Aportul Exercitiilor Fizice la Incluziunea Sociala a Elevilor cu Dizabilitati Comportamentale

CUPRINS

INTRODUCERE

Educația reprezintă un drept garantat prin Constituție pentru toți copiii, indiferent de rasă, gen, sau apartenență religioasă. Sintagma școala pentru toți este echivalentă cu sintagma școala pentru diversitate, care reprezintă dezideratul toleranței în ceea ce privește diferențele fizice, socioculturale, lingvistice și psihologice, iar misiunea unei astfel de școli este să le ofere tuturor copiilor posibilitatea de a învăța în funcție de propriile nevoi, de ritm și capacitatea de munca pentru a se putea exprima conform trăsăturilor individuale de personalitate.

Principala prioritate a a sistemului național de învățământ constă în a forma cetățeni pe care societatea să se poată baza împărtășind aceleași valori comune. Deci, școala reprezintă un segment al sistemului social, iar schimbările din cadrul ei nu pot avea rezultate pozitive în absența unor schimbări dirijate la nivelul celorlalte segmente. În urma acestor fapte se impune gândirea unor structuri care să fie pliabile și eficiente în formarea unei atitudini pozitive față de integrare, iar mai târziu înțelegerea clară a unei situații de perspectivă față de incluziunea socială.

Cu ajutorul unei atitudini pozitive la nivelul întregii societăți poate fi asigurată accesul tuturor categoriilor de persoane, la tiparele existențiale și la condițiile de viață fiind cât mai aproape de normele considerate firești pentru o viață obișnuită. Tocmai de aceea, este timpul ca la nivelul sistemului de învățământ, să fie adoptate și aplicate corect o serie de decizii prin care sa putem intervenii pe toate căile pentru a putea convinge părinții și cadrele didactice necesitatea și avantajele incluziunii sociale a acestor copii. Asimilarea unui copil cu probleme comportamentale trebuie să fie un act asumat, nu trebuie tratat ca un act de „subminare” a școlilor obișnuite ci ca o conștientizare a rolului pe care îl are școala ca instituție publică, la care trebuie să aibă acces toți cetățenii.

Cu siguranță ideea de școală incluzivă constituie un fenomen social, care de unii este acceptat, înțeles, dar și pus în aplicare. Din păcate, acest fenomen social nu are numai aspecte pozitive, ne putem da seama de asta prin criticile care sunt aduse de alții. Dar rezultatele ale acestui fenomen sunt din ce în ce mai evidente, dar și în favoarea cetățeanului de rând, cât și a celui aflat în dificultate, fiind acceptat, înțeles și recunoscut de cei din jur, adică printr-un cuvânt integrată social, iar școala în tot acest proces are o responsabilitate aparte ce trebuie tratată așa cum se cuvine.

2.1. Motivația alegerii temei

Am ales această temă „Aportul exercițiului fizic la incluziunea socială a elevilor cu dizabilități comportamentale” deoarece, fiecare cadru didactic, indiferent de vechimea pe care o are în învățământ, s-a confruntat, cel puțin o dată, cu astfel de problemă – aceea a copiilor cu dizabilități de comportament. Prin această lucrare dorim conturarea unei imagini cât mai clare a ceea ce înseamnă incluziunea socială a acestei categorii de copii și, mai mult decât atât, aportul pe care îl poate avea educația fizică și sportul, prin diferitele ei forme de organizare, în realizarea acestui demers. Activitatea educativă cu elevii care prezintă tulburări de comportament solicită din partea fiecărui cadru didactic o bună cunoaștere a acestei problematici, tocmai de aceea, ca și cadre didactice, ne revine obligația de a încerca să reducem impactul social al acestei deficiențe.

Propria experiență de exercitare a profesiei, la catedră, ca profesoară de educație fizică și sport, în mediul rural din județul Caraș-Severin, m-a determinat să inițiez acest demers științific și să aprofundez prin cercetarea din cadrul studiilor doctorale.

2.2 Obiectivele

În lucrarea de față se urmărește conturarea unei imagini clare pe care îl poate avea aportul exercițiilor fizice la incluziunea socială a elevilor cu dizabilități comportamentale în școlile de masă.

2.3. Sarcinile

Documentarea teoretică cu referire la tema lucrării;

2.4. Etapele cercetării

CAPITOL 3

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

3.1. Delimitări conceptuale privind educația incluzivă

Educația este o abordare pentru a facilita succesul învățării pentru toți copiii. Cea mai importantă cerință care îi este adresată educației incluzive este eliminarea excluderii de la educație a copiilor, cel puțin, până la nivelul gimnaziului.

A se nu uita faptul că scopul educației este de a asigura socializarea și dezvoltarea individuală , iar școala reprezintă cel mai important instrument al educației, de aceea școala de tip incluziv trebuie să fie o bază accesibilă, de calitate care își îndeplinește menirea să le ofere copiilor bazele culturii și civilizației umane, astfel încât toți să beneficieze de acestea și să le dezvolte capacitățile lor.

În anul 1990, în Tailanda la Jomtiem, a avut loc conferința miniștrilor educației, unde a fost lansată deschiderea unei noi direcții a politicilor educaționale în lume și anume „Educația pentru toți.” Această lansare avea în vedere nevoia de a deschide structurile educației pentru a primi și sprijini toți copii. Școala pentru toți este percepută ca școală a comunității flexibilă, democratică și inovatoare.

Nevoia de regândire a domeniului educației considerat special a fost scos în evidență la Conferința Mondială a Educației speciale, în anul 1994 la Salamanca, iar propunerea de la Jomtiem devenind o mare provocare și pentru acest sector.

Autorul E. Vrășmas în lucrările sale de specialitate evidențiază faptul că educația pentru toți poate fi un mijloc de îmbunătățire a educației , iar faptul ca un copil este o persoană care învață într-un anumit stil, datorită acestui fapt, poate avea nevoie de sprijin diferit.

Declarația din 1994, de la Salamanca s-a precizat că: „școala obișnuită cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, un mijloc care creează comunități primitoare, construiesc o societate incluzivă și oferă educație pentru toți, mai mult, ele asigură o educație eficientă pentru majoritatea copiilor și îmbunătățesc eficiența și, până la urmă, chiar și rentabilitatea întregului sistem de învățământ”

Conform Dicționarului Explicativ al limbii române, integrarea este definită ca: „acțiunea de a include, îngloba, încorpora, armoniza, într-un tot”.

„Educația incluzivă caută să răspundă nevoilor de învățare ale tuturor copiilor, tinerilor și adulților, cu un accent deosebit pe cei vulnerabili din punct de vedere al marginalizării și excluziunii sociale.”

O altă definiție a educației incluzive unanim acceptată este conturată în MEN&UNICEF, 1999 ȘI HG nr.1251/2005, din care reiese că: „Educația incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susține participarea la procesul de învățământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunități”

Viziunea educației incluzive:

Școlile cu o orientare incluzivă sunt cele mai eficiente mijloace de combatere a discriminării și creează comunități primitoare, dezvoltând o societate incluzivă și oferind tuturor accesul la educație (UNESCO, Salamanca, 1994).

În anul 2000, la Dakar, la Forumul mondial al educației pentru toți, au scos în evidență faptul că „Trebuie incluși în școală toți copiii, și cei provenind din cadrul minorităților lingvistice, etnice sau culturale, copii din grupuri îndepărtate sau nomade, copiii străzi sau care lucrează, copiii cu dizabilități sau cei talentați”, iar „sistemele educaționale trebuie să fie incluzive și să se caute în mod activ să cuprindă copiii care nu merg la școală și să răspundă cu flexibilitate la situațiile și nevoile tuturor elevilor”. Cu siguranță cele prezentate mai sus, sunt idealuri. Din păcate, în zilele noastre ne confruntăm din ce în ce mai des cu astfel de probleme, iar cei responsabili cu politicile educaționale nu acordă importanța necesară acestei probleme și nu respectă în totalitate drepturile acestor indivizi, drepturi evidențiate în Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, din 2006 (accentul pe comprehensiune și demnitate…) – Legea nr. 221/2010 în România.

Articolul 24 – Educația:

…Se va asigura un sistem educațional incluziv la toate nivelurile și pe toată durata vieții, cu scopul de:

a-i dezvolta pe deplin potențialul uman, simțul demnității

și al stimei de sine, spre consolidarea respectului

pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului

și pentru diversitatea umană;

a-și dezvolta personalitatea, talentele și creativitatea

proprii persoanelor cu dizabilități, precum și a abilităților

lor mentale și fizice, la potențial maxim;

a da posibilitatea persoanelor cu dizabilități să participe

efectiv la o societate liberă.

În îndeplinirea acestui drept, Statele Părți se vor asigura că:

Persoanele cu dizabilități nu sunt excluse din sistemul general de educație pe criterii de dizabilitate, iar copiii cu dizabilități nu sunt excluși din învățământul primar gratuit și obligatoriu sau din învățământul secundar din cauza dizabilității;

Persoanele cu dizabilități au acces la învățământ primar incluziv, de calitate și gratuit, și la învățământ secundar, în condiții de egalitate cu ceilalți, în comunitățile în care trăiesc…”.

Integrarea nu se poate realiza, ca proces psihologic decât în corelare cu integrarea socială care este un proces de încorporare, de asimilare a individului în unități și sisteme sociale cum ar fi:

Familia,

Școala,

Colectivele,

Societatea.

(informații despre grupul sportiv- Grigore Vasilica, gimnastică de bază)

B. Nije afirmă că ”integrarea înseamnă să ți se permită să fii capabil de a fi tu însuți printre ceilalți” (apud Popovici, 1999). Astfel spus, integrarea face referire la relația stabilită între individ și societate, care poate fi analizată având în vedere mai multe niveluri, de la simplu la complex, astfel putem vorbi despre:

Integrare fizică- reprezintă nivelul incipient al integrării ce permite persoanelor cu cerințe educaționale speciale satisfacerea nevoilor de bază, reducerea distanțelor fizice față de ceilalți copii, utilizarea în comun a unor materiale și echipamente în procesul didactic, spații, plasarea în mediul obișnuit a copiilor cu diferite tipuri de dizabilități. Acest nivel de integrare educațională nu presupune neapărat activități comune, ci mai degrabă utilizarea în comun a unor spații, dotări, tot ceea ce ține de ambient, facilitarea accesului în spațiile de interes public. Este cel mai ușor de asigurat acest nivel, deoarece are rolul de a reduce reincluziunea persoanei în dificultate și dependeța acesteia de ceilalți și contribuie la îmbunătățirea imaginii de sine prin utilizarea comună a anumitor spații, dotări etc.

Integrare funcțională – presupune posibilitatea accesului persoanelor cu cerințe educaționale speciale la utilizarea tuturor facilităților și serviciilor oferite de mediul social/comunitate pentru a asigura un minim de confort. Din punct de vedere pedagogic acest nivel al integrării presupune participarea în comun la procesul educațional, alături de ceilalți copii din clasa obișnuită, din care să rezulte asimilarea anumitor cunoștințe și dezvoltarea unor abilități.

Integrarea socială- integrarea lor în societate nu trebuie să prezinte un act de caritate, deoarece această integrare prezintă un drept legitim al lor, prin urmare e normal ca ei sa aibă adaptările și facilitățile destinate îmbunătățirii calității vieții. Termenul de integrare socială face referire la relațiile sociale stabilite între copiii cu cerințe educaționale speciale și ceilalți membri si comunității. Această relație este influențată de atitudinea, respectul și stima pe care o au membrii comunității față de persoanele cu cerințe educaționale speciale. Astfel spus, acest nivel al integrării face referire la includerea copilului cu cerințe educaționale speciale în toate activitățile din viața școlară, fără a face apel la discriminare. Integrarea socială are la bază faptul că persoana aflată în dificultate se poate folosi fără a avea limite la toate facilitățile create și stipulate oficial, iar fenomenul de incluziune ține de cutuma socială și nu mai este nevoie să se facă apel la recomandări și dispoziții din partea unei autorități anume.

Integrare personală- presupune dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu persoane semnificative, în diferite perioade ale vieții, fiind incluse diferite categorii de relații, în funcție de vârsta subiectului. Pentru ca integrarea să fie eficientă copilul trebuie să aibă o relație cât mai apropiată cu familia, aceasta fiind ca primă condiție de a avea succes în vederea integrării personale.

Integrare societală- acest nivel de integrare face referire la asigurarea unor drepturi egale și respectarea autodeterminării persoanei cu cerințe educaționale speciale , realizându-se atunci când copilul dobândește sentimentul de apartenență și participare la viața socială, a comunității. Acest nivel este cel mai înalt de acceptare socială făcând din inițiativele de valorizare a potențialului fiecărui individ o practică obișnuită, reușind astfel, o persoană cu cerințe educaționale speciale să se afirme în calitate de cetățean producător de bunuri și valori, dar și ca personalitate. Integrarea optimă face ca diferitele deficiențe să devină irelevante, ideoarece accentul este pus pe calitățiile unei persoane cu cerințe educaționale speciale, ci nu pe ceea ce el nu poate face.

Toate aceste niveluri se află într-o relație de interdependență constituindu-se ca un continuum ce presupune creșterea progresivă a sferelor de cupirndere, de la primul nivel, cel de integrare fizică, până la cel din urmă în care sunt incluse toate celelalte niveluri. Aceste niveluri sunt valabile în toate tipurile de integrare umană având următoarea reprezentare grafică:

Fig.x Niveluri de integrare

În ultima vreme este tot mai des întâlnit conceptul educație incluzivă, el are la bază principiul dreptului egal la educație pentru toți copiii, indiferent de mediul social sau cultural din care provin, religie, etnie sau condițiile de mediu în care trăiesc.

Literatura de specialitate, psihopedagogică, deține mai mulți termeni, referitori la modul de abordare a problematicii persoanelor cu nevoi speciale care pot clarifica o serie de delimitări în înțelegerea cât mai corectă a acestor fenomene care fac parte din acest concept.

Aspectul medical – deficiența – se referă la deficitul stabilit prin metode și mijloace clinice sau paraclinice, explorări sau alte evaluări folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natură mintală, senzorială, psihice, motorie sau de limbaj.

Aspectul funcțional – incapacitatea/ dizabilitatea – reprezintă o pierdere, o diminuare totală sau parțială a posibilităților fizice, mintale, senzoriale etc., consecința a unei deficiențe care împiedică efectuarea normală a unor activități

Din cauza acestor forme de manifestare, incapacitatea conduce la modificări de adaptare, la un anumit fel de comportament, rezultând ca această incapacitate reprezintă chiar perturbarea capacității de îndeplinire a unor activități sau a unui comportament. Această tulburare poate avea atât un caracter reversibil cât și ireversibil, dar și progresiv sau regresiv

Aspectul social – rezumă, de fapt, consecințele deficienței și așe incapacității, cu manifestări variabile în raport cu gravitatea deficienței și cu exigențele mediului. Pe plan social, aceste consecințe sunt folosite în noțiunile de handicap, respectiv inadaptare, manifestându-se sub diferite forme: inadaptare propriu-zisă, marginalizare, inegalitate, segregare excludere.

Potrivit literaturii de specialitate, integrarea obiectivă are loc atunci când elevul/copilul este transferat în școala publică, deoarece atât școala cât și colectivul se adaptează la reacțiile noului venit, iar atunci când are loc această așa numitul „debut școlar” în școala de publică, conceptul de integrare face referire la adaptarea, socializarea și îngăduința colectivului.

Incluziunea este diferită de integrare, datorită faptului că ea implică modificarea structurală și funcțională de ambele părți, atât pentru cel care urmează a fi integrat, dar și pentru cei care primesc/ includ în interiorul lor noi elemente, iar în integrarea copiilor în învățământul de masa se face referire la primirea de noi membrii care au nevoie de sprijin pentru adaptare, integrare și socializare de către un grup, clasă sau școală. Acceptarea de către grup, școală a acestor copii cu nevoi speciale reprezintă doar un pas numindu-se „integrarea fizică a copilului” și nu adevărata incluziune.

Educația incluzivă este „… unul dintre mijloacele disponibile care ajută la o dezvoltare mai profundă și armonioasă a oamenilor și care reduce sărăcia, excluziunea, ignoranța oprimarea și războiul” (Comisia Internațională pentru Educație pentru sec. XXI 1996). Educația incluzivă a pornit de la convingerea că dreptul la educație este unul din drepturile fundamentale ale omului și temelia unei societăți drepte. Pentru realizarea acestui drept, Mișcarea EDUCAȚIE PENTRU TOȚI, promovează accesul tuturor copiilor la educația de bază.

Incluziunea face referire la faptul că toți copii trebuie să participe în viața și activitățile școlii, indiferent de nevoile pe care le au. Primul Index pentru incluziune a fost publicat în anul 2000 de Centrul de Educației Incluzivă în Londra, care este utilizat și astăzi peste tot în lume, unde incluziunea este definită ca „procesele de creștere a gradului de participare și de reducere a gradului de excludere a copiilor din culturile, Curriculum-ul și comunitățile școlilor locale”. În acest context, atât incluziunea cât și segregarea nu sunt stări fixe, iar școlile se îndreaptă pas cu pas spre incluziune, rezolvând problema segregării.

Incluziunea este diferită de integrare, deoarece când este vorba de integrarea copiilor în învățământul de masă se face referire la primirea de noi membri care au nevoie de sprijin pentru adaptare, integrare și socializare în cadrul unui grup, clasă sau școală. Acceptarea de către grup, clasă, școală a acestor copii cu nevoi speciale reprezintă doar un pas numindu-se „integrarea fizică a copilului” și nu adevărata incluziune. Pentru ca incluziunea să aibă loc și să fie de succes, ea implică modificarea structurală și funcțională de ambele părți, atât pentru cel care urmează a fi integrat, dar și pentru cei care primesc/includ în interiorul lor noi elemente.

Educația fizică și sportul contribuie la procesul de transformare a copilului în adult și la integrarea acestuia în societate. Prin simplul fapt că îl capacitează pe subiect cu competențe de ordin motric, biologic, psihic, moral și funcțional cele două activități au devenit indispensabile atât dezvoltare armonioasă a personalității umane cât și procesul de socializare. Prin practicarea exercițiilor fizice, se dezvoltă apartenența la un grup, se oferă ocazia valorificării ideilor și a acțiunilor personale, se asigură recunoașterea valorii individului, se favorizează dezvoltarea capacității de apreciere și autoapreciere, care sunt elemente foarte importante pentru formarea imaginii de sine, realizându-se acceptarea și promovarea unui comportament moral conștient. Pe lângă dezvoltarea capacității motrice, educația fizică și sportul influențează considerabil dezvoltarea cognitivă și afectivă. Activitățile desfășurate în cadrul educației fizice și sportului nu sunt exclusiv de natură motrică, deoarece prin intermediul mișcării, care este inclusă într-o activitate planificată și organizată, se obțin modificări substanțiale în capacitatea subiecților de a analiza situații, de a rezolva probleme, de a lua decizii și de a acționa. Astfel, se stimulează activitatea intelectuală, cea care este responsabilă de dobândirea de către subiecți a cunoștințelor despre deprinderi, despre activități, despre mișcare, despre fitness.

Dorința de afiliere la grup reprezintă motivul principal pentru care oamenii și copiii, în special, participă la activități motrice cu caracter recreativ sau competițional, în același timp apartenența la grup îi obligă să respecte anumite reguli, normele de comportament, valorile pe care acesta le promovează și să aibă atitudine de acceptare a celuilalt.

Plecând de la remarca lui N. Titulescu, care spunea că „idealul este în sine o realitate în devenire”, (A. I. Bichescu, (2011) arată că pentru a spera ca idealul să devină o realitate „este nevoie ca întregul proces educațional să se plieze pe cerințele sociale, contribuind astfel împreună la educarea unui om cu o personalitate complexă care să poată răspunde solicitărilor societății care îl formează. Idealul însă nu trebuie înțeles ca un model standard, impus de-a lungul timpului, ci el are un caracter dinamic, adaptabil cerințelor sociale, fiind supus în permanență modificărilor: «diferitele tipuri de educație însă, așa cum ni le arată istoria educației, au variat o dată cu tipurile de societate, căci educația țintește să înlesnească procesul de realizare a tendințelor sociale și să pregătească pe indivizi pentru funcția pe care trebuie să o exercite în societate» (P. Honigsheim, apud. P. Andrei, 1997)”.

Nu mai reprezintă un secret pentru nimeni în momentul de față că activitățile sportive au o contribuție importantă la coeziunea socială, precum și la formarea unor societăți mai bine integrate. Având în vedere și cerința „Toți locuitorii trebuie să aibă acces la sport” impusă în Cartea albă privind sportul a Comisiei Comunităților Europene, prezentată la Bruxelles (2007), cu atât mai mult trebuie să se asigure copiilor cu dizabilități de comportament cât mai multe oportunități de a practica activitățile fizice. În acest sens, „este necesară abordarea necesităților specifice și a situației grupurilor insuficient de bine reprezentate, iar rolul special pe care sportul îl poate avea pentru tineri, pentru persoanele cu handicap și pentru cei ce aparțin unor categorii defavorizate trebuie să fie luat în considerare” (Comisia Comunităților Europene, 2007, p.7).

Pe lângă aceasta, Epuran și Horn (1985), fig. 1, subliniază că „sportul răspunde plenar nevoii de afiliere, indiferent dacă e vorba de un individ sau de un grup social. Cea mai simplă formă de manifestare a nevoii de afiliere este căutarea contactului uman, care în sport se realizează nu numai sub forma coexistenței (antrenamente comune) sau a cooperării la nivelul echipei, ci și în cadrul întâlnirilor cu adversarii în competiții. O altă formă pe care o îmbracă tendința de afiliere o constituie căutarea grupului, dorința de integrare într-un colectiv de indivizi organizați și uniți prin interese și acțiuni comune, dorința de a participa la viața grupului și de a juca un anumit rol în colectiv, tendință satisfăcută în mare măsură de activitatea sportivă. O a treia formă sub care se manifestă tendințele sociale se referă la nevoia de integrare în cadrul instituționalizat în care se desfășoară activitatea sportivă – instituții ce impun respectarea anumitor regulamente, norme etc.”.

Fig. 1. Forme de manifestare ale nevoii de afiliere (după Epuran & Horn)

Socializarea, alt concept aflat în relație cu integrarea și incluziunea, reprezintă un ansamblu de procese prin care un individ încorporează normele și valorile societății în care trăiește. Consistând în încorporarea regulilor, legilor, obiceiurilor, normelor unei societăți, ea are ca scop de a-i permite individului să posede un ansamblu de cunoștințe comune și să contribuie la învățarea regulilor sociale exterioare de către individ și la consolidarea solidarității dintre grupurile sociale (R. Boudon, 1997).

Acest proces de socializare conține două faze (fig. 2): socializarea primară, ce are loc în copilărie și cea secundară, ce se întinde pe toată durata vieții sociale ale individului.

Fig. X Faze ale socializării

Educația fizică și sportul este important factor care favorizează procesul de socializare al copiilor, iar lecția de educație fizică și sport vizează, în egală măsură, atât individul, cât și grupul. O socializare individuală se realizează în momentul în care individul asimilează atitudini, valori, concepții sau modele de comportament specifice grupului. Socializarea prin sport semnifică măsura în care atitudinile, valorile, deprinderile și regulile învățate în sport se transferă și se manifestă în alte sfere sociale.

Având în vedere că principalii beneficiari ai orei de educație fizică și sport sunt copiii, deoarece copilăria reprezintă principala perioadă în care activitatea motrică are o importanță vitală pentru socializare, înțelegem că prin implicarea copiilor la lecția de educație fizică și sport, ei dobândesc și își dezvoltă valori pozitive ca: fairplay-ul, responsabilitatea, spiritul de competiție și stima de sine. Unii cercetători chiar au arătat faptul că implicarea copiilor la lecția de educație fizică și sport a avut rezultate pozitive în ceea ce privește schimbările comportamentale și atitudinile majore ale acestora.

3.2. Principiile și responsabilitatea educației incluzive

Principiile generale ale educației incluzive

Majoritatea acestor principii sunt preluate din societate, ele asigurând cadrul referențial și orientativ general, acestea sunt:

principiul dreptății sociale – face referire la egalitatea în drepturi, fără a se face discriminare;

principiul egalității șanselor și oportunităților – se referă la participarea oricărei persoane, alături de celelalte persoane într-un mediu social, economic, cultural, același pentru toți;

principiul opțiunilor și deciziilor reale – acest principiu asigură dreptul la opinie și la acțiune responsabilă implicată;

principiul noncategorizării – are în vedere evitarea clasificărilor sau acordarea unor atribute/apelative în rândul comunităților umane, ca urmare a unor criterii formale;

principiul nonsegregării – se caracterizează prin evitarea a practicii de separare, izolare, a unor grupuri minoritare;

principiul normalizării – presupune, într-o viață cotidiană și unică pentru toți oamenii, asigurarea unei existențe cât mai normale;

principiul dezinstituționalizării – presupune extragerea persoanelor cu cerințe educaționale speciale din cadrul unor medii destinate doar acestor persoane și dispensarea acestora într-un mediu cât mai natural, firesc fiecărui individ.

principiul integrării – presupune ca orice individ să aibă locul lui într-o societate.

principiul incluziunii – presupune existența tuturor indivizilor, printre și împreuna cu noi.

Principii specifice

principiul rejecției zero – presupune cuprinderea a oricărui caz de elev cu cerințe educaționale speciale în sfera educației integrate și a școlii incluzive;

principul respectării proporției naturale- presupune ca procentajul educabililor cu cerințe educaționale speciale într-o clasă integratoare să nu depășească nivelul maxim de 10%;

principiul libertății de opțiune instituțională- presupune că elevii interesați pot avea o opinie proprie în ceea ce înseamnă alegerea unei școli incluzive sau integratoare dintr-o comunitate sau zonă;

principiul eterogenității globale se referă la cuprinderea într-o școală sau clasă incluzivă a educabililor, în mod natural, spontan, dar real;

principiul omogenizării minim-acceptate- presupune că acei puțini educabili cu cerințe speciale dintr-o clasă integratoare să prezinte același tip de deficiență, nepermițându-se sub nicio formă dizabilități diferite;

principiul valorificării diferențelor- presupune profitarea exclusiv în scop integrativ de energia socioeducațională rezultată din eterogenitatea și diferențele din grupurile educaționale ale unei școli incluzive;

principiul integrării exhaustive face referire la acoperirea tuturor modurilor și gradelor posibile de integrare;

principiul continuității în integrare – presupune desfășurarea într-o manieră fluentă, de preferință lentă, fără salturi, ruperi de ritm, întreruperi sau reveniri, a programului de integrare educativă;

principiul colaborării continue și intense în educația integrată – presupune interacțiuni concrete și frecvente ale unor persoane cu diferite arii de competență;

principiul mainstreaming-ului rațional, sistematic și continuu – face referire la introducerea copiilor cu cerințe educaționale speciale în curentul principal al educației cu toată responsabilitatea, dar cu perseverență și promptitudine;

principiul adaptării, dezvoltării și diversificării curriculare se referă la faptul că întotdeauna trebuie plecat de la un curriculum existent deja;

principiul interacțiunii în predare presupune corelarea activității curente a doi agenți educativi, în clasă, la lecție, dincolo de interacțiunea substanțială a fiecăruia dintre ei cu educabilii;

principiul învățării interactive – mută accentul de pe învățarea academică pe învățarea în grup;

principiul dezvoltării rețelelor de sprijin – face referire la creșterea locurilor în care se află eventualele resurse ale integrării educative;

principiul economiei de sprijin în integrare- pune accentul pe sprijinul care este acordat elevilor cu cerințe educaționale speciale, atunci când aceștia au nevoie de el, în mod special;

principiul oportunizării resurselor în educația integrată – acest principiu se referă la abilitatea și inspirația pragmatic speculativă de a se profita de tot și de orice se află la îndemână ca resursă, indiferent ca acestea sunt speciale sau nu;

principiul evaluării curriculare- face referire la curriculum ca obiect al evaluării, atât la curriculumul de la care se pornește, care trebuie să fie foarte bine explorat și estimat pentru valorificarea ulterioară prin adaptări succesive, el trebuie să fie realist, relevant, flexibil, oportun și deschis la adaptări ulterioare;

principiul evaluării în raport cu nevoile – nevoile copiilor cu cerințe educaționale speciale devin un reper unic și operațional de evaluare;

principiul evaluării pozitive – face referire la faptul că obiectul evaluării îl constituie doar în progresele realizate de aceștia;

principiul evaluării factuale- face referire la evitarea unor obiecte educaționale operaționalizate, riguros prestabilite, fixist și obsesiv așteptate și evaluarea faptelor concrete;

principiul ultimei alternative educaționale – în acest principiu se subliniază faptul că educația integrată/incluzivă reprezintă pentru elevul cu cerințe educaționale speciale o ultimă alternativă viabilă;

principiul toleranței minime – sunt vizate grupurile țintă și sensibilizarea acestora pentru implicarea în educația integrată/incluzivă;

principiul convergenței perspectivelor reclamă aromnizarea punctelor de vedere ale instanțelor implicate în integrare/incluziune;

principiul autonomiei;

principiul mediului minimal restrictiv;

principiul învățării practice pe parcursul vieții, intervine în mediul social, în viața de zi cu zi a unei persoane cu cerințe educaționale speciale, chiar și atunci când acesta a părăsit cadrul formal a educației incluzive;

principiul demnității riscului – face referire la faptul că educabilii cu cerințe educaționale speciale au dreptul în evoluția lor la situații de viață și activitate care implică și un risc minim acceptat ca strict necesar.

Principiile moderne ale educației incluzive

Principiul drepturilor egale – reprezintă dreptul la: îngrijire, educație și instruire specială care îi poate ajuta să se bucure de o viață decentă, care să le asigure demnitatea și facilitarea participării la viața unui colectiv.

Principiul egalizării șanselor în domeniul educației reprezintă procesul de școlarizare a copiilor cu CES să aibă loc , în cadrul sistemului general de învățământ, prin eliminarea discriminării.

Principiul intervenției timpurii face referire la intervenția, reabilitare/ reeducare și integrare la vârste mici, pentru că diferențele dintre copiii obișnuiți și cei cu deficiențe sunt mai greu observabile, iar șansele de integrare ulterioară în viața școlară sunt mult mai mari pentru copiii care au acces la învățământul preșcolar alături de copiii obișnuiți.

Principiul asigurării serviciilor de sprijin accentul este pus atât copiii cu CES cât și persoanele care lucrează cu aceștia, inclusiv serviciile de consultanță/ consiliere a acestora presupunând diferite tipuri de resurse (financiare, materiale, umane, instituționale).

Principiul normalizării presupune asigurarea condițiilor unei vieți normale pentru persoanele cu CES în așa fel încât acestea să se ridice la standardele după care trăiesc majoritatea membrilor comunității. Normalizarea se bazează pe formula școlii active: learning by doing (a învăța făcând tu însuți)- iar cel mai important scop educativ adresat copiilor cu nevoi speciale este dobândirea competenței sociale.

Normalizarea sau condiții de viață normale presupun:

Un ritm cotidian: muncă/ odihnă/ loisir/ locuință personală;

Un ritm săptămânal: zile lucrătoare/ nelucrătoare;

Un ritm anual: odihnă și vacanță/ concediu;

Un ciclu de viață: copilărie/ adolescență/ tinerețe/ vârsta adultă/ bătrânețe;

Principiul dezinstituționalizării presupune reformarea instituțiilor de asistență și ocrotire pentru persoanele cu CES, în direcția creșterii gradului de independență și autonomie personală a asistaților, pentru o inserție optimă în cadrul vieții comunitare de care aceștia aparțin.

Principiul dezvoltării se referă la faptul că toate persoanele cu cerințe speciale sunt capabile să parcurgă etapele de creștere, învățare și dezvoltare, indiferent de severitatea deficiențelor, în concordanță cu potențialul de care aceștia dispun.

În urma celor prezentate mai sus putem sublinia faptul că incluziunea are la baza principiul în care școlile trebuie sa primească toți copii, indiferent de condiția lor fizică, intelectuală, socială, emoțională, lingvistică, de asemenea să se adapteze și să răspundă nevoilor acestor copii. Incluziunea presupune o acțiune concentrată în întregul sistem educațional ținând cont de:

legislația;

colaborarea interministerială;

sisteme adecvate de finanțare;

instruirea profesorilor de sprijin;

metode de predare incluzivă;

promovarea respectului pentru diversitate, nondiscriminarea în școli;

analiza și adaptarea curriculară, a resurselor pentru predare în clase; sprijin individualizat adecvat;

respectul pentru copil, ca să învețe în limbajul mimicogestual și prin toate formele adecvate de comunicare.

3.3. Delimitări conceptuale privind dizabilitățile comportamentale

Modalitate de a acționa și de a reacționa în anumite împrejurări sau situații; conduită, purtare, comportare (DEX `09).

Comportamentul problematic sau provocator, este un termen recent adoptat pentru a descrie cu exactitate acele comportamente aberante, disruptive, disfuncționale sau inadaptative.

Definiția acceptată în literatura de specialitate este aceea conform căreia comportamentele problematice sunt acele comportamente atipice din punct de vedere cultural, care datorită intensității, frecvenței sau duratei cu care se manifestă pot pune în pericol sănătatea sau viața persoanei sau a celor din jur, sau pot limita accesul persoanei la anumite facilități comunitare (Emerson, 2001). În afară de diferitele traume pe care le provoacă comportamentele problematice ale membrilor familiei, persoanelor care lucrează cu aceștia sau alte persoane expuse, aceste traume au fost asociate de cele mai multe ori cu stres, burnout și reacții emoționale negative din partea celor implicați (Hasting, 2002; Lambrecht, 2008, Mills, 2010). Literatura de specialitate arată comportamentele problematice ale copiilor că sunt direct relaționate cu stresul, starea de bine precară și sentimente de depresie și anxietate în rândul părinților (Kring et al., 2004; Baker, Blacher & Olsson 2005; Pottie & Ingram, 2008; Abbeduto et al., 2004; Cummins, 2001; Lainhart, 1999).

Abaterile comportamentale fac parte din categoria fenomenelor de inadaptare ce pot apărea la toate nivelurile de vârstă, ele sunt determinate de o multitudine de cauze. Observând comportamentul ca o acțiune a relației dintre dezvoltarea psihică și dezvoltarea personalității dar și mediul ambiant în care trăiește individul, putem contura faptul că tulburările de comportament sunt abateri de la normele și valorile umane pe care le promovează un anumit tip de societate. Din punct de vedere psihologic, cei care au un astfel de comportament prezintă dezechilibrare sau stare deficitară în unul sau pe toate palierele: maturizării psihice, structurii conștiinței de sine și a conștiinței sociale, asimilării normelor și valorilor social-culturale, structurii motivațional-caracteriale, maturizării sociale.

3.3.1. Forme și cauze ale dizabilităților comportamentale

Cele mai des întâlnite forme ale comportamentelor pot fi sintetizate în trei marin categorii:

Comportamente de autovătămare – care pun în pericol pe termen lung sau scurt viața sau sănătatea față de propria persoană;

Comportamente agresive – care pun îi în pericol pe ceilalți;

Comportamente stereotipe – comportamente repetitive, fără un scop identificabil (Rojahn et al., 2010; Rojahn et al., 1989).

Copiii cu astfel de comportamente enumerate mai sus prezintă dificultăți în respectarea anumitor reguli față de alți copii de aceeași vârstă, dar fără probleme. Ei ajung de cele mai multe ori să aibă conflicte în mediul în care trăiesc fie acesta școala, unde un copil își petrece cel puțin în medie de 4 ore pe zi, sau membrii ai familiei. Putem spune că anumite comportamente sunt normale, deoarece există mai multe faze în care aceste manifestări sunt mai pregnante. Un exemplu concret sunt copiii cu vârste cuprinse între trei și patru ani care au crize de furie intense, însă ele devin tot mai rare pe la patru-cinci ani. Situația se schimbă la vârsta pubertății, conflictele cu părinții iau amploare, iar aici putem contura faptul că în jurul vârstei pubertare se întrece limita unui comportament normal, din cauza conflictelor apărute cu persoanele adulte. Aceste probleme comportamentale sunt manifestate mai ales în relațiile cu persoanele de încredere, fie că sunt adulte, fie că sunt de aceeași vârstă. De obicei acest comportament este manifestat față de mai mule persoane. Gradul de răspândire al problemelor comportamentale la mai multe situații este un indicator al severității tulburării. Cu cât problemele apar în mai multe situații cu atât sunt mai grave manifestările.

Manifestările comportamentale sunt trăite în plan intern cât și în plan extern și au un efect circular. Ele au consecințe asupra individului, menținând sau modificând caracteristicile care stau la baza declanșării acțiunilor respective. Pe plan intern, putem vorbi despre o categorie de tulburări comportamentale cum ar fi:

Anxietatea;

Instabilitatea afectivă și depresii;

Ostilitatea;

Neacceptarea colaborării cu cei din jur;

Slabă dezvoltare afectivă și indiferență;

Trăirea unor tensiuni;

Repulsii față de activitate;

Dereglarea unor funcții psihice.

Iar pe plan extern principalele cauze ale dizabilităților comportamentale le întâlnim în:

Climatul familiei – copii fac parte din familii în care predomină conflictele și tensiunile, se consuma alcool, tutun, dar și substanțe, toate acestea favorizează preluarea acestor modele de conduită, iar copii la rândul lor le transpun în relațiile lor sociale, dar, din păcate și în mediul școlar.

Componența familiei – cele mai frecvente tulburări de comportament sunt în cazul familiilor în care unul din părinte lipsește în procesul de educație al copilului din cauza divorțului, iar mai nou și a faptului că unul sau ambii părinți sunt plecați în străinătate față de cei în familiile în care unul dintre părinți a decedat.

Nivelul de educație al părinților – acesta influențează traseul educațional al copiilor lor, adaptarea la mediul școlar, succesul școlar.

Modelul educativ al familiei – are un rol foarte important în dezvoltarea copilului si formarea sa ca om al societății, deoarece în acest mediu pot fi întâlnite atât influențe pozitive, cât și negative.

Literatura de specialitate scoate în evidență faptul că tulburările de comportament specifice vârstei copilăriei, apar pe fondul unor tulburări de dezvoltare și determina o încetinire a dezvoltării prin menținerea infantilismului, o dezvoltare inegala în palierele psihice. De asemenea. Tulburările comportamentale pot apărea și din cauza influențelor negative ale anturajului. Aceste influențe apar în urma lipsei de supraveghere a copiilor, dar și din lipsa de autoritate pe de-o parte, dar și prin autoritate excesivă a părinților. Neantrenarea copilului în activitate, carențele afective din sânul familiei, împreună cu o educație titanică, pot duce la părăsirea domiciliului sau chiar vagabondaj, deoarece aceste fenomene determina trăsături de subestimare ale copilului.

Imaginea de sine a copilului constituie o direcție esențială, deoarece el nu ajunge la o anumită cunoaștere despre sine numai pe calea autoaprecierii, ci și prin relaționare interpersonală, prin compararea succesivă cu imaginile pe care el și le formează despre alții și cu imaginile pe care alții și le formează despre el. Aprecierea adultului are efecte pozitive asupra imaginii de sine determinând performanțele, locul în grup și diferențe sale față de ceilalți.

Cel mai important rol în cadrul procesului de integrare a copiilor cu dizabilități comportamentale îi revine consilierului școlar, el este abilitat și poate folosi o multitudine de tehnici și metode de consiliere, care să pot schimba sentimente, atitudini ce stau la baza acestor tulburări. Pentru ca procesul de integrare să fie unul de succes, fiecare profesor ce predă la o clasa cu asemenea copii, trebuie să colaboreze cu psihologul și consilierul școlar și să fie interesat de marile sau micile probleme pe care le au acești copii. Profesorii sunt persoanele care își petrec aproape cel mai mult timp cu copii, iar comunicarea dintre ei trebuie să se desfășoare cu ușurință indiferent de dizabilitățile comportamentale ale acestora. Datorită faptului că profesorul își petrece foarte mult timp în mijlocul copiilor, putem spune că el este cel care are o bună cunoaștere a naturii umane, deoarece ea este necesară în înțelegerea și acceptarea celor din jur, indiferent de calitățile sau defectelor acestora.

Se pot distinge trei tipuri de dificultăți de ordin comportamental:

Nivel scăzut – comportament neadecvat, întâlnit de obicei în clasă, cum ar fi intervențiile inoportune, întreruperea celorlalți;

Nivelul mediu – comportamentul provocator, care poate fi întâlnit și în clasă, dar și în afara ei, cum ar fi strigătul, cearta cu profesorii, intimidarea celorlalți elevi;

Nivel ridicat – comportament distructiv accentuat, cum ar fi sfidarea , hărțuiala, agresiunea și violența. (Gherguț, A., 2006, p.187).

Cele mai evidențiate cauze ale dizabilităților comportamentale se regăsesc în:

Abilități slabe de baza;

Oportunități și aspirații limitate;

Slabe relații cu alți elevi, cu părinți/supraveghetori sau profesori;

Presiunea celorlalți de a se purta într-un anume fel, fapt care poate duce la expunerea abuzului fizic sau sexual;

Faptul că au fost victime ale rasismului sau discriminării. (Gherguț, A., 2013, p. 352).

3.4. Valențele incluzive ale Educației fizice și sportului

Educația fizică și sportul sunt activități cu un caracter profund social. Includerea persoanelor cu disabilități în colectivele cu persoane obișnuite, reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte al vieții moderne. Includerea în lecțiile de educație fizică și sport sau în activitățile de practicare a exercițiilor fizice, a persoanelor cu disabilități este benefică pentru întreaga societate, este un important factor educativ. Școala trebuie să preia rolul de promotor în diseminarea mesajului de înțelegere și acceptare a drepturilor persoanelor cu dizabilități și să ajute la înlăturarea prejudecăților, a fricii și a concepțiilor eronate, sprijinind eforturile întregii comunități. Trebuie utilizate resursele educaționale care să ajute elevii să își dezvolte simțul individualității în relație cu problemele dizabilității.

Educația incluzivă se bazează pe principiile participării depline și a egalității, educația jucând un rol deosebit în definirea unui viitor pentru toți, din punct de vedere personal, social, cât și profesional.

Cel mai important loc, care să asigure dezvoltarea personală și includerea socială, care le permite copiilor să devină cât mai indepedenți, trebuie să fie sistemul educațional.

Incluziunea presupune o abordare largă a resurselor profesorului de educație fizică și sport în ciclul primar, gimnazial, liceal, pentru a ajuta încadrarea copiilor cu dizbilități în toată aria curriculară a educației fizice sși sportului. Scopul fiind stimularea profesorilor cu sugestiile strategiei de includere în procesul personal de predare.

Beneficiile incluziunii au efecte asupra tuturor, atât a copiilor cu dezabilități care au cea mai mare nevoie de atenție pentru a nu se simți marginalizați, a copiilor fără dizabilități, care prin practicarea educației fizice împreună cu acești copii cu nevoi speciale înțeleg importanța practicării exercițiului fizic și ceea ce se poate realiza în urma practicării lui, pentru profesori este benefică deoarece ei se simt capabili prin punerea în aplicare a metodelor incluziunii în orice abilitate combinată de predare.

I. Hanțiu (2013) spunea că „abordarea incluzivă în lecțiile de educație fizică și sport presupune respectarea de către profesori a următoarelor principii:

Aranjarea corespunzătoare a provocărilor de învățare în lecțiile de educație fizică și sport, astfel încât fiecare copil să aibă posibilitatea unei experiențe de succes și să predea la standarde cât mai înalte.

Să răspundă la diverse nevoi ale copilului având speranțe mari asupra a ceea ce trebuie predat pentru fiecare copil și să planifice predarea pentru ca toți copiii să ia parte la lecții deplin.

Evitarea eventualelor bariere în învățare și evaluare prin includerea copiilor cu nevoi speciale. Ajutorul pentru copii este, de obicei, o problemă de diferențiere de sarcini, echipament și planificare a timpului suficient pentru ca sarcina să fie îndeplinită.”

Beneficiile sunt mult mai numeroase dacă sunt plasate în educație fizică și sportul școlar. Responsabilii de școli, adică conducătorii școlilor, trebuie să ajute copii ca ia parte la activități potrivite prin creșterea numărului de oportunități, dar și să ajute la îmbunătățirea calității planificării și evaluarea profesorilor. Ei trebuie să dea o șansă tuturor copiilor să se implice în activități fizice în mod regulat, astfel succesul poate fi măsurat printr-un nivel înalt de participare.

Numeroși specialiști ai domeniului au subliniat faptul că viziunea incluziunii dă posibilitatea profesorilor să răspundă diverselor nevoi de învățare ale copiilor cu cerințe educaționale speciale, promovând 5 metode diferite și complementare, metode de includere în lecția de educație fizică și sport, acestea sunt:

Activitățile deschise – ele implică pentru toți copii aceleași sarcini, folosind modificări minime sau fără modificări:

unde incluziunea are loc ca o activitate deschisă la care copii participă în funcție de posibilitățile lor.

încălzirea dă posibilitatea de a efectua exerciții de streching și de ridicare a pulsului.

profesorul ajută la efectuarea exercițiilor de stretching și echilibru.

individualizarea trebuie făcută sub îndrumarea kinetoterapeutului.

Activitățile modificate – presupun schimbări făcute astfel încât sarcinile tuturor copiilor să fie incluse si să poată participa la un nivel apropiat posibilităților lor. Modificările pot fi făcute la echipament, spațiu, reguli, viteză de execuție, interacțiune și/sau poziții.

Activități paralele – fiecare joacă același joc, dar diferite grupuri joacă jocul pe căi (drumuri) diferite, în concordanță cu posibilitățile lor.

Activități sportive pentru dizabilități- presupune activități adaptate specifice diferitelor nevoi. La desfășurarea acestor activități pot participa și copii fără dizabilități.

Activități separate – ocazional, este indicat pentru cazuri individuale, să se joace separat de restul clasei sau de persoane cu dizabilități, chiar și în cazul de probe separate, însă aceasta nu trebuie să ducă la excludere.

Educația fizică și sportul contribuie la procesul de transformare a copilului în adult și la integrarea acestuia în societate. Prin simplul fapt că îl capacitează pe subiect cu competențe de ordin motric, biologic, psihic, moral și funcțional cele două activități au devenit indispensabile atât în procesul de socializare cât și în în cel de dezvoltare armonioasă a personalității umane. Prin practicarea exercițiilor fizice, se dezvoltă apartenența la un grup, se oferă ocazia valorificării ideilor și a acțiunilor personale, se asigură recunoașterea valorii individului, se favorizează dezvoltarea capacității de apreciere și autoapreciere, care sunt elemente foarte importante pentru formarea imaginii de sine, realizându-se acceptarea și promovarea unui comportament moral conștient. Pe lângă dezvoltarea capacității motrice, educația fizică și sportul influențează considerabil dezvolarea cognitivă și afectivă. Activitățile desfășurate în cadrul educației fizice și sportului nu sunt exclusiv de natură motrică, deoarecce prin intermediul mișcării care este inclusă într-o activitate planificată și organizată, se obțin modificări substanțiale în capacitatea subiecților de a analiza situații, de a rezolva probleme, de a lua decizii și de a acționa. Astfel, se stimulează activitatea intelectuală, cea care este responsabilă de dobândirea de către subiecți a cunoștințelor despre deprinderi, despre activități , despre mișcare, despre fitness.

Dorința de afiliere la grup reprezintă motivul principal pentru care oamenii și copiii, în special, participă la activități motrice cu caracter recreativ sau competițional, în același timp apartenența la grup îi obligă sa respecte anumite reguli, normele de comportament, valorile pe care acesta le promovează și sa aibă atitudine de acceptare a celuilalt. Datorită acestora se realizează procesul de socializare, foarte important pentru că are ca rezultat dobândirea de către individ a competenței sociale.

Socializarea reprezintă un ansamblu de procese prin care un individ încorporează normele și valorile societății în care trăiește. Consistând în încorporarea regulilor, legilor, obiceiurilor, normelor unei societăți, ea are ca scop de a-i permite individului să posede un ansamblu de cunoștiințe comune și să contribuie la învățarea regulilor sociale exterioare de către individ și la consolidarea solidarității dintre grupurile sociale (R. Boudon, 1997).

Acest proces de socializare conține două faze: socializarea primară, ce are loc în copilărie și cea secundară, ce se întinde pe toată durata vieții sociale ale individului. Domeniul educației fizice și sportive este un mediu important care favorizează procesul de socializare din viața de familie.

Prin metode și mijloace specifice, educația fizică și sportul asigură un mediu educațional accesibil, cu puternice influențe formative și educative asupra persoanelor cu dizabilități. Comisia Europeană îndeamnă statele membre și organizațiile sportive să își adapteze infrastructura, pentru a putea permite accesul accestor persoane în participarea lor la programe și competiții special concepute. În ultima vreme educația fizică și sportul adaptat s-au impus ca subsisteme cu obiective specifice diferitelor timpuri de deficiențe. Structurile motrice adaptate, resurse materiale și organizatorice, reguli specifice permit facilitarea exprimării acestor persoane, conform propriilor sale abilități și capacități. Toate acestea permit crearea unei noi imagini de sine ce favorizează integrarea socială.

Programele moderne de educație fizică și sport adaptat promovează educația fizică incluzivă, prin cuprinderea în activități comune atât persoanele cu dezabilități cât și cele fără dezabilități.

Mediul socializant al educației fizice și sportului oferă modele de comportare transferabile în viața cotidiană, iar practicarea exercițiilor fizice trebuie să se desfășoare fără discriminări. În acest sens Comisia Europeană încurajează punerea la dispoziție a spațiilor destinate practicilor sportive și activităților fizice, ca instrumente de interacțiune socială pozitivă.

Educația fizică este considerată importantă în formarea indiviziilor și este apreciată ca un factor de socializare având importanță din ce în ce mai crescută în societatea modernă. Atât dezvoltarea biologică cât și trăsăturile psihice modelate de procesul de socializare continuă pe parcursul vieții pe măsura sumării și exercitării a noi roluri sociale și asimilări de noi experiențe. Daca în procesul de dobândire a uneia sau a alteia din aceste sarcini rezultă o serie de efecte negative printre care și lipsa de adaptare socială, creșterea anxietății, dezaprobarea socială, incapacitatea de exercitare a unor sarcini.

3.4.1. Efectele procesului de socializare prin intermediul educației fizice și sportului

Socializarea prin lecția de educație fizică și sport vizează, în egală măsură, atât individul cât și grupul. O socializare individuală se realizează în momentul în care individul asimilează atitudini, valori, concepții sau modele de comportament specifice grupului. Socializarea prin sport semnifică măsura în care atitudinile, valorile, deprinderile și regulile învățate în sport se transferă și se manifestă în alte sfere sociale.

Copiii, elevii, sunt principalii beneficiari ai orei de educație fizică și sport, deoarece copilăria reprezintă principala perioadă în care activitatea motrică are o importanță vitală pentru socializare. În prima etapă a vieții, copilul este sensibil în dezvoltarea cognitivă și morală, el își asumă roluri diferite, percepe faptul că este deosebit de ceilalți și învață să construiască relații cu ceilalți.

Prin implicarea copiilor la lecția de educație fizică ți sport, ei dobândesc și își dezvoltă valori pozitive de: fair-play, responsabilitate, spiritul de competiție și stima de sine. Chiar unii cercetători au arătat faptul că implicarea copiilor la lecția de educație fizică și sport au avut rezultate pozitive în ceea ce privește schimbările comportamentale și atitudinile majore ale acestora.

Majoritatea abordărilor din perspectiva învățării sociale au fost legate de teorii funcționaliste (Therberge, 1984), care văd procesul ca fiind unul al transmiterii de valori, al rececptării acestor valori și al modelării indivizilor înspre roluri prescrise (Giddens, 1979). Cercetătorii susțin faptul că abilitățile învățate în perioada copilăriei prin intermediul jocului sunt aplicabile la sferele sociale, politice și economice ale vieții de adult, iar dezvoltarea personală prin educație fizică și sport are loc prin orientări sociale,a unor practici și valori ce sunt transmise din generații în generații, având la baza educația fizică și sportul.

Educația fizică are un rol foarte important în procesul de socializare al copilului, deoarece acesta oferă ocazia de a cunoaște alți oameni și de a comunica cu ei, de a-și asuma roluri diferite, de a dobândi principalele deprinderi sociale, de a accepta anumite situații din activitatea de zi cu zi. Cu ajutorul activităților desfășurate în cadrul orei de educație fizică și sport, în cazul copilului, există un proces de învățare, de cunoaștere a lumii înconjurătoare, de achiziție a rolurilor prin intermediul acestei activități, fapt ce îl ajută pe acesta să devină un om sociabil. O mare importanță a socializării o are dezvoltarea personalității și găsirea identității de sine, iar lecția de educație fizică are în acest sens un rol foarte important, deoarece este un factor determinant al autoaprecierii, al creșterii stimei de sine. În literatura de specialitate există dovezi despre efectul pozitiv al activității fizice, asupra comportamentului deviant și asupra stării de bine a persoanelor cu dizabilități, iar toate aceste efecte pozitive nu fac altceva decât să asigure o bună dezvoltarea în ceea ce privește formarea elevilor ca viitori membrii ai societății, oameni sănătoși, din toate punctele de vedere, oameni pe care societatea se poate baza.

Fig.x. Planurile influențate de practicarea exercițiilor fizice

Sursa: A. I. Bichescu și colab. (2012, p. 597)

Viața socială desfășurată în cadrul orelor de educație fizică și sport devine importantă pentru că, lecția de educație fizică și sport oferă un cadru de formare și menținere a relațiilor sociale, deoarece este cel mai benefic cadru în dezvoltarea spiritului de echipă și solidaritate.

Numeroase studii au arătat faptul că activitățile sportive sunt asociate cu un comportament deviant redus și cu performanțe academice și sociale ridicate. În urma unei anchete pe grupuri de părinți, această anchetă a scos în evidență faptul că părinții văd atât lecția de educație fizică cât și activitățile sportive extracurriculare ca pe o temelie în vederea procesului de socializare a copiilor în spiritul unor valori și abilități ce merg dincolo de simplele beneficii ale participării în lecția de educație fizică și sport.

În perioada 2001-2003, anachetele lui Alwin, Dukes și Coaley, respectiv, Lareau, au arătat faptul că părinții cred cu tărie că domeniul educației fizice ajută la dezvoltarea unor calități de care copii au nevoie pentru a fi un om respectabil al societății. Printre valorile învățate prin sport se numără munca în echipă, fair-play-ul, disciplina, devotamentul, responabilitatea, respectul de sine, încrederea în sine ș.a (Mremer-Sadlik și Kim, 2007).

În anul 2003, în România, Ganciu a realizat un experiment prin care a urmărit să afle daca activitatea sportivă are legătură cu integrarea socială. Din rezultatele studiului său reiese faptul că grupul experimental realizează o integrare socială mult mai semnificativă decât grupul de control, media notelor de interare socială fiind de 8,47 pentru primul, iar de 7,15,pentru al doilea.

Alte studii (Șelărescu. 2004) arată că practicarea sistematică a sportului modelează armonios personalitatea. Toți subiecții investigați au menționat că activitatea fizică încurajează unele trăsături de personalitate precum tenacitatea, perseverența, voința, dârzenia și curajul. Totodată educația fizică disciplineză, formeză deprinderi de igienă fizică și mentală, toate acestea fiind necesare în procesul de socializare al copilului.

3.4.2. Beneficiile exercițiilor fizice la persoanele cu dizabilități comportamentale

De la începutul existenței sale, omul a depus efort fizic pentru a trăi, pentru a supraviețui. Timpul a trecut, iar mișcarea prin exercițiu fizic a dobândit un nou sens, omul încercând prin mișcare să-și educe trupul și intelectul. În urma practicării unei activități de timp liber individul se relaxează producându-se o uniune între el și natură, între el și întreg univers. Modul în care este percepută trecerea timpului într-o activitate sportivă de timp liber este diferit de modul în care este perceput în împrejurările vieții de zi cu zi.

Sportul este un fenomen contemporan și nu poate fi neglijat, iar oamenii sunt conștienți că în urma practicării exercițiilor fizice (activitățile sportive) își asigură o calitate a vieții ridicată.

Oamenii care înțeleg valoarea practicării activităților sportive și le promovează își asigură o componentă puternică a bunăstării și optimismul social.

Unii sociologi scot în evidență că funcția „fizică” a sportului, adică beneficiile lui asupra sănătății organismului, conduce la o funcție indirectă și anume aceea de stare de bine socială. Activitățile fizice și sportul produc un tonus fizic și psihic ridicat, senzația de relaxare și bună dispoziție, ele constituie un fel de compensare pentru anxietate și alienarea generate de muncă propriu-zisă, întrucât accesul la repaus și loisir procură elemente preparatorii și permite un echilibru fizic și psihic perturbat de muncă.

Astăzi, ar trebui să nu mai reprezinte un secret pentru nimeni beneficiile pe care le poate avea asupra organismului practicarea exercițiilor fizice sau a oricăror activități sportive

Putem exemplifica arătând influența exercițiului fizic asupra:

– stresului;

– anxietății;

– depresiei;

– stimei de sine;

– creierului.

Stresul și practicarea activităților fizice

Se pare că exercițiile aerobice susținute sunt cele mai recomandate pentru reducerea stresului. Fiind practicate pe parcursul a cel puțin câteva luni si sunt cele mai bune pentru înlăturarea stresului cronic. La fel ca în studiul anxietății și depresiei, practicarea exercițiilor fizice aduce o bună îmbunătățire în dispozițiile afective și în scăderea tensiunii.

Exercițiul fizic și anxietatea

Anxietatea este o stare de îngrijorare, frică sau tensiune care apare adesea în absența unui pericol real.

Dacă activitatea fizică este desfășurată în mod regulat trăirile de anxietate sunt reduse. Unele studii sugerează că exercițiile fizice sunt la fel de eficiente ca și meditația (Bahke și Morgan, 1978), biofeedback și medicamentele (Brooks și colab. 1998), dar nu la fel de eficiente ca și odihna, repausul sau distracția în reducerea anxietății ca stare. Oricum efectele exercițiului fizic durează mai mult decât cele produse de odihnă sau distracție.

Efectele practicării exercițiului fizic asupra depresiei

Sedentarismul este un factor negativ în apariția depresiei. Pentru prevenirea acestei stări sunt recomandate, practicarea exercițiilor fizice de cel puțin trei, patru ori pe săptămână, 20- 60 de minute pe zi.

Oamenii implicați în programe de exerciții ar trebui să crească treptat intensitatea efortului și lungimea activității. Acest proces treptat ajută la creșterea sentimentului de succes și minimalizează potențialul eșec pentru cei care doresc să progreseze prea repede.

Beneficiile practicării activității fizice în prevenirea depresiei apar de obicei, fără să țină cont de vârstă, sex, rasă sau statut social.

Exercițiul fizic și stima de sine

Complexitatea redusă a sinelui este un motiv pentru care exercițiul fizic are o influență asupra stimei de sine atât la tineri cât și la omanenii mai în vârstă.

Corpul fizic are un rol deosebit în identitatea de sine și stima de sine în societatea contemporană și va avea în continuare.

Sinele este un mod de a obține recunoaștere socială. Stima de sine este amenințată atunci când i se acordă o importanță prea mare imaginii corporale. Atâta timp cât societatea modernă promovează idealuri nerealiste asupra corpului fizic, nivele reduse ale stimei de sine nu sunt surprinzătoare în rândul femeilor de-a lungul vieții.

Cele mai multe schimbări în bine s-au evidențiat în activități de tip fitness, dar și în participarea la programe de aerobic sau forță. Efectele pozitive asupra stimei de sine prin exercițiul fizic sunt mai mult datorate aspectelor psihosociale decât mecanismelor biologice.

Stima de sine este unul din indicatorii cheie ai sănătății mentale și corelează semnificativ cu adaptarea în situațiile de viață. Modul în care oamenii gândesc despre ei afectează stima de sine și el ghidează comportamentul.

Efectele practicării exercițiului fizic asupra creierului

Cercetările din ultimii ani din domeniul neurologiei nu fac altceva decât să arate faptul că activitățile sportive pot contribui la realizarea idealului uman, conturând de fapt o realitate nouă, mult mai favorabilă ființei umane. Studiile neurologilor americani „au reușit să desființeze ani întregi de dogme care susțineau că noi ne naștem cu toți neuronii pe care îi putem avea vreodată și doar putem pierde neuroni în timpul vieții noastre”

Astfel că se merită reținut faptul că prin practicarea activităților sportive se poate influența pozitiv nu doar dezvoltarea armonioasă a organismului sau prevenirea anumitor boli, pentru că până acum se spunea că exercițiile fizice sunt bune pentru articulații, pentru inimă, pentru menținerea greutății optime, ci în prezent este demonstrat științific faptul că activitățile sportive acționează direct asupra creierului, „prin mișcare neuronii sunt stimulați să producă noi dendrite, contracarând astfel atrofierea materiei cenușii. Mișcarea are efectul unui Prozac natural. Comparația este justă și pentru că efortul fizic are ca efect producerea serotoninei – neurotransmițătorul al cărui nivel poate fi ridicat cu ajutorul medicamentelor. Spre deosebire de acele pastile care doar elimină tristețea, mișcarea ne face să ne simțim bine, pentru că efortul duce la eliberarea de endorfine cu efect euforizant. Așa se poate explica de ce un antrenament regulat, de câte o jumătate de oră de trei ori pe săptămână, are la unii oameni un efect la fel de puternic contra melancoliei ca medicamentele considerate cele mai bune la ora actuală”

Potrivit unor considerații oficiale, printre care se numără și Planul Național Anti-sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, situația critică a stării de sănătate este dată de mai mulți factori:

– nivelul de trai (lipsa resurselor financiare, alimentația deficientă, condiții proaste de locuit, lipsa accesului la condiții de igienă elementară);

– deficitul de acces la serviciile medicale;

– stilul de viață (activ, sedentar, consum de alcool, tutun, droguri).

Corpul devine un mijloc de expresie a stărilor sufletești prin valoarea psihică și estetică a mișcărilor, pe de o parte, a condus la ideea că viața emoțională poate fi generatoare de mișcări, iar, pe de altă parte, activitățile sportive fie practicate pentru performanță, fie pentru prelucrarea propriului corp este un bun mijloc de perfecționare a calităților moral-volitive, ca: voința, perseverența, autodisciplina. Activitățile sportive împrospătează viața psihică și devine o sursă de inspirație pentru crearea de valori intelectuale și morale.

Exercițiul fizic are și o valoare etică, de corectitudine având ca obiectiv sprijinirea celor slabi.

Prevenind bolile prin întărirea sănătății și prin tratarea unor deficiențe sau afecțiuni interne, activitatea fizică aplicată pe bază științifică capătă o reală amploare.

În urma practicării exercițiilor fizice în mod continuu, tinerii realizează un proces de autoformare, înțelegând scopul și necesitatea activităților sportive și dezvoltarea convingerilor prin practicarea lor.

CAPITOLUL 4

ELEMENTE DE NOUTATE/ ORIGINALITATE, VALORIFICARE, LOR ȘI ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE ÎN CADRUL STUDIILOR DE DOCTORAT

În urma studiului bibliografic am constatat ca pe această direcție a incluziunii sociale a elevilor cu dizabilități comportamentale prin mijloacele și metodele educației fizice și sportului există foarte puține cercetări realizate. De asemenea din experiența acumulată ca și cadru didactic și din faptul că am predat în mai multe școli din județul Caraș-Severin am observat că cei mai mulți dintre elevi au nevoie de o intervenție specializată în ceea ce privește diminuarea dizabilităților comportamentale.

Aceste observații m-au determinat să realizez această cercetare prin care să transpun mijloacele și metodele educației fizice și sportului în incluziunea socială a acestor copii, pentru a aduce ceva nou în cadrul orei de educație fizică și sport, dar și al incluziunii sociale, din dorința de a forma oameni pe care societatea să se poată baza, iar elevi să își formeze o imagine de sine pozitivă.

Pentru ca această lucrare să poată fi realizabilă voi dori să colaborez cu psihopedagogi, psihologi, profesori de educație fizică și sport, centre de educație incluzivă, pentru a putea valorifica rezultatele cercetării.

Pe parcursul cercetării voi avea în vedere și diseminarea rezultatelor prin participarea la manifestări științifice ți publicarea de articole.

Bibliografie

Vrășmaș, E., Vrășmaș, T., (2012), Educația incluzivă în grădiniță dimensiuni, provocări și soluții, UNICEF România, editura Alpha, Buzău

http://www.dex.ro/

Bichescu, A. I. (2011). Integrarea socială prin educație fizică și sport a copiilor și adolescenților instituționalizați-asistați, teză de doctorat, Universitatea de Vest, Timișoara

http://www.salk.edu/news/pressrelease_details.php?press_id=37, Salk Institute, Exercise Makes Mice Smarter, Salk Scientists Demonstrate, press releases, (California, USA), (1999).

Bichescu, A. I., (2012). Pledoarie pentru sport – prelegere curs festiv, Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița

Boudon, R., (1997), Traité de sociologie, Presses Universitaires de France, Paris

Gherguț, A., (2013) Sinteze de psihopedagogie specială: ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași

MEN&UNICEF, 1999 ȘI HG nr.1251/2005

Forumul mondial al educației pentru toți de la Dakar, 2000

Andruszkiewicz M., Prenton K. (2007) Educația incluzivă. Concepte, politici și activități în școala incluzivă: Ghid pentru cadrele didactice. – București: Editura Didactică și Pedagogică

Teodorescu, S., A., (2011), Activități sportive adaptate, Editura Fundației România de Mâine, București