainte de momentul t, a necesitatii de a se introduce in fluxul de aprovizionare a unei cantitati y din elementul solicitat. Alocarea de catre managerul de logistica a elementului solicitat catre unitatea solicitanta inseamna obligatoriu interventia acestuia in subsistemul de management al distributiei materializata prin redirectionarea unui segment de transport catre teatrul de operatii. Sistemul logistic este cel care transmite comanda catre cel dintai punct de sortare pe unde va trece trasnportul in scopul scoaterii pachetului si trimiterii acestuia la o unitate de reimpachetare. In punctul de sortare documentele de livrare vor fi actualizate automat cu noua destinatie a elementului solicitat. Procedura de expeditie este una complexa si contine mai multe etape distincte : pachetul este desfacut pentru a-i se scana continutul si apoi reimpachetat in mai multe pachete toate etichitate, din aceste etichete doar una continand adresa de destinatie, odata aceaste operatiuni finalizate, pachetele reintorcandu-se din nou in flux din punctele de sortare. De aici pachetele pleaca spre un Unmanned Aerial Vehicle (UAV) si plasat pe platforma de parasutare cu precizie. UAV preia automat informatia de pe eticheta generandu-se astfel punctul de parasutare unde pachetul este parasutat si ghidat prin GPS catre unitatea solicitanta.

Transformarea si adaptarea sistemului logistic urmand principiul pro-activitatii constituie subiect al dezbaterilor si analizelor specialistilor dar, in acelasi timp, si o provocare majora pentru organizatiile militare deoarece consecintele directe vor fi reducerile de personal, bugete diminuate, dublate de o accelerare a timpului de realizare a operatiilor. Dincolo de acestea, este evident ca logistica militara necesita transformari deoarece, pe de o parte fara transformarile la nivel logistic nu pot fi operate transformari ale armatelor, iar pe de alta parte transformarea va permite interconectarea sistemului militar cu celelalte sisteme cu care este pus in relatie si ne referim la sistemul industrial, comercial, financiar s.a.m.d. ; in plus, astfel metodele déjà testate ar putea fi puse in aplicare sistemul militar beneficiind de ele chiar daca ii lipseste timpul si expertiza pentru generarea unor procedurii proprii in contextul schimbarilor extrem de rapide de tehnologie. Pentru a obtine rezultate concrete, armata trebuie sa beneficieze de cele mai bune metode logistice, de cele mai eficiente parteneriate cu furnizorii care sa permita folosinta produselor indistriale de cea mai inalta perfomanta. Dificultatea consta in identificarea corecta a locului si momentului de implementare a fiecareia dintre strategiile industriale, deoarece la acest momentul principiul care guverneaza sistemul logistic este cel al reactivitatii : nevoia detectata produce reactia de identificare a procedurilor necesare pentru satisfacerea respectivei nevoi, iar trecerea trebuie sa se faca catre principiul pro-activitatii care implica anticipare, flexibilitate, viziune. Rezultatul scontat este al obtinerii prin pro-activitate a solutiei pentru suport logistic in timp real. Se ia in considerare si posibilitatea ca prin pro-activitatea sistemului logistic sa se obtina o multiplicare efectiva a fortei dar si o flexibilitate in cresterea sau, din contra, descresterea rapida a suportului fortelor. Contextul mondial al armelor letale si al tehnologiilor sofisticate sunt in sine factori generatori ai necesitatii de schimbare in sistemul logistic prin trecerea de la masa si volum la echilibru si pondere.

In cadrul aliantelor si coalitiilor militare care, randul lor sunt vazute ca fiind regula si viitor in ceea de priveste domeniul militar, logistica trebuie sa fie cheia de interactiune intre aliati facand posibil ca resursele necesare sa fie puse la dispozitie. In acest context devine necesar un management al mutinationalitatii care sa se constituie in baza pentru logistica multinationala. Natura asimetrica ce caracterizeaza mediul strategic actual cere un sistem de management capabil sa rezolve la nivel logistic interconectarea canalelor de aprovizionare. In acelasi timp mentinerea pacii in acelasi context al schimbarii naturii razboiului impune ca sistemul informational sa fie unul flexibil si capabil de adaptare.

Devine astfel din ce in ce mai evident ca un sistem logistic flexibil si structurat modular devine o necesitate pentru transformarea logisticii corespunzator noilor structuri multinationale ce impun la randul lor un tip de actiune interoperabil in cadrul structurilor NATO.

3.2 Acțiune și Reacțiune în condițiile Globalizării
Relansarea globalizării după prăbușirea bipolarității a fost consistent motivată de perspectiva accesului neîngrădit la avantajele, în primul rând economice, ale noilor realități geopolitice. Cu timpul, au început să iasă în evidență și aspectele negative ale globalizării, îndeosebi conștientizarea treptată a faptului că accesul la avantaje nu este egal pentru toți actorii, că mecanismele globalizării nu se operaționalizează doar cu stimulente ori bune intenții și că în spatele lor se află politici și strategii statale susținute consistent de puterea și influiența militară. A devenit evident că cele mai dinamice manifestări ale globalizării, inclusiv în domeniul militar, se concentrează în jurul rezervelor de materii prime ale lumii, îndeosebi în jurul celor energetice. Dezvoltarea economică și prosperitatea depind de consumul neîngrădit al acestor resurse din ce în ce mai scumpe și epuizabile. 
Globalizarea a intrat, astfel, în contradicție atât cu granițele dintre state, cât și cu realitățile și exercițiile politice din interiorul statelor, declanșând dezbateri și acțiuni percepute ca o stare de haos a ordinii mondiale, de multe ori observându-se efectul de bumerang a unor politici statale. 
Realitățile globalizării produc o erodare accentuată a clasei politice în fața propriului electorat. Asemenea curente politice se regăsesc în toată lumea dezvoltată și nu este greu de observat că sunt alimentate de temerile pentru viitorul propriei prosperități și de o anumită distanțare a așteptărilor de securitate ale cetățenilor de cele ale statului în care trăiesc. De asemenea, nu mai poate fi ignorată nici influența acestor curente în viața politică.
Globalizarea a relevat, totodată, faptul că până și cel mai neînsemnat actor al său dispune de argumente ce prezintă valoare pentru ceilalți și încearcă să le controleze cât mai strict, pentru a le gestiona cât mai eficient în marile jocuri politice ale lumii contemporane. Inclusiv argumente de natură strategică.
Ajungem, astfel, la un alt efect colateral al globalizării – regenerarea tendințelor de întărire a autorității statului național. Acest lucru se observă și la actorii neangajați, dar și în actualele forme asociative, la alianțe, coaliții, organizații economice, unde statele urmăresc promovarea unor interese proprii, iar clasa politică ridicarea autorității sale în fața propriului electorat. 
Statul națiune va rămâne, în viitorul previzibil, principalul actor al arenei politice globale și de acțiunile sale vor depinde desfășurările spațiale ale războiului. Actorii nonstatali, inclusiv cei transnaționali, vor avea un rol important chiar și în gestionarea conflictualității, desigur, dar nici ei nu vor putea fi izolați de influențele – mai slabe ori mai puternice – ale statelor. 
Statele vor fi cele care vor decide asupra propriilor armate. Chiar dacă în unele stări conflictuale sunt implicați și actori non-statali, fizionomia acțiunii militare este imprimată de comportamentul armatelor. De aceea, armatele se pregătesc și se vor pregăti în următoarele decenii influențându-se în primul rând între ele. Atât timp cât vor fi considerate instituțiile-simbol pentru autoritatea statului, ele se modelează pentru a intra în relații de asociere sau conflictuale cu alte instituții similare ale altor state. Noile riscuri asimetrice nu fac altceva decât să le completeze arsenalele pentru a le accentua flexibilitatea. 
În aceste condiții, războiul rămâne sistemul complex, alcătuit dintr-o multitudine de componente dispersate în spațiu, adaptabil și autoreglabil. De cele mai multe ori, adaptarea și autoreglarea se produc pe baza unor informații incomplete și parțiale, deoarece încă este imposibilă accesibilitatea spațio-temporală a informației critice pentru război, în ansamblul său. 
În totalitatea manifestărilor sale, războiul nu are granițe delimitate. Toate componentele se află într-o interrelaționare continuă, într-o întrepătrundere care îi explică ubicuitatea. Spațiul războiului este viu, dinamic și nu poate fi fragmentat în segmente, pe baza cărora să se reconstituie ansamblul. Aceasta este caracteristica fenomenelor liniare. De asemenea, nu poate fi exprimat nici ca scenă pentru principii și legi, sintetizate de om tot din dorința de a „liniariza” războiul, de a-l face controlabil, previzibil și cu finalul dorit de la început.
Războaiele se încheie, de obicei, altfel decât își propun inițiatorii, iar soluțiile politice postconflict sunt ale unor realități spațio-temporale specifice momentului încheierii, nu inițierii lor. De aceea rezultatele unor războaie constituie surse pentru altele când se modifică acele realități. 
Pacea eternă rămâne doar un ideal, iar soluțiile definitive de pace doar o provocare pentru politicieni și un nou început pentru militari. 
3.3 Gestionarea spațiului, timpului și vitezei în condițiile vectorilor globalizării
Spațiul operațional este mediul în care se elaborează deciziile politice, se generează capabilitățile militare pregătite pentru îndeplinirea anumitor misiuni, iar comandanții își exercită comanda-controlul forțelor subordonate.
De regulă, în spațiul operațional sunt incluse delimitări și responsabilități exprimate printr-o multitudine de combinații create în jurul noțiunilor de „teatru” și „zonă”, cu semnificații bine precizate și reglementări exacte. Din punct de vedere al amplorii, spațiul operațional suportă astăzi cele mai neașteptate modificări. Este, practic, nelimitat. Dar mult mai importante pentru desfășurarea acțiunilor militare sunt transformările ce se produc în interiorul său. 
Într-o structură simplificatoare, spațiul operațional, ca element integrator, cuprinde:spațiul politic, spațiul acțiunilor militare și spațiul logistic, cu rol de conexiune materială și acțională între primele două. 
Această schemă poate fi aplicată și statelor, actori solitari care recurg la violența armată în interiorul propriilor granițe sau în afara lor, dar și actorilor colectivi, cum sunt alianțele ori coalițiile.
SPATIUL LOGISTICSPATIUL POLITICSPATIUL ACTIUNILOR MILITARE
Fig. 1. Componentele spatiului operational
Spațiul acțiunilor militare este cel în care se desfășoară operațiile și se simt efectele nemijlocite ale violenței armate. Evoluțiile din interiorul său sunt influențate preponderent de considerentele (legi, principii, doctrine, regulamente, prevederi ale dreptului umanitar), care condiționează lupta armată. 
Îndeplinirea misiunilor și victoria asupra adversarului constituie principalul obiectiv urmărit în acest spațiu, dar nu oricum, ci în conformitate cu deciziile politice. De aceea este influențat decisiv de manifestările și evenimentele din spațiul politic.
Figura 2. Spatiul Integrat al Actiunilor Militare
Spațiul politic este cel constituit în jurul unor valori, nu al unor frontiere, valori, care permit gestionarea sa prin decizii politice, inclusiv în problemele de apărare. În acest spațiu se modelează puterea militară a statelor și alianțelor, se generează și regenerează forțele, se adoptă deciziile și se asigurăsuportul politic și social al opiniei publice pentru măsurile militare întreprinse, se organizează și asigură controlul asupra forțelor din spațiul acțiunilor militare etc. 
Cu ani în urmă, statele care adoptaseră și susținuseră doctrina războaielor populare de apărare și-au declarat frontierele de stat intangibile. Ca urmare, cel puțin declarativ, în cazul unei agresiuni, teritoriul statului devenea spațiu al acțiunilor militare, iar violența armată s-ar fi aplicat oriunde s-ar fi aflat ocupantul. Este situația în care spațiul acțiunilor militare se suprapune cu cel politic.
Spațiul logistic devine acea dimensiune a spațiului operațional prin care toate deciziile adoptate în spațiul politic (politice, economice, juridice, militare, inclusiv logistica militară, comerciale, financiare, privind infrastructura etc.) se transformă în efecte concrete în spațiul acțiunilor militare, susțin îndeplinirea scopurilor urmărite acolo. Este evident că deciziile vor urmări crearea condițiilor favorabile finalizării rapide a operațiilor militare desfășurate în spațiul acțiunilor militare. Spațiul logistic va include astfel elemente extrem de diversificate, începând de la sprijinul națiunii-gazdă, obținut în urma unor acorduri politice interstatale, până la acțiunile extrem de direcționate ale structurilor militare specializate de asigurare a luptătorului cu cele necesare pentru îndeplinirea misiunilor.
Terorismul a provocat extinderea spațiului operațional la nivel global. Spațiul politic este constituit din teritoriul tuturor statelor participante la coaliția antiteroristă, cel al acțiunilor militare este localizat la câteva puncte de pe glob, dar determinarea cu care se acționează în războiul antiterorist demonstrează intenția de a limita creșterea numărului acestor puncte precum și discontinuitatea spațială. Deși s-ar părea că amploarea spațiului operativ depinde de dinamica spațiilor acțiunilor militare, în realitate, tot spațiul politic este cel care-i determină dimensiunile. 
Modularitate in Logistică 
Modularitatea este o metodă de redimensionare a Forței care va permite unităților- ,,părinte” să detașeze module sau elemente din structura lor și să ajusteze acele funcții și capabilități necesare pentru dislocare, în sprijinul constituirii forțelor de intervenție imediată sau a pachetului de forțe proiectat.
Modulele sau elementele sunt interschimbabile, sunt ajustabile pentru a răspunde schimbărilor continui ale misiunilor și cerințelor. 
Scopul modularității este de a asigura comandanților forțelor combatante un amestec flexibil de comandamente și forțe tactice.
Ca întotdeauna, provocarea constă în a fi capabil de a disloca forța optimă, comanda și controlul necesare, la timpul și în locul potrivit.
Armata modulară are un comandament pentru teatrul de operații (Unitate de angajare – UEy) pentru a adapta/ajusta și a controla administrativ forțele armatei în teatru. Diviziile vor avea în continuare un rol important și vor deveni capabile de a opera ca și comandamente ale Forțelor Întrunite (JTF) de îndată ce armata va trece la structura pe unități de angajare x (UEx). 
Unitatea de angajare x este eșalonul superior de comandă și sprijin pentru unitățile de acțiune și este aproximativ de dimensiunea unei divizii. UEx va avea, de asemenea, atribute de nivel Corp de armată. 
Unitatea de angajare x va comanda și va controla până la șase unități de acțiune de manevră (brigăzi luptătoare modulare) și numeroase unități de acțiune funcționale.
Brigăzile luptătoare modulare sunt primele unități tactice de luptă. 
Aceste unități au unul dintre cele trei modele standard: 
brigadă luptătoare grea (Heavy Brigade Combat Team – HBST), 
brigadă luptătoare de infanterie (Infantry Brigade Combat Team – IBST)
brigadă luptătoare de infanterie mecanizată (Stryker Brigade Combat Team – SBCT). 
Aceste brigăzi include unități de manevră, de artilerie și de recunoaștere de nivel batalion și subunități de logistică. BCT-urile au capacități organice de luptă apropiată, de sprijin de luptă și de sprijin logistic, fiind organizate ca unități de arme combinate până la nivel de batalion.
Următoarele tipuri de brigăzi modulare multifuncționale sprijină UExurile și BCT-urile: brigăzi de aviație, de recunoaștere, supraveghere și identificare a țintelor, de creștere a capacității de manevră, de sprijin de foc (de artilerie) și de sprijin logistic. Misiunea acestor brigăzi este de a sprijini BCT-urile și de a executa misiuni specifice în sprijinul eșaloanelor superioare BCTurilor. 
Incluzând elemente specifice corpului și diviziei în structura sa, BCT-ul este o structură flexibilă, de sine-stătătoare și capabilă să execute acțiuni independente.
Schimbările din mediul operațional și în special evoluția războiului modern i-au condus pe liderii armatei americane la concluzia că armata are nevoie de o restructurare fundamentală. 
Spre deosebire de mediul Războiului Rece, în care câmpul de luptă era convențional și previzibil, mediul cu care se confruntă astăzi armata este imprevizibil și neconvențional. Acest mediu solicită crearea de metodologii și tehnici de luptă noi și a unei structuri organizaționale modulare. 
Scopul design-ului forței logistice modulare este acela de a avea un singur om la comanda logisticii, în teatrul de operații, și acea persoană va fi comandantul Comandamentului de Sprijin Logistic în Teatru. El poate exercita comanda și controlul prin intermediul comandantului postului de comandă dislocabil.
Standardizare in Logistică
Evoluțiile mediului de securitate din ultima perioadă demonstrează că NATO rămâne o organizație cu un rol esențial în ansamblul eforturilor comunității internaționale de a diminua efectele negative generate de manifestările violente ale noilor tipuri de riscuri și amenințări la adresa securității mondiale. Intrarea României în NATO ridică o multitudine de probleme care trebuie abordate de către toate instituțiile statului, la adevărata lor dimensiune urmărindu-se totodată formularea cât mai rapidă a unor soluții de rezolvare viabile. 
În acest context, în care integrarea în Alianța Nord Atlantică și în Uniunea Europeană au reprezentat principala opțiune politico-militară a României, realizarea interoperabilității cu structurile Alianței a devinit o condiție necesară.
Specialiștii militari străini definesc interoperabilitatea ca fiind: „capacitatea unor sisteme, unități (mari unități, categorii de forțe) de a asigura servicii către sau de a accepta servicii de la alte sisteme, unități (mari unități, categorii de forțe) în scopul cooperării eficiente pentru îndeplinirea misiunilor de luptă“. 
Interoperabilitatea se realizează, în principal, prin implementarea unor standarde militare comune, adică prin standardizare. 
În opinia specialiștilor militari NATO standardizarea reprezintă procesul de dezvoltare a conceptelor, doctrinelor, procedurilor și proiectelor pentru a atinge și menține cele mai înalte și eficiente niveluri de compatibilitate, interoperabilitate, interschimbabilitate și utilizare comună în domeniile informațiilor și conducerii operaționale, tehnic și logistic (administrativ și material). 
Standardizarea reprezintă de fapt, un catalizator al forțelor din cadrul Alianței, a căror eficiență va fi cu atât mai mare cu cât nivelul de standardizare va fi mai ridicat, ele putând fi astfel dirijate spre îndeplinirea unui obiectiv comun. În funcție de gradul de realizare, standardizarea se situează pe trei niveluri și anume: 
Compatibilitatea este cel mai scăzut nivel al interoperabilității și definește situația în care conceptele, principiile, echipamentele, procedurile, serviciile etc. pot fi realizate împreună pentru atingerea unui scop comun, fără a se produce interacțiuni inacceptabile (blocaje, perturbări etc.). 
Interschimbabilitatea (interșanjabilitatea) este un nivel extins al interoperabilității, care reprezintă proprietatea echipamentelor, procedeelor, serviciilor și altor elemente de a putea fi utilizate unele în locul altora, îndeplinindu-se aceleași cerințe; 
Comunalitatea este cel mai înalt nivel al interoperabilității și definește situația în care toate componentele forței utilizează aceleași concepte, principii, echipamente, procedee etc. 
Activitatea de standardizare se materializează prin elaborarea unor standarde pe care specialiștii din NATO le grupează astfel: 
standarde administrative; 
standarde tehnice; 
standarde operaționale. 
Standardele de instrucție sunt incluse în categoria standardelor operaționale. 
Standardele cuprind: definițiile, funcțiile, principiile organizatorice și constructive, parametrii tehnici și informaționali ai echipamentelor, sistemelor tehnice complexe, componentelor operaționale de conducere și logistice, care trebuie să funcționeze întrunit în cadrul unor sisteme militare organizate corespunzător (unități, mari unități, categorii de forțe etc.). 
La ora actuală, în cadrul Alianței standardizarea instrucției nu este încă realizată pe deplin, însă principalele direcții de acțiune au fost stabilite și se vor afla în atenția Agenției NATO de Standardizare (NSA – NATO Standardization Agency). 
În vederea interoperabilității cu structurile militare ale NATO, prioritar va fi domeniul operațional care va trebui să fie susținut de către palierul tehnic, material al standardizării. Astfel exprimat în procente, standardizarea trebuie să ofere 70% standarde operaționale și 30% standarde tehnice sau administrative. 
Astfel seria de standarde STANAG (STANDARDIZATION AGREEMENT) elaborate de NSA servește ca bază pentru dezvoltarea și evoluția standardelor comune, urmărindu-se totodată și adoptarea unor standarde internaționale civile. 
În acest context România a semnat la 13 decembrie 2002 „Documentul de poziție privind activitatea de standardizare“, ceea ce a impus revizuirea concepției, a structurilor și procedurilor de standardizare. Începând cu 15 ianuarie 2004, a intrat în vigoare „Concepția standardizării instrucției“, elaborată de către Direcția Doctrină și Instrucție din cadrul Statului Major General, document care reglementează principiile care stau la baza activității de standardizare. 
Avându-se în vedere faptul că obiectivul principal al NATO rămâne realizarea unei structuri de forțe optime, capabile să îndeplinească toate misiunile Alianței, inclusiv pe cele de luptă împotriva terorismului, este evidentă necesitatea unor eforturi suplimentare din partea statelor membre ale organizației pentru a pune la dispoziție, în caz de necesitate, forțe cu grad ridicat de pregătire, rapid dislocabile și în măsură să acționeze în comun. 
3.6 Managementul integrat al acțiunilor de securitate în ceea ce privește habitatul 
Managementul de risc al acțiunilor de securitate poate fi considerat un puternic instrument de sprijin decizional, de optimizare a proceselor și de gestionare a cunoștințelor.
Impactul utilizării unui asemenea instrument poate determina o schimbare de optică în luarea deciziilor, punând atitudinea proactivă (caracterizată de anticiparea pericolelor) în fața celei reactive (caracterizată de reducerea post-factum a efectelor).
Siguranța și apărarea națională sunt atât probleme de percepție, caracterizate succint prin raportul dintre existența obiectivă a unei amenințări și imaginea cu privire la acea amenințare, cât și probleme de cunoaștere, care necesită o tratare într-o manieră integrată, globală, depășind viziunile unilaterale, punctiforme. 
Principalele particularități generate de mediul decizional actual sunt: 
Factorii de decizie politico-militară observă că nu mai dețin un control deplin asupra propriului proces decizional, fiind nevoiți să se supună unor restricții pe care, de cele mai multe ori, nu le înțeleg sau nu le acceptă.
Presiunea informațională la care sunt supuși decidenții politico-militari, ca urmare a volumului uriaș de informații. A oferi, astăzi, „informații complete”, conduce la imposibilitatea prelucrării lor optime în timp util. Prin urmare, miza actuală este de a oferi liderilor politico-militari mai multe cunoștințe și mai puține informații.
Întrepătrunderea tot mai accentuată a artei de a conduce cu știința de a conduce. Consecința este aceea că arta de a conduce trebuie să părăsească domeniul de probleme marcat de întrebări de genul: „Ce s-a întâmplat?” și „Cum să reacționez cel mai bine la ceea ce s-a întâmplat?” și să rezolve probleme de genul: „Ce s-ar putea întâmpla?” și „Cum să fac să nu se întâmple ceea ce nu aș vrea să se întâmple?”.
Mutația semnificativă în percepția și calificarea noțiunii de agresiune. Ca urmare, decidenții trebuie să sesizeze deplasarea agresiunii din zona fizică, directă, violentă, către zona influențării ostile, în plan informațional.
În acest context, apare nevoia unui sistem de management de risc care ar contribui la schimbarea radicală a întregului proces de luare a deciziilor politico-militare.
Aplicarea tehnicilor specifice managementului de risc în elaborarea politicilor de securitate si apărare națională creează condițiile pentru detectarea celor mai eficiente căi de acțiune pentru îndeplinirea intereselor si obiectivelor naționale din perspectiva confruntării cu potențiale riscuri. 
O decizie bazată pe evaluarea unui risc în lipsa unei ierarhizări a intereselor naționale poate fi considerată o acțiune cu posibile efecte nedorite la adresa securității naționale. 
Acesta este motivul pentru care strategiile de securitate și apărare națională din mai multe state membre NATO conțin, în mod explicit sau implicit, o ierarhizare a intereselor naționale si o raportare a riscurilor la aceste interese. 
Specialiștii în domeniu înclină să considere, tot mai mult, ca în lipsa unui asemenea demers documentele programatice din sfera securității și apărării naționale tind să aibă o utilitate tot mai redusă pentru factorii de decizie.
Securitatea personală sau colectivă sunt concepte care privesc atât conducerea politico-administrativă cât și pe simpli cetățeni, ca beneficiari ai stării de securitate. 
Daca mediul privat este mai receptiv și mai pregătit să gândească și să acționeze în termeni de risc, la nivelul administrației centrale instrumentele de sprijin decizional bazate pe mecanisme de management de risc sunt destul de anevoios acceptate. 
Experiența occidentală demonstrează că schimbarea de sens sau trecerea de la o atitudine generală reactivă, de tipul: „ce pot face să reduc efectele unui eveniment ce s-a produs”, la o atitudine pro-activă, de tipul: „ce pot face ca un eveniment să nu se producă” este rodul unor raționamente care urmăresc reducerea riscului la nivelul de acceptabilitate al societății. 
Acțiunile de reducere a riscurilor urmăresc mărirea gradului de certitudine și, cel mai adesea, sunt caracteristici ale societăților în care există percepția că bunăstarea și puterea sunt valorificate în interesul tuturor membrilor societății.
Gestionarea necorespunzătoare a riscurilor printr-o necorespunzătoare utilizare a mecanismelor, procedurilor, măsurilor și activităților desfășurate de factorii competenți potrivit legii să prevină, controleze, reducă și să înlăture impactul și consecințele acestora poate face ca realizarea unui obiectiv să devină prea costisitoare, din punct de vedere politic, economic și în termeni de resurse materiale și umane alocate. 
Acumularea accentuată și dinamică a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor ce pot genera crize pot aduce atingere și perturba starea de normalitate.
Extensia continuă a arealului abordărilor de management de risc, precum și rapiditatea cu care aceste concepte au fost preluate și implementate, în unele cazuri cu o mare ușurință, inclusiv în domeniul politico-militar, ne îndreptățesc să evidențiem complexitatea deosebită a acestora.
Diversificarea și creșterea exponențială a factorilor de risc în contextul actual al globalizării, creează un mediu propice coagulării unor noi paradigme, definirii unor termeni și concepte noi, care își pun amprenta pe întregul areal conceptual și acțional al vieții sociale. 
Metodele și tehnicile specifice de management cu aplicabilitate în logistica militară în ceea ce privește habitatul sau mediul acțiunilor de securitate desfășurate pot fi folosite pentru rezolvarea cat mai eficientă a diferitelor probleme de conducere, cu care se confruntă, la un moment dat, structurile și compartimentele de asigurare tehnico-materială. 
Dintre numeroasele metode și tehnici de management studiate și aplicate în domeniul economic cu activitate productivă cum ar fi: delegarea, ședința, diagnosticarea, tabloul de bord, extrapolarea, tehnica ritmului mediu, metoda Delphi, brainstorming-ul, sinectica, matricea descoperirilor, metoda Delbecq etc., cele mai frecvent utilizate in managementul structurilor logistice în ceea ce privește habitatul sunt: delegarea, ședința, diagnosticarea și tabloul de bord.
Delegarea
Delegarea reprezintă una dintre metodele manageriale utilizate în toate domeniile vieții economico-sociale, unde activitatea este organizată pe niveluri ierarhice, conținutul său specific fiind determinat de particularitățile activităților umane. Delegarea constă in atribuirea temporară de către un manager a uneia din sarcinile sale de serviciu unui subordonat, insoțită și de competența și responsabilitatea corespunzătoare. 
Pentru a evidenția rolul și importanța delegării in procesul managerial, enumerăm principalele etape ce definesc această metodă de management:
însărcinarea – constă in transmiterea de către managerul nivelului ierarhic superior unui subordonat al său a efectuării unei sarcini care, in mod normal, revine acestuia prin fișa postului;
atribuirea competenței formale – permite subordonatului căruia i-a fost delegată executarea sarcinii libertatea decizională și de acțiune necesară realizării acesteia;
acordarea încrederii responsabilității – această etapă presupune asumarea responsabilității de către noul executant, acestuia revenindu-i obligația de a realiza sarcina trasată, iar in funcție de rezultatele obținute, să fie recompensat sau sancționat. De reținut este și faptul că, deși executantul răspunde integral de realizarea sarcinilor și de utilizarea competenței acordate, managerul care a recurs la delegarea acestora iși asumă intreaga responsabilitate in fața superiorilor in ceea ce privește rezolvarea sarcinilor respective. 
Ședința 
Este considerată una dintre cele mai utilizate metode de management și constă in reunirea personalului pentru un scurt interval de timp sub coordonarea unui manager în vederea soluționării în comun a unor sarcini cu caracter informațional sau decizional.
Utilizarea ședinței ca metodă de management permite managerului de nivel superior să transmită rapid și in mod direct informațiile necesare coordonării și conducerii activităților structurii organizaționale unui număr insemnat din personalul acesteia, concomitent cu primirea feedback-ului.
In funcție de scopul urmărit și conținutul acestora, ședințele pot fi: de informare, decizionale, de armonizare, de explorare și eterogene.
Ședințele de informare sunt ordonate, de regulă, de managerul (comandantul) de nivel superior, cu scopul informării nemijlocite a acestuia asupra unor problem ce-l privesc direct și vizează domeniul său de activitate. Acest tip de ședințe se organizează periodic, in funcție de necesități (săptămanal, decadal, lunar sau ori de cate ori este nevoie). 
Ședințele decizionale se organizează în scopul adoptării unor decizii pe baza acordului celor prezenți, care formulează, prezintă și evaluează anumite variante decizionale ce au în vedere realizarea unor obiective. 
Ședințele de explorare vizează, în principal, investigarea unor domenii mai puțin cunoscute, ce completează structura organizatorică și care prezintă un interes sporit pentru viitorul organizației. In cadrul acestor ședințe este pusă în valoare creativitatea personalului chemat să contribuie la soluționarea problemelor puse în discuție.
Ședințele eterogene sunt organizate, de regulă, la nivelul managementului superior, reunind două sau mai multe din tipurile de ședințe prezentate anterior.
Diagnosticarea 
Diagnosticarea, ca metodă de management, prezintă o importanță crescândă în exercitarea actului managerial la nivelul organizației, fiind utilizată in special pentru punerea in valoare a celei de-a cincea funcții a managemen-tului, și anume funcția de control-evaluare. Diagnosticarea poate fi definită ca fiind metoda folosită de manageri pe baza constituirii unei echipe multidisciplinare, din manageri și executanți, al cărei conținut principal constă in identificarea punctelor forte și respectiv slabe ale domeniului analizat, cu evidențierea cauzelor care le generează, finalizată in recomandări cu caracter corectiv sau de dezvoltare.
Diagnosticarea se caracterizează,î principal, prin:
identificarea și analizarea punctelor forte și a celor slabe, utilizand în acest sens metoda de analiză cauză-efect, formuland totodată și recomandările ce se impun;
inscrierea pe coordonatele calității a diagnosticării, ca rezultat al analizei cauză-efect, este condiționată pe de o parte, de măsura în care au fost identificate cauzele generatoare de disfuncționalități și aspectele pozitive, iar pe de altă parte, de corelarea recomandărilor cu cauzele ce le-au generat. 
In funcție de sfera de cuprindere, diagnosticarea se clasifică astfel:
diagnostice generale, ce vizează activitatea de ansamblu a organizației, utilizandu-se de regulă inaintea elaborării planurilor sau programelor de activitate, atunci cand organizația se confruntă cu probleme deosebite sau în situația in care la conducere a fost numit un nou manager;
diagnostice specializate, ce vizează activități specifice unui sector sau compartiment din cadrul organizației; la nivelul structurilor logistice militare se utilizează în special în activitățile de aprovizionare, constituire și dimensionare a stocurilor, distribuție și alocare in consum etc. 
In funcție de fazele parcurse și încadrarea în timp există:
diagnostice monofazice, care sunt utilizate pentru examinarea unei singure activități sau a unei probleme distincte;
diagnosticele multifazice (în cascadă) sunt utilizate pentru examinarea succesivă a cel puțin două activități legate intre ele prin relația cauză-efect. 
Adoptarea diagnosticării ca metodă de management la specificul activităților structurilor logisticii militare presupune cunoașterea și parcurgerea următoarelor etape:
definirea domeniului de diagnosticat;
dimensionarea echipei de specialiști;
extragerea și însușirea unor informații preliminare referitoare la domeniul diagnosticat;
identificarea principalelor aspecte negative și a cauzelor ce le-a determinat;
identificarea principalelor aspecte pozitive și a cauzelor ce le-a determinat;
formularea unor soluții menite să elimine atat aspectele negative, cat și cauzele care le-au generat. 
Tabloul de bord 
Tehnica a fost introdusă în Romania la începutul anilor 1960, în cadrul Centrului de Perfecționare a Cadrelor (CPCA). Tabloul de bord constă în ansamblul de informații curente, prezentate intr-o formă sinoptică, prestabilită, referitoare la principalele rezultate ale activității avute în vedere și la factorii principali ce condiționează derularea ei eficientă. 
In funcție de cantitatea informațiilor ce pot fi cuprinse la un moment dat în tablourile de bord, precum și a structurii lor, acestea se împart in:
tablouri de bord simple – care includ o cantitate mică de informații, de regulă zilnice, presupunand antrenarea unui număr redus de persoane pentru culegerea și transmiterea acestora;
tablouri de bord complexe – se utilizează in managementul nivelului superior, cu scopul unei informări cat mai complete referitoare la cele mai importante aspecte pe care le implică activitatea desfășurată incondițiile aplicării sistemului de management participativ. Această tehnică de management permite managerului să efectueze într-un interval de timp relativ redus o analiză complexă în ceea ce privește derularea activităților la nivelul organizației, creând premisele necesare adoptării unor decizii corecte și eficiente.
Tabloul de bord prezintă următoarele funcții:
de avertizare;
de evaluare-diagnosticare;
de eliminare a aspectelor negative;
de generalizare a efectelor pozitive.
Avantajele tabloului de bord:
dimensionarea rațională a timpului;
creșterea gradului de documentare a deciziilor prin folosirea celor mai pertinente informații oferite de tabloul de bord;
amplificarea nivelului de responsabilitate al managerilor in activitatea de conducere prin utilizarea informațiilor obținute cu ajutorul tehnicii tabloului de bord, canalizand eforturile acestora in direcția sectoarelor-problemă;
insușirea informațiilor ce vizează activitatea de management a organizației;
asigurarea operativității in ceea ce privește transmiterea informațiilor intre eșaloane. 
Notă: tehnicile specifice de management enumerate în acest subcapitol, dacă nu au fost aplicate la anumite eșaloane sau compartimente militare sau de securitate, trebuie aduse în atenție tuturor acelora care operează în cadrul sistemului logistic militar în ceea ce privește habitatul acțiunilor de securitate.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI 
Transformarea Armatei României și, implicit, a sistemului logistic national, trebuie să asigure premisele necesare pentru abordarea potențială a noilor modalități de ducere a războiului, să aducă schimbări esențiale în conținutul conceptelor și strategiilor operaționale, în structura de forte armate, precum și în sistemul de planificare, programare și bugetare. În acest sens, pregătirea pentru viitor va necesita o gândire necesară dezvoltării de forțe și capabilități care se pot adapta în mod rapid la noile provocări ale actualului început de mileniu.
Logistica este, fără îndoială, dacă nu factorul cheie, cel puțin elementul principal al oricărei acțiuni militare, cu atât mai mult cu cât tipul confruntărilor militare s-a diversificat, iar rapiditatea cu care acestea se desfășoară pot face uneori inoportună și neutilizabilă o logistică neadecvată noilor cerințe de securitate. 
Prezentul statut al României de membru al NATO ne obligă la o ridicare treptată, la parametri de performanță a interoperabilității (standardizării) pentru întreaga armată a României. 
În spațiul conflictului armat al viitorului, inteligența și tehnologia militară vor avea un rol hotărâtor, generând o cunoaștere aproape instantanee a situației militare globale și punctuale din teatre, o reală superioritate informațională, o nouă dinamică, precizie și eficacitate a forțelor aflate în ofensivă, asigurând, în timp scurt, înfrângerea și capitularea inamicului; 
Securitatea personală sau colectivă sunt concepte care privesc atât conducerea politico-administrativă cât și pe simpli cetățeni, ca beneficiari ai stării de securitate. 
Cercetarea Științifică, dezvoltarea tehnologică militară și producția de sisteme noi, cu un grad de integrare ridicat, vor trebui să se facă prin participarea, în comun cu firme occidentale de prestigiu, la programe multinaționale, în domeniicheie ale conflictelor viitoare, pentru realizarea cărora să se apeleze la tehnologii asigurate de către acestea în folosul asigurării Logisticii Sistemului Național de Securitate;
Programele de achiziții să fie orientate spre sisteme de armament bazate pe tehnologii moderne, ce asigură interoperabilitatea cu forțele NATO, iar standardizarea să răspundă acestor exigențe de interoperabilitate;
Noua dimensiune a confruntărilor militare, care presupune implicarea armatelor în războiul împotriva terorismului și combaterea altor amenințări asimetrice, cere noi tehnologii, pentru moment inexistente, impuse de particularitatea acestor confruntări și incluse în: mijloace de descoperire, identificare și localizare a rețelelor teroriste, nodurilor de rețea, bazelor de antrenament și altor elemente; mijloace de supraveghere a rețelelor teroriste; mijloace de acțiune concretă împotriva teroriștilor, în care se cuprind și mijloacele de recunoaștere și de interoperabilitate a forțelor și elementelor acționale;
Această strategie a mijloacelor trebuie să rezulte dintr-o strategie generală împotriva terorismului și să genereze la rându-i noi dimensiuni ale strategiei războiului antiterorist. Deocamdată, o asemenea interdependență nu este realizată și ca atare, inteligența și tehnologia militară nu se regăsesc materializate în instrumentarul forțelor care sunt sau vor fi destinate combaterii terorismului. 
Cu privire la noile riscuri de securitate în condițiile acțiunii vectorilor globalizării, îndeosebi proliferarea armelor de distrugere în masă și a rachetelor purtătoare de astfel de arme, România susține obiectivul neproliferării, fiind parte la acordurile internaționale relevante și având calitate de stat membru la regimurile de control al exporturilor de produse și tehnologii cu dublă utilizare, cu excepția Regimului de Control al Tehnologiilor pentru Rachete – MTCR.
În contextul regimurilor internaționale de neproliferare a armelor și a sistemului național de control al exporturilor și importurilor produselor și tehnologiilor cu dublă utilizare, România ia măsuri pentru prevenirea transferului neautorizat al unor astfel de bunuri către statele supuse restricțiilor internaționale (prin controlul transferului de informații electronice între firmele supuse verificării, analiza documentelor, a produselor și tehnologiilor, consultarea de specialiști etc.)
Actualul statut de membru N.A.T.O. conferă României autoritatea de a gestiona cu responsabilitate riscurile și amenințările la adresa mediului de securitate euroatlantic, sens în care țara noastră își concentrează eforturile pentru a fi un furnizor credibil și durabil de securitate regională și internațională, printr-o politică coerentă, susținută pe baza progreselor economice și sociale, prin îndeplinirea misiunilor și obiectivelor ce revin structurilor de securitate în cooperare cu partenerii externi.