Apocalipsa – Walter Scott [608352]
Apocalipsa – Walter Scott
1 Studiul cărții Apocalipsa
Introducere
Un principiu, de la care trebuie s ă se pornească la studiul Apocalipsei, este faptul, c ă împlinirea
celei mai mari p ărți a conținutului ei este și astăzi încă o chestiune de viitor. Împlinirea complet ă
a profețiilor trebuie căutată în timpul necazului, care va veni în curând și care se va extinde peste
mai mulți ani și își va găsi punctul culminant și încheierea odat ă cu revenirea Domnului Isus cu
putere. Atâta timp cât Adunarea sau Biserica va fi domeniul de ac țiune al harului dumnezeiesc
pe pământ, încheierea profe ției nu va fi posibil ă. Abia după ce ea va fi luat ă în cer, Dumnezeu,
după o perioadă îndelungată de întrerupere, se va preocupa iar ăși cu poporul S ău Israel și cu
națiunile. Adunarea îns ăși – trupul și mireasa lui Hristos – este aleas ă din Israel și națiuni și ea
însăși nu este tema profe ției, ci noi o g ăsim anunțată și revelată în Noul Testament, în mod
deosebit în Evanghelia dup ă Matei 16,16-18 și în epistola către Efeseni capitolul 3. Evenimentele
politice și religioase, care au loc sub ochii no ștri, arată desfășurarea și rezultatul unei istorii de
multe secole, dar în s ăptămâna profetică de șapte ani (Daniel 9,27) vor avea loc transform ări cu
caracter îngrozitor. Sub domnia fiarei prezentate î n Apocalipsa, într-un anumit sens „prim-
ministrul” al lui satan, tot guvernul politic al Eu ropei se va reorganiza din nou într-o uniune
puternică de zece state. Vechiul imperiu roman va reap ărea sub o înfățișare nouă, condus și
supravegheat de c ăpetenia sa, „cornul cel mic” din Daniel 7, care se va caracteriza prin
batjocorirea și prigonirea sfin ților. Aliatul lui în atrocit ățile lui, dar în cele din urm ă și părtașul la
condamnarea ve șnică, este antihristul; el va fi c ăpetenia religioas ă a creștinătății decăzute, în
timp ce fiara va avea conducerea politic ă. Curva, Babilonul simbolic, este alian ța tuturor forțelor
răului pe teritoriul religios. Cei zece împ ărați și fiara, care la început se vor sprijini reciproc, vor
deveni mai târziu, scurt timp înainte de înl ăturarea fiarei, unelte pentru r ăsturnarea ei
(Apocalipsa 17,16-17); împ ărații, comercianții și echipajul navelor din afara sferei de exercitare
a puterii romane vor deplânge pr ăbușirea ei (Apocalipsa 18,8-9). Judecata asupra fiarei o va face
Domnul personal, la venirea Sa cu putere (Apocalips a 19,20). Deci judecata asupra Babilonului
și asupra fiarei sunt evenimente diferite. Judecata asupra Babilonului va avea loc înaintea
judecății asupra fiarei.
Atâta timp cât Biserica, sau Adunarea, mai este pe pământ, aceste evenimente și altele
asemănătoare lor, nu pot avea loc. Cu toate c ă răul lucrează deja cu putere mare și se
răspândește, el este încă o taină. El este reținut prin două puteri: ceea ce îl reține (2 Tesaloniceni
2,6) este Adunarea pe p ământ; cine îl reține (2 Tesaloniceni 2,7), este Duhul Sfânt. În felu l
acesta renunțarea totală la credință nu poate să aibă loc, înainte ca Adunarea și Duhul Sfânt s ă
părăsească pământul. Dar principiile, care submineaz ă neapărat și rapid fundamentul moral al
bisericii cu numele și al întregii societ ăți, sunt deja demult la lucru. „Critica înalt ă” este o putere
conducătoare în această dezvoltare rea. Deplina ei manifestare va avea loc în curând.
Apocalipsa – Walter Scott
2 Împărțirea cărții Apocalipsa
Cartea Apocalipsa a fost scris ă de apostolul Ioan în anul 96 dup ă Hristos, pe insula Patmos.
Două părți
Cartea Apocalipsei con ține două părți aproximativ egale în ceea ce prive ște mărimea, dar
diferite în ceea ce prive ște tematica.
Prima parte se întinde de la capitolul 1 pân ă la capitolul 11,18. În aceast ă parte se schițează
profetic evoluția generală a lucrurilor și evenimentele de la sfâr șitul primului secol cre știn până
la trecerea în starea ve șnică. Faptul că ultimul verset al primei p ărți conduce realmente pân ă la
sfârșitul timpului o arat ă compararea cuvintelor » și timpul ca cei mor ți să fie judecați« (capitolul
11,18) cu afirma ția: »Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de
domnie« (capitolul 20,12).
Partea a doua se extinde de la capitolul 11,19 p ână la capitolul 22,21. În aceasta se prezint ă
detalii mai exacte, care sunt în leg ătură cu Israel și creștinătatea decăzută în timpul necazului
îngrozitor din viitor.
Cheia pentru în țelegerea Apocalipsei
Pe lângă aceasta, în capitolul 1,19 se face o subîmp ărțire a cărții în trei părți. Acest verset
important este cheia pentru interpretarea corect ă și pentru înțelegerea întregii c ărți. Cele trei
părți se ocupă cu trecutul, cu prezentul și cu viitorul.
1. »Scrie, deci, cele ce ai văzut.« Aceste cuvinte se refer ă la viziunea din versetele 10-18, unde
Ioan a văzut pe Hristos în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur, deci în trecut.
2. »… cele ce sunt.« Această parte constă din capitolele 2 și 3, în care se trateaz ă evoluția
bisericii cu numele în etapele istoriei ei succesiv e și parțial consecutive, de la începutul dec ăderii
ei (capitolul 2,4) și până la repudierea ei (capitolul 3,16); deci ea se ocup ă cu mărturia creștină
din prezent.
3. »… și cele ce vor fi după acestea .« Această parte începe cu capitolul 4 și se întinde pân ă la
capitolul 22,5 și este de fapt partea profetic ă a cărții; ea cuprinde exclusiv evenimente viitoare.
Judecățile legate de ruperea pece ților, de sunetul trâmbi țelor, de vărsarea potirelor, Babilonul,
nunta Mielului, domnia și celelalte evenimente: toate acestea vor avea loc în viitor.
Douăsprezece secțiuni
În afară de aceasta, întreg con ținutul Apocalipsei se poate împ ărți în douăsprezece secțiuni, și
dacă se ține bine seama de aceste subîmp ărțirii, studiul cărții se va ușura foarte mult. Prezent ăm
aici pe scurt con ținutul și delimitarea fiec ărei secțiuni:
1. Introducere general ă; capitolul 1, versetele 1-9.
2. Hristos în slava Lui de Judec ător în mijlocul celor șapte Adunări din Asia ; capitolul 1,
versetele 10-20.
3. Biserica cu numele ca m ărturie a lui Dumnezeu pe p ământ; abaterea ei crescând ă de la
dragoste și adevăr; capitolele 2 și 3.
4. Sfinții cerești glorificați și șezând pe scaunul de domnie – ace știa sunt toți aceia despre care
se vorbește în 1 Tesaloniceni 4,15-17; capitolele 4 și 5.
Apocalipsa – Walter Scott
3 5. Cele șapte peceți, pe care Mielul le deschide succesiv; capitolul 6 ,1 până la capitolul 8,1.
Capitolul 7 este o intercalare foarte remarcabil ă.
6. Cele șapte trâmbițe, care răsună succesiv; capitolul 8,2 pân ă la capitolul 11,18. În aceste
judecăți anunțate prin trâmbi țe stă pe prim plan împ ărăția romană reinstaurată. O intercalare de la
capitolul 10,1 pân ă la capitolul 11,13.
7. Trei persoane, femeia, balaurul și fiul de parte b ărbătească (capitolul 12), dou ă fiare, unelte
active ale lui satana (capitolul 13), șapte evenimente (capitolul 14); capitolele 12-14.
8. Cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, care se revars ă succesiv; capitolul 15 și 16. Sunt
judecățile de încheiere ale lui Dumnezeu asupra împ ărăției romane, asupra Israelului r ăzvrătit și
asupra pământului.
9. Babilonul simbolic, curva, cu leg ăturile ei politice și bisericești și nimicirea ei definitiv ă;
capitolele 17 și 18.
10. Succesiunea cronologic ă a evenimentelor de la c ăderea Babilonului și până la starea
veșnică, începând cu bucuria din cer și sfârșind cu o privire asupra chinului ve șnic din iazul de
foc; capitolul 19,1 pân ă la capitolul 21,8.
11. Mireasa Mielului în str ălucirea domniei din timpul Împ ărăției de o mie de ani – subiectul
dragostei veșnice, îmbrăcată cu o frumusețe nepieritoare; capitolul 21,9 pân ă la capitolul 22,5.
12. Cuvintele de încheiere: aten ționări, amenințări și îmbărbătări; capitolul 22,6-21.
Ordinea cronologic ă
Capitolele 2 și 3 ne arată cum vede și cum apreciaz ă Domnul Isus biserica cu numele în
dezvoltarea ei l ăuntrică, și anume, în etapele succesive ale istoriei ei pe p ământ, din primul secol
creștin și până la repudierea ei final ă. După aceea urmeaz ă capitolele 4 și 5 în ordine
cronologică, în această privință însă, nu pământul, ci cerul este scena desf ășurării evenimentelor,
căci sfinții au fost răpiți în patria lor de sus. Actul r ăpirii nu îl găsim amintit în cartea
Apocalipsei. El a avut loc între capitolul 3 și capitolul 4. Apostolul Pavel descrie r ăpirea,
apostolul Ioan pleac ă de la premisa c ă aceasta a avut loc deja. De aceea noi putem a șeza în timp
răpirea sfinților după ruina bisericii descris ă în capitolul 3 și înaintea slavei văzute în capitolul 4.
Evoluția pe pământ este reluat ă începând cu capitolul 6, legat ă de sfârșitul capitolului 3, dar
este evoluția lumii necredincioase, a lui Israel, a împ ărăției romane aflate în reinstaurare și a
creștinătății în general. Acestea le g ăsim în capitolele 6; 8; 9; 11,14-18; 15,5-16,21; 19 ,11-20,15.
Intercalări
Găsim în cartea Apocalipsei șase intercalări clar recunoscute, pe care le prezent ăm aici:
1. Capitolul 7, intercalat între pecetea a 6-a și a 7-a.
2. Capitolul 10,1 – 11,13, intercalat între trâm bița a 6-a și a 7-a.
3. Capitolul 11,19 – 15,5, intercalat între trâm bița a 7-a și vărsarea potirelor mâniei.
4. Capitolul 16,13-16, intercalat între potirul al 6-lea și al 7-lea.
5. Capitolul 17,1 – 19,10, intercalat între v ărsarea celui de-al 7-lea potir al mâniei și apariția
personală a Domnului în putere și slavă.
6. Capitolul 21,9 – 22,5, intercalat între descr ierea stării veșnice și cuvintele de încheiere ale
cărții.
Cea mai lung ă intercalare este cea de-a treia. În ea se descoper ă izvoarele ascunse ale binelui și
răului (capitolul 12), se arat ă reprezentanții și uneltele principale ale r ăului (capitolul 13) și sunt
prezentate interven țiile și rezultatele ac țiunii divine în har și judecată (capitolul 14).
Apocalipsa – Walter Scott
4 Observații generale
Partea absolut profetic ă a cărții începe cu capitolul 6 și se încheie cu capitolul 22 versetul 5.
Evenimentele, care sunt în leg ătură cu pecețile, trâmbițele și potirele, au loc după răpirea celor
mântuiți și înainte de apariția în slavă. Este imposibil s ă se înțeleagă cartea Apocalipsei, dac ă nu
se recunoaște clar acest lucru.
Pentru deschiderea pece ților nu se poate indica timpul exact. Reinstaurarea împărăției romane
va avea loc probabil în timpul deschiderii succesiv e a peceților. Nu găsim însă nici un indiciu c ă
ea există deja în acest timp. S-ar putea ca aceasta s ă ia naștere din haosul general provocat de
grozăviile care au luat na ștere prin deschiderea celor șase peceți (capitolul 6,12-17); dar nu
putem spune cu siguran ță acest lucru.
Primele patru judec ăți vestite prin trâmbi țe în capitolul 8 se refer ă în mod deosebit la împ ărăția
romană reinstaurată. Restul de trei „vai-trâmbi țe” anunță judecata asupra Israelului decăzut,
asupra creștinătății decăzute și asupra lumii vinovate. Judec ățile anunțate prin trâmbi țe urmează
judecăților anunțate prin ruperea pece ților, și judecățile anunțate prin vărsarea potirelor urmeaz ă
judecăților anunțate prin trâmbi țe. Primele judec ăți anunțate prin ruperea pece ților sunt
comparativ mai u șoare, dar mult mai vaste; dup ă aceea ele devin tot mai grele. Judec ățile
anunțate prin trâmbi țe sunt mai grele; primele patru sunt limitate în sp ațiu, și ultimele trei sunt
„vai-judecăți”.
Ceata martirilor din Iuda, care stau pe marea de sticl ă, și cântă cu harpele, sunt aminti ți în
capitolul 14,2 și 15,2-4.
Ceata celor ocrotiți din Iuda de pe muntele Sionului, singurii care pot s ă învețe cântarea
fraților lor de dincolo, îi g ăsim în capitolul 14,1-5.
Ceata celor pecetluiți din Israel este amintită în capitolul 7,1-8; despre ei nu se spune c ă vin
din necaz. Ei trebuie diferen țiați de ceata din capitolul 14. Cei o sut ă patruzeci și patru de mii din
capitolul 7 vin din tot Israelul , în timp ce cei o sut ă patruzeci și patru de mii din capitolul 14
descind numai din Iuda.
Partea decăzută din Israel – oamenii care nu au pecetea lui Dumnez eu pe frunțile lor – sunt în
mod deosebit subiectul judec ății în capitolul 9,1-11. Prin aceasta avem afirma ții cu privire la tot
Israelul.
Cunoscuta profe ție a celor 70 de s ăptămâni sau 490 de ani (Daniel 9,24-27)
Cu privire la în țelegerea acestei profe ții importante cei mai mul ți iudei, dar și creștini, fac
aceeași greșeală. Aceasta este cauzat ă de desconsiderarea faptului c ă ultima sau a 70-a
săptămână-an este încă viitoare și că o întrerupere îndelungat ă de aproape 2000 de ani între
sfârșitul celei de-a 69-a s ăptămână și începutul celei de-a 70-a s ăptămână a intervenit, și a
faptului că profeția se referă la Ierusalim și la poporul Iudeu. Apostolul Pavel nu a considerat
necesar să scrie creștinilor dintre na țiuni despre timpuri și perioade (1 Tesaloniceni 5,1). Profe ția
însăși arată clar o întrerupere îndelungat ă între ultimele dou ă săptămâni. Redăm aici textual
întreaga profeție, dar dăm ici și colo unele explica ții:
»Șaptezeci de săptămâni ( 490 de ani ) au fost hotărâte asupra poporului t ău (Iudeii ) și asupra
cetății tale celei sfinte ( Ierusalim ), pentru a înceta f ărădelegea, pentru a pune cap ăt păcatelor,
pentru a face isp ășirea nelegiuirii, pentru a introduce neprih ănirea veșnică, pentru a pecetlui
viziunea și profeția și pentru a unge pe Sfântul Sfin ților (șase binecuvânt ări care vor fi împlinite
abia în împărăția de o mie de ani ). Să ști deci și să înțelegi, că de la darea poruncii pentru
restabilirea ( Neemia 2 ) și zidirea din nou a Ierusalimului , pân ă la Unsul ( Mesia ), Prințul (Matei
21), sunt șapte săptămâni ( 49 de ani ) și șaizeci și două de săptămâni ( 434 de ani ); piețele și
gropile vor fi zidite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare. Dup ă aceste șaizeci și două de
Apocalipsa – Walter Scott
5 săptămâni ( care urmează celor șapte săptămâni ), Unsul va fi stârpit ( răstignit ) și nu va avea
nimic. Poporul ( romanii ) unui prinț care va veni ( cornul cel mic din Daniel 7 ) va nimici cetatea
(Ierusalimul ) și sfântul locaș (Templul ) și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; pân ă la sfârșit va
fi război, o hotărâre de pustiire. El ( prințul roman ) va face un leg ământ trainic cu mul ți
(mulțimea poporului Iudeu ) timp de o săptămână (șapte ani, cea de-a 70-a s ăptămână), dar la
jumătatea săptămânii ( după 3,5 ani ) va face ( prințul) să înceteze jertfa de t ăiere și jertfa de
mâncare și pe aripa urâciunilor idole ști (jertfe aduse idolilor ) va veni unul care distruge, pân ă ce
prăpădul hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit ( sau pustiitor ).«
Deci despre cine vorbe ște această profeție – despre cre știni sau despre Iudei? F ără îndoială
despre Iudei. Poporul lui Daniel (Iudeii) și cetatea (Ierusalimul) sunt aici subiectul profe ției. Cu
câțiva ani în urm ă autorul acestei c ărți a fost amenin țat într-o scrisoare de unul dintre cei mai
renumiți cunoscători al profețiilor, să studieze atent profe ția cunoscută despre cei 70 de
săptămână-ani, deoarece el considera aceast ă profeție ca fiind „cheia pentru toate profe țiile”. Cea
de-a 70-a săptămână este și acum în viitor. Despre ultima ei jum ătate se vorbește în mod diferit:
de 42 de luni, apoi de 1260 de zile, dar și despre »un timp, timpuri și o jumătate de timp«. În
această perioadă deosebit de interesant ă și serioasă de 3,5 ani au loc și evenimentele descrise în
partea centrală a Apocalipsei. Este foarte important s-o în țelegem și s-o ordonăm corect și este
absolut necesar pentru în țelegerea profe ției potrivit cu Scriptura. Întreg planul profetic a l lui
Dumnezeu este cuprins în aceste 70 s ăptămână-an.
Sunt aceste s ăptămâni perioade de zile sau de ani? To ți cunoscătorii importanți ai limbii
ebraice sunt de acord, c ă noțiunea tradusă prin cuvântul »s ăptămână« înseamnă de fapt »șapte«;
din context trebuie s ă se deducă dacă este vorba de zile, ani sau alte unit ăți de timp; noțiunea
însăși nu oferă nici o informa ție în acest sens. Înv ățatul Tregelles remarc ă în privința aceasta:
„Din comoditate p ăstrez expresia ‚s ăptămână’, dar nu ca să afirm, că cuvântul ebraic include în
sine înțelesul de ‚șapte zile’”. – C ă aici este vorba de s ăptămână-an se poate recunoa ște ușor din
conținutul profeției.
În Daniel 10,2-3 sunt s ăptămâni de zile, aici este vorba de s ăptămâni ani. Dar acum se pune o
altă întrebare important ă: Când a început aceast ă a 70-a săptămână sau cei 490 de ani? Citim c ă
au început cu »darea poruncii pentru restabilirea și zidirea din nou a Ierusalimului «. În cărțile
Ezra și Neemia găsim diferite dispozi ții, dar numai una cu privire la recl ădirea Ierusalimului ,
celelalte se refer ă la Templu . Această dispoziție deosebită o găsim clar prezentat ă în ultima carte
istorică a Vechiului Testament, în Neemia 2. Citim acolo, c ă Neemia în anul 20 al împ ăratului
Artaxerxes (în c ărțile de istorie este denumit Artaxerxes 1 Longimanus [Langhand]) a fost trimis
în Iuda cu misiunea s ă reclădească Ierusalimul. Prin aceasta este stabilit începutul săptămânii a
70-a pentru anul 445 înainte de Hristos.
Subîmpărțirea perioadei de timp a profe ției
1. Șapte săptămâni sau 49 de ani a necesitat reconstruc ția cetății (Neemia 2), care a fost
distrusă de monarhul neîngr ădit Nebucadne țar – simbolic, capul de aur (Daniel 2,38) și leul
(Daniel 7,4). C ărțile Ezra și Neemia relateaz ă despre cele întâmplate în aceast ă perioadă, în
aceste »timpuri de strâmtorare«.
2. 62 de săptămâni sau 434 de ani sunt de la reconstruc ția cetății și reinstaurarea ordinii ei
sociale și religioase, pentru care au fost necesari 49 de an i, și până la venirea lui Mesia, Prin țul.
Rezultă astfel, de la darea ordinului lui Artaxerxes în an ul 20 al domniei sale (Neemia 2) și până
la intrarea lui Hristos ca Mesia în Ierusalim (Mate i 21), adunând cele dou ă perioade de timp
amintite mai înainte, în total 483 de ani.
3. O săptămână sau 7 ani sunt înc ă în viitor. Acest timp interesant, care va aduce cu sine
ultimele strâmtor ări asupra lui Iuda, începe dup ă răpirea Adunării și după reinstaurarea
Apocalipsa – Walter Scott
6 exterioară a lui Iuda în Palestina (Isaia 18). Toate profe țiile – care se refer ă la timpul din urm ă –
se concentreaz ă mai mult sau mai pu țin la acest timp de strâmtorare. În aceast ă săptămână-an vor
avea loc cele mai groaznice evenimente, pe care lum ea le-a trăit vreodată, fie în domeniul politic,
fie în oricare alt domeniu.
În Daniel 9,27 se vorbe ște în cele din urm ă de »jumătatea săptămânii«; ultima s ăptămână este
împărțită în două părți egale de 3,5 ani. Aten ția cititorului este îndreptat ă în cartea Daniel și
cartea Apocalipsa asupra celei de-a doua jum ătăți a săptămânii. În prima jum ătate va fi parțial
pace, dar declan șarea îngrozitoare a blasfemiei satanice, a puterilo r și cruzimii, care
caracterizează cea de-a doua jum ătate a săptămânii, vor începe deja în aceast ă jumătate.
Evenimentele primilor 3,5 ani nu sunt descrise în D aniel 9, dar Domnul Isus vorbe ște despre ele
în evanghelia dup ă Matei 24,4-14.
Timpuri, luni și zile
Un timp înseamn ă un an (vezi în privin ța aceasta Daniel 4,16-37); timpuri sunt doi ani; o
jumătate de timp înseamn ă o jumătate de an; luni sunt luni de 30 de zile, zile sunt zile de 24 de
ore. Toate datele din textul nostru se refer ă la aceeași perioadă de timp, și anume la cea de-a
doua jumătate a săptămânii 70. Acesta este timpul necazului cel mare. Es te de remarcat, c ă în
Apocalipsa 11,3 și 12,6 se vorbe ște de zile și nu de luni. Motivul este, c ă aici se relateaz ă despre
sfinții lui Dumnezeu care sufer ă. De aceea zilele m ărturiei și încercărilor lor sunt num ărate exact.
Pentru El, care a num ărat chiar și perii capului nostru, aceste zile sunt zile de ce a mai mare
compasiune. Dar când este vorba de puterea și blasfemia din partea marelui du șman politic al lui
Dumnezeu și al Mielului, a domnitorului din vest, a prigonito rului părții temătoare de Dumnezeu
din poporul Iudeu, și tot așa despre națiunile dușmane, atunci se vorbe ște scurt despre aceast ă
perioadă ca fiind de 42 de luni (Apocalipsa 13,5; 11,2). De ci desemnarea »zile« este folosit ă de
două ori în legătură cu sfinții lui Dumnezeu, și tot așa de două ori desemnarea »luni« în leg ătură
cu dușmanii poporului lui Dumnezeu. »Timpurile și Legea«, dar nu sfin ții, sunt dați pentru »un
timp, timpuri și o jumătate de timp« în mâna cornului mic, capul împ ărăției romane reinstaurate
(Daniel 7,25). El face ravagii și pustiește în ținuturile vaste ale m ărturisirii creștine, dar pumnul
lui de fier se va sim ți în mod deosebit în Palestina, dar nu împotriva na țiunii ca atare, ci
împotriva acelora din popor care se tem de Dumnezeu , care în acest timp îngrozitor vor depune
cu îndrăzneală mărturie despre Dumnezeu. Antihrist va sprijini aroga nța acestui domnitor
încrezut și batjocoritor, care va primi putere și autoritate de la satan, care a fost aruncat din c er
(Apocalipsa 12,7-9; 13,2,4) Daniel 7,25 și Apocalipsa 13,5 vorbesc despre aceea și personalitate
și despre același timp. Durata ultimei faze satanice a împ ărăției (Apocalipsa 17,8) este limitat ă la
42 de luni în sensul strict al cuvântului. Cele 126 0 de zile de suferin ță, 42 de luni, fiecare cu 30
de zile, înseamn ă domnia păgână și un timp, timpuri (adic ă două timpuri) și o jumătate de timp
ale marii suferin țe a lui Iuda înseamn ă aceeași perioadă de 3,5 ani.
Cinci luni
În Apocalipsa 9,3-10 se vorbe ște despre cinci luni de chin. Judecata grea prin l ăcuste a fost
pricinuită de sunetul din trâmbi ță al celui de-al cincilea înger. Noi credem c ă aceste cinci luni de
chin sunt o aluzie la pustiirile pricinuite de l ăcustele naturale, care în mod obi șnuit durează cinci
luni. Deci este vorba de o perioad ă limitată și scurtă, care nu trebuie s ă depășească cinci luni.
Apocalipsa – Walter Scott
7 Ore, zile, luni, ani
Despre ore, zile, luni și ani citim în Apocalipsa 9,15. Îngerii judec ății, care sunt lega ți la râul
Eufrat, trebuie s ă fie dezlegați, și aceasta nu într-un timp oarecare, ci exact la ora stabilită.
Aceste unelte ale judec ății trebuie dezlegate exact la momentul stabilit. Or a hotărâtă a acestei
zile din luna și anul stabilit este exact fixat ă. Găsim deci aici o dat ă exactă.
Trei zile și jumătate
Trei zile și jumătate (Apocalipsa 11,9-11) zac trupurile moarte ale martorilor pe str ăzile
Ierusalimului, expuse liber privirilor p ăgânilor care se bucur ă. Aceste zile vor fi literalmente 3,5
zile. Acești martori își vor face lucrarea în timpul ultimei jum ătăți a săptămânii-an încă
neîncepute. Dup ă aceea vor fi omorâ ți, și după cele trei zile și jumătate de prezentare permanent ă
a cadavrelor lor ei vor fi învia ți public. Zilele profetice din cartea Daniel și în altele locuri din
Apocalipsa sunt zile în sensul strict al cuvântului . De ce aceste locuri singulare s ă constituie o
excepție? Mărturia deosebit ă descrisă aici se limiteaz ă strict la Ierusalim. Fiara va omorî pe
martori în Ierusalim.
Două mii trei sute de seri și dimineți
Cele 2300 de zile din Daniel 8,14 sunt o informa ție istorică, care se refer ă la profanarea
Templului și strivirea barbar ă a poporului Iudeu de c ătre renumitul domnitor sirian Antiochus
Epiphanes. Că aceasta are un în țeles simbolic pentru ultimele zile ale predomin ării păgâne
asupra statului Iudeu restabilit, pare s ă rezulte din versetele 17 și 19. Antiochus este un tablou al
adversarului viitor al Iudeilor, împ ăratul nordului.
O mie două sute nouăzeci de zile
Cele 1290 de zile din Daniel 12,11 dep ășesc cu o lună necazul și întreruperea violent ă a
închinării iudaice. Ele încep cu semnele cunoscute și stabilite de Dumnezeu (Matei 24,15), cu
slujirea la idoli, ceea ce caracterizeaz ă începutul suferin țelor care vor urma în timpul necazului
care va veni. Luna suplimentar ă este necesară pentru nimicirea definitiv ă a dușmanilor lui Israel.
În legătură cu acest timp profetul nu vorbe ște despre binecuvântare, deoarece judecata nu va
trebui numai să curețe scena de rău și de oamenii răi, ci ea va trebui și să pregătească poporul din
punct de vedere moral pentru deplina rev ărsare a binecuvânt ărilor din timpul împ ărăției de o mie
de ani. Desigur, și aici zilele trebuie în țelese în sensul strict al cuvântului.
O mie trei sute treizeci și cinci de zile
În Daniel 12,12 g ăsim 1335 de zile. Aici se adaug ă zilelor anterioare 45 de zile. »Ferice de cine
va aștepta și va ajunge pân ă la o mie trei sute treizeci și cinci de zile!« Astfel, înainte ca s ă poată
începe binecuvântarea deplin ă a lui Israel, se adaug ă 75 de zile la cele 1260 de zile. Acestea vor
fi două luni și jumătate de evenimente deosebite! Judec ățile vor veni la sfâr șit, »murdăria fiicelor
Sionului« va fi sp ălată și va fi reinstaurat ă închinarea în Templu sub condi ții noi (Ezechiel 40);
poporul va fi cur ățit temeinic de orice necur ăție a inimii și vieții. Atunci cel care va r ămâne
consecvent va fi fericit și va trăi acest moment al binecuvânt ărilor bogate pentru Israel și pentru
tot pământul.
Apocalipsa – Walter Scott
8 Amânarea celei de-a 70-a s ăptămâni cu șapte ani
Timpul actual al harului – intercalat – este și timpul punerii deoparte a poporului Iudeu. El se
termină cu răpirea sfinților cerești, care include transformarea celor care tr ăiesc și învierea celor
adormiți. Abia după aceea începe ultima s ăptămână, care încă lipsește, ca să împlinească
numărul total de 490 de ani. Ea începe prin aceea, c ă domnitorul păcătos al Romei și națiunea
decăzută, care s-a reîntors în Palestina, vor încheia un le gământ. La mijlocul s ăptămânii
domnitorul necredincios va rupe acest leg ământ. Nemijlocit dup ă aceea urmeaz ă necazul cel
mare cu grozăviile lui. Cu el se încheie judec ățile lui Dumnezeu asupra poporului Iudeu.
Cerințele scaunului de domnie al lui Dumnezeu au fost sat isfăcute pe deplin (Isaia 40,2). Cei
șapte ani s-au împlinit, vechiul popor, pedepsit fii nd, este salvat și fericit și intră în posesia
binecuvântărilor. Soarele lor nu va mai apune, și Ierusalimul va fi scaunul de domnie al
Domnului (Ieremia 3, 17).
Dacă nu ținem seama că această perioadă de har își are locul între s ăptămâna 69 și săptămâna
70 a profeției, vor lua naștere neînțelegeri și încurcătură. Timpul intercalat între aceste s ăptămâni
explică multe lucruri.
Cei șase participan ți principali în necazul care va veni
1. Balaurul cel mare, șarpele vechi, diavolul și satan – nume și titluri cu înțeles fatal – este
conducătorul invizibil din stric ăciunea și întunericul moral al ultimelor zile înainte de re venirea
Domnului cu putere. Concentrarea r ăutății satanice pe p ământ este consecin ța luptei din cer
(Apocalipsa 12,7-9. 13-17). Satan, aruncat jos din cer, își îndreaptă acțiunea lui neobosit ă și
întrebuințează mijloacele lui de ajutor, aproape neîngr ădite, ca să umple pământul cu chin și
suferință și să-l nimicească. În aceste eforturi diabolice el va fi sprijinit d e slujitorii lui
remarcabili, fiara și profetul mincinos – probabil cei mai vinova ți doi oameni, care vor fi atunci
pe pământ.
2. Fiara în profe ția din Apocalipsa (capitolul 11,7; 13,1-8; 14,9; 16,10.13; 19,19-20; 20,10)
este aceeași persoană ca și cornul mic (Daniel 7,8.11.20.21.23-26). Acest cor n mic este împ ăratul
și capul împărăției romane care se va rena ște. El este și »prințul care va veni« (Daniel 9,26).
Cornul mic din Daniel 8 este o alt ă persoană.
3. Antihristul din prima și a doua epistol ă a lui Ioan este amintit în Cuvântul lui Dumnezeu
sub diverse denumiri: un alt (mincinos) Mesia (Ioan 5,43); omul p ăcatului, fiul pierz ării și
nelegiuitul (2 Tesaloniceni 2); profetul mincinos ( Apocalipsa 16,13; 19,20; 20,10); o alt ă fiară
(Apocalipsa 13,11-17); împ ăratul (Daniel 11,36-39; Isaia 30,33); omul de pe p ământ (Psalmul
10,18); omul sângelui și al înșelăciunii (Psalmul 5,6).
4. Împăratul nordului (Daniel 11) este de asemenea numit: biciul cople șitor (Isaia 28);
asirianul (Isaia 10; 14,25; 31,8); împ ăratul cu fața arogantă (Daniel 8,23-25).
5. Împăratul sudului este împăratul Egiptului (Daniel 11).
6. Gog este ultimul domnitor din Rusia și capul marei alian țe nordice împotriva lui Israel și
țara sa. Citim în Ezechiel 38 și 39 că Gog și oștirea lui împreun ă cu aliații lui își vor găsi sfârșitul
rușinos pe munții lui Israel. Mânat de l ăcomie, oștirile lui vor veni s ă jefuiască și să prădeze țara
Israel, care atunci va fi punctul central al p ământului și cămara pentru bun ăstarea lumii; dar a
șasea parte a mul țimii lui va fi cru țată în timpul judec ăți, pentru ca s ă meargă prin țările
răsăritului și să vestească răzbunarea Domnului asupra du șmanilor poporului S ău și să
mărturisească prezența Sa în mijlocul poporului S ău salvat. Apărătorul poporului fericit Israel va
fi Domnul Însu și.
Persoanele numite mai înainte, cu excep ția lui satan – conduc ătorul lor, vor fi din na țiuni
diferite. Gog și împăratul nordului se unesc în asuprirea politic ă a lui Israel, Gog îns ă va ocupa
Apocalipsa – Walter Scott
9 poziția de conducător. Fiara și profetul mincinos sunt alia ți; fiara va exercita puterea regal ă și
statală, în timp ce satan va acorda profetului mincinos au toritatea religioas ă. Împăratul sudului va
avea un rol relativ neînsemnat, comparativ cu împ ăratul nordului. Cele cinci persoane despre
care vorbim aici vor fi cu adev ărat oameni în carne și sânge, nu vor fi sisteme, chiar dac ă ele stau
în fruntea unor sisteme; ele nu sunt nici o succesi une a mai multor personalit ăți deosebite. Ace ști
cinci oameni deosebi ți joacă roluri diferite, care le-au fost atribuite în lupt a care va avea loc între
bine și rău și între lumină și întuneric. Domeniul lor de ac țiune, fie el în vest împotriva lui
Hristos (Apocalipsa 19), sau în nord împotriva Iude ilor (Psalmul 83, Zaharia 14), trebuie s ă fie
cunoscut tuturor care se ocup ă cu profeția. Pentru toți cititorii, care au dorin ța să înțeleagă corect
profețiile, este neap ărat necesar să recunoască locul, pe care îl va ocupa acei p ăcătoși, și
clasificarea acțiunilor lor în planul profetic al lui Dumnezeu.
Apocalipsa – Walter Scott
10 Comentariul Apocalipsei și privire de ansamblu profetic ă
Capitolul 1
Introducere și apariția lui Hristos în glorie
Particularitatea c ărții
În această deosebit de interesant ă și singura carte profetic ă a Noului Testament se d ă perdeaua
la o parte printr-o serie de viziuni, care au fost făcute vizionarului Ioan, și se descopere viitorul.
Lumina și întunericul, binele și răul sunt forțele morale care stau în conflict una cu alta.
Dumnezeu, Hristos și Satana, oameni mântui ți și nemântuiți, îngeri ai luminii și îngeri ai
întunericului sunt lucr ătorii din aceast ă carte minunată despre planul și hotărârea lui Dumnezeu.
Scenariile se schimb ă și își schimbă locul – acum prezentul, apoi ve șnicia, cerul, p ământul,
adâncul și iazul de foc constituie scena desf ășurării evenimentelor. Cânt ări de bucurie ale
biruinței și plângeri ale celor învin și dau naștere la bucurie și întristare. La urm ă triumfă
Dumnezeu, și gloria Împărăției de o mie de ani și veșnică a Hristosului S ău strălucește în slava
netulburată și nesfârșită. Atunci se va împlini ce a vestit profetul Isaia: »Va vedea rodul muncii
sufletului Lui și va fi mulțumit.«
Cerurile noi și pământul nou (capitolul 21,1) vor fi locul tuturor sf inților și celor buni, în timp
ce în iazul de foc (capitolul 21,8) va fi adunat to t ce nu este sfânt și este în contradic ție cu
Dumnezeu.
Cuvântul cheie pentru comunic ările anterioare din epistole este harul. Domnia lui Dumnezeu în
acțiunea Sa judec ătorească față de rău și în înălțarea binelui este con ținutul esențial al acestei
cărți interesante.
Titlul
Scriitorii sfin ți nu au prevăzut cu titlu cărțile scrise de ei, și în felul acesta titlurilor tuturor
scrierilor sfinte din Biblia noastr ă le lipsește autoritatea divin ă. Titlul, care a fost dat sub diferite
forme Apocalipsei, este gre șit și induce în eroare. Nu este „Apocalipsa lui Ioan”, ci, așa cum
rezultă din text, este »Descoperirea (sau: revela ția) lui Isus Hristos«. Din anul 170, sau ceva mai
devreme, tradiția bisericească spune că apostolul Ioan a fost scriitorul ei. Ioan, scriito rul celei de-
a patra evanghelii și a celor trei epistole, al c ăror titlu poartă numele lui, este scriitorul inspirat al
acestei cărți, și de aceasta nu ne îndoim nici noi; numele lui este numit concret în text.
Cuvânt introductiv (versetele 1-3)
Introducerea con ține o prefață (versetele 1-3), un salut (versetele 4-6), o m ărturie profetică
(versetul 7) și o comunicare din partea lui Dumnezeu cu privire l a Sine Însuși (versetul 8).
1. »Descoperirea (sau: revela ția) lui Isus Hristos.« – Aici ne este prezentat Isus Hristos ca
Om, și nu în ființa Sa divină, ca în Ioan 1,1-2. Natura omeneasc ă și divină a Domnului nostru –
ambele absolut des ăvârșite – sunt diferite în pozi ția Sa și în lucrarea Sa, dar ele nu trebuie
despărțite una de alta. Exist ă numai un Salvator și numai un Mijlocitor, care este Dumnezeu
adevărat și Om adevărat. Pe acest adev ăr fundamental se bazeaz ă întreaga mărturie creștină.
Credința este convinsă de acest fapt și se ține strâns legat de el, dar nu afirm ă că poate să explice
taina dumnezeirii. Fiin ța noastră complexă ca om este o minune, cu cât mai mult Fiin ța
Domnului nostru demn de a fi adorat!
Apocalipsa – Walter Scott
11 Revelația ne este făcută cunoscut prin viziunile pe care vizionarul de pe i nsula Patmos le-a
primit. Cuvântul „Revela ție” unește comunicări numeroase și diferite, fie ele prin Cuvânt sau
prin viziuni, pe care le con ține cartea. Au fost revela ții singulare, dar acestea constituie un întreg
compact, și acesta stă în legătură cu Domnul Isus Hristos. Dar noi avem revela ția lui Isus Hristos
nu numai ca ceva dat Lui de Dumnezeu, ci El este su biectul principal în acesteia, ca și în toate
profețiile. Razele lămpii profetice sunt orientate spre înainte, spre gl oria lui Hristos în cei o mie
de ani, chiar dac ă această lampă este în mâinile profetului Isaia sau ale apostolul ui iubit Ioan.
1. »pe care I-a dat-o Dumnezeu.« – În baza a ceea ce este El, împ ărăția aparține de drept lui
Hristos, însă El o primește ca Om de la Dumnezeu (Luca 19,15) și El o va da înapoi lui
Dumnezeu (1 Corinteni 15,24). Tot a șa este și revelația, care în primul rând se refer ă la această
împărăție, care a fost dat ă aici de Dumnezeu lui Hristos ca Om.
1. »… ca să arate robilor S ăi lucrurile care trebuie s ă se întâmple în curând.« – În ambele
Testamente cuvântul »rob« este folosit într-un sens foarte restrâns (sclav). Profe ții Vechiului
Testament au fost numi ți așa (Amos 3,7; Daniel 9,6; 2 Împ ărați 17,13), tot așa și apostolii și alte
persoane cu vaz ă din Adunare (Filipeni 1,1; Coloseni 1,7). Pe de al tă parte cuvântul este folosit
în Noul Testament, când se refer ă la toți credincioșii (Romani 6,18.22). În acest sens larg,
general, trebuie în țeles și aici (compară cu Apocalipsa 2,20; 7,3; 22,3).
Scopul Revela ției este deci, s ă arate robilor Domnului viitorul apropiat. Denumire a de rob
arată o distanță mai mare decât a unui fiu (ca pozi ție) sau a unui copil (ca rudenie) sau a unui
prieten (ca intimitate) și corespunde cel mai bine caracterului c ărții, care vorbește fiecărui creștin
în parte și în nici un caz unei clase deosebite de purt ători de funcții. De aceea ar fi o pierdere
mare, dacă s-ar pune deoparte aceast ă carte și studiul ei ar fi privit ca fiind f ără folos, viziunile ei
ca iluzii deșarte și simbolurile ei ca fiind inexplicabile. Prin aceas ta am dezonora pe Dumnezeu,
prin care a fost inspirat ă (insuflată) cartea, și s-ar răpi sufletului o binecuvântare f ăgăduită
solemn (versetul 3). Aceast ă atenționare se adreseaz ă fiecărui rob al lui Isus Hristos, deci fiec ărui
creștin.
Cuvântul »curând« solicită atenția noastră deosebită. Împlinirea iminent ă a evenimentelor
profețite aici și revenirea apropiat ă a Domnului, punctul culminant în profe ții, sunt fixate cu
cuvinte clare la începutul și la sfârșitul cărții (capitolul 1,1; 22,7.12.20). În felul acesta ori ce
încercare de a explica evenimentele istoric – ca și cum ar fi avut loc – se love ște de greutăți de
nedepășit. Desigur se admite, c ă anumite evenimente din trecut sau din prezent par a fi o
împlinire a unor profe ții, căci istoria se repet ă mereu. Întâmpl ările pot fi noi, dar principiile care
le-au dat naștere – mândria, iubirea de bani, setea de putere – au fost întotdeauna acelea și și au
avut totdeauna urm ări care au influen țat tabloul istoriei. Dup ă aparențe se poate vedea deja o
împlinire parțială a părții strict profetice a c ărții (capitolul 6 pân ă la capitolul 22,5). Dar cu toate
acestea suntem constrân și la concluzia, c ă trebuie să vedem un timp de necaz viitor, prezentat
prin judecățile legate de ruperea pece ților, sunetul trâmbi țelor și vărsarea potirelor, și anume
după răpirea la cer a sfin ților Vechiului și Noului Testament (1 Tesaloniceni 4,17). În timp c e
sfinții epocilor trecute și cei din prezent vor fi în patria lor în cer, aici pe pământ sunt așteptate o
serie de judec ăți severe. Înainte ca acestea s ă înceapă (capitolul 4), în timp ce ele au loc
(capitolul 12) și după terminarea lor (capitolul 19), copiii lui Dumnezeu sunt văzuți în patria lor
cerească. De aceea baza comentariului nostru nu poate fi de cât aplicarea la viitor. Dac ă se vrea
ca scrierile profetice ca întreg și în detaliu să fie interpretate ra țional și deplin, atunci trebuie dat ă
la o parte rătăcirea dăunătoare și răspândită, că istoria se interpreteaz ă prin ea însăși. Noi ne
ținem strâns de faptul, c ă Duhul Sfânt este cel care ne înva ță în toate Scripturile: »El v ă va
călăuzi în tot adev ărul« (Ioan 16,13). Împlinirea exact ă și completă a părții profetice a
Apocalipsei este înc ă viitoare. Ea nu poate fi privit ă ca și cum probabil s-a împlinit deja. S ă luăm
numai un punct central, fiara și împărăția romană. Profeția ne arată această putere în ultima faz ă
a istoriei ei, înainte de nimicirea ei, și într-o stare, în care ea nu a ap ărut niciodată. Ea ne este
prezentată ca putere uria șă, care prigonește pe sfinți, batjocorește pe Dumnezeu, subîmp ărțită în
zece împărății sub conducerea a zece împ ărați vasali, care stau sub conducerea unei c ăpetenii cu
Apocalipsa – Walter Scott
12 multă putere de voin ță și toți domnesc subordonându-se de bun ă voie suveranului lor (capitolul
13 și 17). Și această putere stă în alianță cu iudeii rebeli din Palestina. Nici sub domnia ce zarilor,
și nici după aceea, Roma nu a ap ărut sub această formă nouă, dar care este important ă pentru
viitor. În afară de aceasta Roma a distrus structura statului iudeu și nu a căutat s-o păstreze. Nici
nu găsim, că atunci când Roma s-a ridicat la putere, Iudeii și-au trădat credința lor iudaică.
1. »… trimițând pe îngerul S ău« – Este remarcabil, c ă un înger, al cărui nume nu este f ăcut
cunoscut, este aduc ătorul mesajului lui Hristos la Ioan, f ără îndoială o ființă spirituală cu o
însemnătate deosebită în ierarhia cereasc ă: »îngerul Său«. Cât de cu totul altfel a fost felul în
care Domnul a f ăcut cunoscut gândurile Sale în timpul vie ții Lui pe pământ! Atunci Ioan a aflat
voia Domnului în timp ce ședea la pieptul Lui (Ioan 13,23). Acum Domnul vorbe ște de la o
oarecare distan ță și mai degrabă tainic, dar aceasta este în deplin ă concordanță cu caracterul
mesajului. Dumnezeu nu este v ăzut aici ca Tată al nostru, dar de cinci ori este confirmat ă relația
lui Hristos cu Tat ăl Său (capitolul 1,6; 2,27; 3,5.21; 14,1). Citim numai despre o situație, în care
Domnul nostru, în timp ce era pe p ământ, se adreseaz ă Tatălui Său cu cuvintele »Dumnezeul
Meu« (Matei 27,46), dar în aceast ă carte Îl auzim spunând atât »Tat ăl Meu« cât și »Dumnezeul
Meu«, o dată ca Fiu, altă dată ca Om. Prezentarea anumitor splendori și titluri „oficiale” nu
micșorează cu nimic adev ărul binecuvântat despre rela țiile lui Hristos ca Fiu și ca Om.
Drumul revela ției a mers de la Dumnezeu spre Hristos, dup ă aceea prin îngerul Domnului,
oricine ar fi fost el, spre Ioan și apoi mai departe spre noi, și anume, spre to ți robii lui Hristos.
1. »… la robul S ău Ioan.« – În celelalte 4 scrieri inspirate, care poart ă numele lui, preaiubitul
apostol scrie totdeauna la persoana a treia. Aici î nsă scrie la persoana întâi și de trei ori nume ște
numele său în primul capitol (versetele 1, 4, 9) și o singură dată în ultimul capitol al c ărții
(versetul 8).
2. »… Cuvântul lui Dumnezeu și … mărturia lui Isus Hristos.« – Aceste două părți conțin tot
ce a văzut vizionarul. Cuvintele urm ătoare »tot ce a v ăzut« sintetizeaz ă pe scurt Cuvântul lui
Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos . »Cuvântul lui Dumnezeu« se limiteaz ă aici la înștiințările
din această carte. »Mărturia lui Isus Hristos« poart ă în cartea Apocalipsa un caracter profetic
(vezi capitolul 19,10). Cuvântul lui Dumnezeu în ev anghelii este un cuvânt al harului, și mărturia
lui Isus Hristos are în ele revelarea Numelui și caracterului Tat ălui, ca temă principală. Dar așa
cum Apocalipsa vorbe ște în principal despre guvernarea public ă a lui Dumnezeu, a șa se referă
aici cele două, »cuvântul« și »mărturia«, în mod deosebit la desf ășurarea autorității și domniei
divine asupra p ământului. Vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ce a expri mat Dumnezeu, direct sau
prin mesagerii Lui, și în mărturia lui Hristos, ceea ce a vestit El personal, s au prin îngerul S ău.
3. »Ferice de cine cite ște.« – În acest verset, care completeaz ă introducerea, se pronun ță
»fericirea« divin ă a cititorului și ascultătorului care p ăstrează aceste comunic ări verbale
inspirate. Faptul c ă la sfârșit se repetă cuvântul »ferice« (capitolul 22,7), și se vestește judecata
tuturor celor care în vreun fel oarecare falsific ă conținutul acestei c ărți (capitolul 22,18,19), ofer ă
acestei părți din Sfânta Scriptur ă, care până acum a fost neglijat ă, un caracter deosebit de serios.
Nimeni nu o va citi sau o va asculta, f ără ca să primească binecuvântare, și nimeni nu va r ămâne
nepedepsit, dac ă îi desconsider ă conținutul. Dumnezeu r ămâne totdeauna credincios Cuvântului
Său, fie în oferirea binecuvânt ării, fie în exercitarea judec ății.
Făgăduința divină »ferice« apare de șapte ori în Apocalipsa (capitolul 1,3; 14,13; 16,15 ; 19,9;
20,6; 22,7.14).
Cuvintele »cine cite ște« se referă probabil la citirea public ă a Scripturilor în Adun ări, și fără
îndoială apostolul Pavel în aten ționarea pe care o face lui Timotei, »ia seama bine (textual:
perseverează) la citire« (1 Timotei 4,13), se refer ă la același obicei vechi bun, care ast ăzi este
foarte mult neglijat. Orice cititor al Apocalipsei, fie în public, sau acas ă, poate să fie sigur de
binecuvântarea Domnului. Sinagogile, comunit ățile – cu cel puțin zece persoane – autorizate de
legea iudaică, aveau ca parte component ă fixă a serviciilor lor citirea public ă a Cuvântului lui
Dumnezeu și îndemnarea (Luca 4, 16-20; Faptele Apostolilor 13 ,14.15.27; 15,21). »Cei ce
Apocalipsa – Walter Scott
13 ascultă« sunt oamenii, care erau prezen ți la aceste ocazii, sau altele asem ănătoare, când se citea
cuvântul profetic.
3. »… și păzesc lucrurile scrise în ea!« – Ce importan ță și ce însemnătate are păstrarea sau
respectarea Cuvântului ne este ar ătat clar în evanghelia dup ă Ioan 14,21-24.
3. »Căci vremea este aproape.« – Profeția traversează timpurile și toate evenimentele și
împrejurările cuprinse în ea, precum și cele care îi stau împotriv ă, așezându-l oarecum pe cititor
pe pragul împlinirii ei. Activitatea voin ței divine nu cunoa ște odihna și nu are nevoie de ea.
Ființa noastră, nerăbdătoare prin natura ei, deseori obosit ă și rău dispusă din cauza răului, i se
pare că Dumnezeu sl ăbește frâul guvern ării și că El a încetat s ă intervină în problemele
oamenilor. Dar nu este a șa. Timpul, evenimentele, oamenii și acțiunile lor sunt în mâna Lui și
stau sub controlul Lui unic. El este Domnul și Suveranul absolut. Timpul s-a apropiat, și prin
aceasta s-a apropiat împlinirea oric ărei profeții. Îndelunga r ăbdare de aproape 2000 de ani a
oferit lumii un timp destul de îndelungat de har. Î n acest timp credin ța se odihnește având
certitudinea că mâna lui Dumnezeu, chiar dac ă este invizibil ă, execută un plan al binelui
(Romani 8,28), care va fi spre gloria Sa ve șnică, spre rezultatul final al tuturor c ăilor Lui.
Salutul și urarea de binecuvântare (versetele 4-6)
Cartea a început cu o prefa ță scurtă, dar important ă. Acum găsim un salut minunat. Prima
informează, a doua îmbărbătează.
4. »Ioan, către cele șapte Biserici, care sunt în Asia.« – Ce aici este numit Asia, nu este întreg
teritoriul Asiei, și nici întreg teritoriul Asiei Mici, ci este terito riul din partea de vest, partea
situată pe țărmul Mării Mediterane, cu renumita capital ă Efes, o provincie roman ă din Asia. În
acest ținut limitat trebuia verificat ă Biserica cu numele, caracteristicile relevante în evoluția ei
trebuiau scoase la lumin ă, așa cum se întâlneau ele la aceste șapte Adunări, care totodat ă au fost
alese ca reprezentative în acest scop pentru toat ă Biserica. Alte Adun ări importante din acest
ținut nu au fost luate în seam ă, în timp ce aceste șapte, și numai acestea, sunt numite; în afar ă de
aceasta, ele sunt în ordinea pe care un c ălător le-ar parcurge succesiv. Cele șapte Adunări alese
sunt un simbol al Bisericii în totalitatea ei, în p erioade de timp succesive ale istoriei ei, iar pe d e
altă parte și în orice moment, pân ă la lepădarea ei definitiv ă ca martoră necredincioas ă a lui
Hristos (capitolul 3,16).
De ce sunt șapte Adunări? Numărul șapte se întâlnește mai des decât celelalte numere. G ăsim
șapte sărbători ale Domnului (Levitic 23) și șapte parabole despre Împ ărăția cerurilor (Matei 13);
în Apocalipsa șapte Adunări, șapte peceți, șapte trâmbițe, șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu.
În toate aceste exemple g ăsim o subîmpărțire clară în trei și patru . Numărul trei este în leg ătură
cu ce este divin , numărul patru în leg ătură cu ce este omenesc ; împreună sunt expresia
caracterului complet . Așa se vorbește aici despre Biserica cu numele în totalitatea ei ca
purtătorul de lumină al lui Dumnezeu pe p ământ, și anume în orice moment, începând cu prima
ei abatere (capitolul 2,4) și până la lepădarea ei finală și publică de către Domnul (capitolul
3,16). Atenționarea solemn ă este valabilă pentru poziția ei publică și a responsabilit ății ei.
Amenințarea cu pedeapsa lep ădării ei absolute o va lovi numai ca m ărturie globală; dimpotrivă,
fiecare credincios în parte este asigurat în mod re petat de mântuirea și binecuvântarea lui. În
fiecare din primele șase Adunări este recunoscut ă o grupă de sfinți adevărați ca biruitori.
Numărul simbolic șapte este în cartea Apocalipsa de o deosebit ă importanță.
Ioan se prezint ă aici cu numele s ău. Nu găsim nici un indiciu cu privire la apostolia lui, ni ci
„un sunet de trompet ă” nu îndreaptă atenția spre această profeție măreață. Vedem o demnitate
liniștită, care se potrive ște cu vestirea și descoperirea de lucruri care au condus deja zeci de mii
la o adorare profund ă.
Apocalipsa – Walter Scott
14 Vedem apoi Trinitatea în mesajul de salut de har și pace – și aceasta înainte s ă se facă auzit
vuietul furtunii care va veni. Nicio pecete nu are voie să fie desfăcută, niciun sunet de trâmbi ță
nu are voie să se audă, și niciun potir nu are voie s ă fie vărsat, înainte ca sfin ții să fi primit
asigurarea divin ă care le-a fost dat ă, că puterea și binecuvântarea lui Dumnezeu este de partea
lor. Dumnezeu este cu binecuvântarea Sa de partea n oastră și este fortăreața noastră întărită –
păstrându-Și slava Sa în orice timp și în orice împrejur ări. Furtuna judec ății lui Dumnezeu nu a
putut să sufle peste câmpiile Sodomei, înainte ca Lot s ă fie eliberat (Genesa 19); tot a șa
distrugerea definitiv ă a Ierihonului prin foc nu a putut s ă aibă loc, înainte ca Rahab s ă fie salvată
(Iosua 6). Dar în acest mesaj divin de salut și în locul pe care el îl ocup ă, vedem mult mai mult
decât numai garan ția ocrotirii de judecata divin ă. El nu apare între amenin țarea cu judecata și
executarea judec ății, ci înainte ca judecata s ă fie anunțată. Înainte ca adev ărata stare a bisericii, a
lumii și a lui Israel să fie descoperită, sfinții lui Dumnezeu primesc asigurarea sentimentelor Sa le
adânci pentru ei.
4. »Har și pace vouă.« – Aceasta este binecuvântarea normal ă și corespunzătoare nevoilor celor
mântuiți. Nici împrejur ările și nici persoanele nu pot s ă le răpească harul și pacea, deoarece ele
sunt date de Dumnezeu Însu și și vor fi păstrate. Harul este izvorul oric ărei binecuvânt ări, și
pacea este partea lor fericit ă și de drept de la Dumnezeu. Dorin ța pentru ei este, ca ei s ă savureze
practic harul și pacea, și să se odihnească în ele. În salut ările apostolice harul st ă totdeauna
înaintea păcii. În epistolele personale adresate lui Timotei s e dorește și îndurarea, deoarece
aceasta întâmpin ă nevoile și greutățile personale. Cu toate c ă salutul este foarte potrivit ca s ă
mărească și să consolideze încrederea în Dumnezeu, având în veder e judecățile care vor veni, în
caracterul lui corespunde gândului cu privire la gu vernarea lui Dumnezeu. Nu citim despre Tat ăl
și copiii Lui, și nici despre Dumnezeu și fiii Lui, ci despre Cel ve șnic și sfinții Lui; de aceea se
deosebește succesiunea în prezentarea persoanelor dumnezeir ii de cea prezentat ă în evanghelia
după Matei 28,19. Acolo ea este Tat ăl, Fiul și Duhul Sfânt, aici îns ă Cel veșnic, Duhul și Isus
Hristos. Numai o singur ă dată apostolul Pavel salut ă la sfârșitul unei scrisori (2 Corinteni 13, 14)
în legătură cu numele celor trei persoane ale divinit ății; Ioan o face aici la începutul c ărții.
4. »… din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine.« – Numele care impune respect și
sfânt »Cel veșnic«1 sau Domnul spune, c ă existența Sa nu decurge din ceva sau din cineva, ci c ă
El este Cel ve șnic existent, care nu se schimb ă în Sine Însuși. Poporului Israel i s-a explicat
înțelesul acestui Nume, ca »Eu sunt Cel ce sunt« (Exod 6,3). Este Numele comemorativ al lui
Dumnezeu »din genera ție în generație«. Cuvintele »Celui ce este« adeveresc existen ța Lui
independentă și veșnic neschimbătoare; cuvintele urm ătoare »Celui ce era și Celui ce vine« arat ă
că El este același în trecut, în viitor, din ve șnicie în veșnicie. Faptul că Dumnezeul ve șnic stă în
legătură cu universul, în m ăreția și extinderea lui uria șă, și cu cele mai mici lucruri ale crea ției,
este o realitate impresionant ă, care întărește credința.
În capitolul 4,8 succesiunea este invers ă; »Care era« st ă înaintea lui »Care este«. În capitolul 4
este privită guvernarea peste tot p ământul, nu numai peste Israel; de aceea fiin țele vii spun mai
întâi »Care era«. Este privit timpul, trecut, preze nt și viitor, în timp ce în capitolul 1 este
prezentată în primul rând existen ța Sa veșnică prin cuvintele »Celui ce este«. În afar ă de aceasta,
prin punerea mai întâi în capitolul 4 a expresiei » Celui ce era« se arat ă că faptele de putere din
trecut ale Celui ve șnic sunt într-o oarecare m ăsură arvuna și dovada că existența veșnică și
atotputernicia nu sunt numai însu șirile prezente, lini știtoare, ale naturii Sale divine, ci și că ele se
aplică și au urmări în toate timpurile și în toate împrejur ările.
4. »… și din partea celor șapte duhuri, care stau înaintea scaunului S ău de domnie« – Aici se
vorbește despre Duhul Sfânt, dar care aici nu este v ăzut în unitatea ființei Sale ca »un Duh«
(Efeseni 4,4). Desăvârșirea puterii Sale și acțiunea lui felurit ă sunt prezentate în expresia »șapte
Duhuri«, plinătatea acțiunii Duhului (compar ă cu Isaia 11,2; Apocalipsa 3,1; 4,5; 5,6). »Înainte a
scaunului Său de domnie« este ad ăugat, deoarece gândul principal din Apocalipsa este
1 Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament este Ie hova sau Iahve.
Apocalipsa – Walter Scott
15 guvernarea public ă asupra pământului. Așa cum relateaz ă detaliat Faptele Apostolilor, Duhul a
lucrat în primii treizeci de ani ai m ărturiei creștine, în timpul apostolilor, în putere și în har în
oameni singulari. Prezen ța și lucrarea Duhului Sfânt în Adunare este un adev ăr important,
prezentat în epistole. Aici îns ă, așa cum am accentuat deja, Duhul lucreaz ă din cer, guvernând pe
pământ.
Și menționarea Duhului lui Hristos se explic ă prin aceea că, cartea trateaz ă guvernarea lui
Dumnezeu. Dac ă gândul principal ar fi fost harul, atunci în mod n ecesar numele Domnului Isus
ar fi fost numit înaintea Duhului – dup ă Tată, care L-a trimis (1 Ioan 4,14), și înainte de Duhul,
pe care L-a trimis Fiul (Ioan 15,26).
5. »… și din partea lui Isus Hristos«. – Acum este numit Domnul Isus Hristos, unindu-Se cu
Cel veșnic și cu Duhul în salutul adresat sfin ților. Prin unirea numelui Isus cu titlul Hristos,
scriitorul inspirat indic ă unirea părții umane cu slava Domnului (Faptele Apostolilor 2,3 6).
Numele Isus înseamn ă: Iehova este salvarea. Acest nume I-a fost dat îna inte de nașterea Lui
(Matei 1,21) și descrie exact persoana Sa și lucrarea Sa. Este Numele mai presus de orice nume
(Filipeni 2,9-11). El apare mai mult de 600 de ori în Noul Testament, și niciodată nu I se adaugă
un adjectiv2. Să observăm de asemenea, c ă Domnul nu a fost niciodat ă, în afară de demoni,
apelat direct cu numele „Isus”. În Apocalipsa numel e Isus apare de nou ă ori și de trei ori în
legătură cu Hristos. Hristos (în limba greac ă) și Mesia (în limba ebraic ă) au același înțeles:
»Unsul” (Psalmul 2,2.6).
Vedem astfel pe Dumnezeu în maiestatea fiin ței Sale, pe Duhul în plinătatea puterii Sale, și pe
Isus Hristos , Cel sfânt, acum Omul glorificat, unite în acest s alut adresat sfin ților, cărora le vor
fi prezentate hot ărârile lui Dumnezeu cu privire la p ământ.
5. »… Martorul credincios, Cel întâi n ăscut din morți, Domnul împ ăraților pământului.« –
Aici ne sunt prezentate caracteristici care sunt ne despărțit legate de numele Isus, glorii, pe care
El ca Om Și le-a dobândit și care I se cuvin de drept. Sunt trei titluri, care I se dau; primul
mărturisește despre o rela ție deosebită cu Dumnezeu, cel de-al doilea arat ă o relație deosebită cu
toți morții – mântuiți sau pierduți, în timp ce al treilea titlu îndreapt ă atenția asupra suprema ției
Sale peste toți cei care au drepturile de guvernare pe p ământ.
1. »Martorul credincios.« Acest titlu semnificativ a caracterizat pe Domnul nostru pe tot
drumul Său de la iesle și până la cruce. Anexarea »credincios« arat ă contrastul evident fa ță de
toți martorii de mai înainte ai lui Dumnezeu. Pe calea lor s-a găsit deseori naufragiu și nereușită.
Numai Hristos a mers pe acest p ământ pe drumul S ău singuratic și plin de spini în deplin ă
dăruire față de Dumnezeu, f ără nicio întrerupere, f ără nicio greșeală, permanent dedicat
Dumnezeului S ău: »Eu pentru aceasta M-am n ăscut și am venit în lume, ca s ă mărturisesc despre
adevăr« (Ioan 18,37).
2. »Cel întâi n ăscut din morți.« Hristos este atât Cel întâi n ăscut între cei adormi ți, cât și Cel
întâi născut din morți. Primul titlu ne arat ă, că El este cel dintâi în învierea celor adormi ți, în
timp, (1 Corinteni 15,20-23); cel de-al doilea ne a rată, că în ceea ce prive ște ierarhia El st ă peste
toți cei care vor învia din mor ți. Întâiul născut este expresia priorit ății, a demnității covârșitoare,
nu a timpului sau a succesiunii (Psalmul 89,27). In dependent de faptul, când, unde și cum a venit
Hristos în lume – pe baza a ce este și cine este El, El a trebuit și trebuie în mod necesar s ă ocupe
locul întâi. Putem aici s ă reținem, că transformarea trupurilor sfin ților, care vor fi în via ță la
venirea Domnului, corespunde învierii sfin ților adormiți. Ambii trebuie s ă fie asemenea lui
Hristos, din punct de vedere moral (1 Ioan 3,2) și în ceea ce prive ște trupul (Filipeni 3,21).
3. »Domnul împ ăraților pământului.« Monarhul mândru al vestului și domnitorul arogant al
răsăritului, și acești doi stăpânitori din viitor au Domnul lor și Stăpânul lor. Hristos st ă peste toți
2 Atragem aten ția în mod foarte serios cu privire la folosirea lip sită de respect a Numelui, care pentru urechea și
inima credinciosului este cel mai pre țios Nume, chiar dac ă această folosire lipsită de respect se face din ne știință.
„Dragă Isus” și alte expresii asem ănătoare sunt înjositoare pentru El, Cel care este Dom nul și Învățătorul nostru
(Ioan 13,13-14). Titlul „Domnul”, care exprim ă demnitatea Sa, trebuie folosit permanent, nu numai simplu numele
„Isus”. Este cu totul altceva, când numele S ău este folosit în leg ătură cu alte nume sau titluri ale dumnezeirii.
Apocalipsa – Walter Scott
16 împărații pământului. După drept și titlu, toate împ ărățiile lumii Îi apar țin, și toți vor trebui să se
plece înaintea Lui. El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților, Domn peste to ți care au
putere, și Împărat peste toți care domnesc. El înc ă nu a luat în st ăpânire domnia Sa și drepturile
Lui absolute nu au intrat înc ă în vigoare. Dar El Î și va revendica drepturile, atunci când va sosi
timpul stabilit de Tat ăl și domnia peste toate va fi dat ă în mâinile Lui. El va sf ărâma orice toiag
de domnie și va distruge cununile tuturor puterilor adverse. A tunci mândria omului va fi smerit ă
și tot fastul său se va prăbuși în țărână.
Pentru credincios și pentru Adunare aceste trei titluri sunt totodat ă un »turn întărit«. Noi putem
acum să vedem în cer pe Unul care a mers cu perseveren ță pe drumul credin ței, ascultării și al
mărturiei credincioase (Evrei 12,1.2). Pe El, Cel car e a învins moartea și a biruit pe cel ce are
puterea morții, pe El, Cel care a biruit și acum stă înaintea noastr ă sublim în victoria Sa și este
totodată Domnul și Stăpânitorul tuturor guvernatorilor. – Aici salutul se transformă deodată într-
o cântare de laud ă.
5. »A Lui, care ne iube ște, care ne-a sp ălat de păcatele noastre cu sângele S ău.« – Salutul de
binecuvântare de mai înainte, unit cu mesajul dat d e Duhul cu privire la ce este Hristos ca Om,
mișcă inima celor mântui ți. Simpatiile sunt trezite și la enumerarea demnit ăților lui Hristos se
răspunde cu acest cântec de jubilare. El a câ știgat inimile noastre prin dragostea Lui care nu se
schimbă și ne-a curățit conștiințele prin sângele Lui pre țios. Cât de minunat de învior ător este să
citim în aceast ă carte, că toată ceata celor răscumpărați de pe pământ poate să cânte triumfător
despre dragostea permanent ă, neschimbătoare a lui Hristos și despre sângele Lui pre țios, care i-a
eliberat pentru totdeauna de p ăcatele lor. Găsim aceasta înainte s ă fie anunțate judecățile care vor
veni și înainte să se vadă și să se audă primii soli ai pedepsei (capitolul 4,5; 8,5) și înainte să se
vorbească despre nimicirea total ă a puterilor unite ale întunericului din locurile c erești.
6. »… și a făcut din noi o împ ărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tat ăl Său.« – Temele acestei
cântări de laudă nu sunt prin aceasta epuizate. În continuare este amintită demnitatea noastr ă
înaltă, dar ea este dedus ă din Acela a c ărui dragoste și al cărui sânge vărsat sunt liniștea și
nădejdea noastră. Aici nu se întâlne ște gândul, că noi suntem supu și domniei Lui. Dimpotriv ă,
sfinților cerești le este rânduit ă domnia împreun ă cu El, și într-o măsură mai mică și sfinților
iudei de pe pământ în timpul împ ărăției de o mie de ani. Ni se spune de asemenea în ce fel vom
domni noi, și anume ca preo ți. Demnitatea regal ă va fi legată cu harul preo ției. Zaharia 6,13
descrie foarte clar aceast ă legătură: »va fi preot pe scaunul Lui de domnie«. Acest loc vorbește
despre Domnul, dar noi vom domni împreun ă cu Hristos, și de aceea felul guvern ării Lui va
determina și caracterul nostru. Prin aceasta este asigurat ă lumii în epocile care vor veni o
guvernare de o mie de ani în neprih ănire și har. Să nu uităm niciodată această poziție înaltă și în
umblarea noastr ă să nu ne dovedim nevrednici de ea! Aducerea aminte pe rmanentă de ea ne va
face capabili pentru o umblare demn ă și ne va păzi de duhul iubirii de bani din timpul nostru (1
Corinteni 6,2-3).
6. »A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.« – Aici se exprim ă dorința celor
mântuiți, ca slava vizibil ă și domnia atotcuprinz ătoare, anunțată prin cuvântul profetic, v ăzută
deja de vizionar și cântată de cântăreți, să fie dată Aceluia, care singur este demn de ea (compar ă
cu 1 Petru 5,11); și aceasta nu numai timp de o mie de ani, ci în toat e epocile sau din perioadele
limitate până în veșnicie. Cuvântul Amin este ad ăugat ca o afirma ție solemnă festivă a acestui
adevăr.
Pe parcursul dezvelirilor progresive în aceast ă carte și în măsura în care caracterul ei se
adâncește, se mărește și cântarea de laud ă. Aici o găsim dublă (slavă și putere), întreit ă în
capitolul 4,11, împ ătrită în capitolul 5,13 și înșeptită în capitolul 5,12 și 7,12.
Apocalipsa – Walter Scott
17 O mărturie profetic ă (versetul 7)
7. »Iată că El vine pe nori.« – A doua venire a Domnului nostru este o parte foart e importantă a
mărturiei creștine, și niciodată nu a fost mai necesar s ă se insiste la aceasta, ca acum; aceasta este
valabil cu privire la primul gând, și anume că atât Biserica cât și lumea sunt pe cale s ă atingă
punctul culminant al îngr ămădirii vinei, înainte ca judecata asupra lor s ă trebuiască să aibă loc și
să fie exercitată. Este însă important să se facă deosebire între cele dou ă evenimente, pe care a
doua Lui venire le include în sine. Sunt o serie de locuri din Scriptur ă, care se află exclusiv în
Noul Testament, care se refer ă direct la venirea Domnului pentru sfinții Săi, așa cum este
evanghelia dup ă Ioan 14,3; 1 Corinteni 15,23; Filipeni 3,20 și 1 Tesaloniceni 4,15-17. Dar noi
avem și un număr mare de locuri, și aceasta în ambele Testamente, care înva ță despre venirea
Domnului cu sfinții Săi (Zaharia 14,5; Coloseni 3,4; Iuda 14; Apocalipsa 19,11-14). În timp ce
ambele aspecte ale venirii Domnului ca p ărți importante ale credin ței aleșilor lui Dumnezeu
trebuie să constituie aten ția noastră deosebită și crescândă, aici se vorbește totuși de a doua parte,
sau aspect, a venirii Lui. Prima parte, coborârea D omnului în văzduh pentru a r ăpi pe toți sfinții
(1 Tesaloniceni 4,17), are loc în mod necesar înain tea celei de-a doua p ărți, venirea Sa împreun ă
cu sfinții Săi (Iuda 14) și cu îngerii (Matei 25,31).
Mărturia din Apocalipsa »Iat ă, El vine pe nori« este în deplin ă concordanță cu mărturia
profetului Daniel: »M-am uitat în timpul viziunilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a
venit Unul ca un Fiu al omului« (Daniel 7,13) precu m și cu afirmația profetică a Domnului
nostru de pe Muntele M ăslinilor: »… vor vedea pe Fiul Omului venind pe n orii cerului cu putere
și cu o mare slav ă« (Matei 24,30). Toate aceste locuri se refer ă la același timp și la aceleași
evenimente. Ar ătarea Fiului Omului într-o maiestate, care niciodat ă mai înainte nu a fost v ăzută
de vreun ochi omenesc, va umple cu groaz ă inimile tuturor oamenilor de pe p ământ, cu excep ția
celor din poporul S ău.
Profeții Vechiului Testament s-au preocupat, fiecare în f elul lui și potrivit cu caracterul lui
personal, dar to ți sub călăuzirea directă a Duhului Sfânt, cu aceste dou ă mari teme profetice:
judecata și slava.
Scurt timp înainte de apari ția zorilor binecuvânt ării, păgânii, nu mai pu țin decât Iudeii, vor fi
învăluiți într-un adânc întuneric moral (Isaia 60,2). În lo c să spună bun venit Domnului care va
veni, națiunile vor fi adunate în vest într-o opozi ție publică, înarmată, împotriva Mielului
(Apocalipsa 19,19), în r ăsărit împotriva Ierusalimului (Zaharia 14,2). De acee a pământul va
trebui curățit de rău și de oameni răi, înainte ca urmele sfin țitore ale Domnului nostru s ă dea
naștere pe pământ la o bucurie cu mult mai mare decât aceea pe c are pământul a trăit-o în timpul
scurt al lipsei de p ăcat (Geneza 2). Vizionarul de pe insula Patmos are înaintea ochilor judec ățile
legate de venirea Domnului.
Nu se spune niciunde, c ă Hristos va veni cu norii, ca s ă adune pe ai S ăi. Dimpotrivă, ei Îl vor
întâmpina în nori (1 Tesaloniceni 4,17). Norii sunt totodată vehicolele regale, care sunt preg ătiți
să ne conducă de pe pământ la Domnul. Din vechime norul era semnul bine c unoscut al prezen ței
lui Dumnezeu la poporul S ău (Exod 13,21; 40,34-38; Luca 9,35). Dar s ă observăm, că despre
Hristos nu se spune numai, c ă El va veni în nori (Marcu 13,26), ci și cu norii (Apocalipsa 1,7) și
pe nori (Matei 24,30). Norii, care înso țesc venirea Lui, sunt semne ale maiest ății Sale (Psalmul
18,9-12). El st ă pe ei ca pe scaunul Lui de domnie (Matei 24,30). N oi vom fi luați în nori (1
Tesaloniceni 4,17), un nor L-a luat pe El, atunci c ând S-a înălțat la cer (Faptele Apostolilor 1,9),
și El va veni într-un nor (Luca 21,27). Astfel de di ferențe mici sunt interesante.
Deci aici ni se îndreapt ă privirea spre punctul culminant al întregii profe ții, punctul de plecare
al binecuvântărilor lui Israel și ale lumii. Prima și ultima mărturie a acestei c ărți se referă la
venirea Domnului (capitolul 1,7; 22,20), și Domnul adaug ă de mai multe ori cuvântul »în
curând« (sau repede, în grab ă), atunci când El vorbe ște despre venirea Sa.
7. »Și orice ochi Îl va vedea.« – Venirea Domnului, ca s ă distrugă puterea vizibil ă a răului pe
pământ, să nimicească forțele armate unite sub c ălăuzirea satanică și să înlăture orice putere
Apocalipsa – Walter Scott
18 dușmană, va fi un eveniment cu o m ărime și înfățișare publică zdrobitoare, c ăci aici se adaug ă
categoric: »orice ochi Îl va vedea«. Ce priveli ște în ceruri! Domnul care se coboar ă va apărea în
maiestatea care I se cuvine, înconjurat de nori și pe nori, cu multe diademe pe cap, îmbr ăcat în
hainele demnit ății Sale împărătești și însoțit de sfinții și îngerii Săi, care Îi vor m ări gloria.
7. »… și cei ce L-au str ăpuns«. – Constatarea, că »orice ochi Îl va vedea« trebuie în țeleasă în
sensul ei textual, îns ă nu toți oamenii Îl vor vedea în acela și moment. Și din totalitatea mul țimii
de oameni, care se vor ridica atunci împotriva lui Dumnezeu și a Unsului Său (Psalmul 2,1-3),
aici se face referire la o grup ă deosebită, și anume la »cei ce L-au str ăpuns«. Despre suli ța
păgână, care a străpuns coasta Mântuitorului nostru, se relateaz ă numai de »ucenicul, pe care-l
iubea Isus« (Ioan 19,33-37). Reprezentantul slab și șovăielnic al imperiului roman, care de altfel
a devenit renumit prin dreptatea lui neclintit ă, a pătat prestigiul imperiului prin sentin ța lui lipsită
de conștiință. El a condamnat pe Captivul sublim, pe care el îns uși de trei ori L-a declarat
nevinovat, să fie biciuit și răstignit. Dar comportarea Iudeilor a dovedit stric ăciunea lor mult mai
mare, cerând cu strig ăte mari să fie omorât, moartea lui Mesia al lor, și au făcut pe guvernatorul
blestemat să rostească acestă sentință cu urmări fatale. Copiii lor, care au mo ștenit această vină
mare și care au respins sângele v ărsat al lui Hristos ca r ăspuns al lui Dumnezeu la p ăcatele lor, Îl
vor vedea, pe El, care L-au str ăpuns. Cuvântul din Zaharia 12, 10 arat ă și ce dă la iveală harul pe
baza acestui sânge v ărsat. Grupa principal ă, la care se refer ă cuvintele »cei ce L-au str ăpuns«,
sunt Iudeii.
7. »Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui.« – Aceasta este valabil în mod
deosebit pentru poporul și țara în care harul S ău a fost arătat așa de cuprinzător. Jalea nu se
limitează numai la cele dou ă seminții ale lui Iuda și Beniamin, care vor fi atunci în țară, și nici la
cele zece semin ții, care vor sta la grani țele lui Israel, ca s ă se reîntoarcă în țară (Ezechiel 20,34-
44), ci va cuprinde și națiunile. În capitolul 7,9 prin cuvântul »semin ție« se înțelege fără îndoială
păgânii (națiunile). Compar ă și cu Matei 24,30, unde se vorbe ște despre momentul bocetelor
generale de fric ă și groază la venirea Fiului Omului.
7. »Da, Amin!« – Cu această confirmare dubl ă Duhul pecetluie ște mărturia profetic ă
remarcabilă. Cuvântul tradus cu »Da« este grecesc, cel tradus prin »Amin« este ebraic. În felul
acesta este confirmat atât p ăgânilor cât și Iudeilor, că Cuvântul Său rămâne neschimbat.
O comunicare a lui Dumnezeu cu privire la Sine Însu și (versetul 8)
8. »”Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este,
Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic.« – Facerea cunoscut a acestor titluri dumnezeie ști
constituie încheierea adecvat ă a introducerii. Maiestatea vorbitorului și caracterul afirma țiilor
Sale pretinde o aten ție deosebită. Aici nu auzim vocea lui Hristos ca Om, ci Dumneze u Însuși
este cel care vorbe ște. El revelează titlurile și gloriile Lui proprii. Alfa și omega – prima și ultima
literă din alfabetul grecesc – arat ă spre relația Lui cu creația. Dumnezeu este izvorul, începutul a
tot ce este creat, originea tuturor adev ărurilor descoperite, a tuturor f ăgăduințelor date, dar și a
oricărei mărturii încredințate omului. În privin ța aceasta El este alfa. Dar El este și sfârșitul.
Slava Lui este ținta. Orice întrebare î și găsește răspunsul definitiv în El. Drumul vie ții noastre și
încercările prin care trecem sunt cuprinse între aceste do uă puncte extreme: Dumnezeu, alfa, și
Dumnezeu, omega. Toate n ăzuiesc spre El, care este finalul. Rela țiile cu El au fost întrerupte de
către noi, dar firele nu au fost rupte în mâinile Lui . În mijlocul împrejur ărilor caracterizate de un
eșec general și având în vedere faptul, c ă Biserica în mijlocul stric ăciunii din timpurile acestea se
află într-o stare de dec ădere spirituală, totuși vocea lui Dumnezeu se aude pe deasupra tuturor
vocilor și conflictelor. Începutul oric ărei mărturii este în Dumnezeu și finalul duce c ătre El. În
El, ca omega, se termin ă ceea ce El a început ca alfa.
După aceea ni se prezint ă mărimea dumnezeiasc ă a Celui ce vorbe ște, care nu este nimeni altul
decât Domnul Dumnezeul Vechiului Testament (Geneza 2). Cine este Domnul Dumnezeu? –
Apocalipsa – Walter Scott
19 Iehova Elohim, Dumnezeul lui Israel și Dumnezeul tuturor oamenilor. Dumnezeul c ăruia I-a
plăcut să intre într-o rela ție morală cu cei doi, vorbe ște aici încă odată din cer. Ce lini știre pentru
suflet în mijlocul fr ământărilor vieții! Aici răsună vocea Celui ve șnic, și deodată murmurul
dinlăuntrul și mugetele din afar ă se transformă în liniște. În cuvintele explicative care urmeaz ă
»Cel care este, Cel ce era, și Cel ce vine« este confirmat ă natura veșnică, sublimă a Ființei Sale
ca Domnul. Aceste trei afirma ții sunt într-o oarecare m ăsură explicația numelui »Cel ve șnic«.
Cea de-a treia afirma ție, »Cel ce vine« pare la prima vedere s ă vestească o adevărată venire, dar
aici nu se refer ă la aceasta. Mult mai mult ea prezint ă întregul și o existență veșnică, dar nu o
simplă existență pasivă, ci una activă, relații vii cu trecutul și viitorul.
Cât de potrivit este, c ă această introducere cu adev ărat impresionant ă se termină cu titlul
dumnezeiesc »Celui Atotputernic«, un titlu, care pe parcursul secolelor a fost și este »Stânca
tăriei« pentru poporul S ău suferind. Acest titlu nu vorbe ște simplu numai despre o for ță
atotputernică, ci vorbește despre Cel Atotputernic cu izvoarele Lui de ajut or, care niciodat ă nu
seacă. Pe parcursul acestei c ărți vom găsi, că împrejurările, în care se afl ă poporul lui Dumnezeu,
deseori vor face necesar, ca ei s ă caute refugiu în acest Nume tare. De aceea și folosirea lui
frecventă în cartea Apocalipsa, în timp ce în restul Noului Testament îl întâlnim numai o singur ă
dată (2 Corinteni 6,18). Titlul »Cel Atotputernic«, fol osit singur sau în leg ătură cu alte nume,
apare în Cuvântul lui Dumnezeu de aproximativ 60 de ori, mai bine de jum ătate se găsește în
cartea Iov. »Dumnezeul Cel atotputernic« este un Nu me plin de putere și mângâiere. El este
atotputernic ca Între ținătorul și Sprijinitorul poporului S ău, dar tot așa de atotputernic ca
Judecător al dușmanilor Săi.
Apariția glorioasă a lui Hristos (versetele 9-20)
9. »Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt p ărtași cu voi la necaz, la Împ ărăție și la răbdarea în
Isus.« – Mai mult decât oricare alt profet, Daniel trateaz ă evenimente care sunt cuprinse în
domeniul viziunilor ar ătate lui Ioan. Între cei doi exist ă numeroase puncte cu foarte mare
asemănare. Astfel, profetul și vizionarul Ioan, ambii descriu caracteristicile u ltimului domnitor
politic al imperiului roman; amândoi prezint ă cititorului ultima faz ă a reapariției acestui imperiu,
precum și sfârșitul lui îngrozitor (compar ă Daniel 7 cu Apocalipsa 17).
Cuvintele »Eu, Ioan« ne amintesc cuvintele scris e odinioară »eu, Daniel« (Daniel 8, 15, și alte
locuri). Acest fel de prezentare al scriitorului nu este însă o imitație, ci este o constatare
independentă, într-o demnitate lini ștită, dar conștientă, care corespunde în totul caracterului
istoriei, care va fi descoperit ă.
Ioan vorbește după aceea despre p ărtășia sa în viață și în suferință cu poporul lui Dumnezeu
greu încercat. Probabil c ă perioadele din timpul domniei lui Nero și Domițian au fost cele mai
rele perioade ale prigonirilor p ăgâne, care, exceptând unele pause, au durat aproxim ativ 250 de
ani. După diverse interpret ări, Ioan aparținea acelora care au suferit în timpul lui Nero, în timp ce
alții îl încadrează în oștirea care a suferit sub Domi țian. Nu este important, care concep ție este
corectă. Trebuie însă ținut seama, că Ioan nu vorbe ște aici nici ca apostol și nici ca bătrân, ci ca
»frate și tovarăși« al sfinților »la necaz, la Împ ărăție și la răbdarea în Isus«.
Necazul amintit aici se refer ă la o încercare deosebit ă, și nu la greutățile obișnuite din viața
unui creștin. Deosebim trei perioade mari de suferin țe deosebite:
1. Sub Roma p ăgână
2. Sub papalitatea roman ă, în timpul Evului Mediu întunecat
3. Sub prigonirea comun ă din partea puterilor religioase și statale în viitor (Apocalipsa 6,9-11;
13,7.15).
Dar Ioan a avut p ărtășie și în Împărăție cu aceia cărora le-a scris. Împ ărăția stă în legătură cu
imperiul; Scripturile vorbesc despre acest imperiu în patru faze diferite:
Apocalipsa – Walter Scott
20 1. În responsabilitate, a șa cum le-a fost prezentat Iudeilor, care totu și au respins pe Împ ărat
(Matei 1-12).
2. Într-un caracter ascuns printre na țiuni, despre care vorbesc pildele din evanghelia Ma tei 13.
3. În necazuri, a șa cum este prezentat detaliat în partea de mijloc a Apocalipsei.
4. În putere, la venirea Domnului în slav ă (Matei 25,31); aceasta este tema mare și sublimă a
profeților vechiului leg ământ.
După aceea Ioan vorbe ște despre perseveren ță, căci răul încă mai stăpânește nestingherit în
lume și chiar și în Biserică. Rugăciunea »vie Împ ărăția Ta«, care se înal ță zilnic din inimile și de
pe buzele a mii de credincio și, este încă fără răspuns. Drumul spre Împ ărăție este un drum de
necaz. Viața unora este caracterizat ă de suferință aproape fără încetare, a altora de lucrare
neobosită, în timp ce pentru marea majoritate este ast ăzi o viață de permanent ă osteneală în
achitarea de obliga țiile zilnice. Astfel, to ți au nevoie de perseveren ță și răbdare în umblarea
permanentă potrivit voii lui Dumnezeu. Pustietatea și singurătatea de pe insula Patmos a cerut cu
siguranță »multă perseverență«, aceasta fiind semnul caracteristic al unui adev ărat slujitor al lui
Dumnezeu (2 Corinteni 6,4). Îns ă, înaintează, pelerin obosit, pân ă vine dimineața și Domnul va
apărea vizibil pentru to ți aceia care acum prin credin ță se țin strâns de Numele S ău minunat!
Dar nu numai noi avem p ărtășie în cele trei lucruri, – la necaz, la Împ ărăție și la răbdare – cu
apostolul onorat și îmbătrânit. Domnul Însu și ia parte la acestea, c ăci se adaugă »în Isus«.
Amintirea acestui Nume cu o deosebit ă importanță pentru urechile și inimile credincio șilor aduce
sfinților aflați în încercare o plin ătate de mângâiere și înviorare.
Insula Patmos
9. »… mă aflam în ostrovul care se cheam ă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și
din pricina m ărturiei lui Isus.« – Numele locul de exil al lui Ioan era aproape necun oscut; de
aceea ni se spune, c ă el era o insulă, care a fost numit ă Patmos. Aceast ă insulă deosebit de rece și
neprimitoare din Marea Egee, a șezată la țărmul de sud-vest al Asiei Mici, are un perimetru de 24
km. În Evul Mediu a fost cunoscut ă sub numele de Palmoso, acum se nume ște Patino. În 1910
avea aproximativ 4000 de locuitori, care to ți erau creștini greci. Călugării neștiutori și leneși de
pe această insulă posedă o bibliotecă valoroasă, pe care puțin știu s-o foloseasc ă. Tischendorf,
acel învățat neobosit și cercetător al Scripturii, spunea despre ea: „Înaintea mea stă liniștită mica
insulă în crepusculul dimine ții. Ici și colo un măslin întrerupe monotonia pustiei stâncoase.
Marea este lini ștită ca un mormânt. Ca un sfânt mort se odihne ște Patmos în ea. Involuntar
trebuie să ne gândim la Ioan. Insula îi apar ține lui. Ea este, ca s ă spunem așa, locul său sfânt.
Pietrele vorbesc despre el, și el trăiește în orice inim ă.” Cât de potrivit ă a fost așezarea
geografică a acestei insule! Ioan a fost pe insula Patmos, ca să spunem așa, în centrul
evenimentelor profetice: Ierusalimul era în partea de sud-est, Roma înapoia vizionarului în vest,
Babilonul în r ăsărit și țara lui Magog (Rusia) în nord, în timp ce pe țărmul mării erau șapte
Adunări asiatice, despre a c ăror istorie urma s ă scrie.
Supremația lui lăuntrică peste starea de lucruri se exprim ă prin simpla constatare: »M ă aflam în
ostrovul care se cheam ă Patmos«. Nu citim nici un cuvânt de repro ș sau de acuzare. Arestarea,
procesul și interogările înaintea domnitorului crud Domi țian au fost privite de el ca fiind
nedemne de a fi amintite și cu o tăcere absolută au fost trecute cu vederea.
Tradiția, care nu este tocmai informatorul cel mai de înc redere, ne-a oferit relat ări interesante
cu caracter legendar despre Ioan. Ele sunt mai nume roase și mai demne de crezut decât cele
despre cunoscu ții apostoli Pavel și Petru. Unele din ele s-ar putea s ă fie adevărate, dar multe sunt
nesigure.
Dumnezeu a transformat mânia domnitorului mândru din timpul acela spre gloria Sa.
Împrejurările erau potrivite și necesare, pentru ca s ă pregătească pe Ioan pentru istoria lui
Dumnezeu. Căci acestea arătau și destrămarea puternicului imperiu Roman, reapari ția lui viitoare
Apocalipsa – Walter Scott
21 și soarta lui final ă (capitolul 17,8; 19,20), în timp ce el era înc ă pe punctul culminant al gloriei
sale în domina ția mondială neatacabilă.
Aceeași putere, care și-a dat acordul legal la crucificarea Domnului nost ru, a stigmatizat pe
ucenicul, pe care îl iubea Isus, ca r ăufăcător. Aici însă se constată clar adevăratul motiv al
necazului prin cuvintele: »din pricina Cuvântului l ui Dumnezeu și din pricina m ărturiei lui Isus
Hristos«. Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus vor fi totdeauna expuse du șmăniei din
partea lumii.
Fără erudiție omenească (Faptele Apostolilor 4,13) și în vorbirea simpl ă a galileenilor, Ioan a
predicat și a învățat public și în case fără teamă și cu credincioșie Cuvântul lui Dumnezeu.
Apostolii nu au înv ățat arta – acum foarte perfec ționată – de a adapta adev ărul pe placul diferit al
oamenilor. În m ăsura în care Cuvântul lui Dumnezeu se veste ște pe deplin și prin aceasta
cerințele lui Dumnezeu sunt puse pe con știința oamenilor, du șmănia din partea lumii devine
activă.
9. »… și din pricina m ărturiei lui Isus«. – Aici stă pe prim plan în mod deosebit partea
profetică a acestei mărturii. Nașterea Împăratului Iudeilor a trezit gelozia crud ă a lui Irod și a
răscolit întreg Ierusalimul, pân ă în adâncul lui (Matei 2,3). M ărturia despre drepturile împ ărătești
ale Domnului Isus era o crim ă pentru romani, care nu era suportabil ă nici pentru legile lor și nici
pentru prestigiul imperiului lor. Astfel Roma a cru cificat pe Petru, a decapitat pe Pavel și a exilat
pe Ioan.
10. »În ziua Domnului eram în Duh.« – Toți creștinii adevărați sunt acum »în Hristos«, în
opoziție cu starea lor de odinioar ă »în Adam«, și ei sunt »în Duhul«, în opozi ție cu starea lor de
odinioară »în carne«. Niciun cre știn nu poate fi g ăsit iarăși »în Adam« sau »în carne«, deoarece
ambele descriu o stare trecut ă. Cuvintele »în Adam« spun, c ă tu aparții unui neam, al c ărui cap
este Adam; prin cuvintele »în carne« este descris ă starea morală decăzută, în care se găsește
acest neam întreg. Dar a fi în Duhul (Romani 8,9), ceea ce este valabil f ără nici o excepție pentru
toți cei mântuiți, nu are același înțeles ca și afirmația lui Ioan: »eram în Duh«. Aici în țelesul este,
că Ioan a fost într-o dependen ță absolută față de Duhul și a fost pe deplin c ălăuzit de Duhul. Scos
afară din recunoașterea conștientă a împrejurărilor vieții zilnice, el se afla în aceast ă altă stare,
»în Duh«. Prin lipsa articolului pentru cuvântul »D uh«, nu trebuie s ă se tragă concluzia, că aici
nu este vorba de Duhul Sfânt. Nu este Duhul Sfânt c a persoană, și nici duhul nostru propriu,
despre care se vorbe ște aici; lipsa articolului arat ă mai degrabă o stare caracteristic ă, și anume o
stare, în care Duhul Sfânt a luat pentru un timp co nducerea totală asupra duhului omului și
asupra întregii lui vie ți lăuntrice (compar ă cu Ezechiel 11,24 și 2 Corinteni 12,2-3). –
Apostolului Pavel nu i-a fost permis s ă relateze despre ce a v ăzut și auzit, nici imediat dup ă
răpirea lui și nici în următorii 14 ani. Lui Ioan dimpotriv ă, i-a fost poruncit s ă facă aceasta.
Același fel de exprimare se folose ște și în introducerea la viziunile urm ătoare, despre care se
relatează începând cu capitolul 4 (capitolul 4,2). Mediul în conjurător al stării spirituale al
încântării a fost pământul în capitolul 1, în timp ce în capitolul 4 er a cerul.
Conținutul întreg al c ărții Apocalipsa a fost f ăcut cunoscut lui Ioan prin viziuni, în cea mai
importantă zi a săptămânii, »în ziua Domnului«. Cele opt vedenii, despre care relatează Zaharia
(Zaharia 1,8-6,15) au fost v ăzute într-o singur ă noapte. Și vedenia lui Daniel (Daniel 7,2) a fost
arătată noaptea acestuia.
Ziua Domnului
10. »Ziua Domnului« – Această expresie apare numai o singur ă dată în Sfânta Scriptur ă, dar mai
târziu ea a devenit desemnarea obi șnuită a acestei zile deosebite, care a fost d ăruită creștinilor
pentru adorare și odihnă. Că este vorba de întâia zi a s ăptămânii, rezultă din următoarele gânduri:
1. Expresia folosit ă aici în textul original, »ziua care apar ține Domnului«, este diferit ă de
expresia folosit ă pentru desemnarea »zilei Domnului« viitoare, profe tice (vezi 1 Corinteni 5,5; 2
Apocalipsa – Walter Scott
22 Corinteni 1,14; 1 Tesaloniceni 5,2). – 2. Con ținutul primei viziuni (versetele 12-20) arat ă, că se
referă la prezent. În timpul judec ăților care vor veni, despre care în ambele Testament e se
vorbește ca despre »ziua Domnului«, și în care Biserica ca m ărturie publică pentru Dumnezeu pe
pământ va fi dat ă la o parte, Hristosul glorificat nu poate fi v ăzut în mijlocul Adun ărilor
(sfeșnicelor). – Acestea și alte studii interzic folosirea expresiei din vers etul 10 la ziua Domnului
din viitor.
Două realități mari oferă primei zile a s ăptămânii însemnătatea ei deosebit ă. Învierea
Domnului din mor ți (Ioan 20) și constituirea Adun ării în ziua cincizecimii (Levitic 23,16 și
Faptele Apostolilor 2). În felul acesta »ziua Domnu lui« nu este o zi obi șnuită, așa cum »Masa
Domnului« nu este o mas ă obișnuită de mâncare. Atât aceast ă zi, cât și această masă Îi aparțin
categoric Lui. Caracterul sfânt al acestei zile și al acestei mese trebuie luat în seam ă și respectat
fără nici o îngrădire. Mâna diavolului vrea s ă ne ia această moștenire prețioasă, care vorbește așa
de clar Adunării despre învierea și moartea Sa.
10. »Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbi țe.« – Poziția
vizionarului este remarcabil ă. Simbolic, spatele lui era întors Bisericii și fața lui era îndreptat ă
spre Împărăție și regalitate. Dec ăderea Adunării, profețită de apostolul Pavel (Faptele Apostolilor
20,28-32; Romani 11,21-22; 2 Timotei 3), a început deja să aibă loc. Exprimările critice din
scrierile lui Ioan au fost îndreptate în primul rân d împotriva lui Cerinthus (un contemporan al lui
Ioan) și spre alții, care au deschis o campanie energic ă și diabolică împotriva mărturiei creștine.
Anumite învățături gnostice gre șite, ale căror principii au fost descoperite și condamnate de
apostolul Pavel în scrisorile adresate Corintenilor și Colosenilor, s-au putut dezvolta și mai mult
în zilele lui Ioan. În secolul al doilea au avut școlile lor speciale, care au înv ățat și acționat
opunând rezisten ță evidentă și dăunătoare față de persoana Domnului nostru. La aceste pericole
interne s-a adăugat prigonirea Bisericii de c ătre puterea lumii. De aceea nu este deloc de mirare ,
că privirea bătrânului și încercatului captiv era îndreptat ă spre înainte, spre slava și puterea
Împărăției, în care dreptatea va fi respectat ă și nedreptatea va fi pedepsit ă. Însă Domnul nu a
ajuns la țintă cu Adunarea, chiar dac ă Ioan în Duh i-a întors deja spatele. El trebuia s ă audă și să
vadă, și în felul acesta trebuia s ă se întoarcă și să fie preocupat de ceea ce preocupa și pe
Domnul.
»Glasul puternic, ca sunetul unei trâmbi țe« trebuia să facă conștient, că acum se făcea cunoscut
întregii Biserici un mesaj de o deosebit ă importanță. În afară de aceasta, apari ția, despre care
urma să mărturisească Ioan, era introducerea într-o întreag ă serie de vedenii și în felul acesta
constituie începutul acestor descoperiri. De aceea, cât de potrivit a fost, c ă Hristos ca Om, dar și
în putere și maiestate în mijlocul Adun ărilor stătea în această primă apariție înaintea vizionarului
profund impresionat.
Cele șapte Adunări
11. »Ce vezi, scrie într-o carte, și trimite-o celor șapte Biserici; la Efes, Smirna, Pergam,
Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea.« – Pe lângă cele șapte Adunări enumerate existau în
provincia roman ă din Asia și alte Adunări cu aceeași importanță, dar Duhul Sfânt a urm ărit prin
alegerea acestor Adun ări un scop moral, și de aceea El folose ște articolul hot ărât. Și succesiunea,
în care ele sunt prezentate, este demn ă de remarcat. Hengstenberg remarc ă în comentariul lui:
„Efes, Smirna și Pergam trebuie s ă fie una lângă alta și trebuie ținute separat de celelalte, c ăci
aceste trei orașe, și numai ele, concurau pentru suprema ție în Asia Mic ă.” În scrisorile adresate
Adunărilor găsim o subîmpărțire clară, în trei plus patru. Astfel, strig ătul »Cine are urechi de
auzit, să audă« apare în scrisorile adresate primelor trei Adun ări înaintea cuvântului adresat
biruitorilor (capitolul 2,7.11.17), în timp ce în s crisorile adresate ultimelor patru Adun ări stă
după făgăduințele date biruitorilor (capitolul 2,29; 3,6.13.22). – Fiecare Adunare este adresat ă
personal. Fiecare Adunare în parte este personal re sponsabilă față de Domnul, ca în jurul ei s ă
Apocalipsa – Walter Scott
23 lase să strălucească lumina adevărului dumnezeiesc. Unitatea vie a Adun ărilor ca »un trup« și
dependența reciprocă a membrilor ei sunt adev ăruri, pe care numai apostolul Pavel le înva ță. Însă
în primele trei capitole din Apocalipsa, Adunarea e ste văzută în poziția ei publică pe pământ ca
purtător de lumină și mărturie a lui Dumnezeu. Cele șapte Adunări au avut fără îndoială
particularitățile lor, semne caracteristice care se recunosc clar , dar care totuși – fiecare pentru ea
– au marcat esen țial și starea întregii Biserici în perioadele succesive ale istoriei ei; în afar ă de
aceasta, acelea și caracteristici în totalitatea lor se întâlnesc în Biserică pretutindeni pe p ământ și
în toate timpurile, atunci și acum.
Două Adunări, Smirna și Filadelfia, sunt l ăudate și nu primesc niciun cuvânt de mustrare.
Caracteristic pentru Smirna erau suferin țele, prin care a trebuit s ă treacă această Adunare.
Esențialul la Filadelfia era puterea ei mic ă. Atât laudă cât și mustrare prime ște Efes, Pergam,
Tiatira și Sardes. Laodiceea are starea cea mai rea între ce le șapte Adunări. Această stare este
lipsită de speranță; Laodiceei nu i se poate adresa niciun cuvânt de r ecunoștință, ci numai
mustrare. În Tiatira este recunoscut ă pentru prima dat ă o rămășiță.
1. Efes
Renumita capital ă a Asiei, „lumin ătorul Asiei”, a fost odinioar ă reședința și punctul central al
slujbei idolești păgâne. Era fortăreața puterii satanei, și de acolo s-a r ăspândit slujirea la idoli în
toată lumea cunoscut ă în timpul acela (Faptele Apostolilor 19). Micile t emple de argint, care
erau dedicate zei ței Artemis (sau, Diana), au fost cump ărate cu ardoare de str ăini și au fost
așezate în casele lor din dep ărtare ca idoli ai casei, în timp ce templul impun ător al zeiței,
împodobit cu bog ățiile Asiei Mici, a fost enumerat printre cele șapte minuni ale lumii. Efes a
devenit scena luptei aprige dintre puterile luminii și ale întunericului. So ții Aquila și Priscila,
dedicați Domnului, au lucrat un timp în aceast ă cetate slujitoare la idoli. Mai înainte, doispreze ce
din ucenicii lui Ioan s-au ostenit, cu pu țin succes, să pătrundă în acest întuneric; osteneala lor a
fost slabă, deoarece ei în șiși nu au fost suficient înv ățați (Faptele Apostolilor 19,1-7). Dup ă aceea
Apolo, având darul vorbirii, a dat un nou impuls lu crării. Însă apostolul Pavel a fost cel care prin
puterea Duhului lui Dumnezeu a frânt puterea întune ricului, și prin aceasta a trezit mânia
adepților slujirii la idoli și ai superstiției, când aceștia au văzut cutremurându-se întregul lor
sistem înaintea adev ărului eliberator al sufletelor, venit prin cre știnism, ca odinioar ă Dagon (1
Samuel 5,3-4). În cele din urm ă a fost preaiubitul apostol Ioan, care, dup ă ce a părăsit căminul
lui din Ierusalim, s-a mutat la Efes și timp de treizeci de ani a f ăcut din acesta punctul central al
lucrării sale pentru Domnul. Gloria Efesului a sc ăzut mai târziu, și cetatea păgână mândră de
odinioară este numai un sat s ărăcăcios, cunoscut sub numele de Ajasoluc.
2. Smirna
Această cetate, cu numele de ast ăzi (turcesc) Izmir, este situat la aproximativ 60 k m în partea
de nord a Efesului și aparține astăzi orașelor celor mai importante ale Turciei; num ărul
locuitorilor este estimat la circa 200.0003. Într-un anumit sens Smirna a fost odinioar ă rivala
Efesului. Situa ția ei naturală și economică, bunăstarea, comerțul și splendoarea cl ădirilor sale i-
au adus numele de „frumoasa”. Slujirea idolilor în cadrul ei era numai cu pu țin mai prejos decât
cea din Efes. Smirna nu este amintit ă în Faptele Apostolilor, și nici în scrierile apostolului Pavel.
De aceea nu putem s ă constatăm logic, cum sau când a fost dus ă evanghelia acolo. Poruncile
severe ale cezarului împotriva cre știnismului au fost impuse strict în Smirna, la care Iudeii și
păgânii s-au unit și au exercitat presiune asupra autorit ăților locale slabe, ca ace știa să emită
3 În cadrul acestor date trebuie s ă se țină seama că această carte a fost scris ă la începutul secolului 20.
Apocalipsa – Walter Scott
24 dispoziții pentru prigonirea cre știnilor. Potrivit relat ărilor, Polycarp, prietenul și ultimul
colaborator al lui Ioan, a fost omorât aici în anul 168, în al 90-lea an al vie ții sale. Prigoanele
înverșunate din Asia Mic ă au pornit din Smirna, și fără îndoială în scrisoarea deschis ă adresată
Smirnei se face referire la acestea (Apocalipsa 2,8 -11).
3. Pergam
Pergamul era situat mult mai la nord. Aceast ă cetate practica foarte pu țin comerțul, sau chiar
deloc, dar avea o importan ță deosebită din cauza erudi ției, culturii și științei, în mod deosebit în
domeniul medicinei. O serie de împ ărați au făcut Pergamul, sau Pergamum – a șa cum îl numeau
grecii -, reședința lor împărătească. Renumita ei Bibliotec ă, a doua ca mărime după Alexandria,
cu care s-a și unit în cele din urm ă, cuprindea 200.000 de c ărți. Aici s-a dezvoltat pân ă la
perfecțiune arta preg ătirii pieilor de animale pentru a se putea scrie pe ele. De aici vine și
denumirea de pergament. În felul acesta numele aces tei cetății, despre care în Sfânta Scriptur ă
sunt rostite cuvinte severe (Apocalipsa 2,12-17), a fost transmis peste secolele epocii cre știne, și
fără îndoială materialul unor manuscrise biblice valoroase î și are originea în Pergam. Efes era
caracterizat prin adorarea zei ței Artemis, Dionysos era divinitatea distins ă din Smirna. Aceste
două cetăți erau stricate, dar Pergam le-a întrecut pe amândo uă în ce privește slujirea idolilor.
Cuvintele »acolo unde este scaunul de domnie al Sat anei« și »unde locuie ște Satana«
(Apocalipsa 2,13) se potriveau în primul rând pentr u Pergam. Simbolul cel mai caracteristic din
renumitul templu al lui Esculap era șarpele încolăcit, în spatele c ăruia noi vedem pe »Satana,
șarpele cel vechi«. Știința nobilă a medicinei a fost adus ă de timpuriu în leg ătură cu adorarea
Satanei, care își revendica dreptul la pozi ția, lucrarea și titlul Domnului. Numele „p ăzitorul” și
„salvatorul” au fost atribuite lui Esculap și vindecările care au avut loc au fost atribuite acestei
zeități făcute de oameni. În felul acesta, spus pe scurt, Sat ana a fost așezat în locul lui Hristos.
4. Tiatira
Această cetate era situat ă în partea de sud-est a Pergamului. Cele trei cet ăți amintite mai înainte
au fost mult mai cunoscute decât Tiatira, și cu toate acestea și această cetate are importan ța ei
deosebită. Indirect ea este în leg ătură cu lucrarea misionar ă a apostolului Pavel în Europa. Primul
rod al acestei lucr ări a fost întoarcerea la Dumnezeu a unei femei din Tiatira, care își câștiga
existența prin vânzare de purpur ă, prin care aceast ă cetate a devenit cunoscut ă (Faptele
Apostolilor 16,14). Inscrip țiile existente arat ă că vopsitul era cea mai important ă ramură
comercială a cetății, și până în zilele noastre stofele vopsite în ro șu strălucitor sunt folosite pân ă
departe în Asia și Europa. Ele erau livrate în Smirna prin transport uri săptămânale. Tiatira este
astăzi un oraș înfloritor cu aproximativ 20.000 de locuitori.
5. Sardes
Sardes era situat la aproximativ 43 km în partea de sud a Tiatirei. Sardes a fost în antichitate o
cetate mândră și bogată, capitala împărăției Lidiei. Aceast ă singură cetate regală, cu toată vitejia
locuitorilor ei, a c ăzut la asedierea ei de c ătre cuceritorul Cirus. Odat ă cu căderea cetății a fost
nimicită și împărăția Lidiei. Astăzi această capitală de odinioară se numește Sart. Ce înv ățătură
cu privire la m ărimea omeneasc ă oferă această cetate acum dec ăzută, în care odinioar ă a domnit
Crosus, un împ ărat bogat, înțelept și dotat! Într-un dic ționar se poate citi: „Doi sau trei p ăstori de
oi locuiau într-o colib ă, în afară de aceasta un turc cu doi slujitori, când Arundel a vizitat-o în
Apocalipsa – Walter Scott
25 1826. În anul 1850 nu s-a mai g ăsit niciun om în acest Sardes, odinioar ă puternic și mult
populat.”
6. Filadelfia
Numele acestei cet ăți este dat după numele întemeietorului ei: Attalus Philadelphus, î mpărat al
Pergamului. Ea este situat ă la aproximativ 40 km în partea de sud a Pergamului . Numele ei
actual Allah Shehr (ora șul lui Dumnezeu) spune multe, dar nu ia cu for ța niciunui cetățean turc
un semn al venera ției. Filadelfia de ast ăzi este un oraș cu suprafață mare și aproximativ 15.000
de locuitori, dintre care o mare parte sunt cre știni greci. Rămășițele din timpurile de demult ale
creștinismului sunt aici mai numeroase decât în oricare din celelalte cet ăți numite de Ioan. Se pot
vedea ruinele a nu mai pu țin de 25 de biserici, în timp ce unii stâlpi de mar moră, păstrați aproape
intacți, ne amintesc de cuvântul din Apocalipsa 3,12, car e se referă probabil la ace ști stâlpi.
Având în vedere faptul c ă Filadelfia are cea mai lung ă perioadă de viață dintre toate celelalte
cetăți vechi amintite, este remarcabil c ă scrisoarea deschis ă adresată îngerului ei (Apocalipsa
3,7-13) nu con ține nicio mustrare. Scepticul Gibbon explic ă: „Filadelfia st ă ca un stâlp între
ruine printre așezările grecești și bisericile din Asia Mic ă, un exemplu binef ăcător pentru faptul
că drumurile onoarei și al siguranței sunt uneori acelea și.”
7. Laodiceea
Laodiceea era situat ă la aproximativ 60 km spre r ăsărit de Efes. Cetatea a primit numele dup ă
Laodice, soția monarhului Sirian Antiocus al 2-lea. Laodiceea e ra o cetate deosebit de bogat ă,
care, după ce în timpul domniei lui Nero a fost distrus ă în anul 62 de un cutremur, s-a ref ăcut
repede din aceast ă lovitură și prin propria putere și-a recăpătat strălucirea de odinioar ă. Chiar și
în timpul când a fost scris ă Apocalipsa, Laodiceea era o cetate m ăreață. „Goana după aur” a ei a
infectat și Adunarea și era »bogată și s-a îmbogățit« (capitolul 3,17). Mândria, luxul și
mulțumirea de sine caracteriza via ța locuitorilor, și acest caracter a influen țat puternic și
Adunarea. Dar mândria din Laodiceea a fost doborât ă, bogăția ei a fost împr ăștiată printre străini
și măreția ei a fost coborât ă în țărână. Locul cetății luxuriante de odinioar ă a devenit o scen ă
tristă a nimicirii totale4.
Folosirea scrisorilor deschise
Se poate presupune, c ă în mod deosebit primele trei capitole, dar nicidec um exclusiv, se aplic ă
la Adunările numite din Asia. A șa salută Ioan pe »cele șapte Biserici, care sunt în Asia« (versetul
4); în versetul 11 le prive ște pe toate la un loc, în timp ce în capitolele 2 și 3 se adresează printr-o
scrisoare deschis ă fiecărei Adunări în parte. Însă în timp ce folosirea cu prioritate la aceste șapte
Adunări este foarte clar ă, este de asemenea clar, c ă într-un anumit sens acestea au fost și sunt
4 Amintirea Adun ării din Laodiceea în Coloseni 2,1 și 4,13-16 este un exemplu frumos al dragoste și grijii creștine
pentru sfinți, care personal nu sunt cunoscu ți. Cuvintele »și voi, la rândul vostru, s ă citiți epistola care v ă va veni din
Laodiceea«, se refer ă probabil la epistola c ătre Efeseni, care mergea de la o Adunare la alta. P e baza faptului c ă
această scrisoare nu con ține niciun salut adresat unei persoane particulare și din cauza felului ei de alc ătuire, este
foarte probabil ca ea s ă fie fost o circular ă, care în acest timp se afla în Laodiceea. Dar și scrisoarea adresat ă
Colosenilor trebuia citit ă în Adunarea din Laodiceea (Coloseni 4,16). Ce ar f i fost mai potrivit, decât adev ărurile
cuprinse în aceste dou ă scrisori, ca să apere pe sfinții din Laodiceea de pericolele grave, care îi ameni nța?! Crucea
lui Hristos, așa cum este ea prezentat ă în scrisorile c ătre Romani și Galateni, a fost adev ărul eliberator din secolul
16. Slava cereasc ă a lui Hristos, care se vede în scrisorile c ătre Efeseni și Coloseni, este adev ărul mare și eliberator
din secolul 20.
Apocalipsa – Walter Scott
26 reprezentantele întregii Biserici, și aceasta nu numai pentru timpul acela, ci și în succesiunea
treptelor de evolu ție ale stării ei lăuntrice. După capitolul 3 nu mai g ăsim nici o referire la aceste
Adunări. »Cine are urechi, s ă asculte ce zice bisericilor Duhul.« Aceast ă solicitare, făcută de
șapte ori, arată spre folosirea direct ă a conținutului scrisorilor deschise de c ătre fiecare ascult ător
în parte, precum și de fiecare comunitate a cre știnilor mărturisitorii de pe întreg p ământul și din
toate timpurile. Folosirea pentru zilele noastre ar e cea mai mare valoare și cel mai mare câ știg.
S-a pus întrebarea, în ce m ăsură a fost posibil lui Ioan întemni țatul să facă schimb de scrisori
cu Adunările. Noi suntem convin și, că Apocalipsa a fost scris ă complet pe insula Patmos și că
fiecare din cele șapte Adunări a primit de acolo scrisoarea ei deschis ă. Nu vedem niciun motiv
pentru presupunerea, sus ținută de unii, că istoria a fost v ăzută pe insula Patmos și ea a fost scris ă
după aceea în Efes, dup ă ce vizionarul a fost eliberat din exil de c ătre Nerva. Întâmpl ări
supranaturale caracterizeaz ă o mare parte a acestei c ărți, și de aceea dispar astfel de greut ăți, ca
zăpada în soare.
Șapte sfeșnice de aur
12. »M-am întors s ă văd glasul care-mi vorbea. Și când m-am întors, am v ăzut șapte
sfeșnice de aur.« – Întoarcerea, ca s ă vadă vocea celui care vorbea, în mod necesar a avut loc
spre răsărit, unde se afla scena desf ășurării evenimentelor. Primul lucru, pe care el l-a v ăzut, au
fost »șapte sfeșnice de aur«. În versetul 20 ni se explic ă ce semnificație au acestea: »cele șapte
sfeșnice sunt șapte Adunări.« Numărul șapte arată spre desăvârșire. Aurul, cel mai pre țios metal,
arată neprihănirea divină. Sfeșnicele erau din aur; construc ția, „materialul” Adun ării sau
Bisericii, fie ea în rela ția ei cu Hristos ca trup al S ău sau cu Dumnezeu ca și Casă a Sa, este
înfățișarea neprihănirii divine, aceast ă trăsătură de caracter a lui Dumnezeu. Aceasta nu ar putea
să fie altfel. În simbolul celor șapte sfeșnice de aur vedem Biserica în totalitatea și desăvârșirea
ei, așa cum este ea în gândurile lui Dumnezeu, și anume în pozi ția ei publică ca mărturie a Sa pe
pământ. Nu arată ce a devenit Biserica, ci se arat ă starea ei inițială, în care ea a fost cl ădită de El.
Cu toate că este privită întreaga Biseric ă, ea este văzută aici în cele șapte Adunări particulare.
Cele șapte sfeșnice de aur fac aluzie evident ă la sfeșnicul de aur cu șapte brațe, care era în
»partea dinainte« a Locului Sfânt din Vechiul Testa ment, amplasat în partea de sud. Aici îns ă
sfeșnicele stăteau în răsărit. Acolo cele șapte lămpi aveau o tij ă comună și un suport comun, și
fiecare lampă arunca lumina ei curat ă asupra tijei minunat ornamentat ă și în felul acesta f ăcea să
se vadă frumusețea ei în întuneric (Exod 25,31-40; Numeri 8,2-4). T ot așa slăvile morale ale
Fiului preaiubit, ale Domnului nostru Isus, se pot vedea în deplina lor frumuse țe numai în lumina
prezenței divine. Aici fiecare sfe șnic stă pe propriul fundament. Sfe șnicele reprezint ă Adunările
în parte. Fiecare Adunare în parte are responsabili tatea ei la locul unde se afl ă, ca să lumineze
întunericul cu raza ei. Este responsabilitatea seri oasă și absolut necesar ă a fiecărei grupe
mărturisitoare de sfin ți să fie o mărturie luminoas ă și clară pentru Dumnezeu la locul unde se
află ei, și ce este valabil pentru fiecare Adunare local ă este tot așa de valabil pentru întreaga
Biserică. – După avertismentul divin (capitolul 2,5), cele șapte sfeșnice din Asia s-au îndep ărtat
demult, și o judecată asemănătoare, chiar dac ă este prezentată printr-un alt simbol, va veni peste
biserica mărturisitoare, ca întreg. Unde sunt ast ăzi sfeșnicele de aur? Aceasta este pentru noi o
întrebare foarte p ătrunzătoare.
Apariția lui Hristos (versetele 13-16)
13. »Și (am văzut) în mijlocul celor șapte sfeșnice pe cineva, care sem ăna cu Fiul Omului,
îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, și încins la piept cu un brâu de aur.« – Primul
lucru care a atras aten ția vizionarului au fost cele șapte sfeșnice de aur. Dar ce este Adunarea
Apocalipsa – Walter Scott
27 fără Hristos? Slava deosebit ă a acestei prime apari ții nu rezultă din Adunări, în poziția pe care le-
a dat-o Dumnezeu pe p ământ, ci din m ărimea și maiestatea Unuia, care S-a coborât, ca s ă fie în
mijlocul lor. Cine este acest Unul? Este »cineva, c are semăna cu Fiul Omului«. Aici, ca și în
Daniel 7,13, trebuie s ă ținem seama de lipsa articolului hot ărât în textul original. Atât profetul
Daniel cât și vizionarul au v ăzut fără îndoială pe Fiul Omului; dar prin lipsa articolului hot ărât se
arată că trebuie prezentate tr ăsăturile caracteristice morale ale Aceluia care poart ă acest nume,
sau acest titlu, și nu atât de mult persoana, care a fost cunoscut ă ca »Fiu al Omului«. Profetul
Daniel a văzut în cer și vizionarul a v ăzut pe pământ pe Unul care avea tr ăsăturile de caracter
morale ale Aceluia care purta acest titlu.
În Evanghelii numai Domnul vorbe ște despre Sine Însu și ca Fiu al Omului, și anume de
aproximativ 70 de ori. Numai în Evanghelia dup ă Ioan 12,34 pare s ă fie o excepție. Titlul »Fiul
Omului« arată un domeniu de domnie mai extins și o slavă mai mare decât a »Împ ăratului din
Israel« (compar ă Psalmul 2 și Psalmul 8). Ca Fiu al lui Dumnezeu El înviaz ă morții, spiritual
(Ioan 5,25) și trupește (Ioan 5,28-29). Ca Fiu al Omului El judec ă și execută această judecată
(Ioan 5,27). Domnul se bucur ă în mod deosebit de acest titlu.
13. »… îmbrăcat cu o hain ă lungă până la picioare.« – Haina ajungea pân ă la picioarele
Domnului glorificat, f ără ca să le acopere (versetul 15). Nu este numit nici mater ialul și nici
culoarea hainei. Putem aici s ă vedem o legătură cu Efodul, haina cea mai deosebit ă a marelui
preot5. Dar haina lung ă nu era încins ă nici în jurul coapselor (Luca 12,35) și nici nu era
dezbrăcată (Ioan 13,4), așa cum ar necesita exercitarea unei lucr ări. Prin aceasta aici se face mai
degrabă referire la calificarea preo țească, plină de demnitate.
13. »Încins la piept cu un brâu de aur« – Materialele brâului marelui preot erau aur, purpur ă
roșie și albastră, carmezin și in subțire răsucit (Exod 28,8). Aurul și inul subțire răsucit arată
unirea neprihănirii divine și a neprihănirii umane în Isus, Marele nostru Preot, în timp c e purpura
albastră arată originea Sa cereasc ă, purpura roșie arată gloria Sa împărătească și carmezinul (sau
stacojiul, cârmâzul, culoarea sângelui) vorbesc foa rte clar despre suferin țele Sale. Dar aici brâul
era din aur curat, simbolul neprih ănirii divine. Faptul c ă El la purtat la piept, și nu la coapse
(Daniel 10,5), vorbe ște despre o odihn ă liniștită. Brâul însuși arată neprihănirea și credincioșia
celui care îl poart ă – caracteristici pe care Domnul nostru le-a avut p e toate căile Lui (Isaia 11,5).
Îngerii judecății (Apocalipsa 15,6) sunt încin și la piept cu brâie de aur, ca și Domnul nostru. Și în
acest caz se face abatere de la felul obi șnuit de a încinge coapsele; brâul în jurul pieptulu i arată
că exercitarea judec ății corespunde cu ceea ce este Dumnezeu în natura Sa .
14. »Capul și părul Lui erau albe ca lâna alb ă, ca zăpada.« – Asemănător este descris »Cel
îmbătrânit de zile« în Daniel 7,9. Anumite caracteristi ci ale Fiului Omului sunt identice cu cele
ale Celui îmbătrânit de zile. Ei sunt persoane diferite, dar în a cțiunea și ființa lor se aseamănă așa
de mult, că o diferențiere nu este posibil ă. Identificarea Domnului Isus cu Cel ve șnic, a Omului
obosit (Ioan 4,6) cu Creatorul neobosit (Isaia 40,2 8), o privim cu admira ție profundă. Albul
orbitor de pe capul și părul Lui reprezint ă în special înțelepciunea dumnezeiasc ă în legătură cu
puritatea desăvârșită. În Daniel 7,9 se aminte ște numai părul capului Lui. Aici sunt descrise
semnele distinctive personale ale Sale, și nu cele legate de func ția Sa sau slăvile legate de pozi ția
Sa, despre care se vorbe ște totuși în versetul 16.
14 »Ochii Lui erau ca para focului« – Acești ochi vorbesc simbolic despre o examinare ager ă,
care pătrunde și apreciază totul. Ei văd tot răul, oricât ar fi el de ascuns, și-l dau la iveal ă. Cine
sau ce ar putea sc ăpa acestei priviri foarte precise a acestor »ochi c a para focului«?
15. »Picioarele Lui erau ca arama aprins ă, și arsă într-un cuptor.« – Aceste picioare sunt un
simbol al unei puteri intransigente, care impune re spect, în judecare și condamnare (compar ă cu
capitolul 10,1).
15. »Și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.« – O comparație asemănătoare găsim în
Ezechiel 43,2. Puterea uria șă și maiestatea vocii Sale r ăsună mai tare decât vuietul neîncetat al
5 Septuaginta folose ște pentru Efod în Exod 28,31 acela și cuvânt, care aici a fost tradus cu »hain ă«. De aceea
vedem o referire la îmbr ăcămintea preoțească.
Apocalipsa – Walter Scott
28 cascadelor mari. »Dar mai puternic decât vuietul ap elor mari, și mai puternic decât vuietul
valurilor năpraznice ale m ării, este Domnul în locurile cere ști« (Psalmul 93.4). »Glasul Lui ca
vuietul unor ape mari« este privit ă aici ca semn al maiest ății și măreției Sale peste toate valurile
patimilor omene ști și peste toate împrejur ările din lumea stricat ă și din Biserica ruinat ă. În
Geneza capitolul 1 citim de 10 ori: » Și Dumnezeu a zis«; era vocea Sa, care a adus ordine din
haos, lumină din întuneric și viață din moarte. A fost vocea lui care a lini știt Marea Galileii
înfuriată și care a transformat vânturile și valurile vehemente în lini ștea unui copil care doarme
(Matei 8,23-27).
16. »În mâna dreapt ă ținea șapte stele.« – Despre stele se spune, c ă ele sunt aici îngerii sau
reprezentanții cu răspundere ai Adun ărilor (versetul 20). Ca simboluri, stelele au semni ficații
diferite. În primul rând ele redau mul țimi nenumărabile (Geneza 15,5), apoi sunt simboluri
pentru personalit ăți distinse cu autoritate spiritual ă sau statală (Daniel 8,10; Apocalipsa 6,13;
12,4) și în cele din urm ă pentru puteri mici sau subordonate în general (Gen eza 37,9; Apocalipsa
12,1). Toată autoritatea, toate lucr ările și toată conducerea spiritual ă în fiecare Adunare vin de la
Domnul Însuși. Stelele, pe care El le ține în mâna dreapt ă, arată gândul de baz ă, că este exclusiv
responsabilitatea Lui, s ă dea Adunării Sale pe adev ărații slujitori ai lui Dumnezeu, sau s ă-i
rețină, și să-i păzească și să-i sprijinească în lucrarea lor. Când este vorba de siguran ța veșnică a
credincioșilor, lor li se spune, c ă ei sunt în mâna Sa și în mâna Tatălui, de unde nu-i poate
smulge nicio putere (Ioan 10,28-29). Dar nu li se s pune, așa cum se spune aici, c ă ei sunt în mâna
Sa dreaptă. Conducătorii spirituali – prin aceasta nu în țelegem pe aceia care au fost ordina ți pe
funcții, căci astfel de conduc ători nu sunt pu și în Adunarea lui Dumnezeu – sunt ținuți în mâna
dreaptă a Fiului Omului, și sunt păstrați. Mâna dreapt ă vorbește de cea mai înalt ă autoritate și
onoare (Psalmul 110,1; Efeseni 1,20; Apocalipsa 5,1 .7). Ce poziție plină de responsabilitate, dar
și de onoare, ocup ă fiecare „conduc ător” în Adunare! Daniel 12,3 arat ă o clasă de slujitori sau
conducători iudei din viitor. Iuda 13 vorbe ște dimpotrivă despre cei dec ăzuți din mărturia
creștină; ei sunt stele r ătăcitoare.
Este misiunea și responsabilitatea unei stele, s ă lumineze. În noaptea absen ței Domnului,
Adunările lui Dumnezeu sunt purt ătorii de lumin ă în întuneric, și împreună ele sunt lumina
lumii. Dar fiecare „conduc ător” creștin, care îndrum ă pe alții, trebuie să lumineze tot a șa ca o
lumină în cercul lui de ac țiune. Cu cât noaptea este mai întunecat ă, cu atât mai mare este
necesitatea să lăsăm să lumineze lumina din cer în întunericul crescând di n jurul nostru.
16. »Din gura Lui ie șea o sabie ascu țită cu două tăișuri.« – Această vorbire simbolic ă arată, că
judecata divină se va face numai prin puterea Cuvântului S ău și că această judecată nu se poate
împiedeca, deoarece sabia este cu dou ă tăișuri. Nu citim niciodat ă că Domnul Însuși a pus mâna
pe dușmanii Lui. El vorbe ște, și ce vorbește așa se și face. Așa cum în epistola c ătre Evrei 4,12
Cuvântul scris este decisiv, tot a șa este aici cuvântul S ău rostit . Cei necredincio și din Biserică
sunt primii, care sunt amenin țați cu judecata, de care nimeni nu va putea sc ăpa, care nu se
pocăiește (Apocalipsa 2,16). La începutul Împ ărăției de o mie de ani se va desf ășura una din cele
mai triste scene, când o știrile adunate ale na țiunilor din vest sub conducerea c ăpeteniilor lor în
provocare public ă vor voii să facă război împotriva Mielului lui Dumnezeu (Apocalipsa 19 ,19-
21). Sabia Biruitorului atotputernic, puterea irezi stibilă a Cuvântului S ău, va lovi atunci pe
dușmanii Săi, și o mare baie de sânge a mul țimii oștirilor păgâne va glorifica dreptatea Sa, prin
aceea că El se va răzbuna pe toți aceia care nu au vrut s ă se supună sceptrului Său.
16. »Fața Lui era ca soarele, când str ălucește în toată puterea lui.« – Odinioară scuipatul
dezgustător al dușmanilor Lui a acoperit fa ța Mântuitorului (Matei 26,67; 27,30), acum pe
această față este glorie divin ă, mult mai strălucitoare și mai radiantă decât soarele tropical la
amiază. »Ca soarele, când str ălucește în toată puterea lui.« – în aceast ă lumină nu poate privi
niciun ochi omenesc; aceast ă expresie vorbe ște despre slava minunat ă a lui Isus, Fiul Omului.
Amintim, că despre Hristos se vorbe ște ca fiind Lumina lumii (Ioan 8,12), Soarele drept ății
pentru Israel (Maleahi 4,2) și ca Luceafărul strălucitor de diminea ță pentru Adunare (Apocalipsa
22,16). Hengstenberg atrage aten ția cu privire la diferen ța dintre slava soarelui și slava stelelor (1
Apocalipsa – Walter Scott
29 Corinteni 15,41) și aplică această învățătură la gloria supranatural ă a lui Hristos (Soarele) în
comparație cu a slujitorilor Lui (stelele). Stelele au o lu mină slabă, care numai în întuneric poate
fi văzută. În istoria incomparabil ă și totuși așa de simplă a creației (Geneza 1), Dumnezeu a
rânduit corpurilor cere ști, care să despartă ziua de noapte, locul lor în leg ătura lor cu pământul, și
după aceea se adaug ă, ca și cum ar fi un lucru de mic ă importanță: »și stelele« (Geneza 1,16). Fie
ca fiecare slujitor s ă-și ia aceasta pe inim ă! Nu este în aceasta o înv ățătură pentru fiecare slujitor
al Domnului? În noi în șine avem puțină importanță, cu excepția cazului când st ăm ca unelte în
mâna dreaptă a Domnului. Numai leg ătura slujitorului cu Domnul s ău îi oferă demnitate.
Ce apariție minunată a Domnului nostru vedem și aici, cu totul diferit ă de aceea a lui Hristos
din Evanghelii. Acolo El este caracterizat prin gin gășie, sfințenie și dragoste, aici Îl vedem
îmbrăcat cu maiestate și putere. Acolo El este Omul durerii; aici vedem, u nite în El, dumnezeirea
Sa și partea Sa omeneasc ă ca Fiu al Omului glorificat. Desigur, El a fost în totdeauna o Persoan ă
divină, Dumnezeu Însu și, dar pe pământ Și-a acoperit gloria Lui ve șnică, sau, așa cum exprimă
apostolul Pavel, »S-a dezbr ăcat pe Sine Însu și« (Filipeni 2,7). Aici str ălucește gloria Sa în
mijlocul Adun ărilor, o întărire și o mângâiere pre țioasă pentru orice inim ă credincioasă, dar o
groază pentru toți cei care lăuntric sunt în contradic ție cu această glorie.
Slăbiciunea omeneasc ă și mângâierea divin ă (versetele 17-18)
17-18. »Când L-am v ăzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreapt ă
peste mine, și a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urm ă, Cel viu. Am fost
mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile mor ții și ale Locuinței morților.«
Rezultatul apari ției minunate a lui Hristos a fost cople șitor. Același Ioan, care odinioar ă a stat la
pieptul Domnului s ău (Ioan 13,23), care pe drumul spre mormânt a alerg at înaintea lui Petru
(Ioan 20,4), care s-a aruncat în adorare înaintea C elui înviat din mor ți (Matei 28,17) și care cu
privirea fermecat ă a văzut pe Domnul s ău înălțându-Se la cer (Faptele Apostolilor 1,9-10), a
căzut acum ca mort la picioarele Lui. Când Hristos S- a schimbat la fa ță pe muntele sfânt, cei trei
apostoli, care au fost învrednici ți să fie acolo cu Domnul lor, s-au umplut de o fric ă mare (Matei
17,6-7; Marcu 9,6). Isaia, care s-a bucurat mai mul t decât toți ceilalți profeți evrei de viitorul
minunat, s-a pr ăbușit lăuntric în prezen ța gloriei lui Hristos, în timp ce serafimii î și acopereau
fețele și picioarele, deoarece gloria lui era a șa de strălucitoare, ca s-o poat ă privi, și locul era așa
de sfânt, ca să calce pe el (compar ă Isaia 6 cu Ioan 12,41). Ezechiel a c ăzut cu fața la pământ
înaintea aceleia și glorii (Ezechiel 1,28), și la Daniel s-a petrecut de mai multe ori acela și lucru
(Daniel 8,17-18; 10,7-10). Hristos nu este v ăzut aici în domeniul lui propriu de slav ă, în patria
lui cerească, ci în mijlocul Adun ărilor, dar și aici cu toate semnele puterii și maiestății Sale. Este
Fiul Omului glorificat, și de aceea efectul acestei apari ții este cu totul altfel decât odinioar ă. Ioan
a căzut ca mort la picioarele Lui. Probabil Ioan a fost între ucenici acela care a iubit cel mai mult,
dar ce înseamn ă chiar și un puternic sentiment omenesc în lumina gloriei c opleșitoare a lui Isus
Hristos, a Fiului Omului! Îns ă mângâierea divin ă întâmpină aici slăbiciunea omeneasc ă.
Mântuitorul glorificat și Marele Preot poate totdeauna s ă aibă milă cu slăbiciunile noastre. A șa
cât de nemăsurată este maiestatea și mărimea Sa, tot așa este harul Său și îndurarea Sa.
17. »El Și-a pus mâna dreapt ă peste mine.« – Domnul Isus Și-a pus mâna dreapt ă a puterii Sale
peste vizionar. Pe muntele transfigur ării, atingerea mâinii Sale și auzirea vocii Lui a alungat frica
ucenicilor (Matei 17,6-7). Și aici era mâna și vocea Celui glorificat care a trezit din le șinul adânc
pe ucenic. A fost îns ă mai mult decât o simpl ă atingere, căci se spune: »El Și-a pus mâna dreapt ă
peste mine.« Ap ăsarea mâinii Lui a înviorat și a întărit pe »ucenicul, pe care îl iubea Isus«.
Domnul Isus este și rămâne același acum și în veșnicie, pe pământ și în cer.
17. »Nu te teme!« – Aceste cuvinte lini știtoare însoțesc punerea mâinii drepte a Mântuitorului
glorificat. Ambele erau necesare. Cuvintele »Nu te teme«, pe care Domnul le-a rostit deseori pe
pământ, în situațiile lor de groaz ă și greutăți, au ajuns iarăși la urechea lui Ioan, c ăci Domnul
Isus a fost și este neschimbat. Împrejur ările Sale exterioare erau acum cu totul altele. Dar era
Apocalipsa – Walter Scott
30 aceeași inimă, care a bătut odinioară în Galileea, și care bate și acum cu cea mai intim ă dragoste
pentru ai Săi.
17. »Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urm ă.« – Acesta este un titlu care – împreun ă cu altele –
descrie ființa Dumnezeirii. În profe țiile lui Isaia, Domnul Î și revendică de trei ori acest titlu
exclusiv pentru Sine (Isaia 41,4; 44,6; 48,12), și Domnul Isus o face de trei ori în aceast ă carte
(Apocalipsa 1,17; 2,8; 22.13). Folosirea acestui ti tlu al Domnul (sau al Celui ve șnic) pentru Fiul
Omului este o dovad ă de netăgăduit a dumnezeirii Sale. Prin aceasta existen ța Sa veșnică și
independentă este confirmat ă cu completarea necesar ă a suveranității Sale absolute. Ca Cel dintâi
El este înainte de toate și peste toate și este Acela din care toate se trag. Ca Cel din urm ă El
există după toate și în El toate ajung la ținta lor. În El și prin El există toată creația. Ce ar putea fi
de temut? La meditarea în lini ște la acest titlu m ăreț, pe care Isus din Nazaret glorificat în cer pe
drept și-l revendică și îl poartă, orice teamă dispare ca cea ța înaintea soarelui care r ăsare. În El
avem o Stâncă tare pentru picioarele obosite și chiar și pentru cele mai grele sarcini ale vie ții.
18. »Cel viu« – Acesta este un alt titlu divin. El a fost și este izvorul oric ărei vieți și totdeauna va
fi. Ca Cel viu, El este independent de orice creatu ră. Întruparea Domnului nu a dat na ștere la
viață, ci a revelat ceea ce era deja mai înainte și din totdeauna (1 Ioan 1,2). Expresia
»Dumnezeul cel viu« a fost folosit ă la Iudei în mod deosebit, ca s ă deosebească pe Dumnezeul
adevărat de toți idolii falși. Viața veșnică a credincioșilor, existența veșnică a necredincioșilor și
nemurirea îngerilor, toate acestea î și au originea în Hristos, Cel viu. Ce s-a spus în s crierile
Vechiului și Noului Testament despre Dumnezeu (Ieremia 10,10; 1 Timotei 3,15), este valabil în
totalitate și pentru Domnul Isus.
18. »Am fost mort.« – Tradus textual, se spune: »Am devenit mort.« Asupra Lui, chiar și ca Om,
moartea, ca plat ă a păcatului, nu avea niciun drept. Dar în har fa ță de noi, de bun ă voie, El a
devenit mort. El nu numai a murit, ci El a fost rea lmente și cu adevărat mort. El a l ăsat viața Sa
omenească. Această realitate este confirmat ă în evanghelii prin cuvintele: »Isus a strigat iar ăși cu
glas tare, și Și-a dat duhul« (Matei 27,50); »Dar Isus a scos un s trigăt tare, și Și-a dat duhul«
(Marcu 15,37); »Isus a strigat cu glas tare: „Tat ă, în mâinile tale Îmi încredin țez duhul!” Și când
a zis aceste vorbe, Și-a dat duhul.« (Luca 23,46); »Când a luat Isus o țetul, a zis: „S-a ispr ăvit!”
Apoi Și-a plecat capul, și Și-a dat duhul« (Ioan 19,30). M ăreția morală și înțelesul adânc al
constatării »Am fost mort« devin mai mari, dac ă ne gândim la slava divin ă a Aceluia care le-a
rostit. El, Cel dintâi și Cel de pe urm ă, S-a smerit de la gloria existen ței Sale veșnice, ca să
devină aici un Om, a c ărui viață a fost cu puțin mai mult de treizeci de ani; și Cel viu, izvorul
oricărei existențe, S-a smerit pân ă la moarte, »pentru ca prin moarte s ă nimicească pe cel ce are
puterea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe toți aceia, care prin frica mor ții erau supuși
robiei toată viața lor« (Evrei 2,14-15). Aceast ă victorie asupra mor ții este deplină. Cătușele
morții au fost sfărâmate, zăvorul ei a fost distrus. Îngerii, care nu s-au v ăzut la cruce, au fost în
interiorul și în exteriorul mormântului martori ai biruin ței Domnului Isus asupra mor ții (Matei
28,2-7; Ioan 20,11-13). Transformarea și răpirea noastră la Domnul este anun țată cu strigătul de
triumf: »Unde î ți este boldul, moarte? Unde î ți este biruința, moarte?« (1 Corinteni 15,55)
18. »Iată că sunt viu în vecii vecilor.« – Biruitorul asupra mor ții ne îndreaptă atenția asupra
faptului, că El trăiește veșnic și niciodată nu va mai muri. El S-a în ălțat din domeniul puterii
morții și vestește sfinților Săi și Adunării Sale, pentru bucuria, mângâierea și întărirea lor
permanentă, că El trăiește, ca niciodată să nu mai moară.
18. »Eu țin cheile mor ții și ale Locuinței morților.« – Aceasta este încheierea cuvenit ă a
acestei explica ții minunate cu privire la unirea gloriei divine și a gloriei omene ști în Persoana Sa.
Moartea cere trupul, hadesul cere sufletul. Domnul Isus S-a supus mor ții și a intrat în hades (sau
Șeol). S-au făcut eforturi, ca s ă se constate unde se afl ă hadesul, dar este imposibil s ă se afle.
Hadesul este mai degrab ă o stare, decât un loc; este starea în care se afl ă toți, buni și răi, după
moarte și înainte de înviere. Pentru cre știni hadesul înseamn ă să fie la Hristos, pentru cei
necredincioși, dimpotrivă, înseamnă să fie în chinuri. Atât Domnul Isus cât și omul bogat au
mers în hades (Faptele Apostolilor 2,27; Luca 16,22 -23). Domnul Isus l-a p ărăsit, cel bogat îl va
Apocalipsa – Walter Scott
31 părăsi când va fi trezit pentru judecata ve șnică. Hadesul exist ă ca o stare între moarte și înviere.
Cuvântul în sine nu înseamn ă nici fericire, nici nenorocire. Pentru credincios este însă o stare de
fericire conștientă, pentru necredincios este o stare con știentă de chinuri.
»Cheile mor ții și ale hadesului« înseamn ă că Hristos are putere deplin ă asupra trupurilor și
sufletelor. Dreptul de a deschide și de a închide dovede ște domnia Sa absolut ă asupra morții și
hadesului, „păzitorii închisorii”. Acest drept Și-l exercită potrivit cu voin ța Sa neîngrădită.
Puterea morții a fost luată acum lui Satan (Evrei 2,14). În țelesul cuvântului »cheie« ca simbol al
împuternicirii de net ăgăduit îl vedem și din Isaia 22,22 și Matei 16,19.
Împărțirea cărții Apocalipsa și repetarea solicit ării de a scrie.
19. »Scrie dar lucrurile, pe care le-ai v ăzut, lucrurile care sunt și cele care au s ă vină.« –
Între prima solicitare de a scrie (versetul 11) și cea de-a doua (versetul 19) st ă apariția minunată
a lui Hristos (versetele 12-16), care s-a ar ătat vizionarului, și despre aceasta trebuia el s ă relateze.
Cuvântul »dar« este important aici, deoarece el lea gă porunca de a scrie cu demnitatea Celui care
vorbește, pe care el a v ăzut-o. Mărimea divină legată cu gingășia omenească în Domnul nostru
au desfășurat influența lor puternică în sufletul lui Ioan. Cuvântul »dar« une ște de aceea porunca
de a scrie și cu mângâierea divin ă din versetele 17 și 18, care fac parte din cele mai pre țioase
cuvinte din Apocalipsa.
Cele trei părți mari ale Apocalipsei.
Pentru învățătura Adunării lui Dumnezeu red ăm aici părțile sau secțiunile mari ale c ărții.
Cuvintele »ce ai v ăzut« se referă la apariția lui Hristos, pe care Ioan a v ăzut-o mai înainte
(versetele 12-16). Cuvintele »care sunt« arat ă diferite semne caracteristice, descrise detaliat, ale
bisericii cu numele în perioade succesive ale istor iei ei și sentința Domnului asupra ei, pân ă la
lepădarea ei definitiv ă, care încă nu a avut loc (capitolele 2 și 3). Cuvintele » și cele care au s ă
vină« exprimă a treia secțiune, partea pur profetic ă a Apocalipsei. Se ocup ă cu soarta lumii și a
iudeilor și, trebuie să adăugăm, cu biserica stricat ă și decăzută, despre care st ă scris, că ea va fi
»vărsată din gura Lui« (capitolul 4 pân ă la capitolul 22,5).
Nimic nu a contribuit mai mult s ă dea naștere la neîncredere în studierea profetic ă, ca
principiile greșite, după care s-a încercat s ă se înțeleagă această carte. Pe lâng ă aceasta, cheia
pentru interpretare este ca și atârnată înaintea ușii. Ia-o, folosește-o și intră! Este simplu și logic,
dacă conținutul principal al c ărții se împarte în trei sec țiuni, care se ocup ă cu trecutul, cu
prezentul și cu viitorul. Dac ă se procedează corect, nu se vor scoate evenimente din sec țiunea a
treia, care sunt înc ă în viitor, și se vor atribui sec țiunii a doua, care se ocup ă cu prezentul. Fiecare
secțiune are evenimentele ei, și dacă li se schimbă locul, aceasta înseamn ă falsificarea Scripturii.
Ruperea sigiliilor, sunetul trompetelor și vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu sunt, împreun ă
cu multe alte evenimente profetice, con ținute toate în sec țiunea a treia. De aceea ele vor avea loc
abia în timpul despre care relateaz ă capitolele 4 pân ă la capitolul 22,5, și ele au ca premiz ă
încheierea prezen ței Adunării pe pământ.
Între cele trei perioade nu sunt suprapuneri; pr ima este de sine st ătătoare; cea de-a doua este
independentă, tot așa cum este prima și a treia. Perioadele succesive ale istoriei biseri cii,
începând cu sfâr șitul secolului întâi, reprezint ă în sine însuși o descrie complet ă și cuprinzătoare.
Perioada a treia este a șa de clar o privire de ansamblu profetic ă, că nici detaliile ei și nici
principiile ei nu se pot plasa în prezent. Ceea »ce este« își continuă acum mersul. Biserica mai
este încă recunoscută public de Dumnezeu, și este istoria ei, prezentat ă în relatarea inspirat ă din
capitolele 2 și 3, și nu este istoria iudeilor, sau a p ăgânilor, cu care stau în leg ătură judecățile
anunțate prin peceți, trâmbițe și vărsarea potirelor. Dac ă vrem să plasăm acestea în prezent,
Apocalipsa – Walter Scott
32 facem Biserica din timpul nostru subiectul judec ății divine, ceea ce în realitate nu este a șa. Este
lepădarea rușinoasă a bisericii cu numele (Apocalipsa 3,16), a c ărei istorie ca m ărturie publică a
lui Dumnezeu pe p ământ se încheie și sunt inițiate evenimentele profetice ale ultimelor zile.
Biserica umple golul care exist ă între punerea deoparte a lui Israel și reluarea căilor lui
Dumnezeu cu vechiul popor al leg ământului. Spus pe scurt, reprezint ă istoria bisericii cre știne,
»ce este«, în timp ce necazul cel mare din viitor, de numai câțiva ani, reprezint ă »lucrurile care
au să fie după ele«. Istoria este semnul caracteristic al celei d e-a doua perioade, profe ția este
semnul caracteristic al celei de-a treia. Aproximat iv 1900 de ani de istorie a Bisericii sunt
prezentați sub formă scurtă în capitolele 2 și 3, dar concret și impresionant.
În capitolele 6-19 g ăsim evenimentele, care vor încheia politica acestei lumi. Puterea statal ă
ostilă față de Dumnezeu, iudeii vinova ți și revoltați și curva – nimicitoarea p ământului – sunt
subiectele deosebite ale ac țiunii judecătorești a lui Dumnezeu în providen ța Sa. S-a încercat s ă se
diferențieze între profe țiile împlinite și profețiile neîmplinite. La sfâr șitul celei de-a șaptezecea
săptămână-an a lui Daniel (Daniel 9,25-27), întreaga profe ție se va împlini, chiar dac ă unele
evenimente au început cu câteva secole mai înainte. Chiar și pustiirea Ierusalimului de c ătre
națiuni, care a fost prorocit ă de Domnul cu 37 de ani înainte de cucerirea lui de către
comandantul Titus (Luca 21), î și va găsi sfârșitul abia la venirea Fiului Omului (Luca 21,27),
marea țintă a tuturor profe țiilor. Vedem în privin ța aceasta că până acum nicio profe ție nu s-a
împlinit în totalitate și definitiv. La sfâr șitul timpului m ărturiei creștine se vor relua firele
întrerupte ale profe ției, căile lui Dumnezeu cu Israel. Principiile dec ăderii, care este gata s ă aibă
loc, sunt deja foarte active, împrejur ările însoțitoare se contureaz ă, și este foarte posibil, c ă unele
din persoanele principale ale timpului de necaz car e va veni, trăiesc deja și sunt gata să apară,
când diavolul va începe lucrarea lui îngrozitoare. Dar atâta timp cât Biserica mai este
recunoscută de Dumnezeu, desf ășurarea răului este împiedecat ă. Prezența Duhului Sfânt în
Adunare este obstacolul principal pentru desf ășurarea deplină și îngrozitoare a r ăului, și anume,
negarea oricărei autorități divine. El este »cel ce opre ște« (2 Tesaloniceni 2,7-8). Ceea »ce este«,
trebuie în mod necesar s ă se încheie, înainte ca oarecare evenimente, care a parțin celor »care au
să vină după ele«, să poată să înceapă să se desfășoare. Starea actual ă interzice orice aplicare a
lucrurilor viitoare la timpul de fa ță, cu excepția aspectului de înv ățătură morală și putere.
Taina celor șapte stele și a celor șapte sfeșnice
20. »Taina celor șapte stele, pe care le-ai v ăzut în mâna dreapt ă a Mea și a celor șapte
sfeșnice de aur; cele șapte stele sunt îngerii celor șapte Biserici; și cele șapte sfeșnice, sunt
șapte Biserici.« – Cuvântul »tain ă«, care se folose ște numai în Noul Testament, arat ă spre ceva,
care rămâne tainic și acoperit până în momentul dezvelirii lui. Dup ă aceea înceteaz ă desigur, să
mai fie o taină. Dar sunt anumite adev ăruri, despre care și după descoperirea lor se vorbe ște ca
fiind taine, deoarece nimeni nu le poate în țelege, sau să le recunoască, cu excepția acelora care
au fost învățați de Dumnezeu. A șa sunt tainele Împ ărăției cerurilor (Matei 13), înv ăluite în pilde,
clare pentru ucenicii Domnului, a șa cum este lumina soarelui, dar întunecate ca noapt ea pentru
cei necredincio și (Matei 13,11.13). S ă luăm un alt exemplu. Mul țimea creștinătății visează
despre îmbunătățirea lumii și în realitate r ăstălmăcește înțelesul cuvântului »aluat«, care
totdeauna înseamn ă răul (1 Corinteni 5,8; Galateni 5,9; Matei 16,6), atr ibuindu-i înțelesul
contrar, binele și influențele bune. Numeroase str ădanii științifice, educative și religioase, care cu
timpul ar trebui s ă ducă la o îmbunătățire morală a lumii, sunt în acest sens gre șit interpretate, ca
fiind aluatul. Îns ă în privința aceasta Sfânta Scriptur ă răspunde foarte clar: »C ăci taina
fărădelegii a și început să lucreze«, deci nu taina binelui, ci a f ărădelegii. Lucrarea ascuns ă a
răului, până ajunge la maturitate deplin ă, și va apare »omul p ăcatului« – expresia ei vie și
prezentarea ei public ă -, este pentru credincios un fapt binecunoscut și clar, în timp ce mul țimea,
care poartă numai numele de »cre știn«, batjocore ște în privința aceasta. »Tain ă« înseamnă deci
Apocalipsa – Walter Scott
33 ceva, care a fost ținut tainic, sau ascuns, și pe care numai aceia o în țeleg, care au felul de gândire
al lui Hristos.
Despre cele șapte stele se spune în versetul 16, c ă ele sunt în mâna Lui dreapt ă, în versetul 20
se spune textual, » pe mâna Mea dreapt ă«. În privința aceasta gândul pare s ă fie, că în versetul 16
se arată siguranța și binecuvântarea lor, în timp ce în versetul 20 se exprimă relația lor cu Hristos
arătată public. El le sus ține și le păstrează.
Dar de ce stelele sunt denumite ca îngeri ai Adu nărilor? La studiul versetul 16 am v ăzut, că
stelele înfățișează pe conducătorii spirituali din Adunări, persoane distinse, care sunt
responsabile în actuala noapte întunecat ă a istoriei Bisericii, de a fi o m ărturie pentru Dumnezeu.
Cu privire la stele, care sunt denumite îngeri, se includ și alte gânduri. Cuvântul »înger«
înseamnă în sine nu o anumit ă natură, ci mai mult o lucrare, și anume aceea a unui mesager .
Numai contextul și folosirea deosebit ă a cuvântului poate s ă arate folosirea lui cu privire la
oameni, sau la fiin țe spirituale. În Luca 7,24; 9,52; 2 Corinteni 12,7 și Iacov 2,25, cuvântul înger
se folosește la singular sau la plural pentru aceia care au f ost trimiși cu mesaje de diferite natur ă.
Slujirea este caracteristica deosebit ă a ființelor spirituale, care sunt denumite îngeri (Psalmul
103,20-21; Evrei 1,13-14).
Cuvântul »înger« se mai folose ște și cu un alt în țeles, și anume, pentru indicarea unui
reprezentant sau a unui locțiitor. Așa citim în Matei 18,10: »Feri ți-vă să nu defăimați nici măcar
pe unul din ace ști micuți; căci vă spun că îngerii lor în ceruri v ăd pururea fața Tatălui Meu care
este în ceruri.« Cuvântul înger nu poate avea în ac est caz înțelesul de »mesager«, ci înf ățișează
pe aceia, care reprezint ă în ceruri pe ace ști micuți, care aparțin lui Dumnezeu. Sensul este aici de
locțiitor. Și cu privire la Petru se spune: »Este îngerul lui« (Faptele Apostolilor 12,15).
20. »Cele șapte stele sunt îngerii celor șapte Biserici« – Aceasta înseamn ă, că ei mărturisesc nu
numai în Adunare pentru Dumnezeu, a șa cum fac stelele de pe cerul natural prin lumina l or, ci că
ele sunt și mesageri, mesageri de la Dumnezeu pentru Adun ări și de la Adun ări pentru
Dumnezeu. Dar mai înseamn ă și că ele reprezintă fiecare Adunare în parte în responsabilitatea ei
morală înaintea lui Dumnezeu – în starea fiec ărei Adunări, în încercările ei, în lipsurile ei și în
starea ei general ă. Îngerul Adun ării este reprezentantul simbolic al Adunării, înfățișat prin aceia
care poartă responsabilitatea în ea, ceea ce de fapt și realmente este valabil pentru to ți. Prin
aceasta vedem în pozi ția, pe care o ocup ă stelele, trei sarcini: conducere spiritual ă, transmiterea
înștiințărilor divine și omenești și reprezentarea moral ă înaintea lui Dumnezeu.
20. »Cele șapte sfeșnice sunt șapte Biserici« – Cele șapte sfeșnice arată că Adunarea stă
înaintea lui Dumnezeu în totalitatea ei. C ă ele sunt din aur, arată, că adevărata lor însușire și
originea lor – a șa cum Domnul le construie ște – și poziția lor sunt corespunz ătoare naturii lui
Dumnezeu. Sarcina sfe șnicelor este, ca purt ători de lumină să lumineze pentru Dumnezeu.
Pentru cititorul atent al primelor trei capitole din Apocalipsa nu poate s ă existe nicio îndoial ă,
că cele șapte Adunări din Asia, pe de o parte pot fi privite împreun ă, ca reprezentând întreaga
Biserică, și pe de altă parte ele sunt privite fiecare în parte – fiecare la locul ei -, toate desp ărțite
suficient între ele, a șa că Domnul poate s ă umble în mijlocul lor. El este între ele, ca s ă mustre,
să îndrepte și să încurajeze. Orice arogan ță spirituală este arătată de El, cel care nici nu doarme și
nici nu dormiteaz ă. Autoritatea multor apar ținători ai așa-zisei „stări spirituale” (clerul), precum
și eforturile democratice ale „laicilor” au stricat mărturia Bisericii dat ă în afară, așa că înaintea
lumii aproape c ă nu se mai prezint ă nimic din trăsătura caracteristic ă a adevăratei Biserici. S ă
mulțumim lui Dumnezeu, c ă ceea ce Domnul cl ădește este de nebiruit (Matei 16,16) și este iubit
(Efeseni 5,25).
Apocalipsa – Walter Scott
34 Istoria Bisericii de la dec ăderea ei și până la lepădarea ei
Capitolul 2
Scrisorile deschise adresate Adun ărilor din Efes, Smirna, Pergam și Tiatira
Observații preliminare la scrisorile deschise adresate Adun ărilor
Toate viziunile cuprinse în cartea Apocalipsei se referă la viitor, cu excep ția primei și a celei
introductive, care se aplic ă la prezent. În aceasta g ăsim pe Domnul Isus în mijlocul celor șapte
Adunări, și anume în gloria Lui proprie care I se cuvine ca F iu al Omului (capitolele 1,12-16).
Dar corespundeau cele șapte Adunări, în ceea ce prive ște starea lor efectiv ă, denumirii »sfe șnice
de aur«, care le-a fost dat ă de Duhul Sfânt, și erau ele în concordan ță cu caracterul sfânt al
Persoanei minunate din mijlocul lor? Cu regret, nu! Caracteristica sfin țeniei, veridicit ății,
dăruirii, curăției, tăriei și unității, care caracteriza Biserica în starea ei ini țială, nu se mai văd
acum în ultimele zile ale m ărturiei ei pe p ământ. Pentru un timp scurt, sfe șnicele de aur au
răspândit o lumin ă strălucitoare, dar acum abia dac ă se poate vedea o lic ărire opacă. Necredința
publică, care se ascundea odinioar ă în sălile de cursuri și la catedre, s-a r ăspândit acum public pe
amvoanele bisericilor.
În aceste scrisori deschise, care au fost necesa re din cauza st ării Adunărilor, se prezint ă clar
primul punct al abaterii, dep ărtarea inimilor de Hristos, p ărăsirea dragostei dintâi (capitolul 2,4).
Ca urmare a răcirii sentimentelor dispare și dorința după revenirea Sa personal ă din cer (Matei
24,48). În felul acesta s-a deschis du șmanului ușa și poarta. Evolu ția exterioară a Bisericii
prezentată aici este confirmat ă detaliat de mărturiile contemporane. Odinioar ă poarta Bisericii a
fost bine zăvorâtă față de Satan și față de rău, dar acum Satan și uneltele lui au g ăsit intrarea
(Apocalipsa 2,20,24). În țările noastre cre știne se răspândește rapid întunericul moral, și noi nu
mai suntem departe de ultima treapt ă a evoluției, dezicerea public ă de creștinism. Dacă Hristos
renunță la biserica mărturisitoare ca purt ător de lumină al Lui și ca martor al Lui, atunci aceasta
devine subiectul deosebit al judec ății divine.
În descrierea scurt ă a istoriei Bisericii, a șa cum o găsim în capitolele 2 și 3, nu sunt numite
multe detalii, ci aten ția este îndreptat ă spre evoluția formei generale a r ăului. Un gând c ălăuzitor,
care rămâne permanent în câmpul vizual, este rela ția lui Hristos cu starea în care se afl ă fiecare
Adunare, și de aceea El se prezint ă fiecărei Adunări într-un caracter potrivit cu starea ei. El
Însuși este singurul mijloc de ajutor în cazul sl ăbiciunii spirituale și al decăderii spirituale.
Scriitorul istoriei „timpului na țiunilor” este Daniel, scriitorul istoriei Bisericii este Ioan.
Misiunea lui Daniel era instruirea deosebit ă a poporului s ău, a Iudeilor; Ioan a scris pentru
folosul Bisericii lui Dumnezeu. Folosirea acestor s crisori deschise se extinde asupra întregii
Biserici și asupra fiecăruia, care are urechi de auzit. Câ știgul lăuntric, care se ob ține prin studiul
serios al scrisorilor deschise adresate Adun ărilor amintite, este foarte mare și s-a dovedit
totdeauna de folos pentru cititorul care a f ăcut aceasta cu rug ăciune.
În aceste scrisori deschise se folose ște un principiu, prin care starea efectiv ă a Bisericii în
diversele perioade de timp se poate judeca. Istoria Bisericii și verificarea st ării ei este cuprins ă
între începutul ei sub plin ătatea binecuvânt ării divine și partea ei final ă în unirea ei cu Hristos în
slavă. Starea ei de la început, din trecut, și din viitor este deci etalonul, dup ă care ea este judecat ă
în prezent. Ce diferen ță este între ceea ce Biserica a fost odinioar ă, și ceea ce este ea ast ăzi! Și
cât de diferită este ea de slava str ălucitoare, care o a șteaptă pe ea! În scrisoarea deschis ă adresată
Adunării din Efes și Pergam, acestea sunt solicitate s ă se pocăiască cu privire la starea de
odinioară (»adu-ți aminte de unde ai c ăzut«), în timp ce în scrisorile adresate ultimelor patru
Adunări este considerat ă imposibilă reîntoarcerea la starea de început. Pentru acestea , venirea
Domnului, care în primele trei scrisori deschise nu este amintită direct, este considerat ă ținta
speranței.
Apocalipsa – Walter Scott
35 Sfârșitul epocii apostolice era caracterizat prin arogan ță spirituală și părăsirea dragostei dintâi
(capitolul 2,1-7). Dup ă aceea au urmat perioade de necazuri mari, pân ă la sfârșitul celui de-al
zecelea, și ultimul, val de prigoan ă sub Dioclețian: Smirna (capitolul 2,8-11). Dec ăderea stării
spirituale și crescânda asem ănare cu lumea au mers mân ă în mână începând cu urcarea lui
Constantin pe scaunul de domnie și favorizarea public ă a creștinismului, din partea lui, și până în
secolul șapte: Pergam (capitolul 2,12-17). Biserica papal ă poate fi desemnat ă în aroganța ei de
absolutism universal și prigoanele barbare a sfin ților lui Dumnezeu ca fiind lucrarea lui Satan pe
pământ. Domnia ei funest ă cuprinde Evul mediu, în care starea spiritual ă/morală poate fi
desemnată ca fiind întuneric. Domnia papal ă a subjugat pe to ți care i se împotriveau: Tiatira
(capitolul 2,18-29). Reforma a fost interven ția lui Dumnezeu în har și putere, ca să slăbească
supremația papală și să lase lumina s ă strălucească în Europa, care mai mult de 300 de ani a
luminat mai mult sau mai pu țin. Protestantismul arat ă însă destul de clar, cu f ărâmițările lui și
dispariția lui morală, cât de departe este el de gândurile lui Dumnezeu cu privire la Biseric ă și
creștinism: Sardes (capitolul 3,1-6). Începutul secolul ui al 19 a arătat o altă reformă, care poartă
de asemenea amprenta lucr ării divine: Filadelfia (capitolul 3,7-13), Starea g enerală din prezent a
bisericii mărturisitoare este cu starea ei de nep ăsare mult mai odioas ă și mai dezgustătoare decât
toate cele descrise anterior. Aceast ă ultimă fază a istoriei bisericii în ajunul judec ăților poate fi
just desemnată ca „perioada lipsit ă de Hristos”: Laodiceea (capitolul 3,14-22).
Mai este de remarcat, c ă istoria primelor trei Adun ări s-a derulat una dup ă alta, în timp ce
istoria celorlalte patru Adun ări continuă să se deruleze în paralel, pân ă la sfârșit, până la venirea
Domnului. Cu înc ă o remarcă încheiem aceste remarci preliminare; elementul div in, caracterizat
prin numărul trei, este dominant în prima grup ă, în timp ce în grupa a doua cu num ărul patru își
găsește intrarea extins ă elementul uman.
Scrisoare deschis ă către Efes
(capitolul 2,1-7)
1. – »Îngerului Adun ării din Efes scrie-i.« Aceste cuvinte se repet ă în introducerea fiec ărei
scrisori deschise. Fiecare scrisoare deschis ă este adresată »îngerului Adun ării«. Auzim în aceste
scrisori oarecum vocea Duhului Sfânt (versetul 7) și a Domnului Însu și (versetul 1), care se
adresează Adunărilor, dar ele nu sunt apelate direct. Apostolul Pa vel a scris sfinților care sunt în
Efes (Efeseni 1,1), Ioan a scris îngerului Adun ării. De ce? Prima exprim ă intimitate, a doua mai
degrabă distanță. Motivul formei mai pu țin intime a vorbirii folosite de Ioan îl g ăsim în faptul, c ă
starea spiritual ă a Adunării era așa de decăzută, că Domnul putea s ă-i vorbească numai prin
reprezentantul sau îngerul (nu fiin țe spirituale, ci oameni) ei.
Unii scriitori sus țin ideea unei „tutele” a îngerilor adev ărați asupra Adunării și gândesc că acest
„înger-tutore” este apelat. Acest gând pare tras de păr și neîntemeiat. Pentru Duhul Sfânt, pe
pământ, și pentru Domnul, în cer, Biserica sau Adunarea este subiectul îngrijirii deosebite. Prin
Adunare, puterile spirituale din locurile cere ști cunosc înțelepciunea nespus de felurit ă a lui
Dumnezeu (Efeseni 3,10); tot a șa, aceste ființe cerești primesc învățătură, prin Biserică, despre
ordinea divină (1 Corinteni 11,10). Dar paza Adun ării este pusă în mâini mai bune și mai înalte,
decât în paza îngerilor. În afar ă de aceasta ar fi gre șit, să ne gândim la îngeri, care dau gre ș în
împlinirea sarcinilor lor. Ei »împlinesc Cuvântul S ău, ascultă de glasul Cuvântului S ău«
(Psalmul 103,20), în timp ce îngerii Adun ărilor, care sunt f ăcuți răspunzători de starea vizibil ă a
Adunărilor de aici, sunt mustra ți pe drept. Cuvintele adresate aici îngerilor: »Am împotriva ta«
sau »adu-ți aminte de unde ai c ăzut, și pocăiește-te« nu par nicidecum s ă fie adresate îngerilor lui
Dumnezeu, despre care se spune, c ă ei au fost aleși și sunt sfinți și drept urmare r ămân păziți să
nu greșească și să nu cadă. Mulți au înțeles însă așa, că „îngerul” este un supraveghetor (episcop)
al unei Adunări. „Bătrânii” și „supraveghetorii” sunt una și aceeași persoană (Faptele Apostolilor
20,17,28). Denumirea „b ătrân” îndreaptă atenția mai mult spre vârsta și experiența bărbatului, în
Apocalipsa – Walter Scott
36 timp ce denumirea „episcop” sau „supraveghetor” ara tă spre supravegherea spiritual ă. Bărbatul
și activitatea sa au fost denumite astfel pe drept „ bătrân” sau „supraveghetor”. B ătrânii au
devenit supraveghetori, și din aceștia erau mai mul ți în diversele Adun ări, ca de exemplu în Efes
(Faptele Apostolilor 20,17) și Filipi (Filipeni 1,1). Lui Timotei, Onisim și Ioan li s-a atribuit
onoarea dubioas ă din partea preo ților deosebit de în țelepți, că după moartea apostolului Pavel
fiecare din aceștia ar fi fost îngerul Adun ării din Efes.
Pare ceva for țat, dacă se insistă, că noțiunea de „înger” s-ar folosi numai pentru supravegh etori
sau bătrâni (prezbiteri). O astfel de folosire exclusiv ă nu este posibil ă și din cauză că un alt
simbol, și anume „stelele” (capitolul 1,20), este folosit pe ntru desemnarea acelora și persoane.
„Stelele” sunt destinate s ă strălucească și să răspândească lumina din cer în noaptea întunecat ă a
istoriei Bisericii. O persoan ă, chiar dacă ar ocupa cea mai înalt ă poziție în biserică, nu este
neapărat o „stea”.
Vedem în îngerul Adun ării pe reprezentantul simbolic al Adun ării în starea ei spiritual ă și
morală. Sensul în privin ța aceasta este reprezentare sau suplinire. Din aces t motiv în aceast ă
carte și apa (capitolul 16,5), și vântul (capitolul 7,1), și adâncul (capitolul 9,11), și focul
(capitolul 14,18) au fiecare îngerul lor „propriu”. Privit în felul acesta „îngerul Adun ării” poate
pe deplin să desemneze mai mult decât o singur ă persoană. Așa cum este folosit cuvântul în
legătură cu cele șapte Adunări, accentul se pune mai mult pe o reprezentare mor ală, decât pe una
oficială. În timp deci ce Duhul supravegheaz ă fiecare Adunare local ă – și Adunarea ca întreg -,
fiecare Adunare este apelat ă în reprezentantul ei; c ăci în general este a șa, că în cele mai multe
comunități ale sfinților sunt din aceia care joac ă un rol de conducere moral ă și spirituală, total
independent de o pozi ție oficială.
Cele șapte stele și cele șapte sfeșnice de aur
1. »Iată ce zice Cel ce ține cele cele șapte stele în mâna dreapt ă, Cel ce umblă în mijlocul
celor șapte sfeșnice de aur.« Denumirile descriptive, sub care Hristos se prezint ă fiecărei
Adunări în parte, sunt aproape f ără excepție preluate din descrierile care ne-au fost date în primul
capitol și sunt descrieri detaliate ale Persoanei Sale. În c apitolul 1,20 stelele sunt v ăzute ca fiind
în sau pe dreapta Sa; în capitolul 3,1 El are stelele, dar aici indic ă o influență mai intensă: El le
ține. Stelele sunt purt ătorii de lumină ai Adunării. Ele primesc lumina lor de la El, ele sunt
supuse puterii Lui și sunt sprijinite de El. El le conduce, El le contr olează și le ține tare. Ce
întărire pentru fiecare slujitor supus încerc ărilor! Cât de mult se potrive ște, că la începutul acestei
scurte descrieri a istoriei Bisericii în aceste dou ă capitole, se scoate în eviden ță autoritatea
absolută a lui Hristos peste to ți, care sunt răspunzători, ca să lumineze pentru El în timpul nop ții
întunecate a absen ței Sale.
Domnul nostru Î și are locul în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur (capitolul 1,13), dar aici El
umblă în mijlocul lor și ia cunoștință de orice necaz și greutate, de care au parte ei în comun, sau
particular. El supravegheaz ă iluminarea pe care o fac l ămpile și este prezent, ca s ă sprijine vasele
mărturiei Sale. Ajutorul Lui este imediat disponibil în orice situație de necaz. Niciodat ă
Adunarea nu se va g ăsi într-o situație, în care să se vadă lipsită de ajutorul activ al lui Hristos,
Care se plimbă în mijlocul ei, îi supravegheaz ă căile și o laudă și o mustră. El îngrijește și curăță
fiecare sfeșnic, dar îl va muta de pe locul responsabilit ății lui pe pământ, dacă el se dovedește
total necredincios. Aceast ă parte a adevărului în niciun caz nu sl ăbește siguranța veșnică a
Adunării lui Dumnezeu, pe care »por țile locuinței morții nu o vor birui« (Matei 16,18), și a
fiecărui mădular al ei (Romani 8,38-39).
Apocalipsa – Walter Scott
37 Domnul laudă
2.-3. »Cunosc lucr ările tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți suferi pe cei r ăi; că ai
pus la încercare pe cei ce zic c ă sunt apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai
răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, și că n-ai obosit.« Domnul laudă, înainte ca
El să mustre. Lui Îi place s ă enumere, ceea ce harul – harul S ău propriu – a lucrat în suflete și pe
căile poporului S ău. În aceste scrisori deschise se arat ă decăderea progresiv ă a Bisericii, dar
Domnul Însuși este neschimb ător. El iubește, să laude pe sfinții Săi, atunci când poate și unde
poate, și dacă lucrurile se degradeaz ă până ajung să se termine, aceasta nu-L împiedic ă să
recunoască lucrarea Duhului, oriunde aceasta lucreaz ă într-un sfânt. Și la noi trebuie ca roada
Duhului să atragă mai mult aten ția asupra Sa, decât lucr ările firii pământești (ale cărnii). Dacă
am fi totdeauna gata s ă recunoaștem din inimă tot ce este bun și excelent și să exprimăm
aprecierea noastr ă fără nicio îngrădire, în mod deosebit acolo unde exist ă și rău.
Cuvintele »cunosc« și »știu«, care apar în fiecare din cele șapte scrisori deschise, arat ă
cunoașterea deplină din partea Domnului; El cunoa ște starea poporului S ău și împrejurările, în
care el se află. El spune aici: »Cunosc lucr ările tale«. Fără îndoială acestea au fost numeroase și
diverse. Dar nu orice lucrare este înso țită de răbdare sau de roada r ăbdării, așa cum sunt lucr ările
amintite aici. Una din primele „lec ții” creștine este răbdarea (Romani 5,3), și „multă răbdare”
este trăsătura de caracter a unui adev ărat slujitor al lui Dumnezeu (2 Corinteni 6,4). R ăbdării îi
urmează aici nesuportarea celor r ăi. Răbdarea față de cei slabi, care au fost încerca ți în mijlocul
încercărilor și împotrivirilor, nu a f ăcut Adunarea indiferent ă față de rău. Simțul spiritual a fost
veghetor. În afar ă de aceasta, ea a pus la încercare pe cei care se n umeau apostoli, și aceasta a
făcut-o așa de temeinic, c ă în lumina acelor semne caracteristice, dup ă care puteau s ă fie
recunoscuți apostolii Domnului, a fost descoperit ă orice pretenție nejustificată (1 Corinteni 9; 2
Corinteni 11 și 12). Se mai adaug ă: »și i-ai găsit mincinoși«. Pretențiile nejustificate ale acestor
oameni, care își revendicau func ția și autoritatea apostolilor, a fost total respins ă și acești oameni
au fost înfierați ca mincinoși sau, așa cum se exprim ă apostolul Pavel, »apostoli mincino și« (2
Corinteni 11,13).
Cât de neîngr ădită este aici lauda! Îns ă, oricât de bogat ă și cuprinzătoare a fost recunoa șterea
de până acum, se spune mai mult. Ei au dovedit nu numai ma i înainte răbdare, ci răbdarea a
dăinuit și era practicat ă în momentul când Ioan, într-o oarecare m ăsură ca „secretar” al
Domnului, scria aceasta. Mai departe se spune: »c ă ai suferit din pricina Numelui Meu«. Ei au
suferit mult, au fost greu încerca ți, dar ei au suportat toate cu bucurie din pricina Numelui lui
Isus Hristos. Din pricina aceluia și Nume le-au fost iertate p ăcatele (2 Corinteni 11,13).
La urmă se spune, că ei »n-au obosit«. Niciun gând cu privire la a ceda sau la o capitulare în
lupta împotriva r ăului! Ei nu au obosit în aceast ă luptă, și nici nu și-au pierdut puterea. Ce tablou
frumos al dăruirii pentru cauza Domnului! Dar care au fost surs ele activității lor sfinte și drepte?
Ele nu sunt amintite. Cu siguran ță au existat, căci altfel nu ar fi existat nicio laud ă. Care sunt
adevăratele izvoare ale vie ții creștine și a ostenelilor cre știne? Ele ne sunt numite în prima
scrisoare, pe care apostolul Pavel a scris-o: »C ăci ne aducem aminte f ără încetare … de lucrarea
credinței voastre, de osteneala dragostei voastre și de tăria nădejdii …« (1 Tesaloniceni 1,3).
Adunării din Efes i-au fost confirmate faptele, lucr ările și nădejdea, dar lucr ările pare într-o
oarecare măsură să se fi desprins de adev ăratul lor izvor, de credin ță; și puterea de a lucra pare s ă
nu fie total scoas ă din dragoste, care este lucrarea naturii divine și atmosfera deosebit ă, în care
Biserica și creștinii trebuie să trăiască și să lucreze; în sfâr șit, în legătură cu răbdarea, care este
lăudată de două ori la Adunarea din Efes (capitolul 2,2-3), nu est e amintită nădejdea, care este
izvorul și puterea vie a r ăbdării.
Apocalipsa – Walter Scott
38 Domnul mustr ă
4. »Dar ce am împotriva ta, este c ă ți-ai părăsit dragostea dintâi.« Aici se descoper ă
rădăcinile eșecului și neajunsurile personale și colective – îndep ărtarea inimii de Hristos. Aurul
fin a devenit mat, floarea s-a ofilit. Prima bucat ă a roadei Duhului este dragostea (Galateni 5,22),
și aceasta se vedea foarte slab; îns ă în zilele apostolului Pavel Adunarea din Efes a fo st lăudată
pentru »dragostea ei pentru to ți sfinții«, o dragoste, care a luat na ștere prin dragoste. Dac ă
lipsește dragostea, adev ărata ființă a creștinismului (1 Corinteni 13), cununa și strălucirea lui,
atunci a dispărut și puterea moral ă lăuntrică a Bisericii și a vieții personale. – În afar ă totul poate
apărea frumos și promițător, și nimeni altul decât ochiul Celui atot știutor poate recunoa ște
sărăcia lăuntrică, și anume, răcirea inimii fa ță de Domnul ei. » Ți-ai părăsit dragostea dintâi«,
acesta a fost primul pas al Biserici pe drumul care duce în jos (compar ă cu Matei 24,48).
Pierderea dragostei proaspete și gingașe este o chestiune foarte serioas ă și nu trebuie privit ă ca
ceva secundar. »Dar am împotriva ta«, spune Domnul cu privire la p ărăsirea dragostei dintâi.
»Dar am ceva împotriva ta« (versetul 14) spune El c u privire la faptul c ă au fost tolerați aceia
care se țineau strâns de înv ățătura lui Balaam, și alții, care se țineau strâns de înv ățătura
Nicolaiților. »Dar am împotriva ta« (versetul 20), spune El iarăși, deoarece Izabela a fost
tolerată, cea care semăna stricăciune cu învățătura ei. Să observăm, că în fiecare din aceste cazuri
expresia »am împotriva ta« st ă în opoziție evidentă cu marea recunoa ștere făcută anterior.
Domnul amenin ță cu judecata
5. »Adu-ți dar aminte de unde ai c ăzut; pocăiește-te, și întoarce-te la faptele tale dintâi.
Altfel, voi veni la tine, și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dac ă nu te pocăiești.« Domnul are
un motiv clar, specific, împotriva îngerului: »Am î mpotriva ta, că ți-ai părăsit dragostea dintâi.«
Acesta este singurul lucru, pentru care Efesul este mustrat, dar cât de serios este! E șecul care va
veni al bisericii m ărturisitoare, lep ădarea ei public ă de către Hristos (capitolul 3,16), este urm ărit
aici până la rădăcină, până la părăsirea dragostei dintâi. Niciodat ă Domnul nu va uita bucuria Sa
față de dragostea dintâi a poporului S ău. »Așa vorbește Domnul: „Mi-aduc aminte înc ă de
dragostea pe care o aveai când erai tân ără, de iubirea ta, când erai logodit ă, când Mă urmai în
pustie, într-un p ământ nesemănat« (Ieremia 2,2). Dragostea dintâi a lui Israel și a lui Iuda nu a
fost niciodată uitată de Domnul; tot a șa Domnul Își aduce aminte de dragostea dintâi a Bisericii,
și El o dorește. Dacă judecata, care a fost anun țată, trebuia să fie îndepărtată, atunci este necesar ă
o întoarcere la dragostea dintâi și la faptele dintâi. Ca s ă se obțină aceasta, atunci sunt neap ărat
necesare cele dou ă atenționări; »adu-ți aminte« și »pocăiește-te«. Adu-ți aminte de în ălțimea
morală, pe care ai stat odinioar ă, adu-ți aminte de mărimea dragostei, de »muntele de mir« și de
»dealurile de t ămâie«, pe care umbla-i odinioar ă cu Acela care î ți iubește sufletul cu o iubire
veșnică. Ce adânc ai c ăzut! Pocăiește-te, condamn ă-ți starea inimii , care te-a condus la primul
pas pe drumul care duce în jos. – Aducerea aminte și pocăința sunt numite ca fiind dou ă părți,
care pot să readucă înapoi dintr-o stare de dec ădere.
Luarea sfeșnicului din locul lui ca purt ător de lumină nu atinge absolut cu nimic problema
siguranței veșnice a tuturor acelora care au cl ădit pe Hristos, Stânca veacurilor. În general putem
spune, că lămpile, care odinioar ă luminau așa de luminos, și în mod deosebit în renumita capital ă
Efes, au fost luate de la locul lor, și întunericul adânc al islamului, al credin ței greșite a
mahomedanilor, învele ște acum aceste șapte cetăți ale Asiei mici cu ridurile mor ții lor. Mărturia
creștinismului din vest o a șteaptă de asemenea punerea la o parte. Necredin ța și necredincioșia –
personală sau în comun – trebuie judecate. Starea deplorabil ă de astăzi din Efes, cunoscut ast ăzi
sub numele de Ajasoluk, este un exemplu de aten ționare pentru to ți. A rămas creștinătatea la
bunătatea lui Dumnezeu? Nu, și de aceea întuneric mai adânc va acoperi aceste țări (Isaia 60,2),
în care odinioar ă lumina Evangheliei a str ălucit așa de puternic. În Efes vedem prezentat ă starea
Apocalipsa – Walter Scott
39 Bisericii într-o anumit ă fază de dezvoltare, și anume, starea care o caracteriza la sfâr șitul
primului secol. Ne bucur ăm să știm, că dragostea și credința a reînviat într-o oarecare m ăsură în
Adunarea din Efes și sfeșnicul a fost cur ățit, așa că ea în cel de-al treilea conciliu ecumenic din
anul 431 a dat o m ărturie clară cu privire la marele principiu de baz ă ale creștinismului,
întruparea Domnului nostru. Cu toate acestea pentru ea a venit ora, în care i-a fost luat sfe șnicul
de la locul lui. Restabiliri par țiale de felul acesta au fost acordate Bisericii în ansamblul ei, dar
soarta ei este clar ă.
Nicolaiții
6. »Ai însă lucrul acesta bun, c ă urăști faptele nicolai ților, pe care și Eu le urăsc.«
Credincioșia Adunării din Efes față de învățătură și condamnarea strict ă a răului au oferit prilejul
unei laude mari (versetele 2 și 3). Această laudă este urmată de mustrare, care a fost exprimat ă
cu toată claritatea (versetul 4), și în cele din urm ă a fost anunțată judecata, care putea fi
preîntâmpinată numai prin poc ăință (versetul 5). Aici se trateaz ă acum o parte deosebit ă a răului,
care este urâtă în aceeași măsură și de Domnul, și de îngerul Adun ării. Părăsirea dragostei dintâi
este regretabilă, dar față de rău era o ură îndreptățită, opusul dragostei. Nu nicolai ții au fost urâți,
căci și ei erau subiectul dragostei generale a lui Dumnez eu (Ioan 3,16); dar lucr ările lor erau
urâte, și pentru aceasta îngerul a primit laud ă. Trebuie să fi fost lucrări cu un categoric caracter
rău, care a necesitat un astfel de cuvânt sever de de zaprobare. Cine au fost ace ști nicolaiți, și care
era învățătura lor? Un r ăspuns satisfăcător la această întrebare este aproape imposibil6. Fără
îndoială nicolaiții erau o sectă imorală și necurată. Dar că Nicolae din Antiohia, ultimul din cei
șapte din Faptele Apostolilor 6,5, a fost întemeieto rul sectei, care îi poart ă numele, nu se poate
constata cu certitudine. Irineu este primul p ărinte al Bisericii și scriitor care afirm ă aceasta. Alții
cred, că Nicolae este pe nedrept învinov ățit, dacă i se atribuie înv ățătura greșită și faptele acestei
secte, care au devenit cu atât mai condamnabile, cu cât s-au răspândit sub mantaua acoperitoare a
creștinismului. Dac ă Nicolae a fost întemeietorul sectei, atunci înseam nă că el s-a rătăcit foarte
mult de la credin ță. Dar noi nu putem spune aceasta cu siguran ță. S-a presupus de asemenea, c ă
nicolaiții au fost aceia și, cu cei care se țineau de învățătura lui Balaam. Dar în lumina versetelor
14 și 15 este greu de în țeles așa, căci această învățătură rea este tratată separat: »Ai câ țiva, care,
de asemenea, țin învățătura Nicolaiților.« Acest rău din urmă, așa se pare, era cel mai grav din
ambele rele. To ți scriitori de la început sunt unanimi în privin ța că trăsăturile principale ale
acestei secte erau necur ăția și destrăbălarea. Se pare c ă nicolaiții au unit mărturia creștinismului
cu necurăția păgânismului. Cedarea în fa ța înclinațiilor carnale (fire ști) înseamnă negarea
practică a naturii sfinte a cre știnismului. Ea nu poate fi tolerat ă nici de Domnul, și nici de aceia,
care doreau să se țină strâns cu credincio șie de Numele Aceluia care este »Cel sfânt și adevărat«
(capitolul 3,7)
În privința acestui rău, între Efes și Pergam, prima și a treia Adunare, exist ă un contrast
remarcabil. Prima s-a dep ărtat cu o dezaprobare sfânt ă de această necurăție, cea de-a treia a
protejat pe vestitorii acestei înv ățături necurate. Ce a fost urât de Efes, a fost toler at în Pergam.
Într-una erau lucr ările nicolaiților, în cealaltă era învățătura lor; dar înv ățătura, fie bună fie rea,
are totdeauna roadele proprii. Efes nu a vrut s ă aibă pe niciuna din ele, nici lucr ările, nici
învățătura. Pergam dimpotriv ă, a tolerat ceea ce a fost sursa distrugerii cur ăției morale și a
otrăvirii.
6 Numele nicolait este tradus prin: înving ător al poporului. Numele arat ă, că nicolaiții au introdus practic
subîmpărțirea contrară Scripturii în „preo ți“ și „laici“ și au învățat ceea ce apoi a croit drumul spre domnia „castei
spirituale“ (clerul) asupra restului poporului, chi ar și asupra „credincio șilor simpli“. Potrivit cu înv ățătura Noului
Testament, toți creștinii născuți din nou constituie o preo ție sfântă și o împărăție preoțească (1 Petru 2,5,9).
Apocalipsa – Walter Scott
40
Chemarea la ascultare
7. »Cine are urechi, s ă asculte ce zice Bisericilor Duhul!« De șapte ori citim aceast ă
atenționare. În scrisorile deschise adresate primelor tr ei Adunări stă înaintea făgăduințelor date
celor care vor birui, în timp ce în ultimele patru scrisori deschise aceast ă atenționare stă la sfârșit.
În prima grupă Biserica este v ăzută în totalitatea ei și este chemată la pocăință, în cea de-a doua
grupă starea Bisericii în totalitatea ei este prea evide nt lipsită de speranță, și de aceea o rămășiță
este diferențiată de mulțime, a cărei singură speranță este îndreptată spre revenirea Domnului din
cer. Din faptul, c ă la ultimele patru Adun ări apelul de a asculta urmeaz ă după cuvintele de
confirmare a biruitorilor, tragem concluzia c ă acolo, în afară de biruitori nu mai este nimeni care
aude vocea Duhului.
Responsabilitatea personal ă și directă față de Dumnezeu este unul din adev ărurile principale
ale învățăturii creștine. Învățătura papală nu ține seama de con știința personală. „Ascultă de
biserică”, acesta este con ținutul ei esențial. Dar în realitate în catolicismul roman nicioda tă nu
este ascultată vocea bisericii. Rangurile înalte ale clerului au preluat locul Bisericii, și vocea lor a
fost declarată vocea bisericii; rangurile de jos și mulțimea poporului, sub amenin țarea cu
blestemul, trebuie s ă asculte de aceast ă voce, în timp ce poporul este indus în eroare cu o
aparență de adevăr. Zicala mult iubit ă și deseori repetat ă, „ascultă de Biserică!”, dedusă greșit
din Matei 18,17, este folosit ă să acopere și să apere sistemul barbar, supersti țios și care înrobește
sufletele. În realitate este fapta deosebit de abil ă a lui Satan. Cum poate o Biseric ă, care ea însăși
stă sub amenințarea cu judecata (capitolul 2,5; 3,16), s ă aibă autoritate asupra oamenilor? De
aceea în aceste scrisori deschise adresate Adun ărilor se face apel la fiecare în parte, ca s ă asculte
de vocea Duhului.
Este Domnul, Cel care vorbe ște, și numai vocea Lui trebuie ascultat ă. În felul acesta în aceste
atenționări se accentueaz ă responsabilitatea personal ă și colectivă. Ambele sunt legate între ele.
Dacă Biserica este a șa de complet stricat ă, că vocea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptur ă nu mai
dă loc la nicio reac ție, atunci pentru fiecare în parte este a șa de clar necesar s ă deschidă urechea
sufletului său la »Așa vorbește Domnul«. Când Domnul Isus a fost pe p ământ, prin cuvintele
cunoscute »Cine are urechi de auzit, s ă audă« (Matei 13,9,43; 11,15 și alte locuri) a îndreptat
mereu atenția ascultătorilor spre înv ățătura Sa. Aici, Acela și Domn, vorbe ște cu cuvinte foarte
asemănătoare și așteaptă o atenție serioasă și evlavioasă pentru această mărturie nouă.
Biruitori
7. »Celui ce va birui, îi voi da s ă mănânce din pomul vie ții, care este în raiul lui
Dumnezeu«. Am arătat deja anumite tr ăsături caracteristice ale celor dou ă grupe, în care sunt
împărțite aceste șapte Adunări, și anume, primele trei și ultimele patru. Fiecare din aceste grupe
constituie o unitate în sine, cu toate c ă sunt desigur și însușiri comune. În prima grup ă predomină
elementul divin, a șa cum arată numărul trei, în timp ce elementul uman și-a găsit intrare largă în
cea de-a doua grup ă, despre care vorbe ște numărul patru.
O altă diferență interesantă o găsim la studiul f ăgăduințelor și răsplătirilor celor biruitori.
Răsplătirile în prima grup ă nu sunt așa de cuprinzătoare și nu poartă caracter public, ca cele din
grupa a doua. În ultimele patru scrisori deschise, răsplătirile sunt deosebit de generoase, pentru
că ele leagă semnul unei rela ții personale și intime cu Hristos cu onorarea Lui public ă.
Diferențele între aceste r ăsplătiri, în plinătatea și felul lor, n-i le explic ăm, prin faptul c ă în a
doua grupă, obținerea biruinței este mult mai grea decât în prima. Furtuna vâjâi e mai puternic ă,
elementele dușmane sunt mai numeroase, și de aceea făgăduințele sunt corespunz ătoare mărimii
greutății luptei.
Apocalipsa – Walter Scott
41 De la Tiatira și până la Laodiceea, Biserica, privit ă în totalitatea ei, este într-o stare
deznădăjduit de stricată. De aceea, pentru a înota împotriva curentului, es te nevoie de o energie a
credinței, care nu este necesar ă în aceeași măsură ca în timpul când Biserica este recunoscut ă
public, așa cum este în cazul Bisericilor din Efes, Smirna și Pergam. Aceste r ăsplătiri nu sunt
numai numite aici mai dinainte, ca s ă învioreze ceata c ălătorilor și să încurajeze pe fiecare în
parte în lupta care devine tot mai grea și mai înflăcărată, ci Domnul Isus Însu și amanetează
Cuvântul Său, că ei vor rămâne cu siguran ță păziți: »Eu voi da«. Cu propria Lui mân ă va
încununa pe biruitor. Vocea Lui va saluta pe biruit or, ca semn de recuno ștință, când el jubilând
va trece pragul por ților cerești.
În toate cazurile este vorba de m ărturia personal ă, și este de la sine în țeles, că biruitorul este
acela, care în energia credin ței învinge greut ățile deosebite, c ărora el se vede expus. Biruitorul
din Laodiceea are o misiune mai grea înaintea lui, decât biruitorul din Efes. În fiecare Adunare
situația este alta, împrejur ările și felul luptei sunt diferite.
Această primă făgăduință pentru biruitor con ține o aluzie evident ă la Grădina Eden cu pomul
vieții în mijlocul ei (Geneza 2). Adam nu avea nimic de învins în grădina Eden, el trebuia numai
să asculte și să-și păstreze inocența, și proba pentru ascultarea creaturii nevinovate a fo st o
singură poruncă; să nu mănânce din pomul cuno știnței binelui și răului. Nu avem niciun motiv s ă
presupunem că Adam ar fi mâncat din pomul vie ții, cu toate că nu i-a fost interzis ă aceasta. Dar
scena, care se pune înaintea privirii biruitorului creștin, este mult mai minunat ă decât cea din
Geneza 2, căci aici se vorbe ște despre Paradisul lui Dumnezeu cu Pomul vie ții al lui, din care ai
voie să mănânci nestingherit; și acolo nu este nici un pom al cuno știnței binelui și răului, ca
simbol al responsabilit ății creaturii. Via ța în nevinovăție (Geneza 2) era dependent ă de ascultare,
dar aici se savureaz ă Pomul vieții, al vieții veșnice, în caracterul lui deplin de fericire, f ără nicio
îngrădire, fără teamă că vei eșua. Viața veșnică va fi totodată în Paradisul lui Dumnezeu o mas ă
permanentă de sărbătoare pentru biruitor. Cuvântul Paradis apare de tr ei ori în Noul Testament
(Luca 23,43; 2 Corinteni 12,4; Apocalipsa 2,7). Vin e din Orient și înseamnă „grădină de
plăceri”, „grădină de distracție”. În acest sens este folosit și în Vechiul Testament de trei ori
(Neemia 2,8, tradus prin cuvântul „p ădure”, în Eclesiastul 2,5, tradus prin „gr ădină”, în Cântarea
Cântărilor 4,13). Dup ă concepția orientală, Paradisul este esen ța tuturor fericirilor. Paradisul lui
Dumnezeu este o expresie, care arat ă spre fericirea cereasc ă. Este un loc real, despre care gr ădina
pământească Eden (Geneza 2) a fost numai o umbr ă a ei. Aici fericirea este neschimb ătoare și
veșnică. Paradisul ofer ă plinătatea savurării, totalitatea tuturor bucuriilor. Deja tâlharulu i de pe
cruce, întors la Dumnezeu, i s-a dat asigurarea Par adisului, iar apostolul Pavel a fost r ăpit acolo.
Această făgăduință deosebită, unică, este dată oricui care biruie ște în starea în care se afl ă
Biserica, prezentat ă în scrisoarea deschis ă adresată Adunării din Efes.
Apocalipsa – Walter Scott
42 Scrisoare deschis ă către Smirna
(capitolul 2,8-11)
Diferența dintre Smirna și Laodiceea
Cea mai scurt ă scrisoare deschis ă este cea adresat ă Adunării din Smirna, și cea mai lungă este
adresată Adunării din Tiatira. În scrisoarea c ătre Smirna găsim numai aprecieri favorabile, niciun
cuvânt de mustrare sau dezaprobare; Laodiceea, dimp otrivă, este mustrată în toate privin țele, și
nu este rostit nici un cuvânt de laud ă. Sărăcia și necazul din Smirna st ă într-o opoziție evidentă
cu starea de mul țumire și bogăție din Laodiceea. Mai este o singură altă Adunare, care nu este
mustrată, și anume Filadelfia. Dar nu trebuie s ă presupunem c ă în aceste Adun ări, care nu au fost
mustrate, nu a existat nimic gre șit. Dar împrejur ările deosebite ale Bisericii, care este
reprezentată prin aceste dou ă Adunări, sunt caracterizate de suferin ță (Smirna) și slăbiciune
(Filadelfia). Un copil, când are dureri sau o stare de slăbiciune, este cru țat de cuvinte de
mustrare, și cu siguranță Dumnezeul nostru nu este mai pu țin plin de ging ășie decât părinții
pământești.
Mângâiere în necaz
8. »Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iat ă ce zice Cel dintâi și Cel de pe urm ă, Cel ce a
murit și a înviat.« Părăsirea dragostei dintâi începuse. Îngerul Adun ării din Efes căzuse, nu din
mâna dreaptă a Domnului, dar de la dragostea dintâi, în timp ce el se prezenta în exterior corect,
credincios înv ățăturii și în umblare f ără vină. Dar forțele motrice ascunse ale ac țiunii erau
slăbite, și din cauza aceasta via ța Adunării din Efes a fost jefuit ă de mireasma ei pl ăcută. Acest
gând conduce la cea de-a doua perioad ă a istoriei Bisericii, altfel constituit ă, aceea a necazului.
Îngerului, locțiitorului Adunării din Smirna, i se transmit cuvinte de mângâiere. Adunarea avea
de suferit toată dezlănțuirea furtunii prigonirilor p ăgâne, orânduite de cezar. Aproape 250 de ani
Biserica a trecut – cu pauze scurte, când mâna nemi loasă a prigonitorului a fost re ținută –
oarecum printr-un „botez de sânge”; dar aceasta a a vut loc, numai ca s ă reaprindă flăcările
licărinde ale dragostei, care era gata s ă se stingă. Ce era Adunarea suferind ă pentru Domnul ne
este înfățișat în înțelesul numelui Smirna; smirna este o cunoscut ă substanță aromată și după
Exod 30,23 o parte component ă a untdelemnului sfânt. În Cântarea Cânt ărilor ea aparține
mirodeniilor miresei. – Mângâierea, care se potrive a vizionarului Ioan în starea în care se afla
(Apocalipsa 1,17-18), a fost pus ă ca mângâiere și înaintea ochilor acestei Adun ări. Găsim aici
aceeași legătură de afirmații cu privire la dumnezeirea Sa și întruparea Sa, ca și la apariția
minunată a lui Hristos, pe care a v ăzut-o Ioan. »Cel dintâi și Cel de pe urm ă« este unul din
titlurile divine cele mai m ărețe, o stâncă, împotriva căreia chiar și puterea cea mai mare a
dușmanului rămâne fără efect. Ca Cel dintâi, El este înainte de to ți și înainte de toate în timp și
pe lângă aceasta peste toate, ca Cel Preaînalt. Ca cel din urmă El va fi ultimul și va aduce toate la
desăvârșire, căci toate merg spre El. El este ve șnic în ființa Lui, dar El S-a smerit pân ă la moarte,
cu toate că moartea nu avea niciun drept asupra Lui. El, Cel d intâi și Cel de pe urm ă – un titlu
deosebit al Domnului (Isaia 41,4; 43,10-13; 44,6; 4 8,12) – a murit (textual: a devenit mort). Dar
El a biruit moartea. El a înviat din moarte și trăiește, ca să nu mai moară niciodată. Aceasta era
deci marea lor mângâiere. Acela, care a murit și a înviat, nu este altul decât Domnul, Cel ve șnic,
în adevărul și realitatea Fiin ței Sale. Prin aceasta am v ăzut slava Aceluia, care a vorbit aici, am
văzut, ce a fost El ca Dumnezeu, și ce a devenit El ca om, și acum să ascultăm mesajul Lui
mângâietor și înviorător.
Apocalipsa – Walter Scott
43 Un mesaj
9. »Știu (textual: cunosc ) necazul tău și sărăcia ta (dar ești bogat), și batjocurele, din partea
celor ce zic că sunt Iudei și nu sunt, ci sunt o sinagog ă a lui Satan.« Cuvintele »cunosc« sunt
„o cetate tare” pentru sfântul greu încercat și pentru Adunarea, care sufer ă. Acela, în a c ărui
Persoană sunt unite mărimea dumnezeirii și compătimirea Celui care El Însu și a trecut prin cele
mai adânci adâncimi ale suferin ței și morții, spune: »Cunosc necazul t ău și sărăcia ta.«
Greutatea, felul și durata fiecărei încercări Îi sunt cunoscute. Nu se va v ărsa nicio lacrim ă prea
mult, și nicio lovitură nu va fi prea grea. T ăria și încăpățânarea duhului și încrederea în sine
trebuie frânte. În suferin țe aducem cel mai bine road ă. Iacov a ieșit din noaptea luptei crâncene
ca un om încercat (Geneza 32,24-32). Apostolul Pave l a fost ținut prin permanenta aten ționare,
»țepușul în carne«, în smerenie și umilință (1 Corinteni 12,7). – Dar Domnul cunoa ște și sărăcia
noastră. Nu sunt mulți oameni mari și cu renume, care se num ără în poporul Său. Credincioșii
Iudei au primit cu bucurie r ăpirea averilor lor (Evrei 10,34). Arestarea cre știnilor a fost înso țită
în general de confiscarea averilor și proprietății lor, ori în favoarea statului, ori în favoarea
acelora care din motive josnice i-au denun țat. Dar Domnul spune: »dar e ști bogat«. Comoara
noastră și moștenirea noastră este în cer. Un „inventar” al bog ăției creștine îl găsim în 1
Corinteni 3,21-23. Descenden ța noastră este din Dumnezeu (1 Corinteni 1,30), pozi ția noastră
este de »fii ai lui Dumnezeu« (Romani 8,14), rangul nostru este de împ ărați (Apocalipsa 1,6),
menirea noastr ă este să fim asemenea chipului Fiului S ău (Romani 8,29), bog ăția noastră se
limitează exclusiv pe partea Domnului Însu și în Împărăția de o mie de ani și în veșnicie (Efeseni
1,10-11). Adunarea este cu adev ărat bogată, oricât de mare ar fi s ărăcia ei pe pământ. Dăruită cu
dragostea și bogățiile lui Hristos, care sunt permanente și nu se vestejesc, și sunt păstrate în afara
oricărui pericol de a se pierde sau a se strica, noi ne putem bucura în El, Cel care cunoa ște nu
numai necazul și sărăcia noastră, ci El ne nume ște bogați, deoarece El cunoa ște totul.
Adunarea nu a trebuit s ă sufere numai din partea lumii p ăgâne din afară, ci și din partea unui
dușman dinăuntru, care a purtat un caracter religios. Se pare că exista o grupă de oameni (nu
Iudei cu adevărat), care își revendicau preten ția de a fi iudei, de a fi singurul popor al lui
Dumnezeu pe p ământ. Am văzut în Adunarea din Efes (capitolul 2,2) un nivel d e cler privilegiat
(aceia, care se numeau apostoli), a c ăror mândrie și aroganță a fost dată pe față și ai căror
reprezentanți au fost găsiți mincinoși. Această mișcare a fost pentru un timp destr ămată. Dar
acum era o mi șcare asemănătoare, chiar dac ă a apărut pe un nivel inferior. Din timpul Adun ării
din Smirna au fost mereu afirma ții îndrăznețe; a fi singura Biseric ă, a fi singurul popor al lui
Dumnezeu, par țial din partea grupelor mari, par țial din partea grupelor mici. Aceste grupe ale
fățarnicilor religio și batjocoreau Adunarea lui Dumnezeu suferind ă. Acuzații false, dispre ț și
calomnieri erau lucrarea murdar ă a acestor oameni religio și. Dar ce erau ei în ochii Domnului?
»O sinagogă a lui Satan«. Ambele nume, Satan și diavolul, sunt folosite în Apocalipsa, ca
pretutindeni în Sfânta Scriptur ă, în mod potrivit și corespunzător. Primul înseamn ă
„împotrivitor”, ultimul este tradus prin „def ăimător”. Pentru Adunare el are ambele însu șiri.
Satan, împotrivitorul, a format o grup ă de eretici în împotrivire direct ă Adunării smerite și
suferinde. Diavolul, dispre țuitorul, a născocit minciuni și acuzații false de tot felul împotriva
sfinților lui Dumnezeu, și el a avut succes cu ele, prin aceea c ă a făcut pe deținătorul puterii
păgân, să creadă acestea. El a devenit astfel adev ăratul inițiator al celor zece prigoane. Au fost
zece declanșări de mânie și furie, care au încetat abia dup ă ce Constantin s-a urcat pe scaunul
împărătesc. Suferința exagerată a fost însă întâmpinată cu o mângâiere și mai exagerat de mare,
și ambele au fost f ără îndoială în deplină măsură partea Adun ării suferinde. Relat ările
contemporanilor dintre cre știni și păgâni confirmă aceasta pe deplin.
Apocalipsa – Walter Scott
44 Încercări și încurajări
10. »Nu te teme nicidecum de ce ai s ă suferi. Iată că diavolul are s ă arunce în temni ță pe
unii din voi, ca s ă vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios pân ă la
moarte, și-ți voi da cununa vie ții.« »Nu te teme nicidecum« (sau »nu te teme«) este un cuvânt
de pregătire pentru alte încerc ări noi; este acela și cuvânt ca și în capitolul 1,17. Acolo a ajuns la
urechea vizionarului devenit neputincios și a oferit sufletului s ău sentimentul siguran ței depline
și necondiționate, aici trebuie s ă liniștească Adunarea cu privire la „furtuna” care se punea la
cale. Necazul și sărăcia erau destul de rele și greu de suportat, dar ceva mult mai r ău urma să
vină peste ei. Ultimele prigoniri imperiale au întrecut pe cele anterioare în cruzimea lor. Norii
negri se adunau; vuietul s ălbatic al furtunii care avea s ă vină se auzea deja. Aici Adunarea este
pregătită și încurajată cu privire la ce va veni. Se arat ă de asemenea clar, c ă aceste încercări, care
urmau să vină, pornesc de la diavolul, care se folose ște de acuzatorii fal și și de uneltele
executante ale cruzimii. Prigonirea sfin ților era lucrarea lui. Dar credin ța se bazează pe acest
adevăr mare și adevărat, că puterea este a lui Dumnezeu (Psalmul 62,11). Puter ea diavolului este
limitată și este ținută în frâu; fără permisiune clar ă el nu poate s ă-și întindă mâna nici măcar
asupra celui mai slab miel al turmei (Iov 1 și 2). »Nu este autoritate decât numai de la
Dumnezeu« (Romani 13,1) – nici satanic ă și nici omeneasc ă. O altă întrebare este cea referitoare
la aplicarea puterii, și aceasta include cea mai mare responsabilitate. A fost intenția lui
Dumnezeu, ca Adunarea Lui s ă fie încercată, și anume, până la extrem, și pentru aceasta a fost
folosit diavolul. În felul acesta sfin ții lui Dumnezeu au fost cur ățiți; dragostea, credin ța, curajul și
credincioșia au fost întărite. Adunării i-a fost rânduit ă o perioadă de timp bine definit ă de necaz,
»zece zile«. Aici s-ar putea s ă fie vorba de cunoscutele zece valuri de prigoan ă, și în mod
deosebit de cea de-a zecea prigoan ă, din timpul lui Diocle țian, care a durat exact zece ani.
Expresia »zece zile« înseamn ă un timp limitat și de cele mai multe ori un timp relativ scurt;
prigonirile păgâne s-au extins – cu întreruperi – pe o perioad ă de aproximativ 250 de ani.
Următoarele locuri arat ă că cele zece zile se refer ă la un timp limitat și de cele mai multe ori
scurt: Geneza 24,55; Neemia 5,18; Ieremia 42,7; Dan iel 1,12; Faptele Apostolilor 25,6 și altele.
Unii, nu mul ți, din martorii de odinioar ă ai adevărului au tăgăduit pe Domnul lor, speria ți fiind
de frica torturii și morții. În acest caz, pentru fiecare pas pe cale, chiar până la moarte,
credincioșia este neapărat necesară. Dacă se vrea câștigarea cununii de martir, atunci
perseverența și statornicia trebuie p ăstrate până la sfârșit. – În Scriptur ă se vorbește de cununi
diferite. Cununa de aur o va purta fiecare mântuit în cer (Apocalipsa 4,4). Cununa neprih ănirii
este răsplata pentru o umblare sfânt ă și dreaptă pe pământ (2 Timotei 4,8). Dup ă aceea există
cununa care nu se poate vesteji a slavei, care va f i dată acelora care au p ăzit turma preaiubit ă a
lui Dumnezeu a șa cum se cuvine și cu o ținută morală sănătoasă (1 Petru 5,4). Citim apoi despre
cununa de martir, despre cununa vie ții (Apocalipsa 2,10). Aceste cununi, precum și celelalte
răsplătiri și încurajări, vor fi date de Domnul personal: »Î ți voi da …«
După aceea urmeaz ă cunoscuta solicitare de a auzi: »Cine are urechi, să asculte ce zice
Bisericilor Duhul!« Responsabilitatea personal ă este accentuat ă întotdeauna și este ferm
accentuată. În aceste scrisori deschise g ăsim exprimat gândul Duhului și gândul Domnului, care
sunt pe deplin una; scrisorile deschise se adreseaz ă tuturor Adun ărilor Domnului din toate
timpurile și din toate locurile de pe p ământ.
Făgăduința dată biruitorilor
11. »Cel ce va birui, nicidecum nu va fi v ătămat de a doua moarte.« Pentru a fi un biruitor în
împrejurările în care se afla Adunarea din Smirna, era nevoi e de o răbdare, care să rămână
statornică chiar și în lupta de moarte. Pe de o parte face ravagii si nagoga Satanei, pe de alt ă parte
păgânismul, ambele hot ărâte să nimicească creștinismul. Între cele dou ă grupe stau adep ții
Apocalipsa – Walter Scott
45 neînsemnați ai Nazarineanului, a c ăror singură apărare este răbdarea și smerenia. Ce perspectiv ă
aveau ei pe p ământ? Pierderea renumelui lor, a averilor lor și chiar pierderea vie ții. Ca să
biruiești în astfel de împrejur ări îngrozitoare era nevoie de o credin ță puternică și o privire
spirituală clară, ca totodată să-L vezi pe Cel nev ăzut, dar care niciodat ă nu este mai aproape, ca
în clipele, când ai S ăi par să fie părăsiți, și a Cărui compasiune nu este niciodat ă mai reală și mai
gingașă, decât în timpurile când aparent ei sunt uita ți de El. Biruitorul poate s ă moară în
chinurile torturii, prelungite de r ăutatea aproape diabolic ă a oamenilor, care se hr ănesc din
chinurile și sângele jertfelor, dar lui îi este dat ă asigurarea, că »moartea a doua« nu-l va putea
stinge. Înțelesul exact al cuvintelor f ăgăduinței din acest verset este, c ă el »în niciun chip« sau
»nicidecum« – o negare cu accent deosebit de putern ic – nu va fi vătămat de »moartea a doua«,
care este iazul de foc, domiciliul ve șnic și locul de pedeaps ă al diavolului și al oricărui rău și al
celor pierduți (capitolul 20,14; 21,8).
Scrisoare deschis ă către Pergam
(capitolul 2,12-17)
12. »Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i.« – Această a treia scrisoare deschis ă este adresată
Adunării din partea cea mai de nord. Vechea capital ă a Mysiei mai exist ă sub numele Bergama,
dar este jefuită de toată măreția și slava. Pergam sau Pergamum, a șa cum deseori este denumit, a
fost descris ca „un fel de uniune a unei cet ăți de bâlci, ora ș universitar și rezidență regală”.
Attalus al III-lea a vândut cetatea sa marii republ ici7. În timpul acela, și mai târziu sub domnia
cezarilor Romei, Pergam era una din cele mai frumoa se cetăți ale Asiei. Cu toate c ă era renumit
din cauza slujirii idolilor, erudi ției și științei medicale, aceast ă cetate, privită din punctul de
vedere al creștinilor, era una din cele mai rele din cele șapte cetăți numite. Adev ăratul creștin
judecă cu totul altfel decât lumea, deoarece el prive ște lucrurile, principiile și persoanele în
adevărata lor relație cu Dumnezeu.
Sabia ascuțită a judecății
12. »Iată ce zice Cel ce are sabia ascu țită cu două tăișuri.« Diferitele detalii ale descrierii
minunate a lui Hristos, care au fost date vizionaru lui la prima apari ție (capitolul 1,12-16) le
regăsim în scrisorile descrise adresate Adun ărilor, sau mai exact spus, îngerilor acestora.
Caracteristica lui Hristos, cu care El se prezint ă Pergamului este preluat ă din versetul 16 al
capitolului 1. Acolo îns ă sabia iese din gura Lui, ca s ă lămurească caracterul judec ății; ea este
exercitată cu puterea Cuvântului S ău. Aici nu se spune, c ă ea iese din gura Lui, ci c ă El o are. În
niciunul din locuri sabia nu este v ăzută în teaca ei, ci este scoas ă și gata să exercite imediat și
temeinic lucrarea Sa, »ascu țită și cu două tăișuri«. Sabia este folosit ă ca simbol al judec ății. Ea
arată spre răzbunarea Domnului fa ță de o lume vinovat ă (Apocalipsa 19,15) precum și spre
judecarea temeinic ă și fără cruțare a răului, nu de pe poporul Său, ci a răului din el (Evrei 4,12).
Sabia este totdeauna în mâna Domnului , și El o folosește în aceeași măsură pentru prieteni și
pentru dușmani. El lupt ă împotriva răului, răul este dat pe fa ță prin simpla autoritate a
Cuvântului Său și este judecat. Fa ță de aceia, fie ei în Biseric ă sau în lume, care refuz ă să se
plece înaintea Lui și să recunoască autoritatea Sa necondi ționată, sabia trebuie s ă-și facă lucrarea
ei cu putere și infailibilă prin exercitarea judec ății, căci – vrem să amintim aceasta cu solemnitate
– judecata și exercitarea ei a fost dat ă Fiului Omului (Ioan 5,22,27).
7 Aceasta este Roma, înainte de a deveni un imperiu.
Apocalipsa – Walter Scott
46 Sabia nu trebuie s ă rănească sau să omoare pe îngerul Bisericii, ci ea este îndreptat ă asupra
acelora, pentru a c ăror prezență în Adunare este responsabil îngerul (versetul 16).
Scaunul de domnie al lui Satan și locuința
13. »Știu unde locuie ști; acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan. « Părăsirea dragostei
dintâi a fost primul semn caracteristic al Biserici i pe drumul ei de dec ădere. A doua
caracteristică, pe care o vedem în Smirna, a fost prigonirea publ ică a Bisericii de c ătre puterea
imperială păgână. Cele mai rele timpuri de prigoan ă, dar și cele mai utile prin efectul lor de
sfințire, au fost sub Decius (începând din anul 249) și Dioclețian (începând din anul 284).
Rezultatul acestor dou ă valuri de prigoan ă a fost separarea celor adev ărați de cei neadev ărați,
precum și purificarea credin ței Bisericii suferinde. Cu autoritatea p ăgână ca „instrument” Satan a
avut voie să-și desfășoare toată cruzimea asupra lor, venind din afar ă; dar după ce toate eforturile
lui de a distruge cre știnismul în felul acesta au e șuat total, a încercat s ă distrugă din interior
Biserica în adev ăratul ei caracter ca martor, folosindu-se de b ărbați religioși și învățători pentru
exercitarea lucr ării sale ucigătoare. Vorbirea profetic ă a apostolului Pavel (Faptele Apostolilor
20,29-30) s-a împlinit foarte clar, a șa cum o dovede ște starea Bisericii descris ă în scrisorile
deschise adresate Pergamului și Tiatirei.
Pergam a fost, în timpul când a fost scris ă cartea Apocalipsa, capitala domniei romane în Asia
Mică. Păgânismul avea puterea suprem ă, de acolo s-a r ăspândit slujirea la idoli și prigoanele
peste tot vestul Asiei Mici, Asia din timpul Apocal ipsei. De aceea putem s ă înțelegem
însemnătatea expresiilor »scaunul de domnie al lui Satan« și »acolo unde locuie ște Satan«. Satan
își avea locuința și scaunul de domnie în Pergam, și de acolo a încercat s ă sufoce mărturia
creștină în această parte a pământului. Dar trebuie cercetat și după un alt înțeles mai adânc al
acestor expresii.
Trebuie să avem permanent înaintea privirii noastre, c ă fiecare din aceste trei scrisori deschise
descrie starea deosebit ă a întregii Biserici m ărturisitoare în perioade succesive ale istoriei ei.
Scrisoarea deschis ă adresată Pergamului ne conduce la începutul secolului al pa trulea, în timpul
domniei împăratului Constantin. Cei 250 de ani de atacuri des r epetate ale lui Satan ca »leu care
răcnește« (1 Petru 5,8), deci prin prigoniri publice, au îmbogățit spiritual Biserica, chiar dac ă ea
era săracă în ochii lumii. Dar ce nu i-a reu șit lui Dioclețian, ultimul împ ărat, care a prigonit pe
credincioși, a reușit să obțină Constantin, primul împ ărat creștin. Ispitirile venite din partea lui
Satan au avut ca rezultat dec ăderea spirituală și morală a Bisericii.
După moartea lui Licinus, coregent al lui Constantin ce l mare, acesta a devenit singurul
stăpânitor. La urcarea lui pe scaunul de domnie au fos t anulate ordonan țele antecedentului s ău,
care au chemat la prigonirea cre știnilor, și a acordat cre știnilor libertatea, s ă practice serviciul
divin așa cum le dicta con știința lor. Dar în acest timp, începând din anul 313 dup ă Hristos,
religia creștină a fost tratată pur și simplu ca oricare din multele religii din imperiu l roman. Toate
religiile au fost în aceea și măsură tolerate. Pe parcursul timpului îns ă, Constantin a luat tot mai
multă cunoștință despre creștinism, și el a fost destul de în țelept să recunoască în creștinism
principii, care conduc la stabilitate, și care erau favorabile consolid ării puterii sale. În afar ă de
aceasta putea s ă aibă încredere, că supușii lui creștini vor păstra prestigiul imperiului, în timp ce
subalternii săi păgâni provocau mereu r ăscoale în diferite p ărți ale imperiului.
În anul 324, și după aceea tot mereu, Constantin a dat dispozi ții împotriva păgânismului și a
încercat cu toat ă puterea să constrângă creștinismul să devină singura religie a imperiului lui.
Păgânii au fost alunga ți de la curtea regal ă și creștinii au fost promova ți pe posturi de onoare.
Constantin a oferit bisericii aurul s ău și privilegiile sale, și aceasta a înghi țit de bună voie
„momeala” și totodată a jertfit conștiința și credincioșia ei față de Domnul ei. Biserica și lumea,
care până în momentul acela au fost desp ărțite una de alta (Ioan 17,2; 2 Corinteni 6,14-16), s -au
luat în brațe – o unire plin ă de primejdii. Din timpul acela exist ă legătura nefastă dintre Biserică
Apocalipsa – Walter Scott
47 și stat, și cu ajutorul statului au fost create institu ții bisericești. În multe cazuri s-a impus
supușilor împotrivitori s ă accepte creștinismul: ori botezul ori sabia – și aceasta, cu toate c ă
marele domnitor s-a l ăsat botezat abia cu pu ține zile înainte de moartea lui în Nikomedia.
Templele păgâne impunătoare și îmbrăcămintea costisitoare a preo ților au fost închinate
serviciilor divine cre știne. În felul acesta în locul înc ăperilor și localurilor de adunare simple și
fără pretenții, în care se strângeau primii cre știni, au apărut clădiri luxoase și impunătoare.
Creștinismul a încălțat pantofi de aur, ca s ă spunem așa. Ca să facă pe preoți și pe popor să fie de
acord cu noua ordine, multe din ritualurile și ceremoniile p ăgâne au fost preluate de Biseric ă. În
felul acesta caracterul ei și mărturia ei despre sfin țenie și adevăr a fost complet falsificat ă.
Efectele acestei leg ături nefaste au r ămas până în zilele noastre, și cu toate că Dumnezeu în
guvernarea Sa a folosit-o ca s ă oprească torentul de necredin ță, ea a adus pagube imense
Bisericii. Prin aceasta ea a pierdut caracterul pun erii ei deoparte pentru Dumnezeu și al
despărțirii de lume, pe care ea trebuia s ă-l reveleze într-un timp când Hristos era lep ădat. Unirea
legitimă dintre Biseric ă și stat (sau regim) va fi descoperit ă într-o zi viitoare (Apocalipsa 21,9;
22,5). Accentul deosebit al expresiilor din versetu l 13 ne devine clar, când vedem Biserica
șezând liniștită și comodă în prezența scaunului de domnie și a locuinței lui Satan, care este
dumnezeul lumii acesteia. Satan are un scaun de dom nie și o locuință pe pământ, și pentru
Biserică este cu adevărat grav, că ea s-a stabilit acolo. În Apocalipsa 18,12-13 g ăsim o listă cu
douăzeci și nouă de poziții; prima este „aurul”, ultima este „sufletul omulu i”. Câștigarea și
posedarea acestor „lucruri” este remarcabil ă pentru biserica fals ă.
Această perioadă din istoria Bisericii este deosebit de important ă, de aceea am studiat-o
detaliat.
Cei care locuiesc pe p ământ
13. »Știu unde locuie ști.« Domnului nu i-a fost indiferent unde locuia ea. Câ nd El vorbește
despre locuire pe pământ , atunci aceste cuvinte au un în țeles adânc, fatal (compar ă cu Filipeni
3,19; Apocalipsa 3,10; 6,10; 11,10; 13,14; 17,8). A ceste locuri arat ă spre starea spiritual ă a unei
clase de oameni, care nu sunt numai simplu pe p ământ, ci interesele lor sunt total îndreptate spre
pământ și se limitează la pământ. Căci „celor care locuiesc pe p ământ” le-a fost prezentat ă
chemarea cereasc ă, dar în locul ei, ei au ales de bun ă voie și conștient, ca parte a lor, p ământul și
lucrurile pământești.
Domnul laudă
13 »Tu ții Numele Meu, și n-ai lepădat credința Mea.« Tot ce în creștinism este de importan ță
vitală, a fost păstrat cu hotărâre: Numele și credința lui Hristos. Ele au fost încercate în
împrejurările cele mai îngrozitoare și verificate prin exproprierea averilor, prin tortu ră și moarte.
Ei au refuzat s ă jure pe „duhul lui cezar”. Ei s-au ținut strâns de Numele Aceluia care este sfânt
și adevărat. Ei nu au vrut s ă tăgăduiască credința lor în Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu în
dumnezeirea Lui, ca Fiu al Omului în umanitatea Lui sfântă și ca Fiu al lui David cu drepturile și
slava lui de Împ ărat al lui Israel. Ei au r ămas statornici, »ca și cum ar fi văzut pe Cel nev ăzut«.
Ei nu s-au dat înapoi nici m ăcar de la arderea pe rug. Domnului I-a pl ăcut să recunoască și să
laude statornicia lor, chiar dac ă El a trebuit să-i mustre aspru, deoarece ei locuiau pe „locurile
înalte” ale pământului, unde Satan și-a ridicat scaunul de domnie și și-a făcut locuința.
Realmente a fost Satan, care mai întâi și-a ridicat scaunul de domnie în Roma iar apoi în
Constantinopol, de unde a guvernat, folosind pe cez ari ca unelte ale sale și reprezentanți ai săi.
Acolo locuia el, cu toate c ă el avea acces și în cer. Dar pr ăbușirea lui este deja planificat ă și chiar
și clipa prăbușirii lui (Apocalipsa 12,7-13).
Apocalipsa – Walter Scott
48 Antipa, martorul credincios
13. »… nici chiar în zilele acelea când Antipa, m artorul Meu credincios, a fost ucis la voi,
acolo unde locuie ște Satan.« Dreapta-credin ță a Adunării din Pergam nu poate fi pus ă la
îndoială. În mod deosebit ea nu a renun țat la una din p ărțile adevărurilor de bază, și aceasta nici
măcar »în zilele, în care Antipa, martorul Meu credin cios, a fost ucis la voi.« Numele acestui
martor nobil al lui Isus Hristos, care a pecetluit mărturia sa cu sângele s ău, a fost transmis din
generație în generație. Cu toate că despre Antipa, în afar ă de numele său, nimic nu este sigur,
cuvintele »martorul Meu credincios« con țin o confirmare, care spune mult. – Ce a fost Hrist os
pentru Dumnezeu (capitolul 1,5), aceasta a fost Ant ipa pentru Domnul Isus.
Învățătura lui Balaam și învățătura Nicolaiților
14.-15. »Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo ni ște oameni care țin de învățătura lui
Balaam, care a înv ățat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca
să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, și să se dedea la curvie. Tot a șa, și tu ai câțiva
care, de asemenea, țin învățătura Nicolaiților, pe care Eu o ur ăsc.« Prin cuvintele »dar am
ceva împotriva ta«, Domnul Isus pune înaintea ochil or îngerului Bisericii din Efes (versetul 4) și
îngerului Bisericii din Tiatira (versetul 20) obiec ții precise; în primul caz, p ărăsirea dragostei
dintâi, în cazul al doilea, falsificarea înv ățăturii. Aici însă impută două lucruri, care au fost
tolerate în Adunarea din Pergam: erau unii, care se țineau de învățătura lui Balaam, erau al ții,
care erau adep ții învățăturii Nicolaiților. Ceea ce în Efes era înc ă urât, a fost preluat în Pergam
(versetele 6 și 15). Lucrările Nicolaiților au fost strict respinse în Efes; în Pergam era u unii care
puteau să se țină de învățătura Nicolaiților.
Inima lui Balaam nu a fost nicidecum de acord cu sentințele minunate, pe care el, constrâns de
Duhul lui Dumnezeu, trebuia s ă le vestească (Numeri 23 și 24). Sufletul lui dorea mai mult dup ă
onorurile și darurile împăratului din Moab. Pentru bani dorea cu pl ăcere să blesteme pe poporul
lui Dumnezeu, el »a iubit plata f ărădelegii« (2 Petru 2,15). Dup ă ce încercările lui, de a blestema
pe aceia, pe care Dumnezeu i-a binecuvântat, au fos t zădărnicite, dușmănosul profet
mesopotamic a înv ățat pe dușmănosul împărat moabit Balac, cum putea s ă pună »o piatră de
poticnire« înaintea picioarelor lui Israel. În Vech iul Testament g ăsim un indiciu la aceasta abia în
cartea Numeri 31,16. În Numeri 24,25 se spune numai , că profetul și împăratul au mers fiecare
pe drumul lui. Dar viclenia lui a avut succes. Dup ă indicațiile date de împ ăratul lor vinovat,
femeile moabite au ispitit pe Israel s ă păcătuiască (Numeri 25,1-3). A șa a devenit Balaam, care
s-a făcut mult mai vinovat decât împ ăratul Moabului, sub conducerea lui Satan, ini țiatorul
propriu-zis al c ăderii lui Israel, care a condus la judecata îngrozi toare, prin care 24000 de
bărbați8 din popor au murit (Numeri 25,9). Petru, Iuda și Ioan sunt singurii scriitori ai Noului
Testament, care se refer ă categoric la Balaam. Cele dou ă păcate, la care a fost ademenit Israel în
felul acesta, au fost slujirea idolilor și curvia. Exact aceste p ăcate au fost mai târziu condamnate
clar și categoric de apostolul Pavel (1 Corinteni 10,19-2 8; 6,15-18). Aici, în Pergam, înv ățătorii
și adepții acestor practici murdare și-au găsit protecția chiar în sânul Bisericii. Aceste p ăcate erau
deci rezultatul înv ățăturii lui Balaam. Pentru cre știn, orice venera ție – cu excepția aceleia aduse
lui Dumnezeu – este slujire la idoli (1 Ioan 5,21), relațiile nepermise cu lumea sunt curvie (2
Corinteni 6,14-16)9.
8 În 1 Corinteni 10,8 este redat num ărul celor care au c ăzut, ca fiind 23000; dar cuvintele »într- o singură zi au căzut
23000« sunt suficiente, ca s ă explice diferen ța între numărul celor care au murit. Ei nu au murit în mod nece sar toți
într-o zi. Moise a dat num ărul mai mare, f ără să amintească, cât de mult a durat plaga.
9 Din cauza slujirii la idoli și a legăturilor cu neamurile, Israel a fost învinov ățit de preacurvie (Ieremia 3,8),
deoarece el a fost privit ca fiind în rela ții de familie cu Domnul. Bisericii i se repro șează curvia (Apocalipsa 2,21)
Apocalipsa – Walter Scott
49 Învățătura Nicolaiților nu era aceea și ca a lui Balaam, cu toate c ă rezultatul din amândou ă a
fost același, și anume decăderea moral-spiritual ă a tuturor acelora care a fost murd ăriți prin
aceste practici p ăcătoase și învățături păcătoase. Balaam are ast ăzi pe reprezentan ții moderni ai
învățăturii lui în Biseric ă. Sunt oameni care ocup ă poziții de răspundere în ele și, ca și Balaam,
cu îndărătnicie se țin de veniturile lor bune și de funcțiile lor înalte, în timp ce ei cu o râvn ă
mare, care ar fi mai de valoare dac ă ar fi folosită în alte scopuri, lucreaz ă la distrugerea credin ței,
pentru a cărei apărare și păstrare sunt plătiți. Cinstea acestor oameni are aceea și valoare ca și
lucrarea, care duce la nimicirea sufletelor. Înv ățătura lui Balaam lucreaz ă la sufletul oamenilor,
în timp ce înv ățătura Nicolaiților este semănată în suflete. Mărturia creștină a fost prin aceste
două învățături aproape complet distrus ă. Începând din secolul patru și până astăzi au fost făcuți
pași mari în direc ții greșite, așa că până astăzi aproape că nu s-a mai păstrat nicio trăsătură de
caracter a Bisericii de odinioar ă, din timpul apostolilor. Îngerului nu i se repro șează păstrarea
acestor învățături, ci că ele au fost primite f ără nici un fel de împotrivire. Orice indiferen ță față
de rău este o înjosire a lui Dumnezeu. Adormirea spiritu ală a îngerului Adun ării din Pergam iese
clar în evidență – spre deosebirea clar ă cu Efesul. Păcatul Bisericii este tolerarea r ăului și a
persoanelor rele.
Pocăința sau judecata
16. »Pocăiește-te deci; iar dac ă nu, vin la tine curând, și voi lupta împotriva lor cu sabia
gurii Mele.« La atenționarea adresat ă Efesului, cuvântul »adu- ți aminte« este înaintea solicit ării
de a se pocăi. Niciuna din Biserici nu a fost a șa de bogat binecuvântat ă și nu a primit așa de mult
din bunătatea și harul lui Dumnezeu ca Adunarea din capitala provi nciei Asia. Apostolul Pavel a
lucrat trei ani în Efes. Lucrarea și lacrimile lui au adus roade bogate și în scrisoarea sa adresat ă
sfinților din această cetate a putut s ă prezinte adevăruri de cel mai înalt grad, f ără să adauge un
singur cuvânt de dezaprobare sau de mustrare. Credi nța în Domnul Isus și dragostea față de toți
sfinții erau semnele caracteristice ale vie ții ei de Adunare. De aceea, cât de potrivite erau
cuvintele atenționării divine: »Adu- ți dar aminte de unde ai c ăzut, pocăiește-te«. Adunarea din
Pergam însă nu a avut niciodat ă un har așa de deosebit și nu a savurat privilegii a șa de mari; de
aceea aici lipse ște cuvântul »adu- ți aminte«.
»Pocăiește-te« – aceasta este cerin ța Domnului ca urmare a descoperirii marelui r ău din
mijlocul ei. Personal îngerul Adun ării nu a acceptat nici înv ățătura și nici nu a făcut faptele rele,
care au fost dezaprobate; pe de alt ă parte însă el nici nu le-a condamnat și nu s-a opus p ătrunderii
lor în Adunare, ceea ce îngerul Adun ării din Efes a f ăcut cu toată hotărârea. Dacă chemării la
pocăință nu îi urma judecarea de sine, Domnul a trebuit s ă anunțe judecata, care va veni în
curând: »vin la tine curând«. Judecata, care era ap roape să vină, este întărită prin folosirea
verbului la timpul prezent precum și prin adăugarea cuvântului »curând« (de fapt, repede).
Venirea, despre care se vorbe ște aici, nu este revenirea personal ă a Domnului, care este denumit ă
și a doua Sa venire, ci se refer ă la o acțiune imediată și de judecată a Domnului cu Adunarea. –
Îngerului Adun ării îi spune: »vin la tine«, dar cu privire la acei a, care s-au înc ărcat cu o mare
vină, spune: »voi lupta împotriva lor «. În felul acesta Domnul face o diferen țiere. Există o
diferențiere a gravității păcatelor și în mod corespunz ător a pedepsei. Noi trebuie s ă diferențiem
între conducători și conduși. La folosirea diverselor feluri și trepte de pedeaps ă, care sunt oferite
în Noul Testament pentru p ăstrarea sfințeniei Casei lui Dumnezeu, trebuie s ă se țină seama cu
atenție de această diferențiere. »Mustrați pe cei ce se despart de voi; c ăutați să mântuiți pe unii,
smulgându-i din foc; de al ții iarăși fie-vă milă cu frică, urând până și cămașa mânjită de carne«
(Iuda 22-23). »Sabia gurii Mele« arat ă puterea de judecat ă a Cuvântului S ău – este
pătrunzătoare.
din cauza rela țiilor ei nepermise cu lumea, deoarece nunta Mielulu i nu a avut înc ă loc (compară cu Apocalipsa
19,7).
Apocalipsa – Walter Scott
50 Solicitarea la ascultare
17. »Cine are urechi, s ă asculte ce zice Bisericilor Duhul!« În aceste scrisori deschise auzim
vocea Duhului Sfânt, El vorbe ște în ele Adun ărilor creștinătății. Dacă creștinii ar fi ascultat de
această voce, decăderea evidentă a Bisericii ar fi fost evitat ă. Dar cu toate c ă Duhul vorbește
Adunărilor, este totuși și fiecare în parte solicitat s ă asculte. Biserica în totalitatea ei este privit ă
ca o corporație, care a devenit neprimitoare pentru prezent ările și atenționările Duhului; drept
urmare aici nu sunt solicitate Adun ările să asculte, ci fiecare m ădular al lor: »Cine are urechi, s ă
asculte!« Nu este de a șteptat o restaurare colectiv ă; de aceea se accentueaz ă permanent și serios
responsabilitatea personal ă, care totdeauna este cea mai important ă și stă pe primul loc. Acesta
este unul din adev ărurile de bază ale creștinismului, și numai pentru c ă permanent a fost negat, a
progresat sistemul papal. Miezul acestui sistem est e tocmai stricta respingere a gândirii proprii și
a unei relații directe, personale, a omului cu Dumnezeu.
Răsplătiri deosebite și personale
17. »Celui ce va birui, îi voi da s ă mănânce din mana ascuns ă, și-i voi da o piatr ă albă; și pe
piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni, decât acela care îl
primește.« Biruința este aici, ca și în alte părți, o chestiune total personal ă. Dacă trebuie să ia
naștere o grupă de biruitori, aceasta este posibil numai dac ă fiecare în parte merge pe drumul s ău
cu credință și energie spiritual ă. Ceata biruitorilor sau »norul de martori« din Evr ei 11 este
prezentat în persoane individuale. Fiecare martor a l lui Dumnezeu avea personal de luptat cu
dușmanul, dar el nu a stat niciodat ă singur, căci Dumnezeul cel viu a fost pentru el și cu el.
Este o frumuse țe deosebită în aceste făgăduințe și în felul în care ele au fost date. Domnul
Însuși spune: »Îi voi da s ă mănânce din mana ascuns ă«. Acest dublu »(Eu)voi da« m ărește și mai
mult valoarea binecuvânt ărilor făgăduite. Mana este numit ă în Psalmul 78,25 și »pâinea celor
puternici«, iar în evanghelia dup ă Ioan 6,32 este numit ă »pâinea din cer«. Mana (cu în țelesul
textual „ce este aceasta?”) a devenit expresia perm anentă a uimirii lui Israel cu privire la felul și
plinătatea grijii divine pentru ei în pustie (Exod 16,15 ); desigur, atunci nu era ascuns ă, deoarece
stătea pe suprafa ța pământului în jurul taberei lor. De aproximativ 12500 de ori a lăsat
Dumnezeu să ploaie pâine din cer diminea ța pentru poporul S ău de pe pământ. Și Dumnezeul lui
Israel este și Dumnezeul nostru, dar pentru noi El este mai mult decât a fost pentru ei, pe baza
legăturii noastre actuale și vii cu Hristos în slav ă. Ca aducere aminte de grija milostiv ă a lui
Dumnezeu pentru poporul S ău a fost păstrat un urcior cu man ă înaintea Lui (Exod 16,33), un
urcior de aur, a șa cum ne-a f ăcut cunoscut apostolul Pavel în epistola c ătre Evrei 9,4.
Aproximativ 500 de ani a vorbit aceast ă »mană ascunsă« despre Hristos în smerenia Sa – dar
numai înaintea lui Dumnezeu. Ascuns ă în chivotul leg ământului, în cel mai sfânt dintre toate
vasele, era ascuns ă de privirea poporului. Probabil c ă în acest timp lung de cinci secole nu a fost
văzută de niciun ochi omenesc.
Dar Hristos spune acum, »îi voi da s ă mănânce din mana ascuns ă« – nu printr-un intermediar,
ci cu totul personal. Desigur aceasta este o r ăsplătire în viitor, când lupta a trecut. Ce
binecuvântare va fi, s ă aflăm atunci în slav ă de la Domnul Însu și despre tainele vie ții Sale aici pe
pământ, despre adâncimea smeririi Lui, dar și despre frumuse țile și desăvârșirile morale ale
drumului Său pe pământ, care au r ămas ascunse de ochii oamenilor. Atunci se va vedea și că
drumul biruitorului a fost numai o imita ție a vieții lui Isus pe p ământ. Ce armonie între Biruitor
și poporul Său biruitor se va vedea atunci în slav ă! Istoria vieții va fi înțeleasă acolo sus și va fi
încă o dată privită retrospectiv – dar a cui istorie a vie ții va fi, a noastr ă, sau a Sa? – Relat ările
nescrise despre via ța Sa, dacă toate ar fi fost scrise, ar avea nevoie de o lume mai mare decât
aceasta, ca să cuprindă cărțile scrise (Ioan 21,25). În Vechiul Testament a fos t dată mana din cer
pentru binecuvântarea și pentru săturarea poporului de pe p ământ. Mana ascuns ă va fi dată în cer
Apocalipsa – Walter Scott
51 biruitorilor. Biruitorii din Pergam au respins locu l Bisericii în strâns ă părtășie cu o lume în care
Satan și-a ridicat scaunul de domnie și locuința sa; de aceea ei au trebuit s ă trăiască și să sufere
în umbră, mergând pe un drum singuratic în p ărtășie cu Domnul Isus, care Însu și a mers pe
cărarea izolată – cu siguranță pentru El mult mai aspr ă și mai singuratic ă decât a oricărui înainte
sau după El.
El va da însă nu numai din mana ascuns ă, ci El spune și: »și-i voi da o piatr ă albă; și pe piatra
aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni, decât acela care îl prime ște.« Ce se
înțelege prin piatra alb ă și prin numele tainic, care este scris pe ea? În ant ichitate o piatr ă albă a
avut o utilizare multilateral ă în viața socială și în practicile juridice. Zilele de s ărbătoare au fost
marcate cu o piatr ă albă, zilele de nenorocire cu o piatr ă neagră. Omagierea unui oaspete
deosebit se făcea de către gazdă printr-o piatră albă, pe care era scris numele oaspetelui sau un
salut. În procedurile judec ătorești o piatră albă însemna achitare, o piatr ă neagră, dimpotrivă,
condamnare. Aici se promite biruitorului o piatr ă albă, și un nume nou scris pe ea, pe care nu-l
cunoaște nimeni, în afar ă de fericitul primitor. Ea este expresia bucuriei p ersonale a Domnului
pentru fiecare în parte, care apar ține biruitorilor. În niciun caz nu este o r ăsplătire publică. Așa
cum astăzi sunt binecuvânt ări comune și personale, vor fi și atunci bucurii comune și personale.
Recunoștința din partea Domnului și bucuria Lui deosebit ă pentru fiecare în parte din ceata
triumfătoare va fi o răsplată bogată pentru lepădarea și disprețul, pe care martorul credincios le
îndură acum. Numele nou de pe piatr ă, care va fi cunoscut numai de biruitor, se refer ă la Hristos,
pe care atunci fiecare Îl va cunoa ște personal și în mod deosebit, și aceasta este cu siguran ță o
răsplată care depășește orice descriere și orice evaluare. Între Hristos și biruitor va fi atunci o
comunicare intim ă a dragostei și înțelegerii, o bucurie, la care nimeni altul nu poate lua parte, un
semn al dragostei recunosc ătoare rezervat fiec ăruia în parte. Prin urmare în slav ă mana ascunsă
vorbește despre prețuirea din partea noastr ă a lui Hristos în smerenia Lui, în timp ce piatra a lbă
arată cum ne prețuiește El pe noi ca biruitori. A șa vorbesc simbolurile mana și piatra albă în
slavă despre drumul S ău pe pământ și despre drumul nostru personal pe p ământ.
Scrisoare deschis ă către Tiatira
(capitolul 2,18-29)
Caracteristici deosebite
18. »Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: „Aces tea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are
ochii Săi ca o flacără de foc și picioarele Sale ca arama str ălucitoare.”« Această scrisoare
deschisă este singura scrisoare în care este amintit numele unei femei. Izabela sau Izebel, femeia
păcătoasă a împăratului slujitor la idoli din Israel (1 Împ ărați 16,30-33), el însu și fiind numai o
unealtă în mâna ei, a sprijinit și promovat cele mai rele forme ale slujirii la idol i. Ea era o
ucigașă, și cu toate acestea era o femeie în țeleaptă, rafinată și hotărâtă. Izabela este o persoan ă
remarcabilă, care este numit ă în această scrisoare deschis ă. Nu putem privi ca o simpl ă
întâmplare, că Tiatira a fost amintit ă mai înainte (Faptele Apostolilor 16,14) de asemene a în
legătură cu o femeie, care desigur a avut un caracter cu to tul altul decât Izabela. Sunt atât
antiteze bătătoare la ochi, cât și asemănări între Lidia, cre știna activă, darnică și hotărâtă, relația
ei cu apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 16) și Izabela, păgâna activă și de asemenea darnic ă, și
relația ei cu Ilie (1 Împ ărați 18 și 19).
Această a patra scrisoare deschis ă este cea mai lung ă dintre toate și este prima scrisoare din
grupa a doua, în care tr ăsăturile descrise ale fiec ărei Adunări continuă să rămână până la a doua
Apocalipsa – Walter Scott
52 venire a Domnului. Prima men ționare directă a celei de-a doua veniri a Domnului în scrisorile
deschise se găsește aici (versetele 25-28).
Starea lipsită de speranță, neputincioasă și stricată a Bisericii – o stare, din care ea nu se poate
ridica și care nici nu poate fi îmbun ătățită – este o altă trăsătură clară, care deosebe ște clar
această scrisoare deschis ă de celelalte trei anterioare. Aici se r ăspândește activ, de la interior spre
exterior, învățătura rea și dăunătoare. În Pergam au fost tolerate anumite rele grav e, dar Tiatira a
permis ca acestea s ă fie permanent înv ățate; și pe acest teren au luat fiin ță sisteme rele
asemănătoare, »copiii ei«. Ce caracteristic ă cu adevărat remarcabilă a acestei Adun ări!
O altă particularitate este, c ă acum este recunoscut ă categoric o rămășiță și ei i se vorbe ște
deosebit (versetul 24), prin care Biserica în ansam blul ei, sau mul țimea, se diferen țiază clar de
rămășița credincioasă.
În afară de aceasta, solicitarea de a asculta, care în scri sorile deschise adresate Bisericilor din
Efes, Smirna și Pergam stă înaintea făgăduințelor făcute biruitorilor, în scrisorile deschise
adresate Bisericii din Tiatira și Bisericilor urm ătoare stă după făgăduințe și prin urmare la
sfârșitul fiecărei scrisori deschise. Prin aceasta se arat ă, că în primele trei scrisori deschise înc ă
mai era chemat ă toată Biserica sau Adunarea s ă asculte, în timp ce la ultimele patru, cuvintele
»cine are urechi, s ă asculte« sunt adresate biruitorilor.
În sfârșit, se observă, că în scrisoarea deschis ă adresată acestei Adunări pentru prima dat ă, și
singura dată în scrisorile deschise, Numele sau titlul vorbitor ului divin este numit: »Acestea le
spune Fiul lui Dumnezeu«. În niciun alt loc din Apo calipsa nu este folosit acest titlu, care
accentuează dumnezeirea Sa.
Vorbitorul divin
18. »Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu.« Umanitatea Domnului și relația Sa cu neamul de
oameni este exprimat ă prin titlul »Fiul Omului«. Dumnezeirea Domnului și relația Lui cu
Dumnezeu se exprim ă prin titlul »Fiul lui Dumnezeu«. Ioan a v ăzut slava Lui ca »Fiu al
Omului« în rela ția Sa cu Adunările (capitolul 1,13). De ce se folose ște atunci aici titlul de »Fiul
lui Dumnezeu«, și numai aici? R ăspunsul nu este greu. Istoric starea din Tiatira se referă în
principal la Evul Mediu întunecat; cu pu ține cuvinte și simboluri se prezint ă aici un tablou al
sistemului papal, cel mai r ău, care – cu nume cre știn – a pătat vreodată pământul. În sistemul
papal s-a pierdut orice imagine clar ă despre Biseric ă. Este adevărat, se laudă cu voce tare
unitatea, dar care, acolo unde și când a fost posibil, a fost constrâns ă cu „argumentele” puternice
ale rugurilor, ale focului și temnițelor – o unitate, care este a șa de diferită de unitatea divin ă
lucrată de Duhul (1 Corinteni 12,13), ca întunericul de lu mină. Acest sistem exclude complet pe
Hristos ca și Cap al trupului S ău, al Adunării, și ca Administrator al Casei lui Dumnezeu. De
aceea titlul »Fiul lui Dumnezeu« este pus la începu tul acestei scrisori deschise. Nu Petru, ci
Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, este fundament ul de piatră al Bisericii (Matei 16,16-18). Au
făcut pe Petru administrator al Bisericii, în locul l ui Hristos. Dar Domnul nu renun ță niciodată la
drepturile Lui, și tocmai acolo și când era cel mai necesar s ă insiste la privilegiul S ău divin ca
Fiu al lui Dumnezeu, a insistat și va insista. Când Biserica a alunecat dintr-o star e rea în una și
mai rea, era cu atât mai necesar s ă se insiste la slava divin ă și relația Domnului nostru. Când se
renunță la acestea, atunci cu adev ărat s-a pierdut totul. Titlul »Fiul lui Dumnezeu« n u stă
nicidecum în leg ătură cu o anumită perioadă. În afară de aceasta este un titlu, care I-a fost dat la
intrarea Lui ca Om în lumea aceasta (Psalmul 2; Fap tele Apostolilor 13,33).
Apocalipsa – Walter Scott
53 Ochii Săi și picioarele Sale
18. »Fiul lui Dumnezeu, care are ochii S ăi ca o flacără de foc și picioarele Sale ca arama
strălucitoare.”« Aceste caracteristici sunt p ărți ale descrierii în detaliu a Fiului Omului
glorificat, pe care vizionarul a avut voie s ă-L vadă mai înainte (capitolul 1,14-15). Aici vom
vedea cum Fiul lui Dumnezeu folose ște aceste două caracteristici ale suveranit ății Lui. Noi
trebuie să ne gândim, că El, căruia I-a fost dat ă toată judecata și pe care o va face f ără greșeală,
este nu numai Om (Ioan 5,22,27), ci este totodat ă Dumnezeu. El, Cel care poart ă sceptrul, este
atât Dumnezeu, cât și Om. Ochii Săi »ca o flacără de foc« arată, că El nu poate să suporte și să
treacă cu vederea răul. El va depista orice p ăcat și îl va descoperi, chiar dac ă el este bine ascuns.
Cine sau ce poate s ă scape de acești ochi ca o flac ără de foc? – Picioarele Lui sunt »asemenea cu
arama strălucitoare«. Ce descoper ă ochii Lui va fi strivit de picioarele Sale. Ac țiunea
judecătorească hotărâtă și dreptatea neînduplecabil ă sunt simbolizate prin »picioarele ca arama
strălucitoare«. Orice form ă organizată a răului, care poart ă numele creștin (versetul 23), trebuie
distrusă, trebuie călcată în picioare. Mun ții Edomului din ultimele zile ofer ă un exemplu
îngrozitor al răzbunării divine și al simbolurilor corespunz ătoare, care se folosesc și aici (Isaia
63,1-6). Când Domnul va veni personal, ca s ă facă cunoscut dreptul S ău neîngrădit asupra a tot
ce este sub cer, picioarele Lui vor fi ca »stâlpi d e foc« (Apocalipsa 10,1-2) – o schimbare u șoară
în vorbirea biblic ă, care arată spre planul ferm, neschimb ător, al Domnului și împlinirea lui în
afirmația intransigent ă a drepturilor Sale atotcuprinz ătoare. Focul este simbolul expresiv al
judecății, fie cu privire la Hristos, la jertfe (Levitic 1 ), sau la tot răul (Marcu 9,43; Luca 16,24; 2
Tesaloniceni 1,8).
O laudă călduroasă
19. »Știu lucrările tale și dragostea și credința și slujirea și răbdarea ta, și lucrările tale din
urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.« Din cele șapte Adunări, Tiatira prime ște lauda cea
mai cuprinzătoare, înainte ca s ă urmeze cuvinte de mustrare energic ă și aspră. Numai în
scrisorile deschise adresate Adun ării din Smirna și Pergam lipsesc cuvintele » știu lucrările tale«.
Starea acestor Adun ări excludea gândul la lucr ări; starea din Smirna era caracterizat ă în principal
de suferințe, în Pergam st ătea credincioșia pe prim plan. În acest verset apare de dou ă ori
cuvântul »lucrări«. La îngerul Adun ării din Efes s-a mic șorat dragostea, în timp ce la îngerul din
Tiatira este vorba de o cre ștere a lucrărilor. Cu cât noaptea a devenit mai întunecoas ă, cu atât mai
multă dăruire și râvnă a arătat ceata celor care se tem de Dumnezeu; ultimele l or lucrări au fost
mai multe decât cele dintâi, ele erau mai numeroase , mai curate și ca roadă a credinței aveau un
caracter mai nobil. Dar aceast ă Adunare este l ăudată și pentru dragostea ei, pentru credin ța ei,
pentru slujirea ei și pentru răbdarea ei – patru semne caracteristice ale vie ții creștine. Dragostea,
ca roadă a Duhului, numit ă pe primul loc (Galateni 5,22) și mai mare decât credin ța și nădejdea
(1 Corinteni 13,13), st ă la începutul acestei enumer ări. În afară de aceasta Tiatira este singura din
cele șapte Adunări, care este lăudată pentru dragostea ei și pentru slujirea ei. Slujirea recunoscut ă
de Domnul cuprinde dup ă înțelegerea noastr ă în sens larg atât slujirea spiritual ă, cât și slujirea
practică.
O acuzare serioas ă
20. »Dar am împotriva ta, c ă o îngădui pe femeia Izabela, care î și zice profetes ă, și îi învață
și îi rătăcește pe robii Mei, ca s ă curvească și să mănânce cele jertfite idolilor.« Domnul face
aici o acuzare grea împotriva îngerului. Biserica, văzută în reprezentan ții ei spirituali, a l ăsat să
persiste un rău în mijlocul ei, care avea un caracter cu mult mai mare decât toate relele
Apocalipsa – Walter Scott
54 anterioare. Cu alte cuvinte: papalitatea st ă pe prim plan în aceast ă scrisoare deschis ă.
Suveranitatea „sfântului scaun” este dezvoltarea de plină și rezultatul vechilor chibzuieli ale
ucenicilor, »cine este cel mai mare« (Marcu 9,33-34 ). Că Tiatira reprezint ă starea general ă a
Bisericii din Evul Mediu este evident.
Succesiunea scrisorilor deschise
În succesiunea scrisorilor deschise ne sunt prez entate caracteristicile clar vizibile ale Bisericii
în diverse perioade de timp ale istoriei ei. Cercet ătorii istorici pot s ă descopere detalii, care
uneori sunt interesante, deseori îns ă sunt foarte obscure. Dar caracteristicile esen țiale ale istoriei
Bisericii și principiile care au dominat în acele perioade, ca re au condus la evenimentele din acea
vreme, sunt descrise clar și deslușit în capitolele 2 și 3 din Apocalipsa. Primul secol s-a încheiat
cu părăsirea dragostei dintâi; aceasta o g ăsim în scrisoarea deschis ă adresată Adunării din Efes.
În următoarele două secole s-au dezl ănțuit cu mare violen ță prigoanele, par țial mai reduse;
despre aceasta vorbe ște scrisoarea deschis ă adresată Adunării greu încercate din Smirna. Dup ă
aceea ajungem în succesiune istoric ă la timpul domniei lui Constantin, în care acest do mnitor cu
aurul și onorurile lui a pricinuit pagube grele Bisericii. Această evoluție tristă a avut loc în
secolul patru și este arătată în scrisoarea deschis ă adresată Adunării din Pergam. Parcursul
următor al istoriei aduce înfiin țarea sistemului papal. S-a dezvoltat de la prima ri dicare a
pretenției la autoritate și putere suprem ă prin conciliul din Sardica (Sofia de ast ăzi din Bulgaria)
în anul 343 și până în secolul șapte, în care preten țiile și cerințele sale arogante, îndr ăznețe, erau
în opoziție evidentă cu titlurile, venera ția și adorarea, care se cuvine numai Domnului și
Mântuitorului nostru Isus Hristos. Dup ă aceea, din secolul opt și până la revărsatul zorilor
Reformei, s-a impus pe cât a fost posibil, prin fol osirea puterii și înșelăciunii, pretenția de
dominare atotcuprinz ătoare a papalității peste imperiile p ământului și peste trupurile și sufletele
oamenilor, afirmându-se chiar, c ă ea posedă cheile Paradisului. Preten ția la domnia universal ă nu
a fost niciodată retrasă și într-o zi viitoare va fi impus ă. Acest tablou îngrozitor ne este prezentat
în scrisoarea deschis ă adresată Bisericii din Tiatira. Jugul papalit ății a fost rupt în secolul 16 prin
Reformă, care pentru Europa a adus într-o m ăsură oarecare libertatea. Luther – cu Biblia
deschisă – a fost mai puternic decât papa, pe care l-a sus ținut domnitorul cel mai puternic din
timpul său. Lovitura, care a fost dat ă atunci papalit ății, nu a fost îns ă mortală, ci ea s-a refăcut
treptat, dar sigur, din ea. În scrisoarea deschis ă adresată Bisericii din Sardes st ă înaintea noastr ă
Reforma și în mod deosebit protestantismul, care a rezultat din ea. A fost îns ă necesară o altă
reformă, ca să se ajungă din nou la cre știnismul viu și practic. Aceasta a avut loc prin lucrarea
Duhului lui Dumnezeu la începutul secolului 19. Dar în starea ei final ă, Biserica nu este nici rece
nici în clocot – și este fără Hristos. Dar mul țumită cu sine însuși se laudă cu bogăția ei și cu
calitățile ei; acestea sunt semnele caracteristice princip ale ale Bisericii de ast ăzi. Crucea este în
clădirile ei, și în afara clădirilor, dar Hristos st ă afară și bate la ușă, ca să fie lăsat de unul sau
altul să intre – aceasta este Laodiceea. Biserica refuză să asculte de vocea Sa și să recunoască
autoritatea Lui.
Izabela și papalitatea
Izabela era o femeie, o împ ărăteasă, o slujitoare a idolilor, o prigonitoare și era suverana
propriu-zisă și conducătoarea regimului în Israel; Ahab era numai o marion etă în mâinile ei (1
Împărați capitolul 18 pân ă la 21). Izabela din Apocalipsa este toate acestea și chiar mai mult. În
timp ce Izabela une ște în sine aceste caracteristici și alte caracteristici ale sistemului papal
(Apocalipsa 17 și 18), ea își acordă cu aroganță titlul de profetes ă. Ea afirmă, că învață cu
autoritate. În leg ătură cu învățătura ei, ea în țelege folosirea intens ă cu dibăcie a tuturor
Apocalipsa – Walter Scott
55 vicleniilor și ademenirilor, pentru ob ținerea țelurilor proprii. „Asculta ți de mama biseric ă”,
aceasta este strigarea oric ărui reprezentant al sistemului romano-catolic. „Bis erica nu greșește în
problemele de credin ță și morală” – dar în privin ța aceasta trebuie re ținut, că prin biserică se
înțelege foarte simplu papalitatea. Înv ățăturile și ademenirile ei trebuie primite ca decisive și
perfecte, oricât ar fi ele în contradic ție cu Scriptura și respingătoare de mintea omeneasc ă.
Aceasta este o dogm ă a Romei. Ea nu poate s ă greșească – dar urmarea ei este, c ă ea nici nu
poate face progrese. Din aceasta rezult ă, că Roma și neștiința, Roma și superstiția, Roma și lipsa
părerii proprii în mod necesar trebuie s ă meargă împreună, așa cum dovede ște cu prisosință
istoria. Roma se teme de lumin ă și de Biblie. Reprezentantul bisericii de la Roma sp une:
„Biserica învață.” – „Misiunea bisericii este vestirea Evangheliei” , spune protestantul. Ambele
sunt greșite. Învățarea și predicarea nu sunt daruri care au fost date Biser icii, și ea nici nu este
răspunzătoare de practicarea acestor daruri. Biserica sau A dunarea este înv ățată, dar ea nu înva ță.
Atât învățarea, cât și predicarea sunt practicarea unui dar de c ătre slujitorii Domnului (Efeseni
4,8-12).
»Ea învață și rătăcește pe robii Mei«, spune Domnul, și aceasta a făcut Izabela din Apocalipsa.
Ea a condus marea mul țime a creștinilor mărturisitori (aici, numi ți »robii Mei«, deoarece ei
poartă numele de „cre știni” și prin aceasta sunt r ăspunzători ca robi înaintea Domnului) de la
Hristos la Maria; de la Hristos, singurul Mijlocito r și Apărător (1 Timotei 2,5; Romani 8,34), la
morți (la diverși „sfinți”); de la Hristos la papa; de la o jertf ă cu valoare veșnică la o „liturghie”;
de la siguranța și nădejdea Cuvântului lui Dumnezeu la tradi ții omenești, care în totalitate sunt
nesigure; rezumând, de la cre știnism la un păgânism creștinizat. Nu este aceast ă acuzare serioas ă
și adevărată?
Încotro duce aceast ă abatere mare de la adev ăr? Care este urmarea natural ă a celor ademeni ți?
Rezultatul greșelilor papale, al intrigilor, al înv ățăturilor calomniatoare, al practicilor rele, al urii
față de toți cei care stau în afara crezului lor, este, c ă adepții și înșelații lor sunt folosi ți »să
curvească și să mănânce cele jertfite idolilor« – curvia și idolatria. Acestea erau cele dou ă mari
greșeli în Pergam, dar aici sunt mult mai permanente și într-o măsură mult mai mare. Pe lâng ă
aceasta este de remarcat, c ă aceste păcate sunt prezentate în Pergam în ordine invers ă: idolatria și
curvia (versetul 14). Aceste dou ă mari orori au fost înv ățate și practicate în Biseric ă. Este posibil
ca în Adunarea din Tiatira s ă fi fost o pereche adev ărată a Izabelei păcătoase din Vechiul
Testament, o persoan ă, care a înșelat să se înfăptuiască aceste păcate deosebite, f ără să fie
împiedecată de înger. Dar aceste p ăcate oribile trebuie în țelese într-un sens mai larg și mai
cuprinzător și în legătură cu gândul mereu accentuat în acest studiu, c ă în scrisorile deschise este
descrisă și starea Bisericii în totalitatea ei într-o anumit ă perioadă de timp. Aceste p ăcate
îngrozitoare au fost semnele caracteristice ale Bis ericii în Evul Mediu.
Noțiunea de curvie, care se folose ște simbolic aici și în alte locuri, înseamn ă, pentru aceia care
cunosc Numele Domnului, rela ții nepermise cu lumea. Ceea ce a fost început prin împăratul
Constantin, și-a găsit în papalitate deplina conturare. Însu șirea puterii spirituale și morale unite,
ambele cu extindere mondial ă, a fost fapta deosebit de abil ă a acestui sistem. Împ ărății au fost
împrumutate, coroane au fost date și principate au fost transferate dup ă voia unui om, care singur
s-a desemnat „loc țiitorul lui Isus Hristos, urma șul lui Petru, unsul Domnului, Dumnezeul lui
faraon, subalternul lui Dumnezeu, cel ce este mai p resus de oameni, mai prejos de Dumnezeu,
mai mult decât un om, cel care judec ă pe oameni și care nu poate fi judecat de nimeni” (papa
Inocențiu al III-lea, sfâr șitul secolului 12). – Unirea nelegiuit ă a Bisericii cu lumea și-a găsit ca
sistem desăvârșirea în papalitate. Aceasta este curvia spiritual ă.
La aceasta urmeaz ă participarea la adorarea idolilor, care în mod nec esar este legată de prima
grozăvie. Idolatria în biseric ă apare paradoxal ă, dar este totuși realitate. Afirm ăm bine gândit, c ă
biserica roman ă și biserica greac ă sunt într-o oarecare m ăsură sisteme ale unui p ăgânism botezat
și că acest reproș este valabil într-o oarecare m ăsură și pentru biserica anglican ă și alte biserici.
Cele mai multe din înv ățăturile lor, zilele de s ărbătoare, ritualuri, ceremonii, îmbr ăcăminte și
titluri își au originea în p ăgânism și parțial în iudaism. P ăgânii nu au acceptat s ă primească
Apocalipsa – Walter Scott
56 adorarea și învățătura creștină, și în felul acesta – mult mai grav – a preluat Biser ica obiceiurile
păgâne și le-a dat nume cre știne10. Dacă formele simple și derularea întrunirilor și principiile
Adunării potrivit Noului Testament se compar ă cu adorarea mecanic ă, nespirituală și ordinea
serviciilor divine ale bisericilor romane, de r ăsărit și anglicane, cititorul va constata cu uimire, c ă
aproape în niciun punct nu este concordan ță. Dar sunt așa-numitele biserici ortodoxe (drept
credincios) libere de cusururile idolatriei? Nu au preluat ele unele lucruri, sau dac ă nu chiar
multe lucruri, de la Roma? Protestantismul nu însea mnă neapărat creștinism mai bun.
Despărțirea Bisericii reformate de papalitate nu a fost a șa de deplină, cum ar fi fost necesar s ă
fie. Numeroase practici romane și învățături cu origine p ăgână au fost păstrate în Biserica
reformată. Orice formă de adorare și toate convingerile privitoare la înv ățătură, care nu se
întemeiază direct pe autoritatea Scripturii, îndep ărtează inima și ochii de la Hristos; alte lucruri
sunt puse în locul Lui, și aceasta este idolatrie.
Timp pentru poc ăință
21. »Și i-am dat timp s ă se pocăiască și nu vrea să se pocăiască de curvia ei.« Roma există
încă, și în principiu este neschimbat ă. Încet, dar sigur, câ știgă puterea sa și ceva din ceea ce îi
aparținea în trecut. Izabela, papalitatea, a domnit mai mult de o mie de ani, și nu s-a pocăit. Și
după un alt timp de r ăbdare de la Reform ă și până astăzi – mai mult de 400 de ani – acest sistem
este neschimbat, stricat ca și până acum, asupritor ca și până acum, pătat ca și până acum și dedat
idolatriei, ca pân ă acum. Domnul i-a dat timp, »s ă se pocăiască«, dar nu s-a poc ăit. Izabela celor
mai mult de 1400 de ani care au trecut, este Babilo nul din Apocalipsa. În capitolele 17 și 18 sunt
notate semnele ei caracteristice și practicile ei, și cititorul poate deduce din ele, c ă nu se recunosc
semne de pocăință; dimpotrivă, lucrările ei vor fi în viitor mai întunecate și caracterul lor va fi
mai rău ca înainte. Cât de bun este Domnul, s ă aștepte cu atâta r ăbdare, ca să dea naștere la
pocăință – dar toate acestea sunt în zadar. Sentin ța divină este dată aici: »nu vrea s ă se pocăiască
de curvia ei.« Nu se spune, c ă nu poate să se pocăiască, ci nu vrea. Sistemul papal este stricat în
întregime. Caracterul lui este clar prezentat, dar și soarta lui.
Izabela și adepții ei și copiii
22-23. »Iată, o arunc în pat, și pe cei care comit adulter cu ea, în necaz mare, d acă nu se
pocăiesc de faptele lor, și pe copiii ei îi voi ucide cu moarte.« Aici este anun țată o judecată a
trei vinovați, mai întâi Izabela, apoi aceia care au curvit cu ea și în cele din urm ă copiii ei. S-a
spus deja, că Izabela nu vrea s ă se pocăiască, de aceea judecata ei este definitiv ă. Dar și pe aceia,
care au curvit cu ea, îi amenin ță judecata, dacă nu se pocăiesc »de faptele lor ( și anume, cu
Izabela)«. Copiii ei (ai Izabelei), persoane și sisteme, care descind din Roma și și-au însușit
principiile și învățătura Romei, sunt amenin țați fără nicio condiție cu moartea.
»Iată, o arunc în pat.« Acest pat st ă evident în opozi ție mare cu patul prostituatei cu pl ăcerile
lui nepermise. Va fi un pat de necaz și de dureri. – »Cei care comit adulter cu ea.« Cuvâ ntul
adulter apare aici pentru prima dat ă și singura dată în Apocalipsa. Aici se vorbe ște despre aceia,
care s-au amestecat cu r ăul și care s-au întinat prin leg ătura lor cu Izabela – un num ăr crescând
de oameni din timpul nostru, care se las ă călăuziți de un duh fals de tolerare și indiferență față de
rău. – »Pe copiii ei îi voi ucide cu moarte.« Acest fel neobi șnuit de exprimare pare s ă descrie
gravitatea judec ății, pe care Domnul o va face. Despre aceasta vorbes c capitolele 17 și 18 din
Apocalipsa. – G ăsim aici caracteristicile sistemului papal și sentința Domnului asupra lui și
asupra tuturor care stau în leg ătură directă sau indirectă cu acesta. Exist ă grade diferite de vin ă,
10 Toate acestea au fost analizate în cartea „The two Babylons“ de A. Hislop și s-a dovedit fără îndoială, că așa este.
Apocalipsa – Walter Scott
57 și noi trebuie să înțelegem, că Dumnezeu judec ă răul în funcție de măsura în care fiecare în parte
este răspunzător de legătura sa cu răul.
O învățătură și o făgăduință
23. »Și toate Adunările vor recunoa ște, că Eu sunt Cel care cerceteaz ă rărunchii și inimile,
și vă voi da fiecăruia după faptele lui.« Rezultatul practic al faptului c ă Domnul descoper ă și
judecă răul în creștinătate este, că Adunările vor recunoa ște, că Hristos cerceteaz ă rărunchii și
inimile. Chiar și răul ascuns va fi adus la lumin ă, și Hristos va fi recunoscut ca Cercet ătorul divin
al gândurilor ascunse și al faptelor ascunse ale oamenilor. În Vechiul Tes tament aceasta a fost
numai dreptul Domnului (Ieremia 17,10), și acum Adunările trebuie să învețe, sau să recunoască,
că Hristos, cu care ele au a face, împline ște această misiune serioas ă. El este atotștiutor.
Sistemele, evident bune sau rele, vor fi aprecia te și judecate, dar și lucrările fiecăruia în parte
vor fi apreciate. Nici persoana unui credincios, și nici păcatele lui nu vor veni la judecat ă (Ioan
5,24; Evrei 10,17), dar faptele fiec ăruia vor fi verificate în ziua aceea la lumin ă, și Domnul va
rosti, după evaluarea Sa, mustrare sau laud ă. El va impune sentin ța Sa dreaptă asupra faptelor
fiecăruia în parte, care poart ă Numele Lui. Cât de necesar este, s ă știm aceasta, ținând seama de
tolerarea general ă a răului și de slăbirea principiilor morale – de aceste atitudini, ca re acum sunt
tot mai dominante.
Rămășița sau cei neîntina ți
24.-25. »Dar vou ă vă spun, celorlați care sunteți în Tiatira, câ ți nu aveți învățătura aceasta,
care n-ați cunoscut „adâncimile lui Satan”, cum spun ei: Nu pun peste voi alt ă greutate.
Dar, ceea ce ave ți, țineți cu tărie, până voi veni.« Biserica din Evul Mediu nu a fost în
totalitate stricat ă. Albigenzii și valdenzii din secolul al 13-lea s-au ținut despărțiți de »mama
curvelor«. Împreun ă cu alți credincioși adevărați ei au constituit o grup ă de martori nobili și
credincioși împotriva stric ăciunii Romei. Ei erau s ănătoși și curați în credință. Mărturia lor nu
numai că respingea, ci ea condamna neînfricat ă greșelile și învățătura greșită a sistemului papal.
Marea lor majoritate erau țărani simpli, fără studii, și locuitori de la munte c ăliți în condiții grele,
care nu au cunoscut adâncimile r ăului, denumite aici »adâncimile lui Satan«. Domnul nu a vrut
să pună asupra lor o alt ă greutate, dar lor nu le este prezentat ă nicio altă dezvoltare nou ă a
adevărului. Ei nu trebuiau s ă renunțe la ceea ce aveau, ci s ă păstreze cu statornicie. Nu era de
așteptat o înlăturare a răului, și nici măcar o îmbunătățire a stării existente. Biserica nu putea fi
refăcută, și de aceia ochii și inimile rămășiței sunt îndreptate spre înainte, și nu spre înapoi,
»până voi veni«. Venirea Domnului este ținta speranței. O revenire la starea ini țială a Bisericii
este considerat ă imposibilă. Ce surse de putere au în astfel de împrejur ări cei credincio și? Cât de
mult trebuie ei s ă rabde ca martori suferinzi? »Pân ă voi veni.« Venirea Sa le aduce eliberarea.
Credincioșia este răsplătită
26.-27, »Și celui care învinge și celui care păzește până la sfârșit lucrările Mele, lui îi voi da
autoritate peste na țiuni; și le va păstori cu un toiag de fier, și le vor zdrobi cum sunt
zdrobite vasele de lut, dup ă cum am primit și Eu de la Tat ăl Meu.« Nu este suficient s ă
respingi învățătura și lucrările Izabelei, ci acela, care »p ăzește până la sfârșit lucrările Mele«, va
primi cununa. Cununa biruin ței va fi dată aceluia care a r ăbdat până la sfârșit pe cărarea
ascultării și credincioșiei. Acest sfârșit este venirea Domnului sau plecarea acas ă a biruitorilor.
Apocalipsa – Walter Scott
58 Lucrările Domnului, »lucr ările Mele«, stau aici în opozi ție evidentă cu lucrările Izabelei
(versetul 22). Lucr ările ei sunt stricate, lucr ările Sale sunt sfinte și drepte.
Caracterul public, vast și impresionant al acestei f ăgăduințe întrece tot ce noi am citit pân ă
acum; biruitorul va primi »autoritate peste na țiuni«. Tocmai acesta a fost totdeauna țelul ambiției
papale. Simbolic și literalmente papa a pus piciorul pe gâtul împ ăraților și în domnia satanic ă
(Apocalipsa capitolul 12 pân ă la capitolul 19), care va veni în curând, în scurt timp, femeia va
călări pe fiară (Apocalipsa 17,3) și pentru un timp va conduce cu o autoritate, care p ână atunci nu
a fost încă, puterile și mulțimile din imperiul Europei de vest care se vor form a. Dar această
autoritate are o durat ă bine determinat ă, domnia este scurt ă și susținătorii tiraniei ei vor deveni
uneltele nimicirii ei proprii (capitolul 17,16-17).
Autoritatea sfin ților asupra națiunilor se extinde asupra întregului domeniu de dom nie, pe care
Domnul Însuși o va exercita pe p ământ, și pe o perioadă de 1000 de ani. Biruitorii vor p ăstori și
vor stăpâni națiunile mânioase și împotrivitoare cu un toiag de fier. Voin ța lor va fi sfărâmată,
mândria lor va fi smerit ă și slava lor va fi pus ă în țărână, asemenea cioburilor unui vas spart.
27. »După cum am primit și Eu de la Tat ăl Meu.« Este foarte interesant ă constatarea, c ă
domnia peste na țiuni a fost încredin țată numai lui Hristos (Psalmul 2), dar și că aceeași putere și
domnie nelimitat ă este făgăduită biruitorului, care biruie pân ă la sfârșit. Biruitorii vor avea parte
de poziția publică și partea Fiului. Domnul folose ște aici aceleași cuvinte, cu care Tat ăl dă Fiului
Său națiunile, păgânii și marginile pământului, ca s ă facă cunoscut poporului S ău de biruitori
poziția lor publică din viitor (compar ă cu Psalmul 2,9).
28. »Și-i voi da steaua de diminea ță.« Am văzut mai înainte unirea cu Hristos în slava și
domnia Sa, dar acum este dat ă biruitorului o alt ă făgăduință, mult mai sublim ă: »Eu îi voi da
steaua de diminea ță« – un drept personal asupra Domnului Însu și. Ca »Soare al neprih ănirii
(dreptății)« pentru Israel, El va vindeca pe poporul S ău și îi va da binecuvânt ările, dar ca »Steaua
de dimineață«, El va apare înainte s ă răsară Soarele, și numai pentru ai S ăi. Prima parte este în
legătură cu Israel (Maleahi 4,2), cea de-a doua parte este în legătură cu Adunarea (Apocalipsa
22,16). Domnul va veni în chip vizibil, ca s ă aducă pentru Israel și pentru tot pământul un timp
de bucurie. Atunci Soarele va face s ă dispară norii, și pământul va chiui de bucurie. Dar deja mai
înainte fiecare biruitor va privi cu mare bucurie p rima rază de lumină slabă, care pătrunde prin
întunericul și ceața, care s-a așezat pe scena trist ă de aici. După aceea noi vom avea împreun ă cu
El o intrare triumfal ă în domeniul larg al mo ștenirii Sale, deoarece harul divin ne-a f ăcut
moștenitori împreun ă cu El.
Chemarea la ascultare
29. »Cine are urechi s ă audă ceea ce Duhul spune Adun ărilor!« În aceste scrisori deschise
Duhul a vorbit Adun ărilor prin cuvinte serioase. Tr ăsăturile de caracter și soarta sistemului papal
au fost notate cu peni ța divină. În scrisorile deschise anterioare, chemarea la as cultare a fost
făcută înaintea făgăduințelor date biruitorilor. Aici și în următoarele scrisori deschise apare
chemarea la ascultare dup ă cuvintele adresate biruitorilor. De ce este a șa? În primele trei scrisori
deschise se pare c ă mărturia în caracterul ei deplin a mai fost recunoscu tă de Dumnezeu ca
aparținându-I, și ea trebuia să audă. În ultimele patru scrisori deschise comunitatea m ărturisitoare
în totalitatea ei este privit ă ca fiind incapabil ă de pocăință, și de aceea, numai cei care aud
chemarea Duhului și răspund la ea constituie ceata biruitorilor.
Apocalipsa – Walter Scott
59
Capitolul 3
Scrisorile deschise adresate Adun ărilor din Sardes, Filadelfia și Laodiceea
Scrisorile deschise adresate Adun ărilor din Sardes și Tiatira
În scrisoarea deschis ă adresată Adunării din Sardes vedem starea general ă a Bisericii după
Reformă, așa cum în scrisoarea dinainte avem prezentarea în cu vânt și în simboluri a Bisericii
dinainte de reform ă. În Sardes ne este prezentat protestantismul, în T iatira este prezentat sistemul
papal. Ambele vor continua s ă existe în paralel pân ă la sfârșit, până la venirea Domnului. În
primele trei scrisori deschise ne este prezentat ă starea Bisericii generale în perioade de timp
succesive. Reforma a fost un punct de cotitur ă în istoria cre știnătății din vestul Europei.
Impunerea preten țiilor nejustificate ale papalit ății din secolul șapte, cu aspira ții înalte și în
contradicție clară cu Cuvântul lui Dumnezeu, a devenit în vestul Euro pei o plagă a lui Satan, în
timp ce răspândirea furtunoas ă a islamului (sau mahomedanismului) în acela și timp a sufocat
creștinismul din răsăritul Europei. Reforma a adus în vest o restabilire par țială; în răsărit nu a
avut loc nicio restabilire, el s-a îndep ărtat foarte mult de Dumnezeu și de adevăr.
Scrisoarea deschis ă adresată Adunării din Sardes
(Capitolul 3,1-6)
Cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele
1. »Acestea le spune Cel care are șapte Duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele.« Pentru
unii expresia » șapte Duhuri ale lui Dumnezeu« este ceva de neîn țeles. În scrisorile apostolului
Pavel unitatea Duhului lui Dumnezeu este unul din a devărurile principale: »Este un trup și un
Duh« (Efeseni 4,4). Faptul c ă în Apocalipsa se vorbe ște de șapte Duhuri, aceasta arat ă plinătatea
și caracterul complet al ac țiunilor și caracteristicilor felurite ale unui singur Duh Sf ânt. În
capitolul 1,4 gândul cu privire la Duhul în ac țiunea lui de guvernare multipl ă ca personalitate
independentă, dar totuși în legătură cu Cel veșnic și cu Isus Hristos, pare s ă stea pe prim plan. În
capitolul 5,6 cele șapte coarne și cei șapte ochi prezint ă simbolic desăvârșirea puterii și toată
plinătatea înțelegerii spirituale, care va avea loc în timpul de guvernare al Mielului. Plin ătatea
Duhului este în Hristos. El ac ționează în puterea Duhului, fie fa ță de Biserică (capitolul 3,1), fie
față de lume (capitolul 5,6). Oricare ar fi starea Bise ricii – decăzută, stricată sau moartă – în El,
Cel care umblă în mijlocul sfe șnicelor de aur, este putere spiritual ă corespunzătoare și pe deplin
suficientă.
1. »și cele șapte stele.« Stelele sunt purt ătorii de lumină ai Adunărilor, ei sunt răspunzători să
lumineze pentru Hristos și să facă să strălucească lumina din cer în întunericul din împrejur.
Hristos are atât pe cele » șapte Duhuri ale lui Dumnezeu« cât și pe cele »șapte stele«, dar aici nu
se spune despre stele, c ă ele sunt în mâna Lui dreapt ă, așa cum se spune în capitolul 1,16. Se
spune simplu, c ă El le are. În Efes a fost p ăstrată o ordine corespunz ătoare Cuvântului lui
Dumnezeu. În Sardes dimpotriv ă, lucrarea, în general, și organizația bisericească nu era
nicidecum o ordine lucrat ă de Duhul. Dac ă fiecare lucrare ar fi fost f ăcută la locul ei
corespunzător cu învățăturile Sfintei Scripturi, și fiecare dar al Duhului ar fi fost practicat sub
călăuzirea Domnului, se putea desigur spune, c ă stelele erau »în mâna Sa dreapt ă«. După
Reformă s-au constituit imediat biserici dup ă voia, după înclinațiile sau după înțelegerea
anumitor conduc ători. Anumite adev ăruri, dar nu adev ărul, au fost făcute puncte pe baza c ărora
se strângeau laolalt ă, sau puncte centrale, în jurul c ărora se strângeau suflete cu acela și fel de
Apocalipsa – Walter Scott
60 gândire; ele au alc ătuit comunități bisericești, de sine stătătoare, și au organizat o lucrare pentru
care au comandat formal persoane, și le-au plătit conform aptitudinilor, talentelor și puterii lor de
a mări și menține numărul membrilor. De aceea aici se spune numai, c ă El are șapte stele. Orice
lucrare însă pornește de la Hristos, El este, Cel care »are stelele.« Întreaga lucrare st ă în legătură
cu Hristos, dar s ă ne gândim și la faptul, că »Duhurile« și »stelele« nu trebuie desp ărțite; ele
trebuie diferen țiate, dar ele nu pot fi desp ărțite, fără să ia naștere pagube mari. O lucrare rece,
firească, pur rațională, rânduită de om, este o lucrare care nu a fost ini țiată de Duhul Sfânt.
Stelele lumineaz ă prin lumina Duhului. Necesitatea leg ăturii lor trebuie pus ă aici clar înaintea
privirii. Puterea l ăuntrică, spirituală, pornește totdeauna de la Hristos, și numai în concordan ță cu
El, cu Cuvântul S ău, biserica este autorizat ă să organizeze lucr ările și mărturia dată în exterior.
Numai dependen ța de Duhul Sfânt și călăuzirea de către El dă adevărata putere. O organiza ție și
o lucrare, care exclude practic sau teoretic ac țiunea liberă a Duhului Sfânt, este f ără putere și
neroditoare, și rezultatul sigur este moartea spiritual ă.
O mărturisire (un crez) f ără viață
1. »Știu lucrările tale – că ai numele că trăiești, și ești mort.« Și aici, prin cuvintele » Știu
lucrările tale« se scoate în eviden ță atotștiința Domnului. El, Cel care umbl ă în mijlocul
Adunărilor, a cercetat Sardes și a rostit aceast ă sentință: »Ai numele c ă trăiești, și ești mort.«
Aceasta a fost și este starea protestantismului. Reforma a fost rez ultatul acțiunii Duhului lui
Dumnezeu. Dac ă urmărim din punct de vedere istoric urmele acelei inter venții mărețe a lui
Dumnezeu, vedem uneltele umane, c ărora le aparține Luther, Melanchthon și mulți alți bărbați, și
diversele cauze care au contribuit la rezultatul bi necuvântat, așa cum ar fi inven ția tiparului de
scris și altele. Dar în spatele tuturor acestora a stat Du hul Sfânt ca mare ini țiator activ. Vedem în
sistemul papal cel mai mare blestem și în Reformă cea mai mare binecuvântare, de când exist ă
creștinismul. Noi trebuie îns ă să diferențiem între Reform ă și protestantism; Reforma a fost o
lucrare a lui Dumnezeu, protestantismul este un sis tem omenesc.
Când energia reformatorilor a sf ărâmat cu succes lan țurile și cătușele celei mai rele tiranii,
despre care relateaz ă istoria, s-a ridicat întrebarea decisiv ă: Va dura energia și zelul? Vor urma și
alte victorii, dup ă această victorie? Cu regret, Reforma a dec ăzut curând într-o chestiune rece,
formală, lipsită de viață, ca orice mișcare, care a început în Duhul. Reformatorii și în mod
deosebit urmașii lor au instaurat un sistem, prin aceea c ă au înființat biserici, în loc s ă cerceteze
Scriptura, singura din care ei puteau s ă învețe, ce este Biserica lui Dumnezeu. Aproape c ă a
dispărut puterea spiritual ă, ea se găsea numai ici și colo în credincio și singulari. Starea general ă a
Biserici la scurt timp dup ă Reformă a fost caracterizat ă prin aceea, c ă prezența personală a
Duhului Sfânt în ea (1 Corinteni 3,16-17) și în fiecare credincios în parte (1 Corinteni 6,19) sau
era necunoscut ă, sau, acolo unde p ătrunsese o licărire a adevărului, nu a fost luat ă în considerare.
Totul părea să fie în ordine, dar puterea l ăuntrică, viața spirituală, era stinsă. Vorbim aici de
starea generală. În protestantism nu mai vedem groz ăvia și marea stricăciune ca în Evul Mediu,
ci mai de grab ă somnul morții. »Ai numele c ă trăiești, și ești mort« – dar numai numele.
Schimbarea de la sistemul papal la sistemul protest ant, de la Tiatira la Sardes, poate fi
caracterizată prin pasul din camera groazei în camera mor ții. Este o aparen ță de viață, dar El, ai
cărui ochi cerceteaz ă totul și pătrund prin învelitoarea exterioar ă, spune: »Ești mort.«
Lucrările găsite ca fiind nedes ăvârșite
2. »Fii veghetor și întărește cele care rămân, care sunt aproape s ă moară, pentru că nu am
găsit lucrările tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu.« Deoarece starea general ă este o
stare de moarte, reprezentan ții spirituali ai Adun ării trebuie scutura ți, ca să se trezească. Ei sunt
Apocalipsa – Walter Scott
61 chemați să fie veghetori nu numai din cauza st ării actuale, ci ei trebuie s ă fie permanent
veghetori. Cu privire la revenirea Domnului, vegher ea și rugăciunea merg împreun ă. Rugăciunea
și vegherea sunt pentru un cre știn absolut necesare, ca s ă poată rezista în lupt ă (Efeseni 6,18).
Dacă cu toată aparența exterioară înșelătoare moartea spiritual ă caracterizează starea lăuntrică a
crezului protestant, cât de necesar ă este atunci aten ționarea, să rămâi permanent într-o stare de
vigilență și să nu te amesteci cu mul țimea celor care dormiteaz ă!
Și cu toate că ei sunt atenționați să fie permanent vigilen ți, ca să oprească paralizarea continu ă
(căci moartea și nu viața a câștigat repede suprema ția), lucrarea dragostei este tot a șa de
necesară.
2. »Întărește cele care rămân, care sunt aproape s ă moară.« Roada Duhului (Galateni 5,22)
era încă prezentă, chiar dacă era în mică măsură și era slabă. Ceea ce prin har mai era în via ță și
bun, trebuia cl ădit, îngrijit și întărit. Ce este din Dumnezeu, trebuie ținut cu tărie, și aceasta cu
atât mai mult cu cât evlavia practic ă în aceste țări creștine este aproape s ă moară. Această
atenționare nu a fost niciodat ă mai necesară ca în zilele noastre. Sabia și mistria sunt totdeauna
necesare, dar folosirea în țeleaptă a mistriei pentru a cl ădi este astăzi nevoia stringent ă a Bisericii.
2. »Nu am găsit lucrările tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu.« Acest reproș este
motivul atenționării, care a fost adresat ă îngerului Adun ării. Lucrările credinței și ascultării nu
erau desăvârșite, nu erau pe deplin înf ăptuite. În controversele publice cu Roma au fost ne glijate
relațiile practice ale sufletului cu Dumnezeu. Evlavia p ersonală a fiecăruia în parte și viața
spirituală a Bisericii au atins un nivel sc ăzut. Denumirea de „protestan ți”, pentru aceia care s-au
despărțit11 de Roma, este o denumire trist ă a ceea ce un cre știn trebuie să fie. Adevărurile
minunate, care sunt cuprinse în epistolele c ătre Efeseni și Coloseni, erau complet necunoscute
reformatorilor și adepților Reformei. Eforturile lor au fost în principal îndreptate spre marele țel,
pentru ei înșiși, copiii lor și generațiile care vor urma, adev ărurile vestite de apostolul Pavel cu
privire la îndrept ățirea (justificarea) prin credin ță să fie din nou înțelese, și chiar acestea nu sunt
prezentate complet în scrierile lor, a șa cum sunt ele prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu.
Deosebit de sărăcăcioase au fost gândurile lor cu privire la Persoana Duhului Sfânt și locuirea lui
pe pământ, cu privire la Adunare, ca trup al lui Hristos , și cu privire la leg ătura noastră personală
și colectivă cu Domnul Isus în cer.
În felul acesta, lucr ările ei nu erau des ăvârșite, sau pe deplin împlinite, »înaintea Dumnezeului
Meu«. Aceasta a fost și este marea lips ă în protestantism, și în privința aceasta în compara ție cu
Tiatira, care a fost l ăudată pentru râvnă și pentru lucrări (capitolul 2,19), este r ămas în urmă.
Desigur, în privin ța aceasta trebuie s ă diferențiem între Reform ă și starea de dup ă aceea, care a
devenit cunoscut ă ca protestantism. F ără nicio îndoială, Reforma a fost o mi șcare lucrată de
Dumnezeu; protestantismul este luarea public ă, de poziție, împotriva papalit ății. Desigur au
existat și există și între protestan ți mulți oameni evlavio și și temători de Dumnezeu, dar sistemul
însuși este într-o stare de moarte spiritual ă.
O amenințare
3. »Amintește-ți deci cum ai primit și ai auzit și păstrează și pocăiește-te! Deci, dac ă nu vei
veghea, voi veni ca un ho ț și nicidecum nu vei ști în ce ceas voi veni asupra ta.« La Efes au
fost adresate cuvintele »aminte ște-ți deci« (capitolul 2,5) cu privire la comoara nespu s de mare a
11 În renumitul parlament al Reichului din Speyer au protestat la 19 aprilie 1529 unii principi germani și o serie de
alți bărbați împotriva preten țiilor nejustificate ale papalit ății sub papa Clemens al VII-lea; la 24 aprilie al ac eluiași
an au confirmat cu atitudine hot ărâtă protestul lor. De aceea începând din timpul acela, reformatorii și toți cei care
erau hotărâți împotriva papalit ății au fost desemna ți ca protestanți – la opt ani dup ă mărturia pe care Luther curajos
și hotărât a depus-o singur înaintea parlamentului Reichului din Worms.
Apocalipsa – Walter Scott
62 adevărului, care i-a fost f ăcut cunoscut, și a harului care le-a fost d ăruit, și pe care Adunarea nu
le mai prețuia așa de mult; aici dimpotriv ă solicitarea »aminte ște-ți deci« vine ținând seama de
ceea ce Dumnezeu le-a d ăruit din nou prin Reform ă, și anume, Evanghelia, Cuvântul lui
Dumnezeu și libertatea con științei. Judecata Domnului corespunde întotdeauna m ăsurii
responsabilității, și aceasta este mai mare sau mai mic ă, în funcție de ceea ce a d ăruit Dumnezeu
și poziția în care cineva este pus. Ei »au primit« și »au auzit«. Protestantismul a tr ăit din
renumele pe care și l-a dobândit în lupta cu succes împotriva sistemu lui papal, el a tr ăit totodată
din numele său. Dar acum disp ăreau din nou din memorie și din conștiință adevărurile
redescoperite și Evanghelia auzit ă cu bucurie de mii de oameni. De aceea era necesar ă solicitarea
să păstreze și să se pocăiască – să țină cu tărie ce aveau, și să se pocăiască, pentru că s-au folosit
așa de puțin de binecuvânt ările și de privilegiile lor.
Au fost sfătuiți să fie veghetori (versetul 2); acum sunt amenin țați cu judecata, dac ă nu
veghează. Hristos va veni la ei »ca un ho ț« (1 Tesaloniceni 5,2-4). El va veni ca judec ător, pe
neașteptate, într-un ceas, pe care ei nu-l știu și în care ei nu-L a șteaptă. Protestantismul st ă în
legătură strânsă cu lumea. Mul ți din cei care sunt de alt ă părere la amvoane, în sfaturile
bisericești și printre cei care editeaz ă scrierile biserice ști sunt politicieni activi. Bisericile dotate
și sprijinite de stat trebuie desigur s ă se orienteze în mare m ăsură politic în principiile și practica
lor. Dar dacă protestantismul însu și se face una cu lumea și are parte de succesele ei, el nu va fi
scutit să aibă parte și de soarta ei. Hristos vine pentru Adunare ca Stea ua de dimineață, și pentru
Israel ca Soarele drept ății, dar pentru lume și mărturisitorii religio și fără viață din Dumnezeu El
va veni deodat ă și surprinzător, ca un hoț în noapte. Sistemul papal (Tiatira) și protestantismul
(Sardes) vor continua s ă existe împreun ă, dar cu principii contrare. Se vor face eforturi u riașe, ca
să vindece ruptura cu sistemul papal. Diferen țele dintre cei doi vor deveni minore, și se apropie
ceasul în care cele 1300 de secte12 ale creștinătății se vor uni sub conducerea lui Antihrist (dup ă
ce toți, cei care prin credin ța în Domnul Isus au primit via ța nouă, vor fi răpiți); dar sfârșitul
oricărei uniri, care nu a fost lucrat ă de Duhul Sfânt, nu poate fi decât judecat ă.
O făgăduință pentru cei neîntina ți
4. »Dar ai în Sardes câteva nume care nu și-au întinat ve șmintele; și vor umbla cu Mine în
haine albe, pentru c ă sunt vrednici.« În Tiatira »celorlal ți«, sau rămășița, și în Sardes »câteva
nume care nu și-au întinat veșmintele« constituie o grup ă în care Domnul a putut g ăsi plăcere.
Acești credincioși, în ceea ce prive ște principiul și practica, se țineau despărțiți de răul, pe care îl
regretau. Majoritatea, în ce prive ște numărul și influența, era de partea acelora care erau pe
gustul mulțimii, dar au existat »câteva nume în Sardes«, care nu și-au pătat hainele. Cei mul ți
aveau un nume în lume, cei pu țini erau necunoscu ți și nu aveau nicio pozi ție cu funcții. Dar
fiecare în parte din ei era cunoscut de Domnul, car e »cheamă oile Sale pe nume«. Cât de bogat ă
este mângâierea harului S ău: ei »vor umbla cu Mine în haine albe.« Ei și-au păstrat aici curăția
nepătată, acolo vor umbla cu El îmbr ăcați în haine care au fost albite în sângele Mielului. Cei
mântuiți vor savura umblarea pe drum împreun ă cu Domnul și vor savura discu ția cu Domnul și
Mântuitorul glorificat (compar ă cu Luca 9,30-32). În aceast ă zi care va veni, ziua marei r ăsplătiri
și a părtășiei sfinte cu Domnul nostru, nu va mai fi niciun gâ nd cu privire la lipsa noastr ă de
demnitate personal ă, așa cum ar putea acum s ă apară, care să arunce o umbr ă pe sufletele
noastre; căci, așa adaugă Domnul în harul S ău minunat: »pentru c ă sunt vrednici«. Aceasta este
cu adevărat evaluarea făcută de harul Său, căci fiecare din aceast ă ceată deosebită și onorată este
în sine însuși numai »un tăciune scos din foc«, salvat de la judecata care ame nință, pe care el a
meritat-o pe drept.
12 Apreciat la începutul secolului al 20-lea.
Apocalipsa – Walter Scott
63 Răsplătirile învingătorului
5. »Învingătorul va fi îmbr ăcat în veșminte albe și nicidecum nu-i voi șterge numele din
cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tat ălui Meu și înaintea îngerilor S ăi.« Aici
sunt date trei făgăduințe învingătorului:
1. Învingătorul, care aici a umblat în cur ăție, în loialitate personal ă înaintea lui Dumnezeu, va fi
în veșnicie, în afara teritoriului lumii acesteia, pe dep lin îndreptățit. El va fi îmbr ăcat în haine
albe, pe care nu va fi nicio pat ă sau cusur.
2. Numele aceluia, care a r ăbdat până la sfârșit pe cărarea vieții, nu va fi șters de pe lista celor
care mărturisesc că sunt creștini. Mulți, care sunt cu vaz ă în biserici și al căror nume este foarte
cunoscut, în ziua când ochii Domnului, care cercete ază totul, vor verifica listele bisericii cu
privire la viața lor, vor fi șterși de pe această listă.
3. Cine nu s-a ru șinat să mărturisească Numele Domnului, care este de nedorit în simpla
societatea religioas ă și desigur și în lume, acela va fi rânduit s ă fie în prezența sublimă a Tatălui
și îngerilor Săi, unde Domnul va m ărturisi numele lui în aceast ă adunare măreață.
Cartea vieții în acest verset nu este aceea și carte ca și cea amintită în capitolul 13,8. În acest
capitol de aici este vorba de m ărturisirea, care poate fi autentic ă și adevărată, sau nu poate fi a șa.
La sfârșit se va arăta cum a fost. Unele nume vor r ămâne, altele vor fi șterse. Dar în cartea
amintită în capitolul 13,8, orice nume scris acolo este num ele unui credincios adev ărat, căci
numele lor au fost scrise acolo înainte de întemeie rea lumii, și prin aceasta înainte de a începe
derularea lucrurilor sub responsabilitatea omului. Dumnezeu cunoa ște sfârșitul înainte de
început, și astfel El a scris aceste nume cu litere care nu s e pot șterge. În capitolul 3,5, cartea
vieții este o listă cu cei care mărturisesc că sunt creștini, în capitolul 13,8 este o list ă cu toți cei
care aparțin cu adevărat Mielului. În prima list ă se găsesc mărturisitori adev ărați și falși, în cea
de-a doua listă sunt numai mărturisitori adev ărați.
Scrisoarea deschis ă adresată Adunării din Filadelfia
(Capitolul 3,7-13)
Înțelesul textual și practic al numelui Filadelfia
Filadelfia a fost ultima cetate cre ștină, care a fost cucerit ă de turci, și din toate cele șapte cetăți
numite în scrisorile deschise, ea a existat cel mai îndelungat timp. În afar ă de aceasta ea este
singura din cele șapte cetăți, al cărei nume este purtat ast ăzi de un oraș – cunoscutul mare ora ș
american, care a fost întemeiat de William Penn.
Numele Filadelfia înseamn ă „dragoste de fra ți” și arată evident spre caracteristica deosebit ă a
lucrării lui Dumnezeu din prima jum ătate a secolului 19. Noi suntem convin și, că starea din
Filadelfia, ca și înființarea ei, și-a avut caracterul ei deosebit și evoluția ei, ca și celelalte stări ale
Bisericii creștine, pe care le-am v ăzut. De ce starea din Filadelfia, ale c ărei caracteristici
principale sunt tot a șa de clar accentuate ca și celelalte stări, să nu aibă o origine istoric ă? Noi
credem că așa este.
La sfârșitul secolului 18 cre știnătatea era căzută oarecum într-o rigiditate cadaveric ă.
Mărturisirea protestant ă avea numai numele c ă trăiește. Acest secol al 18-lea nu a fost nicidecum
cel mai rău din toate secolele erei cre știne, dar a fost cel mai trist în ochii lui Dumneze u în ceea
ce privește starea spiritual ă. Noi credem, c ă perioada istoriei Bisericii, care este studiat ă în
această scrisoare deschis ă, stă în strânsă legătură cu răsunetul strigătului de la miezul nop ții
(Matei 25,6), dac ă nu chiar acest strig ăt de la miezul nop ții a fost declan șatorul principal al
Apocalipsa – Walter Scott
64 mișcării din Filadelfia. Ea a fost o adev ărată reînviere, o Reformă spirituală. Cu toate că ea nu a
fost așa de general cunoscut ă, cum a fost Reforma, ea a avut o importan ță tot așa de mare.
Mișcarea din Filadelfia a adus în prima jum ătate a secolului 19 o recunoa ștere din nou a
adevărurilor de mult uitate și aplicarea lor practic ă la sufletele și viața sfinților lui Dumnezeu.
Multe învățături și adevăruri ale Noului Testament, care erau deosebit de im portante pentru
înțelegerea adevăratei poziții a sfinților și pentru starea lor practic ă, au fost uitate la scurt timp
după plecarea acasă a apostolilor. Noi mul țumim lui Dumnezeu, c ă ele au fost scoase din nou la
lumină. Dar astăzi mulți, care se pare c ă au înțeles comorile harului, care prin puterea Duhului
lui Dumnezeu au fost d ăruite din nou lor și nouă, renunță bucuroși la ele. Unde conduce o astfel
de evoluție? Poate să fie numai starea din Laodiceea. Sfin ții adevărați, pe care îi vedem în
scrisoarea deschis ă către Filadelfia, vor fi r ăpiți, ca să întâmpine pe Domnul în v ăzduh, și ca să
fie pentru totdeauna la El. Cei care sunt numai m ărturisitori, așa cum sunt ei v ăzuți în starea din
Laodiceea, Domnul îi va v ărsa din gura Lui. În scrisoarea deschis ă adresată Filadelfiei găsim
asigurarea, că Adunarea va fi p ăzită de ceasul încerc ării, și Laodiceei făcându-i-se cunoscut, c ă
mulțimea mărturisitorilor va fi lep ădată.
Noțiunea „dragoste de fra ți” arată că toți cei care sunt n ăscuți din nou, și de aceea au via ță din
Dumnezeu, sunt fra ți. Dragostea divin ă este în orice privin ță o dragoste sfânt ă, care nu poate s ă
tolereze răul, căci Dumnezeu este dragoste. De aceea dragostea de fr ați trebuie să aibă același
caracter ca și izvorul ei, și anume Dumnezeu Însu și. În privința aceasta Filadelfia este în opozi ție
totală cu Sardesul, în care se vede o mul țime de creștini mărturisitori, din care numai o r ămășiță
sunt adevărați copii ai lui Dumnezeu. Filadelfia prezint ă o grupă de credincioși sinceri –
adevărați copii ai lui Dumnezeu – care sunt împr ăștiați pe tot pământul, dar care este
caracterizată prin dragoste, printr-o dragoste, care este sfânt ă și adevărată în ființa ei și care nu
cuprinde mai pu țin decât pe »oamenii din Casa lui Dumnezeu« (Efesen i 2,19).
Caracteristicile personale și supremația Vorbitorului
7. »Și îngerului din Filadelfia scrie-i: „Acestea le spu ne Cel sfânt, Cel Adev ărat, care are
cheia lui David, care deschide și nimeni nu va închide, și care închide și nimeni nu va
deschide.”« Este foarte remarcabil, c ă trăsăturile caracteristice, cu care Se prezint ă Hristos aici,
nu sunt numite în descrierea slavei Sale din capito lul 1. Față de Adunarea din Filadelfia El ocup ă
o atitudine moral ă, potrivită în totul cu slăbiciunea ei evident ă. Îl vedem aici în însu șirile Lui
personale, vedem cum este și ce este El în Fiin ța Sa. El este Cel Sfânt, El este Cel Adev ărat. Alții
pot fi așa numai într-o oarecare m ăsură; cu privire la ei nu se pot folosi cuvintele » cel sfânt, cel
adevărat« cu toată puterea lor de expresie. Dar El este ambele în pro pria Lui persoan ă. El este
permanent întruchiparea sfin țeniei și adevărului. După Ființa și Persoana Sa l ăuntrică El este Cel
Sfânt și Cel Adevărat. În fond, acestea sunt tr ăsături caracteristice divine (Isaia 6,3; Ieremia
10,10; Osea 11,9; Apocalipsa 4,8; 1 Tesaloniceni 1, 9; 1 Ioan 5,20). Persoanele și lucrurile pot fi
desemnate ca fiind sfinte și adevărate (sau veritabile), dar nicio fiin ță creată nu posedă slava
morală decisivă, ca să fie cel sfânt și cel adevărat. Așa cum sunt ele folosite aici, ele sunt cu
adevărat părți divine.
7. »Care are cheia lui David.« Aceste cuvinte, și următoarele se refer ă la Isaia 22,22. Acolo
Șebna este luat de pe postul lui și smerit. Acest administrator al casei lui David s- a folosit de
poziția lui înaltă, ca să se facă de neuitat (Isaia 22,16). Profetul Isaia anun ță așezarea lui
Aliachim, care va prelua domnia lui Șebna. Dar aceste afirma ții profetice, în profunzimea și
plinătatea lor, se refer ă clar la Mesia, ele dep ășesc cu mult evenimentele istorice din zilele lui
Ezechia (Isaia 36,3,22; 37,2). Vestirea profetic ă din Isaia 22,22 și cuvintele vizionarului din
versetul acesta, aproape identice, arat ă spre un drept de guvernare recunoscut, în primul c az în
legătură cu împărăția lui Iuda, în al doilea în leg ătură cu harul față de Adunare. Cheia este
Apocalipsa – Walter Scott
65 folosită ca simbol pentru dreptul incontestabil de a prelua conducerea și pentru exercitarea
corespunzătoare a puterii.
În chip ciudat, unii pun cheia lui David în leg ătură cu cheile mor ții și ale locuinței morților
(sau: Hadesului – capitolul 1,18). Dar nu este acee ași cheie. Prima arat ă autoritatea nelimitat ă a
Domnului în timpul referitor la p ământ, cea dea doua arat ă puterea Sa de a dispune în lumile
invizibile asupra a tot ce este în leg ătură cu sufletele și trupurile oamenilor. – »Cheile Împ ărăției
cerurilor« au fost date numai lui Petru (Matei 16,1 9) și vorbesc despre o împuternicire, care i-a
fost dată, care desigur s-a încheiat odat ă cu împlinirea misiunii sale. Cu predica sa din Fap tele
Apostolilor 2 Petru a deschis Iudeilor u șa spre Împărăție, pentru neamuri a f ăcut-o în Faptele
Apostolilor 10. Dup ă ce cheile au fost folosite și ușile au fost deschise, este gre șit să se vadă în
cheile lui Petru un drept la care nu se poate renun ța și care să se transmită la urmași. Petru a lăsat
ușile deschise , și de aceea pentru aceste chei nu a fost și nu va fi nici o alt ă utilizare.
7. »Care deschide și nimeni nu va închide, și care închide și nimeni nu va deschide.”«
Domnul deschide și închide; El are »cheia lui David«, aceasta arat ă puterea Sa absolut ă. Aici
însă nu este vorba de o primire sau respingere în leg ătură cu Adunarea sau cu Împ ărăția.
Dimpotrivă, sunt ușile lucrării și mărturiei, care sunt deschise sau închise dup ă voia neîngrădită
și buna plăcere a Domnului (compar ă cu Faptele Apostolilor 14,27; 1 Corinteni 16,9; 2 Corinteni
2,12 și de aici următoarele cuvinte: »Iat ă, am pus înaintea ta o u șă deschisă«). Comorile bogate
ale harului și binecuvântării stau la dispozi ția absolută a lui Hristos. El are cheile și nu le va da
nimănui. De aceea când El deschide sau închide o u șă, cine va putea s-o închis ă sau s-o
deschidă? El are dreptul incontestabil, s ă conducă pe slujitorii Lui, a șa cum vrea El. Autorit ății
Lui nu are voie nimeni, și nu poate nimeni s ă se opună.
Numai ceea ce corespunde gândurilor Domnului
Râvna multora este neîngr ădită, dreapta-credin ță a altora este de net ăgăduit, o poziție
bisericească mai mult sau mai pu țin corespunzătoare Scripturii este ocupat ă de multe adun ări ale
sfinților, și cu toate acestea se poate întâmpla s ă lipsească o concordanță adevărată cu El, Cel
Sfânt, Cel Adev ărat. Noi consider ăm imposibil să se poată spune despre o p ărtășie oarecare a
sfinților de pe pământ: „Aceasta este Filadelfia potrivit cu Apocalip sa 3,7-13”. Singurul lucru
care corespunde gândurilor Domnului ( și niciun credincios sincer nu se va da mul țumit din toată
inima cu mai pu țin) este o stare practic ă a mântuiților Săi, în care ei sunt un tablou al Lui Însu și
în însușirile Lui morale esen țiale. Dumnezeu s ă imprime poporului S ău sfințenia și veridicitatea
și prin aceasta s ă aducă pe ai Săi în concordan ță practică cu Fiul Său preaiubit! Lucrarea îns ă
trebuie să înceapă și să continue în interior, în suflet, atunci se va ar ăta și la exterior înaintea
ochilor Domnului în a șa fel, că El va putea s ă găsească bucurie în ea. Sardesul este frumoas ă
pentru lume, Filadelfia este frumoas ă pentru Domnul. Cu toate îns ă că cu durere suntem
conștienți cât de puțin corespundem Lui, Cel Sfânt și Cel Adevărat, ne putem rec ăpăta curajul și
încuraja la gândul înt ăritor, că toată puterea sprijinitoare a Împ ărăției lui Dumnezeu este în
mâinile Sale. El poate s ă împlinească orice dorință sinceră după sfințenie și concordanță morală.
Noi detestăm, ca El, tot ce este gre șit și neadevărat. El trezește în noi onestitatea omului nou,
care dorește numai ce este adev ărat și veritabil. El are cheia lui David, și o va păstra pentru
totdeauna, și El deschide pentru poporul lui iubit bog ățiile puterii și harului. Noi suntem îns ă
convinși, că orice aroganță, orice laudă și orice referire la ceea ce noi suntem din punct de vedere
moral sau bisericesc, este în contradic ție totală cu o atitudine interioar ă plăcută Lui. Oameni,
care sunt asemenea Domnului, nu se preocup ă cu starea lor și cu progresul lor. Procesul
schimbării (2 Corinteni 3,18) se opre ște, când eul, când ceea ce noi suntem sau ce am făcut noi,
preocupă sufletele noastre.
Apocalipsa – Walter Scott
66 Încurajare și laudă
8. »Știu lucrările tale: iată, am pus înaintea ta o u șă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o
închidă; pentru că ai puțină putere și ai păzit Cuvântul Meu și nu ai tăgăduit Numele
Meu.« Adunarea din Sardes a umblat mân ă în mână cu lumea și de aceea va trebui s ă aibă parte
de soarta lumii (compar ă Apocalipsa 3,3 cu 1 Tesaloniceni 5,2). În opozi ție cu aceasta Adunarea
din Filadelfia a umblat desp ărțită de lume, și de aceea ținta ei este luminoas ă și clară (versetele
10-12). Prezentarea public ă a Sardesului – cu organizarea religioas ă vastă și lucrările de mari
proporții făcute cu grijă – stă în opoziție clară cu Adunarea din Filadelfia, care nu are niciun ran g
în lume, nicio organiza ție bisericească și nici lucrări, care să fie admirate de lume sau s ă fie
recunoscute public. Lucr ările din Filadelfia nu dau na ștere la senzații în lume. Dar pentru cei
credincioși ajunge aceast ă asigurare: »Știu lucrările tale«. Cine apar ține Filadelfiei și poartă
caracterul ei, înflore ște și prosperă în viața sa spirituală oarecum în ascuns. Acolo petrece el timp
de cea mai intim ă părtășie cu Domnul s ău, nu sub protec ția și favoarea din partea lumii. Domnul
spune: »Știu faptele tale«. Ele sunt în cel mai bun caz mici și neînsemnate, dar sentin ța
Domnului este suficient ă pentru a încuraja și a întări, până va veni ziua răsplătirii.
Dar slăbiciunea din Filadelfia nu trebuie s ă fie un obstacol pentru lucrare și mărturie, și nici
pentru ca lucrarea și mărturia să fie adevărate și veritabile în caracterul lor. Înaintea Domnului
Isus pe pământ, a cărui singură dorință a fost să facă voia Tatălui Său, orice L-ar fi costat,
păzitorul ușii a deschis ușa, și nimeni nu a putut s-o închid ă. Tot așa aici Hristos, C ăruia »I-a fost
dată toată puterea în cer și pe pământ« (Matei 28,18), are dreptul de necontestat s ă folosească
cheia, și El a pus înaintea „îngerului” o u șă deschisă. Lucrarea pentru El și mărturia despre El
trebuia să fie misiunea cea mai fericit ă a Adunării. Ea nu trebuia s ă se teamă, căci nicio ființă
creată nu este în stare s ă închidă această ușă deschisă. Ce asigurare! Nicio putere dintr-o fiin ță
singulară sau dintr-o asocia ție nu este în stare s ă împiedice lucrarea sau s ă nimicească mărturia
acelora, care au fost chema ți la o părtășie personală cu Domnul Isus. Singura noastr ă protecție
este slăbiciunea noastr ă. Suntem noi con știenți de aceasta? În Faptele Apostolilor 16,6-7 vedem
o ușă încuiată și în 1 Corinteni 16,9 o u șă deschisă.
După această îmbărbătare îngăduitoare și bogată Domnul continu ă, lăudând Adunarea. Niciun
cuvânt de mustrare nu întrerupe continuitatea cuvin telor de laudă. Adunarea din Smirna a trecut
prin suferințe, Adunarea din Filadelfia era caracterizat ă de slăbiciune, și ambelor nu li se face
niciun reproș; din cele șapte Adunări, ele sunt singurele care nu sunt mustrate.
8. »Ai puțină putere.« La începutul m ărturiei creștine Duhul Sfânt a lucrat cu o putere
irezistibilă prin mărturie și predică, și dacă Adunarea ar fi r ămas în această stare de ascultare și
dependență, ar fi rămas și puterea Duhului în toat ă plinătatea ei.
I-a plăcut Domnului s ă facă măsura puterii spirituale dependent ă de credincioșia personală și
colectivă. Cu totul altfel este îns ă cu prezența Duhului în Adunare; aceasta este o realitate
permanentă, asigurată prin însuși Cuvântul Domnului (Ioan 14,16). Filadelfia nu poa te prezenta
multe lucruri, și nici energie spiritual ă deosebită, dar o putere mică era prezentă. Biserica
mărturisitoare este ca și cum ar zace sub d ărâmături, și ar fi o tăgăduire a acestei stric ăciuni și
ruini, dacă s-ar aștepta în ea o putere spiritual ă ca a apostolului Pavel sau Petru. Din cauza unei
stări prin care Numele Fiului S ău, al Celui Sfânt și Adevărat, este tăgăduit practic, Dumnezeu nu
poate să lucreze cu putere mare. A șa avea Filadelfia pu țină putere, dar aceast ă putere a fost
folosită cu bucurie și nu a fost păstrată ca pe o posesiune lini ștită, inactivă. O lucrare activ ă și
ținerea strâns cu credincio șie de Cuvânt și de Numele Domnului caracteriza aceast ă Adunare.
Apocalipsa – Walter Scott
67 8. »Tu ai păzit Cuvântul Meu13 și nu ai tăgăduit Numele Meu.« Cine vrea să păzească
Cuvântul Său, trebuie să supună pe deplin sufletul și conștiința Cuvântului scris, trebuie s ă fie
gata pentru o ascultare imediat ă și neîngrădită. Citirea superficial ă, din obligație, a Scripturii sau
chiar studierea Cuvântului, ca s ă-ți mărești cunoașterea și să te pregătești amănunțit pentru o
lucrare spiritual ă, nu face din om un împlinitor al Cuvântului. P ăstrarea cu orice pre ț a
Cuvântului Domnului poate avea ca urmare pierderea prestigiului în societate și pierderea unei
poziții în Biserica m ărturisitoare și în lume. Pentru un sfânt adev ărat din Filadelfia, Cuvântul
Domnului este cel care îl desparte de toate și îl pune deoparte numai pentru Isus, orice l-ar co sta.
Desigur nu este un lucru de importan ță minoră să stai deoparte într-o societate în care orice
rătăcire religioasă este pusă în legătură cu Numele sfânt al Domnului, și să respingi orice
legătură, care duce la dezonorarea Domnului – și aceasta chiar și atunci când leg ătura este
susținută de oameni buni și învățați. La timpul lor, Ilie, mai târziu apostolul Pavel, și mult mai
târziu Luther au fost martori deosebit de distin și pentru Dumnezeu. În timpul lor, dar și al altor
perioade serioase, Dumnezeu a avut întotdeauna un n umăr de martori, care s-au ținut despărțiți
de stricăciunea general ă. Noi vom fi înt ăriți lăuntric, dacă vom merge pe urmele pa șilor acelor
oameni, care în ciuda numeroaselor for țe puternice împotrivitoare au intervenit cu vitejie pentru
Dumnezeu și pentru Adevăr și prin aceasta au putut face experien țe minunate. Dar s ă nu fim ca
Ilie, să trecem cu vederea pe cei 7000 de b ărbați, care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui
Baal (1 Împărați 19,18). Fără îndoială, mărturia sa a fost m ăreață, dar și mărturia lor a fost
apreciată de Dumnezeu a șa cum se cuvine.
Un nume stă pentru o persoan ă, a cărei absență este presupusă. De asemenea însemn ătatea și
valoarea unei persoane este exprimat ă prin numele ei. Rug ăciunea în Numele lui Hristos poate
face lucruri mari (Ioan 14,13-14); Dumnezeu vrea s ă vadă pe sfinții Săi strânși numai în Numele
Său (Matei 18,20); din pricina Numelui S ău ne sunt iertate p ăcatele (1 Ioan 2,12), și din pricina
Numelui Său călăuzește pelerinii Săi pe cărările neprihănirii (Psalmul 23,3). Nu este ceva
neînsemnat, ca în timpuri când f ărădelegea se înmul țește, să rămâi păzit, ca să nu tăgăduiești
Numele Domnului nostru. Chiar dac ă noi nu putem depune o m ărturie curajoasă, hotărâtă și fără
compromisuri, în felul cum a f ăcut Ilie, să depunem cel pu țin o mărturie liniștită, dar una care nu
tăgăduiește Numele Domnului nostru preasl ăvit.
Condamnarea iudaismului modern
9. »Iată, îți dau din sinagoga lui Satan pe cei care spun c ă sunt iudei și nu sunt, ci mint;
iată, îi voi face să vină și să se închine înaintea picioarelor tale și vor cunoaște că Eu te-am
iubit.« Întâlnim aici iar ăși o grupă, a cărei comportare du șmănoasă a fost amintit ă deja în
scrisoarea deschis ă adresată Adunării din Smirna. Felul adversarilor ar putea s ă fie diferit în cele
două perioade ale istoriei Bisericii, c ăci și activitatea lui Satan este felurit ă; dar în ambele cazuri
grupa adversarilor este denumit ă »sinagoga lui Satan«. În timpul Filadelfiei aceast a pare să fie
mai clar conturat ă și mai consolidat ă, de aceea aici se vorbe ște despre »sinagoga lui Satan«.
Oamenii, despre care este vorba aici, nu trebuie ne apărat să fi fost de naționalitate iudaic ă; dar
așa cum Iudeii aveau preten ția de a fi poporul lui Dumnezeu pe p ământ, și anume singurul popor
al Lui, tot așa oamenii de aici î și arogau dreptul în Biseric ă pe baza tradiției, rangului și poziției.
Caracterul lor adev ărat este dat pe fa ță de Domnul Adun ărilor. Este o grupare religioas ă sub
călăuzirea lui Satan, care este cu atât mai condamnabil ă, cu cât ea și-a atribuit Numele Celui
Sfânt și al Celui Adev ărat. Pretenția Bisericii de a fi poporul lui Dumnezeu este gre șită, este o
minciună. Sufletele și conștiința noastră au devenit întrucâtva indiferente de situa ția serioasă din
jurul nostru, în care sunt încurca ți și mulți creștini adevărați. Multe comunit ăți bisericești din
13 »Cuvântul Meu« (Ioan 14,23) cuprinde gândurile Dom nului în totalitatea lor f ăcute cunoscut, »cuvintele Mele«
(Ioan 14,24) sunt afirma țiile sau comunic ările Lui, »poruncile« Sale (Ioan 14,15,21) sunt exp resia autorității Sale ca
Domn.
Apocalipsa – Walter Scott
68 zilele noastre sunt practic o dezvoltare a iudaismu lui, căruia i-au fost ad ăugate anumite înv ățături
și forme creștine. Oameni mântui ți și nemântuiți sunt numiți împreună „frați” (acest reproș poate
fi dovedit ușor și suficient). Nu trebuie decât s ă citim Noul Testament și să comparăm învățătura
lui cu întreg sistemul protestant. Atunci trebuie s ă ne întrebăm: nu avem noi la noi și în jurul
nostru un sistem uria ș, care în principiile lui, în tradi țiile, practicile și specificul lui se aseam ănă
foarte mult cu sistemul iudaic? Dar acest iudaism m odern își primește sentința nimicitoare din
gura Domnului. Popularitatea, mul țimi, bogăție și influență sunt de partea lui. Sfin ții din
Filadelfia, dimpotriv ă, sunt puțini, sunt slabi și fără importanță. Înconjurați din toate părțile de un
creștinism stricat, care se adapteaz ă la orice schimbare a gustului și temperamentului, ei sunt în
mod deosebit în pericol s ă renunțe la poziția lor de separa ție și să caute un drum comod – cu
prețul abaterii de la adev ăr și sfințenie. O grupă mare și în dezvoltare din biserica m ărturisitoare
este numită aici »sinagogă a lui Satan«. Ce este de fapt aceast ă grupă? Niciodată acțiunea de
binefacere umană nu a fost așa de răspândită, și niciodată nu a fost lipsa dragostei divine așa de
mare. Reprezentan ții sinagogii lui Satan afirm ă: „unitatea este puterea ”, cei credincio și spun:
„unitatea în ascultare este puterea”. – Dar pozi țiile celor două părți vor fi schimbate în curând.
Aceia, care constituie sinagoga lui Satan, vor fi s meriți și Adunarea din Filadelfia va fi în ălțată.
Ce schimbare a situa ției actuale! Dar mai mult, ace ști oameni cu arogan ța lor vor afla, c ă aceia,
pe care ei i-au desconsiderat, sunt subiecte deoseb ite ale dragostei lui Dumnezeu. Ei »vor
cunoaște că Eu te-am iubit«.
Păzirea de ceasul încerc ării care va veni
10.-11. »Pentru c ă ai păzit Cuvântul r ăbdării Mele, te voi p ăzi și Eu de ceasul încerc ării,
care va veni peste tot p ământul locuit, ca s ă-i încerce pe cei care locuiesc pe p ământ. Eu vin
curând; ține cu tărie ce ai, ca nimeni s ă nu-ți ia cununa.« Răbdarea lui Hristos a fost încercat ă
până la extrem, dar încerc ările au arătat numai desăvârșire, care s-a în ălțat ca un miros pl ăcut
spre Dumnezeu. La El nu s-a ar ătat lipsa de răbdare și supărarea, așa cum se vede la noi când
trecem prin încerc ări. »Cuvântul r ăbdării Mele« nu se refer ă însă la comportarea Lui din trecut,
care a radiat un miros pl ăcut de slavă morală, ci se referă la poziția actuală și atitudinea
Domnului nostru. El st ă acum la dreapta lui Dumnezeu și așteaptă cu răbdare, până când
dușmanii Săi sunt puși așternut picioarelor Sale (Psalmul 110; Evrei 10,12-1 3); cu alte cuvinte,
El așteaptă momentul instaur ării Împărăției de o mie de ani cu putere și slavă. Această zi o
așteaptă acum Domnul nostru cu r ăbdare în cer. Când a venit timpul lui Dumnezeu, co
moștenitorii Domnului Isus vor fi lua ți, transformați și glorificați (1 Tesaloniceni 4,17; 1
Corinteni 15,51-55); dup ă aceea Dumnezeu va introduce din nou pe Întâiul S ău născut în lumea
de pe pământ, însoțit de toți sfinții Săi cerești (Iuda 14) și de sfinții îngeri (Matei 25,31). »I S-a
dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și
oamenii de toate limbile. St ăpânirea Lui este o st ăpânire veșnică, și nu va trece nicidecum, și
Împărăția Lui nu va fi nimicit ă niciodată« (Daniel 7,14). Ce priveli ște minunată se oferă aici! Ea
este minunată pentru noi, dar mult mai sublim ă pentru El, care acum a șteaptă cu răbdare pe
tronul Tatălui Său. Sfinții din Filadelfia au primit din nou m ărturia despre venirea Lui, numit ă
aici » cuvântul răbdării Mele«; și ei au păzit-o în mijlocul dispre țului și batjocurei din partea
acelei grupări arogante, lume ști și mândre din biserica m ărturisitoare, care cu înfumurare afirma,
că este singurul cler, c ăruia pe baza tradi ției și succesiunii îi apar ține preoția și unicul drept de a
împărți așa-zisele sacramente. R ăbdarea sfinților a fost greu încercat ă în astfel de împrejur ări.
Dar Domnul spune: » Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi p ăzi și Eu de ceasul
încercării.« Cât de bogat ă este răsplata Adunării din Filadelfia pentru respectarea cu credincio șie
a Cuvântului S ău! Nu a fost ușor în luptă. Lupta din Smirna a fost provocat ă de puteri păgâne,
lupta în Filadelfia a fost provocat ă de puterea religioas ă. Adunarea a suportat cu statornicie, ca și
Apocalipsa – Walter Scott
69 cum ar fi văzut pe Cel nevăzut, și a așteptat cu răbdare apariția lui Dumnezeu, a șa cum a făcut și
Domnul.
Textul exact al f ăgăduinței date aici trebuie privit foarte atent. Ea arat ă îndurarea Domnului
nostru și combate efectiv teoria sus ținută de mulți, că Adunarea, sau o parte din ea, trebuie s ă
treacă prin necazul care va veni, ca s ă se curățe de necredincio șia ei. O astfel de a șteptare ar
putea să umple inimile credincio șilor cu frică și groază. Dar asigurarea clar ă din partea
Domnului este: »… te voi păzi și Eu de ceasul încerc ării.«, deci nu te voi trece prin sau te voi
păzi în, ci va fi păzită pe deplin de ceasul încercării. Niciunul din aceia, care acum constituie
Adunarea Sa, nu va ajunge în acest necaz. Suferin țele cele mai îngrozitoare le vor îndura iudeii,
căci va fi în principal ziua de »necaz pentru Iacov« (Ieremia 30,7). Dar și oameni dintre p ăgâni
vor trece prin necaz (Apocalipsa 7,9-17). Lot și Noe au fost purta ți și păziți prin necazuri în
zilele lor; în opozi ție cu ei, Avraam și Enoh au fost p ăziți de Dumnezeu de aceste necazuri.
Acești doi bărbați din urmă reprezintă simbolic, ce o a șteaptă pe Adunare. Ceasul încerc ării este
gata să vină. Cu fiecare zi vine tot mai aproape și de fapt nu mai poate fi amânat mult timp.
»Peste tot pământul locuit« este amintit și în Luca 2,1, unde prin aceast ă noțiune se prezint ă
întreg imperiul roman. To ți, cei care nu au locuit în interiorul acestui impe riu, au fost privi ți ca
fiind în afara grani țelor civilizației vii. Peste ținutul celor patru imperii ale lumii (Daniel 2), ca re
era și teritoriul luminii și privilegiilor deosebite, va veni un timp scurt de judecăți îngrozitoare.
Acest timp de necaz va fi, corespunz ător cunoscutei profe ții a lui Daniel, în timpul ultimei
săptămâni din anul al șaptelea (Daniel 9,27). Cre știnătatea trebuie s ă răspundă înaintea lui
Dumnezeu pentru abuzul de lumina oferit ă ei în har și de privilegiile oferite. Cre știnătatea va fi
judecată pe baza învățăturii creștine, păgânii pe baza m ărturiei creației și conștiinței. Ceasul
încercării va veni peste tot p ământul, ca să încerce pe aceia »care locuiesc pe p ământ«. Această
denumire ciudat ă are un înțeles moral – și sinistru. Ceea ce caracterizeaz ă pe acești oameni, citim
în Filipeni 3,18-19. Ace ști dușmani ai crucii s-au stabilit pe p ământ, au făcut pământul patrie a
lor, și orizontul gândurilor lor este limitat la lucruril e de pe pământ și interese pământești. În
Apocalipsa sunt deseori aminti ți astfel de oameni (capitolul 6,10; 8,13; 11,10; 13 ,8,12,14;
17,2,8). După ce ei conștient și-au ales pământul în locul cerului, acest ceas al încerc ării va veni
peste ei, în care se vor aplica drepturile lui Hris tos asupra pământului, drepturi la care se refer ă
mărturia profetică din cartea Apocalipsa, prin judec ăți, și aceasta în mod deosebit în Palestina.
»Eu vin curând«, așa sună mesajul apropiatei reîntoarceri a Domnului din cer . În ultimul
capitol al cărții el se repetă de trei ori (versetele 7,12,20). Dar cum se armoni zează acest
»curând« (sau repede) cu lunga perioad ă de așteptare de aproape dou ă mii de ani? Noi trebuie s ă
corectăm felul noastru de a calcula și să calculăm timpul, așa cum îl calculeaz ă Domnul. »Dar,
preaiubiților, să nu uitați un lucru; că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani
sunt ca o zi« (2 Petru 3,8). Dup ă această socoteală, între venirea Domnului în umilin ță și
revenirea Lui au trecut aproximativ dou ă zile.
11. »Ține cu tărie ce ai.« Posesiunile deosebite și specifice ale Adun ării din Filadelfia erau
Cuvântul Domnului, Numele Domnului, r ăbdarea Domnului și revenirea Domnului. Aceast ă
posesiune trebuiau s-o țină cu tărie. Numărul celor credincio și putea să se reducă prin plecarea
acasă, prin părăsirea drumului și acceptarea de compromisuri, a șa că rămâne numai o r ămășiță
slabă, neînsemnată. Dar cu atât mai mult este necesar s ă se țină cu tărie și cu niciun preț să nu se
renunțe la o literă sau liniuță a adevărului. Greutatea timpurilor necesit ă o credincioșie
nezguduită față de Domnul și o ținere cu tărie a credinței și a tot ce El ne-a încredin țat să păzim.
»Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, to ți aleargă, dar numai unul cap ătă premiul?
Alergați dar în așa fel ca să căpătați premiul!« (1 Corinteni 9,24). Nu la start, ci la țintă se decide
cine va purta cununa. Cine apar ține cu adevărat Filadelfiei, va duce lupta cu statornicie pân ă la
sfârșit. Cât de necesare sunt de aceea cuvintele de aten ționare adresate tuturor, conduc ătorilor și
acelora care îi urmeaz ă: »Ține cu tărie ce ai, ca nimeni s ă nu-ți ia cununa!« Dac ă renunți la
adevăr, vei pierde și cununa. Ce pierdere irecuperabil ă va fi aceasta!
Apocalipsa – Walter Scott
70 Răsplata biruitorilor din Filadelfia
12. »Pe înving ător îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ie și afară
nicidecum; și voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și Numele cetății Dumnezeului Meu,
noul Ierusalim, care coboar ă din cer, de la Dumnezeul meu, și Numele Meu cel nou.« Un
învingător în Filadelfia este oricine, care cu toat ă slăbiciunea lui, rămâne credincios pe drumul
potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Înaintarea lui nu este caracterizat ă de cuceriri deosebite, dar el
este perseverent în lupt ă. Lupta, care devine tot mai crâncen ă, întărește credința și duce la o
credincioșie și mai mare. Prinzându-se tare, și apucând tot mai tare, el ține cu tărie la Cuvântul
Domnului, la Numele Lui, la r ăbdarea Lui și la venirea Lui. Chiar dac ă va trebui să renunțe la
viață, totuși nu va renunța la ceea ce constituie încununarea m ărturiei sale. Sl ăbiciunea de pe
pământ va fi schimbat ă odată cu statornicia și puterea din cer: »Îl voi face un stâlp în Templul
Dumnezeului Meu«. În cer nu va fi un Templu din pie tre (Apocalipsa 21,22), dar pe p ământ va fi
un Templu în timpul judec ăților (Apocalipsa 11,1-2). »Templul Dumnezeului Meu« este Locul
Preasfânt din cer . Solomon a f ăcut doi stâlpi puternici și stabili pentru curtea din fa ță a
Templului (1 Împ ărați 7,21). Numele acestor stâlpi au fost Iachin (El v a întări) și Boaz (în El este
tărie). În versetul nostru se face aluzie la ace ști stâlpi. Chiar dac ă credinciosul slab, încercat, din
Filadelfia va fi alungat de biserica popular ă, recunoscută pe pământ – el va fi întărit și va avea
putere în fericirea ve șnică a cerului. Și această poziție înaltă îi este garantat ă și asigurată pentru
veșnicie. »Nu va mai ie și afară nicidecum.«
12. »Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu«. Partea binecuvântat ă a învingătorului va fi și
fericirea, care const ă în aceea, că el cunoaște pe Dumnezeu, Numele Dumnezeului S ău. Dar
comunicările pline de har nu sunt prin aceasta la sfâr șit. »Cetatea Dumnezeului Meu«, noul
Ierusalim, a cărui patrie este cerul (capitolul 21,9-10), va r ăsplăti pe învingător cu fericirea lor. În
sfârșit, ca ultimă parte a răsplătirii lui, Numele nou al lui Hristos va fi scris pe ntru totdeauna pe
fiecare în parte din înving ători. Numele S ău cel nou este expresia leg ăturii Sale deosebite cu
toată mărimea și toată plinătatea fericirii cere ști. El are întâietatea în toate, și cu toate acestea
putem citi aceast ă făgăduință deosebit de bogat ă și de cuprinzătoare, care ne arat ă legătura
noastră cu Hristos în slava viitoare. I-a pl ăcut Domnului nostru s ă ne lege cu Sine în aceast ă
enumerare a acestor r ăsplătiri. De cinci ori citim în acest verset despre Dum nezeul Meu sau
Numele Meu.
Scrisoarea deschis ă adresată îngerului Adun ării din Filadelfia se încheie cu solicitarea
obișnuită, de a auzi. Fie ca fiec ărui cititor să i se dăruiască o ureche care aude!
Scrisoarea deschis ă adresată Adunării din Laodiceea
(Capitolul 3,14-22)
Caracteristici generale
Domnul se prezint ă de fiecare dat ă primelor patru Adun ări cu o parte din caracteristicile pe
care Ioan le-a v ăzut la El (capitolul 1,12-16) sau care sunt exprima te prin cuvintele Lui proprii
(capitolul 1,17-18). În fiecare din ultimele trei s crisori deschise, El se descoper ă însă cu
caracteristici noi (în scrisoarea deschis ă adresată Sardesului este amintit ă o caracteristic ă din
capitolul 1,16). St ările de lucruri din aceste ultime dou ă Adunări se deosebesc în foarte mare
măsură de cele din Adun ările anterioare, și de aceea Domnul se prezint ă într-un fel, care
corespunde exact st ărilor finale, prezentate în aceste scrisori deschis e.
Apocalipsa – Walter Scott
71 Oricare ar fi starea general ă a Bisericii în diversele timpuri, El nu renun ță la Biserică. Dacă ea
a încetat să fie un purtător al mărturiei pentru Dumnezeu și un luminător în întuneric, sentin ța
lepădării va fi executat ă în cele din urm ă (capitolul 3,16), dar aceast ă zi nu a sosit înc ă, cu toate
că ea se apropie tot mai mult. Ca m ărturie exterioar ă pentru Dumnezeu, Biserica mai este înc ă
recunoscută și judecată, și prin scrisorile deschise ea mai poate fi apelat ă în poziția ei de
Biserică. Dumnezeu nu a lep ădat încă biserica mărturisitoare, și nici nouă nu ni se cuvine s-o
facem. Noi regret ăm situațiile dezagreabile din ea și respingem participarea la f ărădelegile care
au loc sub tutela ei, dar în exterior ea este înc ă mărturia lui Dumnezeu pe p ământ. Amenințarea
necondiționată cu lepădarea și ratificarea lep ădării sunt două lucruri diferite. Prima a fost rostit ă,
cea de-a doua este înc ă viitoare. În scrisoarea deschis ă adresată Laodiceei este prezentat ă starea
din urmă a bisericii mărturisitoare, dar ea nu este înc ă public lepădată. În ceea ce prive ște starea
și practica, s-ar putea ca Laodiceea s ă se fi abătut mai mult decât toate celelalte Adun ări, dar
poziția ei înaintea lui Dumnezeu ca Biseric ă nu poate fi pus ă la îndoială; de aceea este ea apelat ă
aici.
În capitolele 2 și 3 se vorbește Bisericii în caracterul ei public ca m ărturie, ca și Casă a lui
Dumnezeu, în care se savureaz ă cele mai înalte privilegii. De aceea ea poart ă și responsabilitatea
cea mai mare și este primul obiect al judec ății divine (1 Petru 4,17). Când, dimpotriv ă, Adunarea
este privită ca trup al lui Hristos, ca totalitatea tuturor cre dincioșilor adevărați de pe pământ,
bineînțeles ea nu vine la judecat ă. Mărturia încredințată administrării omenești aparține primului
domeniu responsabil, ultimul domeniu, trupul lui Hr istos, dimpotriv ă, este exclusiv roada
Duhului Sfânt. Credincio șii adevărați și mărturisitorii falși pot să-și găsească intrarea în Casă.
Trupul însă îl pot constitui numai credincio șii adevărați. Niciun credincios adev ărat nu trebuie s ă
se teamă că va cădea sub judecata amenin țătoare categoric ă prezentată în versetul 16. Cuvintele
»vă voi lua cu Mine« (Ioan 14,3) și »te voi vărsa din gura Mea« (Apocalipsa 3,16) prezint ă
soarta diferită a celor veritabili și a celor falși, a credincio șilor adevărați și a simplilor
mărturisitori. O m ărturie goală, fără viață din Dumnezeu, este a șa de respingătoare pentru
Domnul, că o lepădare totală din partea Lui este singura cale, pe care sfin țenia Sa poate fi
păstrată public.
În scrisoarea deschis ă către Filadelfia nu g ăsim niciun cuvânt de mustrare, aici nu este nicio
laudă.
Titlurile Vorbitorului divin
14. »Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios și adevărat, Începutul
creației lui Dumnezeu.« Aceste titluri sunt foarte potrivite pentru scriso area deschisă adresată
Bisericii din ultimele zile. Ele se potrivesc exact pentru starea ei actual ă, starea din Laodiceea.
Ca de obicei, este apelat îngerul Adun ării. Prin aceasta se recunoa ște poziția ei ca Biseric ă.
Starea lăuntrică, spirituală, a acestei Adun ări a pricinuit deja, cu treizeci de ani mai înainte ,
apostolului Pavel mari lupte l ăuntrice (Coloseni 2,1). Cauze multiple au dus la de căderea ei, în
mod deosebit mândria, bog ăția materială și mulțumirea cu sine însu și, și cu acestea se l ăuda ea.
Cât de potrivite sunt de aceea aceste titluri ale D omnului!
1. »Amin« Cuvântul ebraic amin înseamn ă trainic, adevărat, neschimbabil . Acest cuvânt îl
găsim și în Isaia 7,9 (de dou ă ori) și Isaia 65,16. Cuvântul grecesc corespunz ător este redat prin
cunoscutul cuvânt »adev ărat«, unde în evanghelia dup ă Ioan – și numai acolo – este folosit dublu
și apare în felul acesta de aproximativ 25 de ori. E xprimă certitudinea divin ă, autenticitatea și
siguranța. Aici însă este folosit împreun ă cu articolul hot ărât (remarcă: în versiunea româneasc ă
a Bibliei nu se poate reda aceasta – ar fi trebuit spus „Aminul”); expresia »Amin« ne arat ă o altă
glorie a Domnului nostru, un alt titlu, care descri e ființa Sa. – Spre deosebire de El, Biserica a
eșuat total în privin ța aceasta; să trăiască și să acționeze corespunz ător făgăduințelor și
adevărului lui Dumnezeu, și în felul acesta s ă fie o mărturie clară despre acestea. Dar în Hristos
Apocalipsa – Walter Scott
72 totul este în siguran ță; în El avem garan ția, că în El se va împlini orice f ăgăduință, că va fi
confirmat și dovedit orice adev ăr (2 Corinteni 1,20).
2. »Martorul credincios și adevărat.« Scurgerea secolelor este sem ănată cu dărâmături. În
afară de Unul singur, orice m ărturie personal ă și colectivă pentru Dumnezeu a e șuat. Biserica,
dăruită din belșug odinioară cu adevărul și privilegii, s-a dovedit a fi cea mai pu țin credincioasă
între mulții martori, începând de la Adam. A fost ea un admin istrator credincios al comorilor
harului divin? Este ea un martor adev ărat al ființei lui Dumnezeu? Este ea prezentarea vie a lui
Isus Hristos pe p ământ, expresia a ceea ce El a fost și a ceea ce este? Vai, nu, în privin ța aceasta
Biserica a eșuat, ea L-a alungat chiar afar ă. Ascultă strigătul ei de bucurie: »Sunt bogat și m-am
îmbogățit și n-am nevoie de nimic « – nici măcar de Hristos, via ța noastră și nădejdea slavei. Îns ă
El, Cel care a fost dat afar ă, zăbovește încă șovăitor la ușă, dar El stă afară. Privește această
minune: »Iată, Eu stau la ușă și bat«, și aceasta El o face înc ă și astăzi. Între toți martorii, care s-
au arătat vreodată, Biserica poart ă cea mai mare responsabilitate, dar ea este ast ăzi o grămadă
mare de dărâmături. Ea este, în ceea ce prive ște starea ei lăuntrică, spirituală, ruinată, și aceasta
nu de către dușmani exteriori, ci prin aceia care au m ărturisit că sunt prieteni. L ăudăroasă,
mândră, încărcată cu bogăție – și mulțumită, cu toate că Hristos stă afară! Aceasta era Laodiceea,
și aceasta este Biserica ast ăzi. Ea nu era nici martor credincios și nici martor adev ărat. Dar
Hristos este ambele, și în felul acesta inima este înc ă o dată mângâiată, dacă ne luăm privirea de
la dărâmăturile și de la ruina din jur și privim la El. Ce lini ște găsim atunci pentru duh și suflet!
Aici credința are un fundament puternic în mijlocul schimb ărilor radicale care au loc pretutindeni
în domeniul m ărturisirii creștine. Numai Hristos este Martorul adev ărat al lui Dumnezeu.
3. »Începutul crea ției lui Dumnezeu.« Creația, dată odinioară lui Adam pentru a o conduce și
păzi, a evoluat din r ău în mai rău, în ceea ce prive ște guvernarea și administrarea ei, chiar și în ce
privește relațiile bisericești și sociale. Dar cineva a avut dreptate, când a spus: „Ruinarea a ceea
ce este cel mai bun, a Biserici, este cea mai rea r uinare.” Lumea pare s ă facă ultimul salt în
vârtejul fărădelegii. Ritualismul, introducerea obiceiurilor ser viciilor divine fixe, conduc spre
sistemul papal și un raționalism crescând, care pune mintea omeneasc ă – dusă în rătăcire prin
păcat – deasupra comunic ărilor divine, și spre necredin ță. Primul sistem, pe care l-am numit, va
ajunge sub conducerea unui alt conduc ător – nu a unui pap ă, ci a lui Antihrist; ra ționalismul va
ajunge la dezvoltare deplin ă într-un om, al c ărui nume Cuvântul lui Dumnezeu nu-l nume ște, dar
care este numit »fiara« – caracterizat prin brutali tate, batjocorirea lui Dumnezeu, prigoane și
omoruri sub c ălăuzirea lui Satan. Ace ști doi oameni pot s ă trăiască deja acum pe p ământ, și
putem presupune, c ă, așa cum odinioar ă Iudeii și păgânii s-au unit la r ăstignirea Domnului
nostru, și puterile ritualismului și raționalismului, care stric ă Biserica, vor fi conduse mai târziu
de un Iudeu și de un păgân. Acești doi vor apărea public, când tot ceea ce îi împiedic ă va fi luat
din cale și lucrurile au ajuns la deplina lor dezvoltare. Num ele Laodiceea se compune din dou ă
cuvinte grecești cu înțelesul de „popor” și „drept” (înseamn ă deci „drepturile poporului”); în
aceasta se poate vedea și un indiciu la lupta care se duce în multe țări pentru a obține adevăratele
sau pretinsele drepturi ale oamenilor. – În timpul sfârșitului se va anula toat ă ordinea moral ă,
socială și politică (Apocalipsa 6,12-17), ca apoi s ă facă loc unei domnii tiranice prin „fiar ă”.
După aceea, la sfâr șit, creația va fi restaurat ă sub Hristos, »Începutul crea ției lui Dumnezeu«
(Psalmul 8; Efeseni 1,10-22 și alte locuri). De aceea tocmai acest titlu con ține un indiciu la ruina
creației vechi de 6000 de ani, despre care Biserica este ultima mărturie. Prin »crea ția lui
Dumnezeu« din acest verset se în țelege restaurarea minunat ă, extinsă, a lucrurilor cere ști și
pământești, a creaturilor vii și a celor moarte, deci Împ ărăția de o mie de ani. Hristos ca Om este
numit aici »Începutul« acestei crea ții. Prin titlurile anterioare ale Vorbitorului divi n ne sunt
îndreptate privirile de la Biseric ă spre Hristos, de la m ărturia ei stricat ă spre El, Garantul
adevărului și al tuturor făgăduințelor, Martorul credincios și adevărat. Aici inimile noastre pot s ă
Apocalipsa – Walter Scott
73 privească în adorare o stare viitoare de fericire negr ăită, o creație14 nouă, al cărei început este
Hristos15.
Starea dezgust ătoare a Bisericii
15.-16. »Știu lucrările tale, că nu ești nici rece, nici în clocot; a ș vrea să fi fost rece sau în
clocot. Astfel, pentru c ă ești căldicel – și nici rece nici în clocot – te voi v ărsa din gura
Mea.« Cuvintele »Știu lucrările tale« apar de cinci ori în scrisorile deschise ; ele lipsesc la
Smirna și Pergam. În scrisorile deschise c ătre Efes și Tiatira sunt numite dup ă lucrări și alte
lucruri, pe care Domnul le cunoa ște. La Sardes, Filadelfia și Laodiceea cuvintele » Știu lucrările
tale« se referă la starea general ă și situația generală a Bisericii. Cuvintele cu con ținut bogat
»cunosc« sau » știu« apar însă de șapte ori și sunt adresate îngerului fiec ărei Adunări. În felul
acesta este confirmat ă atotștiința Domnului nostru, aceast ă însușire divină. Pentru slăbiciunea din
Filadelfia, aceast ă explicație, că Domnul are cuno ștință deplină despre toate, chiar și despre ce
este ascuns oamenilor, este un adev ăr întăritor. Pe de alt ă parte, gândul la ochii Domnului, care
văd totul, care cerceteaz ă adâncimile inimii, trebuie s ă fi fost insuportabil pentru Laodiceea,
ținând seama de nep ăsarea ei, de glorificarea ei și de viața ei de plăceri. Ceea ce Domnul
constată aici deosebit, este starea de indiferență a inimilor. Biserica este în aceast ă ultimă
perioadă a istoriei ei în starea cea mai rea. Oamenii ar pu tea vedea în Tiatira r ăul cel mai mare;
Domnul explic ă însă, că starea, în care a c ăzut Laodiceea, era cea mai resping ătoare. Și în
această stare, Laodiceea se mai l ăuda! Să observăm, că aici se folosesc expresiile rece și cald, și
nu mort și viu. Dacă ar fi fost folosite acestea din urm ă, atunci ar fi trebuit s ă se pună întrebarea,
dacă ei sunt mântui ți sau pierduți; dar atitudinea lor fa ță de El este descris ă prin cuvintele »nici
rece, nici în clocot«. Nu ura, ci indiferența totală față de Domnul este exprimat ă prin cuvântul
»căldicel«16.
Noi nu suntem de acord cu p ărerea, care este uneori sus ținută, că starea de indiferen ță din
Laodiceea a rezultat din starea din Filadelfia. O a stfel de interpretare conduce la greut ăți de
nedepășit. Fără îndoială starea rece și moartă din Sardes, și starea slabă, dar caldă, din Filadelfia
au exercitat numai o influen ță redusă asupra stării generale din Laodiceea. Presupunem, c ă
legalismul din Tiatira, lipsa de sensibilitate spir ituală din Sardes și renunțarea la ceea ce în
Filadelfia a fost p ăzit și ținut cu tărie, precum și alte cauze au contribuit s ă dea naștere la starea
din Lodiceea – indiferen ță absolută față de Domnul. Ce poate Domnul s ă facă cu o astfel de
Biserică? Dacă ar fi fost rece – este clar c ă ea ar fi avut o astfel de atitudine – sau dac ă ar fi fost
în clocot – atunci ea ar fi ar ătat o oarecare m ăsură de activitate spiritual ă – atunci s-ar fi putut
face ceva. Dar o atitudine nedecis ă, neutrală, față de Domnul și față de adevăr este așa de
odioasă, că ea trebuie imediat dat ă la o parte. De aceea starea ultim ă a Bisericii este cea mai rea.
– Filadelfia este îmb ărbătată prin făgăduința »Eu vin curând«, Laodiceea este amenin țată cu
judecata prin cuvintele »te voi v ărsa din gura Mea.« Atât împlinirea acestei f ăgăduințe, cât și
aplicarea judec ății sunt anunțate ca fiind imediate. De mai multe ori s-a accentu at deja, că stările
ultimelor patru Biserici vor continua s ă existe în acela și timp până la sfârșit. Marea mulțime din
Tiatira și Sardes va avea parte de soarta anun țată pentru Laodiceea, în timp ce r ămășița acestor
14 Nu încă nouă în înfățișarea ei, dar nou ă în principiile dominante; toate lucrurile vor fi r estaurate potrivit cu
gândurile lui Dumnezeu.
15 Sunt cel puțin 4 domenii, în care Hristos este v ăzut ca și Cap: 1.Capul trupului (Coloseni 1,18; 2,19); 2. C apul
unei familii sau rase, și anume a acelora care sunt în Hristos (1 Corinteni 15,22,45-49; 2 Corinteni 5,17; Galateni
3,28); 3. Capul crea ției (Efeseni 1,21-22; Coloseni 1,15-17; 2,10); 4. C apul unui bărbat (1 Corinteni 11,3).
Gândurile deosebite în aceste 4 domenii sunt: 1. un irea cu El; 2. văzuți în El; 3. demnitatea Sa; 4. poziția lui ca
Domn . Titlul »Începutul crea ției lui Dumnezeu« include și faptul că El este Capul.
16 Domnul vorbe ște aici numai de starea acelora, care stau în leg ătură cu El. Nicidecum nu este vorba, dac ă cineva
este mort spiritual, sau viu, mântuit sau nemântuit , ci este vorba de starea l ăuntrică, sau morală, a unui om, care st ă
într-o anumită relație recunoscută cu Domnul, chiar dac ă este numai o simpl ă relație exterioară.
Apocalipsa – Walter Scott
74 Adunări, în același mod, vor avea parte de binecuvântarea deosebit ă a Filadelfiei, și anume, să
fie luată, ca să fie la Domnul. Venirea Domnului nu este amintit ă în scrisoarea deschis ă adresată
Laodiceei. Lep ădarea publică a Laodiceei ca martor al lui Dumnezeu va avea loc la răpirea
sfinților cerești; cu alte cuvinte, r ăpirea din Filadelfia și lepădarea Laodiceei vor avea loc în
același timp; ultimul eveniment este dependent de primul. Creștinătatea, a cărei istorie a început
cu lumina cea mai str ălucitoare, se va sfâr și sub norii cei mai întuneca ți, care au fost vreodat ă
deasupra drumului omului cu responsabilitate.
Preamărirea mândră și condamnarea din partea Domnului
17. »Pentru că spui: Sunt bogat și m-am îmbog ățit și n-am nevoie de nimic! Și nu știi că tu
ești cel nenorocit și de plâns și sărac și orb și gol.« Filadelfia nu are niciun cuvânt de spus cu
privire la sine însu și, însă Laodiceea are. Realmente exist ă o diferență mare, aproape sub toate
aspectele, între aceste dou ă Adunări. În Laodiceea domnea nu numai o stare de mulțumire de
sine, ci era și o glorificare plină de mândrie, care este p ăstrată aici în scris: »Spui: sunt bogat«.
Cetatea se putea lăuda cu bogăția ei materială, și Adunarea a vrut în aceea și măsură să se laude
cu bogățiile ei. În afară de aceasta, ea și-a înmulțit bogăția: »m-am îmbog ățit!« Fără îndoială
Adunarea din Laodiceea avea influen ță, număr mare, daruri, realiz ări deosebite, aptitudini
spirituale și alte aptitudini atr ăgătoare, și fiind în posesiunea acestor lucruri, s-a l ăudat. Vai,
aceste lucruri – cu pre țul pierderii comport ării și gândirii spirituale și al dragoste adev ărate și
fierbinți pentru Domnul – pot fi privite numai ca d ăunătoare și mai devreme sau mai târziu
trebuie să sfârșească în judecată, dacă nu are loc poc ăința. După propria ei evaluare, ea nu avea
nevoie de nimic. Ea nu avea nici inim ă pentru Domnul și nici dorință după prezența Sa. Ea putea
să se laude, cu toate c ă a fost rostită o judecată, care urma să aibă loc în curând (versetul 16) și
cu toate că Hristos, izvorul vie ții și nădejdea slavei, st ătea afară (versetul 20). Aceast ă stare din
Laodiceea este și pericolul deosebit din zilele noastre.
Cum apreciaz ă Domnul aceast ă stare? Ce valoare are m ărimea și felul bogăției din Laodiceea
înaintea ochilor S ăi? El spune: »e ști cel nenorocit și de plâns« și pe lângă aceasta »sărac, orb și
gol«. Articolul hot ărât, care însoțește de fiecare dat ă aceste însușiri, face și mai clară seriozitatea
și gravitatea sentin ței, pe care Domnul o roste ște cu privire la Laodiceea. »Cel nenorocit« și »cel
de plâns«, deci un tablou al unei nenorociri foarte mari, este mai degrab ă subiectul îndur ării. Ei
erau săraci în lipsa adev ăratelor bogății, orbi cu privire la starea lor proprie și orbi pentru slava
Domnului; erau goi, deoarece le lipsea neprih ănirea divină. Încă o caracteristic ă întregește
tabloul trist, care ne este prezentat aici despre a ceastă Biserică fără Hristos: »… și nu ști«.
Adevărata ei stare înaintea ochilor Domnului îi era comp let necunoscută. Dacă ar fi fost cea mai
mică cunoștință despre sărăcia ei, ar mai fi existat speran ță. Dar lipsea orice sim țământ pentru
aceasta. De aceea nu a mai r ămas nimic altceva de f ăcut, decât să fie »vărsată din gura Lui«,
lepădarea.
Trei semne ale st ării din Laodiceea și trei oferte din partea harului
18. »Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur cur ățit prin foc, ca s ă fii bogat, și haine albe, ca
să fii îmbrăcat și să nu se arate ru șinea goliciunii tale, și alifie pentru ochi, s ă-ți ungi ochii,
ca să vezi.« Cele trei caracteristici esen țiale ale Laodiceei au fost s ărăcia, orbirea și goliciunea
ei, și acestea sunt lucrurile, c ărora Domnul nostru în harul S ău vrea să le iese în întâmpinare. El
ar fi putut să poruncească, dar El îi sfătuiește »să cumperi de la Mine aur cur ățit prin foc«.
Cuvântul a cump ăra nu trebuie s ă ne facă nici un fel de greut ăți. Hristos are comorile harului,
bogăția cerului, la dispozi ția Sa. Condițiile, cu care El vinde, le stabile ște El singur: »Voi to ți cei
însetați, veniți la ape, chiar și cel care n-are bani ! Veniți și cumpărați bucate, veniți și cumpărați
Apocalipsa – Walter Scott
75 vin și lapte, fără bani și fără plată« (Isaia 55,1). Dreptul de a veni și a cumpăra vi-l dă nevoia și
sărăcia voastră. Aurul, curățit prin foc, arat ă neprihănirea (sau dreptatea) divin ă; fără ea – ce
mare sărăcie!; cu ea – ce mare bog ăție! Oricine crede în Domnul Isus Hristos, prime ște
neprihănirea divină, »neprihănirea din Dumnezeu prin credin ță« (Romani 3,21-26; 4,5; Filipeni
3,9). Hainele albe sunt drept ățile (sau faptele drepte) ale sfin ților (capitolul 19,8), ele vorbesc
deci despre neprih ănirea (dreptatea) practic ă. Aceste haine ar acoperi ru șinea goliciunii lor, dar
numai acela le poate primi, c ăruia mai înainte i-a fost socotit ă neprihănirea (dreptatea) divin ă și
în felul acesta i-a fost d ăruită. Alifia pentru ochi este necesar ă pentru capacitatea de diferen țiere
spirituală; Duhul Sfânt trebuie s ă deschidă ochii, ca să poți vedea corect (1 Ioan 2,20).
Ultimul apel al Domnului
19. »Eu îi mustru și îi disciplinez pe to ți câți îi iubesc; fii plin de râvn ă deci și pocăiește-te!«
În prima parte a acestui verset Domnul confirm ă un adevăr general, pe care îl g ăsim în ambele
Testamente (Proverbe 3,11-12; Evrei 12,5-6). El a v orbit mai înainte cu o severitate neobi șnuită,
starea din Laodiceea a f ăcut necesar să vorbească așa. Cuvintelor de mustrare aspr ă, care au fost
adresate îngerului Bisericii, trebuie s ă le urmeze acțiunea de judecat ă finală, vărsarea din gura
Lui. Dar creștinii de atunci, ca și cei de astăzi, trebuiau să știe, că mustrarea Domnului, precum
și disciplinările mult mai severe, care urmau s ă vină din partea Lui, rezultau din dragostea Lui, și
nu erau un capriciu, a șa cum ar putea s ă fie la părinții pământești. El solicită: »fii plin de râvn ă
deci și pocăiește-te!« Domnul voia s ă-i zguduie din amor țirea și indiferența lor, în care se
scufundaseră. El voia să le trezească din nou interesele. A atins aceast ă atenționare, de a fi plin
de râvnă și a se pocăi, conștiința celor din Laodiceea? Acesta ar fi fost primul pas spre
restabilire. A avut el loc? Marea majoritate nu a f ăcut-o. Dar noi putem mul țumi lui Dumnezeu,
că au fost unii care au sesizat și au auzit chemarea la poc ăință. Dar marea majoritate merge tot
așa mai departe. Starea din Laodiceea a ajuns ast ăzi la deplină dezvoltare și este starea
caracteristică a Bisericii de ast ăzi. Judecata anun țată în versetul 16 asocia ției creștine
mărturisitoare nu se poate ocoli și este gata să aibă loc.
Domnul stă înaintea ușii, bate și vorbește
20. »Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă va auzi cineva glasul Meu și va deschide u șa, voi intra
la el și voi cina cu el, și el cu Mine.« Secole la rând aceast ă chemare ginga șe și emoționantă a
fost tema cânt ărilor creștine și a mesajelor cre știne. – Ultima chemare, care se adreseaz ă la
întreaga corpora ție, o citim în versetul 19; cuvintele Sale din aces t verset se adreseaz ă numai la
persoane singulare, la »cineva«, care aude vocea Sa . Între amenințarea cu vărsarea din gura Lui
(versetul 16) și executarea acestei judec ăți, Domnul stă afară – »Iată, Eu stau la ușă« – și prin
aceasta exprim ă, că El nu poate s ă mai aprobe starea l ăuntrică a corporației creștine
mărturisitoare. Dar Domnul bate la u șă și vorbește. Ce prezentare bogat ă a harului în cele mai
rele împrejurări! Domnul nu porunce ște să se cumpere (versetul 18) și nici nu forțează intrarea.
El sfătuiește să se cumpere și bate la ușă. »Eu stau la ușă și bat« – El o face acum și continuă să o
facă. Cuvintele arat ă, că El stă permanent și bate. Domnul nu vrea s ă constrângă recunoașterea
prezenței Sale, dacă ea nu este dorit ă și acolo unde nu este dorit ă. Călătorilor deznădăjduiți, care
mergeau spre Emaus, »S-a f ăcut, că vrea să meargă mai departe« (Luca 24,28). Dar ei au st ăruit
de El și au zis: »Rămâi cu noi, căci este spre sear ă, și ziua aproape a trecut.« » Și a intrat să
rămână cu ei.« În prezen ța Domnului înviat s-a schimbat totul. El a devenit gazda și ei oaspeții
Lui (Luca 24,30). »Dac ă va auzi cineva glasul Meu și va deschide u șa, voi intra la el și voi cina
cu el, și el cu Mine.« Este ultima ocazie de a avea p ărtășie cu El, înainte de a veni noaptea
judecății. Dar promisiunea este cu totul personal ă. Cât de deosebit de binef ăcătoare este aceast ă
Apocalipsa – Walter Scott
76 făgăduință pentru oricine, c ăruia îi este refuzat ă părtășia adevărată în această Biserică. Noi nu
auzim aici vocea Domnului în puterea d ătătoare de viață, și nici nu este b ătaia la inima unui
păcătos pentru mântuirea sa. Invita ția adresată păcătoșilor spune: »Eu sunt u șa. Dacă intră cineva
prin Mine, va fi mântuit« (Ioan 10.9). P ăcătoșii nu trebuie să bată, căci această ușă este totdeauna
deschisă, ei trebuie numai s ă intre. Celor credincio și li se spune: »Bate ți și vi se va deschide«
(Luca 11,9). În textul nostru Domnul st ă și bate permanent. El dore ște să ocupe tot locul din
inima alor Săi. El vrea chiar acum s ă pregătească o masă pentru aceia care Îi deschid u șa. Să se
bucure în părtășie cu El, dar El este Cel care d ă bucuria.
Făgăduința pentru înving ător
21. »Învingătorului îi voi da s ă șadă cu Mine pe tronul Meu, dup ă cum și Eu am învins și
M-am așezat cu Tatăl Meu pe tronul S ău.« Tronul este semnul și simbolul autorit ății și
domniei regale. Cum a ajuns Domnul Isus pe tronul T atălui Său, cum a putut El s ă ocupe
împreună cu Tatăl Său acest loc sublim? Nu numai pe baza unui drept int rinsec, care I se cuvine,
ci pe baza vie ții Lui, care a fost caracterizat ă prin răbdare și biruință, și pe baza mor ții Sale
pentru glorificarea Tat ălui. Prin aceasta și nouă ne este arătat clar drumul Înving ătorului.
Exemplul Lui ne încurajeaz ă, și urmele pașilor Lui arată drumul. Plata înving ătorului este aici
fără îndoială măreață, dar ea nu dep ășește nicidecum răsplata învingătorului din Filadelfia. Lui i
se făgăduiește aici, că va fi unit cu Hristos, Fiul Omului, în Împ ărăția Sa. Această Împărăție va fi
atotcuprinzătoare în extinderea ei (Psalmul 72,8; Zaharia 14,9; Psalmul 8,4-6) și va fi guvernat ă
în dreptate (Psalmul 72,1-7; Psalmul 45,7; Isaia 32 ,1). Domnia Lui va fi o domnie ve șnică
(Daniel 4,34; 7,14,27). Ierusalimul ceresc va fi re ședința guvernului ceresc al Împ ărăției
(Apocalipsa 21), Ierusalimul p ământesc va fi capitala Împ ărăției de pe pământ (Ieremia 3,17).
Deci învingătorului din Laodiceea îi este f ăgăduită unirea cu Hristos în Împ ărăția Sa și în slava
Sa. Cu siguran ță aceasta este o plat ă bogată și deplină pentru lupta scurt ă, chiar dacă ea a fost
grea pentru învingerea împrejur ărilor din Laodiceea, împrejur ări care ne înconjoar ă din toate
părțile. Dar această luptă trebuie dusă până la sfârșit.
După aceea urmeaz ă chemarea obi șnuită la ascultare, care încheie a șa cum se cuvine aceste
șapte scrisori deschise.
Cuvânt de încheiere la scrisorile deschise
Scrisorile deschise adresate celor șapte Adunări constituie partea a doua a Apocalipsei, acel
»ce este«. Adunarea a existat în timpul lui Ioan și există până astăzi. Ioan a văzut-o în simboluri
(capitolul 1,20). Dup ă aceea se arată în scrisorile deschise starea l ăuntrică, spirituală și morală a
Bisericii în treptele ei de evolu ție succesive, și parțial concomitente, din istoria ei (capitolul 2 și
3). Schizarea scurt ă a istoriei Biserici în aceste dou ă capitole are valoare inestimabil ă. Este un
har deosebit de mare, s ă poți vedea în lumin ă divină starea Bisericii pe parcursul aproape a 2000
de ani, așa cum o vede El. Ce înv ățături sunt cuprinse în ea pentru noi! Cât de necesar e sunt și
atenționările într-un timp de dec ădere spirituală, de adormire l ăuntrică și slăbire morală! Cât de
înviorătoare și întăritoare sunt făgăduințele cuprinse în ea, într-un timp de sl ăbiciune!
Pentru început scrisorile adresate Adun ărilor s-au aplicat la starea lor local ă, dar această
aplicare limitat ă a lor nu ar fi justificat ă din cauza amploarei și însemnătății înștiințărilor.
Adevărurile și principiile prezentate în ele sunt de mare import anță pentru Biserica
mărturisitoare de pe întreg p ământul. Ele se pot aplica atât la persoane individu ale, cât și la
Adunări în totalitatea lor.
Natura Adun ării, ordinea și disciplinarea în Adunare au fost tema deosebit ă a lucrării
apostolului Pavel. În Faptele Apostolilor Luca desc rie primii treizeci de ani ai istoriei ei,
Apocalipsa – Walter Scott
77 începând din ziua cincizecimii și până la întemnițarea apostolului Pavel în Roma. Vizionarului
din Patmos i-a fost d ăruit să prezinte istoria Bisericii de la sfâr șitul timpului apostolilor și până la
lepădarea ei de către Domnul.
Evenimentele viitoare
Introducere în partea a treia a Apocalipsei
Folosirea înștiințărilor profetice
Partea profetic ă a cărții Apocalipsa începe cu capitolul 4 și se termină cu capitolul 22,5.
Această a treia parte a c ărții conține comunicări cu privire la lucrurile »care au s ă vină«.
Evenimentele profetice nu încep îns ă înainte de capitolul 6. Evenimentele din cer, pe c are le
vedem în capitolele 4 și 5, poartă clar caracterul unei introduceri la prima serie de judecăți, care
sunt descrise în capitolul 6. – În toate timpurile a existat lupta dintre bine și rău, între lumină și
întuneric, și aceste principii au fost și sunt susținute de puteri, care de asemenea sunt în conflict
unele cu altele, și anume între Duhul lui Dumnezeu și Satan. De aceea noi putem în țelege ușor,
pentru ce anumi ți comentatori v ăd o împlinire par țială a cuvântului profetic deja în timpul actual
și în timpul trecut. Dar cu toate c ă noi trebuie să recunoaștem, că se pot recunoa ște anumite
asemănări între evenimentele actuale, evenimentele trecute și evenimentele din partea profetic ă a
cărții Apocalipsa, trebuie totu și să insistăm asupra faptului c ă profețiile își vor avea împlinirea
lor deplină abia în timpul necazului de cel pu țin șapte ani, care va veni. Aplicarea în științărilor
profetice la viitor este f ără îndoială corectă. O aplicare la trecut se bazeaz ă întotdeauna mai mult
sau mai puțin pe presupuneri, și în cele mai multe cazuri nici m ăcar doi susținătorii ale lor nu
sunt de aceeași părere. Acest fel de interpretare este cu adev ărat de nejustificat. Prin aceasta
istoria ar fi f ăcută interpretul profe ției. Ar trebui s ă se presupună, că unul sau altul din
evenimentele care au avut deja loc este amintit în legătură cu pecețile, trâmbițele sau potirele,
ceea ce nu este nicidecum adev ărat. Mai avem și alte două obiecții împotriva părerii că profețiile
din această carte se referă la evenimente din trecut, sau din prezent. În prim ul rând sunt mul ți
copii ai lui Dumnezeu s ăraci și necitiți, și pentru ei ar fi practic imposibil s ă înțeleagă profețiile,
dacă pentru aceasta ar fi necesare cuno ștințe de istorie; în al doilea rând, profe țiile și-ar pierde
prin aceasta însemn ătatea și puterea lor moral ă pentru suflet.
Răpirea sfinților înainte de pornirea judec ăților
Între sfârșitul capitolului 3 și începutul capitolului 4, deci între partea a doua și partea a treia a
cărții, învingătorii sunt răpiți și mulțimea necredincio șilor este »vărsată din gura Lui«; vizionarul
nu amintește aceste evenimente, dar el le presupune. Apostolu l Pavel, dimpotriv ă, a scris,
potrivit cu descoperirile care i-au fost f ăcute, cu multe detalii remarcabile despre învierea și
răpirea sfinților Vechiului Testament și Noului Testament (1 Tesaloniceni 4,15-17). Red ăm trei
exemple incontestabile, c ă sfinții vii și sfinții care au adormit în Domnul vor fi lua ți înainte de
începerea părții profetice a Apocalipsei.
1. În timpul judec ăților, care sunt descrise în cartea Apocalipsei, Adu narea nu mai este pe
pământ. Aceste judec ății lovesc mul țimea Iudeilor și păgânilor, dar nu lovesc Adunarea.
Cuvântul Adunarea sau Adun ările apare de aproximativ 20 de ori în primele trei capitole, dar în
capitolele care urmeaz ă Adunarea nu este nici numit ă și nici nu se fac referiri la ea pân ă în
capitolul 22,16; acest loc corespunde desigur obser vațiilor finale, în care Duhul lui Dumnezeu S-
Apocalipsa – Walter Scott
78 a reîntors la situa ția prezentă, și el nu mai apar ține nicidecum viziunilor despre lucrurile viitoare.
Din faptul că de la capitolul 4 și până la capitolul 22,5 Adunarea nu mai este v ăzută pe pământ,
trebuie să tragem concluzia, c ă ea se află în cer. Unde ar putea ea s ă fie de altfel?
2. Cele trei p ărți ale Apocalipsei nu se suprapun, evenimentele desc rise în ele nu au loc
concomitent. Con ținutul textului din capitolul 1,19 este, ca s ă spun așa, simplitatea îns ăși. »Scrie
dar lucrurile, pe care le-ai v ăzut«, aceasta este apari ția lui Isus Hristos, pe care vizionarul a
privit-o mai înainte; »lucrurile care sunt«, în științările făcute celor șapte Adunări și înștiințările
despre cele șapte Adunări, care existau în timpul acela; » și cele care au s ă vină după ele«, deci
atunci când Adunarea a fost deja r ăpită și se hotărăște problema guvern ării asupra lumii. Duhul
Sfânt Însuși a stabilit prin aceasta cele trei p ărți ale cărții, care se ocup ă cu trecutul, cu prezentul
și cu viitorul. Cuvintele »cele care au s ă vină după ele« arată clar, că »ceea ce este« trebuie s ă fie
terminat. Conținuturile celor trei p ărți ale cărții sunt succesive. Partea a treia începe în capitol ul
4,1 cu cuvintele »î ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri«. Domnul voia s ă-i arate
lui Ioan după acestea , deci după ce El S-a ocupat cu Adun ările de pe pământ, istoria
evenimentelor și a lucrurilor viitoare. Un șir de evenimente urmeaz ă după altul.
3. În capitolul 4, și după capitolul 4, toat ă situația este schimbat ă. Vizionarul nu mai vede și nu
mai aude pe Domnul în mijlocul celor șapte sfeșnice, sau al Adun ărilor, ci el vede tronul din cer.
O realitate mare de o importan ță deosebită pentru înțelegerea cărții este, că sfinții lui Dumnezeu
în capitolul 4 și după aceea permanent pân ă la capitolul 19 sunt v ăzuți în cer. În capitolul 19,14
citim, că ei Îl urmează pe Domnul, când El va veni din cer să facă judecata lumii. În timpul
judecăților, și chiar înainte de ele, totalitatea sfin ților cerești este văzută în cer. Cum au ajuns ei
acolo? Singura și cea mai mul țumitoare explica ție este, că a avut loc răpirea conform cu 1
Tesaloniceni 4. Acest eveniment încheie inevitabil preocuparea Domnului cu Biserica pe p ământ
și cu aceasta a »ceea ce este«. Dup ă aceea urmeaz ă trecerea la situa ția nouă, profetică, al cărei
simbol exact este tronul din cer. Toate acestea sun t simple și logic și ni se pare ca și cum ar fi
gravat pe suprafa ță.
Apocalipsa – Walter Scott
79 Capitolul 4
Tronul Celui ve șnic
Situația complet schimbat ă
1. »După acestea am văzut: și iată o ușă era deschisă în cer, și glasul dintâi, ca de trâmbi ță,
pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: „Suie- te aici și îți voi arăta cele ce trebuie s ă
aibă loc după acestea.”« Vedem aici o situa ție complet schimbat ă. Vizionarul a fost mutat de pe
pământ în cer: »Suie-te aici.« Capitolele 2 și 3 tratează istoria Bisericii pe p ământ. Capitolele 4 și
5 descriu evenimente și acțiuni din cer de o m ăreție incomparabil ă. Istoria Bisericii sau Adun ării
a fost scrisă, învingătorii au fost răpiți în văzduh, ca să fie la Domnul, și mulțimea vinovată, care
avea numai o m ărturisire creștină, a fost »vărsată din gura Lui«. În felul acesta r ăpirea Adunării
face oarecum loc evenimentelor profe ției, pentru ca acestea s ă poată ocupa spațiul rezervat lor.
Cuvintele »după acestea« marchează un început nou. Diversele st ări ale Adunărilor de pe
pământ aparțin trecutului. Acum scene și viziuni profetice trebuie s ă preocupe aten ția
vizionarului. Cuvintele »dup ă acestea« vestesc nu numai șirul de viziuni, ci și evenimentele, care
se leagă în succesiune natural ă.
1. »O ușă era deschisă în cer.« Prin aceasta se arat ă, că trebuie mers în cer, pentru a în țelege
profeția. Acolo este locul unde se g ăsesc izvoarele binelui, unde în hot ărârile lui Dumnezeu sunt
stabilite deja st ările viitoare ale fericirii de o mie de ani și ale fericirii ve șnice și de asemenea de
unde vin judec ățile prealabile. U șa, care era deschis ă în cer, a dat posibilitate vizionarului s ă
intre. »Cerul deschis« va permite sfin ților, să vină din cer urmând pe Domnul (Apocalipsa 19,11-
14).
1. »Glasul dintâi.« Prin aceasta nu se în țelege primul glas, dintr-o serie de mai multe glasu ri, ci
este glasul Domnului, pe care vizionarul l-a auzit deja în capitolul 1,10. Acest glas »ca de
trâmbiță« se adresează din nou lui Ioan, dar acum nu de pe p ământ, ci din cer. El îl cheam ă de pe
pământ să vină în cer. Acum urmeaz ă să se reveleze evenimente din cer, și acestea pot fi v ăzute
numai acolo. Punctul de plecare al profe ției este cerul și de aceea vizionarul trebuie s ă își aibă
locul în cer, dac ă vrea să înțeleagă corect viziunile profetice, care se vor desf ășura acum înaintea
ochilor lui. Planul profetic a fost întocmit în cer , și numai acolo, departe, deasupra norilor și ceții
pământului și a altercațiilor, a invidiei și mândriei oamenilor, putem s ă înțelegem gândurile lui
Dumnezeu cu privire la viitor. Aceast ă învățătură morală este foarte important ă pentru fiecare
slujitor al lui Dumnezeu.
Înzestrarea vizionarului cu destoinicie moral ă; tronul și Cel ce șade pe el
2.-3. »Îndată am fost în Duh; și iată, un tron era a șezat în cer și pe tron ședea Cineva. Și
Cel care ședea era asemenea unei pietre de iaspis și de sardiu la înf ățișare; și de jur-
împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smara ldului la vedere.« Solicitarea divin ă
»Suie-te aici« nu suport ă amânare. » Îndată am fost în Duh.« Contemplarea lui Hristos ca Fiu a l
Omului (capitolul 1) în slav ă supranaturală în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur, era prea
copleșitoare pentru ochii unui muritor. Vizionarul se afl a în momentul acela sub deplina
călăuzire a Duhului. El tr ăia și se mișca într-o altă stare de conștiență, el era »în Duh« (capitolul
1,10). Dar aceast ă stare nu putea s ă fie simplu prelungit ă; ea a trecut. Acum erau de confirmat și
de scris viziuni noi, orientate spre viitor, și astfel vizionarul, în deplin ă concordanță cu caracterul
lor serios, a devenit din nou vasul puterii Duhului : »Îndată am fost în Duh .« Lipsa articolului în
textul din limba greac ă pentru cuvântul »Duh« arat ă că este vorba de o stare caracteristic ă.
Viziuni despre lucruri cere ști au fost confirmate și de anumite alte persoane de pe p ământ, dar
Apocalipsa – Walter Scott
80 acest profet privilegiat al Noului Testament a avut dreptul să vadă viziuni direct din cer. Numai
lui Ioan i-au fost adresate cuvintele »Suie-te aici .« Destoinicia moral ă a vizionarului, ca s ă vadă
și să înțeleagă evenimente profetice de viitor, nu era în el însu și, ci într-o putere din afara
domeniului natural. Duhul a luat înc ă o dată în stăpânire vasul omenesc. Ioan tr ăia în acest timp
într-o altă stare și într-un alt domeniu, în care sl ăbiciunea omeneasc ă nu are nicio importan ță.
Duhul l-a umplut și l-a condus pe deplin.
2. »Și iată, un tron era a șezat în cer.« Acesta a fost primul lucru, pe care vizionarul l-a privit în
această vedenie nouă. Tronul este punctul central al acestei scene cere ști. El este semnul și
simbolul domniei atotcuprinz ătoare a lui Dumnezeu și el »era așezat în cer«. Prin cuvântul
»așezat« se accentueaz ă rezistența invincibilă a acestei domnii, și prin cuvântul »cer« este stabilit
exact și clar locul unde este re ședința puterii împărătești. Cât de mare este diferen ța față de
tronurile de pe p ământ, care se clatin ă! Aici, chiar de la început, se arat ă clar, că DOMNUL
domnește. Tronul Său este totodată siguranța și tăria noastră. El este punctul central sublim al
universului întreg și totodată arvuna că Cuvântul puterii D OMNULUI va impune ascultare oric ărei
ființe create. El este simbolul ordinii, domniei și autorității. Tronul, care st ă neclintit în cer, st ă în
opoziție cu instabilitatea tuturor regimurilor p ământești.
2.-3. »Și pe tron ședea Cineva. Și Cel care ședea era asemenea unei pietre de iaspis și de
sardiu la înfățișare.« Cel ce stă pe tron nu este numit cu Nume, ci este descris cu simboluri
generale, dar semnificative. Cele dou ă pietre prețioase, amintite aici, iaspisul și sardiul, oferă
într-o oarecare m ăsură o reflectare a slavei și maiestății lui Dumnezeu. Desigur, slava
caracteristică Lui nu o pot descrie nici cele mai sublime lucruri din creație. Dumnezeu, »pe care
nici un ochi omenesc nu L-a v ăzut, și pe care nici nu-L poate vedea«, locuie ște într-o lumin ă, de
care nu te poți apropia (1 Timotei 6,16). Dar ce poate fi prezent at simbolic prin lucrurile create,
aceasta va fi revelat. Iaspisul și sardiul sunt enumerate în cele 12 pietre pre țioase, care
împodobeau pieptarul marelui preot (Exod 28,17-20), prima fiind sardonixul (sau: sardiu) și
ultima fiind iaspisul; ele sunt numite și printre pietrele care descriu m ăreția împăratului simbolic
din Tir (Ezechiel 28,13), în primul rând este numit iarăși sardiu, iar iaspis este a șasea piatră.
Aceste pietre pre țioase le regăsim apoi la descrierea ora șului sfânt, a Ierusalimului, în slava și
domnia lui peste p ământ în timpul Împ ărăției de o mie de ani (Apocalipsa 21,19-20), iaspis p e
primul loc și sardiu pe locul șase. Este fără însemnătate, că în aceste trei enumer ări de pietre
prețioase, care reflect ă ceva din Dumnezeu, mai întâi în leg ătură cu harul Său, apoi în legătură cu
creaturile Sale și în cele din urm ă cu slava Împărăției, se schimbă ordinea lor? Este o simpl ă
întâmplare, sau este m ărturia, că la baza înștiințărilor inspirate este un anumit plan? Desigur,
ultima este adev ărată. Strălucirea scânteietoare a iaspisului17 și roșul aprins al sardiului sunt un
tablou al slavei și strălucirii radiante a lui Dumnezeu, în m ăsura în care aceasta este posibil s ă fie
văzută. Gloria lui Dumnezeu, a șa cum este ea v ăzută simbolic în piatra de iaspis, este și
strălucirea (Apocalipsa 21,11), siguran ța (Apocalipsa 21,18) și prima temelie (Apocalipsa 21,19)
a Adunării, a Miresei, când în viitor ea, ca ora șul sfânt, va fi re ședința guvernării cerești în
timpul Împărăției de o mie de ani.
3. »Și de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, aseme nea smaraldului la vedere.«
Tronul în mărimea și măreția lui este corespunz ător Domnului domnilor. Curcubeul care îl
înconjoară mărturisește de faptul, c ă Dumnezeu în practicarea suveranit ății Sale absolute și a
puterii Sale dominante Î și amintește totuși în har de leg ământul pe care l-a f ăcut cu creaturile
Sale. Pentru to ți cei din cer acesta este un semn al faptului, c ă Dumnezeu se bucur ă să lase
bunătatea să domine.
Curcubeul complet, neîntrerupt, din jurul tronul ui vestește adevărul permanent al cuvântului:
»Bunătatea lui dureaz ă veșnic.« Curcubeul a șezat în nori, cu culorile sale și frumusețea sa, este
semnul legământului lui Dumnezeu cu p ământul (Geneza 9,9-17). Aproape niciodat ă el nu se
vede ca un cerc închis, de cele mai multe ori numai parțial sau jumătate de cerc. El este o
17 Prin iaspisul din cartea Apocalipsa se în țelege probabil diamantul, la care se potrive ște în totalitate descrierea din
cartea Apocalipsa 21,11. Piatra denumit ă astăzi iaspis este o piatr ă semi-prețioasă opacă de o valoare relativ mic ă.
Apocalipsa – Walter Scott
81 învățătură vizibilă din partea lui Dumnezeu pentru toat ă omenirea, un semn public, atârnat în cer,
pentru ca toți să vadă și să învețe, că Dumnezeu este bun – o lec ție de la Dumnezeu și despre
Dumnezeu dat ă oamenilor. La ultima amintire a curcubeului, acest a se vede pe capul Domnului,
când cu putere Î și dovedește dreptul asupra p ământului. El va cur ăți locul murdărit cu mătura
nimicirii, dar chiar și atunci apare iar ăși vechiul semn stabilit cu privire la bun ătatea lui
Dumnezeu (Apocalipsa 10,1). Curcubeul ceresc de jur -împrejurul tronului este »asemenea
smaraldului la vedere«. În locul culorilor diferite , cu care suntem obi șnuiți la privirea
curcubeului, el are culoarea acestei pietre pre țioase. Verdele pl ăcut, culoarea proprie lumii
plantelor și singura culoare care niciodat ă nu obosește ochiul, este deci culoarea aleas ă pentru
acest curcubeu. Sfin ții glorificați vor avea permanent întregul curcubeu înaintea och ilor lor, pe
care nu vor obosi niciodat ă să-l privească, și prin aceasta aducerea aminte de harul lui Dumneze u
pentru pământ, chiar și atunci când El este gata s ă judece pe oameni.
Autoritatea regal ă a celor mântui ți
4. »Și de jur-împrejurul tronului erau dou ăzeci și patru de tronuri, și pe tronuri ședeau
douăzeci și patru de bătrâni îmbrăcați în haine albe; și pe capetele lor erau cununi de aur.«
Tronurile și cununile arată spre o ceată a sfinților mântuiți și glorificați în cer, care au fost f ăcuți
o împărăție. Este clar, că ei vor ocupa acest loc nu înainte ci dup ă învierea sau transformarea lor
(1 Corinteni 15,23). Ideea c ă aceștia ar fi duhuri , care vor sta acolo îmbr ăcați și încununați, este
nepotrivită și complet străină Sfintei Scripturi. De jur-împrejurul tronului m ăreț din cer, ale cărui
dimensiuni nu sunt date, sunt dou ăzeci și patru de tronuri, a c ăror înfățișare și tărie descinde și
este păstrată din cea a tronului Celui ve șnic.
Cei douăzeci și patru de bătrâni18 reprezintă totalitatea celor mântui ți, care atunci vor fi în cer.
Ei joacă un rol deosebit în evenimentele despre care se rel atează în capitolele de la capitolul 4 la
capitolul 19. Pentru ultima dat ă ei sunt amintiți în capitolul 19,4. B ătrânii sunt clar diferen țiați de
ființele vii și de îngeri. În capitolul 5 vedem o activitate dife rită a bătrânilor și a îngerilor, așa că
este imposibil s ă-i considerăm a fi una și aceeași ființă; în versetul 11 sunt numite cele trei grupe,
îngeri, ființe vii și bătrâni, una lângă alta. Bătrânii cântă (capitolul 5,9), îngerii vorbesc (capitolul
5,12). Îngerii nu sunt niciodat ă numărați (Evrei 12,22), num ărul bătrânilor ne este f ăcut
cunoscut. De cinci ori este numit num ărul lor simbolic de dou ăzeci și patru. Despre îngeri nu se
spune niciodat ă, că ei au fost încununa ți, sau că vor fi încununa ți, dar despre b ătrâni se spune
aceasta. Cântarea de laud ă comună din cer, cu harfe și cântare, pare s ă fie misiunea specific ă
bătrânilor. O pricepere dat ă de Dumnezeu, în mod deosebit pentru teme și obiecte care stau în
legătură cu mântuirea, se g ăsește la bătrâni, și nu la îngeri. De aceea în b ătrâni vedem ceata
nenumărabilă a sfinților mântuiți, înviați, transformați și răpiți »ca să întâmpine pe Domnul în
văzduh« (1 Tesaloniceni 4,17). Tronurile și cununile lor vorbesc despre demnitatea lor
împărătească, harfele și cântarea arat ă bucuria lor în aducerea adorării, în timp ce hainele lor
albe și potirele de aur arat ă caracterul lor preoțesc și o activitate preo țească. De ce sunt dou ăzeci
și patru de bătrâni? După însemnătatea acestui num ăr trebuie căutat în 1 Cronici 24 și 25. Acolo
David a împărțit pe preoți, prin tragere la sor ți, în douăzeci și patru de grupe sau compartimente,
care făceau slujba la rând (Luca 1,5,8,9). B ătrânul sau capul fiec ărei grupe stătea reprezentativ
pentru toată preoția levitică. În felul acesta erau acolo dou ăzeci și patru de căpetenii ale preo ților
18 Bătrânii sunt aminti ți de douăsprezece ori în cartea Apocalipsa. Diferitele ac țiuni și slujbe, la care ei iau parte sau
pe care le fac, arat ă suficient că ei reprezintă pe sfinții mântuiți și glorificați. Ei stau pe tronuri, ei cad cu fa ța la
pământ și adoră, unul din ei mângâie pe vizionarul care plânge și îi face cunoscut gândurile lui Dumnezeu, ei sunt
cei mai apropia ți de tron și de Miel, ei au harfe și potire de aur pline cu t ămâie, ei cântă (ceea ce nu se spune
niciodată despre îngeri), unul din ei d ă o explicație foarte clară cu privire la cei mântui ți de pe pământ, ei pream ăresc
adorând triumful lui Dumnezeu cu privire la Împ ărăție și la veșnicie, ei rostesc »Amin, Aleluia!« al lor cu privir e la
judecarea curvei, care a stricat p ământul. Cuvântul b ătrâni apare în urm ătoarele locuri: Apocalipsa 4,4,10;
5,5,6,8,11,14; 7,11,13; 11,16; 14,3; 19,4.
Apocalipsa – Walter Scott
82 și un mare preot. Slujba lor felurit ă corespundea activit ății bătrânilor din cer, c ăci și templul (ca
și cortul din pustie) în structura lui, cu uneltele și obiectele lui, precum și slujbele care se f ăceau,
era rânduit conform lucrurilor din ceruri. Copiii l ui Dumnezeu sunt numi ți »o preoție sfântă« și
»o preoție împărătească« (1 Petru 2,5,9), și noi putem să-i vedem aici îndeplinind amândou ă
activitățile.
Hainele albe arat ă curăția și caracterul preo țesc al bătrânilor, cununile de aur de pe capetele lor
arată demnitatea împ ărătească. Fiecare mântuit și sfânt răpit la cer va purta aceast ă cunună. Nu
este nicidecum o cunun ă deosebită, care va fi dat ă numai unora, ci ea las ă să se recunoască
demnitatea împ ărătească și autoritatea pe care o vor primi deopotriv ă toți sfinții cerești.
Tronul ca punct central al tuturor ac țiunilor
5.-6. »Și din tron ieșeau fulgere și glasuri și tunete; și iată șapte făclii de foc, arzând
înaintea tronului, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu; și înaintea tronului era ca
o mare de sticl ă, asemenea cristalului; și în mijlocul tronului și în jurul tronului, patru
făpturi vii, pline de ochi pe dinainte și pe dinapoi.« După ce am văzut relația sfinților cu
tronul, pe care îl înconjurau, precum și autoritatea lor împ ărătească, care descindea din tron și era
dependentă de tron, ne este prezentat detaliat tronul și acțiunile, care porneau de la tron. De pe
tron, și nu din tron, pleac ă prevestitorii judec ăților care vor veni: »fulgere și glasuri și tunete«. S-
a spus deja, că aproape la nimic nu se face aluzie în cartea Apoca lipsa, care să nu se găsească în
Biblie. Putem ad ăuga, că autorul Apocalipsei presupune c ă cititorului îi sunt suficient de bine
cunoscute celelalte p ărți ale Sfintei Scripturi, și fiecare din simbolurile numeroase din aceast ă
carte poate fi explicat și înțeles, dacă se ține seama de folosirea lui în una sau alta din p ărțile
Sfintei Scripturi. În niciun caz s ă nu se caute explicarea unei p ărți oarecare a cărții Apocalipsa în
afara Bibliei. În țelesul unui simbol trebuie c ăutat numai în Biblie. Anun țarea întreită a judecății,
care va veni în curând, prin fulgere, glasuri și tunete, este în mare m ăsură potrivită să producă
groază în inimile oamenilor vinova ți de pe pământ. Tronul este gata s ă se impună prin putere.
Dumnezeu este gata, ca în perioada de timp cuprins ă între răpirea sfinților cerești și revenirea lor
viitoare din cer, s ă aducă judecata asupra nedrept ății evidente, egoiste, practicate pe p ământ.
Acești prevestitori ai judec ății sunt indicii de aten ționare cu privire la puterea Sa judec ătorească
(Psalmul 29,3-5). În leg ătură cu vestirea Legii pe Muntele Sinai se folosesc ace leași semne, și
altele pe lângă acestea (Exod 19,16-19; 20,18). Impresia, pe care ele au creat-o asupra poporului,
este descrisă prin cuvintele: » și tot poporul din tab ără a fost apucat de spaim ă« (Exod 19,16). Cu
cât mai îngrozitoare trebuie s ă se arate aceste semne ale mâniei divine în domeniu l mult mai larg,
în care răul se arată clar sub domnia lui Satan!
5. »Și șapte făclii de foc ardeau înaintea tronului.« Cele șapte făclii de foc arat ă plinătatea și
desăvârșirea Duhului în ac țiunea guvernării divine. Duhul nu este v ăzut aici în lucrarea Sa pentru
mântuirea oamenilor prin predicarea Evangheliei, și nici prin lucrarea Sa diferit ă în mijlocul
Adunării, ci în deplina Sa armonie a Fiin ței și lucrării Sale cu tronul însu și. Tot ce nu se
potrivește curăției desăvârșite a tronului, trebuie judecat; de aceea Duhul est e văzut aici în
legătură cu caracterul drept ății absolute a tronului. Aceste șapte făclii de foc vor cerceta totul și
vor aduce la lumin ă ce este în opozi ție cu natura sfânt ă a lui Dumnezeu (compar ă capitolul 1,4 și
Isaia 11,2).
6. »Și înaintea tronului era ca o mare de sticl ă, asemenea cristalului.« Unele lucruri, al c ăror
scop și înțelesul lor simbolic ne este prezentat de Vechiul Te stament, le găsim și în Apocalipsa.
Aici este o aluzie la ligheanul din cortul întâlnir ii (Exod 30,18-21) și mult mai clar o aluzie la
marea turnată din Templu (1 Împ ărați 7,23-26); ambele erau destinate pentru sp ălarea preoților.
Marea de sticlă arată o stare permanent ă de sfințenie, la curăția interioară și exterioară, așa că nu
mai este necesar ă spălarea. Locul »înaintea tronului« arat ă, că această curăție corespunde
caracterului sfânt al tronului însu și. Clarității și frumuseții locului sfânt și a celor ce au loc
Apocalipsa – Walter Scott
83 înaintea tronului corespunde și marea »asemenea cristalului«. Cele dou ă simboluri, sticl ă și
cristal, sunt înrudite, dar nu sunt acela și lucru. Sticla este fabricat ă, un cristal este în general un
produs al naturii. Astfel sticla arat ă o stare consolidat ă a curăției, în timp ce cuvântul cristal
arată, că această stare corespunde naturii sfinte a lui Dumnezeu. De simbolul cristalului este
legat gândul referitor la slava divin ă (Ezechiel 1,22; Apocalipsa 21,11; 22,1). Marea de sticlă
mai este amintit ă încă o dată în capitolul 15,2, dar acolo »amestecat ă cu foc«, ceea ce arat ă proba
fierbinte de foc, din care au ie șit martirii. Acolo înving ătorii stau pe marea de sticl ă; aici nu se
spune că cineva ar sta pe ea.
6. »Și în mijlocul tronului și în jurul tronului, patru f ăpturi vii, pline de ochi pe dinainte și
pe dinapoi.« Vizionarul descrie acum o clas ă deosebită de ființe; ele sunt numite fiin țe vii și se
deosebesc de b ătrâni și de îngeri. Ele sunt mai strâns legate de tron, de cât sunt bătrânii sau
îngerii.
Locul lor »în mijlocul tronului« arat ă, că ele sunt oarecum p ărți componente ale tronului,
cuvintele »de jur-împrejurul tronului« arat ă că ele sunt în afara tronului, dar stau în leg ătură cu
tronul. Aceasta înseamn ă, că ființele vii pot fi privite sub dou ă aspecte: sau de nedesp ărțit legate
de puterea judec ătorească a lui Dumnezeu, sau desp ărțite de ea, dar stând într-o strâns ă legătură
cu ea. Prin cuvintele »pline de ochi pe dinainte și pe dinapoi« se constat ă că ele posedă
capacitatea recunoa șterii și înțelegerii nemijlocite precum și priceperea și capacitatea de judecat ă
spirituală.
Ființele vii și adorarea adus ă de ele
7.-8. »Și cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; și cea de-a doua f ăptură vie, asemenea
unui vițel; și cea de-a treia f ăptură vie, având fa ța ca de om; și cea de-a patra f ăptură vie,
asemenea unui vultur zburând. Și cele patru f ăpturi vii, fiecare din ele având câte șase
aripi, erau pline de ochi de jur-împrejur și pe dinăuntru; și zi și noapte nu încetau
spunând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era și care
este și care vine!”« De ce sunt patru fiin țe vii? Deoarece ele reprezint ă simbolic însu șirile și
caracteristicile lui Dumnezeu, care se arat ă și acționează în acțiunea Sa judec ătorească cu
oamenii și cu pământul . Numărul patru este caracteristic pentru om, pentru lume și creația
materială în general; el se folose ște când este vorba de tot p ământul. În aceast ă descriere a
ființelor vii sunt numite patru creaturi, care pot fi pr ivite ca și reprezentanți ai creației – în mod
deosebit a lumii animale. Leul este simbolul maiest ății și puterii, vițelul (sau taurul) este
simbolul răbdării și perseverenței, omul este simbolul cercet ării și priceperii, și vulturul este
simbolul repeziciunii în a ac ționa. Însușirile acestor reprezentan ți simbolici sunt îns ă și trăsături
de caracter, care se vor ar ăta foarte clar în exercitarea guvern ării divine și în mod deosebit în
judecățile divine care vor veni. Toat ă scena de sub cer va fi lovit ă de judecată, de aceea apare
aici numărul patru19. În totalitatea celor patru fiin țe vii vedem o prezentare complet ă – desigur
simbolică – a caracteristicilor care vor marca ac țiunea judecătorească a lui Dumnezeu.
Simbolurile sunt derivate de la cele mai reprezenta tive animale, îns ă nu din animalele m ării.
Prima caracteristic ă a tronului lui Dumnezeu, prezentat ă prin leu, este maiestate, t ărie și
atotputernicie (Geneza 49,9; Daniel 7,4; Amos 3,8). Simbolul al doilea este un vi țel (sau taur) și
se referă la lucrarea făcută cu răbdare și acțiunea perseverent ă spre binele altora (1 Împ ărați
9,9,10; Proverbe 14,4). Cea de-a treia fiin ță vie avea înfățișarea unui om, și aceasta arată
19 Numărul trei stă semnificativ în leg ătură cu ceea ce este divin; dup ă cum numărul patru cu ceea ce este omenesc,
cu ceea ce se refer ă la pământ, la lume, la crea ția materială. Găsim o împărțire împătrită a omenirii: na țiuni, seminții,
popoare, limbi (Apocalipsa 7,9); patru anotimpuri; patru prezentări ale Domnului Isus în Evanghelii; patru puncte
cardinale; patru imperii (Daniel 7); patru judec ăți grele ale lui Dumnezeu (Ezechiel 14,21); patru fe mei în arborele
genealogic al lui Isus Hristos (Matei 1); patru p ărți, patru colțuri și patru coarne ale Altarului din fa ță și ale altarului
de aur.
Apocalipsa – Walter Scott
84 cercetare și pricepere (Iov 9,24; Ezra 9,6; Proverbe 17,24). C el de-al patrulea simbol, un vultur
care zboară, reprezintă o privire pătrunzătoare și acțiune rapidă (Deuteronom 28,49; Iov 9,26;
39,27-29; Habacuc 1,8). Aceste caracteristici descr iu împreună caracterul tronului lui Dumnezeu
în relația lui cu pământul. Judecățile vor fi exercitate cu putere, perseveren ță, judecată și
rapiditate . Oameni și îngeri vor fi în acestea uneltele executive ale v oinței neîngrădite a lui
Dumnezeu.
Heruvimii sunt reprezentan ții simbolici ai regimului lui Dumnezeu. De la prima lor amintire
(Geneza 3,24) și până la ultima lor amintire (Evrei 9,5) acesta este gân dul predominant cu privire
la ei.
Diferențele între ființele vii din Ezechiel 1, heruvimii din capitolul 9 și 10 ale aceluia și profet
și ființele vii din Apocalipsa sunt numeroase și interesante. În descrierea f ăcută de profetul
captivității, fiecare din fiin țele vii avea patru fe țe (una din ele ca o fa ță de om) și patru aripi
(Ezechiel 1,6,10). Vizionarul Ioan a v ăzut numai pe cea de-a treia fiin ță vie cu față de om, și
fiecare ființă vie avea șase aripi (Apocalipsa 4,7-8). La Ezechiel ele aveau roți, aici nu au. Acolo
tronul stătea deasupra lor, aici ele sunt în mijlocul tronulu i și de jur-împrejurul tronului. Acolo
erau pline de ochi, » și tot trupul lor și spatele lor și mâinile lor și aripile lor și roțile erau pline de
ochi de jur-împrejur« (Ezechiel 10,12); aici ele su nt »pline de ochi pe dinainte și pe dinapoi«
precum și »pline de ochi de jur-împrejur și pe dinăuntru«. Multe din aceste diferen țe pot fi
explicate prin aceea, c ă profetul Ezechiel descrie în principal judecata pe ste Iuda și Ierusalim, și
deoarece aceast ă judecată trebuia să vină din nord (Babilon), trebuia ca și roțile să se
rostogolească pe pământ, și în felul acesta s ă prezinte desfășurarea judecăților pământești. În
Apocalipsa 4, fiin țele vii nu sunt înc ă văzute în acțiune; ele sunt slujitorii tronului preg ătiți să
acționeze. Acțiunea lor judec ătorească are loc din cer, de aceea au aripi și nu roți. În afară de
aceasta domeniul judec ăților, pe care vizionarul îl are înaintea ochilor, e ste mult mai vast decât
cel numai asupra lui Iuda și a capitalei lui vinovate, Ierusalimul. Tot p ământul va tremura în
curând sub acțiunile judecătorești ale tronului.
Lucrarea heruvimilor st ă în legătură cu gloria revelată a lui Dumnezeu în guvernarea Sa
(Ezechiel 10), lucrarea serafimilor este în mod deo sebit în legătură cu sfințenia lui Dumnezeu, pe
care ei o adeveresc solemn. Fiin țele vii din Apocalipsa unesc în sine caracteristici de ale
heruvimilor și de ale serafimilor. Fiecare din cele patru fiin țe vii avea șase aripi. Și serafimii,
care sunt aminti ți numai în Isaia 6, aveau fiecare șase aripi; cu câte dou ă aripi își acopereau
fețele, picioarele și cu două zburau, ca să poată acționa rapid. Fiin țele vii, pe care le-a v ăzut
profetul Ezechiel, aveau fiecare patru aripi (Ezech iel 1,6). Numărul patru apare des în acest
capitol, deoarece este în leg ătură cu guvernarea lui Dumnezeu pe p ământ. Cele șase aripi ale
ființelor vii din cartea Apocalipsa arat ă o lucrare, care dep ășește forțele naturale, deci o lucrare
supranaturală.
8. »Pline de ochi de jur-împrejur și pe dinăuntru.« Faptul că ele sunt pline de ochi și pe
dinăuntru arată capacitatea unei în țelegeri lăuntrice, spirituale, a principiilor și acțiunilor lui
Dumnezeu în guvernarea Sa. În versetul 6 se spune c ă ele sunt »pline de ochi pe dinainte și pe
dinapoi«. În aceasta este o referire la faptul c ă ființele vii observă atât viitorul cât și trecutul.
8. »Și zi și noapte nu încetau spunând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt e ste Domnul Dumnezeu, Cel
Atotputernic, care era și care este și care vine!”« După ce vizionarul a descris fiin țele vii, el
vorbește acum despre adorarea, pe care ele o aduceau. În această activitate binecuvântat ă și
fericită nu există oboseală, »zi și noapte nu încetau«. În slujba lor nu exist ă nedesăvârșire, ele
adoră fără slăbiciune și neobosite. Ele spun neîncetat: »Sfânt, Sfânt, Sfâ nt este Domnul
Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era și care este și care vine!« Observ ăm aici, că ființele vii se
aseamănă sub două aspecte cu serafimii, în num ărul aripilor lor și în adorarea întreit ă (Isaia 6,3).
Lucrarea mâinilor Sale laud ă pe Dumnezeu, dar mai clar acest »sfânt, sfânt, sfâ nt« depune
mărturie, despre ce este El în Sine Însu și, despre natura Sa des ăvârșit de sfântă. Titlurile reunite
aici ale Dumnezeirii și adevărurile legate de fiecare titlu în parte sunt pream ărite și înălțate
neîncetat. Acelea și ființe puternice, care execut ă poruncile drepte ale tronului (Isaia 6), Îl
Apocalipsa – Walter Scott
85 preamăresc aici pe El în tr ăsăturile Lui divine. Fiin țele vii, care ele în șile reprezintă simbolic
caracteristicile diferite prezentate mai înainte, » dădeau glorie și onoare și mulțumire Celui care
stă pe tron, care este viu în vecii vecilor.«
Titlurile divine sunt Iehova (Domn), Cel ve șnic; Dumnezeu , titlul care exprim ă relația Sa cu
creația și Dumnezeirea Sa absolut ă; Cel Atotputernic, titlul care arat ă harul Său și puterea Sa și
izvoarele Sale de ajutor, care nu seac ă niciodată. În afară de aceasta Dumnezeu este glorificat ca
Dumnezeul tuturor veacurilor : »Care era și care este și care vine«. Cu privire la tema sublim ă,
ce este Dumnezeu în Fiin ța Sa și în natura Sa proprie, vrem s ă îndreptăm atenția la capitolul 1,4
și la gândurile referitoare la aceast ă temă, cuprinse în cartea aceasta. Aici cuvintele »care era«,
altfel decât în capitolul 1,4, sunt înaintea expres iei existenței Sale independente și veșnice »care
este«. În felul acesta ador ă cele patru ființe vii pe Dumnezeu.
Bătrânii adoră
9.-11. »Și, când făpturile vii vor da glorie și onoare și mulțumire Celui care st ă pe tron,
care este viu în vecii vecilor, cei dou ăzeci și patru de bătrâni se vor prosterna înaintea Celui
care stă pe tron și se vor închina Celui care este viu în vecii vecil or și vor arunca înaintea
tronului cununile lor, și vor spune: „Vrednic e ști, Domnul nostru și Dumnezeul nostru, s ă
primești gloria și onoarea și puterea, pentru c ă Tu ești Acela care ai creat toate și datorită
voii Tale ele erau și au fost create!”« Fiecare din fiin țele (făpturile) vii este în sine însu și o
prezentare simbolic ă a uneia sau mai multor însu șiri divine, și acum cele patru f ăpturi vii se
unesc, înainte de a începe cu ac țiunile lor de guvernare (capitolul 6), ca s ă aducă Celui ce stă pe
tron gloria și onoarea și mulțumirea, care se cuvin Numelui Lui. A șa cum am văzut, ele certific ă,
prin acel întreit »sfânt«, cur ăția desăvârșită a Ființei Sale. Și preamărirea care urmeaz ă, adusă de
ele (versetul 9), este întreit ă, ca și preamărirea adusă de bătrâni (versetul 11). Oricine ar fi
unealta pentru exercitarea puterii judec ătorești a tronului – al c ărei reprezentant simbolic sunt
aici făpturile vii -, îngeri sau oameni, to ți trebuie să se îndrepte spre El cu putere și plinătate
crescândă. Este important, s ă vedem aceasta aici. Pream ărirea adusă de ființele vii este dovada
pentru aceasta.
Adorarea adus ă de bătrâni are un alt caracter, decât adorarea adus ă de ființele vii. Un semn
caracteristic, care diferen țiază adorarea adus ă de ei de adorarea adus ă de ființele vii, este, c ă
bătrânii se adreseaz ă direct lui Dumnezeu la persoana a doua: »Tu e ști vrednic«. În opozi ție cu
aceasta, ființele vii vorbesc despre Dumnezeu la persoana a treia . Bătrânii adoră ca oameni
mântuiți, ca aceia care au gândul lui Hristos (1 Corinteni 2,16) și pot să înțeleagă gândurile lui
Dumnezeu și să-L cunoască personal în sfin țenia și dragostea Sa. Este adorarea adus ă de oameni,
a căror inimă a fost câștigată de dragostea Sa, care întrece orice pricepere, și a căror conștiință a
fost curățită prin credința în mărturia divină dată sângelui prețios al lui Hristos.
„Sfinții se prosternă înaintea tronului. Ei se pleac ă înaintea locului, pe care El Îl ocup ă în
glorie, Îl adoră în existența Sa nesfârșită și gloria, care le-a fost dat ă lor, o depun înaintea gloriei
Sale proprii, care este mai presus de toate, atribu indu-I toată gloria, de care numai El este
vrednic; cu toate acestea ei Îl caracterizeaz ă corespunzător caracterului, pe care îl poart ă aici
înălțarea gloriei Sale, ca și Creator, datorit ă căruia sunt toate lucrurile. Aceasta r ămâne totdeauna
adevărat, chiar dacă lucrurile sunt trec ătoare.
Cititorul va remarca aici, c ă ființele vii Îl glorific ă și explică cine este El, în timp ce b ătrânii Îi
aduc cu înțelegere adorare. Pretutindeni, unde întâlnim b ătrânii în cartea Apocalipsa, ei dau
motivul pentru care ei Îl ador ă. Ei posedă înțelegerea spiritual ă.” (Studii asupra Cuvântului lui
Dumnezeu, JND, pagina 318)
Se observă, că ființele vii Îi aduc glorie, onoare și mulțumire , în timp ce b ătrânii vorbesc
despre glorie, onoare și putere . Observăm în continuare, c ă bătrânii se prostern ă înaintea Lui,
Apocalipsa – Walter Scott
86 înaintea Aceluia pe care ei Îl iubesc și venerează, dar ei își aruncă cununile înaintea tronului în
recunoașterea acestuia (a tronului), de unde le va veni și le va fi păstrată demnitatea lor20.
Motivul ador ării, pe care o aduc b ătrânii, este gloria lui Dumnezeu ca Creator. Ei spu n: »Tu
ești Acela care ai creat toate și datorită voii Tale ele erau și au fost create!« Toate lucrurile exist ă
datorită voii Sale neîngr ădite și datorită plăcerii Sale. El le-a chemat la existen ță. El este
Creatorul tuturor celor create. Adorarea se bazeaz ă pe cunoașterea lui Dumnezeu, pe cunoa șterea
a ceea ce El este în Fiin ța Sa proprie și ca și Creator și susținător al universului. Prima cerin ță de
bază a lui Dumnezeu fa ță de creatura Sa este aceast ă recunoaștere necesară a puterii și gloriei
Sale, prin care au fost create și sunt susținute toate cele din ceruri și de pe pământ, oameni și
îngeri, ființe vii și lucruri fără viață (Romani 1,19-21). Prima realitate, care ne este re velată în
Scripturi, este crea ția, și aceasta este și prima revelație, care este în țeleasă prin credință (Evrei
11,3). – Adorarea din capitolul urm ător se bazează pe mântuirea prin sânge, și de aceea în mod
necesar Mielul este Persoana central ă. Tronul însuși este obiectul distins din acest capitol, Mielul
în legătură cu tronul este tema deosebit ă a capitolului 5.
Capitolul, pe care l-am studiat aici, este deose bit de interesant. Tronul Celui ve șnic este
siguranța, că El guvernează totdeauna universul în concordan ță cu propria Sa natur ă. Acest tron,
care stă în cer pe temelia tare a drept ății veșnice, este garan ția pentru durabilitate și siguranță.
Prin cuvintele din versetul 2 »pe tron ședea Cineva« – numai Unul – se face clar, c ă nu va fi nicio
schimbare pe acest tron, nicio transmitere a puteri i suverane, niciun urma ș, niciun regim
intermediar și nicio înfrângere a domniei. – În acest capitol nu este nicio cântare, nicio apari ție a
Mielului înjunghiat și nicio amintire a sângelui Mielului. Toate acestea sunt caracteristici ale
capitolului urm ător, și deoarece aceste lucruri nu se g ăsesc aici, acest capitol nu este a șa de des
citit, cum este capitolul 5. Dar tronul cu gloriile lui simbolice, cu tot ce îi apar ține și cu tot ce îl
înconjoară, oferă o însemnătate deosebită acestui capitol. Interesele fa ță de el vor cre ște, în
măsura în care este citit și studiat cu mai mare aten ție.
20 Un alt comentator scrie: „Caracterul foarte impres ionant al scenei din capitolul 4 trebuie s ă fie sesizat de fiecare
cititor cu judecat ă. Vizionarul a fost preg ătit corespunzător prin aceste viziuni sublime pentru descoperiril e care
urmează. Nu se poate, ca și duhul cititorului s ă nu fie condus, s ă se ocupe cu interes mare de ele. Nici m ăcar
cititorului neatent nu poate s ă-i scape, cât de asem ănătoare este toată această scenă cu aparițiile introductive ale lui
Dumnezeu din Isaia 6 și Ezechiel 1.”
Apocalipsa – Walter Scott
87 Capitolul 5
Tronul și Mielul înjunghiat
Corelația dintre capitolele 4, 5 și 6
În capitolul anterior a fost prezentat tronul m ăreț și puternic al Celui ve șnic, semnul puterii
suverane a lui Dumnezeu asupra universului întreg. Toate persoanele și obiectele sunt grupate în
jurul tronului, corespunz ător pozițiilor lor diferite. Gândul principal al capitolului este, că
Dumnezeu, ca Suveran neîngr ădit, guvernează asupra întregii crea ții, potrivit cu natura Sa și pe
baza unei drept ăți veșnice. Capitolul 4 nu este o parte a Cuvântului divi n care să trezească în
mod deosebit simpatiile sufletului nostru; este mai degrabă o viziune, care ne înc ătușează în
natura noastră de creaturi. Aceast ă viziune rămâne să existe, scena nu se schimb ă, și gloria nu
este în niciun chip tulburat ă, atunci când în capitolul 5 ne sunt prezentate ade văruri suplimentare.
Între capitolele 4, 5 și 6 există o corelație strânsă. Prima serie de judec ăți este descrisă în
capitolul 6. Cel care ac ționează în acest caz este Mielul, în timp ce tronul, a șa cum am văzut în
capitolul 4, este punctul de pornire al acestor jud ecăți. Aici în capitolul 5 avem deci continuarea
viziunii, pe care vizionarul a privit-o deja, dar c u două particularități suplimentare și bătătoare la
ochi. Acestea sunt cartea pecetluit ă cu șapte peceți și »Mielul ca înjunghiat«. În acest capitol sunt
asociate maiestatea leului și blândețea Mielului; ele sunt unite în El, Singurul care es te vrednic să
poarte această glorie dublă. În felul acesta suntem preg ătiți pentru tema propriu-zis ă a întregii
cărți, judecățile.
Acest sublim capitol 5 este împ ărțit în patru părți. Fiecare parte începe cu cuvintele » și am
văzut« (versetele 1, 2, 6 și 11). Pe scurt, acestea sunt temele: în prima part e cartea, în a doua
parte provocarea, în partea a treia cântarea cea no uă spre lauda Mielului și în partea a patra
adorarea.
Cartea pecetluit ă cu șapte peceți
1. »Și am văzut în mâna dreapt ă a Celui care ședea pe tron o carte, scris ă pe dinăuntru și
pe din afară, pecetluită cu șapte peceți.« Această carte, sau acest sul de carte este – ca toate
celelalte cărți, care vor fi amintite mai târziu – un simbol. Car tea vieții (capitolul 3,5; 13,8; 17,8;
20,12,15) este o list ă cu nume , cărțile faptelor (capitolul 20,12) sunt însemn ările divine cu privire
la toate faptele oamenilor. Cartea, pe care o vede vizionarul aici, conține revelarea deplin ă a
tuturor planurilor și hotărârilor lui Dumnezeu cu privire la lume. Conține derularea
evenimentelor viitoare și ne arată pașii succesivi care sunt necesari s ă aibă loc înainte ca ca s ă
vină momentul când »împ ărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului S ău«
(capitolul 11,15). Dumnezeu vrea și El va introduce din nou pe Întâiul S ău născut în lume, înso țit
de adorarea din partea îngerilor (Evrei 1,6), și această carte pecetluit ă cu șapte peceți dezvăluie
cum va avea loc aceasta. Con ținutul cărții cuprinde perioada de la deschiderea primei pecet e
(capitolul 6,1) și până la sfârșitul domniei de o mie de ani și prin aceasta pân ă la începutul st ării
veșnice (capitolul 11,18). Cartea era pe mâna dreaptă a Celui veșnic – așa este traducerea
textuală. Această poziție a cărții era în deplin ă concordanță cu chemarea pe care o face îngerul
(versetul 2) și însemna în sine o provocare a universului, s ă aducă pe cineva, care era vrednic s ă
se apropie de locul onoarei cople șitoare (Psalmul 110,1; Efeseni 1,20) și să ia cartea.
Cartea era »scris ă pe dinăuntru și pe din afară« și prin aceasta se constat ă, că toată hotărârea lui
Dumnezeu cu privire la aceast ă lume este cuprins ă în cartea aceasta și că nu vor mai fi alte
descoperiri ale planului lui Dumnezeu. Deci cartea aceasta era complet scris ă și încheiată
(compară cu Ezechiel 2,10). Ea era și »pecetluită cu șapte peceți«. Fiecare pecete încuia o
anumită parte a cărții, de aceea con ținuturile sunt prezentate succesiv, în ordinea în c are pecețile
Apocalipsa – Walter Scott
88 erau deschise. Dar înainte de deschiderea pece ților de către Miel, întreg con ținutul cărții a rămas
total ascuns fa ță de oameni și față de îngeri. Cele șapte peceți (sau sigilii) exprim ă desăvârșirea
cu care au rămas încuiate în Sine Însu și hotărârile ascunse ale lui Dumnezeu, pân ă când ele au
fost deschise de Miel. Profetul Daniel a fost somat să pecetluiască cuvintele și cartea până la
vremea sfârșitului (Daniel 12,4), în timp ce vizionarului de pe insula Patmos i s-a spus exact
opusul: »Să nu pecetluiești cuvintele prorociei din cartea aceasta. C ăci vremea este aproape.«
(capitolul 22,10). Revela ția de demult trebuia pecetluit ă, cea de mai târziu, nu. Chiar și Daniel,
care prin multele și vastele revela ții și viziuni, care i-au fost date, era mult mai distin s decât
contemporanii lui, a trebuit s ă recunoască: »Eu am auzit, dar n-am în țeles« (Daniel 12,8-9).
Acum însă, când am ajuns la sfârșitul timpului , nu însă sfârșitul însuși, nu mai este nimic ascuns.
Cartea profetic ă este complet deschis ă. Cartea pecetluit ă cu șapte peceți este deschisă pentru noi,
cu destăinuirea deplină și exactă a viitorului. Profe ția, care odinioar ă era o taină, acum nu mai
este o taină.
Provocarea prin înger
2.-3. »Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „C ine este vrednic s ă deschidă
cartea și să-i rupă pecețile?” Și nimeni în cer, nici pe p ământ, nici sub p ământ nu putea s ă
deschidă cartea, nici s ă se uite în ea.« Atenția tuturor ființelor din univers, dotate cu minte și
intuiție morală, trebuie să fie îndreptată spre cartea situat ă în palma deschis ă a Aceluia, care
ședea pe tron. Îngerii sunt »tari în putere« (Psalmu l 103,20), dar puterea lor este exercitat ă numai
în ascultare imediat ă de voința Creatorului. Fiecare din miriadele de îngeri r ămâne în dependen ță
permanentă de Acela, a c ărui voie o fac cu pl ăcere. Toți îngerii sunt puternici, și totuși există
între ei diferite ranguri și ordine. Sunt îngeri, care au primit un loc deoseb it în rândul îngerilor,
așa cum este Gabriel, Michael și alții21. Vocea puternic ă a unui »înger al puterii Sale« (2
Tesaloniceni 1,7) str ăpunge până la cele mai îndep ărtate margini ale universului și cercetează
cerul , locul locuinței lui Dumnezeu și al oștirilor cerești, pământul , locul locuinței oamenilor, și
ținuturile subpământene , locul celor care s-au desp ărțit și probabil și locul altor fiin țe dotate cu
minte. Aceste trei expresii semnific ă împreună întreg ținutul universului. Glasul acestui înger
ajunge în orice loc și la orice ființă.
2. »Cine este vrednic s ă deschidă cartea și să-i rupă pecețile?« O destoinicie moral ă, care să
accepte aceast ă provocare a îngerului, nu se g ăsea niciunde. În universul întreg, în cele trei
domenii ale crea ției (Filipeni 2,10), nu s-a g ăsit nici unul m ăcar, care ar fi fost îndrept ățit, să
reveleze planurile lui Dumnezeu și să le împlinească. Deschiderea c ărții și ruperea sigiliilor sunt
privite ca activit ăți diferite. Ordinea natural ă ar fi fost, mai întâi s ă se rupă pecețile, ca să se
poată deschide cartea. Provocarea îngerului se îndreapt ă însă aici în primul rând la deschiderea
cărții, ca să reveleze conținutul ei, după aceea la ruperea pece ților, ca să exercite cele revelate, cu
care se începe în capitolul 6. Importan ța morală a acestei acțiuni determină succesiunea.
Provocarea a r ămas un timp fără răspuns. Această misiune cerea o m ărime morală și aptitudini
doveditoare, care nu s-a g ăsit la niciuna din fiin țele create.
21 În Iuda 9 Michael este numit arhanghel; Scriptura nu numește în niciun loc arhangheli la plural. Unii sub-împ art
ceata îngerilor, referindu-se la Efeseni 1,21 și Coloseni 1,16, în urm ătoarele ordine sau clase: tronuri, domnii,
căpetenii (căpetenie: Daniel 10,13,20,21), st ăpâniri, puteri. – Din domeniul supranaturalului int ervin (în mod
normal) în diferite feluri slujitorii invizibili ai voinței divine influen țând, conducând, st ăpânind în evenimentele care
au loc între oameni.
Apocalipsa – Walter Scott
89 Vrednicia Mielului
4.-5. »Și eu plângeam mult, pentru c ă nimeni nu fusese g ăsit vrednic să deschidă cartea,
nici să se uite în ea. Și unul din bătrâni îmi zice „Nu plânge! Iat ă, Leul care este din
seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a învins ca s ă deschidă cartea și cele șapte peceți ale
ei.”« Mâhnirea vizionarului este scoas ă în evidență prin folosirea pronumelui personal eu, cu
care în limba greac ă se arată o accentuare a afirma ției: »Și eu plângeam mult”. Ioan este v ăzut
aici ca reprezentantul acelora care cu privire la » timpul sfârșitului« sau »ultimele zile« au
simțăminte corespunz ătoare. Când el a v ăzut sulul scris pecetluit pe mâna deschis ă a Aceluia
care sta pe tron, sufletul lui a fost profund mi șcat, pentru că în toată creația lui Dumnezeu nu s-a
găsit nimeni vrednic, s ă dezvelească conținutul acestei c ărți și să-l ducă la îndeplinire. Lacrimile
lui Ioan au fost deja caracterizate ca „sl ăbiciune a creaturii”, dar chiar dac ă plânsul este uneori
expresia slăbiciunii, el este totu și și expresia unui sim țământ drept, potrivit lui Dumnezeu. S-a
mai spus de asemenea: „Apocalipsa nu a fost scris ă fără lacrimi, și ea nu poate fi în țeleasă fără
vărsare de lacrimi.” Dar cartea trebuia deschis ă. Și iată – alături de adorarea în forma ei cea mai
înaltă – caracteristica deosebit ă a bătrânilor (reprezentantul celor mântui ți) încununați și
glorificați este cunoașterea intimă a gândurilor lui Dumnezeu, unul din ace ști bătrâni este cel
care mângâie pe vizionarul care plângea, îndreptând u-i privirea spre Unul, care în orice privin ță
era potrivit și îndreptățit să desfășoare planurile lui Dumnezeu și să le îndeplineasc ă până la un
sfârșit triumfător. Cine este Acest Unul? Este Leul din semin ția lui Iuda, rădăcina lui David. Ce a
făcut El? El a învins – prin moartea Sa pe cruce a în vins orice putere spiritual ă a răutății, întreaga
putere a dușmanului. Prin aceasta El are dreptul incontestabil, atât prin Sine Însu și cât și pe baza
a ceea ce a făcut El, să pășească la dreapta Celui ve șnic, să ia cartea și să împlinească planurile
lui Dumnezeu.
Cuvintele »Leul, care este din semin ția lui Iuda« amintesc de cuvintele din Geneza 49,9.
Patriarhul Iacov, aflat pe moarte, abia a putut s ă-și dea seama, atât cât îi era de clar ă privirea
spirituală spre viitor, că profeția lui minunată (Geneza 49,8-10) se referea la venirea viitoare a lui
Mesia, după aproximativ 4000 de ani, care cu o putere irezisti bilă, maiestate și suveranitate va
asigura binecuvântarea lui Israel și a întregului p ământ. În puterea Lui, comparat ă cu a unui leu,
El va nimici orice putere advers ă și totodată pe dărâmăturile ei va instaura domnia Sa asupra
lumii întregi. În El sunt unite vrednicia și puterea. Găsim aici însă un alt titlu al Domnului, El
este »rădăcina lui David« . De ce este numit David, și nu Moise sau Avraam? David este
reprezentantul împărăției, Moise este reprezentantul Legii , Avraam este purt ătorul făgăduințelor.
Aceste două capitole (Apocalipsa 4 și 5) au ca temă principală drepturile și gloriile împărătești
ale lui Hristos. Se vorbe ște des de tronuri și cununi, și acestea sunt cu adev ărat semnificative
pentru această parte din Apocalipsa. Deoarece este vorba de insta urarea Regalit ății și a
Împărăției, amintirea lui David este potrivit ă. Hristos este r ădăcina și sămânța lui David
(capitolul 22,16), în primul rând Dumnezeu, apoi Om . El este rădăcina și lăstarul lui David (Isaia
11,1,10).
Apariția Mielului ca înjunghiat
6.-7. »Și am văzut în mijlocul tronului și al celor patru f ăpturi vii și în mijlocul b ătrânilor,
un Miel stând ca înjunghiat, având șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri
ale lui Dumnezeu trimise pe tot p ământul: și a venit și a luat cartea din mâna dreapt ă a
Celui care ședea pe tron.« Vizionarul a plâns mult. Îns ă bătrânii, căpeteniile preoției cerești,
cunoșteau gândurile lui Dumnezeu și au putut să le facă cunoscut vizionarului. Ceea ce era în
întuneric pentru Ioan, pentru ei era luminos și clar; ceea ce îl îngrijora pe vizionar, împlineau ei
cu bucurie. Unul din b ătrâni a îndreptat privirea vizionarului, care plâng ea, spre El, Cel care pe
lângă maiestatea Sa și puterea Sa invincibil ă, poseda și drepturi personale și drepturi pe care Și
Apocalipsa – Walter Scott
90 le-a câștigat, care Îi dădeau dreptul să descopere și să împlinească planurile lui Dumnezeu. Când
însă Ioan s-a uitat, el a v ăzut un Miel22 în loc de un leu, aparent un tablou al sl ăbiciunii în loc de
maiestate.
În mijlocul scenei cere ști stătea un Miel ca înjunghiat. Cicatricile, pe care uce nicii le-au văzut
odinioară la Cel Înviat (Ioan 20,20,25,27), putea Ioan s ă le identifice la Cel glorificat. Aducerea
aminte de Golgota r ămâne păstrată pentru totdeauna în cer. Noi nu avem nici un fel d e greutăți
pentru faptul c ă semnele de ne șters ale crucii se vor vedea și pe trupul glorificat al Domnului
nostru preaslăvit. Ioan Botez ătorul a fost primul care a ar ătat spre Domnul Isus, când umbla pe
pământ, că El este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1,29,36). Aposto lul Ioan Îl vedea acum în cer în
același caracter. Dar cum s-a schimbat pozi ția Lui! Acolo r ănit și bătut (Isaia 53), aici punctul
central al puterii și slavei cerești. Și cu toate acestea El poart ă și aici pe trupul S ău urmele și
cicatricile crucii.
Faptul că Mielul stătea în mijlocul tronului și al bătrânilor, reprezint ă primul pas pe drumul
primirii moștenirii Sale. El st ătea gata, să primească puterea Lui mare și să-Și înceapă domnia;
așa L-a văzut Ioan. În prezent El șade încă împreună cu Tatăl Său pe tronul Tat ălui (Apocalipsa
3,21) și la dreapta lui Dumnezeu (Psalmul 110,1). Dar vizi onarul a văzut că șederea Lui
răbdătoare s-a terminat. Mielul Se sculase de pe tron și de pe locul de la dreapta și stătea, fiind
gata de a acționa. Starea în picioare arat ă starea de preg ătire pentru a ac ționa, în timp ce șederea
este o stare de lini ște.
6. »Având șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise
pe tot pământul.« Numărul șapte, care vorbe ște despre desăvârșire, apare aici de trei ori. Prin
coarne și ochi se exprim ă simbolic puterea și priceperea și prin cele șapte Duhuri ale lui
Dumnezeu trimise pe tot p ământul se exprim ă caracterul complet al administra ției prin Duhul
Sfânt în guvernarea Sa. Toate acestea sunt a șadar desăvârșite, și toate stau în leg ătură cu
guvernarea pe p ământ. Mielul ca înjunghiat, deci în caracterul S ău de Mântuitor, st ătea gata să
preia aceasta.
După aceea a venit Mielul și a luat cartea de pe mâna dreapt ă a Celui ce ședea pe tron. Ce sl ăvi
și ce drepturi sunt unite în Preaiubitul lui Dumneze u! Maiestatea și puterea leului și blândețea și
spiritul de sacrificiu al Mielului unite cu în țelegerea și puterea desăvârșită – toate acestea sunt
foarte clar și precis prezentate în Persoana minunat ă, pe care vizionarul a avut dreptul S-o vad ă.
Dar cu ce cuvinte accentuat de simple se relateaz ă evenimentul sublim! Deschiderea c ărții de pe
mâna Celui ve șnic, pecetluită cu șapte peceți, reprezintă un eveniment cu o însemn ătate așa de
mare, că efectul lui este întrecut numai de cruce. Este un eveniment care include în sine
glorificarea lui Dumnezeu și binecuvântarea crea ției și are interesul cel mai mare pentru toate
creaturile (versetul 11-14). »A venit și a luat cartea din mâna dreapt ă a Celui care ședea pe tron.«
Aici nu este nevoie nici de pensula artistului și nici de pana istoricului. Simplitatea relat ării
nemeșteșugite este des ăvârșită, divină. „Simplu și maiestuos, fără cuvinte pompoase și fără
ornamente”, așa scrie Moses Stuart despre aceasta. „Ce lini știt și ce sublim”, spune F. W. Grant.
Noi suntem deplin de acord cu aceste m ărturii.
Făpturile vii și bătrânii și cântarea nou ă
8-10. »Și, când a luat cartea, cele patru f ăpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au
prosternat înaintea Mielului, având fiecare o harf ă și potire de aur pline cu t ămâie, care
sunt rugăciunile sfinților. Și ei cântă o cântare nou ă: „Vrednic ești să iei cartea și să-i
deschizi pecețile, pentru că ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin
sângele Tău, din orice semin ție și limbă și popor și națiune și i-ai făcut împărați și preoți
22 Cuvântul Miel apare de 29 de ori în Apocalipsa. C uvântul grecesc folosit permanent aici arnion descrie un animal
mic, înseamnă deci mai de grab ă Mielușel (ca în Ioan 21,15), în contrast cu cuvântul amnos , care se folose ște în Ioan
1,29 și 1,36. Cuvântul leu se folose ște în Apocalipsa o singur ă dată pentru Domnul Isus.
Apocalipsa – Walter Scott
91 pentru Dumnezeul nostru, și vor împărăți peste pământ!”« În capitolul anterior este Cel
veșnic în mărimea și statornicia Fiin ței Sale precum și în relația Sa cu întreaga crea ție ca Domnul
ei, Creatorul și Susținătorul ei, care d ă naștere la adorare adânc ă în făpturile vii și în bătrâni.
Îngerii nu sunt numi ți ca participan ți la această adorare. Dar Mielul este aici punctul central al
adorării în cer, și corespunzător întreaga crea ție, până în adâncimile ei, se pune în mi șcare. Aici
sunt caracteristici suplimentare care mi șcă inima, motive suplimentare de adorare, pe care nu le
găsim atunci când Cel ve șnic stă ca atare înaintea privirii noastre. Mielul înjungh iat pune
înaintea inimilor noastre pe Martirul sfânt, care a fost expus pe p ământ la toate batjocurile și la
toate nelegiuirile, care a fost lep ădat și răstignit și cu toate acestea nu a spus niciun cuvânt de
reproș, și nici nu S-a folosit de puterea Sa în favoarea Sa – cu excepția puterii pasive de a îndura.
Dar aici totul este schimbat în chip minunat. Odini oară Mielul a stat în mijlocul cetei
batjocoritorilor (Matei 27,27-31), t ăcând, blând și fără să se împotriveasc ă; singuratic în sfin țenia
Sa, în demnitate lini ștită, a suportat pân ă la extrem tratamentul josnic, crud și disprețuitor din
partea oamenilor barbari din jurul Lui, care L-au d ezbrăcat și L-au îmbrăcat cu o manta de
purpură, L-au încununat cu o cunun ă de spini și L-au rănit, I-au pus o trestie în mân ă și
batjocorind și-au plecat genunchii înaintea Lui, I-au acoperit f ața cu scuipatul lor dezgust ător, au
lovit cu trestia pe capul Lui neprotejat și au dat frâu liber naturii lor degenerate prin tot felul de
maltratări și ocări. Mut și răbdător El stătea în chinurile Sale în mijlocul lor. Aici acela și Miel,
care poartă pe trupul Său semnele suferin țelor Sale, este v ăzut ca subiectul ador ării în cer și nici
o voce nu tace, nimeni nu poate r ămâne mut, atunci când înainteaz ă Mielul înjunghiat.
Făpturile vii se unesc aici cu b ătrânii în prosternare smerit ă înaintea Mielului. Cât de potrivit
este momentul și prilejul pentru aceasta! »Când a luat cartea« – a cel moment minunat, la care
conduc toate c ăile lui Dumnezeu, dup ă care suspină creația, după care dorește Israel și pe care
sfinții îl doresc și îl imploră în rugăciune, a sosit acum. Prima ac țiune în acest moment este
predarea frâelor guvern ării în mâinile Mielului înjunghiat. Evenimente minu nate, care acum sunt
încă în viitor, au fost ar ătate vizionarul în viziunea sa. Împ ărăția de o mie de ani, pe care El o va
guverna după exercitarea judec ăților, are un caracter intermediar. Hristos va domni împreună cu
sfinții Săi cerești – prezentați aici prin bătrâni -, și împreună cu El vor domni și alți răscumpărați,
care mai întâi vor trebui s ă treacă prin moartea de martir și după aceea să fie înviați.
Bătrânii aveau harfe și potire de aur . Făpturile vii apar țin executorilor guvern ării divine, și
deoarece aceast ă guvernare va fi predat ă lui Hristos, Mielul înjunghiat, ele recunosc cu pl ăcere
dreptul și revendicările Lui asupra domniei universale. F ăpturile vii și bătrânii adoră în capitolul
4 pe Cel veșnic, și tot așa adoră în capitolul 5 pe Miel. Ce dovede ște aceasta altceva decât c ă Fiul
este la fel cu Cel ve șnic, da, că El în gloria de nep ătruns a Persoanei Sale este Cel ve șnic (Ioan
12,41 – Isaia 6), c ă El, Fiul, este Dumnezeu și ca Dumnezeu are dreptul la omagiu din partea
ființelor create, fără a mai vorbi de gloriile Lui suplimentare, pe care Și le-a obținut prin
întruparea Sa și prin lucrarea de isp ășire, pe care a făcut-o.
În legătură cu cântarea de laud ă de pe pământ din timpul Împ ărăției de o mie de ani sunt
numite instrumente muzicale diferite (Psalmul 149 și Psalmul 150). Îns ă lauda comună a cetelor
cerești va fi însoțită numai de harfe . Cântarea și harfele aparțin împreună, așa cum se vede și la
ceata martirilor din Iuda (capitolul 15,2,3). Se pa re că harfele au fost folosite mai des decât alte
instrumente muzicale la cântarea de laud ă și adorarea Domnului în Vechiul Testament, deoarece
ele, în mâna unui cânt ăreț iscusit, permit ob ținerea unei armonii neobi șnuite de tonuri purt ătoare
cu melodii lini știte și plăcute (Psalmul 33,1; 1 Cronici 25,6). Cântarea și harfele sunt deseori
amintite împreun ă.
8. »Potire de aur pline cu t ămâie, care sunt rug ăciunile sfinților.« Cântarea de laud ă
preoțească (prezentată prin harfe) și slujirea preoțească (prezentată prin potire) sunt legate aici
una de alta. În 2 Cronici 3 și 4 Templul și vasele sale sfinte vorbesc simbolic despre lucrur ile și
evenimentele din Împ ărăția de o mie de ani. Potirelor de aur din Templu (2 Cronici 4,22) le
corespund potirele de aur din mâinile sfin ților cerești. Aurul potirelor arat ă valoarea lor și de
asemenea depune m ărturie, că este o slujbă înaltă și sfântă, pentru care ele se folosesc. Cuvântul
Apocalipsa – Walter Scott
92 tămâie este în textul grecesc la plural și prin aceasta arat ă varietatea de mirosuri pl ăcute, o
plinătate de felurite mirosuri pl ăcute. Tămâia sunt rugăciunile sfinților. Rugăciunea pe pământ
este o lucrare de t ămâiere în cer. Uneori consider ăm rugăciunile noastre f ără valoare, dar ele nu
sunt nicidecum f ără valoare. Dumnezeu pre țuiește rugăciunile noastre și rugăciunile noastre de
mijlocire, în felul Lui deosebit și în harul Său bogat. Ele se înal ță spre El ca mirosul de t ămâie.
Dar cine sunt sfin ții care se roagă și pentru care preo ții cerești dovedesc atâta compasiune? La
mijlocul cărții se vorbește destul de clar de o grup ă de martori din mijlocul Iudeilor și păgânilor,
care va fi salvat ă în timpul judec ăților asupra pământului (capitolul 11,3; 12,17; 13,7-10). Furia
lui Satan se va dezl ănțui împotriva acestora sub puterea statal ă dușmănoasă (înfățișată prin fiară)
și puterea religioas ă decăzută (antihrist), prin care Satan va lucra pe p ământ. Toți acești martori
vor suferi în acea s ăptămână îngrozitoare de șapte ani (Daniel 9,27), care va fi înaintea zorilor
Împărăției de o mie de ani. Mul ți vor muri ca martiri și în felul acesta î și vor primi locul și partea
lor în cer. Alții vor supravie țui și vor constitui nucleul locuitorilor Împ ărăției de o mie de ani; ei
se vor bucura de venirea lui Hristos și de guvernarea dreapt ă a lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu
și Fiul Omului. Rug ăciunile acestor sfin ți sunt o lucrare de t ămâiere înaintea lui Dumnezeu.
Trebuie să observăm cu atenție că bătrânii nu acționează nici ca mijlocitori și nici ca apărători. Ei
nici nu aduc aceste cereri înaintea lui Dumnezeu și nici nu le măresc valoarea prin interven ția
lor. Bătrânii din cer sunt fra ții acelor suferinzi sfin ți de pe pământ. De aceea ar fi ceva deosebit,
dacă ei nu ar lua parte cu interes deplin la luptele și încercările de pe pământ, la care și ei înșiși
au luat parte mai înainte. Dar cu toate c ă ei au o compasiune adânc ă, ocupă o atitudine pasiv ă.
Preotul-înger, care cu mult ă lucrare de tămâiere dă putere rugăciunilor sfinților, nu este o fiin ță
creată (capitolul 8,3-4); Hristos, și numai El singur, este îndrept ățit și împuternicit pentru
aceasta. Numai El este Mijlocitorul (1 Timotei 2,5) și Apărătorul (Romani 8,34). Unul este
Mijlocitorul, »Omul Isus Hristos«, dar noi avem doi Apărători: pe Hristos în cer și pe Duhul
Sfânt, care locuie ște acum și aici în noi (Romani 8,26-27).
9. »Și ei (bătrânii) cântă o cântare nou ă« În cartea Geneza nu este amintit ă nicio cântare.
Patriarhii au fost b ărbați, care au avut gânduri adânci și au avut o inim ă mai de grabă serioasă
decât veselă. Prima cântare pe p ământ are loc în Exod 15. Eliberarea și salvarea, de care a avut
Israel parte (Exod 14), a fost motivul și tema atât a cânt ării (Exod 15,1-9) cât și a refrenului
(Exod 15,21). Cântarea din acest verset este numit ă ca fiind nouă din cauza temei, mântuirea,
care aici a fost înf ăptuită nu în sens simbolic, ci efectiv; este nou ă și pentru că ea este cântată în
cer și totodată în seara premerg ătoare zilei de bucurie de o mie de ani. În Apocalip sa 4 nu găsim
nici o cântare. De asemenea nu ni se spune niciunde în Scriptură că îngerii cântă cu gura. În
Apocalipsa 15,3, cântarea lui Moise este legat ă de cântarea Mielului; ele laud ă lucrările și căile
Domnului cu Israel în trecut și harul Său actual în Miel și prin Miel. – „Cântarea crea ției în
cuprinsul și extinderea ei trebuie s ă treacă pe planul secund fa ță de cântarea și triumful
Domnului Isus” (J.G.B.), și aceasta este cântarea nou ă, a cărei temă este Mielul lui Dumnezeu
învingător – o cântare care include trecutul și viitorul, crucea și domnia. Oricât de minunat ă ar fi
fost cântarea lui Israel pe malul de r ăsărit al Mării Roșii, această cântare nouă este mult mai
sublimă în ceea ce prive ște motivul care i-a dat na ștere, și conținutul ei. Cei mântui ți cântă
despre El și pentru El.
9. »Vrednic e ști să iei cartea și să-i deschizi pece țile.« Este remarcabil cum prezentarea
Mielului aici exclude pe toate celelalte. Când El a pare ca Mielul înjunghiat, aten ția cerului întreg
se îndreaptă spre El. Unde este Leul din semin ția lui David? Leul face loc Mielului. Ca Leu –
simbol al puterii și tăriei – El va apăra interesele poporului S ău Israel asuprit, și în alergarea Lui
triumfătoare nu se va opri, pân ă când triumful acestui popor nu va fi asigurat. Dar El nu exercită
încă această putere, și Mielului I se cuvine toat ă gloria și onoarea în cer și pe pământ. Desigur în
Domnul Isus sunt unite puterea leului și harul Mielului. În aceast ă cântare Mielul este personal
adresat, este pream ărită demnitatea Sa în descoperirea și împlinirea planurilor lui Dumnezeu.
Apoi se explic ă, pentru ce Mielul este vrednic s ă îndeplinească planurile lui Dumnezeu, pân ă la
obținerea rezultatelor finale depline și minunate.
Apocalipsa – Walter Scott
93 9. »Pentru că ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele T ău, din
orice seminție și limbă și popor și națiune.« Ca Leul din semin ția lui Iuda, El ac ționează cu
putere, dar ca Miel, El a fost înjunghiat. Împlinir ea planurilor divine ale harului și gloriei sunt
aici duse înapoi pân ă la baza lor, la cruce: » Pentru că ai fost înjunghiat .« Fără cruce Hristos S-ar
fi întors singur înapoi în cer, f ără cruce nu ar fi nicio iertare de p ăcate. Crucea este faptul cel mai
măreț dintre planurile ve șnice și lucrul cel mai important din toate timpurile. Est e fundamentul
de neclintit, pe care se bazeaz ă binecuvântările lui Israel și ale întregii crea ții, și de asemenea
gloria Adunării și a sfinților din cer se bazeaz ă pe cruce.
Mântuirea tuturor oamenilor este o inven ție a minților teologice și nu are nicio baz ă în
Scriptură. Oferă cel mai mic sprijin locurile din Filipeni 2,10-11, Coloseni 1,20 sau Faptele
Apostolilor 3,21 ca s ă dea câtuși de puțin impresia că toate lucrurile, to ți oamenii și chiar
demonii trebuie s ă fie mântuiți sau readuși în starea lor ini țială? Noi răspundem categoric cu Nu!
În Filipeni 2,10-11 se constat ă supunerea universului întreg sub Hristos, dar supu nere nu
înseamnă mântuire. În Coloseni 1,20 împ ăcarea se limiteaz ă la toate lucrurile (nu la oameni) din
cer și de pe pământ, cele de sub p ământ nu sunt amintite. Faptele Apostolilor 3,21 se referă la
mărturia profetică cu privire la plin ătatea binecuvânt ărilor din Împărăția de o mie de ani și
vorbește de reinstaurarea tuturor lucrurilor . Dar, în loc să vestească mântuirea tuturor oamenilor,
profeții vechiului leg ământ contrazic categoric acest gând (Daniel 12,2; I saia 66,24). Și cum
sună mărturia serioasă a vizionarului de pe insula Patmos (Apocalipsa 19, 19-21; 20,7-15)? Nu
există o mântuire a întregii omeniri, ci numai a oamenilo r din ea. Hristos ca Miel a r ăscumpărat
totul. O cumpărare are ca rezultat schimbarea proprietarului . Prin aceasta El a ob ținut dreptul
legal asupra a tot și toate. Dar gândul aici este, c ă El a răscumpărat oameni pentru Dumnezeu din
mijlocul celorlal ți cu prețul nespus de mare al sângelui S ău. Aceștia sunt acum proprietate a Sa,
ei Îi aparțin. Mântuirea, în contrast cu cump ărarea, este întotdeauna personal ă și are ca urmare
schimbarea poziției. Aceia, care odinioar ă erau dușmani, sunt acum împ ăcați cu Dumnezeu, și
apostolul scrie: » Și nu numai atât, dar ne și lăudăm în Dumnezeu« (Romani 5,11). Aceasta este
poziția morală cea mai înaltă, în care poate o creatur ă să fie așezată. Mântuirea lui Israel a avut
loc odinioară prin tărie și putere (Exod 15,13; Psalmul 106,8-10), mântuirea de păcat are loc prin
sângele Său (1 Petru 1,18-19; Romani 3,24-25). Împ ărțirea oamenilor se face aici, ca și în alte
locuri, prin folosirea num ărului semnificativ patru, »din orice semin ție și limbă și popor și
națiune«. Din aceștia adună Dumnezeu un popor pentru Sine.
10. »Și i-ai făcut împărați și preoți pentru Dumnezeul nostru, și vor împărăți peste
pământ!« Bătrânii preamăresc și înalță în cântarea nou ă vrednicia și lucrarea înfăptuită de Miel,
precum și rezultatele acestei lucr ări. În timp ce ei Îl contempl ă, se uită pe sine și vorbesc la
persoana a treia: » Și i-ai făcut împărați și preoți pentru Dumnezeul nostru, și (ei) vor împărăți
peste pământ!« Ei înșiși aparțineau acelora, care au fost r ăscumpărați și care au fost în ălțați la
această demnitate. Dar cu privire la ei în șiși, ei au ajuns complet la odihn ă și nu se gândesc la ei
înșiși, ci la ceilalți mântuiți, care după răpirea Adunării vor fi martori ai lui Dumnezeu pe
pământ. Lucrarea lor preo țească are loc cu privire la al ții, și astfel ei aici, în cântarea nou ă, se
gândesc la mântui ții, care atunci vor fi înc ă în încercări și luptă pe pământ. Cuvintele »i-ai f ăcut
împărați și preoți« arată demnitatea lor împ ărătească și o apropiere preo țească și intimitate. În
încheiere ei cânt ă și spun: »și (ei) vor împărăți peste pământ«. În perioada timpului de
binecuvântare al Împ ărăției care va veni, Ierusalimul va fi re ședința pe pământ (Ieremia 3,17), și
poporul Iudeu, care atunci va fi constituit numai d in mântuiți, va fi cap peste toate na țiunile
(Psalmul 47; Isaia 52,1-10). Sfin ții cerești însă »vor împărăți peste pământ«, dar nu pe pământ.
Împărăția Fiului și Împărăția Tatălui (Matei 13,41,43) sunt domenii diferite ale bine cuvântărilor,
prima este domeniul p ământesc, cea de-a doua este domeniul ceresc. To ți sfinții care au adormit
în Domnul, împreun ă cu aceia care vor fi transforma ți la venirea Domnului (1 Tesaloniceni 4,15;
1 Corinteni 15,51-52), vor împ ărăți peste pământ într-o leg ătură fericită cu Hristos. Ei nu sunt
supușii împărăției, ci ei sunt împ ărații; în Apocalipsa 20,4-6 ei sunt v ăzuți în numărul lor deplin,
toți cei care atunci vor împ ărăți împreună cu Hristos. Guvernarea noastr ă împreună cu El va avea
Apocalipsa – Walter Scott
94 același caracter ca și guvernarea Lui, care este caracterizat ă prin legătura între puterea
împărătească și harul preoțesc, așa cum se exprim ă în Zaharia 6,13: »El va fi Preot pe tronul
Său«.
Preamărirea adusă de toate creaturile
11.-14. »Și am văzut și am auzit glas de îngeri mul ți de jur-împrejurul tronului și al
făpturilor vii și al bătrânilor; și numărul lor era zeci de mii de zeci de mii și mii de mii,
spunând cu glas tare: „Vrednic este Mielul cel înju nghiat să primească puterea și bogății și
înțelepciune și tărie și onoare și glorie și binecuvântare!” Și pe orice făptură care este în cer
și pe pământ și sub pământ și pe mare și pe toate cele din ele le-am auzit spunând: „A
Celui care șade pe tron și a Mielului fie binecuvântarea și onoarea și gloria și puterea, în
vecii vecilor!” Și cele patru făpturi vii spuneau: „Amin!”; și bătrânii s-au prosternat și s-au
închinat.« Expresiile »am v ăzut« și »am auzit« arat ă atenția încordată a vizionarului23. Apariția
îngerilor pe scena cereasc ă și locul pe care ei îl ocup ă aici sunt foarte remarcabile. Îngerii au
vestit odinioară nașterea lui Isus și au lăudat pe Dumnezeu cu cuvinte care sunt p ăstrate pentru
veșnicie (Luca 2,8-14); când mai târziu Domnul a fost în întunericul gr ădinii Ghetsimani și
umbrele întunecate ale crucii și ale paharului amar ap ăsau pe sufletul Lui, I-a ap ărut un înger,
care L-a întărit (Luca 22,43); doi îngeri au confirmat învierea Lui (Ioan 20,12-13; Matei 28,2-6)
și doi îngeri au confirmat în ălțarea Sa și revenirea Sa (Faptele Apostolilor 1,10-11). Când El S-a
reîntors în patria Lui cereasc ă, s-au împlinit cuvintele »v ăzut de îngeri« (1 Timotei 3,16). Tot
adevărul creștin este pentru toate o știrile cerești subiectul intereselor lor, pe care încearc ă să-l
cerceteze (1 Petru 1,12). Este bucuria lor, s ă slujească acum acelora care vor mo șteni mântuirea
(Evrei 1,14), așa cum va fi bucuria lor, în ve șnicie să stea la dispozi ția lor (Apocalipsa 21,12). În
cete nenumărate vor însoți pe Domnul la intrarea lui triumfal ă în lume (Matei 25,31; Evrei 1,6).
Despre îngeri nu se spune îns ă că iubesc, sau că sunt iubiți.
Punctul central este Mielul înjunghiat, de jur-î mprejurul tronului sunt f ăpturile vii și bătrânii,
sau cei mântui ți, și în jurul acestora îngerii constituie cercul exterior . Numărul lor imens nu mai
este intuitiv pentru om (vezi și Daniel 7,10). O știrile de îngeri r ăspund la cântarea nou ă a celor
mântuiți, spunând , în timp ce b ătrânii cântă. În aceasta este mai mult decât o diferen ță
neînsemnată, căci, cu toate că îngerii cunosc pe Miel, ei nu pot spune, c ă El a fost înjunghiat
pentru ei. Noi Îl cunoaștem într-un fel personal mult mai profund, mai cupr inzător decât îngerii.
El a murit pentru noi, nu pentru ei, de aici vine d iferența: noi cântăm, ei vorbesc. Despre îngeri
nu se spune niciodat ă, că ei cântă. Să observăm de asemenea, c ă în cântarea lor b ătrânii se
adresează direct Mielului, în timp ce îngerii, corespunz ător poziției și slujbei lor, vorbesc despre
El într-un fel mai pu țin intim. Încă o dată: cei mântuiți Îi cântă, îngerii vorbesc despre El. Cu
toate acestea pream ărirea impunătoare adusă de oștirea îngerilor este grandioas ă. Armonia nu
este influențată de niciun dezacord. Ei Îi atribuie un num ăr complet (șapte) de calități24, așa cum
o fac și în capitolul 7,12. Îns ă aici ei vorbesc despre Mielul înjunghiat și în capitolul 7,12 despre
»Dumnezeul nostru«, despre Dumnezeul îngerilor și al oamenilor. Ordinea, în care este numit ă
fiecare expresie în cele dou ă preamăriri aduse de îngeri, este diferit ă. În afară de aceasta bog ăția
23 La sfârșitul cărții Apocalipsa (capitolul 22,8) Ioan asigur ă, că el »a văzut aceste lucruri și a auzit«. Prin aceasta
avem mărturia personal ă decisivă a apostolului, c ă el a văzut efectiv aceste viziuni și a auzit efectiv glasurile diferite
și zgomotele.
24 Puterea stă aici pe locul întâi, deoarece împrejur ările necesită exercitarea imediat ă a acestei puteri. Lui Îi este
atribuită puterea în sensul cel mai larg și cuprinzător. Bogăției Lui îi aparțin toate comorile din univers, toate
valorile morale și materiale. Înțelepciunea Lui se recunoa ște în toate lucr ările și căile lui Dumnezeu. Tăria este
însușirea pe care o are cineva, prin care este f ăcut capabil să execute ce și-a propus. Onoarea înseamnă aici, că
Mielul este vrednic s ă primească orice semn al recunoa șterii și omagierii publice. Gloria se referă la prezentarea
publică a trăsăturilor de caracter morale, care caracterizeaz ă numai pe Miel. Binecuvântarea , care se cuvine
Mielului, cuprinde orice beatitudine, fericire și bucurie în orice privin ță.
Apocalipsa – Walter Scott
95 nu este numită în capitolul 7 și în locul ei este numit ă mulțumirea. Cele șapte cuvinte » puterea și
bogății și înțelepciune și tărie și onoare și glorie și binecuvântare « sunt împreun ă expresia cea
mai înaltă și mai desăvârșită a ceea ce o creatur ă poate să aducă. Ele reprezint ă preamărirea
deplină și desăvârșită adusă de cea mai înalt ă ființă creată de Dumnezeu.
Fluviul deplin al laudei nu este epuizat prin ac easta. El crește în putere și plinătate, până
cuprinde universul întreg. »Orice f ăptură care este în cer și pe pământ și sub pământ și pe mare și
pe toate cele din ele«, orice f ăptură din universul imens, din toate p ărțile lui, se alătură. Celui
veșnic de pe tronul S ău și Mielului se aduce adorare din partea tuturor crea turilor. Preamărirea
împătrită – »binecuvântarea și onoarea și gloria și puterea« – arat ă că întreaga creație aduce
această laudă dintr-o pornire l ăuntrică; și ce se exprim ă prin aceasta va fi și va rămâne veșnic
valabil – »în vecii vecilor«.
Cele patru f ăpturi vii rostesc Amin-ul lor la aceasta, și bătrânii se prostern ă din nou și se
închină. Dacă am ajuns la sfâr șit cu studiul acestei sec țiuni deosebit de pre țioase a revelației
divine, dorim s ă atragem atenția încă o dată, că cântarea nouă și adorarea descris ă aici sunt încă
viitoare. Ceea ce va împlini în Împ ărăția de o mie de ani și în veșnicie ne este făcut cunoscut aici
și este privit ca și cum ar fi avut loc deja. De aceea în general se f olosesc verbe la timpul trecut. –
Mielul înjunghiat este punctul central, în jurul c ăruia sunt aduna ți toți. În Persoana Sa avem
garanția sigură pentru împlinirea minunat ă a planurilor lui Dumnezeu. De aceea credin ța strigă
triumfătoare, înainte chiar ca lucrarea s ă fie înfăptuită: »S-a împlinit!«
Apocalipsa – Walter Scott
96 Capitolul 6
Deschiderea primelor șase peceți
Introducere în judec ățile anunțate prin deschiderea pece ților
Istoria Bisericii pe p ământ se va sfâr și prin aceea, c ă Domnul va lep ăda ce poartă public
numele lui Hristos (Romani 11,21-22; Apocalipsa 3,1 6); toți sfinții – cei care au adormit, și au
fost înviați, și cei vii, care au fost transforma ți – vor fi însă adunați la El la venirea Lui personal ă
(1 Tesaloniceni 4,15-17; 2 Tesaloniceni 2,1). În ca pitolele 2 și 3 din Apocalipsa am v ăzut pe
Domnul, cum umbl ă în mijlocul sfe șnicelor de aur, al Adun ărilor, cuprinde totul cu privirea,
laudă și mustră. Cunoașterea sentinței Lui cu privire la diferitele situa ții este un mare câ știg
pentru noi; prin aceasta ob ținem învățături bogate și de valoare.
Mai întâi vrem s ă ne preocupăm pe scurt cu cuvintele »dup ă acestea«. Ele apar de dou ă ori în
capitolul 4,1 și mai apar în capitolul 7,9; 15,5; 18,1 și 19,1 (vezi și Geneza 15,1 și 22,1), și de
fiecare dată caracterizează o trecere de la evenimentele care au avut loc la c ele care vor veni. De
aceea din apari ția lor dublă în capitolul 4,1 se poate trage concluzia, c ă istoria Bisericii pe
pământ, așa cum vizionarul a v ăzut-o mai înainte (capitolele 2 și 3), s-a încheiat și că în
continuare lui i se arat ă o serie de evenimente noi.
Cei douăzeci și patru de bătrâni sunt numi ți pentru prima dat ă în capitolul 4. Ei joac ă un rol
deosebit în evenimentele din cer, pe care vizionaru l le descrie. Num ărul lor simbolic 24 și titlul
care le-a fost dat »b ătrâni« arată evident că ei reprezintă numărul total al celor mântui ți din trecut
și din perioada actual ă. Trebuie recunoscut sincer, c ă răpirea sfinților la cer nu este men ționată
categoric în cartea Apocalipsa (capitolul 11,12 se referă la o grupă mică și foarte deosebit ă de
martori). Apostolul Pavel este singurul scriitor al Noului Testament, care descrie r ăpirea. Ioan
vorbește dimpotrivă, despre arătarea sfinților împreună cu Hristos la apari ția Sa. Apostolul Pavel
arată strângerea noastr ă la El și revenirea noastr ă mai târzie împreun ă cu El, Ioan vorbe ște numai
de ultima. Cei dou ăzeci și patru de bătrâni reprezintă pe cei mântui ți în cer (deci răpirea lor a
avut deja loc în timpul acela); într-o viziune viit oare, vizionarul i-a v ăzut venind din cer
(capitolul 19,11-14; 21,10). În care parte a c ărții se poate deci rândui r ăpirea? Fără îndoială,
numai după capitolul 3, cu care se încheie timpul Bisericii p e pământ, și înainte de capitolul 4, în
care începe o serie nou ă de evenimente și în care bătrânii, sau cei mântui ți, sunt văzuți în cer. De
aceea împlinirea din Ioan 14,3 și 1 Tesaloniceni 4,15-17 o a șteptăm între aceste dou ă capitole ale
cărții Apocalipsa. Cei dou ăzeci și patru de bătrâni sunt văzuți începând cu capitolul 4 acolo sus;
actul răpirii lor nu este men ționat, ci este presupus c ă a avut loc. Atâta timp cât nu se recunoa ște
aceasta nu este posibil ă înțelegerea corect ă a cărții Apocalipsa. Din aceasta rezult ă și, că
Adunarea nu va mai fi pe p ământ în timpul judec ăților descrise în aceast ă carte. Așa cum vedem
de la prima men ționare a bătrânilor (capitolul 4,4) și până la ultima lor men ționare (capitolul
19,4), cerul este domiciliul și patria lor.
Începem acum cu studiul p ărții strict profetice a c ărții. În acest studiu avem în vedere faptul c ă
cele trei serii diferite de judec ăți în legătură cu pecețile, cu trâmbițele și cu potirele vor avea loc
în timpul cuprins între r ăpirea noastră la Domnul și arătarea Sa împreun ă cu noi înaintea lumii la
sfârșitul ultimei săptămână-an a profeției lui Daniel (Daniel 9,24-27). Sfin ții răpiți vor fi în
timpul celei de-a 70-a s ăptămână a lui Daniel, o perioad ă de șapte ani, în cer. În a doua jum ătate
a acestei săptămână-an, »necazul cel mare« se va dezl ănțui greu pe pământ și cu suferințele lui
incomparabile va atinge și o ceată temătoare de Dumnezeu dintre Iudeii și o ceată temătoare de
Dumnezeu dintre p ăgânii, care dup ă răpirea celor care »au parte de chemarea cereasc ă« vor fi o
mărturie pentru Dumnezeu. Adun ării îi este făgăduită clar păzirea de ceasul încerc ării (capitolul
3,10). Profeția se ocupă cu pământul, dar Adunarea, ca trup al lui Hristos și ca mireasă a
Mielului, și prin aceasta, ca ceea ce este mai scump pentru El , este unită cu El în cer și de aceea
este în afara domeniului cu care se ocup ă profeția. Cu toate că noi insistăm, că prezicerile din
Apocalipsa – Walter Scott
97 partea profetică a cărții Apocalipsa se vor împlini pe deplin și cuvânt cu cuvânt în timpul scurt de
necaz din ultima s ăptămână-an a lui Daniel, nu neg ăm aplicarea ei par țială la trecut sau la
prezent. Desigur folosirea par țială istorică și împlinirea cuvânt cu cuvânt sunt dou ă lucruri foarte
diferite. Aceasta din urm ă va avea loc abia în timpul din urm ă.
Prima pecete
Particularități
1.-2. »Și am văzut când a deschis Mielul una din cele șapte peceți și am auzit pe una din
cele patru făpturi vii spunând cu glas ca de tunet: „Vino!” Și am văzut: și iată un cal alb și
cel care ședea pe el, avea un arc; și i s-a dat o cunun ă și a ieșit învingător și ca să învingă.«
Seria de judecăți anunțate prin deschiderea pece ților și sub trâmbițe nu vor lovi în acela și timp
pământul, ci succesiv. Judec ățile anunțate prin deschiderea pece ților se vor întinde pe o perioad ă
mai îndelungat ă de timp decât judec ățile trâmbițelor, dar acestea din urm ă vor fi mai grele și mai
decisive.
Observăm, că Mielul stă în legătură cu pecețile, îngerii în legătură cu trâmbițele și Dumnezeu
în legătură cu potirele mâniei.
În această vestire introductiv ă a judecăților care vor veni g ăsim un caracter complet și o
exactitate a felului de exprimare, pe care nu o g ăsim la deschiderea celorlalte șase peceți, și nici
la prima trâmbi ță și nici la primul potir. Numai aici apare num ărul de bază (»una din«) în locul
numărului de ordine, care se folose ște la toate celelalte pece ți (»a doua«, »a treia« …).
De două ori se spune: » Și am văzut«; Ioan a fost un martor ocular foarte atent. El a văzut cum
a deschis Mielul pecetea (versetul 1), și el a văzut unealta judec ății (versetul 2).
Caii de culori diferite la primele patru judec ăți sub peceți arată simbolic unealta omeneasc ă
care este folosit ă pentru exercitarea acestor judec ăți ale providenței lui Dumnezeu25 pe pământ.
Aceia, care au gândul lui Hristos și posedă puterea de discern ământ spiritual, pot s ă privească
înapoia derulării exterioare a evenimentelor și pot urmări ceea ce are loc pân ă la izvorul lui
ascuns, și anume, până la Dumnezeu. F ăpturile vii, într-o oarecare m ăsură organele executive ale
tronului, cheam ă succesiv „instrumentele“ omene ști ale răzbunării, ca să îndeplinească misiunea
pe care Dumnezeu le-a stabilit-o. Ele nu pot execut a nicio judecat ă, înainte ca ele să fie chemate
de la tron, ca s ă facă judecata. Aceast ă cunoaștere mângâie mult inimile noastre în zilele rele.
Caracteristic primelor patru judec ăți sub peceți este participarea f ăpturilor vii și a cailor, care nu
mai sunt amintite la urm ătoarele judecăți sub peceți.
La deschiderea primei pecete vorbe ște numai una din f ăpturile vii »cu glas ca de tunet«, și
imediat are loc primul eveniment profetic, despre c are relatează cartea Apocalipsa. Prin aceasta
încep evenimentele profetice.
Un cuceritor victorios
Porunca rostit ă cu glas tare și categoric a făpturii vii »Vino!« este executat ă imediat. »Și iată
un cal alb și pe cel ce ședea pe el.« Era evident un cal de b ătălie, dar acest c ălăreț nu poate, așa
cum afirmă o mulțime de comentatori, s ă reprezinte pe Hristos într-un mar ș triumfal. Psalmul 45
și în mod deosebit Apocalipsa 19,11 au fost folosite ca dovezi, că versetul 2 se refer ă la Hristos.
Dar atât psalmistul cât și vizionarul în Apocalipsa 19,11 vorbesc despre Hri stos în momentul
măreț al venirii Sale, ca s ă înceapă guvernarea asupra lumii, în timp ce prima judecat ă sub peceți
25 Judecățile providenței lui Dumnezeu sunt diferite de judec ățile, pe care le face Domnul direct și personal.
Apocalipsa – Walter Scott
98 are loc câțiva ani înainte de instaurarea Împ ărăției în putere. În capitolul 19 este numit Numele
călărețului, aici în versetul 2 nu este numit. Nici nu se spune din ce ținut al pământului vine
călărețul de pe calul alb. Vedem în el simbolul unui cucer itor mare. Un cal alb vorbe ște despre o
putere victorioas ă. Arată, că pe scena profetic ă va apărea o putere, care este hot ărâtă să își
supună totul. Înaintea acestui r ăzboinic împărătesc, care va veni, st ă o victorie nestingherit ă,
strălucitoare și aproape fără vărsare de sânge, a șa că el va obține reputație mondială. Asemenea
împăratului Cirus, Alexandru sau Napoleon în triumfuril e și cuceririle lor, a șa va veni călărețul
primei judecăți anunțată prin deschiderea pecetei, dar f ără mare vărsare de sânge.
Acest călăreț »avea un arc«. Iudeii, care s-au întors din captiv itate ca să reconstruiască
Ierusalimul, au fost a șezați »cu săbiile, sulițele și arcurile lor« (Neemia 4,13). Pentru lupta de
aproape s-a folosit sabia, la distan țe scurte ale războinicilor s-a folosit suli ța, în timp ce arcul26 a
fost folosit la distan țe mai mari. Aceast ă armă nu producea dezastru mare; ea este folosit ă ca
simbol al unei lupte la distan ță, în care nu mor mul ți.
»I s-a dat o cunun ă.« Această cunună a fost mai mult decât o cunun ă de biruitor, care era pus ă
de gâtul unui cuceritor la sfârșitul unei bătălii victorioase, c ăci aici i s-a dat cununa, înainte să se
spună, că el a biruit. Acestei personalit ăți distinse i se ofer ă demnitate de suveran, înainte s ă
înceapă minunatul mar ș triumfal.
»A ieșit învingător și ca să învingă.« Victorie dup ă victorie, cucerire dup ă cucerire, fără
înfrângeri și fără întrerupere – aceasta va caracteriza mar șul măreț al acestui viteaz într-una din
zilele care va veni. Simbolurile folosite la aceast ă pecete și la următoarele sunt simple, dar
semnificative27.
Pecetea a doua
O mare vărsare de sânge
3.-4. »Și, când a deschis pecetea a doua, am auzit pe a dou a făptură vie spunând: „Vino!”
Și a ieșit un altul, un cal ro șu, și celui care ședea pe el i s-a dat s ă ia pacea de pe p ământ și
ca să se înjunghie unii pe al ții; și i s-a dat o sabie mare.« La toate judec ățile prin deschiderea
peceților, în afară de aceasta a doua, vizionarul confirm ă, că el era martor ocular, prin aceea c ă
spune »am văzut«. Pentru aceasta se vorbe ște numai la aceast ă judecată prin peceți de »un alt«
cal. S-ar putea ca unii s ă considere aceste diferen țe ca fiind lipsite de importan ță, dar, deoarece
noi credem cu toat ă convingerea în inspira ția textuală a Sfintei Scripturi, suntem convin și, că
acest aparent lipsit de importan ță detaliu are o însemn ătate dată de Dumnezeu. Folosirea
26 Când se vorbe ște despre o lupt ă activă cu arcuri și săgeți, atunci sunt amintite în mod deosebit s ăgețile (Numeri
24,8; Psalmul 45,5; Zaharia 9,14). Dar aici nu se s pune, că arcul este încordat și gata de a trage (ca în Psalmul 7,12;
Plângerile lui Ieremia 2,4), ci se spune numai, c ălărețul avea un arc. Victoria nesângeroasă este aici gândul
principal.
27 Cei patru cai de la primele patru judec ăți sub peceți amintesc clar de caii din Zaharia 1 și Zaharia 6. În Zaharia 1
caii roșii, roșu deschis și albi reprezint ă trăsăturile de caracter și energia celor 3 vechi imperii al Persiei, al Grec iei și
al Romei. În omul de pe calul ro șu unii privesc simbolic pe renumitul împ ărat al perșilor Cir (2 Cronici 36,22-23),
distrugătorul Babilonului și eliberatorul Iudeilor, care la rândul lui este un tablou al lui Hristos, care într-o zi viitoare
va salva pe Israel și va fi Judecătorul Babilonului simbolic (Apocalipsa 18).
În Zaharia 6 sunt v ăzute simbolic cele 4 imperii p ăgâne și direcțiile lor de atac. Aceste puteri, f ără ca ele să știe, au
împlinit voia lui Dumnezeu în c ăile Lui de guvernare. Caii negrii (per șii) s-au îndreptat spre țara de la miază-noapte
(Babilonul) și au nimicit-o (Zaharia 6,6-8); ei în șiși au fost mai târziu învin și de caii albi (grecii). Caii b ălțați
(romanii) s-au îndreptat spre țara de miază-zi. În Zaharia 6,7 se face aluzie, c ă Dumnezeu a încredin țat romanilor
domnia peste toat ă lumea. Din Zaharia 6,8 se deduce c ă Duhul lui Dumnezeu a g ăsit liniște prin distrugerea
Babilonului, deoarece prin aceasta a avut loc judec ata Sa. Ambele Babilonuri sunt condamnate la distru gere
definitivă, cel literalmente dup ă Ieremia 50 – 51, cel simbolic potrivit cu Apocalip sa 18. Ambele Babilonuri au ținut
în captivitate pe poporul lui Dumnezeu.
Apocalipsa – Walter Scott
99 cuvintelor »am v ăzut«: și »iată« la prima pecete și lăsarea lor la o parte la pecetea a doua se
poate explica prin aceea, c ă cuvintele »un altul« de la pecetea a doua leag ă cele două peceți între
ele. În felul acesta rezult ă următorul context: »Am v ăzut: și iată un cal alb (versetul 2) … Și a
ieșit un altul, un cal ro șu (versetul 4 – textual: ro șu ca focul, roșu aprins)«.
La cuvântul »Vino!« al celei de-a doua f ăpturi vii a ieșit un cal roșu. Care este înțelesul culorii
roșu?28 Calul alb arată o serie de succese pa șnice. Dimpotriv ă, calul roșu sau roșu aprins vestesc
un timp de ucidere și vărsare de sânge (Isaia 63,2; Apocalipsa 12,3). Nici aici nu este numit
numele călărețului. Este ziua r ăzbunării Domnului pe lumea vinovat ă; de aceea se spune: »i s-a
dat«, prin care trebuie accentuat, c ă unealta, care va exercita judecata, va fi un om, p e care
Dumnezeu l-a hot ărât pentru aceasta. Oricare ar fi motivele omene ști sau ambițiile politice ale
acestui om de sânge, care va veni, în timpul acela el va fi biciul trimis de Dumnezeu. Dup ă
răpirea sfinților în cer va urma imediat un timp scurt de pace; așa cum am văzut la judecata prin
deschiderea primei pecete, chiar și apariția și marșul triumfal al unui cuceritor puternic nu va fi
caracterizat prin v ărsare mare de sânge. Drumul s ău plin de triumfuri abia va influen ța pacea
generală. Dar la judecata pricinuit ă de deschiderea celei de-a doua pecete, mergem pe u rmele
unui om, care str ăbate pământul într-o misiune sângeroasă. El are o misiune divin ă, »să ia pacea
de pe pământ și ca să se înjunghie unii pe al ții«. În mersul lui va a țâța pretutindeni patimile rele
ale oamenilor. Regimurile țărilor europene, cu regret, gândesc pu țin la faptul că urmare înarmării
și instruirii popula ției armele ucig ătoare, îmbunătățite permanent prin progresul științei, se vor
folosi nu numai în r ăzboaie de cucerire și de apărare, ci și în războaie civile și conflicte între
partide. Versetul 4 nu vorbe ște de război al unei na țiuni împotriva altei na țiuni, ci despre faptul
că »se înjunghie unii pe al ții«. Patimile nest ăpânite ale oamenilor vor fi desc ătușate, așa că va fi
un timp când se vor lupta unii împotriva altora. Au toritățile statale nu vor fi în stare s ă oprească
dezordinea și vărsările de sânge în ora șele mari și mici și în sate, dacă nu chiar și ei vor lua parte
la aceste evenimente îngrozitoare. »O sabie mare«, care a fost dat ă călărețului, arată că luptele și
tumultul, pe care el le va provoca, vor fi caracter izate de o mare v ărsare de sânge. Un r ăzboi de
atac sau de ap ărare este probabil totdeauna destul de regretabil, dar o stare deschis ă, răzvrătire
înarmată om contra om, om contra semenul s ău, în care ei își satisfac poftele de r ăzbunare și
varsă sângele ca apa, este mult mai rea decât orice star e de război. Dar aceste evenimente
îngrozitoare sunt vestite în versetele 3 și 4.
Ce-a de-a treia pecete
O foamete
5.-6. »Și, când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a tr eia făptură vie spunând: „Vino!” Și
am văzut: și iată un cal negru și cel care ședea pe el avea o balan ță în mâna sa. Și am auzit
ceva ca un glas în mijlocul celor patru f ăpturi vii, spunând: „O m ăsură de grâu, un dinar;
și trei măsuri de orz, un dinar; și nu vătăma untdelemnul și vinul!”« Calul alb este simbolul
puterii biruitoare. Calul ro șu reprezintă o putere care vars ă sânge. Calul negru reprezint ă o putere
care va da naștere la un timp de bocete și întristare. Aici calul negru urmeaz ă după calul roșu, ca
în Zaharia 6,2. Profetul spune: »Din pricina aceast a, țara este în jale, și cerurile sus sunt
întunecate.« (Ieremia 4,28). Întristarea este înțelesul simbolic al acestei culori.
Despre fiecare ceilal ți călăreți se vor spune diferite lucruri, despre acesta se s pune numai unul:
el »avea o balan ță în mâna sa«. Cele dou ă cereale sunt cele mai importante soiuri de cereale , care
slujesc la hrana zilnic ă, trebuie să fie vândute economic și la prețuri de speculă. Sunt numite
grâul și orzul. Orzul a fost folosit cu prioritate pentru hrana sclavilor și a populației sărace,
28 Culorile roșu, roșu cum este cârmâzul, ro șu ca stacojiul și roșu aprins vorbesc simbolic despre pierderea vie ții.
Apocalipsa – Walter Scott
100 deoarece era mult mai ieftin și de calitate inferioar ă. Dinarul roman era plata zilnic ă a unui soldat
și plata zilei de munc ă a unui muncitor (Matei 20,2). Cu un dinar se putea cumpăra în mod
normal opt măsuri de grâu, aici numai o m ăsură (aproape un litru), ajungea numai ca s ă trăiești29.
Ce va fi cu marea mul țime de oameni b ătrâni, femei și copii, care nu vor putea s ă lucreze? Dacă
dinarul ajunge numai pentru procurarea hranei neces are unui om, ce va fi cu cei mul ți, care din
cauza neputinței sau alte piedici, nu vor putea s ă-și procure pâinea? Ei vor trebui s ă simtă
amărăciunea foamei și vor privi moartea ca o eliberare din chinurile fo amei.
Făpturile vii nu sunt ele în șile declanșatorul acestei pedepse dup ă providența lui Dumnezeu.
Ele sunt strâns legate cu tronul (capitolul 4,6), d ar Dumnezeu este Cel care st ă pe tron, și va
ședea totdeauna. Vizionarul »a auzit ceva ca un glas în mijlocul celor patru f ăpturi vii«, din
tronul Celui ve șnic; el a auzit facerea cunoscut a foametei. Este D umnezeu Însuși, care în
providența Sa aduce asupra oamenilor de pe p ământ aceste judec ății de început. Ei vor fi
pedepsiți de El, chiar dacă El folosește instrumente pentru executarea planurilor Sale.
Cei bogați sunt aici cruțați
Interdicția »nu vătăma untdelemnul și vinul« este în țeleasă de unii ca indiciu al unei atenu ări a
foametei anunțate. Dar aceasta este aproape imposibil. Oamenii nu pot trăi din untdelemn și vin.
Grâul și orzul sunt alimentele de baz ă. Untdelemnul și vinul au fost privite ca obiecte de lux,
care se găseau numai pe masa celor boga ți (Proverbe 21,17; Ieremia 31,12; Psalmul 104,15). În
felul acesta clasa muncitoare va c ădea în mod deosebit sub aceast ă pedeapsă. Clasa celor boga ți,
a celor avuți și a celor care guverneaz ă este aici clar exclus ă. Dar nici ei nu vor sc ăpa, căci la
pecetea a șasea (versetul 12-17), judecata va lovi pe to ți, fără nici o excepție, de la împărat și
până la sclav (versetul 15).
Socialismul
Nu este o răsplătire dreaptă în faptul că cea mai mare parte a oamenilor din țările noastre vor fi
în primul rând lovi ți cu judecata și vor trebui să sufere? Un semn sinistru al timpului este
răspândirea socialismului, „evanghelia“ despre egalit atea oamenilor. Diferen țele dintotdeauna
dintre stăpân și slujitor, dintre st ăpânitor și supus, sunt desconsiderate; diferen țe în starea social ă
cu drepturi corespunz ătoare sunt date la o parte cu desconsiderare; munca și capitalul sunt privite
ca forțe adverse. Clasa muncitorilor ajunge tot mai mult l a putere și prinde repede orice ocazie,
ca să ceară și alte drepturi și facilități. Pretutindeni este r ăspândit duhul de r ăzvrătire și
desconsiderare a oric ărei autorități. Această sămânță a fost semănată, recolta va urma cu
siguranță. Vedem aici marea mul țime, căreia îi lipsește strictul necesar, în timp ce cei boga ți în
abundența și luxul lor aparent r ămân neatinși. Dar și ei vor trebui s ă sufere sub judec ățile care
vor veni.
29 Dacă pâinea se va împ ărți după greutate (sau dup ă mulțime), acesta este un semn clar de lips ă (Levitic 26,26;
Ezechiel 4,10,16-17). Sub aceast ă judecată prin peceți vor suferi mul ți oameni din lips ă de hrană.
Apocalipsa – Walter Scott
101 Pecetea a patra
Moartea și Locuința morților
7.-8. »Și, când a deschis pecetea a patra, am auzit pe cea de-a patra făptură vie spunând:
„Vino!” Și am văzut: și iată un cal gălbui; și numele celui care ședea pe el era Moartea; și
Locuința morților urma cu el; și i s-a dat autoritate peste a patra parte a p ământului, ca s ă
omoare cu sabie și cu foamete și cu moarte și prin fiarele p ământului.« O altă putere va fi
chemată acum. Aceste judec ăți de început cresc în greutate. Calul g ălbui cu culoarea lui
cadaverică este un alt prevestitor al judec ății care se apropie.
La cele trei judec ăți anterioare nu a fost numit c ălărețul. Numele acestui al patrulea c ălăreț este
Moartea, »și Locuința morților urma cu el«. În privin ța aceasta un alt comentator a scris: „Cele
patru judecăți pornite prin deschiderea pece ților au lovit pe oamenii vii. De aceea aici se vorb ește
evident despre moarte, prin care ei au fost r ăpuși. Locuința morților primește pe aceia, care au
fost luați prin moarte, în timp ce ea este carul funebru al morții. Din acest motiv Locuin ței
morților nu îi este atribuit nici un cal deosebit.“ Loc uința morților nu urmeaz ă după moarte, ci cu
moartea. Acești doi sunt oarecum p ăstrătorii trupurilor și sufletelor oamenilor. La sfâr șitul
Împărăției de o mie de ani ei trebuie s ă dea înapoi pe captivii lor și ei înșiși, văzut personificat,
vor fi aruncați în iazul de foc (capitolul 20,14). Cuvintele »în Locuința morților« (Luca 16,23)
arată o stare, care urmeaz ă imediat după moarte și care se va termina prin înviere, deci starea
dintre moarte și înviere. Cuvântul „Locuin ța morților“ sau „Hades“ înseamn ă „nevăzutul“. În
această descriere impresionant ă apare »împăratul groazei« însu și. Culoarea cadaveric ă a calului
corespunde în totul numelui și naturii călărețului lui. Moartea și Locuința morților sunt tovarăși
de nedespărțit. Ei lucrează împreună la judecată și își împart prada.
Cele patru judec ăți cumplite ale lui Dumnezeu
Amintim înc ă o dată faptul important, c ă aceste judecăți în succesiunea lor, în forma lor, durat ă
și gravitate pornesc de la tronul lui Dumnezeu . Citim: » i s-a dat autoritate«. Este discutabil, dac ă
aici trebuie citit „lui“ sau „lor“, dar decizia o o feră textul însuși. Moartea atac ă pe oamenii vii.
Locuința morților își revendică dreptul asupra sufletelor mor ților. În felul acesta moartea merge
în mod necesar înaintea Locuin ței morților. Moartea cuprinde pe cei vii, Locuin ța morților are a
face cu cei mor ți.
La judecățile prin deschiderea pece ților de până aici a fost numit de fiecare dat ă o unealtă a
judecății. Aici, în legătură cu cel de-al patrulea c ălăreț, sunt amintite patru feluri de a omorî; sunt
cele patru feluri, cu care Domnul a amenin țat odinioară Ierusalimul vinovat: »Pentru c ă așa zice
Domnul Dumnezeu: „Cu cât mai mult, când voi trimite asupra Ierusalimului cele patru judec ăți
cumplite ale Mele: sabia și foametea și fiarele sălbatice și ciuma, ca să nimicesc din el pe om și
pe animal!“« (Ezechiel 14,21). Singura diferen ță între cele dou ă enumerări este, că animalele
sălbatice sunt numite la urm ă; în loc de „moarte“, de pe locul trei, se poate în țelege și „ciuma“.
Sabia din a doua judecat ă a peceților și foametea din judecata a treia devin aici, împreun ă cu alte
două grozăvii, din nou active. Sabia scoas ă, aflată în mâna călărețului fără milă, nu se va odihni,
până când nu a îndeplinit misiunea încredin țată ei de Dumnezeu. Și foametea va face o lucrare de
moarte; ea lasă pe oameni să moară încet și în chinuri mai mari decât sabia. Apoi moartea sau
ciuma se va folosi de secera cu efect ucig ător, ca să strângă o recoltă deplină. În cele din urm ă,
animalele sălbatice ale pământului vor întregi lucrarea de nimicire – în m ărimea stabilită pentru
ele.
Sub judecățile anterioare anun țate prin deschiderea pece ților se va abandona orice lucrare
agricolă, fără recolta ei nu poate tr ăi nici un popor civilizat. În timpul celei de-a dou a judecăți
anunțată prin deschiderea pece ților mulțimea oamenilor va pune mâna pe sabie, în loc de plu g. În
Apocalipsa – Walter Scott
102 felul acesta pământul rămâne nelucrat, și urmare lipsei de recolt ă vine foametea. Animalele
sălbatice părăsesc teritoriile lor obi șnuite și măresc necazul general, atacând oamenii. Aceste
„patru judecăți cumplite“, sabie, foamete, cium ă și animale sălbatice vor veni toate în acela și
timp asupra oamenilor. S ă spiritualizezi acestea, a șa cum fac mul ți, să le dai un alt în țeles decât
acela simplu și natural, înseamn ă să răstălmăcești Sfânta Scriptur ă. Prin bunătatea lui Dumnezeu
teritoriul în care au loc aceste judec ăți este limitat la »a patra parte a p ământului«. Când este
vorba de reapari ția viitoare a imperiului Roman, se vorbe ște de »a treia parte« (Apocalipsa 8,7-
12; 12,4). Spațiul unde vor avea loc judec ățile este limitat. Dar ce viitor îngrozitor a șteaptă pe
locuitorii fără Hristos ai țărilor noastre!
Pecetea a cincea
Subîmpărțirea judecăților anunțate prin deschiderea pece ților
9.-11. »Și, când a deschis pecetea a cincea, am v ăzut sub altar sufletele celor înjunghia ți
pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o; și strigau cu glas tare,
spunând: „Pân ă când, o, Stăpâne, sfânt și adevărat, nu judeci și nu răzbuni sângele nostru
asupra celor care locuiesc pe p ământ?“ Și fiecăruia i s-a dat o hain ă albă; și li s-a spus să se
mai odihneasc ă puțin timp, până se va împlini și numărul celor împreun ă-robi cu ei și al
fraților lor, cei care urmau s ă fie uciși ca și ei.« Primele patru judec ăți sub peceți se deosebesc
clar de restul, a șa cum este de cele mai multe ori cazul pentru grupe le de câte șapte. La fiecare
din primele patru se vede o f ăptură30 vie și un cal, în timp ce ace știa nu se văd în judecățile
următoare anunțate prin deschiderea pece ților. Făpturile vii sunt în leg ătură cu guvernarea asupra
lumii potrivit cu providen ța lui Dumnezeu. Ele sunt puterile invizibile, care stau înapoia
uneltelor umane și a acțiunilor lor. Îns ă la judecățile următoare anunțate prin deschiderea
peceților tabloul se întunec ă, și devine mai clar ă intervenția directă a lui Dumnezeu în
evenimentele de pe p ământ și în acțiunea oamenilor. Grup ări asemănătoare se recunosc și în
seria judecăților anunțate prin sunetul celor șapte trâmbițe și vărsarea celor șapte potire ale
mâniei lui Dumnezeu (vezi capitolul 8,13 și 16,10). În ultimele trei judec ăți anunțate prin
vărsarea potirelor se vede deplin venirea mâniei lui Dumnezeu asupra cre știnătății cu numele,
decăzute și vinovate.
Prima grupă de martiri
9. »Și, când a deschis pecetea a cincea, am v ăzut sub altar sufletele celor înjunghia ți« Cum
s-a schimbat aici scena! Ast ăzi credincioșii mai sunt înc ă »sarea pământului« (Matei 5,13).
Prezența lor pe pământ împiedic ă decăderea totală, stricăciunea totală și judecata care urmeaz ă
acestora. Dar ei sunt și »lumina lumii« (Matei 5,14). M ărturia lor despre harul lui Dumnezeu,
chiar dacă ea este sărăcăcioasă în ce privește plinătatea și felul ei, este înc ă binecuvântarea cea
mai înaltă și de valoare pentru lume. Dar când a trecut timpul răbdării lui Dumnezeu și sarea și
lumina au fost luate de pe p ământ, atunci stric ăciunea și întunericul moral vor umple pe deplin
scena, care va fi predat ă judecăților de răsplătire dreaptă (Isaia 60,2). Începutul lor l-am v ăzut în
primele patru judec ăți anunțate prin deschiderea pece ților.
30 Fără îndoială există o concordanță între caracterul particular al f ăpturilor vii (capitolul 4,7-8) și judecățile anunțate
prin deschiderea pece ților. La prima f ăptură vie asemenea unui leu și la cuceritorul victorios al primei judec ăți se
recunoaște ușor aceasta. Tot a șa există o asemănare frapantă între cea de-a patra f ăptură vie asemenea unui vultur
care zboară (compară cu Matei 24,28) și marșul morții de la a patra judecat ă prin deschiderea pece ții.
Apocalipsa – Walter Scott
103 Când se va lua locuin ța Duhului de pe p ământ, Adunarea (1 Corinteni 3,16), (c ăci Hristos vrea
să înfățișeze El Însuși înaintea Lui Biserica sl ăvită, Efeseni 5,27), Duhul va lucra din cer pe
pământ și prin puterea lui divin ă va aduce suflete la via ță. Acești primi martori31 întorși la
Dumnezeu, fără o acțiune omeneasc ă cunoscută nouă, vor atrage asupra lor ura mare și barbară a
oamenilor fără Hristos pe pământ. Este posibil – a șa cum a fost și în cazul prigoanelor p ăgâne de
odinioară – ca și martorii din viitor ai credin ței să fie făcuți responsabili de catastrofele na ționale
și acestea vor stârni prigoanele îndârjite și barbare. Aici îns ă este prezentat clar adev ăratul motiv
al suferințelor lor: ei au fost »înjunghia ți pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe
care au dat-o«. Cuvântul lui Dumnezeu, dac ă este vestit cu credincio șie și ajunge la con știința
oamenilor, va stârnii întotdeauna du șmănia lumii, și martorii, care prin umblarea lor și prin
cuvintele lor depun cea mai credincioas ă mărturie, trebuie s ă pecetluiască această mărturie cu
sângele lor. În prezent Domnul ține încă în frâu patimile oamenilor, prin puterea Duhului S fânt
pe pământ, dar când Duhul nu va mai fi prezent pe p ământ, se va arăta dușmănia lumii împotriva
lui Hristos și a celor ce sunt ai S ăi prin prigoane îndârjite și fanatice. »Mărturia pe care au dat-o«
nu vorbește, ca mărturia de astăzi, despre harul lui Dumnezeu, ci despre drepturile lui Dumnezeu
în legătură cu instaurarea Împ ărăției Sale pe pământ. Răspunsul la aceste drepturi este sabia
puterii în mâinile r ăzvrătiților și ostililor deținători ai puterii din timpul acela. Ei vor prigoni pe
acești martiri sfin ți. Drepturile lui Hristos în leg ătură cu Împărăția vor fi atunci subiectul
mărturiei (Matei 24,14), dar oamenii vor c ălca în picioare drepturile Lui și vor înjunghia brutal
pe martorii Lui. Cuvântul »a înjunghia«, folosit de seori în legătură cu jertfele, se folose ște și aici.
Înseamnă soarta deosebit ă a acestor martori (probabil Iudei). Despre martori i de mai târziu din
timpul fiarei (capitolul 13,7) se spune, c ă ei vor fi »omorâ ți« (capitolul 6,11), ceea ce este o
noțiune mai general ă decât »înjunghiat«. – Putem aici s ă vedem o referire la altarul arderii de tot,
care sta în curtea din fa ță a Cortului întâlnirii și a Templului. Acest altar din fa ță, care vorbește
simbolic de suferirea judec ății divine, este amintit și în capitolele 11,1; 14,18 și 16,7. Altarul de
aur al mijlocirii se vede de dou ă ori în cartea Apocalipsa în sec țiunile care urmeaz ă (capitolul 8,
a doua parte din versetul 3 și capitolul 9,13). În capitolul 8,3 (prima parte) și capitolul 8,5 este
vorba de altarul din fa ță.
Sub altar, pe care ei – simbolic spus – au fost înjunghiați de mâna prigonitorilor lor, sufletele
strigă tare după răzbunare asupra du șmanilor lor. Aceast ă vorbire se aseam ănă cu cea a
Vechiului Testament, dar este u șor de înțeles. Strigătul lor nu respir ă duhul harului divin, ci al
unei judecăți drepte. Că rămășița iudaică va chema în viitor pe Dumnezeul judec ății este de
asemenea în concordan ță cu gândurile lui Dumnezeu ca și cuvintele impresionante ale Domnului
pe cruce: »Tat ă, iartă-i, căci nu știu ce fac« (Luca 23,34) sau ca rug ăciunea primului martir
creștin: »Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta« (Faptele Apostolilor 7,60). Schimbare a
perioadei de timp schimb ă și caracterul ac țiunii lui Dumnezeu cu oamenii, cu lumea. Legea a
fost principiul dup ă care Dumnezeu a ac ționat în timpul Vechiului Testament. Harul este
fundamentul ac țiunilor și căilor Sale actuale. Judecata , în care El acționează împotriva răului și a
acelora care fac r ăul, va caracteriza timpul scurt de necaz care va ve ni înainte să apară gloria Sa
minunată pe pământ. De aceea strig ătul celor înjunghia ți de sub altar este în deplin ă concordanță
cu Psalmul 94,1-3: »Doamne, Dumnezeul r ăzbunărilor, Tu, Dumnezeul r ăzbunărilor arată-Te!
Scoală-Te, Judecătorul pământului, și răsplătește celor mândri dup ă faptele lor! Pân ă când cei
răi, Doamne, pân ă când se vor bucura cei r ăi?« – Judecata, care a fost înf ăptuită la cruce asupra
păcatului și asupra păcatelor, este fundamentul pe care se odihne ște în siguranță slava noastră în
cer. Judecata asupra p ăcatelor, care va lovi atunci pe cei r ăi de pe pământ, este necesar ă, ca să
curățe pământul de tot r ăul și să-l facă ca locuință corespunzătoare poporului p ământesc al lui
Dumnezeu.
31 Această primă grupă de martori pe p ământ după răpire vor străbate imperiul roman și vor vesti Evanghelia
Împărăției. Rezultatul activit ății lor se vede în evanghelia dup ă Matei 25,31-46. Gândim, c ă acești primi predicatori
vor fi Iudeii întor și la Dumnezeu. Domnul Isus nume ște pe acești martori Iudei »ace ști frați ai Mei« după trup.
Apocalipsa – Walter Scott
104 Ioan a văzut în această viziune sufletele sub altar . Dacă le-ar fi văzut pe altar, ar fi însemnat c ă
jertfa tocmai se aducea în momentul acela. Dar el l e-a văzut sub altar, acolo unde se v ărsa
sângele jertfei pentru p ăcat (Levitic 4,7), și aceasta înseamn ă, că jertfa a fost deja adus ă. Moartea
de martir a sfin ților nu a avut loc tocmai în momentul acela, ci a a vut deja loc mai înainte. Detalii
în privința aceasta nu sunt numite. Nu se relateaz ă nici despre cruzimea asupritorilor și nici
despre suspinele martorilor statornici pentru Domnu l și drepturile Sale de Împ ărat. Martirii nu
sunt văzuți aici ca vii sau ca învia ți, ci în starea în care sufletul este desp ărțit de trup. El a v ăzut
»sufletele celor înjunghia ți«.
Ei au strigat cu glas tare: »până când?« Acesta este cunoscutul strig ăt al Iudeilor suferinzi din
ceasul care va veni al necazului incomparabil. În a cest strigăt de durere se exprim ă chin și
credință (Psalmul 74,9-10; 79,5; 89,46; 94,3-4). Strig ătul se îndreapt ă spre Dumnezeu ca
»Stăpân« neîngrădit. Acest titlu spune, c ă El posedă cea mai mare putere; el nu se folose ște
niciunde în alt ă parte a cărții Apocalipsa. Sunt ad ăugate cuvintele »sfânt și adevărat«. Strigătul
se îndreaptă spre Unul, care are dreptul și puterea să răzbune sângele v ărsat cu așa curaj; Cel
care este sfânt în natura Sa și adevărat în cuvintele și făgăduințele Sale. Împrejur ările, care ne
apar înainte la deschiderea acestei a cincea pecete , se aseamănă cu cele descrise în Psalmul 79;
psalmistul vorbe ște însă de evenimente care vor avea loc mai târziu și într-un teritoriu mai
limitat. Martirii implor ă răzbunare »asupra celor care locuiesc pe p ământ«. Ce caracterizeaz ă în
mod deosebit pe ace ști oameni găsim în Filipeni 3,19. – Strig ătul după răzbunare este auzit, dar
împlinirea lui în momentul acela trebuia s ă fie amânată. Între timp Domnul le d ă un semn al
recunoștinței Lui deosebite. Fiecare din ceata martirilor prim ește ca distincție și pentru
îndreptățirea lor: »Fiecăruia i s-a dat o hain ă albă«.
Chiar dacă acest verset ar sta independent, el nu ar putea s ă justifice interpretarea istoric ă,
aplicarea la martirii din timpul m ărturiei creștine. Creștinii stau în leg ătură cu Tatăl, nu cu
Stăpânitorul; ei se roag ă pentru cei care îi trateaz ă cu răutate și dispreț, și nu imploră răzbunare
asupra lor. Pentru un cre știn ar fi o astfel de implorare imposibil ă. Dar pentru un Iudeu devenit
martir acest strig ăt îndreptățit de răzbunare era și este pe deplin compatibil cu Legea, sub care el
a trăit, și cu scrierile referitoare la el; Domnul Însu și pune pecetea aprob ării Sale pe cerin țele lor,
dăruind fiecăruia o haină albă.
Ce bun și îndurător este Domnul nostru, aprobând imediat în felul a cesta atitudinea dreapt ă a
sfinților Săi chinuiți. Dar sabia Lui nu trebuie înc ă scoasă. Nedreptatea oamenilor trebuie s ă ducă
însă la deplina desf ășurare a răului, înainte ca mânia dreapt ă și sfântă a Domnului s ă vină cu
toată povara ei asupra necredincio șilor. Până la timpul răzbunării ei trebuiau »s ă se mai
odihnească puțin timp«. O alt ă grupă, numită aici »împreun ă-robi« și »frați«, mai trebuia s ă
umple rândurile cetei nobile a martirilor. În acest e versete se vorbe ște evident de dou ă grupe de
martiri, prima grup ă este văzută32 aici în versetul 9, cea de-a doua va fi omorât ă mai târziu, dup ă
scurt timp. La strig ătul celor »de sub altar« se va putea abia atunci r ăspunde pe deplin , când și
cea de-a doua grup ă a cetei de martiri va fi deplin ă.
Încă o dată vrem să accentuăm deosebit, că aici nu este vorba nici de martirii Vechiului
Testament, începând cu Abel, și nici de martirii cre știni, începând cu Ștefan. Aceste dou ă grupe
cuprind pe aceia, care pecetluiesc cu sângele lor m ărturia, după ce sfinții din timpurile trecute și
din prezent au fost r ăpiți în cer. Timpul scurt de necaz, care va veni, va a duce în prima și a doua
jumătate a sa declan șări violente de prigoniri îngrozitoare împotriva mar torilor lui Dumnezeu din
zilele acelea.
32 În evanghelia dup ă Matei 24,9 se vorbe ște despre acela și timp și despre acelea și evenimente ca aici.
Apocalipsa – Walter Scott
105 Pecetea a șasea
Prăbușirea completă a tuturor puterilor statale și de guvernare
12-17. »Și am văzut când a deschis pecetea a șasea: și s-a făcut cutremur mare de p ământ și
soarele s-a făcut negru ca un sac de p ăr și luna s-a făcut toată ca sângele și stelele cerului
au căzut pe pământ, cum își aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele
sale verzi. Și cerul s-a îndep ărtat ca o carte f ăcută sul și toți munții și insulele s-au mutat
din locul lor. Și împărații pământului și cei mai mari și comandanții și cei bogați și cei
puternici și orice rob și orice om liber s-au ascuns în pe șteri și în stâncile mun ților; și
spuneau munților și stâncilor: „C ădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui care șade pe
tron și de mânia Mielului; pentru c ă a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în
picioare?“« La deschiderea pecetei a cincea am v ăzut o luptă înverșunată între lumină și
întuneric. Lupta dintre bine și rău nu încetează. Dar la sfârșit va triumfa Dumnezeu. R ăspunsul
deplin la implor ările aduse de sfin ții înjunghiați trebuia amânat pân ă se va împlini num ărul cetei
martirilor. În versetul 11 se veste ște o a doua declan șare, mai târzie, de furie împotriva martorilor
lui Dumnezeu, declan șată de fiară și de antihriștii uniți cu ea. Atunci va fi venit »necazul cel
mare« și atunci un Dumnezeu mânios va ac ționa cu judecat ă împotriva prigonitorilor barbari ai
celor ce sunt ai S ăi. »Este drept înaintea lui Dumnezeu s ă dea în schimb necaz celor care v ă
necăjesc« (2 Tesaloniceni 1,6). Dar la deschiderea aces tei pecete a șasea Dumnezeu începe, în
acțiunea Sa judec ătorească față de lume, să dea o impresie a ceea ce va fi r ăspunsul deplin la
strigătul sufletelor de sub altar.
Aici este descris un eveniment care provoac ă groază. Ca simboluri se folosesc for țele naturii.
Se arată, că toate componentele puterilor statale și de guvernare de pe p ământ se vor pr ăbuși și
va lua naștere un haos total. Nu numai un regim sau altul va fi răsturnat, ci toate autorit ățile
supraordonate și subordonate, care guverneaz ă, se vor prăbuși complet. Gândul, pe care vorbirea
simbolică vrea să-l prezinte, este o pr ăbușire atotcuprinz ătoare a fiecărei autorități existente, o
răsturnare revolu ționară de o amploare a șa de mare, că chiar împărații și robii vor fi cuprin și de
groază mare. Această prăbușire, care va veni, va cuprinde într-o catastrof ă vastă tot ce pe pământ
părea să fie sigur și stabil. Va lua na ștere un haos în rela țiile statale, sociale și politice. Ce
perspectivă îngrozitoare! O lume f ără autorități, fără nici măcar să aibă aparența unei stăpâniri
legale! Fără regim, fără putere, să pui frâu răului!
12. »S-a făcut cutremur mare« Acest cutremur reprezint ă zguduirea puternic ă și desfacerea
oricărei stări ordonate, distrugerea total ă a stăpânirilor statale existente. Și după deschiderea celei
de-a șaptea pecete, oarecum ca o preg ătire pentru judec ăți și mai grele, este amintit un cutremur
de pământ împreună cu alte semne, ca anun țare publică a mâniei care va veni (capitolul 8,5).
Aici cutremurul de p ământ este caracterizat ca fiind mare, și efectele lui asupra oamenilor arat ă
ce înseamnă aceasta. După revărsarea celui de-al șaptelea potir (capitolul 16,18) va izbucni înc ă
o revoluție socială și politică, care va depăși în repercursiuni chiar și pe aceasta descris ă aici în
capitolul 6 – o catastrof ă de o amploare a șa de îngrozitoare, cum nu cunoa ște istoria. Trebuie
ținut seama că judecățile anunțate prin deschiderea pece ților sunt începutul unui șir de judecăți
pregătitoare. Acest »cutremur mare de p ământ« nu inițiază Ziua Domnului. Domnul Însu și arată
în marea Sa vorbire profetic ă (Matei 24 și 25) două grupe de semne. Prima grup ă are loc în
timpul dinaintea necazului cel mare (Matei 24,6-14) , cea de-a doua grup ă de semne va avea loc
după acest necaz și va fi premerg ătoare imediatei veniri a Domnului în putere (Matei 24,29-30).
Judecățile anunțate prin deschiderea pece ților vor lovi pe oameni înainte de necazul cel mare și
corespund efectiv evenimentelor descrise în evanghe lia Matei 24,6-14. De aceea marele
cutremur de p ământ din textul nostru nu veste ște încă direct judecata final ă; el nu este nici
prevestitorul venirii în curând a Domnului, orice a r putea să spună oamenii cuprin și de frică și
groază (versetul 17). Numai faptul c ă un cutremur de p ământ și mai mare va urma (capitolul
Apocalipsa – Walter Scott
106 16,18) face aceasta clar. Evenimentelor, care au lo c prin judecățile anunțate prin deschiderea
peceților, le urmează altele și mai îngrozitoare.
12. »Soarele s-a f ăcut negru ca un sac de p ăr33« Soarele simbolizeaz ă autoritatea guvernant ă
cea mai înaltă (Geneza 37,9; Apocalipsa 12,1). Expresia »negru ca un sac de păr« descrie puterea
de a întuneca a lui Satan și arată că autoritățile cele mai mari de pe p ământ (de care sunt
dependente toate celelalte autorit ăți) nu își vor mai îndeplini sarcinile, vor rata complet și se vor
prăbuși total. O întunecare a corpurilor cere ști ar fi în lumea natural ă o catastrofă gravă; de aceea
ea este aici un tablou potrivit (Isaia 50,3).
12. »Și luna s-a făcut toată ca sângele« Orice autoritate, care se trage direct din autorit atea
supremă și este dependent ă de ea, este prezentat ă aici simbolic prin »luna toat ă«. Luna natural ă
este un satelit f ără lumină proprie și de aceea este dependent ă de lumina soarelui; de aceea ea
simbolizează o autoritate derivat ă. Ea este și un tablou al lui Israel în dependen ța lui de Hristos,
Soarele dreptății (sau neprihănirii). Faptul c ă toată luna a devenit »ca sângele« arat ă moartea
spirituală/morală, decăderea totală a oricărei autorități și puteri subordonate. Sângele este un
simbol cu valabilitate general ă al morții (Apocalipsa 11,6; 19,2,13).
13. »Și stelele cerului au c ăzut pe pământ, cum își aruncă un smochin scuturat de un vânt
puternic smochinele sale verzi.« Chiar și purtătorii de funcții inferioare și autoritățile, precum
și persoanele de conducere din domeniul bisericesc s au cetățenesc, vor cădea în sens moral de pe
pozițiile lor înalte. Ele vor renun ța la Dumnezeu și la orice relație cu El. Smochinele verzi sunt
ascunse sub frunze și nu vor ajunge niciodat ă la coacere; în iarn ă cad, când vine un vânt puternic.
Când vor sufla, vorbind simbolic, vânturile reci al e mâniei lui Dumnezeu asupra p ământului,
atunci aceia, care niciodat ă nu au fost proprietate a Domnului, chiar dac ă au ocupat o pozi ție
înaltă, se vor dezice liber și vor renunța la orice relație exterioară cu El (Isaia 34,4).
14. »Și cerul s-a îndep ărtat ca o carte f ăcută sul.« Ordinea statal ă și bisericească și toate
componentele sociale cu structurile și legăturile lor vor fi a șa de complet distruse și ineficace și
nefolositoare ca un sul de carte, care nu poate fi citită când este făcută sul. Trecerea cerurilor
create, în adevăratul sens al cuvântului, (2 Petru 3,10; Apocalipsa 21,1) – nu a locuin ței veșnice a
lui Dumnezeu, a sfin ților Săi și a îngerilor – este unul din evenimentele cele mai mărețe, despre
care Cuvântul lui Dumnezeu ne relateaz ă. Dar încetarea complet ă a oricărei guvernări și ordini, a
„cerului moral“, v ăzută aici simbolic ca re ședință a guvernării morale asupra p ământului, este
unul din evenimentele cele mai îngrozitoare, care u rmează să aibă loc. Am văzut mai înainte
ruina totală a autorităților mari și mici, dar aici întreaga ordine se pr ăbușește în sine însu și cu
toate sarcinile pe care le avea.
14. »Și toți munții și insulele s-au mutat din locul lor.« Un munte reprezint ă simbolic un
sistem bine întemeiat pe putere (Daniel 2,35; Ierem ia 51,25), un regim puternic, stabil și încercat.
Insulele au fost privite de c ătre Iudei ca centre economice și de comerț și ca atare surse ale
bunăstării (Isaia 23,2; Ezechiel 27,3-15). De aceea aici s e vorbește de înlăturarea a tot ce a fost
privit ca fiind puternic și de durată, și de secarea izvoarelor de comer ț și bogăție.
Groază generală
Rezultatul acestei revolu ții puternice și vaste a vieții statale și cetățenești va fi, că toți oamenii
vor fi umpluți de frică și groază. Este o caracteristic ă frapantă a cărții Apocalipsa, c ă se folosește
frecvent numărul șapte; în felul acesta și aici se enumer ă șapte clase de oameni și acestea, așa
cum este de multe ori, se sub-împart în grupe de câ te trei și patru clase. Prima grup ă cuprinde pe
cei care stăpânesc: împărați, cei care ocup ă rangurile cele mai înalte, cei mari sau principii
33 Expresia »sac de p ăr« poate fi tradus ă și prin »pânză de sac din păr«. Această pânză de sac a fost f ăcută la început
din păr de cămilă (Matei 3,4) și era îmbrăcămintea obișnuită a profeților (Zaharia 13,4). În primul rând a servit ca
haină de doliu (2 Samuel 3,31; Ezechiel 7,18; Apocalipsa 11,3). În acest sens trebuie și aici înțeleasă.
Apocalipsa – Walter Scott
107 (domnii) și comandanții, șefii militari. Cea de-a doua grup ă o constituie clasa cet ățenească, de
fiecare dată două câte două: bogații și cei puternici, robii și oamenii liberi.
15. »Și împărații pământului și cei mai mari și comandanții și cei bogați și cei puternici și
orice rob și orice om liber s-au ascuns în pe șteri și în stâncile mun ților.« Ce tablou clar al
groazei! Frica de Domnul, de gloria și maiestatea Sa în puterea Sa de guvernare, care va fi văzută
în timpul prăbușirii generale a întregii ordini sociale, va umple p e oameni cu o fric ă așa de mare,
că ei vor căuta înălțimile și stâncile munților34 ca locuri de sc ăpare dinaintea mâniei Sale și ca
ascunzători dinaintea fe ței Sale. Va fi un timp cu fric ă de moarte. Dar în spaima lor nu vor striga
către Dumnezeu, ci la mun ți și la stânci: »Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui care șade
pe tron și de mânia Mielului.« Și în temerile lor, con știenți de vinovăția lor, vor adăuga: »Pentru
că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?« Dar aceasta nu este
adevărat. Vor urma judec ăți și mai grele, vor veni nori și mai întuneca ți, înainte să vină ceasul
ultim al judecății sub mânia Mielului. Dup ă deschiderea celei de-a șasea pecete apar primele
semne de frică și groază de mânia lui Dumnezeu care va veni. Dar când se va dezlănțui cu
adevărat furtuna la venirea personal ă a Domnului, în loc de fric ă de mânia Lui oamenii vor fi
stăpâniți de o desconsiderare obraznic ă și temerară a Mielului și a puterii Lui de nebiruit
(Apocalipsa 19,15-21), pe care R ăzboinicul împărătesc îi va îneca în sânge.
Trebuie să fim foarte aten ți, pentru ca studiul detaliilor s ă nu slăbească impresia general ă a
acestor descrieri îngrozitoare a evenimentelor care vor veni (și a temerilor oamenilor create de
ele) asupra sufletelor noastre. Chiar și un cititor superficial trebuie s ă devină profund impresionat
de mărimea și grandoarea celor care se vor întâmpla în curând, și care sunt descrise aici cu
simboluri și expresii așa de clare și corespunzătoare, că înțelesul și proporția lor nu poate fi
neînțeleasă – numai dacă sunt din aceia, care con știent nu vor să știe de influența lor.
34 Această a doua amintire a mun ților (și mai târziu și altele) arată clar, că în versetele 12-14 nu este vorba de cerul,
soarele, luna și stelele naturale, și de munții naturali, ci c ă ele toate sunt folosite ca simboluri. Cum ar putea ca toți
munții să fie mutați de la locul lor (versetul 14) și totuși după aceea să fie căutați ca loc de scăpare (versetul 15)? La
începutul și la sfârșitul Împărăției de o mie de ani vor avea loc schimb ări exterioare ale cerului și pământului
(Zaharia 14; 2 Petru 3), dar în timpul celei de-a șasea judecăți anunțată de deschiderea celei de-a șasea pecete este
exclus un alt în țeles decât înțelesul simbolic.
Apocalipsa – Walter Scott
108 Capitolul 7
Viziunile intercalate m ărturisesc despre harul lui Dumnezeu
Două grupe diferite
Acest capitol cuprinde dou ă viziuni diferite. Prima se refer ă la Israel (versetele 1-8), cea de-a
doua se referă la păgâni (versetele 9-17). Este clar, c ă cele două viziuni de aici sunt intercalate în
derularea evenimentelor profetice, c ăci conținutul acestui capitol nu apar ține judecăților anunțate
prin deschiderea pece ților. El este și în afara succesiunii în timp a evenimentelor. În capitolul 6
sunt deschise succesiv primele șase peceți. Abia în capitolul 8 Mielul deschide pecetea a șaptea,
și ultima. Așadar aici între pecetea a șasea și pecetea a șaptea – fără să aparțină evenimentelor
care se desfășoară prin deschiderea pece ților – se relateaz ă despre a acțiune deosebit de
interesantă a harului lui Dumnezeu cu Israel și cu oamenii dintre na țiuni. Derularea judec ăților,
ca să spunem așa, este întrerupt ă, ca să ni se ofere o privire în inima lui Dumnezeu. Nu to t ce se
petrece în aceste zile rele și întunecate este judecat ă. Dar nu se poate presupune, c ă întoarcerea la
Dumnezeu a acestor dou ă grupe din Israel și dintre națiuni – și cu mult mai pu țin prezentarea și
binecuvântarea lor public ă – trebuie să aibă loc neapărat între judecata pornit ă prin deschiderea
pecetei a șasea și judecata pornit ă prin deschiderea pecetei a șaptea. Capitolul nu este rânduit în
timp. Pecetluirea fiilor lui Israel are loc cu priv ire la locul lor în timpul Împ ărăției de o mie de
ani, dar nu ni se spune, când are loc aceast ă pecetluire. Mul țimea oamenilor mântui ți dintre
națiuni, care vin din necazul cel mare, este privit ă în acest capitol în binecuvântarea deplin ă a
Împărăției de o mie de ani pe p ământ; versetele 16 și 17 se vor împlini pe p ământ. Nu ni se spune
când acești oameni au primit mesajul lui Dumnezeu și când au fost mântui ți. Imediat dup ă
răpirea sfinților la cer (1 Tesaloniceni 4,15-17) Dumnezeu va lu cra prin har în vechiul S ău popor
și printre toate na țiunile, care locuiesc în teritoriile din afara lumi i decăzute de la credin ță.
Această lucrare a lui Dumnezeu prin martorii S ăi va dura mai mul ți ani, probabil în toat ă cea de-
a 70-a săptămână-an a lui Daniel (un timp de șapte ani), posibil și mai mult. În acest capitol 7
vedem rezultatele acestei m ărturii. Este învior ător, să vezi aceste grupe de mul ți oameni
mântuiți. Privirea noastr ă este îndreptat ă spre ei, după ce puterea du șmanului s-a dezl ănțuit
împotriva sfin ților lui Dumnezeu (capitolul 6,9-11) și înainte să vină judecăți și mai grele
(capitolele 8 și 16). Deci capitolul 7 ne ofer ă o dovadă triumfătoare că nimic nu poate întrerupe
intențiile de har ale lui Dumnezeu și nimic nu poate împiedeca lucrarea Duhului S ău pe pământ.
Ce bine este, c ă Dumnezeu ne-a dat aici aceast ă intercalare interesant ă.
Judecata reținută
1. »Și, după aceasta, am v ăzut patru îngeri stând la cele patru col țuri ale pământului,
ținând cele patru vânturi ale p ământului, ca nici un vânt s ă nu sufle pe p ământ, nici pe
mare, nici peste vreun copac.« Cuvintele »dup ă aceasta«, care se repet ă în versetul 9, arat ă un
început nou. Ele ini țiază aici secțiunea capitolului nostru referitoare la Israel și în versetul 9
viziunea despre mul țimea dintre na țiuni care purta ramuri de palmier în mâinile lor. F olosirea
intenționată a acestor cuvinte și reluarea lor în versetul 9 ar trebui s ă facă pe unii comentatori s ă
se rețină, să amestece cele dou ă grupe. Ele se diferen țiază clar după naționalitatea lor și după
binecuvântările lor. Unii vin din Israel, al ții dintre păgâni. Împărăția de o mie de ani de pe
pământ este scena pe care sunt prezentate public cele două grupe. Pentru în țelegerea capitolului
este însă important, că momentul acestei viziuni este cu totul altul decât momentul introducerii
lor în binecuvânt ările prevăzute pentru ei.
1. »Și, după aceasta, am v ăzut patru îngeri stând la cele patru col țuri ale pământului,
ținând cele patru vânturi ale p ământului.« Vizionarul exilat a v ăzut aici pământul ca pe o
Apocalipsa – Walter Scott
109 câmpie întinsă, care în cele patru direc ții nord, sud, est și vest era limitat ă prin puncte finale. În
aceste „colțuri” stătea câte un înger, ca s ă aibă controlul asupra puterilor distrug ătoare ale răului.
Apariția de trei ori a num ărului patru arat ă, că acțiunea răului este ținută complet sub control și
că aceasta este valabil pentru tot p ământul – complet și universal . Nu vedem niciun motiv s ă
limităm noțiunea „pământ” la lumea roman ă. Vânturile nu aveau voie s ă sufle, până când un
număr simbolic dintre Israel nu va fi pecetluit (verset ele 3-4). Ambele case ale lui Israel, Efraim
și Iuda, sunt incluse în aceast ă lucrare. Domnul »va strânge pe surghiuni ții lui Israel, și va aduna
pe cei risipiți ai lui Iuda, de la cele patru capete ale p ământului« (Isaia 11,12). Atât profetul Isaia
cât și vizionarul Ioan vorbesc de p ământul locuit în totalitatea extinderii lui și nu numai de
teritoriul limitat al împ ărăției romane din trecut sau din viitor. Afar ă de aceasta este clar, c ă în
versetul 9 se vede rezultatul unei m ărturii divine printre p ăgâni, care se extinde mult în afara
imperiului roman. No țiunea »pământ« trebuie în țeleasă aici în sensul cel mai larg al cuvântului.
Acești îngeri, care țin cu putere – aceste puteri spirituale, invizibile și totuși reale -, au fost
văzute aici cum țin sub control puterile și uneltele răului, »cele patru vânturi35 ale pământului«.
Faptul că îngerii țineau cele patru vânturi, și anume cu putere, arat ă că vânturile oarecum se
forțau să se elibereze. Cât de nebiruit ă stă mâna Celui Atotputernic pe for țele răului! Ele sunt
ținute în frâu prin ace ști îngeri, până când se împline ște timpul și planurile lui Dumnezeu trebuie
împlinite.
Acest capitol ne d ă învățături importante și încurajatoare. Punctul culminant al judec ăților de
până acum a fost judecata anun țată prin deschiderea pecetei a șasea, sub care orice guvernare și
ordine, în domeniul politic sau social, în rândul a utorităților înalte sau subordonate, s-a pr ăbușit
și din aceasta a rezultat o stare de groaz ă, care a umplut pe to ți cu frică. Dar dureri și mai mari
urmează să vină. Și totuși – în prigonirile care au avut loc, nu to ți martorii lui Dumnezeu au fost
înjunghiați (capitolul 6,9-11), și nici judecățile mai grele, care vor veni, nu vor împiedeca
mărturia mondial ă pentru Dumnezeu, a șa cum dovedesc limpede comunic ările aducătoare de
mângâiere din acest capitol. De aceea problemele și nevoile vaste, prezentate simbolic ca
»vânturi ale pământului«, sunt re ținute pentru un timp, pân ă când Dumnezeu în Harul S ău a luat
măsurile pentru p ăstrarea unui num ăr complet din poporul S ău Israel și a unei mulțimi
nenumărate dintre păgâni.
1. »Ca nici un vânt s ă nu sufle pe p ământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.« Prin
pământ se înțelege aici teritoriul cu regimuri și ordine consolidat ă (Apocalipsa 10,2; Psalmul
46,2). Marea reprezint ă popoarele și națiunile unde domne ște dezordinea și anarhia (fără
regimuri capabile de a conduce) (Isaia 57,20; Danie l 7,2-3). Un copac reprezint ă simbolic
mărimea, puterea și mândria pe p ământ (Daniel 4,10,20-22); Ezechiel 31,2-9,14-18). M otivul
reținerii judecăților este redat cu cuvinte clare în versetul 3: »pâ nă îi vom pecetlui pe robii
Dumnezeului nostru pe frun țile lor«.
Îngerul cu pecetea lui Dumnezeu
2.-3. »Și am văzut un alt înger, urcând de la r ăsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului
celui viu; și a strigat cu glas tare celor patru îngeri, c ărora li se dăduse să vatăme pământul
și marea, spunând: „Nu v ătămați pământul, nici marea, nici copacii, pân ă îi vom pecetlui
pe robii Dumnezeului nostru pe frun țile lor”.« Judecata, care în versetul 1 este v ăzută în
35 Prin noțiunea »vânturi ale p ământului« ne gândim la nevoi și probleme politice sau de alt ă natură. Noțiunea
»vânturi ale cerului« trebuie diferen țiată de noțiunea »vânturi ale p ământului« (Iov 1,19; Ieremia 49,36; Daniel 7,2).
Prima noțiune se referă la „uneltele” pe care Dumnezeu în providen ța Sa le folosește pentru împlinirea inten țiilor
Sale, în timp ce expresia a doua îndreapt ă atenția mai mult spre faptul c ă aceste judecați și nevoi lovesc p ământul cu
oameni vinova ți. Cuvântul pământ se întâlne ște de trei ori în versetul 1; la prima și a doua oară ne gândim la tot
pământul, în sensul cel mai larg, în timp ce a treia oară se referă numai la partea civilizat ă a pământului, care st ă în
opoziție cu marea, partea necivilizat ă a pământului (vezi și capitolul 10,2).
Apocalipsa – Walter Scott
110 tabloul vânturilor, este pus ă aici în mâinile îngerilor. Vânturile reprezint ă simbolic uneltele
(umane), care produc necazuri politice și de altă natură; îngerii sunt puterile spirituale, care
conduc aceste unelte ale r ăului și le țin sub control, deci în versetul 1 vedem uneltele j udecății și
în versetul 2 puterile, care le conduc.
»Un alt înger« nu este unul din cei patru, și cu siguranță nici Domnul Isus36 Însuși, așa cum au
presupus unii în chip ciudat. Partea din fraz ă »până (noi) îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului
nostru pe frunțile lor« ar fi nepotrivit ă demnității Domnului nostru. Felul de exprimare și duhul
din Ioan 20,17: »M ă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru , la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru «
este păstrat în tot Noul Testament. Nu citim niciodat ă, când este vorba de Hristos și de
credincioși, despre Dumnezeul nostru și Tatăl nostru .
Acest »un alt înger« este se pare o fiin ță spirituală privilegiată cu o misiune foarte deosebit ă. El
»urcă de la răsăritul soarelui« și are »pecetea37 Dumnezeului celui viu«. Îngerul cu pecetea, care
se urcă de la răsăritul soarelui, ca s ă păstreze pe ace ști robi ai lui Dumnezeu pentru
binecuvântările lui Israel, care vor veni, pare într-o oarecar e măsură să fie un mesager sau un
premergător al lui Mesia, care va ap ărea ca »Soarele neprih ănirii, și tămăduirea va fi sub aripile
Lui« (Maleahi 4,2) și care va străluci cu o strălucire netulburat ă peste țară și popor. Este prima
roadă a binecuvântării lui Israel ca Na țiune, pe care îngerul o veste ște, prin aceea c ă vorbește
despre »robii Dumnezeului nostru«; recolta urmează la revelarea Domnului Isus din cer.
Pecetea Dumnezeului celui viu are ca urmare, c ă ei rămân cruțați de moarte; și faptul că ei
poartă pe frunțile lor această pecete înseamn ă recunoașterea publică, că acești pecetluiți aparțin
lui Dumnezeu. Ce fel de pecete este aceasta, nu se spune aici. Cei pecetlui ți din Israel sunt
numiți »robii Dumnezeului nostru«. Prin încerc ări și greutăți ei au păstrat neîntinată mărturia lui
Dumnezeu; drumul lor era caracterizat de lupt ă și lucrare. Cât de potrivit este de aceea titlul de
»robi«.
Pecetluirea nu este lucrarea numai a unui înger, și alții participă la lucrarea binecuvântat ă, de a
proteja de judecat ă un număr complet din Israel: »pân ă (noi) îi vom pecetlui«. Aceast ă acțiune
este descrisă mai detaliat aici, ceea ce noi nu g ăsim nici în pecetluirea relatat ă de Ezechiel
(Ezechiel 9,4), profetul captivit ății, și nici în pecetluirea celor dintâi din Iuda pe munt ele
Sionului (Apocalipsa 14,1). Faptul c ă îngerul se urcă de la răsăritul soarelui, aceasta corespunde
în totul misiunii lui m ărețe. Lui nu i-a fost încredin țată o lucrare obi șnuită și de aceea
împrejurările mărturisesc despre m ărimea misiunii sale.
El a strigat »cu glas tare« celor patru îngeri, cărora le-a fost încredin țată judecata: »Nu
vătămați pământul, nici marea, nici copacii«. Aceast ă strigare poruncitoare este ascultat ă, și cei
mântuiți din Israel sunt pecetlui ți pentru binecuvânt ările Împărăției de o mie de ani.
Numărul celor pecetlui ți
Mulțimea mare dintre na țiuni (versetul 9) nu putea fi num ărată. Cei pecetluiți din Israel sunt
însă numărați cu atenție. Rezultatul este notat aici, nu într-o sum ă generală, ci ca număr exact de
o sută patruzeci și patru de mii, din fiecare semin ție a lui Israel dou ăsprezece mii. Aceste
numere, fie simplu (12) sau multiplicat cu el însu și (144), reprezint ă un număr complet și
definitiv. Num ărul doisprezece este specific pentru Israel și se folosește frecvent în leg ătură cu
acest popor. El reprezint ă un număr complet cu privire la administrarea, domnia și guvernarea pe
36 Îngerul-preot din capitolul 8,3-5 și îngerul puternic din capitolul 10,1-6 este f ără îndoială Domnul Isus. Expresiile
folosite acolo și acțiunile prezentate acolo nu se pot aplica la o fiin ță creată, oricât de mare ar fi ea.
37 În perioada actual ă pecetea nu este un semn exterior, ca aici. Este Du hul Sfânt, care a fost dat de Dumnezeu, ca s ă
locuiască în cei credincio și (2 Corinteni 1,21-22; Efeseni 1,13). Este Dumneze u (nu Hristos) cel care pecetluie ște;
Duhul Sfânt Însu și, o Persoană, este pecetea.
Apocalipsa – Walter Scott
111 pământ38. Desigur, num ărul celor pecetlui ți trebuie înțeles aici simbolic; el arat ă, că Dumnezeu a
pus deoparte pentru Sine un num ăr precis, complet și totuși limitat din Israel.
Particularități
La cele aproximativ 18 enumer ări din Scriptur ă ale semințiilor lui Israel este numit aproape
întotdeauna num ărul complet simbolic de 12 semin ții. Deoarece Iacov avea îns ă 13 fii, căci cei
doi fii ai lui Iosif au fost num ărați în locul tatălui lor ca fii ai lui Iacov (Geneza 48,16),
întotdeauna la num ărătoare este lăsată la o parte una sau alta din semin ții, cel mai frecvent
seminția lui Levi. Aici în Apocalipsa 7 nu este amintit ă seminția lui Dan și a lui Efraim. Motivul,
pentru care aceste dou ă seminții au fost lăsate la o parte, este probabil acela, c ă ei au stat în mod
deosebit în leg ătură cu slujirea la idoli în Israel (Deuteronom 29,18-2 1). La urmă triumfă însă
harul, și la viitoarea împ ărțire a țării între semințiile lui Israel semin ția lui Dan este numit ă prima
(Ezechiel 48,1); dar, cu toate c ă ea este numit ă prima, ea este cea mai departe de Templu,
deoarece lozul ei este în partea cea mai de nord. S emințiile sunt numite la num ărătoare în grupe
de câte două seminții, ca și apostolii (Matei 10,2-4): mai întâi Iuda și Ruben, al patrulea și primul
copil al lui Lea, Iuda ca semin ție împărătească, Ruben ca reprezentant simbolic al întregului
popor (Geneza 49,3); în al doilea rând Gad și Așer, cei doi fii ai Zilpei, care sunt numi ți
împreună și în binecuvântarea profetic ă a lui Iacov (Geneza 49,19-20); în al treilea rând Neftali
(sau Naftali) și Manase, care stau împreun ă în numărătoarea din Ezechiel 48,4; în al patrulea
rând Simeon și Levi, al doilea și al treilea fiu al lui Lea, numi ți de asemenea împreun ă în
binecuvântarea profetic ă a lui Iacov (Geneza 49,5-7); în al cincilea rând I sahar și Zabulon (sau
Zebulon), al cincilea și al șaselea fiu al lui Lea, enumera ți împreună atât în Geneza 49,13-15 cât
și în Ezechiel 48,26; în al șaselea rând Iosif39 și Beniamin, cei doi fii ai Rahelei, so ția preaiubită
a patriarhului. Deci enumerarea începe cu Iuda și se termină cu Beniamin. Anumite tr ăsături de
caracter ale celor dou ă seminții se unesc în Hristos (Geneza 49,8-12,27).
Trei grupe diferite de mântui ți pentru Împărăția de o mie de ani
Cele două grupe – din Israel și dintre națiuni – au fost v ăzute de vizionar în dou ă viziuni
diferite. Ceata celor ale și dintre cele dou ăsprezece semin ții (versetele 4-8) se diferen țiază nu
numai de tovar ășii lor dintre națiuni (versetele 9-17), ci se deosebe ște și de cei 144000 din Iuda,
care vin din necazul cel mare și vor sta împreun ă cu Mielul pe Muntele Sionului (capitolul 14,1-
5). Vor fi deci dou ă grupe iudaice cu acela și număr (simbolic!), 144000 din tot Israelul (capitolul
7) și 144000 numai din Iuda (capitolul 14). Marea mul țime dintre națiuni cu ramuri de palmier în
mâini nu trebuie confundat ă nici cu Adunarea (sau Biserica) și nici cu Israel. Aceast ă mulțime
nenumărată este rodul unei lucr ări vaste a harului, care începe imediat sau scurt d upă răpirea
sfinților cerești și va fi continuat ă pe tot parcursul s ăptămânii profetice de șapte ani (Matei
24,14). Aceast ă mărturie mondială, care se va face cu mult ă energie în perioada dintre r ăpirea
Adunării și apariția Domnului, va fi binecuvântat ă de Dumnezeu în mod deosebit. Sub mâna cea
38 Cele douăsprezece ore ale zilei și douăsprezece ore ale nop ții (așa cum este socotit în Israel) arat ă spre cei doi
luminători mari – soarele și luna -, pe care Dumnezeu i-a f ăcut »să stăpânească ziua« și noaptea (Geneza 1,16). Sunt
douăsprezece semin ții ale lui Israel și doisprezece apostoli în leg ătură cu guvernarea viitoare a lui Israel (Matei
19,28), și de asemenea dou ăsprezece porți în orașul sfânt Ierusalim (Apocalipsa 21,10-12). Israel a fost reprezentat
simbolic în cele dou ăsprezece pietre pre țioase de pe pieptarul marelui preot, precum și în cele douăsprezece pâini
pentru punerea înainte de pe mas ă (Exod 28,15-21,29; 25,30; Levitic 24,5-6). Caracte rul complet este ideea
predominantă în acest număr.
39 Aici găsim pe Iosif și nu pe Efraim, pe tat ă în locul fiului. În ceea ce prive ște binecuvântarea, Efraim are prioritate
față de fratele lui mai mare Manase, și din aceasta str ălucește harul (Geneza 48,8-20).
Apocalipsa – Walter Scott
112 bună și conducătoare a lui Dumnezeu va fi timp suficient pentru lu crarea harului, a șa că aceste
rezultate cople șitoare ne amintesc de zilele binecuvântate de la Ru salii.
Între cele dou ă grupe de sfinți din acest capitol 7 putem s ă constatăm și o altă diferență. Cei
aleși din Israel sunt v ăzuți înainte ca ei s ă intre în »necazul lui Iacov«, mul țimea celor mântui ți
dintre națiuni, dimpotriv ă, după ce ei »vin din necazul cel mare«.
Marea mulțime dintre națiuni
9. »După aceasta am v ăzut: și iată o mulțime mare, pe care nimeni nu putea s ă o numere,
din orice națiune și seminții și popoare și limbi, stând înaintea tronului și înaintea Mielului,
îmbrăcați în haine albe, și cu ramuri de palmier în mâinile lor.« Am văzut deja, că mulțimea
îmbrăcată în haine albe și cu ramuri de palmier în mâini vine din necazul ce l mare. Cu toate c ă și
binecuvântările lor, după felul lor și timpul lor, se aseam ănă clar cu binecuvânt ările din
Împărăția de o mie de ani, ei nu trebuie confunda ți cu o altă grupă dintre națiuni, care va fi
mântuită la începutul Împ ărăției de o mie de ani, dup ă terminarea necazului cel mare. De aceea
este arătat locul deosebit, pe care are voie s ă stea mulțimea nenumărată, și felul specific al
binecuvântărilor lor. Atât locul lor cât și binecuvântările lor se deosebesc în chip minunat de
necazurile anterioare, din care ele au venit și în care mulți martori credincio și dintre Iudei și
națiuni au fost înjunghia ți. Ei au venit »din orice na țiune și seminții și popoare și limbi«. Aceast ă
prezentare concentrat ă a omenirii întregi am mai întâlnit-o (capitolul 5, 9). Este o formulare
deosebită, care prin cele patru expresii ale ei arat ă universalitatea (vezi și capitolul 11,9).
Marea mulțime nu putea fi num ărată de nimeni. În aceast ă privință ea se deosebe ște în mod
deosebit de num ărul limitat și bine stabilit al celor din Israel. Vizionarul i-a văzut »stând înaintea
tronului și înaintea Mielului, îmbr ăcați în haine albe, și cu ramuri de palmier în mâinile lor«.
Acești sfinți se vor afla pe p ământ. A sta înaintea tronului și înaintea Mielului este cu siguran ță
un semn de demnitate deosebit ă. Tronurile sfin ților cerești sunt însă »jur-împrejurul« tronului lui
Dumnezeu (capitolul 4,4) și al Mielului (capitolul 5,6). Da, mai mult chiar, ei șed pe ele (vezi și
capitolul 20,4). Sfin ții cerești au tronuri și cununi; aceasta nu se spune aici despre sfin ții de pe
pământ. În aceast ă privință, și în altele, sfinții cerești ocupă o poziție mai înaltă și mai sublimă a
demnității, decât ocupă mulțimea nenumărată, care stă pe pământ înaintea tronului. Dar faptul c ă
ei stau înaintea tronului, reprezint ă o recunoștință și evidențiere deosebită din partea lui
Dumnezeu.
Ei erau »îmbrăcați în haine albe« . În suferințe și necazuri deosebite au p ăstrat drepturile și
cerințele lui Dumnezeu fa ță de o lume răzvrătită și încăpățânată. Acum Dumnezeu Î și amintește
de credincioșia lor și îi răsplătește. Ei vor fi îmbr ăcați în haine albe, haine ale neprih ănirii
(dreptății). Palmierii, sau ramurile de palmier, sunt expre sia bucuriei pentru eliberarea deplin ă
(Levitic 23,40; Ioan 12,13). Dumnezeu i-a trecut în siguranță prin »necazul cel mare« stabilit, un
timp de necaz îngrozitor, și acum jubileaz ă în triumful Dumnezeului lor. Palmierul este singur ul
copac, care va fi amintit în descrierea Templului d in timpul Împărăției de o mie de ani (Ezechiel
40 și 41). Ramurile de palmier sunt amintite și cu ocazia sărbătorii corturilor, ultima s ărbătoare și
sărbătoarea de încheiere a s ărbătorii bucuriei în Israel (Levitic 23,40). Aceast ă mulțime
îmbrăcată în alb este singura grup ă, despre care se spune în cartea Apocalipsa, c ă poartă
palmieri; cuvântul se g ăsește numai o singur ă dată în cartea Apocalipsa.
10. »și strigau cu glas tare, spunând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe
tron, și a Mielului!”« Luptele și încercările lor au trecut. Tronul, înaintea c ăruia ei stau, este
acum și întotdeauna izvorul puterii și siguranței lor. Mulțimea nenumărată a acestor mântui ți se
unește într-o strigare comun ă cu voce tare. Care este con ținutul acestui strig ăt tare, comun?
Mântuirea în sensul cel mai larg al cuvântului este atribuită lui Dumnezeu și Mielului. Niciunul
din această mulțime a mântuiților nu tace. Harul neîngr ădit și-a făcut lucrarea lui plin ă de putere.
Ea a adunat din toate țările și limbile și națiunile o mulțime, care dep ășește capacitatea
Apocalipsa – Walter Scott
113 omenească de numărare. Toți erau odinioar ă morți în păcate și acum stau ca mântui ți și
binecuvântați înaintea tronului lui Dumnezeu. Cât de potrivit e ste de aceea, c ă triumful harului
divin este pream ărit și este făcut cunoscut izvorul lui: Dumnezeu în suveranitatea Lui pe tron și
Mielul ca revela ție a dragostei Sale și a harului Său.
Răspunsul oștirii îngerilor
11.-12. »și toți îngerii stăteau în jurul tronului și al bătrânilor al celor patru f ăpturi vii; și s-
au prosternat înaintea tronului și s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: „Amin”
Binecuvântarea și gloria și înțelepciunea și mulțumirea și onoarea și puterea și tăria fie a
Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin.”« Citim despre dou ă acte diferite în cer, în care
tronul este punctul central, aici și în capitolul 5,11-12. În ambele cazuri îngerii co nstituie cercul
exterior din jurul tronului. În aceast ă viziune sublim ă auzim preamărirea adusă de ceata îngerilor,
în care ei aduc de fiecare dat ă adorarea lor prin șapte expresii. Prima dat ă (capitolul 5) Mielul
este tema pream ăririi, a doua oar ă (capitolul 7) este Dumnezeu , pe Cel care ei Îl ador ă. În ambele
evenimente locul îngerilor este »de jur-împrejurul tronului«, în timp ce b ătrânii și făpturile vii
constituie cercuri interioare și mai strâmte. Mul țimea dintre na țiuni de pe pământ strigă:
»Mântuirea este a Dumnezeului nostru «; dar El este totodat ă și Dumnezeul îngerilor, de aceea și
ei vorbesc pe locul lor din cer despre »Dumnezeului nostru «. La lauda adus ă de mântuiții
jubilând s-au prosternat îngerii – tot a șa de nenumărați ca și mulțimea mântuiților de pe pământ,
față de care au interese a șa de mari – și s-au închinat lui Dumnezeu spunând: Amin! Cât de
profundă a fost adorarea adus ă de ei se poate vedea din comportarea lor: »s-au pr osternat
înaintea tronului«. Ordinea expresiilor în lauda ad usă de îngeri este alta decât în capitolul 5.
Ultimele două expresii de acolo sunt gloria și binecuvântarea, în capitolul nostru binecuvântare a
și gloria stau la început. În loc de bog ăția avem aici mul țumirea. Articolul hot ărât care însoțește
fiecare expresie arat ă că fiecare din ele este în țeleasă în precizarea ei cei mai înalt ă și completă.
Cele două grupe de mântui ți de pe pământ sunt aici ale șii din Israel și mulțimea îmbrăcată în
alb dintre națiuni. În cer se văd îngerii, bătrânii și făpturile vii. Nici b ătrânii și nici făpturile vii
nu iau aici parte la laud ă. Aceasta este p ăstrată pentru mulțimea dintre națiunile de pe pământ și
a îngerilor din cer. Tema deosebit ă a întregii secțiuni (versetele 9-17) este rela ția mulțimii cu
ramuri de palmier în mâini cu Dumnezeu și cu Mielul. Aceasta se exprim ă și în strigătul lor, cu
care și îngerii sunt pe deplin de acord40, spunând »Amin!« Rela ția bătrânilor și a făpturilor vii cu
Dumnezeu este dezv ăluită în capitolele 4 și 5. De aceea se vorbe ște acolo și nu aici despre
adorarea adusă de ei.
Întrebarea bătrânilor și răspunsul
13-17. »Și unul dintre b ătrâni s-a ridicat și mi-a zis: „Ace știa, care sunt îmbr ăcați în haine
albe, cine sunt și de unde au venit?” și i-am spus: „Domnul meu, tu știi”. Și mi-a spus:
„Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare și ei și-au spălat hainele și le-au albit în
sângele Mielului. Pentru aceasta sunt ei înaintea t ronului lui Dumnezeu și-I slujesc zi și
noapte în templul S ău; și Acela care șade pe tron Își va întinde cortul peste ei. Nu vor mai
flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo ar șiță; pentru că
Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va p ăstori și-i va duce la izvoarele apelor vie ții și
Dumnezeu va șterge orice lacrim ă din ochii lor”«. Vizionarul stătea liniștit cuprins de uimire.
El a auzit strig ătul de triumf al mul țimii mântuite și a văzut bucuria lor, dar personal nu a luat
parte la ea. »Și unul dintre b ătrâni s-a ridicat și mi-a zis« – el a v ăzut întrebarea nerostit ă din
40 Primul Amin este r ăspunsul la lauda adus ă de mulțimea mântuită, cel de-al doilea este confirmarea laudei aduse
de ei înșiși.
Apocalipsa – Walter Scott
114 inima vizionarului. B ătrânii sunt caracteriza ți prin caracterul înalt al ador ării și prin înțelegerea
gândurilor și căilor lui Dumnezeu. Ei în șiși au fost mântui ți de pe pământ, și s-a cuvenit, ca unul
din ei și nu o făptură cerească inocentă să dea explicații lui Ioan și prin aceasta și nouă despre
originea și istoria acestei cete remarcabile, pe care viziona rul a văzut-o pentru prima dat ă.
Lucrarea cereasc ă a bătrânilor nu era îns ă necunoscută vizionarului. Într-o viziune anterioar ă
(capitolul 5,5) el a fost mângâiat și învățat de un bătrân. De aceea cele dou ă întrebări adresate lui
Ioan exprimă tocmai ceea ce c ăuta el să afle: »Aceștia, care sunt îmbr ăcați în haine albe, cine
sunt și de unde au venit?«
Nu este fără importanță, că de trei ori este îndreptat ă atenția asupra hainelor lor albe (versetele
9,13,14). Aceast ă îmbrăcăminte de cel mai curat alb41 mărturisește despre primirea lor oficial ă
înaintea lui Dumnezeu și despre recunoa șterea curăției caracterului lor și a faptelor lor prin El.
Necazul cel mare
14. »Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare.« »Necazul cel mare« este o perioad ă de
timp viitoare; aceast ă expresie nu se refer ă la suferințele generale, c ărora toți sfinții sunt mai
mult sau mai pu țin expuși. Folosirea articolului hot ărât arată clar, că este vorba de un timp
deosebit de necaz, bine stabilit. Comentatorii, car e au vrut să explice părțile profetice ale
Cuvântului lui Dumnezeu prin evenimente istorice, c are au avut deja loc, în mod diferit au
declarat prigonirile sub Nero și alți domnitori păgâni, precum și de către sistemul papal, ca fiind
»necazul cel mare«. Mult mai frecvent aceast ă expresie este pus ă în legătură cu necazurile și
nevoile generale ale vie ții. Dar orice interpretare a c ărții Apocalipsa, care pune la baz ă istoria și
nu Cuvântul lui Dumnezeu, este în mod necesar derut antă, nesigură și deseori greșită. După
însemnătatea și amploarea expresiei trebuie c ăutat în Sfânta Scriptur ă și nu în însemnările istoriei
omenești. Interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu, precum și aplicarea lui la con știință, este
dreptul unic al Duhului Sfânt, care a dat Cuvântul.
Necazul cel mare este înc ă în viitor. El are ca premis ă, că națiunea iudaică în necredință este
revenită în Palestina și năzuiește scopuri politice p ăgâne. Durata acestui necaz, care în gravitatea
lui va întrece toate celelalte timpuri de necaz de pe pământ (Marcu 13,9), este limitat ă la cea de-
a doua jumătate a celei de-a 70-a s ăptămână-an a lui Daniel (Daniel 9,27; Matei 24,15), sau, m ai
exact spus, la 1260 de zile, aceasta înseamn ă 42 de luni a 30 de zile42 (Apocalipsa 11,3; 13,5).
Instigatorul acestei rev ărsări incomparabile de furie și ură împotriva martorilor lui Dumnezeu
dintre Iudei și păgâni este Satan aruncat din cer pe p ământ (Apocalipsa 12,7-17). Numim aici pe
cei trei slujitori mai importan ți ai lui Satan în timpul prigoanelor. Primul va fi »fiara«, și anume
împărăția romană reinstaurată în persoana domnitorului ei, care este numit ă și »cornul mic«
41 Un preot scoțian bătrân remarcă în privința aceasta: cuvântul tradus prin »haine« înseamn ă de fapt o hain ă de
nuntă, și deoarece acest cuvânt și cuvântul tradus cu »alb« este înso țit de articol, aceasta ofer ă expresiei o frumuse țe
și putere deosebit ă. Pentru a înțelege conținutul complet al expresiei, ea ar trebui redat ă cu cuvintele: „Cine sunt
aceștia, care sunt îmbr ăcați cu cele mai frumoase haine de nunt ă, haine de cel mai curat alb?”
42 Necazul se termin ă înainte de venirea lui Hristos în putere (Matei 24 ,29-30), și eu cred, că se va termina cu
adevărat cu vărsarea potirului mâniei (Apocalipsa 16). Sub aceste plăgi, oricât s-ar zvârcoli, nici fiara și nici
complicii ei nu vor fi în stare, s ă prelungească prigonirile. Cele 1260 de zile de prigoan ă (Apocalipsa 11,3) sau 42 de
luni de câte 30 de zile vor trece înainte s ă se termine cei 3 ani și jumătate. Ele vor fi cu 17 zile mai scurte decât cei 3
ani și jumătate. Atât timp cât dureaz ă cele 42 de luni, puterea fiarei r ămâne neînfrânt ă (Apocalipsa 13,5). Când va
suna cea de-a șaptea trâmbiță, se va îndeplini și taina lui Dumnezeu (Apocalipsa 10,7). El va ac ționa atunci, așa cum
arată judecățile anunțate prin vărsarea potirelor, direct cu judecat ă asupra celor răzvrătiți. Aceasta nu va mai fi nicio
taină. Zilele necazului cel mare vor fi scurtate (Matei 24,21-22): durata puterii fiarei (42 de luni) va fi mai scurtă cu
17 zile decât cei 3 ani și jumătate. Scurtarea sau prelungirea zilelor (nu a unei zile) se referă la o perioadă de timp, și
nu la o zi natural ă de 24 de ore. Cheia în țelegerii interdependen țelor este diferen ța între 1260 de zile și 3 ani și
jumătate (= 1277 zile). La sfâr șitul celor 3 ani și jumătate va veni Domnul, ca s ă ia domnia Sa în st ăpânire. La
sfârșitul celor 1260 de zile va r ăsuna cea de-a șaptea trâmbiță, și restul de 17 zile r ămân numai pentru v ărsarea
potirului (Apocalipsa 16.).
Apocalipsa – Walter Scott
115 (Daniel 7,7-8,20-21; Apocalipsa 13,1-8); apoi antih ristul (care este numit a șa numai în scrisorile
lui Ioan), aliatul fiarei și complicele ei (Apocalipsa 13,11-17); și în sfârșit, împăratul nordului
sau asirianul (Daniel 8 și 11; Isaia 10,24-34). Primii doi vor fi uneltele a ctive conducătoare în
prigonirea sfin ților; ultimul va ac ționa în dușmănie politică împotriva statului iudeu reinstaurat,
dar martorii iudei credincio și vor avea și ei de suferit din partea lui, pentru c ă aparțin acestui
popor. Iudeii și păgânii vor trăi »necazul cel mare« în acela și timp; cu toate acestea sunt unele
diferențe între ceea ce va lovi pe iudei, potrivit cu Matei 24,15-22, și necazul cel mare despre
care se vorbește în Apocalipsa 7,14. Cre știnătatea decăzută este teritoriul îndep ărtat, care în
»ceasul încercării« care va veni (Apocalipsa 3,10) va c ădea sub judecățile Domnului, dar sabia
judecății nu se va retrage, pân ă când și păgânii au simțit loviturile ei (1 Petru 4,17). Cu toate c ă
necazul va lovi deci pe Iudei și pe păgâni, Iudeii vor fi îns ă cei care vor avea cel mai mult de
suferit (Ieremia 30,7). Marea mul țime din toate na țiunile din capitolul 7 vine din necazul cel
mare. Acești drepți vor rămâne păziți, în timp ce cre știnătatea cu numele, moart ă spiritual, și
Iudeii vor simți toată urgia necazului43.
14.-15. »Ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta s unt ei
înaintea tronului lui Dumnezeu.« Spălarea hainelor este una din expresiile specifice c ărții
Apocalipsa. Oricare ar fi m ărturia deosebit ă la acești păgâni (noi nu citim nimic despre o
mărturie, pe care ei o dau), f ără îndoială un punct esen țial în această mărturie va fi sângele
Mielului. De aceea se spune aici, c ă ei și-au spălat hainele (simbolice), și »le-au albit« în sângele
Mielului. Numai acest sânge poate s ă facă o astfel de cur ățire desăvârșită. Baza, pe care ei stau
înaintea tronului lui Dumnezeu, este pentru to ți, cei care prin credin ță în El și în sângele Său au
fost sfințiți, aceeași în toate timpurile și în veșnicie. Numai sângele v ărsat al lui Hristos d ă
dreptul unui om s ă stea înaintea tronului. »Acest har, în care st ăm noi« (Romani 5,2) este
fundamentul pe care to ți sfinții stau împreun ă. Cuvântul »acest« din textul citat nu se refer ă la
har în general, ci la harul deosebit al lui Dumneze u, care a fost revelat prin moartea și învierea
Domnului. »Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu.« Sângele Mielului face pe
acești oameni, care erau p ăcătoși, sfinți, necazul îi face persoane suferinde.
15. »și-I slujesc zi și noapte în templul S ău.« Am văzut originea acestei cete nenum ărate,
biruitoare, de mântui ți, a căror mântuire o datoreaz ă lui Dumnezeu și Mielului (versetele 9-10).
După aceea atenția este îndreptat ă spre faptul, c ă ei vin din necazul cel mare și că sângele
Mielului, nu suferin țele lor, i-a făcut în chip des ăvârșit corespunzători de a apărea înaintea
tronului lui Dumnezeu. Citim acum aici despre slujb a lor necurmat ă: ei »slujesc zi și noapte în
templul Său«. Vedem din aceasta, c ă acești sfinți sunt pe pământ, și nu în cer. Despre noul
Ierusalim, care vine din cer, vizionarul spune: »Nu am văzut niciun templu în el« (capitolul
21,22). Ierusalimul p ământesc va avea îns ă iarăși Templul lui, un Templu de dimensiuni uria șe,
în care Iudeii și păgânii în zilele Împ ărăției de o mie de ani se vor închina lui Dumnezeu și Îi vor
sluji (Ezechiel 40-44; Isaia 56,5-7). Ei sunt v ăzuți aici ca o mulțime imensă, care se închin ă – ca
preoți ai lui Dumnezeu44.
15. »Acela care șade pe tron Își va întinde cortul peste ei.« În Vechiul Testament Dumnezeu
și-a întins »cortul« peste cortul întâlnirii (Exod 4 0,34; Numeri 9,15-16). Prin aceasta el a devenit
punctul central și locul de odihn ă pentru mii din Israel, și norul i-a acoperit în pustie (Numeri
43 Ținutul, în care tr ăiau acești oameni mântui ți dintre păgâni, atunci când m ărturia lui Dumnezeu le-a atins
conștiința, nu trebuie limitat în gândire la grani țele „țărilor creștine”. Întinderea indicat ă în versetul 9 cuprinde
probabil toată lumea păgână. Cine respinge ast ăzi harul oferit înc ă de Dumnezeu – un har, care ast ăzi este vestit pe
deplin și liber – va fi dat judec ății în timpul de necaz (2 Tesaloniceni 2,10-12) și la venirea Domnului va fi pedepsit
cu pierzarea ve șnică (2 Tesaloniceni 1,6-9). De aceea to ți, care astăzi resping mântuirea, vor fi atunci exclu și de a
avea parte de lucrarea harului, care între r ăpirea Adunării și venirea Domnului (timpul exact nu este numit) va avea
loc rapid și în lumea întreag ă.
44 „Ei nu se află, ca Israel, în cur țile din față, și nu au un loc, ca na țiunile, în lume, ci ei ocup ă o poziție preoțească în
Templul pământesc. Mulțimea, care apar ține Împărăției de o mie de ani (cei care s-au n ăscut în ea), sunt adoratori,
în timp ce aceștia sunt aici preo ți. Așa cum Ana, fiica lui Fanuel, nu se dep ărta de la Templu, tot a șa aceștia au acces
permanent la tron.” (Synopsis de J.N.D.)
Apocalipsa – Walter Scott
116 10.34-36). Dou ă milioane și jumătate de oameni, toat ă mulțimea răscumpăraților Domnului, au
fost protejați prin acest „cort de protec ție” uriaș, pe care Dumnezeu la întins peste ei, de soarele
pârjolitor și de furtunile iernii. Norul Domnului a fost glorie și protecție pentru Israel. Ne
amintim și de cuvintele din Isaia 4,5-6: »Domnul va a șeza, peste toat ă întinderea muntelui
Sionului și peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua , și un foc de flăcări strălucitoare
noaptea. Da, peste toat ă slava va fi un ad ăpost, o colibă, ca umbrar împotriva c ăldurii zilei, și ca
loc de adăpost și de ocrotire împotriva furtunii și ploii.« În starea ve șnică va fi coliba (sau cortul)
lui Dumnezeu cu oamenii (Apocalipsa 21,3), în Împ ărăția de o mie de ani cortul S ău va fi peste
ei (capitolul 7,15-16). Ce sentiment de siguran ță va savura mul țimea în haine albe, când se vor
odihni sub cortul splendid, întins peste ei, fiecar e în parte din aceast ă mulțime nenumărată în
aceeași măsură ocrotit și în aceeași măsură apărat! Cortul lui Dumnezeu va fi peste ei și tronul cu
toată tăria și măreția lui va fi pentru ei.
16. »Nu vor mai fl ămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo
arșiță.« Aici și în versetul urm ător sunt descrise, cu afirma ții pozitive și negative,
binecuvântările deosebite ale mul țimii mântuite dintre na țiuni în timpul Împ ărăției de o mie de
ani; citim despre experien țe amare, pe care ei nu le vor mai face, și despre experien țe
binefăcătoare (versetul 17), pe care le vor retr ăi din nou. Binecuvânt ările lor corespund în totul
noii ordini a lucrurilor sub guvernarea personal ă a lui Hristos. La enumerarea acestor
binecuvântări pământești nimănui nu-i poate sc ăpa, că binecuvântările sfinților din cer vor fi cu
mult mai mari și mai minunate. Gloria împreun ă cu Hristos în cer și binecuvântarea sub Hristos
pe pământ în Împărăția Sa – aceasta este diferen ța. Că aici se vorbește despre zilele Împ ărăției de
o mie de ani, nu poate fi nicio îndoial ă (vezi Isaia 49,10). Cu nega ții clare și decisive este
asigurată mulțimea mântuită dintre națiuni, că lipsurile și nevoile vieții, foametea și setea,
prigonirile și strâmtorările, soarele pârjolitor și arșița, nu vor mai fi niciodat ă partea lor. Nevoile
de care au avut parte în trecut nu vor mai reveni n iciodată.
17. »Pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va p ăstori și-i va duce la izvoarele
apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrim ă din ochii lor.« Mielul »în mijlocul tronului«
(capitolul 5,6) în harul S ău va împlini orice nevoie. Pentru aceasta Î și va exercita puterea și Își va
arăta maiestatea. Nu lucrarea îngerilor potrivit cu pr ovidența Sa, așa cum este în timpul de acum
(Evrei 1,4), ci dragostea de P ăstor a Mielului va fi atunci activ ă în a îngriji, a p ăzi și a conduce
pe fiecare în parte din mul țimea acestor oameni mântui ți. El îi va duce »la izvoarele apelor
vieții«, nu la râuri sau fântâni, ci la izvoarele vie ții. Toată plinătatea binecuvânt ărilor pământești
le va aparține, și Mielul Însuși va fi Conduc ătorul lor la aceste izvoare de bucurie netulburat ă și
mântuire deplin ă (Isaia 12,3).
Cuvintele de încheiere sunt inegalabile în adânc imea și gingășia lor: »și Dumnezeu va șterge
orice lacrimă din ochii lor«. Nu Mielul, ci Dumnezeu, acest Dumn ezeu sfânt, împotriva c ăruia ei
și noi am păcătuit, El Însuși va înlătura toate pricinile și cauzele suferin țelor. Dacă El șterge
orice lacrimă, atunci ei nu vor mai plânge niciodat ă. »Mângâiere ve șnică« (2 Tesaloniceni 2,16)
este partea fericit ă și sigură a fiecăruia din poporul Lui ceresc și pământesc. Cuvintele versetului
nostru se reiau textual în capitolul 21,4. Acolo es te descrisă starea veșnică, aici este o făgăduință
pentru Împărăția de o mie de ani. Ambele f ăgăduințe sunt date oamenilor mântui ți de pe pământ,
nu oamenilor din cer.
Apocalipsa – Walter Scott
117 Capitolul 8
Primele patru trâmbi țe
Introducere la judec ățile anunțate prin trâmbi țe
Evenimentele mari, care urmeaz ă să aibă loc, care pun în umbr ă pe toate celelalte, sunt r ăpirea
credincioșilor în cer (1 Tesaloniceni 4,16-17) și revenirea Domnului împreun ă cu ei din cer
(Apocalipsa 19,11-14). Numai apostolului Pavel i-a fost dat să scrie despre r ăpire. Venirea
Domnului este descris ă – mai mult decât oricare alt scriitor al Noului Te stament – de Ioan. În
timpul dintre aceste dou ă evenimente se desf ășoară seria judecăților anunțate prin deschiderea
celor șapte peceți, de sunetul celor șapte trâmbițe și de vărsarea celor șapte potire. Aceste
judecăți de pedeapsă divină devin tot mai intense și mai grele de la o serie la alta. Ele nu vor
avea loc deodat ă, ci succesiv. Judec ățile anunțate prin sunetul trâmbi țelor vor avea loc dup ă
judecățile anunțate prin deschiderea pece ților și judecățile anunțate prin vărsarea potirelor vor
avea loc după judecățile anunțate prin sunetul trâmbi țelor. Succesiunea în timp va fi strict
respectată. Caracteristica general ă a primei serii este deschiderea fiec ărei peceți; în cea de-a doua
serie de judecăți este sunetul de trâmbi ță al unui înger; în cea de-a treia serie este v ărsarea unui
potir, care este »plin cu mânia lui Dumnezeu« (capi tolul 15,7). Aceste caracteristici diferite vor
oferi evenimentelor, care au loc în diversele serii de judecăți, de fiecare dat ă un caracter cu totul
deosebit. Pece țile sunt deschise ca s ă descopere credinței perioadele succesive ale revela ției
divine cu privire la viitor, în timp ce marea mul țime a oamenilor le vor privi probabil ca „lovituri
ale soartei”. Astfel de evenimente, sau evenimente asemănătoare, au avut loc și în trecut. Dar
sunetul puternic de trâmbi ță al îngerilor va face cunoscut oamenilor, c ă Dumnezeu va aduce
judecăți și mai grele peste ei. R ăsunetul acestor trâmbi țe simbolice va fi un semnal de alarm ă clar
pentru tot teritoriul cre știnătății decăzute de la credin ță. Dar oamenii cu greu vor lua seama la ele
în zilele acelea. Cel de-al treilea semn, potirele umplute cu mânia lui Dumnezeu, arat ă că toată
mânia lui Dumnezeu se va rev ărsa peste oamenii p ăcătoși de sub cer. În capitolul 16 este descris ă
o serie de judec ăți, care depășesc în intensitate și extindere toate evenimentele de pân ă atunci. Se
observă că în judecățile în legătură cu deschiderea pece ților se vorbește despre Miel și despre
sfinții Lui, care sufer ă pe pământ, în timp ce la judec ățile anunțate prin sunetul trâmbi țelor nu
este amintit deloc Mielul, iar cei sfin ți sunt amintiți numai ocazional, și anume ca cei care se
roagă.
Primele patru judec ăți anunțate prin sunetul trâmbi țelor (capitolul 8,2-12) se refer ă la relațiile
și stările generale statale, cet ățenești și religioase din imperiul roman de vest, care atunc i va
exista din nou. Expresia »a treia parte«, care apar e aici de douăsprezece ori, înseamn ă împărăția
romană ajunsă din nou la putere – aceea și putere, care odinioar ă a reprezentat legitim r ăstignirea
Domnului nostru și care a împrăștiat pe Iudei pe tot p ământul.
Cea de-a cincia judecat ă anunțată prin sunetul trâmbi ței, care este prima „vai-judecat ă”
(capitolul 8,13), love ște iudaismul dec ăzut (capitolul 9,1-11). Cea de-a șasea judecată anunțată
prin sunetul trâmbi ței, totodată cea de-a doua „vai-judecat ă”, vine direct asupra locuitorilor
împărăției romane vinova ți, decăzuți de la adevărata credință creștină (capitolul 9,12-21). Ultima
judecată anunțată prin sunetul trâmbi ței, sau cea de-a treia „vai-judecat ă”, are extindere
mondială, și efectele ei se extind în timp pân ă la sfârșitul Împărăției de o mie de ani, pân ă la
»timpul să fie judecați cei morți« (Apocalipsa 11,18; 20,11-15). Efectele uria șe ale celei de-a
șaptea trâmbițe sunt prezentate numai în patru versete scurte (ca pitolul 11,15-18).
Expresia »a treia parte«, care se întâlne ște des în capitolul 8, nu este amintit ă la judecata
anunțată prin sunetul trâmbi ței a cincia și a șaptea, în timp ce ea apare la cea de-a șasea. Lipsa ei
este justificată prin aceea, c ă la trâmbițarea făcută de îngerul al cincilea și al șaptelea nu
împărăția romană este ținta (sau ținta deosebită) judecăților. Însă la trâmbițarea făcută de îngerul
al șaselea răzbunarea Domnului nostru va lovi tocmai aceast ă împărăție. Deci judecățile anunțate
Apocalipsa – Walter Scott
118 prin sunetul trâmbi țelor încep în capitolul 8,2 și se termină în capitolul 11,18. Între trâmbi ța a
șasea și a șaptea este o intercalare interesant ă și necesară (capitolul 10,1 pân ă la capitolul 11,13).
Am constatat deja c ă judecățile anunțate prin deschiderea pece ților, prin sunetul trâmbi țelor și
prin vărsarea potirelor se împart în grupe de patru și trei. Toate aceste judecăți vor lovi pe
oameni personal sau în împrejur ările în care se g ăsesc, dar în grupele care constau din trei
judecăți se vede brațul lui Dumnezeu mult mai clar și mai puternic. Num ărul trei arată, că aceste
judecăți pornesc direct de la Dumnezeu Însu și. Dimpotrivă, la grupele de câte patru judec ăți
unealta omeneasc ă a judecății stă mai mult în prim plan, ceea ce corespunde însemn ătății
numărului patru.
Cea de-a șaptea pecete
O tăcere în cer
1. »Și, când a deschis pecetea a șaptea, s-a făcut tăcere în cer cam o jum ătate de oră.«
Pecețile sulului de carte pecetluit ă cu șapte peceți din mâna dreapt ă a Celui veșnic (capitolul 5,1-
2) sunt deschise una dup ă alta de Miel. În capitolul 6 sunt deschise primele șase peceți și acum în
acest verset El deschide cea de-a șaptea pecete cu rezultatul, c ă sulul cărții hotărârilor lui
Dumnezeu cu privire la p ământ stă deschis înaintea noastr ă. Planurile și hotărârile Sale cu privire
la soarta pământului, precum și mijloacele și căile cu care și prin care El va îndeplini aceste
hotărâri, nu mai sunt o tain ă. Totul a fost descoperit. Dar de ce pecetea a șaptea este desp ărțită de
cele șase anterioare? Locul ei normal ar fi fost la sfâr șitul capitolului 6. Dar capitolul 7 se
interpune între deschiderea pecetei a șasea și a pecetei a șaptea și întrerupe derularea normal ă a
evenimentelor. Deschiderea pecetei a șasea (capitolul 6,12-17) declan șează judecăți de o greutate
așa de mare, că oamenii, de la împ ărat și până la sclav, vor fi cuprin și de o groază foarte mare și
vor gândi că a venit ziua cea mare a mâniei Mielului. Dar nu es te așa, și înainte de deschiderea
celei de-a șaptea pecete, care pricinuie ște alte judecăți mult mai îngrozitoare, se d ă la o parte o
perdea și privirea este îndreptat ă la două grupe mari din Israel și dintre păgâni, care sunt
rezultatul unei lucr ării extinse a harului – și aceasta tocmai în timpul când judec ățile pustiesc
pământul.
»Tăcerea în cer« nu înseamn ă că amuțesc cântările și laudele celor mântui ți. Tăcerea trebuie
văzută în legătură cu evenimentele care urmeaz ă să aibă loc în curând, și acestea sunt judec ăți.
Deoarece aceste judec ăți pe pământ pornesc de la tronul din cer, pătrunde și acolo liniștea.
Derularea judec ăților este oprită. Ia naștere o pauză atât în facerea cunoscut a judec ăților, cât și
în exercitarea lor. Dar t ăcerea este numai de scurt ă durată. O jumătate de oră înseamnă un timp
relativ scurt, în care este întrerupt ă acțiunea judecătorească. Deschiderea celei de-a șaptea pecete
nu este urmată imediat de o nou ă judecată, ci este urmată mai întâi de o lini ște prevestitoare de
nenorocire. Este o lini ște dinaintea furtunii, a șa cum în natur ă deseori înainte de furtun ă
puternică este o liniște mare. Nu se spune exact cât de lung ă a fost liniștea care impunea respect.
Între timp putem s ă fim martorii unui eveniment, care poart ă un cu totul alt caracter decât toate
celelalte, pe care le-am v ăzut până acum, și acesta umple pauza de aproximativ o jum ătate de
oră, oricât de lung ă ar fi fost durata ei exact ă.
Șapte îngeri
2. »Și i-am văzut pe cei șapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu și li s-au dat șapte
trâmbițe.« Că îngerii, despre care este vorba aici, sunt o ceat ă eminentă, distinsă, rezultă clar din
folosirea articolului hot ărât: »cei șapte îngeri«; aceasta mai este confirmat ă și de locul de onoare,
care li s-a dat: »care stau înaintea lui Dumnezeu «. Acești șapte îngeri sunt al ții decât aceia care
Apocalipsa – Walter Scott
119 varsă potirele mâniei lui Dumnezeu (capitolul 15,1; 16,1 ). Poziția deosebită »înaintea lui
Dumnezeu« este amintit ă numai la îngerii cu trâmbi țele.
În interiorul cetelor de îngeri sunt diferen țe. Ei sunt împărțiți în ranguri și categorii diferite, dar
toți, de la arhanghel și până la cel mai neînsemnat dintre ei, sunt slujitori. R elația lor cu
Dumnezeu nu se întemeiaz ă pe o lucrare de r ăscumpărare. Ei sunt slujitori și nu vor ocupa
niciodată o altă poziție; ei nici nu doresc o alt ă poziție – cel puțin aceasta este adev ărat cu privire
la îngerii care au r ămas credincioși. Cele două caracteristici mari ale îngerilor sunt ascultarea
necondiționată și activitatea de slujire (Psalmul 103,20; Evrei 1,7,14). Expresia »îngerul care
este înaintea fe ței Lui« era cunoscut ă Iudeilor (Isaia 63,9). Unii v ăd în ei pe cele șapte duhuri,
care sunt înaintea tronului (Apocalipsa 1,4), dar a ceasta este o gre șeală. Ce a spus îngerul
Gabriel despre sine însu și: »Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumneze u« (Luca 1,19), se
spune aici și despre cei șapte îngeri. Num ărul lor (șapte) arată că ei reprezintă toată puterea lui
Dumnezeu în ac țiunea ei judecătorească.
2. »Și li s-au dat șapte trâmbițe.« Locul unei creaturi a lui Dumnezeu este totdeauna u n loc de
supunere. Aceasta este valabil chiar și pentru cele mai superioare fiin țe create; de aceea se spune,
că lor li s-au dat trâmbițe. Acționarea neîngr ădită în propria autoritate r ămâne totdeauna
privilegiul unic al Creatorului. De ce s-au dat trâ mbițe acestor îngeri? Nici un alt instrument de
suflat nu s-a folosit în Israel mai mult decât trâm bița (sau trompeta). Cu ea era chemat poporul la
adunări. Sunetul tare al trâmbi ței i-a chemat la lupt ă și le-a arătat când să înainteze și când să se
retragă. La facerea cunoscut a Legii »trâmbi ța răsuna cu putere«, și sunetul trâmbi ței »răsuna tot
mai puternic«. La zilele lor de s ărbătoare trebuiau s ă sune cu trâmbi țele lor. Când se apropia
vreun pericol sau vreun du șman trebuia făcută gălăgie cu trompeta. Și la pornirea taberei lui
Israel în călătoriile lui prin pustie trebuia s ă se sune cu trâmbi ța. Anul de bucurie trebuia s ă fie
deschis cu sunete de trâmbi ță în toată țara, și de asemenea la toate celelalte activit ăți naționale
importante s-a sunat cu trâmbi ța (Exod 19,16,19; Levitic 23,24; 25,9; Numeri 10,2- 10).
Împrejurările, care au provocat interven ția lui Dumnezeu prin judec ățile descrise în aceast ă parte
a cărții Apocalipsa, se aseam ănă cu cele din zilele care vor veni, descrise în Ioel 2,1-2: »O zi de
întuneric și negură mare, o zi de nori și de întunecime.« Atât Ioel cât și Ioan vorbesc despre
sunetul de trâmbi ță, prin care se arat ă, că Dumnezeu este gata s ă intervină deschis și înaintea
ochilor tuturor împotriva nedrept ății, care a fost și care va fi făcută înaintea Lui. Deci trâmbițele
vestesc public și în depărtare, că El este gata s ă facă judecățile. Cele șapte trâmbițe arată o
vestire detaliat ă și deplină. Trâmbițele simbolice din cartea Apocalipsa desigur nu treb uie
confundate cu instrumentele metalice din Vechiul Te stament.
Îngerul-Preot
3.-5. »Și un alt înger a venit și a stat lângă altar, având o t ămâietoare de aur; și i s-a dat
tămâie multă, ca să o dea rugăciunilor tuturor sfin ților, pe altarul cel de aur care era
înaintea tronului. Și fumul tămâiei s-a suit cu rug ăciunile sfinților, din mâna îngerului,
înaintea lui Dumnezeu. Și îngerul a luat t ămâietoarea și a umplut-o din focul altarului; și a
aruncat pe pământ; și s-au făcut glasuri și tunete și fulgere și un cutremur de p ământ.«
Această scenă are importanță mare și pe lângă aceasta ea ne este prezentat ă în limbajul simbolic
cunoscut din Vechiului Testament. Cine este acest » alt înger«? Noi suntem convin și, că acest
Înger-preot este Hristos Însu și, Marele nostru Preot. Aceasta devine clar din luc rarea făcută la
altare, căci se vorbește atât de altarul din fa ță cât și de altarul de aur. Nicio creatur ă nu ar putea
să dea putere deosebit ă rugăciunilor sfinților; numai Unul poate s-o fac ă, Cel care are în Sine
Însuși dreptul și împuternicirea pentru aceasta. În afar ă de aceasta, lucrarea f ăcută la altare are un
caracter de mijlocire între sfin ții de pe pământ, care sufer ă și se roagă, și Dumnezeu; și deoarece
creștinii știu, că este »un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni; Omul Isus Hristos« (1
Timotei 2,5), dovada este incontestabil ă, că numai Hristos este Îngerul-Preot – nu este o
Apocalipsa – Walter Scott
120 persoană simbolică, sau o grup ă simbolică, așa cum presupun unii comentatori. Între
comentatorii din vechime este o concordan ță foarte mare cu privire la faptul c ă aici în înger se
vede Hristos, și nu altcineva. De trei ori în cartea Apocalipsa ex presia »un alt înger« se folose ște
pentru Hristos (capitolul 8,3; 10,1; 18,1). Aceast ă denumire exprim ă într-o oarecare m ăsură
reținere și distanță. Pentru cartea Apocalipsa în general este remarcab il, că despre Domnul Isus
se vorbește ca despre »Miel«, și aceasta este valabil în mod deosebit în leg ătură cu deschiderea
peceților. Aceasta pare s ă fie denumirea preferat ă, ca să exprime interesele lui Hristos fa ță de
sfinții Săi precum și intimitatea și apropierea lor față de El. La judec ățile anunțate prin trâmbi țe,
într-o oarecare m ăsură Hristos se retrage și se arată numai sub denumirea și înfățișarea unui
înger. Când îns ă sfinții trec pe prim plan în evenimentele profetice, El apare ca Miel (capitolul
7,17; 14,1 și alte locuri).
3. »Și un alt înger a venit și a stat lângă altar, având o t ămâietoare de aur.« Vedem aici o
referire la altarul jertfei de ardere, care a stat odinioară în curtea din fa ță a cortului întâlnirii.
Focul, care a fost aprins o singur ă dată în chip ciudat (Levitic 9,24), trebuia dup ă aceea să fie
menținut permanent aprins pentru și prin jertfele zilnice, anuale și alte jertfe. Acest altar din fa ță
este amintit de șase ori în cartea Apocalipsa, și anume sub denumirea simpl ă de »altar« (capitolul
6,9; 8,3,5; 11,1; 14,18; 16,7). T ămâietoarea a fost folosit ă ca să se ia foc de pe altarul din fa ță.
3. »Și i s-a dat tămâie multă, ca să o dea rugăciunilor tuturor sfin ților, pe altarul cel de aur
care era înaintea tronului.« Tămâia, care a fost folosit ă la slujba în cortul întâlnirii, era
alcătuită din patru părți componente, prezentate în Exod 30,34-36. Era o pr eparare deosebit ă,
amestecată după o rețetă divină. Orice preparare sau folosire p ăcătoasă de astfel de tămâie era
pedepsită cu moartea (Exod 30,37-38). F ără îndoială cele patru componente pre țioase, trei din
ele fiind numite numai o singur ă dată în Scriptură, vorbesc despre frumuse țile morale și despre
desăvârșirea lui Hristos, a șa cum le putem studia în cele patru Evanghelii; dar a fost nevoie de
focul judecății, pentru ca tot mirosul pl ăcut al lui Hristos s ă poată să se reverse, și aceasta putea
să aibă loc numai pe Golgota. Altarul de aur, care este am intit de două ori în cartea Apocalipsa
(capitolul 8,3; 9,13), st ătea în interiorul cortului pe locul sfânt, înaintea perdelei Locului prea
sfânt. Pe cele patru coarne ale lui se punea odat ă pe an sânge pentru isp ășire, care mărturisea
despre judecată și moarte (Levitic 16,18-19); tot a șa se făcea și cu alte ocazii (Levitic 4,7,18). Pe
el se ardea în fiecare diminea ță și în fiecare sear ă tămâie mirositoare (Exod 30,7-10), »o t ămâiere
neîncetată înaintea Domnului«. Însemn ătatea deosebit de mare a t ămâiei nu se poate prezenta
suficient, prin ceea ce poate s ă spună o limbă sau să descrie o peni ță. Tămâia arată mirosul
plăcut, prețios al lui Hristos, care a ie șit din ceea ce era El, din ce a f ăcut El și din ce a suferit El.
Vrem acum s ă combinăm detaliile evenimentului și să încercăm să înțelegem adevărata
semnificație a celor petrecute. Cauza celor petrecute este fa ptul că un număr mare de sfin ți
suferinzi se afl ă pe pământ în timpul judec ăților anunțate prin trâmbi țe, și că aceștia au nevoie de
intervenție în favoarea lor. Deja la deschiderea celei de-a cincia pecete s-a v ăzut o grupă de
martiri. Sufletele lor erau sub altar, și ei strigau și implorau (capitolul 6,9-10), dar pentru ei nu a
fost nicio interven ție preoțească în favoarea lor; pentru ei nu era necesar ă această intervenție.
Acest har este partea celor vii, nu a mor ților. Rugăciunile acestor sfin ți, care în criza cea mai
mare a istoriei lumii, în timpul de necaz, vor fi p e pământ, nu sunt notate. F ără îndoială tema lor
principală este rugămintea de eliberare de ap ăsătorii lor păcătoși și judecarea lor. Rug ăciunile lor
nu vor respira duhul harului, ci duhul judec ății45.
În concordan ță cu caracterul și spiritul perioadei din timpul acela rug ăciunea pentru judecare
va fi potrivită și plăcută, așa după cum astăzi ar fi total nepotrivit ă și ar sta în contradic ție cu
spiritul acestui timp al îndelungii r ăbdări și al harului lui Dumnezeu. Chiar și rugăciunea
spirituală cea mai fierbinte este nedes ăvârșită, și de aceea Domnul Isus leag ă desăvârșirea Sa în
viață și moarte cu ea.
45 Caracterul răspunsului, pe care ei l-au primit, las ă să se tragă concluzii cu privire la rug ăciunile lor.
Apocalipsa – Walter Scott
121 4. »Și fumul tămâiei s-a suit cu rug ăciunile sfinților, din mâna îngerului, înaintea lui
Dumnezeu.« Fumul tămâiei simbolizeaz ă mirosul plăcut al lui Hristos, și acesta se înal ță spre
Dumnezeu împreun ă cu rugăciunile sfinților, și anume nu din t ămâietoarea de aur, ci »din mâna
îngerului«, prin aceasta se exprim ă faptul, că El personal intervine pentru ei. Cât de eficiente vor
fi rugăciunile, chiar și ale sfinților cei mai slabi, când ele sunt unite cu mirosul plăcut al
Preaiubitului lui Dumnezeu!
5. »Și îngerul a luat t ămâietoarea și a umplut-o din focul altarului; și a aruncat pe p ământ;
și s-au făcut glasuri și tunete și fulgere și un cutremur de p ământ.« Îngerul (Hristos) a trecut
de la altarul arderi de tot la altarul t ămâierii și de acolo a lăsat să se ridice spre Dumnezeu
rugăciunile »tuturor sfin ților« de pe pământ împreună cu mirosul plăcut prețios al vieții și jertfei
Sale. După aceea S-a reîntors la altarul arderii de tot și și-a umplut tămâietoarea, care acum era
goală, din focul de pe altar. Dar dup ă aceea nu a mai pus t ămâie pe foc, căci aceasta a fost adus ă
în favoarea sfin ților. – Judecata și nimic altceva este partea oamenilor dec ăzuți de pe pământ, și
noi vedem seriozitatea vestirii acestei judec ăți în acțiunea semnificativ ă a îngerului; »a luat
tămâietoarea și a umplut-o din focul altarului; și a aruncat pe p ământ.« Aceasta este probabil o
anunțare impresionant ă a judecăților. Dumnezeu este gata s ă pedepsească pe oamenii de pe
pământ, și așa cum în Vechiul Testament altarul era expresia sfi nțeniei Sale și a dreptății Sale în
felul de acționare cu păcatele poporului S ău, tot așa aceeași sfințenie și dreptate va cerceta
pământul, va evalua totul și va pedepsi conform cu sentin ța Sa. Acțiunii îngerului îi urmeaz ă
imediat semnele simbolice ale atotputerniciei lui D umnezeu: »Și s-au făcut glasuri și tunete și
fulgere și un cutremur de p ământ.« Aceste semne sunt prevestitorii mâniei lui Dumneze u care
va veni asupra p ământului. Un alt comentator a scris în privin ța aceasta: „Aceste no țiuni
constituie o formulare aduc ătoare de nenorocire, și cele patru semne, din care const ă ea, arată că
nenorocirea va cuprinde tot p ământul.” De patru ori g ăsim în mare acela și conținut al „formulei”
divine, care anun ță o judecată imediată (capitolul 4,5; 8,5; 11,19; 16,18-21). În primele din
aceste locuri prin cele trei semne: »fulgere, glasu ri, tunete«, se arat ă concentrarea mâniei care va
veni. În locurile urm ătoare se aminte ște un cutremur de p ământ; în ultimele dou ă locuri se
adaugă »o grindină mare«. Însă în toate cele patru locuri sunt numite fulgere și voci și tunete,
într-o succesiune pu țin diferită. Unele din aceste semne, în mod deosebit cutremuru l de pământ
și grindina, sunt nu numai prevestitori și vestitori ai judec ăților, ci reprezint ă judecata însăși.
Pregătirea pentru a suna cu trâmbi ța
6. »Și cei șapte îngeri, care aveau cele șapte trâmbițe, s-au pregătit să sune din trâmbi țe.«
Cei șapte îngeri nu fac ei în șiși judecata, pe care o anun ță. Cei patru îngeri ai judec ății (capitolul
9,14-15) sunt al ți îngeri, decât cei șapte îngeri cu trâmbi țele. Cei șapte îngeri, care stau înaintea
lui Dumnezeu, primesc trâmbi țele înainte de interven ția Îngerului-preot (capitolul 8,2). Dup ă
aceea sunt făcute cunoscut m ărimea și gravitatea lucr ării care urma s ă o facă (judecata) prin
simboluri și semne ale atotputerniciei (versetul 5) și după aceea îngerii se preg ătesc. Nu se
recunoaște grabă în privința aceasta, dar semnele de aten ționare, date prin Domnul, și pregătirea
minuțioasă a îngerilor, arat ă gravitatea situa ției, care cere o judecat ă fără cruțare.
Prima trâmbi ță
7. »Și cel dintâi a sunat din trâmbi ță: și a venit grindin ă și foc, amestecate cu sânge, și au
fost aruncate pe p ământ; și a treia parte a p ământului a fost ars ă; și a treia parte din
copaci a fost ars ă, și toată iarba verde a fost ars ă.« Puterile distrug ătoare »grindina și focul,
amestecate cu sânge« nu trebuie în țelese aici în sensul lor textual, ci ca simboluri. Cea de-a
șaptea plagă în Egipt a fost »grindina și focul«, o furtun ă cu fulgere și tunete, așa cum nu a fost
Apocalipsa – Walter Scott
122 cunoscută în toată istoria acestei împ ărății vechi (Exod 9,18-25). Judecata anun țată aici va fi însă
mai îngrozitoare, mai nimicitoare și va fi mai extins ă, și pe lângă aceasta va fi nu numai o simpl ă
judecată provocată de forțele naturii nimicitoare grindin ă și foc. Adăugarea unui al treilea simbol
– nu ca o putere deosebit ă, devastatoare, ci cele dou ă puteri numite »amestecate cu sânge« –
oferă acestei judecăți o caracteristic ă specifică, supranaturală. Prin conlucrarea neobi șnuită a
puterilor diferite ea este cu totul în afara domeni ului evenimentelor naturale. Sfânta Scriptur ă ne
dă informații cu privire la felul cum trebuie în țelese simbolurile folosite aici.
Grindina simbolizează o judecată violentă, copleșitoare, venită deodată de sus, care este
făcută de Dumnezeu Însu și (Isaia 28,2,17; Apocalipsa 11,19; 16,21). Focul este expresia mâniei
lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptur ă focul se folose ște ca simbol mai frecvent decât oricare alte
simboluri. Focul exprim ă o judecată temeinică, necruțătoare și chinuitoare. Desigur el are și alte
înțelesuri, dar aici privim numai aspectul judec ătoresc (Deuteronom 32,22; Isaia 33,14; Luca
16,24; Apocalipsa 20,10,14,15). Sângele vorbește despre moarte, și anume atât despre moartea
trupească, cât și despre moartea moral ă/spirituală. Moartea moral ă/spirituală se prezintă sub
forma decăderii46, a renunțării totale la adev ărul revelat și la renunțarea la orice m ărturisire
creștină. Sângele ca referire la moartea trupeasc ă este amintit în Geneza 9,5-6 și Ezechiel 14,19;
despre moartea moral ă/spirituală vorbește sângele în Faptele Apostolilor 2,19-20 și în
Apocalipsa 6,12 și 16,3-6. În timp ce primele dou ă simboluri, grindina și focul, pot fi privite
fiecare în parte, cel de-al treilea simbol nu trebu ie văzut separat. Sângele a fost v ăzut amestecat
cu cele două puteri nimicitoare, grindina și focul. Acestea împreun ă vorbesc foarte clar despre o
adevărată izbucnire îngrozitoare a mâniei divine, oricine sa u oricare ar fi unealta pentru
înfăptuirea hotărârii divine. Trâmbi ța va suna și judecata recunoscut ă clar va veni.
7. »Și a venit grindin ă și foc, amestecate cu sânge, și au fost aruncate pe p ământ.« Această
judecată lovește exact același teritoriu, pe care a aruncat îngerul focul de pe altar (versetul 5).
Cuvintele »a aruncat« și »au fost aruncate« las ă să se recunoasc ă în ambele cazuri for ța
irezistibilă, din care pornesc cele care au loc. Faptul c ă judecata prin grindin ă și foc amestecate
cu sânge nu poate fi interpretat ă pe baza cauzelor naturale o dovede ște faptul, că acestea sunt
aruncate pe pământ de o mân ă invizibilă, dar plină de putere, și nu cad din cer, a șa cum cade în
mod obișnuit grindina. Teritoriul lovit este p ământul. Dar deoarece p ământul și marea se
diferențiază în vorbirea simbolic ă din cartea Apocalipsa, trebuie s ă cercetăm, să vedem ce se
înțelege prin aceste no țiuni. În capitolul 10,1-3 este v ăzut Hristos, caracterizat prin simbolurile
maiestății divine. El coboar ă din cer, ca să-și revendice drepturile asupra lumii întregi. Ea Îi
aparține. De aceea este remarcabil, c ă El, impunând dreptul Lui neîngr ădit și atotcuprinzător, Își
așează piciorul drept în mare și piciorul stâng pe p ământ și astfel ia în stăpânire întreaga scen ă de
sub cer. Aceste dou ă părți ale suprafeței pământului sunt simboluri, pe de o parte a lipsei de
liniște (marea) și pe de altă parte pentru statornicie și tărie (pământul). Deoarece aceste denumiri
simbolice sunt folosite și în alte părți ale cărții Apocalipsa, precum și în alte locuri din Scriptur ă,
înțelesul lor este a șa de exact și deplin stabilit, cum nu s-ar putea descrie mai bi ne cu alte
cuvinte. Un simbol prezint ă tabloul complet al aceluia despre care este vorba, deseori mult mai
clar și mai precis decât o pot face explica țiile lungi. De aceea pentru exprimarea gândurilor și
imaginațiilor omenești se folosesc în mare m ăsură simboluri. Expresia »p ământul« înseamn ă
deci partea civilizat ă a lumii aflată sub o autoritate constitu țională, cu un regim consolidat și
stabil. În contrast cu acesta, marea reprezint ă acea parte a lumii, care tr ăiește în dezordine, în
anarhie și răzvrătire, fără stăpânire și conducere omeneasc ă și divină47. Lepădarea publică a lui
46 În epistola lui Iuda versetul 12 se vorbe ște despre oameni, care sunt »de dou ă ori morți«; ei sunt, în primul rând,
morți în păcate, după aceea ei sunt mor ți prin decăderea lor.
47 S-a afirmat, că simbolica evreilor a fost preluat ă de la egipteni și asirieni; sistemul reprezent ării simbolice a atins
în ambele imperii un punct înalt de dezvoltare. Dar trebuie noi să presupunem c ă Dumnezeu împrumut ă de la
popoarele păgâne ale antichit ății? Acest gând tr ădează o lipsă mare de cuno ștință și dovedește necredință. În
realitate simbolica este mult mai veche decât cele două imperii amintite și tot așa de veche ca și omenirea. Vedem
deja în timpurile de început (Geneza 2,9) pomul vie ții și pomul cunoa șterii binelui și răului ca primele simboluri
prezentate omului. Simbolica apar ține vorbirii generale. Un simbol prezentat las ă să se recunoască foarte clar
Apocalipsa – Walter Scott
123 Dumnezeu va fi urmat ă repede de respingerea oric ărei autorități statale și oficiale, și când
fărădelegea și ateismul a atins punctul culminant, atunci Dumnez eu va interveni cu judec ăți.
Partea profetic ă a cărții Apocalipsa ofer ă dovezi suficiente pentru aceasta, a șa cum putem vedea
pe parcursul acestui studiu.
7. »Și a treia parte a p ământului a fost ars ă; și a treia parte din copaci a fost ars ă, și toată
iarba verde a fost ars ă.« Vedem aici urm ările rele, pe care le va aduce judecata venit ă evident
din cer. Țările, în care adev ărul creștin lumina așa de strălucitor, vor cădea sub această judecată.
Suveranitatea lui Dumnezeu nu va mai fi recunoscut ă de națiuni în timpul judec ăților anunțate
prin sunetul trâmbi țelor, și ele vor fi renun țat deja la mărturisirea creștină. Ce mai rămâne atunci
de făcut, decât ca bra țul puternic al lui Dumnezeu s ă se descopere pentru judecat ă? Puterile
simbolice nimicitoare din aceast ă viziune au fost aruncate pe p ământ, și efectele au fost întreite.
»Și a treia parte a p ământului a fost ars ă« Ca parte a treia48 este denumită aici partea de
vest a „pământului” profetic ( și anume, împărăția romană reinstaurată din timpul acela). Acest
imperiu roman cu c ăpetenia lui, »cornul mic« (Daniel 7,8,20-21), care va prigoni pe sfin ți și va
batjocori pe Dumnezeu, și cu vechea și renumita lui capital ă Roma va stăpâni din nou p ământul;
dar acest imperiu, cel pu țin partea vestic ă cea mai stricat ă, va fi dat să aibă parte de răzbunarea
Domnului. Nu știm, dacă prin cuvântul »ars ă« se înțelege efectul devastator al unui r ăzboi sau al
altor catastrofe trimise de Dumnezeu, dar este clar , că imperiul roman va fi pustiit prin judec ăți
diferite și care acționează în comun.
»A treia parte din copaci a fost ars ă.« Vedem aici, c ă judecata aspră va lovi și pe cei mari și
distinși, pe oameni în mândria și poziția lor înaltă. Toți aceștia vor muri, în m ăsura în care trăiesc
pe teritoriul la care se refer ă aceste înștiințări profetice. Un copac este simbolul potrivit și
caracteristicile lucrului pe care îl reprezint ă. Astfel, leul mediaz ă imediat gândul la putere, maiestate și autoritate
regală. De aceea aceste caracteristici prezentate prin si mbol pot fi folosite cu privire la Hristos (Apocali psa 5,5) sau
la primul din cele mai mari imperii ale lumii (Dani el 7,4). Nu este a șa, că leul în sine reprezint ă pe Hristos sau
imperiul babilonian puternic; mai de grab ă caracteristicile leului sunt: puterea, m ărimea și maiestatea, care pot fi
desigur marcante pentru persoane sau alte obiecte. Simbolul personific ă o anumită însușire sau idee (sau o sum ă de
însușiri). De aceea nu trebuie presupus, c ă folosirea actual ă de simboluri este un semn al s ărăciei vorbirii. În orice
limbă și la toate popoarele, fie ele civilizate sau nu, se folosește un sistem de vorbire simbolic ă. Vorbirea simbolic ă
și-a găsit repede accesul în religiile lumii antice. „Ea e ra vorbirea altarului, a profe ților și a Templului”. Multe
realități invizibile se pot u șor înțelege, dacă sunt întruchipate prin obiecte și sunt prezentate ochiului și minții.
Compară cu articolul „Symbols” din Vol. 1 al lucr ării „Notes and Comments” (J. N. D.)
48 Cele patru imperii ( și au fost numai patru) erau imperiul babilonian, im periul persan, imperiul grec și marele
imperiu roman. Ele sunt reprezentate simbolic prin diverse metale (Daniel 2) și ca animale (Daniel 7). Primele trei
sunt numite pe nume în cartea Daniel. La cel de-al patrulea, imperiul roman, se face referire în Luca 2,1: »În vremea
aceea a ieșit o poruncă de la Cezar August s ă se înscrie toat ă lumea.« Roma a fost întemeiat ă în anul 753 înainte de
Hristos, scurt timp înainte ca cele zece semin ții din Israel să fie duse în captivitate de Salmanasar. Romulus, pr imul
lor împărat, a dat cetății numele Roma – aceast ă cetate, care era rânduit ă să joace un rol foarte important în istoria
lumii. Carthago (Cartagina), rivala african ă a Romei, era singura putere, care p ărea în stare să se opună puterii
Romane în cre ștere. Cetatea african ă era cea mai veche dintre cele dou ă cetăți și poseda bogății mari. Dar Ham a
trebuit să fie înfrânt de Iafet. Roma a crescut în putere și expansiune, pân ă când lumea cunoscut ă în timpul acela era
la picioarele ei (Luca 2,1). Gibbon spune: „Împ ărăția Romană umple toată lumea”. După cucerirea Greciei, virtu țile
de odinioară ale Romei au cedat treptat, și a apărut decăderea. Corectitudinea și dreptatea, care caracterizau
odinioară Roma, au fost sacrificate cu îndr ăzneală și călcate în picioare, în timp ce ambi ția personală, în locul grijii
față de stat și interesele acestuia, a devenit tr ăsătura caracteristic ă clară a cezarului și generalilor s ăi. După ce
imperiul a dăinuit mai mult de cinci sute de ani neîmp ărțit, el s-a destrămat în secolul patru și cinci după Hristos și a
încetat să mai existe. Ridicarea papalit ății și decăderea imperiului au avut loc în aceea și perioadă de timp și au fost
legate una de alta. Suprema ția „sfântului scaun” a început în secolul patru. Si tuația actuală din Europa, cu interesele
ei numeroase și deseori contrare, este rezultatul pr ăbușirii totale a imperiului unitar al cezarilor de odi nioară. Pana
istoricilor a urm ărit istoria Romei de la începutul ei în anul 753 în ainte de Hristos și până la sfârșitul ei lipsit de
glorie din anul 476 dup ă Hristos, dar apoi a încetat. Dar Dumnezeu d ă perdeaua la o parte și arată viitorul acestui
imperiu, care nu exist ă încă. Profetul Daniel (Daniel 2 și 7) și apostolul Ioan (Apocalipsa 17 și 19) arată clar, că
imperiul roman va apare din nou și el va fi prezent la venirea Domnului în putere. N imicirii lui definitive de c ătre
Domnul Însuși îi va urma imediat Împ ărăția de o mie de ani a Domnului nostru Isus Hristos, care va întrece orice
împărăție a pământului, de când exist ă el, în măreție, glorie și extindere (Daniel 7,26-27).
Apocalipsa – Walter Scott
124 cunoscut al m ăririi omenești, al mândriei și al unei poziții înalte între oameni (Ezechiel 31;
Daniel 4,4-27; Judec ători 9,8-15 și alte locuri).
»Toată iarba verde a fost ars ă.« Aici nu este nicio limitare, nicio a treia parte, și nici o a
patra parte, ca în cazul judec ății anunțate prin deschiderea pecetei a patra (capitolul 6,8 ). Iarba
vorbește despre poporul Israel (Isaia 40,7); dar și despre omenirea întreag ă se spune: »orice
carne este ca iarba« (1 Petru 1,24). »Iarba verde« se referă în mod normal la o stare înfloritoare
și roditoare a locuitorilor împ ărăției. Legătura dintre copaci și iarbă (care se găsește și în
capitolul 9,4) arat ă, că judecata va lovi pe to ți, mari și mici, și va include distrugerea total ă a
întregului lor mediu înconjur ător favorabil. Iarba verde ars ă vorbește simbolic despre o stare de
pustiire general ă. Ce zile îngrozitoare a șteaptă țările care acum sunt a șa de bogat binecuvântate și
favorizate, care atunci într-o r ăsplătire dreaptă vor fi date judec ății aspre a lui Dumnezeu.
Trâmbița a doua
8.-9. »Și al doilea înger a sunat din trâmbi ță: și ca un munte mare aprins de foc a fost
aruncat în mare; și a treia parte din mare a devenit sânge; și a murit a treia parte din
făpturile care erau în mare, care aveau via ță; și a treia parte din cor ăbii a fost nimicit ă.«
Scriptura însăși ne dă înțelesul expresiei simbolice »munte mare aprins de fo c«. Găsim această
expresie în profetul Ieremia cu privire la puternic ul imperiu babilonian (Ieremia 51,25): »Iat ă,
zice Domnul, Eu sunt împotriva ta, munte nimicitor, care nimicești tot pământul. Și Îmi voi
întinde mâna împotriva ta și te voi prăvăli de pe stânci și te voi preface într-un munte ars.«
Domnul amenin ță împărăția Caldeii prin aceste cuvinte cu o judecat ă nimicitoare, împ ărăție care
se pare că era în stare prin puterea și mărimea sa să prevină o înfrângere. Ea va deveni »un
munte ars«. Chiar și piatra, pe care nu a atins-o nici-o mân ă de om sau vreo unealt ă, a lovit la
picioarele tabloului, al simbolului domniei asupra națiunilor, a distrus-o și apoi a devenit »un
munte mare și a umplut tot p ământul« (Daniel 2,34-35). Prin aceasta ni se veste ște domnia
mondială a Fiului Omului (Daniel 2,44-45). Un munte reprezi ntă simbolic o împ ărăție sau o
putere întărită (Ieremia 51,25; Isaia 2,2; Zaharia 4,7; Psalmul 46 ,4; Apocalipsa 6,14; 16,20). Este
important să se înțeleagă gândurile, care ne sunt f ăcute cunoscut în vorbirea simbolic ă profetică
din versetul 8: o putere mare, înt ărită, este ea însăși subiectul răzbunării lui Dumnezeu în
guvernarea Sa (c ăci vizionarul a v ăzut muntele arzând cu foc) și pe de altă parte ea este în mâna
lui Dumnezeu unealta judec ății păgânilor. Deci în profetul Ieremia este dat exact în țelesul
vorbirii simbolice din acest verset (Ieremia 51,25) .
Muntele a fost aruncat în mare. Prima judecat ă anunțată de sunetul trâmbi ței va lovi
„pământul”, cea de-a doua va lovi „marea”. Prin p ământ se înțelege împărăția romană în
totalitatea ei, partea a treia este partea vestic ă a împărăției. Marea, dimpotriv ă, vorbește despre o
stare de răzvrătire împotriva oric ărei autorități instaurate constitu țional, despre popoare într-o
stare lipsită de liniște și de aceea este vorba de popoare din afara grani țelor împărăției romane. În
interiorul acestei împ ărății a fost în trecut și va fi și în viitor o autoritate și un regim recunoscut.
Marea permanent învolburat ă (Isaia 57,20; Daniel 7,2-3; Apocalipsa 13,1; 18,21 ) este aleasă aici
ca simbol, ca s ă descrie popoarele p ământului, care tr ăiesc în totală fărădelege, fiindcă lipsește o
putere puternic ă de conducere, sau o conducere stabil ă. Autoritățile statale și civile au fost
rânduite de Dumnezeu (Romani 13,1). Starea viitoare a națiunilor din afara grani țelor împărăției
romane reapărute poate fi comparat ă cu starea Fran ței în timpul domniei groazei din secolul 18:
un popor fără Dumnezeu, f ără religie, numai cu un regim de form ă, condus de patimile
neînfrânate ale plebei, într-o stare, în care ac țiunea lui Satan se putea desf ășura clar. „Marea”
profetică reprezintă deci simbolic starea general ă a națiunilor fără conducere statal ă și spirituală.
În această viziune, în mul țimea învolburat ă a oamenilor p ăgâni, »muntele aprins de foc«, este
aruncată această putere. În continuare vedem rezultatele îngrozitoa re, care sunt întreite, ca și la
judecata anunțată prin prima trâmbi ță.
Apocalipsa – Walter Scott
125 »A treia parte din mare a devenit sânge.« Vorbește aici sângele despre o moarte trupeasc ă
violentă, sau se referă la moartea spiritual ă, la decăderea oamenilor f ără Dumnezeu? Dup ă
înțelegerea noastr ă este vorba de ambele forme de moarte. Na țiunile, care atunci vor fi într-o
legătură politică sau de altă formă exterioară cu împărăția romană, vor fi nimicite. Ce spune
vorbirea simbolic ă, este nimicirea vie ții în popoarele p ăgâne, care stau în leg ătură cu cel mai
vinovat imperiu din cele patru imperii mondiale. Or ice legătură cu puterea Romei viitoare
decăzută, batjocoritoare și prigonitoare a sfin ților va fi cu siguran ță însoțită de moartea spiritual ă
și trupească.
»Și a murit a treia parte din f ăpturile care erau în mare, care aveau via ță.« Și aici vedem
o judecată care va veni peste o parte a unei lumi care nu est e supusă unei autorități de drept, dar
care stă într-o relație exterioară cu imperiul roman. Cuvântul »f ăpturi« lasă să se recunoască, că
acum se vorbe ște despre persoane și nu despre popoare sau na țiuni, așa cum a fost mai înainte.
Și între păgâni există o măsură diferită de responsabilitate și în mod corespunz ător diverse grade
de vinovăție. De aceea și aici se vorbește despre »a treia parte«, deci despre cei care sun t cei mai
stricați, așa cum este deseori cazul în acest șir de judecăți: »și a murit a treia parte din f ăpturile
care erau în mare, care aveau via ță.« Interpretarea judec ăților anunțate prin trâmbi țe nu este așa
de ușor de făcut, cum este interpretarea judec ăților anunțate prin peceți. În judecățile anunțate
prin trâmbițe se cuprinde inten ționat o taină în simbolurile folosite, din care cauz ă o cercetare
exactă este mai grea. Dac ă alăturăm capitolele 2,23 și 3,1 atunci stăm pe un fundament tare. F ără
îndoială judecata anun țată aici va avea ca urmare moartea moral ă, spirituală. Acești oameni vor
fi morți pentru Dumnezeu, mor ți față de toate principiile referitoare la adev ăr și dreptate, mor ți
din punct de vedere moral în sensul cel mai larg al cuvântului.
»A treia parte din cor ăbii a fost nimicit ă.« Puterea aducătoare de pierzare – fie ea un popor
sau un sistem, care va fi „aruncat ă” cu putere în mul țimea subordonat ă a omenirii – va aduce nu
numai pierzarea, moartea trupeasc ă și moartea moral ă/spirituală a popoarelor și persoanelor. Ea
va distruge și comerțul și mijloacele de comunicare cu lumea larg ă folosite: »a treia parte din
corăbii a fost nimicit ă.« Dar prin aceasta judec ățile nu s-au terminat. Cu cât noaptea înainteaz ă,
cu atât întunericul devine mai mare. Acestei groz ăvii îi vor urma alte groz ăvii. Fie ca
creștinătatea să se trezească și să recunoască realitatea serioas ă, că Judecătorul este la ușă!
Trâmbița a treia
10.-11. »Și al treilea înger a sunat din trâmbi ță: și a căzut din cer o stea mare, arzând ca o
făclie; și a căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele apelor. Și numele stelei este
Pelin; și a treia parte din ape a devenit pelin și mulți dintre oameni au murit din cauza
apelor, pentru c ă se făcuseră amare.« La sunetul trâmbi țelor, cei patru îngeri, care țineau cele
patru vânturi ale p ământului (uneltele judec ății, capitolul 7,1), sunt dezlega ți. În capitolul 7 norii
negrii ai judecății asupra unei lumi vinovate sunt mâna ți la o parte pentru un timp scurt, ca s ă se
recunoască lucrarea harului liber al lui Dumnezeu pentru Isra el și pentru păgâni. După aceea sub
sunetul trâmbi țelor se vor desf ășura judecățile hotărâte. Primele dou ă trâmbițe aduc judecăți
îngrozitoare asupra p ământului și asupra mării; asupra pământului, ca ținut în care domin ă o
ordine statală și unde Dumnezeu este mai mult sau mai pu țin recunoscut – în ceea ce prive ște
mărturisirea exterioar ă; peste mare, ca ținut în care legea și ordinea nu este luat ă în seamă și în
care voința nestăpânită a omului are suveranitatea, și întotdeauna aceasta este legat ă cu
respingerea oric ărei autorități spirituale și statale. Aceast ă a treia trâmbi ță provocă o judecată,
care se aseamănă în greutate cu cele anterioare și într-o anumit ă privință este mai îngrozitoare:
»și a căzut din cer o stea mare.« Cerul este punctul de ple care al oricărei autorități, și cu
siguranță el este un loc stabil . Orice autoritate spiritual ă, statală și cetățenească pornește la urma
urmelor de acolo. »St ăpânirea Celui ce este în ceruri«, spune cuvântul pr ofetic (Daniel 4,26). La
prima și la a doua judecat ă anunțată de trâmbițe, uneltele judec ății sunt aruncate pe pământ și în
Apocalipsa – Walter Scott
126 mare, dar nu se spune de unde sunt aruncate. Aici a cest purtător al demnității a căzut din cer49.
Cuvântul »aruncat« arat ă că urzitorul nevăzut s-a folosit de putere, ca s ă provoace judec ățile, în
timp ce cuvântul »a c ăzut« arată mai degrabă o cădere deodată, neașteptată. Steaua este folosit ă
deseori ca simbol în cartea Apocalipsa și semnifică un domnitor sau un om, care ocup ă o poziție
înaltă în responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu (capito lul 6,13; 12,1,4 și alte locuri). Puterea de
guvernare cea mai mare este reprezentat ă prin soare, puterile derivate și subordonate sunt
reprezentate prin lun ă; stelele, dimpotriv ă, reprezintă autorități mai puțin importante sau
persoane de conducere. Aceast ă »stea mare« este f ără îndoială un conducător deosebit, care a
fost așezat pe locul autorit ății morale și de aceea poart ă răspunderea, să lase să lumineze lumina
sa în noaptea întunecoas ă din timpul acela. Dar el este un om dec ăzut și de aceea stă sub judecata
imediată a lui Dumnezeu. El a fost v ăzut »arzând ca o f ăclie« și în privința aceasta s-a asem ănat
cu »muntele mare aprins de foc«. Muntele este carac terizat ca fiind »mare«, și tot așa și steaua;
muntele reprezint ă însă un sistem puternic sau o corpora ție (asociație), în timp ce prin stea se
înțelege o persoan ă singulară sus pusă. Nu ne este f ăcut cunoscut cine este aceast ă persoană
decăzută și dezonorată din viitor. Unii v ăd în această stea mare, căzută, pe antihrist50, dar aceasta
nu este decât o presupunere. Antihrist va avea un r ol important în timpul de necaz care va veni,
așa cum vom vedea.
10. »Și a căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele apelor.« Apele reprezint ă în
general simbolic popoare și neamuri (capitolul 17,15; Isaia 17,12-13), marea indică o stare de
turbulență și neliniște printre aceste popoare (Isaia 57,20; Daniel 7,2- 3); râurile indic ă spre ce
aduce înviorare și rodire (Isaia 33,21; 43,20; Ezechiel 31,4; 47,7-1 0); izvoarele apelor reprezint ă
simbolic sursele de influen ță și principiile care st ăpânesc și conduc viața popoarelor (Osea 13,15;
Ioel 3,18; Apocalipsa 14,7; 21,6).
11. »Și numele stelei este Pelin; și a treia parte din ape a devenit pelin și mulți dintre
oameni au murit din cauza apelor, pentru c ă se făcuseră amare.« Numele »Pelin«
desemnează caracterul stelei. Mulți comentatori vechi v ăd în această persoană pe satan, dar noi
nu avem nicio posibilitate, a șa cum am remarcat deja, s ă constatăm cine este aceast ă persoană în
realitate. Ținutul afectat este »a treia parte«. Izvoarele apel or, izvoarele principiilor vie ții
naționale, vor fi otr ăvite. Tot ce vine sub influen ța stricată a acestei ființe decăzute, va primi
același caracter și va deveni »amar«. Evident avem aici opusul evenim entului interesant din
istoria lui Israel, relatat în cartea Exod 15,22-25 . Acolo apa amar ă a fost făcută dulce, aici apele
dulci sunt făcute amare. Principiile și obiceiurile, întregul caracter al vie ții naționale va fi stricat.
Această judecată cu o formă deosebit de grav ă va veni peste a treia parte din na țiuni; motivațiile
lor, sursele afacerilor lor și toate principiile morale ale vie ții lor vor fi otrăvite, și rezultatul va fi,
că »mulți dintre oameni au murit«. Nu este vorba de moartea fizică, ci de moartea moral-
spirituală, decăderea totală de la Dumnezeu, mult mai grav ă decât moartea fizic ă. Un alt
comentator a scris: „Dac ă privim substan țele otrăvitoare, care sunt aduse în ap ă prin căderea
acestei stele mari, atunci nu este o minune, c ă mulți mor, ci că unii supraviețuiesc.”
Trâmbița a patra
12. »Și al patrulea înger a sunat din trâmbi ță: și a fost lovită a treia parte din soare și a
treia parte din lun ă și a treia parte din stele, ca s ă fie întunecată a treia parte din ele și ziua
să nu-și arate a treia parte din ea și noaptea tot a șa.« Soarele, luna și stelele simbolizeaz ă
împreună întreaga putere de conducere, de la vârfurile cond ucerii și până la cei mai de jos
49 »Steaua mare« din capitolul 8,10 nu trebuie confun dată cu steaua căzută prezentată în capitolul 9,1. Ambele sunt
conducători spirituali, care au c ăzut din punct de vedere moral de pe pozi ția lor înaltă. Sunt însă personalități
diferite.
50 Numele simbolic al stelei (versetul 11) nu ofer ă nicio explicație cu privire la cine se subîn țelege prin aceast ă stea,
ci numai despre influen ța ei distrugătoare.
Apocalipsa – Walter Scott
127 funcționari, deci un sistem de conducere întreg cu toate treptele lui. La judecata a șasea anunțată
prin peceți (capitolul 6,12-13) se folosesc acelea și simboluri, ca s ă prezinte prăbușirea totală a
oricărei autorități de guvernare de pe p ământ. Toată puterea omului va fi zdrobit ă, orice putere și
stăpânire de sub cer va fi r ăsturnată. Chiar și regimurile care dureaz ă de mult și toți purtătorii
puterii și de funcții vor fi răsturnați în prăbușirea generală. Acolo însă nu este nicidecum limitat ă
nimicirea întregilor structuri sociale și răsturnarea oric ărei autorități. Singura limitare la
judecățile anunțate prin peceți, care este amintit ă o singură dată (capitolul 6,8), este »a patra
parte a pământului«. Aici, la trâmbița a patra, judecata se extinde la »a treia parte« d in ținutul
studiat, deci asupra p ărții de vest a împ ărăției romane reap ărute; în acest verset apare de cinci ori
expresia »a treia parte«. Efectul acestei judec ăți va fi, că întunericul moral se întinde ca un
giulgiu peste împ ărăție.
Vestirea cu glas tare a celor trei vai-judec ăți
»13. »Și am văzut: și am auzit un vultur zburând în mijlocul cerului, s punând cu glas
tare: „Vai, vai, vai de cei care locuiesc pe p ământ, din cauza celorlalte glasuri de trâmbi ță
ale celor trei îngeri care urmeaz ă să sune din trâmbi ță!”« Cuvintele »am v ăzut« și »am
auzit« arată, că ochii și urechile vizionarului au fost solicitate, și în felul acesta aten ția lui
încordată și interesele lui sunt îndreptate spre evenimentele care i-au fost prezentate în aceast ă
viziune. În capitolul 14,6 s-a v ăzut un înger zburând, aici un vultur zburând; dar m isiunile
încredințate lor au fost de natur ă diferită. Ambii au zburat »în mijlocul cerului«, a șa că ei au
putut să privească pământul de la mijlocul lui și până la cele mai îndep ărtate margini ale lui.
Îngerul este un mesager al harului, dar vulturul în acest verset anun ță alte judecăți prin întreitele
cuvinte »vai«. În zborul lui rapid și înalt prin înălțimea cerului veste ște cu glas tare soarta grea „a
părții creștine” a pământului, și anume, acei oameni, care în mândria lor resping c hemarea
cerească și despre care apostolul Pavel scrie: »sfâr șitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este
pântecele și slava lor este în ru șinea lor, și se gândesc la lucrurile de pe p ământ« (Filipeni 3,19).
Acestea sunt caracteristicile morale, care caracter izează pe acești locuitori ai p ământului; ei sunt
denumiți aici – ca și mai înainte (capitolul 3,10; 6,10) – ca aceia car e »locuiesc pe p ământ«.
Acestor dispre țuitori li se veste ște public și fără să poată scăpa auzului o judecat ă directă și
inevitabilă. Un simbol mai potrivit decât vulturul, care din z borul lui înalt pe cer, cu ochiul lui
ager recunoaște deja de departe prada sa, nu putea s ă fie folosit aici. Vulturul este prevestitorul
altor judecăți care se apropie (vezi și Deuteronom 28,49; Ieremia 48,40; Matei 24,28). Ce le patru
judecăți anterioare sunt grele, dar în cele care urmeaz ă se va atinge punctul culminant al groazei,
de aceea se face aceast ă anunțare în prealabil51.
51 „Un vai întreit se veste ște, și anume în mod deosebit asupra acelora care î și văd locuința pe pământ, în opoziție cu
chemarea lor cereasc ă, și prin judecățile, cu care va fi lovit p ământul, ei nu se las ă nici treziți și nici nu se
neliniștesc, ci fără să țină seama de aceste lucruri se aga ță de pământ, ca patrie a lor. Expresia »cei care locuiesc pe
pământ« nu s-a folosit mai înainte, decât numai în f ăgăduința dată adunării din Filadelfia și în strigătul sufletelor de
sub altar, căci atât Filadelfia cât și aceste suflete erau în opozi ție cu aceia care locuiau pe p ământ. După toate
acțiunile lui Dumnezeu, ace ști oameni reprezint ă o clasă deosebită, care iese clar în eviden ță, și care este amintit ă în
mod deosebit, atunci când este vorba de evenimentel e de pe pământ. Judecățile lui Dumnezeu se îndreapt ă acum
împotriva acestei clase înc ăpățânat de necredincioase, pe care El le aduce asupra pământului (capitolul 9), și care
vor lovi în primul rând pe Iudei, apoi pe locuitori i pământului roman, în timp ce efectul celor din urm ă este
atotcuprinzător.” (Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu de J.N .D.)
Apocalipsa – Walter Scott
128 Capitolul 9
Trâmbița a cincia și a șasea
Trâmbița a cincia, prima vai-judecat ă
1.-12. »Și al cincilea înger a sunat din trâmbi ță: și am văzut o stea căzută din cer pe
pământ; și i s-a dat cheia fântânii adâncului. Și a deschis fântâna Adâncului; și s-a ridicat
fum din fântân ă, ca fumul unui cuptor mare; și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul
fântânii. Și din fum au ie șit lăcuste pe pământ; și li s-a dat putere, cum au putere scorpionii
pământului; și li s-a spus s ă nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdea ță, nici vreun
copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui D umnezeu pe frun țile lor: și li s-a dat să
nu-i ucidă, ci să fie chinuiți cinci luni; și chinul lor este asemenea chinului de scorpion,
când îl înțeapă pe un om. Și, în zilele acelea, oamenii vor c ăuta moartea și nicidecum n-o
vor găsi; și vor dori să moară și moartea va fugi de ei. Și înfățișarea lăcustelor era
asemenea unor cai preg ătiți pentru război; pe capetele lor erau ca ni ște cununi asemenea
aurului și fețele lor erau ca fe țele de oameni; și aveau păr, ca părul femeilor, și dinții lor
erau ca de lei, și aveau platoșe ca platoșele de fier, și vuietul aripilor lor era cu vuietul
carelor și al multor cai, alergând la r ăzboi; și aveau cozi, asemenea scorpionilor, și ace; și
puterea lor era în cozile lor, ca s ă-i vatăme pe oameni cinci luni. Au un împ ărat peste ele,
pe îngerul Adâncului: numele s ău în evreiește este Abadon și în grecește are numele
Apolion. Întâiul vai a trecut. Iat ă, mai vin două vaiuri după acesta.«
Observație preliminară
Detaliile acestei „vai-judec ăți” sunt îmbrăcate într-o vorbire simbolic ă tainică, dar înțelesul
general se recunoa ște clar. Judecățile anunțate prin trâmbi țe oferă greutăți mai mari pentru o
explicație mai exactă, decât oferă judecățile anunțate prin peceți și judecățile anunțate prin
vărsarea potirelor. Aten ție, răbdare și așteptarea după clarificare și pricepere de la Dumnezeu
sunt premisele esen țiale pentru explicarea Scripturilor. Chiar și copilașilor în Hristos li se spune:
»Voi aveți ungerea din partea Celui sfânt« (1 Ioan 2,20,27), și apostolul Pavel spune în 1
Corinteni 2,16: »Noi îns ă avem gândul lui Hristos«. Prin aceasta noi suntem făcuți de El capabili
să judecăm cu pricepere spiritual ă; prin aceasta noi suntem de asemenea capabili s ă înțelegem
cartea scrisă a Dumnezeului nostru, Apocalipsa.
Două stele căzute
1. »Și am văzut o stea căzută din cer pe pământ.« La a treia și a cincia judecat ă anunțată
prin trâmbițe (capitolul 8,10; 9,1) se întâlnesc în scena profe tică personalitățile decăzute, care au
o poziție înaltă și influență mare. În »steaua mare« din capitolul 8,10 și în »steaua« din acest
verset nu sunt simbolizate sisteme , dotate cu putere statal ă sau bisericeasc ă (sau cu drept de
executare a puterii în ambele domenii), și nici o succesiune de urma și în poziții importante. Ele
reprezintă mai degrabă oameni, care ca „stele” ocup ă un loc pe „cerul moral”, deci sunt persoane
de conducere recunoscute în domeniul religios, dar acum sunt văzute ca fiind dec ăzute și umilite
și în această stare acționează acum sub influen ța satanică. În capitolul 8,10, conduc ătorul decăzut
umple cu nenorocire și moarte partea vestic ă și vinovată a împărăției romane. În aceast ă
secțiune, „steaua” dec ăzută dezleagă puterile satanice r ăutăcioase și întunecate împotriva
Apocalipsa – Walter Scott
129 iudeilor52 decăzuți. Oamenii dec ăzuți dintre națiuni sunt prin aceasta obiectul judec ății anunțate
prin trâmbița a treia, pe iudeii r ăzvrătiți îi va lovi judecata anun țată prin trâmbița a cincia.
Situația sub această judecată anunțată prin trâmbița a cincia sau prima vai-judecat ă va fi mai rea
decât toate cele care le-am v ăzut până aici. Uneltele executive vor ac ționa în puterea și influența
directă a lui satan.
Asemănări în istorie
Unele evoluții și evenimente din istorie au o asem ănare oarecare cu judec ățile și evenimentele,
care sunt dezvelite în cartea Apocalipsa. În analel e istoriei nu se g ăsește însă nicidecum o
împlinire parțială, și cu atât mai pu țin deplină, a prorociilor din cartea aceasta.
Cartea Apocalipsa nu con ține de la capitolul 4 și până la capitolul 22,5 o notare istoric ă, ci
conține profeții. Dar deoarece principiile, care c ălăuzesc pe oameni, sunt totdeauna acelea și (nu
este »nimic nou sub soare«) recunoa ștem pe deplin, c ă pe parcursul istoriei au existat asem ănări
cu evenimentele profetice legate de judec ățile anunțate prin peceți, prin trâmbițe și prin potire.
Suntem însă convinși, că interpretările istorice ale c ărții Apocalipsa întâlnite în literatura actual ă,
în mod deosebit a sec țiunilor profetice din mijloc, sunt total gre șite. Derularea evenimentelor
profetice va fi continuat ă în timpul celei de-a 70-a s ăptămână-an a lui Daniel (Daniel 9,24,27) și
după răpirea sfinților la cer (1 Tesaloniceni 4,71). Apostolul Pavel a scris despre r ăpire, Ioan a
văzut pe sfinții răpiți în cer (începând din Apocalipsa 4). Întreg timpul mărturiei creștine este o
intercalare mare și deosebit de important ă între sfârșitul celei de-a 69-a și începutul celei de-a
70-a săptămână-an a lui Daniel. Derularea s ăptămânilor-an și a tuturor evenimentelor profetice
este întreruptă în tot acest timp. Biserica sau Adunarea nu este s ubiectul profeției, ci al revela ției
divine. Ea a fost o tain ă, ascunsă de oameni și de îngeri, pân ă în momentul când ea a fost
revelată apostolului Pavel (Efeseni 3) – și prin el și nouă. Iudeii și – în al doilea rând – p ăgânii
sunt subiectul profe ției. Însemnătatea prioritară a iudeilor este îns ă totodată cheia pentru
înțelegerea profeției. Toate datele profetice se refer ă la iudei și la Ierusalim (Daniel 9,2453), și
aceasta este valabil și pentru datele din partea de mijloc a c ărții Apocalipsa. A șa cum am spus
deja, istoria las ă să se recunoască asemănări cu secțiunile profetice din cartea Apocalipsa, dar nu
cu împlinirea lor. Dar asem ănările nu sunt lipsite de importan ță. De aceea redăm aici unele păreri
omenești, menționând încă o dată cu insistență, că părerile prezentate în aceast ă secțiune nu sunt
interpretări în concordan ță cu Scriptura . După reprezentanții cei mai capabili ai interpret ărilor
spirituale – și în privința aceasta const ă concordanța principală între acești comentatori – primele
patru peceți se referă la patru perioade succesive ale Romei p ăgâne. După aceea, odată cu
sfârșitul domniei p ăgânismului și cu triumful istoric al cre știnismului, o mare mul țime dintre
iudei și dintre păgâni s-au întors la Dumnezeu, și despre aceasta vorbe ște capitolul 7 – a șa se
presupune de c ătre acești comentatori. Dup ă aceea se spune, c ă primele patru judec ăți anunțate
prin trâmbițe se referă la Roma păgână, dar în decăderea ei până la sfârșitul părții vestice a
imperiului. Invaziile go ților, lombarzilor și ungurilor în câmpiile roditoare și în orașele bogate și
înfloritoare ale Italiei au culminat în cele din ur mă cu decăderea imperiului cezarilor. St ăpânirea
barbarilor neciviliza ți în Roma – st ăpânitoarea mândr ă și arogantă de odinioară a lumii – a
devenit o scenă tristă, dar plină de învățătură. Roma a căzut în anul 476 dup ă Hristos.
52 Poporul iudeu pare s ă stea în perioada de necaz care va veni, în aceast ă ultimă oră a suferințelor și necredinței lui
dinaintea interven ției publice a lui Hristos în favoarea lor, total su b puterea și influența lui satan. Starea din urm ă a
lui Israel va fi mult mai rea decât starea de la în ceput. Idolatria excesiv înmul țită în țară (Matei 12,45) și legământul
cu moartea și cu locuința morților, pe care îl va încheia conduc ătorii lor (Isaia 28,14-18), ofer ă un tablou îngrozitor
al unirii stricăciunii satanice și omenești.
53 »Șaptezeci de săptămâni au fost hot ărâte asupra poporului tău (iudeii) și asupra cetății tale celei sfinte
(Ierusalim).«
Apocalipsa – Walter Scott
130 După aceea se presupune în general, c ă steaua căzută din capitolul 9 se refer ă la marele
învățător arab falș, Mahomed54, și cu siguranță poate fi privit ca modelul profetului mincinos,
care va veni, omul p ăcatului, a lui antihrist (toate acestea sunt denumi ri pentru aceea și persoană).
Mahomed a întemeiat sistemul cel mai r ău, pe care lumea l-a cunoscut vreodat ă, și antihristul,
care va veni, va introduce sub influen ța lui satan cea mai îngrozitoare leg ătură între învățături
care strică sufletul și batjocoritoare. Dac ă se vrea urmărirea în continuare a interpret ărilor
istorice, atunci în armata l ăcustelor se văd sarazinii (arabii), ale c ăror succese militare, împreun ă
cu tot așa de mari cuceriri spirituale, reprezint ă până astăzi o minune. R ăsăritul a fost cucerit de
ei. Semiluna a învins crucea. Stric ăciunea, care a înv ăluit răsăritul, se poate foarte bine compara
cu pustiirea provocat ă de lăcuste. Numai victoria glorioas ă, pe care Karl Martell (sau Karl
ciocanul, denumit a șa din cauza iscusin ței lui militare) a ob ținut-o la Tours în Fran ța în anul 732,
a oprit înaintarea o știrii sarazinilor (arabilor) și a păzit vestul întreg de credin ța rătăcitoare
mahomedană cu urmările ei îngrozitoare pentru prezent și veșnicie. În continuare se presupune,
că cele cinci luni, sau cele 150 de zile de chinuri ( capitolul 9,5,10), prin folosirea teoriei „o zi
pentru un an”, corespund la 150 de ani de cuceriri neîngrădite ale hoardelor mahomedane. În cele
din urmă cea de-a șasea judecată anunțată prin trâmbiță, sau a doua vai-judecat ă, se referă la
reîntărirea din nou a mahomedanismului prin turci și decăderea imperiului romano-catolic, cu
remarcabila asediere și preluare a Constantinopolului. Mai înainte s-au f ăcut eforturi aproape opt
sute de ani s ă se introducă islamul în partea de r ăsărit a imperiului, dar ora șul frumos
Constantinopol, a șezat la granița dintre Europa și Asia, s-a împotrivit mult timp încerc ărilor de a
fi cucerit. Dar a venit și ceasul lui. În diminea ța zilei de 29 mai 1453 sultanul turc Mahomed al
doilea a intrat în Constantinopol. Marea biseric ă greacă a fost curățită și transformată într-o
moschee, și semiluna a fluturat de aci înainte pe zidurile or așului împărătesc. – Dar puterea rea
turcă dispare, și prorocia cu privire la secarea Eufratului, acest râu renumit (capitolul 16,12),
potrivit cu părerea susținătorilor interpret ării istorice arat ă că puterea mahomedan ă barbară
merge acum și deja de mulți ani în întâmpinarea pr ăbușirii.
Deci acestea au fost pe scurt punctele principal e în care reprezentan ții interpretării istorice
consideră că stau pe un fundament stabil în explicarea p ărții profetice a Apocalipsei. Dup ă
înțelegerea noastr ă aceste concep ții sunt de ne sus ținut. Este imposibil, ca evenimentele
descoperite în viziunile profetice ale Apocalipsei să fie aduse la unison cu evenimentele istorice.
În cel mai bun caz exist ă o asemănare, dar o împlinire a viziunilor și profețiilor nu a avut loc în
trecut. Dumnezeu va îngriji ca ele s ă se împlinească în timpul de necaz scurt, dar greu, care va
veni după răpirea sfinților cerești asupra lui Israel și asupra creștinătății moarte din punct de
vedere spiritual, și anume în timpul domniei fiarei (capitolul 13,1-10 ), capul împărăției romane
reinstaurate, și a aliatului ei, antihristul.
54 Mahomed (textual: „cel pream ărit”) s-a născut în anul 570 în renumitul ora ș arab Meca. Coranul (textual:
„citirea”) este cartea lumii mahomedane. El a fost alcătuit cu iscusință de Mahomed – par țial pus la dispozi ție de un
iudeu dezertor și de un creștin decăzut – și după nevoie completat de înv ățători falși. Ceea ce cu adev ărat este bun în
el, a fost preluat din iudaism și din creștinism. Multe lucruri din el sunt îns ă neplăcute și murdare. Mahomedanismul
sau islamismul este ca sistem cea mai mare nenoroci re pentru oameni și a adus ruina spiritual ă aproximativ a 500
milioane de oameni de pe p ământ, în afară de multele milioane care în trecut au tr ăit și au murit după mărturisirea de
credință falsă a acestui profet arab. Biserica cre ștină mărturisitoare s-a sf ărâmat în bucăți și cea mai mare și mai rea
din aceste sfărâmături este catolicismul roman. Dar oricât de r ău ar fi acesta cu amestec ătura lui de cre știnism,
iudaism și păgânism, mahomedanismul, o religie f ără salvator, este mult mai rea. Întemeietorul lui a f ost fără
îndoială inspirat de diavolul. Mahomed, care este privit ca steaua căzută, a deschis adâncul și a eliberat puterea
întunecată a lui satan și a inundat răsăritul și parțial vestul cu înv ățături, care în con ținutul și efectul lor pot fi pe
drept numite infernale, diabolice.
Apocalipsa – Walter Scott
131 Antihristul
Apariția unui antihrist în persoan ă în ultimele zile întunecate ale dec ăderii creștinătății și a
iudeilor era, în timpul apostolilor și după aceea, o convingere crezut ă și nu era contestat ă de
nimeni. Au existat deja mul ți antihriști și multe sisteme antihriste cu r ătăciri nimicitoare, dar
perspectiva este și mai tulbure. Antihristul care va veni , un om decăzut cu origine iudaic ă, va fi
întruchiparea r ăutății satanice și cel mai rău nimicitor al sufletelor, care a c ălcat vreodată pe
pământ. El va uni în sine însu și tot felul și toate treptele de p ăcate; cu o răzvrătire temerară și
deschisă împotriva lui Dumnezeu va fi capul și instigatorul celui mai îngrozitor sistem, care a
fost instaurat vreodat ă – un sistem de falsificare și de groază, o unire a mărturisirii creștine și
iudaice cu caracteristicile „religiei naturii”. Î și va asuma pozi ția, titlul și acțiunile lui Hristos pe
pământ. Va face minuni, »semne și minuni mincinoase«. Semne supranaturale vor confi rma
aparent trimiterea lui, și prin acestea va duce în r ătăcire creștinătatea decăzută, vinovată și o va
atrage într-o pierzare inevitabil ă.
Antihristul în persoan ă se va înfățișa în ultima faz ă a împărăției romane reinstaurate, când ea
va fi împărțită în zece state. De aceea cre știnii din timpurile de demult se temeau de începere a
acestei ultime st ări a împărăției. Ei considerau c ă apariția lui antihrist era în leg ătură cu
reînființarea viitoare a puterii statale a Romei și va avea loc în timpul acela. Ei erau obi șnuiți să
se roage pentru unitatea imperiului cezarului și chiar și pentru domnia celui mai crud cezar – ca
și cum el ar fi fost ultimul bastion împotriva domni ei care va veni a lui antihrist. To ți „părinții
Bisericii” s-au ocupat cu tema lui antihrist. Unii vedeau în el pe satana întrupat, al ții au vorbit
despre el ca »fiul diavolului«. Cu privire la rela ția dintre satana și antihrist, în primele patru
secole ale creștinismului se înv ățau două concepții: prima, că antihristul care va veni (a șa cum
este denumit de Ioan) sau omul p ăcatului (așa cum l-a numit apostolul Pavel) este un om
adevărat de origine iudaic ă, care va fi călăuzit direct de satana; cea de-a doua, c ă el este satana
întrupat, așa că în nașterea sa imită nașterea supranatural ă a preamăritului nostru Domn. Prima
concepție este fără îndoială potrivită cu Scriptura, și este un lucru interesant, c ă în vest Jerome și
în răsărit Chrysostomus înv ățau categoric, c ă antihristul este un om c ălăuzit de satana – în
opoziție cu aceia care afirmau, c ă el ar fi diavolul în chip de om. Mai târziu s-a re nunțat la
presupunerea c ă antihristul este diavolul. Cre știnii de demult considerau în mod deosebit pe
Nero55, dar și pe Claudius, ca precursori ai lui antihrist. R ăutatea aproape supraomeneasc ă a lui
Nero îl scoate în eviden ță pe paginile istoriei ca fiind modelul istoric cel mai potrivit al omului
păcatului și sângelui, care va veni.
Cea mai mare parte a comentatorilor protestan ți prin noțiunea antihrist se refer ă la sistemul
papal. Această interpretare este îns ă greșită. Noțiunea antihrist, la singular sau la plural, se refe ră
la o persoană, și niciodată la un sistem. Comentatorii romano-catolici au scri s multe și savante
studii despre aceast ă temă, și noi trebuie să adăugăm, că acestea sunt mai corecte decât multe
scrieri ale adversarilor lor protestan ți. Ei așteaptă apariția unui antihrist56 în persoană la sfârșitul
timpului, și aceasta este corect. Venirea lui urmeaz ă să aibă loc. Dr. Manning, unul dintre
comentatorii cei mai eminen ți, era adeptul interpret ării, că antihristul sau »omul p ăcatului« este o
singură persoană și nu este nici o succesiune de persoane și nici un sistem. El a spus: „Negarea
personalității singulare a lui antihrist ar însemna negarea m ărturiei clare a Sfintei Scripturi.”
Cardinalul erudit a mai ad ăugat: „El (antihristul) ar putea s ă întruchipeze un duh sau un sistem,
dar cu toate acestea este o persoan ă.” Bellarmine, de asemenea un scriitor romano-catol ic
55 În timpul domniei lui Nero a ap ărut pentru prima dat ă împotrivirea public ă între creștinism și păgânism. Istoria
acestor treisprezece ani, în care prigonirea cre știnilor a avut loc pentru prima dat ă printr-un ordin al cezarului,
niciodată nu a fost complet scris ă. Abia înaintea tronului de judecat ă al lui Hristos se vor descoperi pe deplin
evenimentele nescrise din timpul acela.
56 Pentru protestan ți, papa este un antihrist, pentru adep ții sistemului papal, Luther este un antihrist. Ambe le sunt
greșite, căci ambilor le lipsesc caracteristicile antihristulu i, prezentate în Scriptur ă; aceste caracteristici, a șa cum
sunt ele numite în scrierile lui Ioan și ale apostolului Pavel, nu se potrivesc papei, și cu atât mai pu țin renumitului
reformator.
Apocalipsa – Walter Scott
132 renumit, a rezumat pe scurt convingerea catolic ă cu privire la antihrist și a spus: „Toți catolicii
sunt de părere, că antihristul va fi o singur ă persoană.” Într-adevăr, antihristul prezentat în
Scriptură este o persoan ă deosebită, un bărbat, un iudeu, un r ăzvrătit.
Unii comentatori moderni v ăd în antihrist capitala imperiului roman, dar nici aceasta nu este
adevărat. El este Mesia cel fals, slujitorul lui satana printre iudeii din Ierusalim, care prin puterea
satanei va face »semne și minuni mincinoase«. El se va a șeza în Templul lui Dumnezeu, care va
fi reclădit în Ierusalim, și va impune închinarea la idoli. Fiara (capul polit ic al împărăției
romane), profetul mincinos sau antihristul și balaurul (satana) vor fi atunci adora ți ca zei și li se
va aduce închinare – o trinitate satanic ă, imitația Tatălui, Fiului și a Duhului Sfânt. Na țiunea
decăzută a iudeilor va recunoa ște pe antihrist ca împ ărat. Dar el nu va avea o putere politic ă
mare. El va exercita într-adev ăr o influență mare asupra cre știnătății (în timpul acela moart ă din
punct de vedere spiritual), dar în domeniul religio s, și nu politic. Guvernarea politic ă a împărăției
va fi atunci în mâinile „fiarei”, a marelui domnito r păgân. Acesta își va avea tronul în Roma și
sub călăuzirea lui satana va st ăpâni imperiul care se va înfiin ța. Antihristul î și va avea reședința
în Ierusalim, c ăpetenia politică dintre păgâni își va avea reședința în Roma. Ace ști doi bărbați
vor fi slujitorii cu influen ță deosebită și unelte ale lui satana. Alia ți în rău, unul un iudeu, cel ălalt
un păgân. Amândoi vor fi pe p ământ, când va veni Domnul s ă facă judecata, și amândoi vor fi
atunci aruncați de viu în iazul de foc pentru judecata ve șnică (capitolul 19,20).
Numai Ioan, scriitorul Apocalipsei, folose ște expresia antihrist, de patru ori la singular (1 Ioan
2,18,22; 4,3; 2 Ioan 7) și o singură dată la plural (1 Ioan 2,18). Din aceste locuri din Scr iptură
primim unele înv ățături importante. Apari ția antihriștilor este un semn clar al »ceasului din
urmă«; antihriștii sunt oameni care au dec ăzut de la credin ța adevărată și dreaptă. Ei se așează în
contradicție directă cu ceea ce este esen țial în creștinism, revelația Tatălui și a Fiului, și cu
adevărul deosebit de important pentru iudei, c ă Isus este Hristosul (1 Ioan 2,22). Persoana sfânt ă
a Domnului nostru – Isus Hristos venind în carne – este de asemenea ținta atacurilor satanei prin
antihriști (2 Ioan 7). Acest fel al r ăului va atinge dezvoltarea deplin ă în antihristul care va veni,
în care orice form ă a răului religios va ajunge punctul culminant.
În a doua epistol ă către Tesaloniceni, una din epistolele de început ale apostolului Pavel,
apostolul Pavel descrie o persoan ă caracterizată prin păcat, fărădelege și aroganță care vor
întrece tot ce lumea a v ăzut vreodată – o persoană care este evident aceea și persoană cu
antihristul descris de Ioan. Pe parcursul secolelor a existat și există o concordanță aproape
unanimă, că este vorba de aceea și persoană. Evident apostolul Pavel a atras deja verbal aten ția
credincioșilor din Tesalonic cu privire la faptul serios al d ecăderii, care va veni, deci la p ărăsirea
publică a creștinismului și la arătarea omului p ăcatului, care va avea loc dup ă aceasta (2
Tesaloniceni 2,3-5). În aceast ă scrisoare a ad ăugat învățăturii verbale și alte învățături. El
folosește în scrisoare trei denumiri, pentru descrierea lu i antihrist: »omul f ărădelegii«, »omul
păcatului«, »fiul pierz ării«. Prima arat ă, că el se opune direct oric ărei autorități omenești și
divine; cea de-a doua, c ă el este întruchiparea vie și activă a oricărei forme și fel a răului și
totodată păcatul în persoan ă; cea de-a treia, c ă în el se desfășoară pe deplin activitatea satanei și
de aceea pieirea este partea și soarta care i se cuvine. Aceast ă persoană îngrozitoare își va aroga
locul lui Dumnezeu pe p ământ și se va așeza în Templu, care atunci va fi reconstruit în
Ierusalim, și va avea preten ția să i se aducă onoare și închinare divin ă (2 Tesaloniceni 2,4). El nu
va avea nicio importan ță deosebită în domeniul politic, dar influen ța lui religioasă va domina
mulțimea mărturisitorilor cre știni și iudei. Ei vor fi prin și în cursa lui satana. Ei vor renun ța deja
mai înainte la Dumnezeu, se vor dezice public de cr edința creștină și de adevărurile esențiale
pentru iudei, și apoi Dumnezeu ca dreapt ă răzbunare va renun ța la ei, îi va l ăsa pradă unei
rătăciri îngrozitoare, a șa că ei vor primi pe omul p ăcatului cu credin ța că el ar fi adevăratul
Mesia (2 Tesaloniceni 2,11). Ce r ătăcire, în loc de Hristosul lui Dumnezeu s ă primești pe
antihrist și să crezi în el! Dac ă comparăm 2 Tesaloniceni 2,9 cu Faptele Apostolilor 2,22 se
observă o concordanță remarcabilă. În ambele locuri din Scriptur ă se folosesc acelea și expresii,
și anume putere (sau fapte puternice), semne și minuni. Prin acestea Dumnezeu a confirmat
Apocalipsa – Walter Scott
133 trimiterea și lucrarea lui Isus, a Nazarineanului (Faptele Apos tolilor 2,22), și cu aceleași
confirmări va prezenta satana lumii dec ăzute pe antihri ști (2 Tesaloniceni 2,9). În ultimul caz
semnele supraomene ști din zilele acelea vor sta în leg ătură cu minciuna și înșelătoria (2
Tesaloniceni 2,9-10).
Domnul Isus Însu și a vorbit despre antihrist și primirea lui de c ătre iudei ca Mesia al lor (Ioan
5,43). În cartea Psalmilor el este descris profetic în trăsăturile lui ca »omul care vars ă sânge și
înșală« (Psalmul 5,6). Cu toate c ă aceste cuvinte caracterizeaz ă în general fiin ța oamenilor fără
Dumnezeu din timpul necazului care va veni, totu și va fi o persoan ă, și numai una, pentru care
aceste cuvinte se potrivesc în sensul cel mai compl et. Sunt trăsăturile de caracter ale lui
antihrist, și nu atât de mult persoana sa, care ne sunt prezent ate în acest Psalm și în alți Psalmi.
În Daniel 11 sunt aminti ți trei împărați: împăratul nordului (Siria), împ ăratul sudului (Egiptul)
și împăratul din Palestina (antihrist). R ăzboaiele, legăturile familiare și intrigile, care sunt a șa de
exact descrise în primele 35 de versete ale acestui capitol interesant, și-au găsit împlinirea lor
deplină în împărățiile Siriei și Egiptului, care au luat fiin ță după împărțirea puternicului imperiu
grec. Această profeție și împlinirea ei literalmente și până în cel mai mic detaliu, a fost cea care a
stârnit mânia lui Porphyrios, acest p ăgân înveninat și dușman al adevărului divin din secolul al
treilea. Lucrarea sa „Studiu împotriva cre știnilor” a fost totodat ă „depozitul de arme” care
începând din secolul 17 a furnizat material pentru atacurile împotriva cre știnismului. Să ne
gândim la învățătorii creștini (?), care în lupta lor rea împotriva adev ărului s-au folosit cu râvn ă
de ajutorul unui filozof p ăgân!
În Daniel 11,36 este numit deodat ă „împăratul”. Acest împ ărat este antihrist, a c ărui guvernare
în Palestina va preceda guvernarea adev ăratului Mesia, a șa cum odinioar ă împăratul Saul a
domnit înaintea împ ăratului David, împ ăratul Saul arătând pe împăratul anticreștin și David pe
Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel. Aceast ă parte a capitolului (Daniel 11,36-45) este înc ă
viitoare și îndreaptă privirile noastre spre timpul sfârșitului (Daniel 11,40). Împ ăratul »se va
înălța, se va slăvi mai pe sus de to ți dumnezeii«. În acest b ărbat iudeu îngrozitor se va întrupa
mândria diavolului. Numai locul, care se cuvine num ai lui Dumnezeu, va satisface ambi ția sa. Ce
contrast cu adev ăratul Mesia, cu Domnul Isus, care S-a smerit atât d e mult, cum nimeni n-a
făcut-o vreodată! El, Cel care era și este Dumnezeu, S-a smerit pân ă la moartea pe cruce
(Filipeni 2,5-8).
Că antihrist va avea descenden ță iudaică, pare să rezulte clar din Daniel 11,37; pentru aceasta
vorbește și faptul, că dacă nu ar fi așa, atunci el nu ar putea s ă aibă pretenția la tronul lui Israel,
nici măcar în ochii iudeilor dec ăzuți. Și „împăratul” din viitor va fi atacat de împ ărații nordului și
sudului, deoarece țara lui, Palestina, este a șezată între cei doi împ ărați. El nu va fi în stare s ă se
opună atacurilor repetate ale acestor du șmani, nici măcar cu sprijinul aliatului s ău, capul politic
puternic al vestului. Du șmanul din nord va lupta cu angajare și succes mai mare. Palestina va fi
luată cu asalt de armatele cuceritorului din nord, dar î mpăratul ei, antihrist, va sc ăpa de
răzbunarea marelui asupritor din nord, al c ărui model renumit este împ ăratul sirian Antiochus
Epiphanes. Antihrist va fi în cele din urm ă judecat de Domnul Însu și, la venirea Sa din cer (2
Tesaloniceni 2,8; Apocalipsa 19,20).
În Apocalipsa 13 sunt numite dou ă fiare. Prima reprezint ă puterea roman ă și domnitorul ei
batjocoritor, aflat sub conducerea direct ă a lui satana (capitolul 13,1-10), cea de-a doua fi ară este
antihristul personal (capitolul 13,11-17). Prima fi ară va fi caracterizat ă de putere brutal ă. Ea va fi
puterea politică a acelor zile și aceea căreia satana îi va da »puterea lui, scaunul lui de d omnie și
o stăpânire mare« (capitolul 13,2). Cea de-a doua fiar ă va fi clar subordonat ă celei dintâi și va
executa puterea ei (capitolul 13,12). Ea va urm ări scopuri religioase, și nu politice. Preten țiile ei
religioase își vor găsi însă sprijinul prin puterea imperiului roman în dec ăderea lui de la
Dumnezeu, și în felul acesta cele dou ă fiare vor lucra împreun ă sub conducerea lui satana, a
marelui lor cap. Tuturor celor trei li se va aduce închinare.
Cea de-a doua fiar ă, sau antihristul, este totodat ă și »profetul mincinos«, care este amintit de
trei ori (capitolul 16,13; 19,20; 20,10). Conduc ătorii răzvrătirii împotriva lui Hristos în drepturile
Apocalipsa – Walter Scott
134 Sale ca Împărat și Profet vor fi doi bărbați, care vor fi st ăpâniți și mânați direct de satana, a șa că
noi putem vorbi despre o trinitate a r ăului. Un alt comentator (Auberlen) a scris: „Balaur ul a dat
puterea sa exterioar ă primei fiare; celei de-a doua îi d ă duhul său, așa că ea, fiind în posesiunea
acestui duh, vorbe ște ca un balaur” (capitolul 13,11).
În cele din urm ă vorbește și Zaharia (Zaharia 11,16-17) despre antihri ști ca fiind »păstorul de
nimic«, care nu va trata cu aten ție turma (Israel) și nu va avea grij ă de ea, dar își va aroga locul
unui împărat, unui preot și al unui profet peste ea. Dar »bra țul său« (puterea sa) și »ochiul lui
drept« (priceperea sa), cu care se laud ă și pe care se reazem ă pretențiile sale cu privire la țară, se
vor »usca« și se vor »stinge« complet; el însu și va fi aruncat de viu în iazul de foc, locul de ch in
veșnic.
De aceea, dup ă înțelegerea noastr ă steaua care cade la prima vai-judecat ă reprezintă
neîndoielnic pe antihrist. Pentru care alt ă persoană din cartea Apocalipsa s-ar putea folosi aceast ă
descriere? Scopurile spirituale și pretențiile religioase ale satanei sunt sprijinite și impuse de
antihrist, în timp ce domnia sa lumească asupra pământului va fi realizat ă în împărăția și
persoana deținătorului puterii57 romane.
Chinul, care va lovi pe oameni la prima vai-jude cată, este un chin sufletesc și al conștiinței, și
nu este un chin corporal. Se pare, c ă antihrist va deveni unealta prev ăzută de diavolul, ca s ă
lovească pe oameni cu chinuri suflete ști și de conștiință, pe când puterea brutal ă a fiarei, care are
plăcere în cruzime și vărsare de sânge, se va dezl ănțui, ca să chinuiască trupește pe oameni.
După această digresiune lung ă, dar necesară, vrem să revenim la studiul capitolului 9.
Steaua căzută
1. »Și am văzut o stea, care c ăzuse din cer pe p ământ. I s-a dat cheia fântânii adâncului.«
Această stea căzută (simbolic!), care a avut cândva locul ei pe „cerul moral”58, ca să facă
oamenii de pe p ământ conștienți de autoritatea lui Dumnezeu în guvernarea Sa, nu reprezintă
niciun sistem religios sau politic, ci este o pers oană reală, un conducător căzut și degradat. Aici
nu se face aluzie la c ăderea viitoare a satanei, a șa cum a fost el v ăzut profetic de Domnul și vestit
celor șaptezeci de ucenici (Luca 10,18; Apocalipsa 12), ci la prăbușirea împăratului din Babilon.
»Cum ai căzut din cer, luceaf ăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la p ământ, tu,
biruitorul neamurilor!« (Isaia 14,12-15). Aceste cu vinte ale Scripturii vorbesc despre marele
împărat mândru și arogant al Babilonului, despre c ăderea lui îngrozitoare, de pe o în ălțime, pe
care niciodată mai înainte nu a avut-o un suveran p ământesc, până la cea mai mare adâncime a
rușinii: »Dar ai fost aruncat în locuin ța morților, în adâncimile mormântului.« Unii v ăd atât în
»steaua strălucitoare« a profetului (Isaia 14,12) cât și în steaua căzută din Apocalipsa 9,1 un
indiciu la căderea lui satana din cer, dar noi suntem convin și, că prin steaua str ălucitoare se
înțelege împăratul Babilonului (Isaia 14,459) și prin steaua căzută de aici este vorba de antihrist.
57 Domnul nostru s-a opus categoric s ă accepte domnia asupra lumii și slava ei oferit ă de satana (Matei 4,8-10). Dar
acest suveran, care va veni, va prelua cu bucurie a mbele din mâna satanei; afacerea murdar ă se va încheia, fiara se
va închina balaurului și apoi satana va da domnia asupra lumii în mâinile locțiitorului lui politic.
58 Prin aceasta se exprim ă, că această persoană de conducere avea misiunea de purt ător de lumină (»stea«), să
răspândească lumină morală pe pământ și prin aceasta s ă dea oamenilor indica ții cu privire la umblarea și orientarea
lor în comportarea lor.
59 În Isaia 14,12-14 putem vedea f ără îndoială un indiciu la c ăderea de la început a satanei, prin care p ământul creat
de Dumnezeu a fost adus în starea descris ă în Geneza 1,2 (compar ă cu Isaia 45,18). Din Isaia 14,13-14 putem
deduce, că mândria a fost cauza c ăderii satanei; acela și lucru rezultă și din plângerea asupra împ ăratului Tirului
(Ezechiel 28,12-17), unde în mod deosebit versetul 14 arată, că aceste cuvinte în în țelesul lor deplin nu se pot aplica
la un om, și nici la un împ ărat.
Apocalipsa – Walter Scott
135 Cuvintele din Isaia 14,4-20 se aplic ă însă profetic și la fiară60, la deținătorul puterii lumii din
ultimele zile.
Acestei „stele”, acestui demnitar dec ăzut, i s-a dat »cheia fântânii adâncului«. Cheia în seamnă
împuternicire și autorizație (Matei 16,19; Apocalipsa 1,18; 3,7; 20,1). »Fânt âna adâncului« este o
denumire ciudat ă, care se folose ște numai în leg ătură cu această judecată din capitolul 9,1-2.
»Fântâna« este amintit ă de șapte ori în cartea Apocalipsa. Ea pare s ă fie închisoarea demonilor
(Luca 8,31), în care va fi închis și satana pentru o mie de ani, pentru toat ă perioada Împărăției de
o mie de ani (Apocalipsa 20,3). Dar locul veșnic al diavolului și al celor pierdu ți va fi iazul de
foc, nu fântâna (Apocalipsa 20,10,15). W. B. Carpenter scrie în comentariul s ău: „Versetele
dinaintea noastr ă pun înaintea noastr ă o adâncime imens ă, care poate fi atins ă printr-o galerie, a
cărei deschidere sau intrare este încuiat ă. Infernul lui Dante cu spiralele lui, care devin tot mai
înguste până jos în galerie, arat ă ceva asemănător. Abisul este locul cel mai adânc al r ăului, din
care se ridică cele mai rele pericole” (capitolul 11,7; 17,8; 20, 1-3). – Aceast ă deschidere a
adâncului este aici pentru început închis ă, dar se acordă împuternicirea, ca s ă fie deschisă. Unii
afirmă, că drept rezultat al deschideri acestei închisori uri așe, roiuri de duhuri rele ies afar ă și
năvălesc pământul. Dar din abis s-a ridicat fum, și nu duhuri, și din fum a ieșit un roi (simbolic)
pustiitor de lăcuste.
O orbire satanic ă și efectele ei
2. »Din fântân ă s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Și soarele și văzduhul s-au
întunecat de fumul fântânii.« Aici se vorbește despre o orbire satanic ă, care vine din abis și are
efect nimicitor de orbire spiritual ă și morală. Probabil că apostolul Pavel vorbe ște în 2
Tesaloniceni 2,11-12 despre aceea și orbire, în care va fi dat ă creștinătatea decăzută. Efectul
fumului, aceast ă influență a satanei, care întunec ă, va fi, că cea mai înaltă putere de conducere
(soarele) va fi înl ăturată și că întreaga viață socială și principiile oamenilor (aerul) vor fi
întunecate moral și nimicite. Aerul, ca simbol a ceea ce influen țează moral pe oameni –
atmosfera în care ei tr ăiesc și respiră – apare de dou ă ori în cartea Apocalipsa, aici la judecata
anunțată de trâmbița a cincia și la vărsarea potirului al șaptelea (capitolul 16,17).
Lăcustele
3. »Din fum au ie șit niște lăcuste pe pământ. Și li s-a dat putere, ca puterea pe care o au
scorpionii pământului.« Nici fumul și nici lăcustele nu trebuie interpretate literalmente. Fumul
dă naștere la lăcuste. Puterile satanice intr ă pe scena profe ției. Durerile îngrozitoare provocate de
ele sunt comparate în versetul 5 cu chinul provocat de înțepătura otrăvitoare a unui scorpion.
Scorpionii evit ă lumina și sunt cu adevărat de temut de oamenii din Africa și din diferite semin ții
arabe din Asia. În țepătura lor este rar mortal ă, dar ea provoac ă dureri îngrozitoare. Aici
scorpionii stau în leg ătură cu steaua căzută; în Luca 10,19 Domnul aminte ște șerpii, scorpionii și
toată puterea dușmanului în leg ătură cu căderea lui satana. Dar aceste puteri infernale ale
răzbunării, care vor veni atunci asupra oamenilor vinova ți din Israel, sunt atâta timp lipsite de
putere, până când li se va da putere de ac țiune: »Și li s-a dat putere.«
60 Primul și al patrulea imperiu mondial (Daniel 2 și 7) au fost imperiul babilonian și imperiul roman; ambele au
stăpânit peste Iuda. Primul este condamnat la pustiire veșnică: »Așa va fi înecat Babilonul, și nu se va mai ridica din
nenorocirile, pe care le voi aduce asupra lui« (Ier emia 51,64). Este gre șit să se presupună, că Babilonul ca ora ș sau
ca vechi imperiu caldeean va înflori iar ăși. Ultimul purt ător al puterii pe p ământ, fiara, va relua într-un anumit sens
istoria Babilonului și o va duce la sfâr șit. Nebucadnețar al Vechiului Testament este un model al acestui mare
domnitor păgân din viitor, în care se vor uni caracteristicile celor trei imperii anterioare, împreun ă cu caracteristicile
specifice lui. Și împăratul Babilonului din Isaia 14 trebuie v ăzut ca model al împ ăratului din ultimele zile ale
domniei păgâne – înainte de venirea Domnului.
Apocalipsa – Walter Scott
136 4. »Și li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdea ță, nici vreun copac, ci
numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor.« Prin armata lăcustelor
este prezentată simbolic o judecat ă supranaturală. Aceasta rezult ă din descriere și din interdicția
de a vătăma iarba și copacii, hrana natural ă a lăcustelor. Mai exist ă însă și un alt motiv pentru
care lumea vegetal ă trebuia să fie cruțată. Iarba, toată verdeața și copacii arată o stare general ă de
prosperitate în mediul p ământesc și în starea exterioar ă a oamenilor. L ăcustelor li se porunce ște
să invadeze Palestina, care înainte de toate este o țară vegetală, dar ele trebuie s ă vatăme numai
pe oamenii »care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor.« Mulțimea dintre păgâni nu va fi
pecetluită, ci numai 144000 din Israel (capitolul 7,3-4). Ved em deci aici, c ă cei nepecetlui ți din
Israel sunt dați acestei judecăți viitoare, ca să bea complet paharul r ăzbunării Domnului. Moartea
ar fi după părerea lor eliberarea mult dorit ă de chinul, de necazul sufletului, care le-a fost
provocat de aceste puteri satanice, dar acest ultim refugiu al dezn ădejdii nu li se va oferi,
»moartea va fugi de ei« (versetul 6). Durerea care îi străpunge și chinurile îngrozitoare ale unei
conștiințe vinovate, pătată de păcate, sunt de nedescris; ea poate fi apreciat ă și evaluată numai de
aceia care trec prin ea.
5. »Și li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiți cinci luni; și chinul lor este asemenea chinului
de scorpion, când îl în țeapă pe un om.« Durata acestei biciuiri satanice este limitat ă la cinci
luni. Aceasta este și durata natural ă de viață a lăcustelor (din mai pân ă în septembrie). Aceast ă
indicare a timpului se refer ă la o perioadă scurtă, stabilită mai dinainte, a acestei vai-judecat ă,
dar nu neapărat la cinci luni efective.
În versetele 7-10 urmeaz ă unele descrieri detaliate ale armatei de l ăcuste, în care fiecare punct
este important și semnificativ:
1. Ele sunt complet echipate și dornice, pline de spirit combativ, s ă împlinească misiunea lor, »ca
niște cai pregătiți de luptă« (versetul 7).
2. Ele au preten ția suveranității regale. O cunun ă de aur împodobe ște capul Fiului Omului
(Apocalipsa 14,14) și capetele bătrânilor sau mântui ților triumfători (capitolul 4,4). Dar ace ști
invadatori satanici din fumul fântânii adâncului nu sunt încununa ți cu adevărat, și nici nu se
vorbește de aur adevărat. Ei au preten ția unei demnit ăți, care nu le va fi dat ă de Dumnezeu. De
aceea se spune: »Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur« (versetul 7). Preten ția lor
la autoritatea regal ă nu este justificat ă.
3. Ele creează impresia, că în comportarea lor sunt c ălăuzite de înțelepciune omeneasc ă, dar
aceasta este numai aparent ă, fețele lor » se asemănau cu niște fețe de oameni« (versetul 7).
Demnitatea și înțelepciunea lor simulat ă este tot așa fără valoare ca și pretenția lor la demnitatea
regală.
4. Ființa lor, natura lor este inuman ă și ele sunt supuse, dar nu lui Dumnezeu, ci lui sata na,
conducătorul lor: »Aveau p ărul ca părul de femeie« (versetul 8).
5. Ele sunt sălbatice, lacome de prad ă și barbare: »Din ții lor erau ca din ții de lei« (versetul 8,
compară cu Ioel 1,6).
6. Ele nu cunosc mila. Nici for ța și nici rugăciunea fierbinte nu le poate opri de la ce și-au propus
să facă. Inimile lor sunt împietrite, con știința lor este ca fierul: »Aveau ni ște platoșe ca niște
platoșe de fier« (versetul 9).
7. Oștirea satanică se năpustește cu o energie irezistibil ă și produce frică și groază la cei ce sunt
prada lor. Apropierea lor se face cunoscut ă în felul următor: »Vuietul, pe care-l f ăceau aripile
lor, era ca vuietul unor care trase de mul ți cai, care se arunc ă la luptă« (versetul 9; compar ă și cu
Ioel 2,5).
8. Ele atacă pe oameni și le produc durerile cele mai mari: »Aveau ni ște cozi ca de scorpioni, cu
bolduri. Și în cozile lor st ătea puterea, pe care o aveau ca s ă vatăme pe oameni cinci luni«
(versetul 10). În acest verset se folose ște prezentul în loc de trecut. Schimbarea este cu s iguranță
intenționată, deoarece prin aceasta acest ă cea mai ciudat ă și rea caracteristic ă este ceva mai
redusă în comparație cu cele anterioare.
Apocalipsa – Walter Scott
137 Aceste lăcuste-scorpioni vor inunda „ țara sfântă” de odinioară și oarecum vor vâna partea
oamenilor din Israel nepecetlui ți și păcătoși. Otrava minciunii și falsității – dogmele, înv ățăturile
și principiile gre șite și care duc în rătăcire -, care vine din abis, vor fi primite de parte a decăzută
a națiunii iudaice și vor da naștere la chinuri insuportabile în sufletele și conștiința lor. Ei vor fi
fără Dumnezeu, și Dumnezeu îi va da acestei judecat ăți, ca să urmeze minciuna și înșelătoria
satanei; dar ca adep ți înșelați ai satanei, în m ăsura în care este posibil oamenilor de pe p ământ,
vor cunoaște toată măsura suferinței și necazului. Cozile l ăcustelor »asemenea scorpionilor« vor
conține otrava moral ă, care va aduce chinuri îngrozitoare acelora care o primesc. Acolo sunt
acele otrăvitoare, și acolo este puterea s ă distrugă și să chinuie. În Isaia 9,15 g ăsim explicația:
»Prorocul, care înva ță pe oameni minciuni, este coada«.
Două denumiri ale aceleia și persoane
11. »Au un împ ărat peste ele, pe îngerul Adâncului: numele s ău în evreiește este Abadon și
în grecește (el) are numele Apolion.« Așa cum arată pronumele la singular („s ău” și „el”),
împăratul lăcustelor61 simbolice este aceea și persoană ca și îngerul abisului. Ambele denumiri se
referă la satana. Judecata, pe care o studiem aici, are l oc pe pământ, nu este o judecat ă veșnică.
Conducătorul sau inițiatorul omenesc al acestei judec ăți îngrozitoare este steaua c ăzută, sau
antihristul, în timp ce capul invizibil al tuturor uneltelor judec ății este diavolul însu și. Dar
antihrist este slujitorul lui, prin care satana î și exercită influența sa rea, este reprezentantul lui
religios între oameni. De aceea uneori ai impresia, că ambii sunt văzuți ca o singură persoană.
Într-un anumit sens ei sunt una, c ăci diavolul dă trăsăturile lui de caracter acestui om subordonat
lui, dar pe de alt ă parte sunt persoane diferite. Satana este un duh și conducătorul ascuns al o știrii
răului, în timp ce antihrist este un om, un iudeu dec ăzut, a cărui rază de acțiune se extinde asupra
iudaismului stricat și pe jumătate necredincios și asupra creștinătății decăzute.
De aceea noi privim steaua c ăzută ca un tablou al lui antihrist, pe împ ăratului oștirii lăcustelor
și îngerul abisului ca tablou al satanei.
Ambele denumiri Abadon și Apolion arat ă, cu toate că ambele au practic acela și înțeles și
ambele se refer ă la aceeași persoană îngrozitoare, la o privire atent ă totuși o diferență
remarcabilă. Abadon este în ebraic ă și înseamnă textual „stricăciune”; Apolion este în greac ă și
înseamnă „cel care strică”. De ce aceast ă diferență aparent neimportant ă între cele două denumiri
semnificative? Și de ce denumirea ebraic ă stă înaintea denumirii în greac ă? Deoarece iudeul a
îngrămădit mai multă vină asupra sa decât p ăgânul, cuvântul ebraic Abadon, stric ăciune,
vorbește cu accent mai mare despre judecata inevitabil ă și sigură asupra iudeilor dec ăzuți. Și
deoarece primul necaz va lovi direct mul țimea iudeilor, Abadon st ă pe primul loc. Al doilea
necaz va lovi pe locuitorii împ ărăției romane; de aceea Apolion este pe locul doi dup ă Abadon.
Atât în perioada harului cât și la judecată ordinea este: mai întâi iudeul, apoi grecul (sau
națiunile, compar ă cu Romani 1,16; 2,9-11; Faptele Apostolilor 13,45- 46). Numele grecesc
Apolion, cel care produce stric ăciune, descrie caracterul satanei cu privire la cre știnătate, după
cum Abadon, stric ăciune, caracterizeaz ă legătura lui cu iudaismul. Ambele sisteme stricate, ale
iudaismului dec ăzut și ale creștinătății decăzute, se vor vedea pe deplin în ultimele zile în
persoana și în mâinile antihristului , care va introduce respingerea drepturilor preoțești și
profetice ale lui Hristos, prin aceea c ă el va nega adev ărurile de bază ale iudaismului și ale
creștinismului (Daniel 11,36-39; 1 Ioan 2,22). Negarea, că Isus este Hristosul , Mesia, este
caracteristica specific ă a iudaismului dec ăzut, negarea Tat ălui și a Fiului este tot a șa de clar
caracteristica cre știnătății decăzute. În felul acesta cele dou ă nume, folosite în ebraic ă și în
greacă pentru satana, au perechea pe p ământ în legătura dublă a lui antihrist cu sistemele stricate
61 Despre lăcustele naturale se spune: »L ăcustele n-au împ ărat« (Proverbe 30,27).
Apocalipsa – Walter Scott
138 al iudaismului dec ăzut și al creștinătății decăzute. Fiara , care se înalță din abis (Apocalipsa
11,7), va conduce r ăzvrătirea politică împotriva lui Hristos în drepturile Sale ca Împărat.
Dacă ar fi nevoie de o dovad ă suplimentară, că steaua căzută este o persoan ă subordonată
îngerului abisului, atunci aceasta este în faptul, că steaua căzută practică numai o autoritate
conferită: »I s- a dat cheia fântânii adâncului«; numai de aceea a putut ea să deschidă abisul. În
opoziție cu aceasta folosirea articolului hot ărât, »îngerul adâncului« (versetul 11), îl prezint ă pe
acesta ca fiind o personalitate independent ă cu autoritate. În continuare se mai poate remarca, că
în legătură cu steaua se vorbe ște despre »cheia fântânii adâncului«, în timp ce de spre »fântâna
adâncului« se vorbe ște atunci când este vorba de domeniul puterii „înge rului” adâncului. Din
adânc se ridică fiara (capitolul 11,7), și în adânc va fi aruncat satana pentru o mie de ani, a șa că
adâncul va deveni o închisoare pentru el (capitolul 20,1-3). În încheiere recapitul ăm, că în steaua
căzută (versetul 1) se identific ă antihristul, în împ ărat și în înger se identific ă satana (versetul
11).
Trâmbița a șasea, a doua vai-judecat ă
13. – 21. »Îngerul al șaselea a sunat din trâmbi ță. Și am auzit un glas din cele patru coarne
ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnez eu, și zicând îngerului al șaselea, care
avea trâmbița: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt lega ți la râul cel mare Eufrat!” Și
cei patru îngeri, care st ăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela, au fost dezlega ți,
ca să omoare a treia parte din oameni. Num ărul oștirilor lor era în num ăr de douăzeci de
mii de ori zece mii de c ălăreți; le-am auzit num ărul. Și iată cum mi s-a ar ătat în vedenie
caii și călăreții; aveau plato șe ca focul, iacintul și pucioasa. Capetele cailor erau ca ni ște
capete de lei, și din gurile lor ie șea foc, fum și pucioasă. A treia parte din oameni au fost
uciși de aceste trei urgii: de focul, de fumul și de pucioasa, care ie șeau din gurile lor. C ăci
puterea cailor st ătea în gura și în cozile lor. Cozile lor erau ca ni ște șerpi cu capete, și cu ele
vătămau. Ceilalți oameni, care n-au fost uci și de aceste urgii, nu s-au poc ăit de faptele
mâinilor lor, ca s ă nu se închine dracilor și idolilor de aur, de argint, de aram ă, de piatră și
de lemn, care nu pot nici s ă vadă, nici să audă, nici să umble. Și nu s-au pocăit de uciderile
lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furti șagurile lor.«
Cele două altare
Cortului întâlnirii din Vechiul Testament îi apa rțin două altare. Unul din ele era în afara
cortului în curtea din fa ță, celălalt în interiorul Locului Sfânt. În cartea Apocali psa se vorbește de
două ori despre altarul de aur, aici și în capitolul 8,3. Altarul din fa ță, care a stat odinioar ă în
curtea din față, este amintit de șase ori în cartea Apocalipsa, și anume, simplu, ca »altar«.
Punctul central al serviciului divin levitic a fost acest altar din fa ță, pe care se aduceau jertfele.
Ceea ce era acest altar împreun ă cu slujba sa pentru iudei, și anume fundamentul leg ăturii
poporului cu Dumnezeu, este crucea lui Hristos pent ru creștini, ea caracterizeaz ă creștinismul.
Altarul de aur și-a obținut valoarea și eficiența sa într-un anumit sens prin altarul din fa ță. În
fiecare diminea ță și în fiecare sear ă s-a ars tămâie, care reprezint ă calitățile lui Hristos, pe altarul
de aur, în afară de ziua împăcării, care avea loc în fiecare an. În aceast ă zi deosebită din timpul
anului lui Israel și la alte ocazii, o parte din sângele animalului de jertfă era stropit pe cele patru
coarne ale altarului de aur (Levitic 16,18-19; 4,7, 18). Mirosul pl ăcut al tămâii lua naștere prin
focul care era luat de pe altarul din față, și sângele de pe coarnele altarului era luat din sân gele
care era vărsat în partea de nord a altarului din față din curtea din fa ță (Levitic 1,11; 6,18). În
felul acesta eficien ța adorării și părtășiei poporului cu Dumnezeu, care era men ținută la altarul de
aur, avea ca fundament v ărsarea sângelui la altarul jertfei de ardere.
Apocalipsa – Walter Scott
139 Glasul din cele patru coarne ale altarului
13. »Și am auzit un glas din cele patru coarne ale altaru lui de aur.« Am remarcat deja, c ă
altarul de aur este amintit de dou ă ori în cartea Apocalipsa. În capitolul 8,3 rug ăciunile sfinților
de pe pământ sunt ascultate, și lor li se dă putere pe altarul de aur. În timpul despre care vo rbește
viziunea, fiara din adânc va fi deja activ ă, care în mod deosebit în ultima perioad ă a drumului ei
va rosti batjocuri și va urmări barbar pe sfin ți. În timpul despre care am citit în capitolul 6,11 , va
fi deci încă o grupă de martori pe p ământ, care vor suferi din cauza m ărturiei lor. Rug ăciunea lor
fierbinte pentru interven ția lui Dumnezeu în favoarea lor va fi acum ascultat ă, și aceasta o găsim
în această vai-judecată. – La primele patru judec ăți anunțate prin trâmbi țe starea general ă a
imperiului roman, în rela țiile și starea lui social ă, morală, economică și politică, ajunge sub
nuiaua mâniei lui Dumnezeu. Judecata prin trâmbi ța a șasea, sau a doua vai-judecat ă, va fi în
felul și efectul ei mult mai îngrozitoare decât toate cele dinainte. Popoarele împ ărăției romane
sunt aici obiectul direct al judec ății, dar ea nu va aduce chinuri, ca prima vai-judeca tă, ci o
masacrare a locuitorilor prin hoardele du șmanilor din afar ă, la care minciuna și înșelătoria
satanică vor avea suplimentar efecte nimicitoare asupra suf letului și conștiinței oamenilor.
Urgiile judecății prin împrejur ări în care oamenii se afl ă sunt un lucru, dar atacarea direct ă a
omului, acești dușmani declarați și deschiși ai lui Dumnezeu și ai sfinților Săi, sunt un alt lucru.
De aceea răspunsul lui Dumnezeu la strig ătul și implorarea sfin ților Săi care suferă vine din
altarul apărării. Rugăciunile se înal ță spre el (capitolul 8,3), și din el vine aici și răspunsul.
Glasul, pe care vizionarul l-a auzit, este ori glas ul lui Dumnezeu ori glasul unui împuternicit al
Lui.
Glasul a venit »din cele patru coarne ale altaru lui«. De ce nu a venit din altarul însu și, ca în
capitolul 16,7? Și de ce sunt numite expres coarnele și numărul lor? Numărul patru exprim ă62
universalitatea, caracterul p ământesc complet, privirea spre tot pământul și spre toată omenirea .
Un corn este simbolul puterii (Psalmul 89,17,24; 92,10; 132,17; Apocalipsa 5,6 și alte locuri).
Toată activitatea și toată puterea altarului ap ărării se va vedea clar în r ăspunsul divin la
rugăciuni, cu care se une ște norul lucrării de tămâiere din jurul altarului. Acest r ăspuns divin va
fi judecata anun țată prin sunetul celei de-a șasea trâmbițe. – Fiecare din cele dou ă altare avea
patru laturi și patru coarne. Prin aceasta se exprim ă simbolic, că fiecare păcătos, din orice parte a
pământului ar veni, g ăsește primire la Dumnezeu pe baza stropirii sângelui p e altarul din fa ță. Și
toți sfinții, oriunde s-ar g ăsi ei, găsesc ascultare la altarul de aur. Vorbim desigur de spre
adevăruri, care sunt prezentate prin cele dou ă altare, nu prin prescrierile Legii. Ast ăzi sângele
Mielului fără cusur al lui Dumnezeu v ărsat pe crucea de pe Golgota este fundamentul tutur or;
spre acesta arăta sângele stropit odinioar ă pe altarul din fa ță.
Vrem aici să atragem atenția la încă o diferență. În capitolul 8,3 se spune c ă altarul este
înaintea scaunului de domnie, în timp ce aici se sp une că altarul este înaintea lui Dumnezeu.
Această ultimă legătură este mai intim ă și mai strânsă; ea exprimă interesele personale ale lui
Dumnezeu față de sfinții Săi.
O poruncă categorică
14. – 15. »„Dezleag ă pe cei patru îngeri, care sunt lega ți la râul cel mare Eufrat!” Și cei
patru îngeri, care st ăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela, au fost dezlega ți, ca să
omoare a treia parte din oameni.« Vocea de pe locul ap ărării și puterii are se pare autoritate
divină și este îndreptat ă spre îngerul al șaselea. Repetarea numerelor »al șaselea« (versetele 13-
14) și »patru« (versetele 14-15) arat ă atenția și exactitatea cu care se va îndeplini aceast ă vai-
judecată. În afară de aceasta arat ă exactitatea cu care este stabilit ă ora răzbunării și numărul de
62 Patru metale (Daniel 2) și patru fiare (Daniel 7) reprezint ă simbolic cele patru imperii mondiale. Omenirea est e
rezumată în patru expresii (Apocalipsa 7,9).
Apocalipsa – Walter Scott
140 unelte folosite pentru aceasta (versetele 15-16), c ă această pedeapsă divină va avea un caracter
deosebit de serios. Cei patru îngeri, care țineau cele patru vânturi (capitolul 7,1), nu trebui e
confundați cu cei patru îngeri din aceast ă secțiune, care sunt lega ți la râul Eufrat. Aceia sunt la
marginile pământului, aceștia sunt în ținutul restrâns al Eufratului. În afar ă de aceasta nu numai
momentul și împrejurările sunt diferite, ci și acțiunea îngerilor, care este total opus ă în cele două
cazuri. Cei patru îngeri din capitolul 7 re țin puterile răului, în timp ce aici uneltele umane și
diabolice ale răzbunării lui Dumnezeu sunt l ăsate liber.
Eufratul este amintit de dou ă ori în cartea Apocalipsa, aici și în capitolul 16,2. În ambele cazuri
se vorbește despre »râul cel mare Eufrat«. Lungimea lui total ă este de aproximativ 2700 km, și el
este cu mult mai lung decât orice râu important din vestul Asiei. În istoria și în prorociile Bibliei
el ocupă un loc principal. Marele înainta ș al lui Israel, Avram, a venit odinioar ă din partea de
răsărit a acestui râu în țara Canaan. Râurile Nil și Eufrat au fost stabilite de Dumnezeu ca grani țe
ale țării făgăduite (Geneza 15,18). Pentru un timp scurt David și Solomon au extins grani țele
domniei lor pân ă la Eufrat (1 Cronici 18,3; 2 Cronici 9,26). Dup ă împărțirea împărăției în timpul
lui Roboam acest ținut extins a fost mult redus. Eufratul era grani ța naturală care despărțea
națiunile din răsărit de Palestina. Râul larg curgea între Israel și dușmanul lui puternic Asiria. El
constituia și granița cuceririlor romane în aceast ă parte a lumii. De aceea dup ă părerea noastră
aici – ca și în capitolul 16,12 – se refer ă la adevăratul râu Eufrat și nu la puterea turc ă.
Porunca dată îngerului al șaselea este să elibereze pe cei patru îngeri, care sunt lega ți de marele
râu. Acești îngeri stau ca slujitori ai judec ății sub supraveghere divin ă; ei nu pot acționa fără să
primească o poruncă clară. Ora exactă, în care Domnul în dreptatea r ăzbunătoare va acționa
asupra popoarelor dec ăzute din împărăția romană reinstaurată, este stabilită cu atenție. Îngerii
erau pregătiți pentru această oră. Nu ni se spune ce a împiedecat pe ace ști îngeri să acționeze mai
devreme. Ora r ăzbunării potrivit cu planul profetic nu a venit mai înai nte. Nedreptatea oamenilor
acestei împărății nu va atinge mai înainte punctul culminant, care este prorocit în Scriptur ă. Dar
în ceasul acela se va atinge acea în ălțime și judecata aspră și zdrobitoare nu va mai a ștepta mult.
În această judecată va fi omorâtă a treia parte din oameni . La vai-judecata anterioar ă nu se
vorbește despre o treime. Acolo Palestina este scena even imentelor judec ății, și numai cei care
nu au fost pecetlui ți din Israel sunt subiectul judec ății. Ei vor fi în mare necredin ță reîntorși în
țară, și starea din urm ă a lui Israel va fi prin stric ăciune și închinare la idoli mult mai rea decât a
fost vreodată (Matei 12,45). Dar aici se vorbe ște iarăși despre a treia parte, care este amintit ă așa
de evident la primele patru judec ăți anunțate prin trâmbi țe, și din aceasta se deduce, c ă împărăția
romană va deveni din nou domeniul activit ății divine. Judecata anun țată prin trâmbița a șasea va
fi un măcel îngrozitor al locuitorilor ei. – Acum privirile sunt îndreptate spre uneltele omene ști,
care vor face aceast ă baie de sânge.
Numărul oștirii de război
16. »Numărul oștirilor lor era în num ăr de douăzeci de mii de ori zece mii de c ălăreți; le-
am auzit num ărul.« Numărul conducătorilor invizibili a fost patru, dar vizionarul a f ost
informat cât de numeroas ă va fi oștirea folosită pentru răzbunare: numărul ei era »de dou ăzeci de
mii de ori zece mii« sau 200 de milioane. Acest num ăr depășește capacitatea de imagina ție
omenească. Duhul devine pus la încurc ătură în efortul de a- și imagina o astfel de armat ă, care va
întrege la num ăr tot ce a fost vreodat ă pe pământ. Dar și carele invizibile de lupt ă ale lui
Dumnezeu sunt num ărate cu zecile de mii (Psalmul 68,17). Fie ca lec ția să se întipărească adânc
în inima noastr ă, că toate forțele vizibile și invizibile ale binelui și răului stau sub controlul direct
al lui Dumnezeu! Aici nu trebuie s ă ne gândim literalmente la o o știre de 200 de milioane de
călăreți. Ideea principal ă este o armată imensă, care biruiește totul, care nu poate fi num ărată de
Apocalipsa – Walter Scott
141 oameni și care depășește63 cu mult la num ăr pe toate cele anterioare. Un alt scriitor o nume ște:
„O armată de o putere superioar ă, compactă”. Însă nu va fi o armat ă, ci „oștiri de război” se vor
apropia. Aici se folose ște pluralul, pentru c ă oștirea de dincolo de Eufrat va p ătrunde cu succes
de mai multe ori în împ ărăția fiarei. Unul din du șmanii viitori ai împ ărăției romane reinstaurate
va fi Gog (Rusia), marea putere din nord-est. Vor v eni și alte puteri din r ăsărit ca unelte
executive ale judec ății.
Descrierea călăreților și a cailor
17. »Și iată cum mi s-a ar ătat în vedenie caii și călăreții; aveau plato șe ca focul, iacintul și
pucioasa. Capetele cailor erau ca ni ște capete de lei, și din gurile lor ie șea foc, fum și
pucioasă.« Călăreții aveau »plato șe ca focul, iacintul și pucioasa«. – Țările, în care lumina
Evangheliei a str ălucit așa de luminoasă, vor fi date în curând întunericului satanic și amăgirii.
Diavolul le va lua într-o oarecare m ăsură în stăpânire. Influen ța sa va pătrunde și va otrăvi
sursele și motivul gândirii și acțiunii popoarelor și a fiecărui om în parte. El va conduce și va
domina puterile spirituale și omenești ale răutății. Închinarea la demoni va fi foarte r ăspândită
(versetul 20). Iudeii și creștinii decăzuți vor fi lăsați pradă să aducă închinare și preamărire
directă lui satana și celor doi reprezentan ți importanți ai lui de pe p ământ, fiara și profetul
mincinos (Apocalipsa 13,4,12; 2 Tesaloniceni 2,3-4) . – În timpul acela Dumnezeu va permite
diavolului să echipeze oștirile lui nenum ărate cu platoșe, care îi va face invulnerabili.
Combinația »platoșe ca focul, iacintul și pucioasa« a fost just denumit ă „echipamentul de ap ărare
al iadului”. Focul și pucioasa au efect nimicitor; Dumnezeu le-a l ăsat odinioară în judecata Sa
directă să cadă din cer (Geneza 19,24). Ele sunt și simbolul chinului ve șnic (Apocalipsa 20,10).
După aceea urmează o descriere a cailor. La prima vai-judecat ă am văzut o asociere de l ăcuste
și scorpioni, care reprezint ă simbolic nimicirea și chinul . Aici caii stau pe prim plan, ajutoarele
de informare și războinice în atac și război. Capetele lor »ca ni ște capete de lei« ofer ă oștirilor de
război o oarecare maiestate; ele vorbesc simbolic și despre curaj și cutezanță, cunoscutele
caracteristici ale „împ ăratului pustiei”.64
17. »Și din gurile lor ie șea foc, fum și pucioasă.« Aceste expedi ții de război vor fi sub
conducerea lui satana. El este cel care echipeaz ă uneltele sale cu echipament de ap ărare din abis,
față de care toate armele adversarului r ămân fără efect. Vedem aici, c ă el echipează oștirile sale
de război și cu o combina ție de trei arme de atac nimicitoare. Oamenii împ ărăției care a răstignit
pe Hristos, au distrus Ierusalimul și au împrăștiat pe iudei, vor trebui s ă sufere prin ele, în m ăsura
în care este posibil oamenilor, groaza și chinurile iazului de foc. La foc și pucioasă, simboluri ale
chinurilor inimaginabile (capitolul 14,10; 19,20; 2 1,8) se adaugă fumul, care reprezint ă simbolic
întunericul moral și orbirea venită din abis.
O recoltă bogată a morții
18. »A treia parte din oameni au fost uci și de aceste trei urgii: de focul, de fumul și de
pucioasa, care ie șeau din gurile lor.« – Focul, fumul și pucioasa sunt în sine însu și urgii
independente, dar aici ele contribuie împreun ă la lucrarea de moarte. Mul ți oameni vor muri din
cauza puterii judec ătorești încredințate satanei. De aceea aceast ă moarte va fi mult mai
îngrozitoare decât moartea rapid ă prin sabie. Judecata descris ă nu va fi un simplu m ăcel cu
63 După relatările istorice cea mai mare armat ă trimisă pe câmpul de lupt ă a fost acea a lui Xerxe în atacul asupra
Greciei. După mărturia lui Herodot ea consta din mai mult de dou ă milioane și jumătate de războinici.
64 Noi citim despre leul care r ăcnește, care produce groaz ă (Apocalipsa 10,3), despre din ții leului, care inspir ă
cruzime (Apocalipsa 9,8), despre un cap, care arat ă maiestate (în versetul acesta) și despre o gur ă, care arată
caracterul lui puternic (Apocalipsa 13,2).
Apocalipsa – Walter Scott
142 metodele moderne sau cu tacticile vechi. Nu c ălăreții, ci caii vor aduce moartea. Puterile
distrugătoare din abis vor fi l ăsate asupra »a treia parte din oameni«, ca s ă-i omoare – probabil
cei mai răi dintre ei, căci vor fi unii care vor fi cru țați (versetul 20). Dar nici ace știa nu se vor
pocăi. De două ori sunt numite cele trei urgii, și de două ori se spune, c ă ele ieșeau din gurile
cailor. Amintirea repetat ă a acestor puteri nimicitoare trebuie s ă scoată clar în evidență, că atunci
puterea de execu ție a satanei va fi la lucru și că uneltele folosite pentru aceasta nu sunt simpli
soldați angajați, ci că ei sunt mânați de satana și vor ucide cu bucurie. Cuvintele »din gurile lor«
arată că ei găsesc o plăcere diabolică în această lucrare. Și în capitolul 16,13 vedem c ă răul iese
din gură; în evanghelia dup ă Matei 12,34 g ăsim principiul general: »Din prisosul inimii vorbe ște
gura.«
Gura și cozile cailor
19. »Căci puterea cailor st ătea în gura și în cozile lor. Cozile lor erau ca ni ște șerpi cu
capete, și cu ele vătămau.« Constatarea, c ă puterea cailor st ătea în gura lor, serve ște numai ca
legătură cu ceea ce se spune despre cozile lor. Ac țiunea distrugătoare și nimicitoare nu a fost
suficient prezentat ă prin ceea ce ie șea din gura cailor. Ea se arat ă suplimentar prin simbolul
cozilor asemenea șerpilor. Gura st ă aici la singular în timp ce mai înainte apare de d ouă ori la
plural; despre cozi se vorbe ște la plural. Prin gur ă și cozi – o dată la singular și o dată la plural –
se exprimă, că toți sunt însuflețiți de un duh, dar că învățăturile și minciunile lui satana sunt
felurite . »Puterea cailor este în gura și în cozile lor.« În aceast ă judecată devine activă nu numai
puterea vădită a satanei, ci suplimentar și influența sa mai mult ascunsă, rea și nimicitoare a
sufletelor. Ambele sunt v ăzute aici. La prima vai-judecat ă puterea de a distruge este în cozi
(versetul 10). Aici puterea de distrugere este în g ură și în cozi. Acolo satana este mincinosul, aici
el este un uciga ș și un mincinos (Ioan 8,44).
»Cozile lor erau ca ni ște șerpi.« Șarpele a fost creatura aleas ă, în care s-a ascuns satana,
atunci când a în șelat-o pe Eva (Geneza 3,1). El este probabil singur ul animal condamnat s ă
rămână permanent degradat, chiar și în lunga perioad ă de binecuvânt ări multiple din timpul
Împărăției de o mie de ani (compar ă Geneza 3,14 cu Isaia 65,25). Șarpele este simbolul vicleniei,
înșelătoriei, fățărniciei, rafinamentului. Coada este simbolul influe nței rele, prefăcătoriei,
minciunii și nenorocirii (Isaia 9,15; Apocalipsa 12,4).
În afară de aceasta cozile erau ca ni ște șerpi cu capete. Prin capete se arat ă că influența rea este
practicată cu inteligență. Intenția de a distruge este nemiloas ă și bine chibzuită.
Nicio pocăință
20.-21 »Ceilal ți oameni, care n-au fost uci și de aceste urgii, nu s-au poc ăit de faptele
mâinilor lor, ca s ă nu se închine dracilor și idolilor de aur, de argint, de aram ă, de piatră și
de lemn, care nu pot nici s ă vadă, nici să audă, nici să umble. Și nu s-au pocăit de uciderile
lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furti șagurile lor.« Ultimele două versete
ale capitolului dezvelesc un tablou remarcabil al s tricăciunii omenești. Trâmbițele care sună
succesiv vor fi aten ționările publice ale lui Dumnezeu pentru lume, vor fi v estirea judecăților
care vor veni. Crescând în intensitate, va urma jud ecată după judecată. Scena evenimentelor
profetice va deveni domeniul deosebit de ac țiune al satanei. Pentru un timp el va putea triumfa .
Ce stare va fi în aceste ultime zile ale „ultimelor zile”! Europa de vest, care se laud ă cu starea de
aleasă cultură și cu știința sa, va fi dedat ă la cea mai grosolan ă închinare la idoli și la cele mai
rușinoase păcate. Vedem aici o dec ădere evidentă în păgânismul timpurilor de demult. Vor
degenera aceste popoare devenite cre știne într-o măsură așa de mare, că se vor practica în mare
măsură cele mai groaznice forme de idolatrie și cele mai murdare p ăcate ale cărnii (firii
Apocalipsa – Walter Scott
143 pământești)? Da. Locuri ca cele din Romani 1,21-32, 2 Timot ei 3,1-5 și versetele 20 și 21
studiate aici dau la o parte voalul și ne lasă să vedem o mul țime clocotind de p ăcate, vicii și
ateism.65 »Restul oamenilor«, de asemenea dec ăzuți, dar care au rămas cruțați până atunci, »nu s-
au pocăit«. Sfârșitul groaznic al celor ce fac aceste lucruri și tovarășii lor în închinarea la idoli și
în stricăciunea general ă va face numai o impresie trec ătoare asupra lor. De dou ă ori se spune:
»Nu s-au pocăit.« Împietrirea inimii lor, cu care se îndep ărtează de Dumnezeu și se îndreaptă
spre satana – cu toate exemplele de aten ționare dinaintea ochilor lor – și rămân acolo, este
constatată în versetul 20. Versetul 21 arat ă de asemenea inima lor, care nu vrea s ă se pocăiască,
care se îndreapt ă de la o aparent ă neprihănire spre fărădelege și perseverează în ea.
Expresia »faptele mâinilor lor« arată în mai multe locuri despre idoli și închinarea la idoli
(Isaia 2,8; Ieremia 1,16; 25,6-7; Deuteronom 4,28; Psalmul 115,4-7; 135,15).
20. »Ca să nu se închine dracilor.« Închinarea la demoni este diferen țiată aici de închinarea la
idolii fără viață, făcuți de oameni din materiale diferite. Demonii sunt du huri cu viață, care se
tem de judecata care va veni (Matei 8,28-29). Domic iliul potrivit pentru ei este abisul (Luca
8,31). Ei sunt o clas ă de duhuri rele, care cu inten ții rele fac răul (Apocalipsa 16,14).
Conducătorul lor este satana, »îngerul adâncului« (Apocali psa 9,11). – O știrea demonilor din
abis este adorat ă de acești oameni. Închinarea la idoli practicat ă de păgâni, pe care apostolul
Pavel o condamn ă așa de aspru (1 Corinteni 10,20-21), va fi practicat ă mai deschis și mai
general în interiorul grani țelor țărilor numite cre știne. Toți vor decădea închinării la idoli. Cei
bogați vor avea idolii lor de aur și argint, pătura de mijloc vor avea idoli de aram ă și de piatră, și
cei săraci vor fi aproviziona ți cu idoli din lemn.
Caracterul închin ării și umblarea închin ătorilor vor veni în mod necesar în concordan ță. Când
se renunță la Dumnezeu, care este lumin ă și dragoste, în favoarea lui satana, uciga șul și
mincinosul, atunci acest caracter se va impregna pe aceia care îl cinstesc și i se închină. O
egalare în natur ă, în căi și acțiune va fi rezultatul normal. Aceasta devine foarte clar din lista
scurtă, dar cuprinzătoare a fărădelegilor și păcatelor, cărora se dedică adoratorii demonilor. A șa
cum versetul 20 descrie comportarea lor religioas ă, versetul 21 arat ă faptele lor. În privin ța
aceasta este vorba în mod deosebit de r ătăciri păgâne și de vicii. Patru delicte sunt enumerate, o
listă scurtă dar suficient de cuprinz ătoare.
1. Ucideri , și aceasta nu ca excep ții rare, ca rezultat al unei irit ări violente sau patimi, ci sunt
practicate din obi șnuință.
2. Vrăjitoriile , susținerea puterilor supranaturale, leg ături nepermise cu duhuri, pretinsa prezicere
a viitorului. Femeia din En-dor, care chema mor ții, (1 Samuel 28,7) și Elima, vrăjitorul (Faptele
Apostolilor 13,8), sunt exemple despre aceia care p ractică „arta neagră” a magiei. Aceast ă veche
nelegiuire canaanit ă a fost aspru condamnat ă de Dumnezeu, și pentru ea este rânduit ă pedeapsa
cu moartea a acelora care o practic ă (Deuteronom 18,10-12; Levitic 20,27; Exod 22,18).
Vrăjitorii sunt numi ți împreună cu câinii, curvarii, uciga șii și închinătorii la idoli ca aceia care
»sunt afară« – în afara ora șului ceresc (Apocalipsa 22,15). Spiritismul înainte ază astăzi cu pași
mari, și în curând creștinătatea decăzută va fi pradă practicilor lui.
3. Curvia , trebuie înțeleasă aici în adevăratul ei sens. Leg ătura căsniciei este cea care de fapt înc ă
mai ține împreună societatea omeneasc ă, protecția ei este împotriva celei mai grosolane
imoralități. Fără teamă de Dumnezeu, f ără o amenințare cu pedeapsa, f ără nicio reținere de la
satisfacerile desfrânate ale poftelor nest ăpânite, acest p ăcat, care a fost p ăcatul dominant al
65 Starea lumii de la introducerea închin ării la idoli (Iosua 24,2) și până la începutul m ărturiei creștine este descris ă
în Romani 1,21-32. Dup ă renunțarea la creștinism, decăderea în vechea stare de p ăgânism este sigur ă. Sunt
suficiente semne, care arat ă clar în aceast ă direcție – semne, pe care observatorul atent le poate dej a astăzi
recunoaște.
Apocalipsa – Walter Scott
144 păgânilor în toate timpurile, va da multe roade în ac este țări cu virtuți creștine. Ce tablou
îngrozitor al dec ăderii morale se contureaz ă aici! Principiile morale ale cre știnătății sunt deja
acum mult dec ăzute, și ele se vor degrada tot mai mult.
4. Furtișagurile sunt urmarea, când leg ăturile sociale se destram ă și orice respect reciproc al
drepturilor celuilalt, chiar și în cele mai sfinte rela ții, se pierde complet. L ăcomia va face
mulțimea oamenilor, »care n-au fost uci și«, să se îmbogățească pe seama societ ății. „Fiecare
pentru sine”, aceasta va fi deviza acelor timpuri, care vor veni. Probabil c ă va exista un oarecare
respect față de proprietatea și drepturile celuilalt, dar furti șagurile vor fi la ordinea zilei în acele
timpuri îngrozitoare. Vedem aici o lume f ără Dumnezeu, la care El a renun țat și care a luat pe
satana ca domn și conducător! Ce caricatur ă a creștinismului prezint ă versetul 20, și ce principii
morale arată versetul 21!
Apocalipsa – Walter Scott
145 Capitolul 10
Îngerul puternic și cărticica deschis ă
Introducere
Înainte de deschiderea pecetei a șaptea, înainte de sunetul celei de-a șaptea trâmbițe și înainte
de vărsarea celui de-al șaptelea potir, vedem de fiecare dat ă o întrerupere în derularea
judecăților. Cea mai scurt ă întrerupere este pe parcursul judec ăților anunțate prin vărsarea
potirelor (capitolul 16,15), cea mai lung ă este înaintea sunetului celei de-a șaptea trâmbițe
(capitolul 10,1 pân ă la capitolul 11,13).
În legătură cu deschiderea celei de-a șaptea pecete nu sunt descrise niciun fel de procese
deosebite, dar ea ini țiază seria judecăților anunțate prin trâmbi țe. În mod asem ănător trâmbița a
șaptea conduce la v ărsarea mâniei lui Dumnezeu asupra oamenilor dec ăzuți. Această ultimă serie
de judecăți anunțate prin vărsarea potirelor va atesta public, c ă Dumnezeu ac ționează în mânia
Sa justificată. Toți vor putea să recunoască, că aceste judecăți vin din cer și că Dumnezeu este
Inițiatorul acestor groz ăvii. Aceasta îns ă nu va conduce pe oameni la c ăință și pocăință, ci la
batjocorirea public ă a lui Dumnezeu și a Numelui S ău sfânt. În intercalarea dintre trâmbi ța a
șasea și a șaptea citim: »În zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbi ța lui, se va sfâr și
taina lui Dumnezeu, dup ă vestea bună vestită de El robilor S ăi prorocilor« (capitolul 10,7). Când
va răsuna trâmbița a șaptea, răbdarea lui Dumnezeu se va sfâr și. Cerul și pământul, îngerii și
oamenii vor fi martori, c ă judecățile care vor veni prin v ărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu
vin de la El Însu și. Cea de-a șaptea trâmbiță va vesti deci v ărsarea mâniei compacte a lui
Dumnezeu asupra oamenilor dec ăzuți și vinovați. Aceste lovituri ale judec ății vor fi scurte, grele
și fără cruțare (capitolul 16).
Unii au gândit, c ă imediat după sunetul trâmbi ței celui de-al șaptelea înger Domnul Î și va primi
marea Sa putere și va începe domnia Sa timp de o mie de ani. Noi con siderăm aceasta o gre șeală.
Dușmănia activă a fiarei împotriva sfin ților se va sfârși după trecerea celor 1260 de zile, acest
timp de suferin ță măsurat exact (capitolul 11,3; 13,5-8). Dup ă aceea mai rămân șaptesprezece
zile până la sfârșitul ultimilor trei ani și jumătate, a doua parte a celei de-a șaptezecea săptămână-
an a lui Daniel (Daniel 9,27), bogat ă în evenimente. În timpul acestor șaptesprezece zile se vor
vărsa cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. Când îngerii v or începe să verse potirele, se va
termina cu puterea fiarei de a prigoni pe sfin ți, căci cum va putea fiara s ă asuprească pe alții,
când ea însăși va fi ținta acestor ultime judec ăți?
După înțelegerea noastr ă, în capitolul 11,15-18 nu se vorbe ște despre evenimente, care vor
avea loc imediat dup ă sunetul celei de-a șaptea trâmbițe. Această secțiune arată mai degrabă,
privind mai dinainte, scene care sunt în leg ătură cu Împărăția de o mie de ani și până la trecerea
în starea veșnică, și cântarea de laud ă provocată de așteptarea apropiatei domnii universale a lui
Hristos și a triumfului lui Dumnezeu. Împ ărăția este așteptată, dar ea nu a venit înc ă. După ce
îngerul a șaptelea a sunat din trâmbi ță se vor vărsa potirele unul dup ă altul. Judecățile anunțate
prin trâmbițe urmează după judecățile anunțate prin deschiderea pecetelor, și tot așa judecățile
anunțate prin vărsarea potirelor urmeaz ă după judecățile anunțate prin trâmbi țe.
Însă înainte de a veni judec ățile grele asupra imperiului roman (capitolul 16), s e vestește prin
simboluri și cuvinte interven ția lui Dumnezeu prin judecat ă (capitolul 10) și se arată o altă
mărturie a lui Dumnezeu, care nu a fost revelat ă în niciuna din viziunile de pân ă acum (capitolul
11). Această mărturie va avea un caracter foarte deosebit (capitol ul 11,3-6) și va fi mult mai
limitată în spațiu decât cea prezentat ă în capitolul 6,9 sau decât mult mai extinsa m ărturie
prezentată în capitolul 7. Ora șul Ierusalim, care atunci va fi dat s ă fie călcat în picioare de cizma
de fier a asupritorului p ăgân, va fi domeniul limitat al m ărturiei deosebite, despre care citim în
capitolul 11,1-13.
Apocalipsa – Walter Scott
146
Descrierea îngerului puternic
1. -3. »Apoi am v ăzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor.
Deasupra capului lui era curcubeul; fa ța lui era ca soarele, și picioarele lui erau ca ni ște
stâlpi de foc. În mân ă ținea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, și piciorul
stâng pe pământ, și a strigat cu glas tare, cum r ăcnește un leu. Când a strigat el, cele șapte
tunete au făcut să se audă glasurile lor.« – Timpul judec ăților se apropie tot mai mult de
sfârșit. Cea de-a doua jum ătate a ultimei s ăptămână-an (timpul necazului) aproape a trecut, dar în
ultimele ei zile lumea se arat ă în răzvrătire publică, nebună, împotriva lui Dumnezeu și sfinților
Săi, asupra cărora fiara și antihrist își vor manifesta toat ă mânia lor. Înainte îns ă ca păgânii și
iudeii decăzuți, și cei înșelați de ei, să trebuiască să bea restul paharului r ăzbunării Domnului,
apare această viziune mângâietoare în mijlocul norilor judec ății. Este a aducere aminte serioas ă
pentru lume, c ă cu toată furia celor nelegiui ți, Creatorul are dreptul legal la domnia asupra
pământului și acest drept va fi impus în curând prin putere. Ju decata este îns ă foarte potrivit ă să
mângâie și să întărească pe credincioși și în mod deosebit pe sfin ții suferinzi, căci aceeași putere,
care va doborî și va nimici pe du șman, va înălța pe martirii suferinzi pe un loc de cinste.
Viziunea este u șor de înțeles. Este una din cele mai importante viziuni din cartea Apocalipsa, și
pe lângă aceasta este foarte simpl ă în trăsăturile ei caracteristice. Nu are nimic tainic, a șa cum
este descrierea judec ăților prin trâmbi țe.
Cuvintele »am văzut un alt înger puternic« îndreaptă gândurile înapoi la capitolul 5,2, dar
singura parte comun ă a acestor doi îngeri este faptul c ă ei sunt îngeri puternici. În capitolul 5 este
vorba de o fiin ță creată și dotată cu putere, în timp ce locul acesta vorbe ște despre o fiin ță, care
nu a fost creat ă și care posedă putere și maiestate divin ă. Este Domnul Însu și. Deja în capitolul
8,3 am văzut pe Domnul în înf ățișarea unui Înger în pozi ția de apărător preoțesc; aici, în chipul
Îngerului puternic, El afirm ă dreptul Său incontestabil la domnia asupra p ământului.
El »se pogora din cer«, nu simplu din cer, ca și cum cerul ar fi locul Lui de plecare, ci din cer,
unde este patria Lui propriu-zis ă, naturală (1 Corinteni 15,47; Ioan 3,13).
Prin coborârea pe p ământ a Îngerului puternic se arat ă că acțiunea lui Dumnezeu în previziunea
Lui se apropie de sfâr șit. Întreaga scen ă profetică de sub cer este luat ă în posesiune de Domnul,
public și vizibil pentru to ți. Deoarece El coboar ă din cer, ca să instaureze Împ ărăția Sa mondială,
se schimbă și câmpul vizual din aceast ă viziune, acesta fiind p ământul și nu cerul.
El era »învăluit într-un nor« . În Vechiul Testament se folose ște deseori norul, ca s ă arate
prezența și maiestatea Domnului. Duhul Sfânt folose ște simboluri cu con ținut și claritate mare,
ca să pună înaintea ochilor maiestatea minunat ă a Domnului, simboluri, pentru a c ăror explicare
rămâne puțin loc pentru interpret ări diferite. Este un semn evident al maiest ății Sale, că El este
învăluit într-un nor.
»Deasupra capului Lui era curcubeul«, este același curcubeu, pe care vizionarul l-a v ăzut
deja mai înainte și care era »ca o piatr ă de smarald la vedere« (capitolul 4,3). Acolo el a văzut un
curcubeu în jurul scaunului de domnie și în jurul Celui ce ședea pe tron, aici curcubeul cu
culorile și slava lui este pe capul Îngerului. Folosirea arti colului hotărât (»curcubeul«) leag ă
descrierea din capitolul 10 cu descrierea din capit olul 4. Este acela și curcubeu, aceast ă »cunună a
Dumnezeirii«, a șa cum el a fost numit deja (compar ă cu Ezechiel 1,28). Și în mijlocul
judecăților, care sunt descrise în cartea Apocalipsa, Dumn ezeu Își aduce permanent și neîncetat
aminte în har de leg ământul Său. Arcul în nori, acest semn vechi al bun ătății lui Dumnezeu
(Geneza 9), apare aici din nou, și tocmai într-un timp, când este cea mai mare nevoi e.
1. »Fața lui era ca soarele, și picioarele lui erau ca ni ște stâlpi de foc.« Caracteristici foarte
asemănătoare am citit în descrierea slavei Fiului Omului î n capitolul 1,15-16. Acolo îns ă
picioarele Sale sunt amintite înaintea fe ței Sale. Ambele descrieri prezint ă aceeași Persoană
slăvită, dar în relații diferite. În capitolul 1 este v ăzut în slava, pe care El o are ca Om, în
Apocalipsa – Walter Scott
147 capitolul 10 în maiestatea, puterea și slava »Îngerului puternic«. Fa ța Lui »ca soarele«
mărturisește despre cea mai mare suveranitate și maiestate, în timp ce »picioarele ca stâlpi de
foc« vorbesc clar despre putere și statornicie și arată sfințenia de neclintit în ac țiunea Sa ca
Judecător.
2. »În mână ținea o cărticică deschisă.« În capitolul 5 Cel ve șnic ține în mâna Sa o carte
închisă și pecetluită cu șapte peceți. De ce într-o mân ă este închisă și în cealaltă mână deschisă?
În primul caz, planurile lui Dumnezeu nedescoperite până în momentul acela sunt revelate
succesiv de Miel, în timp ce în cazul al doilea c ărticica deschis ă este o parte a prorociilor
cunoscute, care acum – pe un fundament cunoscut – t rebuie să se împlineasc ă. În afară de
aceasta, aici se folose ște forma diminutiv ă »cărticică«, spre deosebire de »carte« în capitolul 5,
care era așa de plină, că era scrisă pe interior și pe exterior. Aceasta era deci o carte, care avea o
dimensiune mai mare și un conținut mai bogat decât c ărticica din mâna Îngerului.
2. »A pus piciorul drept pe mare, și piciorul stâng pe p ământ.« De trei ori se spune în acest
capitol, că vizionarul a v ăzut Îngerul pe mare și pe pământ, și de fiecare dat ă este numită mai
întâi marea (versetele 2,5,8), în timp ce ordinea î n alte locuri din cartea Apocalipsa este invers ă
(capitolul 7,1-3; 12,12; 14,7). Desigur aceasta est e ordinea natural ă, și anume pământul și marea.
Înțelesul acestor simboluri l-am v ăzut deja. Expresia pământ înseamnă partea civilizat ă a lumii,
în timp ce marea arată mulțimea oamenilor afla ți într-o stare nedezvoltat ă și necivilizată. În acest
verset este însă numită mai întâi marea, tabloul ținuturilor păgâne neliniștite. Este întâmplare sau
exactitate divin ă, că piciorul drept este pus pe ținutul popoarelor și națiunilor răzvrătite, piciorul
stâng însă pe teritoriul unde aparent domne ște lumina și ordinea? Cât de stabil și de sigur este
pasul Îngerului, cât de complet ă este acțiunea Lui! Toate Îi vor fi supuse. El Î și pune picioarele
ca stâlpi de foc pe tot ce este sub soare. Dreptate a și puterea, ambele în ac țiunea lor practic ă,
caracterizează această lucrare important ă a îngerului, prin care El ia simbolic în posesiune
întreaga scenă de sub cer.
3. »Și a strigat cu glas tare, cum r ăcnește un leu.« – Lucrarea Îngerului este înso țită de glasul
Său, care lasă să se recunoască maiestatea și puterea Sa și care face ca tot p ământul să fie cuprins
de groază (Osea 11,10; Ioel 3,16). »Iat ă că se aude glasul Lui, glasul Lui cel puternic« (Psal mul
68,33). Este glasul Domnului, r ăcnetul Leului din semin ția lui Iuda. În scena m ăreață din cer din
capitolul 5 El a fost denumit ca Leu și ca Miel. Acolo vedem însă lucrarea Mielului , aici vedem
lucrarea Leului .
3. »Când a strigat el, cele șapte tunete au f ăcut să se audă glasurile lor.« – Strigătul Îngerului
a fost un strigăt către Dumnezeu, la care s-a r ăspuns imediat. Felul r ăspunsului arată simbolic
putere și judecată. Tunetul este glasul lui Dumnezeu66 în judecată, un semn al puterii lui de
Judecător (1 Samuel 7,10; Psalmul 18,13; Iov 26,14). Num ărul șapte arată răspunsul complet și
desăvârșit la strigătul Îngerului. Articolul din expresia »cele șapte tunete« dă glasurilor tunetelor
care răspund exactitate și precizie. Nu a fost un simplu trosnet ca la un tu net natural, ci aceste
tunete exprimă intențiile Dumnezeului judec ății, ele vorbesc limba lor (proprie).
Comunicarea care nu a fost scris ă
4. »Și când au făcut cele șapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata s ă mă apuc să
scriu; și am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluie ște ce au spus cele șapte tunete, și nu
scrie ce au spus!”« – Profetul a vrut s ă scrie cuvintele tunetelor. Evident el le-a auzit și le-a
66 Cele șapte tunete par s ă corespundă amintirii de șapte ori a glasului Domnului în Psalmul 29,3-9. În afară de
aceasta ele arat ă desăvârșirea intervenției divine în judecat ă.
Apocalipsa – Walter Scott
148 înțeles. În aceast ă viziune s-au auzit glasuri diferite. Citim despre glasul tare al Îngerului
puternic, despre glasurile tunetelor și despre un alt glas »din cer«. Acest glas a porunc it cu
autoritate: »Pecetluie ște ce au spus cele șapte tunete, și nu scrie ce au spus!« Aceast ă
comunicare, care nu ne-a fost revelat ă, trebuia pecetluit ă. Desigur nu era timpul, ca ea s ă fie
făcută cunoscut. Deci con ținutul ei nu este descoperit; probabil este inclus în comunicările de
mai târziu.
Jurământul solemn al îngerului
5. – 7. »Și Îngerul, pe care-L v ăzusem stând în picioare pe mare și pe pământ, și-a ridicat
mâna dreaptă spre cer, și a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul și
lucrurile din el, p ământul și lucrurile de pe el, marea și lucrurile din ea, c ă nu va mai fi
nicio zăbavă, ci că în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbi ța lui, se va sfâr și
taina lui Dumnezeu, dup ă vestea bună vestită de El robilor S ăi prorocilor.« – În versetele
acestea vedem una din cele mai sublime lucr ări între lucrările făcute cunoscut în cartea
Apocalipsa. Cât de înt ăritoare și de mângâietoare sunt toate acestea pentru cei car e cred! Ne
îndreptăm totodată de la vuietul și de la lupta mânioas ă dintre națiuni spre planul ve șnic al lui
Dumnezeu cu privire la acest p ământ. El aparține lui Hristos potrivit dreptului legitim de Creat or
și în afară de aceasta, deoarece El l-a r ăscumpărat. Ce priveli ște! Marea și pământul sub
picioarele Lui, cartea cu prorociile care urmeaz ă în mâna Sa stâng ă, în timp ce mâna dreapt ă și-o
ridică67 spre cer și jură pe Dumnezeul ve șnic viu și Creatorul68, că nu va mai trece mult timp.
Aceasta înseamn ă că timpul omului , care a început cu în ălțarea la cer a Domnului și se termină
cu revenirea Lui în putere, se apropie de sfâr șit. Timpul în care Dumnezeu se comport ă cu răul
potrivit cu providen ța Sa și nu public, se apropie de sfâr șit. Timp de 2000 de ani Dumnezeu nu a
intervenit public în guvernarea lumii. Biserica a d evenit în acest timp o ruin ă, lumea o grămadă
de dărâmături. Voința omului se poate manifesta în continuare liber. Es te timpul răbdării lui
Dumnezeu față de rău și timpul îndelungii lui r ăbdări, în care El a șteaptă ca oamenii s ă se
pocăiască și să vină la El. Dar atunci nu va mai fi nicio amânare; scur t după aceea El va instaura
Împărăția Lui și va lua în mâna Lui guvernarea întregii crea ții. Cu judecăți grele și aspre se va
încheia timpul omului și va începe domnia Domnului. Jur ământul Îngerului ne asigur ă nu numai
împlinirea, ci ne garanteaz ă și execuția ei neîntârziată. După aceea nu va mai exista niciun alt
termen până la terminarea epocii actuale cu tot r ăul ei.
7. »În zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbi ța lui, se va sfâr și taina lui
Dumnezeu.« Ce se înțelege prin taina lui Dumnezeu69 de aici? Nu este ceva minunat, c ă 6000 de
67 În Daniel 12,7 jur ă bărbatul îmbrăcat în haine de in, ridicându- și ambele mâini.
68 Alți doi scriitori fac urm ătoarele comentarii: „Descrierea acestui Înger va ui mi pe toți cunoscătorii limbilor vechi.
Făcând excepție de înțelesul spiritual și privită numai ca o lucrare literar ă, ea este inegalabil ă și stă deasupra a tot ce
cunoaște literatura greac ă și romană.” – „Bucură-te, să privești înfățișarea acestei Persoane sublime. Str ălucirea
deplină a soarelui se vede pe fa ța Lui, și toată incandescența focului arde în picioarele Lui. Prive ște hainele Lui.
Norul este îmbr ăcămintea Lui, și perdelele cerului sunt în jurul umerilor Lui; cur cubeul este diadema Lui, și ceea ce
înconjoară cerul cu un inel minunat este podoaba capului S ău. Privește poziția Lui. Un picior st ă pe mare, celălalt se
odihnește pe pământ. Lățimea pământului și apele mari slujesc ca soclu al acelor stâlpi uria și. Urmărește lucrarea.
Mâna Sa este ridicat ă spre înălțimea cerului, El vorbe ște, și sferele cerului r ăspund cu un ecou puternic, a șa cum
pustia de la miezul nop ții răsună de răcnetul leului. „Artileria cerului” se descarc ă la semnul Lui; un tunet în șeptit
răspândește mesajul și pregătește tot universul, ca s ă primească poruncile Sale. Ca s ă împlinească totul și să ofere
înfățișării cea mai mare solemnitate, El jur ă pe Cel ce trăiește din veșnicie în veșnicie.”
69 În Cuvântul lui Dumnezeu g ăsim taina voii Sale (Efeseni 1,9), taina f ărădelegii (2 Tesaloniceni 2,7), taina evlaviei
(1 Timotei 3,16), taina lui Hristos și a Adunării (Efeseni 5,32), taina lui Dumnezeu (Coloseni 2, 2), taina celor șapte
stele (Apocalipsa 1,20), taina femeii și a fiarei (Apocalipsa 17,7), taina lui Israel (Rom ani 11,25). Aceste taine, și
altele, se deosebesc de taina lui Dumnezeu din locu l acesta din Scriptur ă. Taina este ceva, care mai înainte a fost
necunoscut, dar acum a fost revelat. Când a fost re velată, încetează desigur, să mai fie o tain ă; atunci este „o tain ă
deschisă”. Toate tainele sunt revelate în Noul Testament.
Apocalipsa – Walter Scott
149 ani s-a permis satanei s ă-și pună cursele în jurul lumii, s ă facă rău, să aducă pagubă lucrării lui
Dumnezeu și parțial s-o nimiceasc ă? Ce distrugere a f ăcut el! El este dumnezeul lumii acesteia și
căpetenia puterii v ăzduhului. Sfinții lui Dumnezeu au fost permanent expu și răutății și vicleniei
lui crude. Nu este o tain ă, de ce Dumnezeul sfânt și drept permite, ca r ăul să se facă fără să fie
pedepsit și ca propriul S ău popor să fie maltratat și încolțit în multe feluri? Aceasta este cu
adevărat o taină a lui Dumnezeu. Este îns ă Dumnezeu indiferent fa ță de nedreptate și față de
suferințele poporului S ău? Nu, aceasta ar fi imposibil. Dar Dumnezeu are r ăbdare cu răul, până
vine ceasul judec ății, când va răspunde la strig ătul aleșilor Săi și va înainta, ca s ă pedepsească pe
păcătoși și pe cei răi. Acum răul este reținut numai par țial, și nu se recunoa ște deschis, prin ce
este împiedecat ă dezvoltarea lui. În lumea aceasta și în Biserică totul este în dezordine, cu
excepția lucrurilor lucrate de Dumnezeu prin Duhul S ău.
Dar »în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbi ța lui, se va sfâr și taina lui
Dumnezeu«. Atunci Dumnezeu prin Fiul S ău, Moștenitorul tuturor lucrurilor, va smulge domnia
asupra lumii de sub toiagul de fier al satanei. Sat ana va fi închis în abis pentru o mie de ani și la
sfârșit va fi aruncat în iazul de foc pentru judecata ve șnică. Domnul va domni în slav ă și putere
vădită. Răul, astăzi încă permis și tolerat, chiar dac ă cu multe îngr ădiri, care îl împiedec ă să se
dezvolte pe deplin, ca s ă obțină punctul culminant, va fi atunci judecat public și pedepsit. Taina
se va sfârși și Hristos va guverna în neprih ănire.
Aceasta este de fapt vestea bun ă, care a fost vestit ă deja profeților Săi din vechime. Aici nu se
spune, că ea a fost vestit ă de ei (cu toate c ă ei au făcut aceasta, așa cum o confirm ă cărțile lor), ci
că ea a fost vestit ă lor. »Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic f ără să-Și descopere taina Sa
slujitorilor Săi proroci« (Amos 3,7). Interven ția publică a lui Dumnezeu în favoarea sfin ților Săi
suferinzi, ca să învingă puterea răului, a suveranului ilegal satana, c ăruia i-a fost permis pân ă în
momentul acela s ă strice pământul în exterior și moral, să-l îndepărteze de pe pământ și să
restaureze lumea într-o ordine și frumusețe mult mai mare decât cea ini țială – acesta este planul
lui Dumnezeu. Aceasta este și vestea bună, care a umplut cu bucurie în toate timpurile inimi le
profeților lui Dumnezeu, a înt ărit puterea lor de lucru, a înviorat credin ța lor și a făcut ca
speranța lor să strălucească mai luminoas ă. Această speranță binecuvântată – și încă alte slăvi,
care ne așteaptă – ne întăresc pe noi astăzi.
Nu exact la sunetul celei de-a șaptea trâmbițe, ci »în zilele în care îngerul al șaptelea va suna
din trâmbița lui« se va sfâr și taina lui Dumnezeu.
Cărticica hotărârilor lui Dumnezeu
8. – 11. »Și glasul, pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit di n nou, și mi-a zis: „Du-te de ia
cărticica deschis ă din mâna Îngerului, care st ă în picioare pe mare și pe pământ!” M-am
dus la Înger, și I-am cerut s ă-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „ și mănânc-o; ea îți va
amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. ” Am luat cărticica din mâna
Îngerului, și am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea; dar, după ce am mâncat-o,
mi s-a umplut pântecele de am ărăciune. Apoi mi-a zis: „Trebuie s ă prorocești din nou cu
privire la multe noroade, neamuri, limbi și împărați.”« Iarăși aude întemni țatul de pe insula
Patmos glasul »din cer«, din locuin ța lui Dumnezeu. Membrele lui Ioan au fost probabil
încătușate, valurile sălbatice ale mării au lovit probabil în pere ții temniței lui de piatră, și cu toate
acestea această insulă nu a fost nicidecum un loc singuratic pentru omul al cărui suflet era pe
deplin ocupat cu istoria poporului lui Dumnezeu, al e cărui urechi auzeau cântecele celor mântui ți
și cuvintele de adorare rostite de îngeri și care tot mereu a fost apelat din cer. I s-a porun cit să
meargă la Înger și să ia din mâna Lui c ărticica deschisă, și el s-a dus imediat. Cel care vorbea nu
era altul decât Dumnezeu Însu și, de aceea el a ascultat imediat și fără rezerve. Maiestatea
Îngerului nu a produs lui Ioan nicio fric ă. Fără teamă de măreția și demnitatea divin ă a Persoanei
Apocalipsa – Walter Scott
150 deosebit de mărețe, care ținea cărticica în mâna ei, vizionarul s-a dus potrivit por uncii divine și a
rugat să i se dea cărticica. Sufletul ascult ător, care se supune necondi ționat voii clare a lui
Dumnezeu, este pentru timpul acesta oarecum atotput ernic. Vizionarul s-a dus și a acționat în
puterea Creatorului cerului și pământului. În momentul acela nu cuno ștea nicio frică. Dumnezeul
nevăzut, pe care el Îl vedea prin credin ță, l-a făcut de nebiruit pe drumul ascult ării, așa cum s-a
spus, „nemuritor, pân ă misiunea a fost îndeplinit ă”.
Ioan a primit înc ă o poruncă de la Înger. Prima porunc ă, să ia cărticica, a venit din cer; cea de-a
doua, s-o mănânce, a venit de pe p ământ. De ce în stomac a fost amar ă și în gură dulce?
Profețiile sunt atât amare cât și dulci. Avem aici a face cu simboluri. Vizionarul trebuia să
mănânce cărticica, așa cum Ieremia odinioar ă a mâncat cuvintele Domnului (Ieremia 15,16). Nu
trebuia să fie greu, să se înțeleagă sensul de a mânca. Cine m ănâncă ceva, își însușește ceea ce
mănâncă, preia în sine (Ioan 6,49-58). Ioan, care a mâncat sulul cărții, și l-a găsit atât dulce cât și
amar, ne aminte ște de o lucrare asem ănătoare a profetului Ezechiel (Ezechiel 2,8 pân ă la 3,4).
Primul efect al comunic ării profetice, gustul sulului de carte în gur ă, era dulce ca mierea; când
însă revelațiile sunt studiate atent și judecățile anunțate sunt analizate, atunci efectul urm ător este
amărăciune și necaz. Profețiile aduc bucurie și întristare, așa cum și mesajele con țin bucurie și
durere.
În final vizionarul trebuia s ă-și reia slujba profetic ă, dar slujba nu urma s ă fie îndreptată spre
»noroade, neamuri, limbi și împărați«; Ioan trebuia s ă prorocească despre aceștia. Despre aceasta
citim în capitolul urm ător. În felul acesta ultimul verset din capitolul 1 0 conduce spre noile
evenimente și împrejurări, cu care se ocup ă în continuare aceast ă slujbă profetică.
Apocalipsa – Walter Scott
151 Capitolul 11
Mărturia iudaică în Ierusalim și trâmbița a șaptea
Introducere
La felul oarecum tainic, în care sunt descrise j udecățile anunțate prin trâmbi țe, ne-am referit
deja. Oricâte greut ăți ar oferi unele tablouri și simboluri pentru o explicare exact ă, trebuie totuși
să recunoaștem, că seria judecăților anunțate prin trâmbi țe în ansamblul lor vorbe ște clar despre
ceea ce va veni peste țările și popoarele, care odinioar ă au fost păgâne, dar care au devenit
creștine; înțelesul lor general este u șor de înțeles, cu toate c ă se folosesc o mul țime de expresii
biblice. Deci judec ățile anunțate prin trâmbi țe arată în principal judecata asupra cre știnismului
decăzut.
Dar în viziunea, pe care o avem acum înaintea no astră, situația este schimbat ă; pășim pe
terenul profețiilor cunoscute. Profe ții și Psalmii ne-au f ăcut cunoscut starea din Iudeea și
Ierusalim din perioada despre care relateaz ă acest capitol. De aceea interpretarea este relativ
simplă. Ne aflăm pe terenul iudaic. Dar de ce comunic ările profetice și evenimentele relatate se
mută de la păgâni la iudei, și de ce în aceast ă viziune Ierusalimul st ă atât de pregnant pe prim
plan, de ce Ierusalimul a devenit punctul central a l evenimentelor? Nu trebuie s ă căutăm mult
timp după motive. Lucrarea providen ței divine cu partea dec ăzută dintre națiuni se apropie de
sfârșit. Preluarea public ă a guvernării asupra pământului urmeaz ă să aibă loc în curând, și mai
rămâne numai vărsarea celor șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu asupra p ământului cu oameni
vinovați. Israel este punctul central al binecuvânt ărilor pentru p ăgâni și totodată subiectul
principal al judec ății. Desfășurarea judecăților se apropie de sfâr șit. Ne aflăm aici în cea de-a
doua jumătate a celei de-a șaptezecea săptămână de șapte ani vestită de Daniel. În acest timp
Roma va fi centrul guvern ării omului pe pământ (Apocalipsa 17,18). Dar punctul central al lui
Dumnezeu și capitala guvern ării pământului este Ierusalimul. Sunt multe ora șe mari renumite pe
pământ, dar în însemn ătatea lui Ierusalimul le va pune pe toate în umbr ă. »Așa vorbește Domnul,
Dumnezeu: „Acesta este Ierusalimul” Eu îl pusesem î n mijlocul neamurilor și de jur împrejurul
lui sunt țări”« (Ezechiel 5,5). Ierusalimul, »ora șul marelui Împ ărat«, va fi capitala lumii în timpul
Împărăției de o mie de ani și punctul central, de unde Domnul va guverna na țiunile (Isaia 2,1-4).
Când lumea păgână va veni sub râurile de binecuvântare, aceasta va a vea loc nu desp ărțită de
Israel, ci va fi în leg ătură directă cu Israel. »Veseli ți-vă, neamuri, împreun ă cu poporul Său«
(Romani 15,10). A șezarea națiunilor, în ținuturile repartizate lor, nu va fi nicidecum depen dentă
de cuceriri, de r ăzboaie sau achizi ționare prin cump ărare, ci prin hot ărârea Celui Preaînalt.
»Când Cel Preaînalt a dat o mo ștenire neamurilor, când a desp ărțit pe copiii oamenilor, a pus
hotare popoarelor dup ă numărul copiilor lui Israel. C ăci partea Domnului este poporul Lui, Iacov
este partea lui de mo ștenire« (Deuteronom 32,8-9). Planul lui Dumnezeu, d e a face Israel și țara
sa punctul central, în jurul c ăreia El va strânge na țiunile, nu a eșuat, ci împlinirea lui a fost doar
amânată. Acest capitol arat ă primii pași în împlinirea acestui plan minunat pentru p ământ.
Iudeii și Ierusalimul stau pe prim-planul profe țiilor, și ei sunt văzuți, ca fiind călcați în picioare
de națiuni. Împrejurările din această perioadă deosebit de impresionant ă a istoriei lor na ționale
sunt descrise impresionant în Psalmul 79. Mai întâi vine furtuna, dup ă aceea liniștea. Este descris
necazul mare din ultima „or ă” de necredință a lui Israel, dar »diminea ța vine bucuria«, și despre
aceasta relateaz ă impresionant profe ții vechiului leg ământ.
La începutul capitolului g ăsim lucrurile cunoscute din Vechiul Testament și înțelesul lor
simbolic: Templul, altarul, curtea, ora șul sfânt.
Apocalipsa – Walter Scott
152 Templul și Ierusalimul
1. – 2. »Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei pr ăjini, și mi s-a zis: „Scoal ă-te și măsoară
Templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei ce se închin ă în el. Dar curtea de afar ă a Templului
las-o la o parte nem ăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor c ălca în picioare sfânta
cetate patruzeci și două de luni.«
Trestia era un instrument de m ăsură70. Ea este mereu amintit ă de profeții Vechiului Testament.
Faptul că Templul, altarul și cei ce se închin ă trebuiau măsurați de vizionar, arat ă că Dumnezeu
vrea să-i posede, să-i păzească și să-i primească pentru Sine. – Un înger m ăsoară cu o trestie de
aur cetatea sfânt ă, Ierusalimul, un tablou al Adun ării glorificate (Apocalipsa 21,15). Vizionarul
îndeplinește aceeași misiune cu o trestie de lemn cu privire la Templu . Trestia tare, »asemenea
unei prăjini«, arată că acțiunea simbolic ă se face cu putere, stabilitate și hotărâre.
»Scoală-te și măsoară.« Vizionarul era un observator pasiv, dar deplin i nteresat de
evenimentele care au avut loc sub judec ățile anterioare anun țate prin trâmbi țe; dar acum, când
este vorba de Israel, na țiunea lui, i se porunce ște să se scoale. Prin porunc ă divină el este
îndemnat să devină lucrător activ. Deci aici este vorba nu numai de pozi ția corpului său.
Templul, altarul și închinătorii trebuiau m ăsurați împreună. Între încetarea închin ării iudaice
din trecut și reluarea ei în viitor este intercalat ă închinarea cre ștină. Creștinii nu au niciun loc fix
pe pământ, unde să se închine, ei nu merg în niciun templu p ământesc. Singurul lor loc de
închinare este Locul Preasfânt de sus (Ioan 4,21,23 -24; Evrei 10,19-22); jertfele lor sunt jertfe de
laudă pentru Dumnezeu și binefacerile practice pentru oameni (Evrei 13,15- 16). Dar aceasta se
deosebește radical de închinarea iudaic ă din trecut și din viitor. Pentru închinarea iudaic ă sunt
absolut necesare un templu și un altar. Cu toate c ă pentru înțelesul tabloului aici nu este esen țial
presupunerea existen ței în timpul acela a unui templu material în Ierusa lim, însă cuvântul
profetic necesit ă totuși construcția unui Templu din piatr ă și restabilirea institu țiilor statale și
publice iudaice – lume ști și religioase – în timpul perioadei deosebite dintre răpirea sfinților (1
Tesaloniceni 4,16-17) și apariția Domnului în slav ă (Iuda 14-15).
Iudeii vor fi în necredin ță adunați ca națiune – necredin ță atât de partea lor, cât și de partea
națiunilor prietene, care vor sus ține interesele lor (Isaia 18). Apoi vor începe s ă construiască
Templul71 lor, și vor reintroduce, în m ăsura în care ei pot, serviciul divin mozaic. Aceast a va
aparține eforturilor omene ști făcute fără Dumnezeu, pentru reinstaurarea Israelului ca stat cu
intenții și scopuri politice. Dar în mijlocul necredin ței evidente din timpul acela va fi și o
rămășiță credincioasă, temătoare de Dumnezeu, a șa cum a fost în toate timpurile, și această
rămășiță este recunoscut ă aici de Dumnezeu. Oprimarea din partea p ăgânilor necredincio și și
decăderea națiunii iudaice vor face cu atât mai mult s ă iese în eviden ță martorii credincio și ai
70 În Ezechiel 40,3-5 se folose ște sfoara de măsurat pentru măsurarea Templului; în Zaharia 1,16 funia de m ăsurat se
va întinde asupra Ierusalimului. Ambele, Templul și orașul, vrea Dumnezeu s ă le ia în posesiune pentru Sine în
timpul Împărăției de o mie de ani. În leg ătură cu măsurarea par să fie două gânduri diferite. În primul rând punerea
deoparte pentru Dumnezeu, ca în locurile amintite; în al doilea rând, c ă ceea ce este m ăsurat este dat de Dumnezeu
spre nimicire, ca moabi ții (2 Samuel 8,2), zidurile Ierusalimului (Plângeri le lui Ieremia 2,8) și Israel (Amos 7,8-
9,17).
71 În Cuvântul lui Dumnezeu sunt amintite urm ătoarele temple din piatr ă. Templul lui Solomon (1 Împ ărați 6), care a
fost distrus de Nebucadne țar în anul 588 înainte de Hristos; templul lui Zeru babel (Ezra 3 și 6), care mai târziu a fost
jefuit și închinat de Antiochus Epiphanes zeului p ăgân Jupiter (170 și 168 înainte de Hristos); templul lui Irod (Ioan
2,20), reconstruit cu fast deosebit, început în anu l 17 înainte de Hristos și distrus de romani în anul 70 dup ă Hristos;
templul lui antihrist (2 Tesaloniceni 2,4), care va fi construit de iudeii restabili ți ca națiune; templul Domnului din
timpul Împărăției de o mie de ani (Ezechiel 40 pân ă la 44), cu totul nou, mare și încăpător. În total sunt cinci temple
materiale. Adunarea este numit ă Templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3,16) și trupurile celor credincio și sunt numite
templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 6,19). Ierusalim ul este singurul ora ș de pe pământ, în care un Templu din pietre
va fi recunoscut de Dumnezeu. Cuvântul »Templu« din cartea Apocalipsa 7,5 arat ă, că marea mulțime dintre națiuni
va fi recunoscut ă ca închinători. Probabil c ă aceștia se vor ruga și se vor închina în adev ăratul Templul din Împ ărăția
de o mie de ani, care atunci va fi cu adev ărat »o casă de rugăciune pentru toate popoarele« (Isaia 56,7).
Apocalipsa – Walter Scott
153 acelor zile, din care cauz ă vor suferi, martori ai acelor ultime ore ale istor iei națiunii iudaice
necredincioase. Templul va fi numit „Templul lui Du mnezeu”, căci Dumnezeu se declar ă de
partea închinătorilor adevărați, pe care îi vede în Templu, și îi primește. Altarul arat ă altarul din
față, care odinioar ă a stat în curtea din fa ță a Locului sfânt. El vorbe ște despre primirea de c ătre
Dumnezeu a acelora care cu credin ță se apropie de altar – desigur, ca întotdeauna, pe baza unei
jertfe drepte și sfinte. În înțelesul spiritual Templul vorbe ște deci despre închinare și altarul
vorbește despre primirea rămășiței credincioase a lui Israel. Curtea din afara Temp lului,
nemăsurată și „aruncată afară”, care a fost dat ă națiunilor, arată partea decăzută a poporului, care
are numai o m ărturisire religioas ă exterioară și a fost dată de Dumnezeu prad ă națiunilor.
Aceștia, cu tot ajutorul promis de fiar ă, se vor răzbuna pe poporul vinovat (Isaia 28,17-22).
Curtea reprezint ă deci simbolic iudaismul în starea lui cea mai stri cată și de răzvrătire.
Ierusalimul va fi c ălcat în picioare
2. »Și ei vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni.« – Ca și în alte locuri,
Ierusalimul este numit aici »sfânta cetate« și prin aceasta se aminte ște de caracterul ei sfânt
(Neemia 11,1,18; Isaia 52,1; Daniel 9,24). Acest or aș va fi călcat în picioare o perioad ă bine
determinată, și anume 42 de luni. Despre aceea și perioadă se vorbește și în alte locuri ca despre
1260 de zile (capitolul 11,3; 12,6) sau ca despre » o vreme, vremi și jumătatea unei
vremi« (capitolul 12,14). Expresia »la jum ătatea săptămânii« din Daniel 9,27 se refer ă la
începutul acestei perioade de timp. Toate aceste fo rme de exprimare se refer ă la ultima jumătate
a săptămânii-an din profe ția lui Daniel (Daniel 9,24-27).
Cele 42 de luni, în care Ierusalimul va fi c ălcat în picioare de na țiuni, sunt luni de 30 de zile;
prin aceasta ele corespund celor 1260 de zile ale p rofeției cu privire la cei doi martori sau proroci
îmbrăcați în sac. Timpul de suferin ță, care va veni pentru Ierusalim, este limitat la 42 de luni.
Acest oraș va trebui să bea paharul mâniei Domnului, și el îl va bea timp de 1260 de zile.
Populația orașului va fi călcată în picioare de na țiuni așa cum este călcat gunoiul str ăzii (Isaia
10,6). Chiar și acele națiuni, care la început vor sus ține politic pe iudei, se vor întoarce și își vor
satisface dorin ța de răzbunare asupra na țiunii iudaice reinstaurate. »Vor fi l ăsate«, aceasta este
seminția lui Iuda reinstaurat ă cu ajutor străin, »împreună păsărilor răpitoare ale mun ților și
fiarelor pământului; și păsările răpitoare vor fi vara peste ele, și toate fiarele p ământului vor ierna
peste ele« (Isaia 18,6). În felul acesta du șmanii păgâni ai lui Israel se vor n ăpusti asupra
poporului ales cândva de Dumnezeu, dar care atunci va stărui în idolatrie public ă și decădere de
la Dumnezeu și de la adevăr. »Și starea din urm ă a omului acestuia (Iuda) va ajunge mai rea
decât cea dintâi. Tocmai a șa se va întâmpla și cu acest neam r ău« (Matei 12,43-45).
Martori iudei
3.-4. »Voi da (putere) celor doi martori ai Mei s ă prorocească, îmbrăcați în saci, o mie dou ă
sute șase zeci de zile. Ace știa sunt cei doi m ăslini și cele două sfeșnice, care stau înaintea
Domnului pământului.« – Închinătorii din Templu trebuie diferen țiați de acești martori (sau
proroci) din ora ș. Închinătorii (sau adoratorii) și prorocii arată cele două adevăruri referitoare la
preoție și regalitate, care vor fi unite în Hristos în timpu l domniei Sale în Împ ărăția de o mie de
ani: »El va fi preot pe scaunul Lui de domnie« (Zah aria 6,13). Aceasta o vor confirma cei doi
proroci.
S-au făcut tot felul de presupuneri cu privire la cei doi martori72; s-a gândit la cele dou ă
Testamente, la Lege și la Evanghelie, la Hus și Jerome sau la valdenzi și albigenzi. Al ții, care
72 Mai mulți comentatori presupun c ă cei doi martori simbolizeaz ă un număr corespunzător și suficient de slujitori
credincioși ai Domnului.
Apocalipsa – Walter Scott
154 arată mai multă înțelegere, presupun într-o aparent ă concordanță cu Scriptura, c ă Moise și Ilie73
sunt cei doi martori, și ca dovadă citează Maleahi capitolul 4. Îns ă cuvintele »Aduce ți-vă aminte
de Legea lui Moise, robul Meu« (Maleahi 4,4) nu spu n că marele dătător al Legii va fi personal
prezent în întâmpl ările din ultimele zile, în timp ce cuvintele »Iat ă, vă voi trimite pe prorocul
Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea m are și înfricoșată« (Maleahi 4,5) par s ă arate
clar, că marele proroc Ilie va apare înc ă o dată în Palestina. Prin num ărul martorilor se arat ă că se
va depune o mărturie deplină și suficientă. Nouă ni se pare, că în acest timp de necaz mare ar
putea fi nevoie de un num ăr mai mare de martori decât doi, și că versetele 8 și 9 arată un număr
mai mare de martori uci și. Dar aceste considera ții sunt de fapt pu țin importante. Legea iudaic ă –
și aici ne aflăm în împrejurări iudaice – cere pentru o m ărturie plauzibil ă cel puțin doi martori
(Deuteronom 17,6; 19,15). Doi îngeri cu înf ățișarea de oameni au confirmat învierea Domnului
Isus (Luca 24,4; Ioan 20,12), și tot așa doi îngeri au confirmat în ălțarea Sa la cer (Faptele
Apostolilor 1,10).
3. »Voi da (putere) celor doi martori ai Mei s ă prorocească, îmbrăcați în saci, o mie dou ă
sute șase zeci de zile.« Cuvântul putere a fost ad ăugat de unii traduc ători, ca să dea sens frazei.
Putere sau eficacitate va fi dat ă mărturiei celor doi martori – acesta este în țelesul clar al locului
din Scriptură. Zilele mărturiei lor sunt num ărate exact. Mărturia lor nu va înceta temporal, ci ea
va fi dată clar zi de zi, pân ă va trece timpul stabilit, dar nici o zi mai mult. Timpul de 1260 de
zile este cu 17 zile mai scurt decât trei ani și jumătate. După trecerea celor 1260 de zile va suna
îngerul al șaptelea cu trâmbi ța. Prin aceasta se termin ă necazul cel mare și puterea fiarei de a
prigoni pe sfin ții lui Dumnezeu (capitolul 13,5). Prin expresia »îm brăcați în saci« se exprim ă că
martorii vor suferi și vor fi triști (Ioel 1,13; Ieremia 4,8).
4. »Aceștia sunt cei doi m ăslini și cele două sfeșnice, care stau înaintea Domnului
pământului.« Ce înseamnă aceste denumiri ciudate date celor doi proroci? F ără îndoială
expresiile se refer ă la Zaharia 4. M ăslinul, via și smochinul au în țelesul lor deosebit. M ăslinul se
referă la o mărturie (Romani 11,17,24), via se refer ă la fertilitate (Ioan 15) și smochinul se refer ă
la Israel ca na țiune (Matei 21,19; Luca 21,29). Martorii din Ierusa lim sunt numi ți măslini,
deoarece în acele zile ei vor reprezenta m ărturia lui Dumnezeu și profetic vor interveni pentru
drepturile regale și preoțești ale lui Mesia. În afar ă de aceasta ei sunt numi ți două sfeșnice,
deoarece lumina Duhului va fi în ei. M ărturia lor nu va fi neclar ă sau de neînțeles, căci ea va fi
dată permanent în lumina clar ă a lui Dumnezeu. Dumnezeu va fi cu ei cu Duhul S ău și cu
puterea Sa.
În afară de aceasta se spune despre ei, c ă »stau înaintea Domnului p ământului.« Este Unul, și
numai Unul, care are dreptul legitim la tot ce exis tă aici pe pământ. Domnul, Salvatorul lui
Israel, are în Sine dreptul incontestabil asupra p ământului. El Îi apar ține. Dar acest drept nu este
recunoscut, și despre aceasta depune o m ărturie tristă împotrivirea și respingerea din partea
iudeilor decăzuți și din partea păgânilor, așa cum putem deduce din cartea Apocalipsa. Prorocii
stau înaintea Domnului pământului. Ei știu în prezența cui se află și rămân consecven ți, ca și
cum prin credin ță ar vedea pe Acela care este nev ăzut ochiului natural.
În felul acesta ace ști martori, fie ei doi sau mai mul ți, vor prorocii neîntrerupt exact 1260 de
zile. Îmbrăcămintea lor în saci corespunde cu totul misiunii lor și împrejurărilor dureroase în care
ei vor depune m ărturia lor. Aceast ă mărturie va fi plin ă de putere și va răspândi lumină spirituală
în mijlocul întunericului, care se va a șeza ca un giulgiu deasupra Ierusalimului vinovat, c el mai
vinovat oraș de pe pământ.
73 Era o concepție veche, că unii din vechii proroci vor apare înainte de venir ea a doua a lui Mesia. Un comentator
(Bleek) a scris în privin ța aceasta: „În ceea ce prive ște persoanele acestor doi martori, se poate presupu ne – în
concordanță cu gândurile vechilor înv ățători – cu siguran ță, că unul din ei este prorocul Ilie. A fost o concep ție
răspândită, că Ilie, după ce a fost răpit la cer, fără să vadă moartea, va reveni în ultimul timp ca precursor al lui
Mesia, potrivit cu Maleahi 4,5. Vechii înv ățători au presupus în general, c ă al doilea martor este Enoh, deoarece și el
a fost înălțat de viu la cer, potrivit cu Geneza 5,24.”
Apocalipsa – Walter Scott
155 Puterea supranatural ă a martorilor
5.-6. »Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gur ă un foc, care mistuie pe vr ăjmașii
lor; și dacă vrea cineva s ă le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere s ă
închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor74; și au putere să prefacă apele în
sânge75, și să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor v oi.« Am văzut, că
martorii vor primi lumin ă și putere pentru misiunea lor; dar ei vor fi înzestr ați, ca să se apere
singuri și să confirme „împotrivitorilor” din Israel (Psalmul 68 ,18) trimiterea lor, prin aceea c ă
vor face o judecat ă neobișnuită dușmanilor lor și vor face semne supranaturale. Nimeni, fie el
mare sau neînsemnat, nu se va putea ap ăra împotriva acestei judec ăți. Moartea va fi partea sigur ă
a oricărui va vrea »să le facă rău«. Fără îndoială mărturia va fi primit ă de unii, probabil chiar de
mulți (Daniel 12,3); al ții, și cu siguranță cei mai mulți, vor respinge cu mândrie și desconsiderare
mesajul, în timp ce al ții vor încerca cu putere și desconsiderare s ă facă rău martorilor. Pe ace știa
din urmă îi va lovi o judecat ă grea, nu ca mul țime ci individual, aceia care în împotrivirea lor
față de martori vor folosi for ța. Astăzi lucrează harul, ca să salveze sufletele oamenilor, atunci va
fi practicată judecata, ca s ă curețe pământul de păcătoșii care resping și leapădă pe Hristos.
Varietatea perioadelor nu trebuie trecut ă cu vederea. Acest principiu ne este f ăcut clar cunoscut
în Psalmul 22 și în Psalmul 69. În prima parte a ambilor psalmi ve dem suferințele lui Hristos.
Însă în Psalmul 22 rezultatul suferin țelor Sale este binecuvântarea până la marginile p ământului
și pentru toate timpurile viitoare (Psalmul 22,22-31 ), în timp ce în Psalmul 69 este chemat ă
judecata peste cei care au contribuit la chinurile Mântuito rului suferind (Psalmul 69,22-28).
Hristos a suferit din pricina p ăcatului și pentru păcate (Psalmul 22), dar totodat ă și din pricina
neprihănirii (sau drept ății, Psalmul 69). Când ziua harului va trece, va ven i inevitabil ziua
răsplătirii.
Versetul 5 arat ă că martorilor li se va da putere, ca s ă se apere singuri și să confirme trimiterea
lor prin judecarea aspr ă a dușmanilor lor brutali. F ără îndoială ei vor întrebuin ța această putere.
În versetul 6 vedem îns ă că ei vor primi o putere și mai mare și care iese și mai clar în eviden ță.
Minunile, pe care le-a f ăcut Moise, pe când Israel era supus robiei p ăgânilor (Exod capitolul 7
până la capitolul 12), și pe care le-a f ăcut Ilie, atunci când Israel era decăzut de la Dumnezeul
adevărat (1 Împărați capitolele 17 și 18), vor trebui f ăcute în același fel. Ierusalimul va fi scena
acestor semne supranaturale, publice. Ce m ărturie a lui Dumnezeu pentru poporul dec ăzut din
acele zile! Faptul c ă minunile lui Moise se vor repeta, în orice caz în felul lor deosebit, va trebui
să le aducă aminte de robia lor de odinioar ă din Egipt și să le fie un semn, c ă ei sunt iarăși sub
stăpânire păgână. Minunile lui Ilie, f ăcute din nou în public, vor trebui s ă le îndrepte gândurile
înapoi la starea lor de odinioar ă, când erau decăzuți de la Dumnezeu și slujeau lui Baal. Domnul
pământului trebuie s ă-Și facă din nou cunoscut drepturile Sale înaintea poporulu i Său decăzut.
Astfel, starea lui Israel, în orice caz starea lui Iuda și a Ierusalimului, se aseam ănă cu starea
poporului din zilele lui Moise și Ilie: robie și decădere. Din cauza aceasta este necesar ă o lucrare,
o mărturie din partea lui Dumnezeu, potrivit ă cu aceste dou ă caracteristici, înso țită de semne
supranaturale corespunz ătoare. De aceea ace ști doi martori vor face o lucrare, care în caracter ul
ei va corespunde lucr ării lui Moise și Ilie.
Fiara și martorii
7. »Când își vor isprăvi mărturia lor, fiara, care se ridic ă din adânc, va face r ăzboi cu ei, îi
va birui și îi va omorî.« Martorii vor fi de nebiruit și nemuritori pân ă își vor împlini misiunea.
Ei vor proroci 1260 de zile în Ierusalim, centrul e venimentelor politice și profetice din timpul
acela, deci 17 zile mai pu țin decât cea de-a doua jum ătate a celei de-a 70-a s ăptămână-an. În
74 Ca și Ilie (Iacov 5,17-18).
75 Ca și Moise (Exod 7,17).
Apocalipsa – Walter Scott
156 timpul acestor 17 zile se vor v ărsa potirele mâniei lui Dumnezeu. Dar la sfâr șitul celor 1260 de
zile va apare în Ierusalim fiara, capul împ ărăției romane reinstaurate. Fiara este amintit ă aici
pentru prima dat ă în cartea Apocalipsa. Ea este denumit ă astfel, ca și cum ar fi cunoscut ă. În
Daniel 7,2-3 și Apocalipsa 13,1 fiara se ridic ă din mare, deci din mul țimea neliniștită a omenirii,
din marea popoarelor, dintr-o stare de anarhie și încurcătură. Antihristul se va ridica după
reînființarea împărăției romane, dintr-o stare organizat ă și cu un regim de conducere, care în
Cuvântul lui Dumnezeu este denumit ă pământ (Apocalipsa 13,11). În textul nostru îns ă este
vorba de fiara care »se ridic ă din adânc«. Prin aceasta se exprim ă, că, deși fiara se va ridica
desigur dintre oameni, împ ărăția romană care se va reînfiin ța are origine satanic ă. Fiara va pustii
cu ajutorul antihristului subordonat ei politic pe creștinătatea fără Hristos din timpul acela
(Apocalipsa 13) și iudeii din Iudeea vor fi în mod deosebit prigoni ți fără cruțare și brutal (Matei
24,15-28; Apocalipsa 12,13-17). La sfâr șitul acestui timp de prigoan ă va veni și el la Ierusalim.
Martorii din acest ora ș vor fi în siguran ță până în momentul acela, în timp ce fra ții lor de credin ță
și tovarășii lor de suferin ță vor trece prin groaza necazului cel mare, un timp de suferință cum nu
a mai fost în toat ă istoria (Marcu 13,19). F ărădelegea pe pământ va atinge în timpul acela
punctul culminant în „cetatea sfânt ă”. „Omul păcatului” va fi acolo. Dar Dumnezeu va lucra în
favoarea slujitorilor S ăi și îi va confirma public prin semne supranaturale și prin minuni ale
puterii și judecății. Mărturia în Ierusalim (versetul 3) și prigoanele prin fiar ă (capitolul 13,5-7)
vor avea loc în acela și timp. Fiara va exista cel pu țin șapte ani, dar puterea ei pentru a prigoni pe
sfinți va fi limitată la 1260 de zile sau 42 de luni de câte 30 de zile. La sfârșitul prigoanelor
întreprinse de ea va fi permis fiarei s ă pătrundă în Ierusalim și să omoare pe martori. „Aceasta va
fi ultima ei acțiune politică”, a spus cineva. Fiara va triumfa un timp scurt. E a va face război cu
sfinții și îi va birui și îi va omorî. Se pare c ă evlavia și credința vor fi atunci expulzate de pe
pământ (Osea 6,4; Luca 18,8); se pune întrebarea dac ă ele vor mai fi. Dar istoria martorilor nu se
va sfârși prin aceasta; justificarea lor din partea lui Dum nezeu este absolut sigur ă, chiar dacă ea
va veni mai târziu. Triumful p ăcătoșilor, despre care citim în continuare, va fi numai de scurtă
durată, și după aceea recunoa șterea din partea lui Dumnezeu a martorilor S ăi se va face public. –
Fiara în brutalitatea ei și batjocurile ei va întrece orice putere care a exi stat vreodată pe pământ.
Dar această putere împreun ă cu tovarășul ei de legământ, cu antihristul, î și vor găsi sfârșitul lor
îngrozitor (capitolul 1,20; 20,10).
Tratamentul f ăcut martorilor credincio și și bucuria de pe p ământ
8.-10. »Și trupul lor mort va z ăcea în piața cetății celei mari, care, în în țeles duhovnicesc, se
cheamă „Sodoma” și „Egipt”, unde a fost r ăstignit și Domnul lor. Și oameni din orice
norod, din orice semin ție, de orice limb ă și de orice neam, vor sta trei zile și jumătate și vor
privi trupul lor mort, și nu vor da voie ca trupurile lor moarte s ă fie puse în mormânt. Și
locuitorii de pe p ământ se vor bucura și se vor veseli de ei; și își vor trimite daruri unii
altora, pentru c ă acești doi proroci chinuiser ă pe locuitorii p ământului.« În aceste versete
este vorba atât de trup mort cât și de trupuri moarte. Prin folosirea singularului se arată că ei au
avut parte în comun de un tratament dispre țuitor. Ierusalimul este numit aici »cetatea mare«.
Roma (cu sistemul religios, care î și are reședința acolo, capitolul 17,18) și Babilonul (Babilonul
simbolic, capitolul 18,10) precum și întreaga putere consolidat ă a omului în interiorul grani țelor
imperiului roman (capitolul 16,19) sunt numite tot așa. În denumirea »cetatea mare« se exprim ă
toată decăderea morală a Ierusalimului. Numele acestui ora ș nu este numit, ci el este caracterizat
prin aceea, că »în înțeles duhovnicesc se cheam ă Sodoma și Egipt«. Sodoma este amintit ă aici
din cauza stric ăciunii și păcătoșeniei (Geneza 18 și 19;Judecători 7; 2 Petru 2,6-8); Egiptul este
numit, deoarece poporul lui Dumnezeu a fost acolo p entru prima dat ă înrobit și apăsat (Exod
1,11-14). După aceea se mai spune, »unde a fost r ăstignit și Domnul lor (nu al nostru )«. Aceste
cuvinte exclud o aplicare simbolic ă la Biserică, așa cum au presupus unii, c ă se referă la
Apocalipsa – Walter Scott
157 Biserică. Este vorba de adevăratul oraș Ierusalim, el este caracterizat aici prin fapta ca re a
umplut măsura vinei lui, r ăstignirea »Domnului lor«, și anume a Domnului martorilor omorâ ți.
Pe această pictură întunecată se văd trei grupe de oameni:
1. Fiara, care a omorât pe martori.
2. Mulțimea din toate popoarele, semin țiile, limbile și neamurile76.
3. Cei care locuiesc pe p ământ.
Oamenii din grupa a doua privesc mul țumiți trupul mort al prorocilor, care a fost l ăsat în chip
batjocoritor pe strad ă, sau pe locurile publice ale ora șului, și în felul acesta au fost expu și privirii
tuturor. În afar ă de aceasta ei î și exprimă ura și disprețul în chip rușinos, prin aceea c ă nu permit,
ca trupurile moarte s ă fie îngropate.
Grupa a treia este amintit ă deja în capitolul 3,1077 și capitolul 6,10. Toate grupele numite aici
locuiesc desigur pe p ământ, dar denumirea »locuitorii de pe p ământ« are un în țeles moral
deosebit și caracterizeaz ă starea lăuntrică a acestor oameni. Ei au renun țat la creștinism, au
respins conștient și hotărât chemarea cereasc ă și în locul ei au ales p ământul. Dumnezeu poate s ă
aibă cerul, ei s-au hot ărât să posede pământul ca patrie și ca parte a lor. Cea de-a 2-a grup ă,
păgânii în legătură cu fiara, refuz ă îngroparea trupurilor moarte ale martorilor uci și, dar oamenii
grupei a 3-a organizeaz ă o sărbătoare de bucurie, î și trimit daruri unii altora și se salută reciproc,
deoarece prorocii, care îi chinuiau, sunt mor ți. Trimiterea de daruri în zilele de s ărbătoare este un
obicei vechi și general (Estera2,18; 9,9,22). Aici prilejul pentr u bucuria public ă îl constituie
faptul, că glasul martorilor a fost adus la t ăcere în liniștea morții. Atâta timp cât drepturile lui
Dumnezeu pe p ământ sunt susținute prin cuvânt și semne (versetele 3-6), cei r ăzvrătiți se simt
probabil chinui ți în conștiința lor, și probabil chiar și corporal. Cuvântul lui Dumnezeu, când este
vestit cu credincio șie, face neferici ți pe oamenii opozan ți. Păcatul cu urmările lui îngrozitoare
este chinuitor chiar și pentru conștiința cea mai împietrit ă și indiferentă.
Justificarea public ă din partea lui Dumnezeu a celor doi martori uci și
11.-12. »Dar dup ă cele trei zile și jumătate, duhul de via ță de la Dumnezeu a intrat în ei, și
s-au ridicat în picioare, și o mare frică a apucat pe cei ce i-au v ăzut. Și am auzit din cer un
glas tare, care le zicea: „Sui ți-vă aici!” Și s-au suit în nor spre cer; iar vr ăjmașii lor i-au
văzut.« Puterea vieții, a vieții veșnice din Dumnezeu, va deveni activ ă, și în această putere se
ridică cei doi martori și stau pe picioarele lor. M ărturia lor a fost depus ă, încercările lor s-au
terminat, acum ei stau în puterea și statornicia unei vie ți pe care moartea nu o poate atinge.
Învierea public ă va oferi dovad ă înaintea ochilor și conștiinței oamenilor dec ăzuți, că ea este
lucrată de Dumnezeu. Urmarea va fi frica și groaza: »O mare fric ă a apucat pe cei ce i-au v ăzut.«
Cele trei zile și jumătate, care sunt amintite de dou ă ori (versetele 9 și 11), sunt zile efective. Nu
este posibil să fie interpretate altfel. Vedem aici evenimente, ca re vor avea loc în ultimele zile ale
ultimei săptămână-an profetică. Probabil că sunt numai câteva zile (în niciun caz ani), pân ă va
veni Domnul în putere, ca s ă întemeieze Împ ărăția Sa. El va veni la sfâr șitul acestei săptămână-
an, și acest sfârșit este aici foarte aproape. Cele patru perioade de timp de aici trebuie în țelese
literalmente; sunt perioade de timp stabilite exact , care nu sunt în trecut, ci în timpul de necaz
care va veni.
Vizionarul a auzit apoi »un glas tare din cer« . Este glasul lui Dumnezeu sau al unui
împuternicit de El. Glasul se adreseaz ă martorilor învia ți în viața lor nemuritoare și care nu
putrezește (1 Corinteni 15,54). Ei vor sta în prezen ța dușmanilor lor, și aceștia vor fi atunci
cuprinși de o frică mare. »Suiți-vă aici!«, li se va spune. Locul lor și partea lor va fi în cer. Ce
76 Această împărțire în patru a omenirii exprim ă simbolic caracterul complet ; acești oameni mul ți vin din toată
omenirea (vezi Apocalipsa 7,9; 10,11). Pe ultimul l oc sunt numiți împărați în loc de semin ții, deoarece este vorba și
de cei mai mari de ținători ai puterii, deci st ăpânitori și stăpâniți.
77 Vezi și explicația de la locul acesta.
Apocalipsa – Walter Scott
158 răspuns la dispre țul, rușinea și crima de pe p ământ! Și ce imagine pentru du șmanii lor! Noi »vom
fi răpiți în nori« (1 Tesaloniceni 4,17); ei se suie în nor (nu într-un nor). De ce se spune »în nor«?
Evident este vorba de un nor deosebit și cunoscut, probabil norul în care va coborî Hristo s din
cer (capitolul 10,1). Norul este semnul prezen ței lui Dumnezeu (Exod 40,34-38). Numai aici
(Apocalipsa 11,12) și în Luca 9,34 citim despre persoane care au intrat și intră în norul slavei, în
norul prezenței lui Dumnezeu.
12. »Iar vrăjmașii lor i-au văzut.« Atât învierea martorilor cât și răpirea lor triumf ătoare din
domeniul mărturiei și suferințelor lor vor avea loc public și vor fi văzute de mulți (versetele 11 și
12). În privința aceasta este o diferen ță față de învierea și înălțarea Domnului și față de învierea
și înălțarea la cer a sfin ților Săi cerești. Niciun ochi omenesc nu a v ăzut cum a înviat Domnul și
cum a părăsit mormântul, și numai ucenicii S ăi au fost martori ai în ălțării Sale. Nu exist ă nici un
indiciu, că învierea și răpirea noastră va fi observat ă de vreun om de pe p ământ. Cu toate c ă
succesiunea, în care va avea loc învierea celor nep rihăniți, transformarea celor vii și răpirea
directă a celor două grupe de sfin ți este prezentat ă exact în Cuvântul lui Dumnezeu (1
Tesaloniceni 4; 1 Corinteni 15), toate acestea îns ă vor avea loc a șa de repede, că pentru lume va
fi imposibil să vadă aceste evenimente. Toate vor avea loc »într-o clip ă, într-o clipeală din ochi«
(1 Corinteni 15,52).
Judecata lui Dumnezeu
13. »În clipa aceea s-a f ăcut un mare cutremur de p ământ, și s-a prăbușit a zecea parte din
cetate. Șapte mii de oameni (literar: șapte mii de nume de oameni) au fost uciși la cutremurul
acesta de pământ. Și cei rămași s-au umplut de fric ă și au dat slavă Dumnezeului cerului.«
După deschiderea pecetei a șasea (capitolul 6,12) și aici în legătură cu trâmbița a șasea »s-a făcut
un mare cutremur de p ământ« – mare, din cauza efectelor îngrozitoare ale cutremurului de
pământ. După vărsarea potirului al șaptelea va avea loc un cutremur de p ământ și mai mare, care
va fi așa de pustiitor, c ă va întrece toate judec ățile de mai înainte de felul acesta (capitolul
16,18). Fără îndoială »cutremurul de p ământ« de la judecata anun țată de pecetea a șasea va
produce prăbușirea violentă a tuturor drepturilor de guvernare și a oricărei ordini sociale. Dar
aici, în teritoriul limitat al ora șului Ierusalim, este vorba, dup ă părerea noastră, de un cutremur de
pământ în sensul strict al cuvântului, care va distru ge o parte din ora ș și va omorî șapte mii de
oameni – un num ăr care arată plinătatea. Ierusalimul a fost deja în trecut scena unor nenorociri
asemănătoare (Zaharia 14,5; Matei 28,2), și tot așa va fi în viitor. O declan șare de catastrofe
naturale, care aduc cu sine distrugerea vie ții și a bunurilor materiale, este în mod deosebit
potrivită ca să convingă permanent pe restul locuitorilor vinova ți despre realitatea grav ă, că
intervenția lui Dumnezeu prin judecat ă este o realitate inevitabil ă.
13. »Și s-a prăbușit a zecea parte din cetate.« Ceasul triumfului martorilor va fi și ceasul
dreptății răzbunătoare asupra ora șului, în care ei vor depune m ărturia lor și în care sângele lor va
fi vărsat cu răutate. Consider ăm că »a zecea parte« înseamn ă aici o judecat ă78 deplină. Așa au
fost și cele zece urgii asupra Egiptului, num ărul total al judec ăților depline ale lui Dumnezeu
asupra acestei țării. Cele zece porunci exprim ă conținutul complet al cerin țelor Domnului
adresate poporului S ău; ele erau etalonul pentru ascultarea lor (Exod 20 ).
13. »Șapte mii de oameni (literar: șapte mii de nume de oameni) au fost uciși la cutremurul
acesta de pământ.« Folosirea expresiei ciudate »nume de oameni« pare intenționat să arate, că
judecata va lovi cu precizie pe anumi ți oameni, probabil aceia pe care Dumnezeu îi consid eră în
mod deosebit vinova ți – cu nume . Am arătat deja, că starea iudeilor din Ierusalim, a șa cum este
78 Numărul 10 arată responsabilitatea omului fa ță de Dumnezeu. De aceea unii v ăd în a zecea parte, partea din ora ș
cu cea mai mare responsabilitate.
O explicație a acestui num ăr și a altora conține cartea „Number in Scripture: Its Supernatural D esign and Spiritual
Significance” de E. W. Bullinger.
Apocalipsa – Walter Scott
159 ea prezentată în acest capitol, se compar ă cu starea din Israel în timpul dec ăderii, în care Ilie sta
înaintea lui Dumnezeu. Semne supranaturale de aceea și natură, așa cum au avut loc în timpul lui
Ilie, sunt amintite și aici (versetul 6). Num ărul celor șapte mii de oameni mor ți în judecata lui
Dumnezeu ne aminte ște de cei »șapte mii din Israel«, pe care Dumnezeu i-a p ăstrat pentru Sine
(1 Împărați 19,18), o altă referire (însă în contrast) la timpul lui Ilie. Num ărul șapte mii este aici
simbolic și nu trebuie înțeles în sensul strict al cuvântului, tot a șa și numerele din capitolul 7,4-8
și din capitolul 14,3. Ca și numărul 7 și numărul 7000 este un num ăr deplin, care arat ă caracterul
complet. În aceast ă judecată vor fi uciși un număr bine determinat, stabilit exact și deplin de
oameni vinova ți.
13. »Și cei rămași s-au umplut de fric ă și au dat slavă Dumnezeului cerului.« Acești cei
rămași stau în opozi ție cu cei șapte mii, care au fost omorâ ți. Mulțimea oamenilor vinova ți din
Ierusalim se împarte deci în dou ă grupe, cei omorâ ți și cei cruțați. Această a doua grupă va
tremura. Când bra țul lui Dumnezeu se arat ă în judecată, cei rămași vor fi »umplu ți de frică«.
Judecata îngrozitoare asupra ora șului și asupra oamenilor nu va conduce la poc ăință și credință
pe cei care rămân, dar în frica lor vor da »slav ă Dumnezeului cerului«. Înainte ca con știința să fie
cercetată amănunțit și înainte ca sufletul s ă fie adus la lumin ă nu poate exista nicio leg ătură
intimă cu Dumnezeu. Ace ști oameni doresc numai ca Dumnezeu s ă plece din domeniul
intereselor lor. Când sufletul lor va fi biruit de groază, atunci vor fi gata s ă dea glorie
Dumnezeului cerului , căci ei gândesc, c ă prin aceasta vor putea s ă-L țină la o oarecare distan ță.
Dar tema principal ă din cartea Apocalipsa sunt drepturile și pretențiile lui Dumnezeu asupra
pământului , și tocmai aceasta este problema litigioas ă dintre Dumnezeu și acești răzvrătiți, fie ei
iudei, sau creștini. De aceea vor fi necesare și alte judecăți mai grele, pân ă când dreptul lui
Dumnezeu va fi recunoscut pe p ământ. Acest drept al lui Dumnezeu este absolut și fără nicio
condiție, și El nu poate s ă renunțe la nicio liniu ță din cerințele Lui legitime. A da slav ă
Dumnezeului cerului în felul cum o fac aici ace ști rebeli cuprin și de frică – aceasta nu poate opri
derularea intransigent ă a judecăților.
În capitolul 9,12 se face cunoscut, c ă primul vai (sau a cincia judecat ă anunțată prin trâmbițe) a
trecut. Aici avem în versetul 14 constatarea, c ă cel de-al doilea vai a trecut, dar se adaug ă: »Iată,
al treilea vai vine curând.« Ultima împlinire este gata să aibă loc.
Trâmbița a șaptea
Imperiul Domnului nostru
15.-18. »Și al șaptelea înger a sunat din trâmbi ță; și au fost glasuri puternice în cer, care
spuneau: „Împ ărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului S ău și El va
împărăți în vecii vecilor”. Și cei douăzeci și patru de b ătrâni, care stau înaintea lui
Dumnezeu pe tronurile lor, s-au prosternat și s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: „Î ți
mulțumim, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, care e ști și care erai, că ai luat puterea Ta
cea mare și ai început să împărățești. Și națiunile s-au mâniat; și a venit mânia Ta și timpul
să fie judecați cei morți și să dai răsplata robilor T ăi, profeții, și sfinților și celor care se
tem de Numele T ău, celor mici și celor mari, și să-i distrugi pe cei care distrug p ământul!”«
Așa cum a fost cu deschiderea pecetei a șaptea, tot așa de sunetul din trâmbi ță al îngerului al
șaptelea nu sunt legate nemijlocit alte judecăți. Împlinirea planurilor și căilor lui Dumnezeu sunt
făcute cunoscut impresionant și solemn în aceste versete, dar nu g ăsim nicio informare despre
evenimentele care se declan șează la sunetul din trâmbi ță al îngerului al șaptelea. Chiar și numai
o cercetare superficial ă a acestei secțiuni face aceasta clar. Evenimentele despre care se vorbește
aici – domnia Domnului asupra p ământului întreg, preluarea puterii prin El, închina rea adusă de
bătrâni, mânia na țiunilor, mânia lui Dumnezeu, judecarea mor ților, răsplătirea robilor lui
Apocalipsa – Walter Scott
160 Dumnezeu și a sfinților – toate acestea stau în leg ătură cu Împărăția de o mie de ani, par țial cu
întemeierea ei, par țial cu sfârșitul ei, parțial cu persisten ța în starea veșnică. Aceasta se vede,
dacă de exemplu compar ăm cuvintele »timpul s ă fie judecați cei morți« cu capitolul 20,11-12.
Când va suna ultima trâmbi ță, căile lui Dumnezeu cu oamenii, ast ăzi deseori ascunse, se vor
apropia de sfâr șit. El va mai aduce o serie de judec ăți scurte, grele și definitive asupra puterii
vaste, puternice și dușmane, care va st ăpâni atunci pământul, și anume fiara (capitolul 16).
Această serie de încheiere a judec ăților lui Dumnezeu va face s ă se recunoască, că ele vin de la
Dumnezeu Însu și. În ele nu va mai fi nimic ascuns. Dar înainte ca aceste judecăți să vină asupra
pământului, glasuri puternice din cer vor vesti deja că »împărăția lumii a ajuns a Domnului
nostru și a Hristosului S ău«. Aceasta nu înseamn ă, că împărăția a venit realmente, dar ea este
așteptată și este văzută mai dinainte. Nimicirea oric ărei puteri și autorități adverse trebuie în mod
necesar să aibă loc înainte de instaurarea Împ ărăției, și despre aceasta relateaz ă convingător
capitolul 16 și capitolele 19,17 pân ă la capitolul 20,3.
Deci cauza bucuriei din cer este aici vederea ant icipată a Împărăției și nu instaurarea ei efectiv ă.
Când Împărăția va fi instaurat ă în putere, pământul și cerul se vor uni în a aduce mul țumire și
cântări de laudă. Repetăm, că aici numai în cer se spune că a venit Împărăția. În timp ce
locuitorii cerului, îngerii și cei mântuiți se bucură, pe pământ începe ultimul timp de suferin ță,
înainte ca zorii dimine ții slavei milenare s ă se ivească și să alunge întunericul. Cea de-a șaptea
trâmbiță nu introduce înc ă Împărăția, ci vestește apropierea ei. Îngerul puternic (capitolul 10,5- 7)
a jurat solemn, c ă în ziua când va suna trâmbi ța a șaptea se va sfâr și taina lui Dumnezeu și nu va
mai fi nicio amânare. El începe aici s ă împlinească jurământul său. Trâmbița răsună, și după
aceea urmează judecăți, la care toți vor putea să recunoască, că ele pornesc din cer. Dumnezeu se
va scula să intervină public în treburile oamenilor. Dar înainte ca aces te ultime judec ăți să fie
făcute asupra oamenilor dec ăzuți, vedem în cer lini ștea și așteptarea cu bucurie a apropiatei
instaurări a Împărăției Domnului.
Denumirea »împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului S ău« mijlocește
gândul cu privire la o împ ărăție generală, care cuprinde tot p ământul. Toate p ărțile pământului
vor fi supuse unui Domnitor. Guvernarea asupra p ământului se va face de Unul, care va opri tot
răul și va impune dreptatea. Domnia Lui binef ăcătoare va sta în opozi ție clară cu orice domnie și
conducere regal ă sau de orice alt ă natură din trecut și din prezent. O Împ ărăție neîmpărțită și care
cuprinde tot pământul va guverna în har și dreptate – acesta este gândul de aici.
Durata acestei guvern ări este descrisă cu cuvintele: „El va împărăți în vecii vecilor”. Aceasta
înseamnă, că El va împărății tot timpul viitor, atât timp cât va exista soare le, luna și pământul
(Psalmul 72,5,7,17). Aceast ă domnie se va continua în starea ve șnică, ea nu va înceta niciodat ă.
La glasurile puternice al o știrilor cerești răspund bătrânii, reprezentan ții simbolici ai celor
mântuiți, cu închinare solemn ă. Locul lor obi șnuit, pe care li l-a oferit harul , este înaintea lui
Dumnezeu, încununa ți și șezând pe tron. Îns ă citim de mai multe ori, c ă ei se prosternă și adoră
(capitolul 4,10; 5,8,14). Dar numai aici se spune: »și cei douăzeci și patru de bătrâni … s-au
prosternat și s-au închinat lui Dumnezeu.« La nicio alt ă ocazie bătrânii nu se prostern ă în felul
acesta. Aici prosternarea și închinarea sunt potrivite cu situa ția deosebită. După aceea bătrânii
aduc o cântare de laud ă, nu numai mul țumind cu bucurie, ci ei numesc79 plini de înțelegere și
motivele pentru care fac aceasta (vezi și capitolul 4,10-11; 5,8-10). În cartea Apocalipsa sunt
numite mai multe cânt ări de laudă, care sunt aduse de grupe diferite de creaturi ale lui
79 „Glasuri din cer vestesc realitatea domniei Domnul ui și a Hristosului S ău potrivit cu Psalmul 2, și că El (căci Ioan
Îi privește pe cei doi ca Unul, a șa cum o face întotdeauna) va împ ărăți din veșnicie în veșnicie; și așa va fi. Dar aici,
pe lângă împărăția pământească este preamărită și împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Dar când este vorba de
împărăția veșnică, împărăția lumii nu se diferen țiază de timpul în care Hristos Însu și se va supune lui Dumnezeu și
Tatăl Său (1 Corinteni 15,28). În mul țumirea bătrânilor este glorificat și Iehova Elohim Șadai (Domnul, Dumnezeu,
Atotputernicul) ca Marele Împ ărat, care preia puterea Sa și Își începe domnia; c ăci aici este vorba de Împ ărăția lui
Dumnezeu.” (J. N. D.)
Apocalipsa – Walter Scott
161 Dumnezeu, de îngeri, de oameni și alte creaturi, și anume numai la ocazii deosebite (capitolul
4,11; 5,9,12,13; 7,10,12; 11,17; 15,3-4; 19,1,3,4,6 ).
Mulțumirea este adus ă Domnului, Dumnezeu, Atotputernicului. Aceast ă asociere a titlurilor
divine este deosebit de important ă: Domnul80, Cel ce exist ă veșnic neschimbător în Sine,
veșnicul „Eu sunt”; Dumnezeu (Elohim), Creatorul tutur or lucrurilor; Atotputernicul ( Șadai), a
cărui putere și mijloace sunt nelimitate. Dup ă numirea acestor nume și titluri divine, înc ă o dată
se mai scoate categoric în eviden ță existența Sa veșnică: »care ești și care erai«, care din ve șnicie
este Același. Cuvintele »care vii« (capitolul 1,4,8; 4,8) sunt lăsate aici la o parte, deoarece sfin ții
cerești privesc Împărăția ca și cum ar fi venit.
17. »… că ai luat puterea Ta cea mare și ai început să împărățești.« Cu toate că în versetul 15
se spune, că »împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului S ău (sau a Unsului,
Psalmul 2)«, b ătrânii vorbesc la singular: »… c ă Tu ai luat«. În timp ce mai întâi este numit
Domnul și Hristosul Său, și prin aceasta sunt diferen țiați, ei sunt totu și una în preluarea
Împărăției și a domniei. De aceea se folose ște singularul în loc de plural.
Pe drept puterea lui Dumnezeu este numit ă »puterea cea mare«. Prin aceasta se face referire la
plinătatea puterii divine, la puterea Celui ve șnic. Împărăția în extinderea ei cea mai mare,
cuprinzând cerul și pământul și întinzându-se din timp și până în veșnicie, El a luat-o de sub
puterea întunericului. Acest rezultat este a șa de sigur, că prin felul de exprimare al b ătrânilor este
prezentat ca un fapt împlinit.
18. »Și națiunile s-au mâniat; și a venit mânia Ta și timpul să fie judecați cei morți.« Într-o
retrospectivă scurtă bătrânii sintetizeaz ă simțămintele națiunilor față de Dumnezeu și față de
poporul Său ceresc și pământesc: »Și națiunile s-au mâniat.« Ei folosesc aici forma trecut. În
opoziție cu aceasta ei spun: » și a venit mânia Ta«. Diferen ța formelor de timp ale verbelor este
remarcabilă. Mânia națiunilor va aparține atunci trecutului, mânia lui Dumnezeu va fi ven ită.
Cealaltă afirmație, »și timpul să fie judecați morții«, ne conduce gândurile la timpul sfâr șitului
împărăției (capitolul 20,12). Judecata celor vii, a na țiunilor (Matei 25,32), va avea loc la
începutul domniei Sale, a p ământului sau a p ărții locuite a pământului (Faptele Apostolilor
17,31) va avea loc pe tot parcursul domniei Lui. Mo rții însă vor fi judecați după ce a trecut
timpul împărăției de pe pământ (Apocalipsa 20,11-15).
18. »Și să dai răsplata robilor T ăi, profeții, și sfinților și celor care se tem de Numele T ău,
celor mici și celor mari.« Atât judecata cât și răsplătirea sunt acțiuni care stau în leg ătură cu
Împărăția și sunt caracteristice Împ ărăției. Vor fi răsplătiri comune și vor fi răsplătiri numai
pentru anumite persoane. To ți sfinții lui Dumnezeu vor fi r ăsplătiți în aceeași măsură cu odihnă
și glorie. Dar sunt și cununi și răsplătiri deosebite. Cu simpla imaginare a unei împ ărății se leagă
foarte natural gândul la diferite ranguri și poziții de cinste în împ ărăție. De aceea răsplătirea va fi
nu numai ca răspuns al lui Dumnezeu la nevoile poporului S ău asuprit aici, ci ea va cuprinde și
pozițiile diferite și deosebite, pe care le va ocupa fiecare în parte î n Împărăție. Răsplătirea în
sensul ultim va fi corespunz ătoare credincio șiei, suferințelor și lucrării fiecărui sfânt în parte.
Următoarele trei grupe vor primi fiecare plata corespun zătoare:
1. Robii Tăi, profeții, prin care evident se în țelege aceia, care în toate timpurile au depus o
mărturie clară despre Dumnezeu. Martorii sunt numi ți profeți în acest capitol 11
(versetele 3 și 10), de aceea denumirea »robi« trebuie în țeleasă în sensul strict al
cuvântului, altfel decât în capitolele 1,1; 2,20; 2 2,3. În capitolul 7,3 cei pecetlui ți din
Israel sunt numi ți robi. Dar aici no țiunea »robi« este precis definit ă prin denumirea
suplimentară »profeții«. Să mărturisești despre Dumnezeu într-un timp întunecat și rău
este o lucrare, pe care Dumnezeu nu o va uita nicio dată. Toți aceștia sunt în mod deosebit
robii Săi.
80 Numele Iehova din Vechiul Testament.
Apocalipsa – Walter Scott
162 2. Sfinții. Această expresie este în Noul Testament denumirea obi șnuită pentru totalitatea
credincioșilor. Ea nu este folosit ă niciodată în Noul Testament ca s ă scoată în evidență o
anumită clasă. În ambele Testamente ea este denumirea comun ă a celor mântui ți.
3. »Cei care se tem de Numele T ău«, cei mici și cei mari. Ultima grup ă cuprinde pe to ți care
recunosc Numele Domnului. În toate timpurile au fos t și sunt fără îndoială mulți din aceia
care sunt ascun și, a căror despărțire morală de lume este a șa de slabă, că este greu să-i
numești sfinți81. Dar există în toate păturile și clasele sociale oameni, care se tem de
Numele Domnului. Expresia folosit ă mereu »mici și mari« descrie pozi ția înaintea lui
Dumnezeu corespunz ătoare fiecăruia din lume (capitolul 13,16; 19,5,18; 20,12). To ți,
care se tem de Numele Lui, oriunde s-ar g ăsi ei, vor primi deci r ăsplata lor deosebit ă.
18. »Și să-i distrugi pe cei care distrug p ământul!« Aceste cuvinte înseamn ă, că atunci va fi
venit și timpul, ca cei care distrug p ământul, și anume fiara, antihristul și aceia care îi urmeaz ă,
să fie distruși. Cei numiți aici sunt clar diferen țiați de morții care vor fi judeca ți. Făptuitorii activi
ai răului, care distrug p ământul, vor fi prin și în mijlocul faptelor lor îngrozitoare și vor fi dați
imediat judecății divine. Pământul aparține Domnului, el este o parte a mo ștenirii, pe care
Hristos Și-a câștigat-o, și El o va lua în posesiune prin puterea Sa. De acee a pământul trebuie
eliberat de tot ce îl distruge, fie din exterior pr in fiară, sau moral prin antihrist.
Rezumat
În primul și în ultimul verset al acestui capitol se aminte ște un Templu, dar cu ultimul verset
începe o serie nou ă de evenimente; versetul 19 nu mai apar ține viziunii mai dinainte. P ărțile
principale ale capitolului se termin ă cu versetul 18.
De la intercalarea remarcabil ă, a viziunii despre îngerul puternic și a evenimentelor ar ătate în
această viziune (capitolul 10), suntem condu și acum (capitolul 11) pe terenul iudaic, în ora șul
Ierusalim, care este numit aici »cetatea mare«82. Primirea adev ăraților închinători înaintea lui
Dumnezeu este prezentat ă prin măsurarea Templului și altarului, în timp ce curtea, care va fi
lăsată deoparte, arat ă clar lepădarea iudaismului dec ăzut (versetele 1-2). Mul țimea poporului se
unește cu națiunile, care vor sta atunci în împotrivire public ă față de Dumnezeu și față de adevăr.
În privința aceasta trebuie s ă ne gândim că nu este vorba de p ăgâni de departe, ci de cre știnătate,
ceea ce este cu mult mai r ău. Dar Dumnezeu nu se las ă necunoscut în mijlocul stric ăciunii
învolburate din Ierusalim, în ora șul care va fi atunci mingea de joc a satanei. În ac est oraș va fi o
mărturie deosebită, care se deosebe ște de toate celelalte. Martorii sau profe ții (ambele denumiri
sunt folosite) vor fi înzestra ți de Dumnezeu cu putere supranatural ă. Ei vor face minuni și semne,
prin care ei înșiși se vor putea ap ăra timp de 1260 de zile. Robia sub na țiuni și decăderea de la
Dumnezeu – aceste semne caracteristice vor caracter iza starea general ă a iudeilor din timpul
acela, în mod deosebit alo celor din Ierusalim. De aceea minunile f ăcute se vor asem ăna cu
minunile care au avut loc în zilele lui Moise și Ilie. Atât minunile cât și caracteristicile esen țiale
ale acelor timpuri se vor asem ăna (versetele 3-6).
Fiara, care va veni din Roma, capitala puterii s tatale și bisericești a națiunilor, la Ierusalim, î și
va manifesta furia și va omorî dup ă plac, dar puterea ei și timpul, care i s-a dat ca s ă se
manifeste, sunt sub controlul divin. Aici nu se ved e ridicarea ei efectiv ă »din mare« (capitolul
13,1), ci mai mult originea ei satanic ă, ridicarea ei »din adânc« (capitolul 11,7). Starea morală a
81 Noțiunea „sfânt”, a șa cum se folose ște ea în Noul Testament, nu arat ă nicidecum o stare de sfin țenie practică și
avansată, așa cum deseori se presupune în mod gre șit. Un sfânt este un pus deoparte (acesta este în țelesul
cuvântului), dar aceast ă punere deoparte fa ță de lume are loc prin chemarea lui Dumnezeu. Sfin ți chemați și sfinți
prin chemare (Romani 1,7; 1 Corinteni 1,2). De înda tă ce chemarea lui Dumnezeu a ajuns la sufletul și conștiința lor
ei au devenit sfin ți prin aceasta.
82 Expresia »cetatea mare« apare de opt ori în cartea Apocalipsa, dar nici m ăcar o singură dată cu înțeles bun sau
sfânt.
Apocalipsa – Walter Scott
163 Ierusalimului este descris ă ca fiind stricat ă ca Sodoma și idolatră, ca Egiptul, și ca o
caracteristică deosebit de ru șinoasă se adaugă, »unde a fost r ăstignit și Domnul lor (nu al
nostru)«. În ora șul descris cu aceste caracteristici vor fi aruncate pe stradă trupurile moarte ale
martorilor uciși și ele vor fi expuse publicului; se va interzice înm ormântarea lor. Toate clasele și
toți reprezentanții lumii răzvrătite se adună în oraș și privesc cu bucurie și satisfacție pe cei uciși.
În mod deosebit se bucur ă aceia, a căror atitudine lăuntrică este caracterizat ă prin cuvintele »cei
care locuiesc pe p ământ« (versetele 8-10). Dar în aceast ă scenă de bucurie general ă intervine
Dumnezeu și îndreptățește pe martorii S ăi, prin aceea că îi înviază public și îi ia la cer înaintea
privirilor dușmanilor lor (versetele 11-12). Dup ă aceea vine o judecat ă grea peste ora ș și peste
locuitorii lui vinova ți. Cu toate acestea r ămășița cruțată nu se va căi însă și nu va primi
mântuirea. Ace ști oameni vor fi plini de fric ă și de aceea dau cinste Dumnezeului cerului
(versetul 13).
Prin aceasta a trecut al doilea vai sau judecata anunțată prin trâmbița a șasea, dar »iată, al
treilea vai vine curând« (versetul 14). Îngerul al șaptelea sună din trâmbiță, și deodată »au fost
glasuri puternice în cer, care spuneau: „Împ ărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a
Hristosului Său«. S-ar putea ca în timpul domniei lui Hristos s ă fie naționalități diferite și diverse
structuri politice, dar toate vor recunoa ște domnia Lui. Toate vor sta atunci sub suveranitat ea Lui
și își vor exercita domnia proprie în supunere fa ță de El, Cel care este »Împ ăratul împăraților și
Domnul domnilor«. Conflictul dintre Dumnezeu și satana, care este descris în cartea Apocalipsa,
nu are loc pentru o anumit ă împărăție din lume sau despre toate la un loc, ci pentru l ume ca
întreg; ea va fi împărăția Domnului nostru și a Unsului Său. El va avea suveranitatea absolut ă
asupra lumii întregi. Se veste ște domnia Lui, care va avea loc din ve șnicie în veșnicie, dar nu
încă pe pământ, ci în cer. Instaurarea »împ ărăției lumii« este v ăzută mai dinainte și este
așteptată, dar nu a devenit înc ă realitate; când va deveni realitate, cerul și pământul vor glorifica
împreună slava și frumusețea Sa. »Bateți din palme toate popoarele!« (Psalmul 47,1-2). În timp
ce așteptarea Împărăției (versetul 15) provoac ă bucurie în cer, pe p ământ domnește necazul.
Bătrânii cântă și adoră cu reverență pe Dumnezeu în m ăreția și eternitatea Fiin ței Sale; ei Îi
mulțumesc, că El a luat puterea Lui mare și stăpânirea Sa. Ei privesc aceasta ca o realitate
împlinită deja, cu toate c ă încă nu a devenit realitate. Dup ă aceea bătrânii continuă să facă o serie
de afirmații detaliate. Ei vorbesc despre adev ărurile mari și importante, care sunt în leg ătură cu
împărăția. Ei amintesc c ă națiunile s-au mâniat și că mânia lui Dumnezeu83 a venit, apoi vorbesc
despre judecata mor ților, despre răsplătirea poporului S ău și în cele din urm ă despre distrugerea
celor care distrug p ământul (versetele 16-18). Aceste 18 versete con țin lucruri interesante. Cine
le studiază atent, va fi răsplătit din belșug. Multă înțelegere spiritual ă despre starea Ierusalimului
și despre sentimentele și încercările iudeilor tem ători de Dumnezeu din ora ș și din afara orașului
în timpul despre care vorbe ște acest capitol se poate ob ține prin studiul detaliat al în țelesului
profetic al Psalmilor, studiu, care probabil a fost foarte neglijat.
Dumnezeu Își aduce aminte de Israel
19. »Și s-a deschis Templul lui Dumnezeu în cer și s-a văzut chivotul leg ământului Său, și
au fost fulgere și glasuri și tunete și un cutremur de p ământ și grindină mare.« Așa cum am
remarcat deja, cartea Apocalipsa este împ ărțită în trei părți, care se refer ă la trecut, la prezent și
la viitor (capitolul 1,19). Dar pe lâng ă această împărțire în trei părți, conținutul cărții este
împărțit în două părți mari. În versetul 18 al capitolului nostru este a mintit ultimul eveniment
istoric, judecata mor ților (capitolul 20,12). Dup ă aceea nu mai exist ă istorie. Aceast ă ultimă și
deosebit de grea ședință de judecată are loc la sfâr șitul Împărăției de o mie de ani, dup ă ce cerul
83 Cu privire la cele trei vai-uri (sau urgii), J.N.D . a scris: „Vai-ul lui satana a lovit în mod deoseb it pe iudei, vai-ul
oamenilor a lovit în principal pe locuitorii împ ărăției romane; acesta este vai-ul lui Dumnezeu, timpul în care
națiunile s-au mâniat și mânia lui Dumnezeu a venit, și urmează o răzbunare și o eliberare deplin ă.”
Apocalipsa – Walter Scott
164 a pierit și pământul a ars și înainte să se vadă cerul nou și veșnic, și pământul cel nou – la
trecerea din timp la ve șnicie. În prima parte a c ărții Apocalipsa (capitolul 1,1 pân ă la capitolul
11,18) se prezint ă istoria general ă a Bisericii, a lui Israel și a lumii începând de la aproximativ
sfârșitul secolului întâi și până la sfârșitul Împărăției de o mie de ani. Cea de-a doua parte începe
cu capitolul 11,19 și până la sfârșitul cărții. În această parte se găsesc multe detalii interesante.
Satana pășește mai mult pe prim plan. Rezultatele finale ale c ăilor lui Dumnezeu cu Biserica și
cu lumea sunt prezentate mai complet decât în prima parte a cărții. Versetul 19 st ă în legătură cu
evenimentele descoperite mai departe și nu cu cele anterioare. În ceea ce prive ște conținutul el
aparține deci capitolului 12. De la capitolul 11,19 și până la sfârșitul capitolului 14 avem o
profeție cu totul nou ă. Așa cum arată începutul, ea se refer ă în principal la Israel. În capitolul 12
se văd în cer originile binelui și răului. Capitolul 13 arat ă pe cei doi slujitori cei mai importan ți ai
lui satana pe pământ în dușmănia lor activă împotriva lui Dumnezeu și împotriva sfin ților Săi. În
capitolul 14 se descoper ă o serie de șapte evenimente, în care se recunoa ște acțiunea lui
Dumnezeu în har și judecată.
19. »Și s-a deschis Templul lui Dumnezeu în cer și s-a văzut chivotul leg ământului Său.«
Nici Templul și nici chivotul nu stau efectiv în cer, oricât de s finte și de prețioase ar fi acestea în
istoria lui Israel. »În cetate n-am v ăzut niciun Templu«, spune vizionarul mai târziu des pre
cetatea sfântă (capitolul 21,22). Despre ce vorbesc ele atunci, și care este însemn ătatea lor
spirituală și ce învățătură au ele pentru noi, »peste care a venit sfâr șitul veacurilor«? Templul
vorbește despre faptul, c ă Dumnezeu ia în mâna Sa problemele și interesele lui Israel, și când el
este văzut în cer, atunci aceasta arat ă că Dumnezeu se preocup ă acolo cu poporul Său de pe
pământ. Chivotul leg ământului Său este semnul prezen ței Domnului la poporul S ău pământesc și
credincioșia Sa neschimb ătoare față de acest popor. Curcubeul din jurul tronului (capi tolul 4,3) și
de pe capul îngerului puternic (capitolul 10,1) est e pentru toți, care îl văd, semnul legământului
lui Dumnezeu cu creaturile Sale, semnul unui leg ământ de bunătate și de har. Chivotul, în care se
aflau tablele Legii, și capacul ispășirii sau scaunul de har acoperit de aur curat, vorb ește aici
despre harul bogat fa ță de Israel. Ce este curcubeul pentru crea ție, era – și mai mult chiar – și este
chivotul84 pentru Israel.
19. »Și au fost fulgere și glasuri și tunete și un cutremur de p ământ și grindină mare.«
Aceste cuvinte arat ă fiecare în parte și împreună o „furtună” a mâniei lui Dumnezeu, care î și are
originea în cer. Am ar ătat deja înțelesul acestor expresii în sec țiunile anterioare ale studiului
nostru. Grindin ă din cer, în mod deosebit grindina mare amintit ă aici, vorbește despre o judecat ă
mare venită deodată pe pământ, care în mod evident pleac ă de la Dumnezeu (Exod 9,18-25;
Apocalipsa 8,7; 16,21). O astfel de asociere de put eri nimicitoare nu se vede când tronul este
ridicat. Ea nu este necesar ă, deoarece judecata va pleca de la tron spre p ământ și nu ca aici, din
cer.
84 Nu știm dacă chivotul a avut aceea și soartă cu Templul, care la o lun ă după cucerirea Ierusalimului de c ătre
caldeeni a fost ars (Ieremia 52,12-13), sau dac ă a fost ascuns de Ieremia, a șa cum spune tradi ția iudaică (profetul a
fost în oraș pe toată perioada asediului), sau dac ă a fost dus de cotropitori la Babilon împreun ă cu toate vasele
Templului. Sigur este c ă, cu toate specula țiile și presupunerile, chivotul nu va mai fi v ăzut în viitor. Ieremia vorbe ște
cu certitudine despre aceasta (Ieremia 3,16). În zi lele fericite ale Împ ărăției nu va mai fi nevoie de chivot, semnul
prezenței și credincioșiei lui Dumnezeu, c ăci ceea ce el m ărturisea, va fi atunci un fapt împlinit. Domnul î și va fi
dovedit harul S ău neschimbător față de poporul Său, și tronul Său și prezența Sa în mijlocul lor vor înlocui în chip
minunat chivotul din Cortul din pustie. Chivotul er a pentru Israel semnul și dovada harului S ău (Iosua 3,14-17),
pentru păgânii netăiați împrejur el a adus numai judecat ă (1 Samuel 5). În primul caz oamenii au fost salva ți, de
aceea prezența lui Dumnezeu la ei era binecuvântare, în ultimul caz, oamenii nu erau salva ți, și de aceea prezen ța Sa
era insuportabil ă pentru ei.
Apocalipsa – Walter Scott
165 Capitolul 12
Evenimente în perspectiva lui Dumnezeu
Femeia și Copilul de parte b ărbătească
1.-2. – »Și un semn mare s-a v ăzut în cer: o femeie îmbr ăcată în soare și având luna sub
picioarele ei și pe capul ei o coroan ă cu douăsprezece stele; și, fiind însărcinată, striga în
durere și în chin ca să nască.« – Capitolele 12, 13 și 14 conțin o profeție coerentă. Considerăm
că această secțiune este deosebit de bogat ă în învățăminte pentru cei care doresc s ă înțeleagă
profeția. O înțelegere corectă a ei legată cu atitudine moral ă temătoare de Dumnezeu îl va face
capabil pe cititor s ă înțeleagă linia principal ă a profeției. Ce domeniu larg se deschide în acest
capitol! De la na șterea lui Hristos (versetul 5) pân ă în momentul când El calc ă teascul mâniei lui
Dumnezeu (capitolul 14,20; 19,15) – o perioad ă de timp mai lung ă de două mii de ani, de la
slăbiciunea Copilului și până la descoperirea în judecat ă a puterii Sale absolute. Aceste
evenimente minunate sunt prezentate în 56 de verset e prin simboluri și cuvinte.
1. »Și un semn mare s-a v ăzut în cer.« – Un semn are însemn ătatea lui și arată un anumit lucru
sau eveniment (vezi și capitolul 15,1). În acest capitol sunt amintite d e mai multe ori lucruri
mari, cuvântul mare apare de cinci ori. Primul – în ordine cronologic ă, nu în ce prive ște
însemnătatea – semn mare este o femeie. Subiectul cu impor tanță deosebită în acest capitol este
însă Copilul de parte b ărbătească. – În realitate femeia nu este în cer, ci pe p ământ; numai
semnul a fost v ăzut acolo. De ce a ap ărut el în cer, când însemn ătatea lui deosebit ă și locul
suferinței ei este pe pământ? Prin aceasta trebuie s ă se facă cunoscut gândurile lui Dumnezeu și
intențiile Lui cu ea în re ședința Lui, în cer. Istoria ei trebuie s ă fie citită și cunoscută în cer, în
lumina prezenței lui Dumnezeu.
1. »O femeie îmbr ăcată în soare și având luna sub picioarele ei și pe capul ei o coroan ă cu
douăsprezece stele.« – În cartea Apocalipsa g ăsim patru femei, fiecare din ele reprezint ă
simbolic o organiza ție de persoane sau un sistem:
1. Iezabela sau sistemul papal (capitolul 2,20)
2. Femeia dotat ă cu plinătatea guvernării, sau Israel (capitolul 12,1)
3. Curva cea mare sau biserica cu numele în stric ăciunea și decăderea ei viitoare (capitolul 17,1)
4. Mireasa, soția Mielului, sau Biserica (sau Adunarea) glorificat ă în cer (capitolul 19,7; 21,9).
Luminătorii cerești, soarele, luna și stelele, sunt v ăzuți aici împreună în slava lor. Ei înf ățișează
simbolic un sistem de guvernare complet. Deci în ac eastă femeie este unit ă întreaga autoritate de
guvernare: autoritatea suprem ă (soarele), autorit ățile derivate și subordonate (luna) și autoritățile
publice și de conducere (stelele). A șa cum arată coroana de pe capul ei, ea are și demnitate
regală. Dar de ce se vorbe ște despre douăsprezece stele? F ără îndoială în aceasta se cuprinde un
indiciu referitor la slava viitoare a lui Israel, c ele douăsprezece85 seminții. Femeia este dotat ă cu
85 Este periculos s ă se folosească simbolica antichit ății (a înțelepților din antichitate) pentru interpretarea vorbirii
simbolice profetice din Biblie. Din cauza numeroase lor și foarte diferite sisteme religioase în care vorbir ea
simbolică și simbolica au g ăsit o mare utilizare, și aceasta deseori pentru prezentarea ideilor în sen s opus, folosirea
vorbirii lor simbolice pentru explicarea simbolurilor Bibliei nu oferă nici o siguran ță. Sfânta Scriptur ă se
interpretează prin ea însăși. Fiecare simbol din Apocalipsa se poate în țelege prin folosirea altor p ărți ale Cuvântului
lui Dumnezeu. Biblia nu are nevoie de o lumin ă împrumutată din lumea păgână. Ea dă, și niciodată nu se
împrumută. Cu privire la numerele din Scriptur ă a scris cu mult ă sârguință și iscusință fratele W. F. Grant din
America, plecat la Domnul; Dr. Bullinger, din Angli a, fratele plecat la Domnul E. C. Pressland și alții au oferit de
asemenea contribu ții valoroase la acest domeniu de cercetare a Script urii. Dar tema nu este nicidecum nou ă. În toate
timpurile cercet ători zeloși s-au preocupat cu studiul numerelor. Numerele din Apocalipsa au preocupat întotdeauna
gândurile și penița teologilor. Num ărul șapte este fără îndoială cel mai predominant în cartea Apocalipsa. El apare
de aproximativ 53 de ori și arată că ceva este complet sau des ăvârșit. Acest număr este deseori subîmp ărțit în trei și
patru, numărul trei arătând ceea ce este divin, în timp ce num ărul patru stă în legătură cu ce este omenesc sau cu
Apocalipsa – Walter Scott
166 toată splendoarea și plinătatea autorității de guvernare pe p ământ, și cu toate că acest semn apare
în cer, intențiile lui Dumnezeu revelate în aceasta vor deveni re alitate pe pământ .
2. »Și, fiind însărcinată, striga în durere și în chin ca s ă nască.« – Femeia este v ăzută în
versetul 1 ca împ ărăteasă, în acest verset ca mam ă. Ca împărăteasă o vedem în glorie și
maiestate, ca mam ă în dureri și nevoi (Ieremia 4,31). Cine este aceast ă femeie și cine este
Copilul? Femeia este Israel , Copilul este Hristos . Un număr mare de comentatori v ăd în
simbolul femeii biserica. Într-adev ăr amândoi, Israel și biserica, stau într-o leg ătură strânsă cu
Hristos – Israel ca mam ă, biserica sau Adunarea ca mireas ă a Sa și soție a Sa. Dar dac ă
recunoaștem că în versetul 5 se vorbe ște despre Hristos, și realmente acest verset se poate referi
numai la El, atunci întrebarea controversat ă este clarificată: Israel și nu Biserica a fost mama lui
Mesia (Isaia 9,6; Mica 5,2; Matei 1; Romani 9,5).
S-ar putea să fie greutăți să se aducă la unison durerile na șterii unei femei (cu referire la Israel)
cu ceea ce a avut loc la na șterea lui Hristos. Dar a șa cum și aceste lucruri – aparent contradictorii
– sunt puse aici în în țelepciunea lui Dumnezeu (când a fost țipătul, durerile na șterii și durerile,
atunci când Mesia a venit în lume?) – totu și în realitate nu este nici o greutate. R ăspunsul la
întrebare îl găsim în Isaia 66,7: »Înainte ca s ă simtă dureri, a născut, și înainte ca să-i vină
suferințele, a dat naștere unui Fiu.« Durerile și suferințele vor veni peste Israel în viitor, în ceasul
încercării. Dar Mesia, »Fiul de parte b ărbătească«, a fost născut înainte de acest timp greu.
Profetul Mica confirm ă aceasta printr-o afirma ție clară, fără echivoc. Dup ă ce a scris despre
nașterea lui Mesia (Mica 5,1), el adaug ă (Mica 5,3): »De aceea îi va l ăsa, până la vremea când va
naște cea care are s ă nască, și rămășița fraților săi se va întoarce la copiii lui Israel.« »Durerile
nașterii« vor veni peste femeie cel pu țin după două mii de ani de la na șterea lui Mesia; sunt
durerile ei în timpul de necaz care va veni. De ace ea încă o dată: »Înainte ca să simtă dureri, a
născut, și înainte ca să-i vină suferințele, a dat naștere unui Fiu.« R ămâne numai să întrebăm: de
ce atunci durerile femeii și nașterea lui Mesia sunt puse al ături una de alta în acest capitol? Mai
întâi este de remarcat, c ă timpul actual îndelungat al lep ădării lui Israel, cuprins între na șterea lui
Mesia și timpul de necaz, este ocolit în t ăcere; el este un timp intercalat, despre care nu se
vorbește în profeție, dar despre care se vorbe ște în alte părți ale Cuvântului lui Dumnezeu. În al
doilea rând în aceasta vedem simpatia adânc ă a lui Mesia la suferin țele poporului S ău. Deja cu
multe secole înainte El s-a gândit la marele necaz (Matei 24,15-28) și a îngrijit de anumite
limitări, ca să-l ușureze. În al treilea rând poporul este în timpul, d espre care relateaz ă capitolul
nostru, scurt înainte de a intra în suferin țele îngrozitoare și întoarcerea pân ă la nașterea lui
Hristos ne arat ă legătura Lui strânsă cu poporul în suferin țele sale.
Balaurul și femeia
3.-5. »Și un alt semn s-a v ăzut în cer: și iată, un balaur mare, ro șu (ca focul ), având șapte
capete și zece coarne și pe capetele lui șapte coroane; și coada lui trăgea a treia parte din
stelele cerului și le arunca pe p ământ. Și balaurul stătea înaintea femeii care urma s ă
nască, pentru ca, atunci când va na ște, să-i devoreze Copilul. Și a născut un fiu de parte
bărbătească; El va păstori toate națiunile cu un toiag de fier; și Copilul ei a fost r ăpit la
Dumnezeu și la tronul Său.« – Cel de-al doilea semn remarcabil este un balaur mare, roșu ca
focul. Este satan, v ăzut în trăsăturile lui de caracter cele mai rele, care aici se comportă cu
dușmănie față de femeie. În versetul 9 și în capitolul 20,2 se constat ă fără îndoială, că satan este
balaurul. De ce se folose ște balaurul ca simbol pentru satan? Faraon, împ ăratul Egiptului, din
creația în totalitatea ei. Num ărul doisprezece, care apare în textul nostru și deseori și în alte locuri, vorbe ște despre o
administrație pe pământ, aflată în mâna oamenilor, precum și despre o comunitate statal ă sau bisericeasc ă, sau
despre ambele împreun ă, așa cum va fi în cazul unirii legitime a statului cu biserica, prezentat ă în capitolul 21,9-27.
Și între popoarele p ăgâne acest num ăr a fost pus deseori în leg ătură cu administrația. Istoria chinezilor, egiptenilor,
perșilor, grecilor și romanilor ofer ă numeroase dovezi în privin ța aceasta.
Apocalipsa – Walter Scott
167 cauza cruzimii lui fa ță de poporul lui Dumnezeu și din cauza independen ței lui de Dumnezeu,
independență arogantă și plină de mândrie, este numit »balaurul cel mare care st ă culcat în
mijlocul râurilor« (Ezechiel 29,3). Despre Nebucadn ețar, având în vedere brutalitatea și
cruzimea lui, se vorbe ște asemănător (Ieremia 51,34). Dac ă ne gândim la afirma țiile Scripturii cu
privire la leviatan (Iov 3,8; 40,20; Psalmul 74,14; 104,26; Isaia 27,1), st ăpânitorul apelor, în care
se poate vedea și balaurul, atunci cruzimea lui nes ățioasă pare să fie trăsătura lui de caracter
deosebită. Așa cum se poate deduce din descrierea hieroglific ă a lui, vechii egipteni priveau
crocodilul, sau balaurul, ca izvorul și inițiatorul oricărui rău, căruia ei i se închinau sub numele
Typho. Culoarea ro șie ca focul a balaurului face aluzie la caracterul lui criminal, setos de sânge.
Aici se vorbește pentru prima dat ă în Scriptură direct despre satan ca fiind un balaur. St ăpânitorii
păgâni, faraon și Nebucadnețar, au înrobit și asuprit pe poporul lui Dumnezeu, și deoarece ei au
făcut aceasta în exercitarea puterii lui satan, sunt numiți pe drept balauri. Îns ă satan este domnul
lumii acesteia, adev ăratul ei stăpânitor. Puterea imperiului roman va fi în viitor u nealta prin care
el va lucra. Drept urmare denumirea »balaurul mare, roșu ca focul« poate fi întrebuin țată aici
pentru prima dat ă cu privire la el.
3. »… având șapte capete și zece coarne și pe capetele lui șapte coroane« – Ce se spune aici
despre balaur se întâlne ște și în descrierea fiarei (capitolul 13,1), îns ă aici capetele poartă o
coroană (diademă), o cunună de aur, care în orient era privit ă ca semn al puterii tiranice,
samavolnice; la fiar ă dimpotrivă, cele zece coarne poartă diademe. În cele șapte capete ale
balaurului nu trebuie să se vadă cele șapte movile ale ora șului Roma. Balaurul și fiara trebuie
diferențiate, chiar dac ă stau în strâns ă legătură între ele. Balaurul este o putere spirituală rea,
fiara este puterea politic ă pe pământ, împărăția romană (și capul personal al acestei împ ărății,
deci un om). Cele șapte capete ale balaurului cu cele șapte diademe arat ă o concentrare totală a
puterii pământești și inteligență, care este folosit ă în chip tiranic , barbar . Cele zece coarne ale
lui fără diademe arată forma de constituire din viitor a împ ărăției, care v-a fi subîmp ărțită în zece
imperii, a căror guvernare o va dirija el. Dac ă capetele lui sunt împodobite cu diademe, nu mai
este necesar ca și coarnele să aibă diademe. Mai târziu, la fiar ă, vom vedea că cele zece coarne,
sau împărați, vor purta diademe (capitolul 13,1), deoarece ele vor exercita efectiv puterea. Cele
zece coarne ale balaurului, fără diademe, arată că puterea lui nu va fi exercitat ă de el însuși, ci de
imperiul roman alc ătuit din zece imperii. Dar balaurul este puterea in vizibilă, care stă înapoia
acestui imperiu; puterea imperiului î și are originea în el. De aceea diademele sunt pe capetele
lui, și nu pe coarne. Deci capetele lui, împodobite cu di ademele de aur, caracteristica demnit ății
regale, exprimă întreaga putere și înțelepciune cu privire la p ământ. Exercitarea acestei puteri va
fi într-adevăr concentrată în fiară, în puterea care va st ăpâni atunci pe p ământ. Dar adev ăratul
stăpânitor în imperiul mondial al na țiunilor va fi satan. El va face guvernarea împ ărăției prin
capul acesteia, »cornul cel mic« (Daniel 7), dar ca re va fi numai o unealt ă în mâinile lui. Tirania
și cruzimea vor caracteriza aceast ă împărăție, deoarece satan st ă înapoia ei, guvernând cu toat ă
puterea lui și căreia îi imprim ă caracterul lui – o ur ă de nestins împotriva lui Dumnezeu și
împotriva tuturor celor care sunt ai Lui.
4. »Și coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului și le arunca pe p ământ.« – În cele
șapte capete am v ăzut puterea și inteligența balaurului. În coad ă vedem aici simbolul influen ței
lui nimicitoare asupra sufletelor, cu alte cuvinte, minciunile lui (Isaia 9,15). Satan este un uciga ș
și un mincinos (Ioan 8,44). El ucide trupurile și nimicește sufletele oamenilor. Puterea lui se
vede, spus simbolic, în capetele lui, influen ța lui vicleană, cu învățăturile ei greșite și detestabile,
se vede în coada lui. Expresia »a treia parte«, pe care o întâlnim des la judec ățile făcute cunoscut
prin trâmbițe, arată și aici partea vestic ă a împărăției romane, ținutul care prin lumina
Evangheliei a fost mult mai privilegiat decât toate celelalte. »Stelele cerului« sunt persoane
individuale de conducere, care ocup ă poziții în autoritățile oficiale și care stau într-o rela ție
exterioară cu Dumnezeu. Ace ști învățători și conducători creștini au fost prin și în cursele lui
satan și cred minciunile lui. » Și el i-a aruncat pe p ământ« – din cer pe p ământ; prin aceasta se
exprimă clar ruina lor moral ă și spirituală. Să observăm și forma verbului la timpul prezent:
Apocalipsa – Walter Scott
168 »coada lui trage« (nu „tr ăgea”!). Acțiunea lui este privit ă ca fiind actual ă, această tragere are loc
deja acum.
4. »Și balaurul stătea înaintea femeii care urma s ă nască, pentru ca, atunci când va na ște,
să-i devoreze Copilul.« – Vedem aici un tablou impresionant. Balaurul st ă înaintea femeii, ca s ă
devoreze Copilul. Ce lumin ă ciudată aruncă aceasta asupra evenimentelor și împrejurărilor de
după nașterea Domnului, a șa cum sunt ele descrise în Evanghelia dup ă Matei capitolul 2! Nu
femeia, nu Israel, a fost ținta deosebită a urii lui satan. Nu pe ea, ci s ămânța ei a căutat s-o
nimicească. Chiar din zilele primilor oameni a fost anun țată pentru prima dat ă ura permanent ă a
lui satan împotriva s ămânței femeii (Geneza 3,15). În Matei 2 aceast ă ură se vede clar. Dar acolo
se văd numai uneltele umane. Aici, în lumina din Apocali psa 12,4, recunoa ștem că adevăratul
inițiator al acestei încerc ări, de a nimici s ămânța femeii, era satan, care a fost v ăzut de Ioan ca
balaurul cu șapte capete și zece coarne. Irod, administratorul cezarului în P alestina,
reprezentantul imperiului Roman, a fost în realitat e slujitorul lui satan în încercarea lui f ără
succes de a omorî pe Domnul. Aici se trage perdeaua la o parte, și satan – nu Irod – este
descoperit pe deplin ca adev ăratul dușman de moarte al lui Hristos. Irod a fost un copil adevărat
al tatălui său, diavolul (Ioan 8,41,44). Când planurile i-au fos t zădărnicite, și-a îndreptat mânia
ucigașă asupra copiilor nevinova ți, cu speranța nebună, că și Copilul Isus va fi în mul țimea celor
uciși.
5. »Și a născut un fiu de parte b ărbătească.« – Această expresie puțin neobișnuită nu
desemnează numai genul natural, ci ea are un în țeles mult mai profund. În momentul când
Hristos a fost n ăscut, Lui I s-a dat – spre deosebire de to ți ceilalți copii de parte bărbătească –
domnia asupra tuturor; El a intrat, ca s ă spun așa, totodată în drepturile și slava care Îi apar țin ca
Fiu al lui Dumnezeu, ca Fiu al omului și ca Mesia (Psalmul 2 și 8).
5. »El va păstori toate națiunile cu un toiag de fier.« – În aceste cuvinte se include mai mult
decât o aluzie la Psalmul 2,9. Profe țiile vechi sunt reluate aici, și anume scurt timp înainte de
împlinirea lor. Toiagul de fier din mâna Domnului v a lovi în primul rând pe împ ărații vinovați și
popoarele din vest (Apocalipsa 19), dup ă aceea pe cei ai nordului și ai răsăritului (Isaia 10,
Zaharia 12 și 14). El va zdrobi armatele p ământului, fie c ă ele au pornit împotriva Lui
(Apocalipsa 19) sau a poporului S ău. El va frânge voin ța de fier a națiunilor. Mâinile Lui vor
prinde atunci frâiele domniei. El va învinge orice putere dușmană, va sfărâma sceptre, coroane și
împărății, până când împărații și popoarele se vor pleca înaintea Lui și vor recunoaște domnia
Lui absolută. În această zi a puterii Lui irezistibile se pare c ă biruitorii vor constitui o grup ă
deosebită, care va fi cu El (Apocalipsa 2,26-27), vor fi uni ți cu El în domnia Sa peste na țiuni. Ce
mare demnitate și perspectivă sublimă (vezi și 1 Corinteni 6,2-3)!
5. »Și Copilul ei a fost r ăpit la Dumnezeu și la tronul Său.« – Aceste cuvinte se refer ă la
înălțarea la cer a Domnului, la patruzeci de zile dup ă învierea Sa. Realitatea primirii Sale este
amintită pe scurt în Evanghelia dup ă Marcu 16,19, dar este relatat ă detaliat de Luca, medicul
preaiubit (Luca 24,50-51; Faptele Apostolilor 1,9-1 1). Locul cel mai apropiat și cel mai înalt,
locul la dreapta lui Dumnezeu, Îi apar ține.
În versetul 5 g ăsim trei constat ări, nașterea Fiului de parte b ărbătească, după aceea o misiune
încredințată Lui și în sfârșit înălțarea Lui. Dar aici nu se spune nimic despre via ța și moartea Lui.
Nașterea Lui și înălțarea Lui sunt puse una lâng ă alta, cei 33 de ani dintre cele dou ă evenimente
sunt lăsați la o parte. De ce? Motivul este c ă în acest capitol nu avem o derulare istoric ă. Aceasta
o găsim în alte părți ale Scripturii, aici lucrurile sunt v ăzute din perspectiva lui Dumnezeu. În
acest capitol este prezentat planul lui Dumnezeu și ținta Sa, așa cum ele sunt v ăzute și sunt
explicate în cer. Semnele au ap ărut în cer, realitatea, derularea istoric ă, se va împlini pe p ământ.
Două intenții sunt urmărite aici: în primul rând trebuie ar ătată legătura lui Mesia cu Israel, în
mod deosebit cu Iuda, care va fi atunci pe punctul de a intra în timpul stabilit pentru necazul lui
Iacov (Ieremia 30,7); apoi, leg ătura Copilului cu hot ărârea minunată referitoare la El, domnia
asupra tuturor na țiunilor. Ambele leg ături se întemeiaz ă pe nașterea Lui, nu pe via ța Lui pe
pământ; de aceea nu se vorbe ște aici despre ea. Sunt amintite numai verigile de legătură
Apocalipsa – Walter Scott
169 necesare, nașterea Sa și înălțarea Sa. Drumul și umblarea Sa pe p ământ nu erau necesare ca s ă
stabilească legătura lui Mesia cu Israel și cu națiunile. De aceea ele sunt ocolite. Mai r ămâne de
adăugat, că Hristos a fost r ăpit la Dumnezeu și la tronul Său – acolo unde este recunoscut dreptul
Lui ca Moștenitor al tuturor lucrurilor. Pe p ământ acest drept este desconsiderat, dar Dumnezeu
și tronul Său îl vor impune și de acolo Hristos la timpul stabilit de Dumnezeu și în felul stabilit
de El va primi mo ștenirea.
Fuga femeii
6. »Și femeia a fugit în pustiu, acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca s ă fie
hrănită acolo o mie dou ă sute șaizeci de zile.« – S-ar putea presupune, c ă evenimentele
referitoare la Copil sunt în strâns ă legătură cu ceea ce se spune despre mam ă. Dar nu este a șa.
Așa cum între nașterea Copilului și înălțarea Lui la cer este o perioad ă de 33 de ani, tot a șa este o
perioadă de aproximativ 2.000 de ani între în ălțarea la cer și fuga descrisă aici. Realmente,
întreaga istorie a m ărturiei creștine umple timpul dintre în ălțarea la cer a lui Hristos și până la
fuga femeii în pustiu. S ă privești împrăștierea actuală a lui Iuda pân ă »la marginile p ământului«
(Isaia 11,12) ca fug ă a femeii în pustiu este a șa de eronată că nu necesită nici o combatere. Unii
au presupus în chip ciudat o a doua fug ă, deoarece fuga este amintit ă încă o dată în versetul 14, și
anume după lupta din cer (versetul 7). Este îns ă adevărat, că între relatarea despre fug ă din
versetul 6 și reluarea ei în versetul 14 este o intercalare, da r în aceasta se arat ă de ce femeia a
trebuit să fugă. Balaurul aruncat din cer va urm ări femeia, care va fi atunci sprijinit ă de
providența divină în fuga ei dinaintea du șmanilor puternici. Comunicarea scurt ă din versetul 6 cu
privire la fugă este extinsă în versetele 13-17 prin prezentarea de detalii. În tre versetele 6 și 13
avem relatarea despre lupta din cer, rezultatul ei și bucuria cu privire la victorie. Un alt
comentator a spus: „Primele șase versete ne ofer ă un tablou de ansamblu”. Relat ări detaliate
urmează după aceea. Alungarea lui satan din cer are loc înainte a fugii și este cauza imediat ă a
fugii în grabă. De aceea a trebuit s ă se dea această explicație (versetele 7-12) pentru justificarea
fugii în pustie . Cuvântul pustie înseamn ă, ca și în capitolul 17,3, un loc de singur ătate și izolare,
un mediu lipsit de toate mijloacele de ajutor natural . Împrejurările pline de necaz și suferință ale
lui Iuda în timpul de necaz vor corespunde cu adev ărat unei poposiri în pustie. Este marea zi a
necazului lui Iacov, când »toate fe țele s-au îngălbenit« (Ieremia 30,6-7); este timpul îngrozitor,
care a fost anun țat cu multe detalii de Domnul nostru în marea Sa vo rbire profetică de pe
Muntele Măslinilor (Matei 24,15-28; Marcu 13,14-22; și Apocalipsa 13 și 17).
6. »Acolo unde avea un loc preg ătit de Dumnezeu, ca s ă fie hrănită acolo o mie dou ă sute
șaizeci de zile.« – Cuvintele »acolo unde« și »acolo« arată un loc foarte precis, preg ătit pentru
ea, unde va fi hr ănită. Dumnezeu va preg ăti pentru femeie un loc și o masă pentru 1260 de zile.
Aceeași perioadă de timp este descris ă și cu numere mai mici: 42 de luni de câte 30 de zile
(capitolul 11,2; 13,5). Îns ă aici zilele enumerate cu grij ă lasă să se recunoască compasiunea
duioasă a Domnului pentru sfin ții Săi care sufere. El num ără, ca să zic așa, fiecare zi. Toate
aceste date referitoare la timp se refer ă la ultima jumătate a săptămânii-an, sfârșitul celor 70 de
săptămâni sau 490 de ani aminti ți în Daniel 9. Iudeii prigoni ți în Ierusalim (Apocalipsa 11) și cei
din afara orașului (Matei 24,16) vor fi o grup ă de martori iudei. Consider ăm că toți cei care vor
depune mărturia lor în Ierusalim vor muri ca martiri, în tim p ce ceilalți, care vor fugi din diverse
cetăți ale lui Iuda la mun ți, când va începe prigoana, vor supravie țui prigoana. Martorii iudei
uciși sunt văzuți în capitolul 15,2-4, cum cu harfele lui Dumnezeu stau pe Marea de sticl ă și
cântă. Cei păziți din Iuda, fra ții și tovarășii de suferință ai celor uciși, vor sta86 împreună cu
Mielul pe Muntele Sionului (capitolul 14,1).
86 Numărul martirilor nu este numit, despre cei p ăziți se vorbește (simbolic) despre 144.000 (capitolul 14,1,3). Ei
sunt din semin ția lui Iuda. Cei 144.000 pecetlui ți în capitolul 7 sunt o alt ă grupă din tot Israelul.
Apocalipsa – Walter Scott
170 O luptă în cer
7.-9. »Și a fost un r ăzboi în cer: Mihail și îngerii lui luptau împotriva balaurului. Și
balaurul a luptat, și îngerii lui; și el n-a fost mai tare; și locul lor nu s-a mai g ăsit în cer. Și
a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel vechi, acela care se nume ște Diavol și Satan,
acela care înșală tot pământul locuit – a fost aruncat pe p ământ și îngerii lui au fost
aruncați împreună cu el.« – În aceste versete nu se vorbe ște despre un semn. Prezen ța lui satan
în cer este o realitate. Aceast ă luptă în cer între o știrile binelui și răului sub călăuzirea
căpeteniilor lor, Mihail și balaurul, cu absolut ă certitudine va avea loc. Constatarea, c ă satan are
un loc în cer (îns ă nu în imediata apropiere a lui Dumnezeu) este priv ită de mulți cu surprindere,
de alții cu necredință. Este considerat și mai ciudat să vorbești despre o lupt ă adevărată într-un
loc care mai mult decât oricare alt loc este un loc de liniște și pace, unde – a șa cum scrie un poet
– „nu este întunericul de la miezul nop ții, soarele nu este acoperit de nori, numai amiaza veșnică,
sfântă, dă naștere la bucurie.”
Dacă privim întinderea nem ărginită a cerului, încet ăm să ne mai mirăm87. În Casa Tatălui nici
un copil al lui Dumnezeu, nici un sfânt, nu trebuie să se mai teamă vreodată de oștiri dușmane.
În inima lui satan a p ătruns păcat. Fiind nemul țumit cu ocuparea locului unei creaturi, cu toate
că el aparținea celor mai înalte fiin țe create (Ezechiel 28,12-17), el a aspirat la Tronu l lui
Dumnezeu și astfel a căzut în păcat. El a căzut din poziția lui sublimă, și în degradarea și căderea
lui au fost atrase și alte duhuri. Dar el nu a fost aruncat imediat din cer.
Sfinții sunt binecuvânta ți în locurile cere ști (Efeseni 1,3); ei șed acolo, dar în Hristos (Efeseni
2,6). În afară de sfinți în cer sunt și alții (Efeseni 3,10); și acolo are loc acum lupta noastră
creștină împotriva puterilor spirituale ale răutății (Efeseni 6,12) – nu dup ă moarte sau dup ă
venirea Domnului, c ăci pentru noi atunci nu va mai fi nici o lupt ă.
Când va avea loc lupta în cer descris ă în aceste versete, atunci va fi sosit momentul cân d satan
v-a fi aruncat definitiv din cer, și oștirile răutății împreună cu el. Mai întâi el va fi aruncat pe
pământ, apoi în adânc și în sfârșit în iazul de foc – îns ă nu ca acolo să stăpânească, ci ca să fie
chinuit veșnic ca ființa cea mai adânc înjosit ă și total degenerat ă. Primul pas în executarea
judecății asupra lui satan va fi deci înl ăturarea lui forțată din cer. Despre acest timp și despre
acest act citim în Isaia 24,21: »În ziua aceea Domn ul va pedepsi o știrea celor de sus, din înalt, și
pe împărații pământului, de pe p ământ.« Domnul va acorda îngerilor p ăcătoși pedeapsa care li se
cuvine la locul lor »din înalt« și tot așa celor puternici de pe p ământ, pe pământ. Niciunul, oricât
de mare ar fi el în rang și poziție, nu v-a scăpa de judecata dreapt ă.
Mihail
Cine este acest Mihail? Numele lui înseamn ă: „Cine este ca Dumnezeu?” Acest înger deosebit
de remarcabil este numit în Scriptur ă de cinci ori cu numele (Daniel 10,13.21; 12,1; Iud a 9;
Apocalipsa 12,7). El pare s ă ocupe cea mai înalt ă poziție în ierarhia îngerilor, c ăci Iuda îl
numește »arhanghel«88 și în Daniel 10,13 este numit »una din c ăpeteniile cele mai de seam ă«. În
fiecare din cele cinci locuri, în care apare numele său, este o legătură cu poporul iudeu. Evident
el este îngerul, în grija c ăruia căruia au fost încredin țate interesele lui Israel. » Și, în timpul acela,
se va ridica Mihail, c ăpetenia cea mare, care st ă pentru fiii poporului t ău (poporul iudeu)«
87 Trebuie să ne gândim că lupta va avea loc între puterile spirituale ale binelui și ale răului; de aceea nu se pune
problema extinderii spațiale sau a depărtării. Într-un om au fost cel pu țin 2000 de demoni sau slujitori ai lui satan
(Marcu 5,1-20; Luca 8,26-39).
88 Scriptura nu vorbe ște despre arhangheli, ci numai despre un arhanghel, și anume în dou ă locuri din Noul
Testament (1 Tesaloniceni 4,16; iuda 9). Pavel vorb ește în primul loc despre Hristos, adev ăratul Cap al o știrii
îngerilor; în al doilea loc, Iuda vorbe ște despre îngerul creat Mihail, care intervine în f avoarea lui Israel. Singurii doi
îngeri, al căror nume este numit în Scriptur ă, sunt Mihail și Gabriel.
Apocalipsa – Walter Scott
171 (Daniel 12,1). Profetul vorbe ște în locul acesta despre acela și timp ca și vizionarul de pe insula
Patmos. Este timpul scurt dinaintea necazului cel m are, dar Mihail va veghea ca Israel s ă nu
piară în acest necaz. »Dar el (Iacov) va fi salvat din e l« (Ieremia 30,7). Mihail este o c ăpetenie a
îngerilor, care intervine în favoarea copiilor lui Israel. În aparen ță luptele dintre Persia și
Babilonia au fost decise prin tactica de r ăzboi și puterea armelor renumitului persan Cores sau
Cirus, care dup ă cuvântul profetic a fost predestinat s ă răstoarne imperiul babilonian și să devină
eliberatorul poporului iudeu din lunga captivitate de șaptezeci de ani (Isaia 44,28; 45,1-4; 2
Cronici 36,20-23; Ezra 1,1-4), dar în realitate nu a fost așa. Activitatea na țiunilor, războaiele lor,
politica lor și țelurile lor sociale sunt dirijate și întocmite de puteri spirituale mai înalte. Sunt
îngeri, buni și răi, care influen țează permanent pe oameni și guverne. Despre aceasta g ăsim
exemple remarcabile în capitolul 10 din cartea Dani el. Războaiele și controversele de pe p ământ
sunt numai imagini ale controverselor dintre puteri le spirituale din locurile cere ști. Influențele
care vin de la puterile invizibile ale luminii și întunericului și luptele dintre acestea sunt reale și
serioase (1 Samuel 16,13-15; 1 Împ ărați 22,19-23); lumea este guvernat ă prin influența acestor
ființe spirituale, dar permanent potrivit cu providen ța lui Dumnezeu. Lucrarea îngerilor în
favoarea sfinților lui Dumnezeu de pe p ământ (Evrei 1,14; Faptele Apostolilor 12) este gene ral
acceptată, dar intervenția lor, ca să decidă rezultatul bătăliilor precum și coordonarea politicii și a
intereselor omene ști în general nu este suficient recunoscut ă. Desigur în cele din urm ă totul este
în mâna înțeleaptă, puternică și conducătoare a lui Dumnezeu. El este Suveranul suprem în v iața
omenească și în istorie. În Daniel 10,13 un înger, al c ărui nume nu este numit, a fost re ținut timp
de 21 de zile de »c ăpetenia împărăției Persiei«. Abia cu ajutorul arhanghelului Mihail a ieșit
biruitor din aceasta și a putut să îndeplinească misiunea care i-a fost încredin țată. Mihail joacă un
rol și în lupta pentru trupul lui Moise. Satan a vrut s ă aibă el trupul, fără îndoială să ispitească pe
Israel să se închine cadavrului lui Moise, a șa cum a fost în cazul șarpelui de aram ă (2 Împărați
18,4). Dar nici o mân ă omenească nu a săpat mormântul lui Moise. Dumnezeu Însu și »l-a
înmormântat în vale, în țara Moabului, fa ță în față cu Bet-Peor, și nimeni nu știe mormântul lui
până în ziua aceasta« (Deuteronom 34,6). Iuda ne inform ează în scrisoarea sa (versetul 9) despre
schimbul de cuvinte dintre Mihail și diavolul. Lupta descris ă în Apocalipsa 12,7 nu este îns ă
numai o luptă între cele dou ă căpetenii ca în epistola lui Iuda, ci aici sunt o știrile îngerilor
adunate sub c ăpeteniile lor: »Mihail și îngerii lui luptau împotriva balaurului. Și balaurul a
luptat, și îngerii lui.«
Cerurile sunt cur ățite
8. »Și el n-a fost mai tare; și locul lor nu s-a mai g ăsit în cer.« Despre rezultatul luptei dintre
oștirile spirituale adverse nu poate fi nici o îndoia lă. Satan și îngerii lui sunt arunca ți jos.
Balaurul însu și va suferi o înfrângere ru șinoasă, și întreaga oștire a îngerilor p ăcătoși va fi
alungată pentru totdeauna din cer. La reîntoarcerea celor șaptezeci de ucenici din misiunea
încredințată, la care Domnul i-a trimis, ei i-au spus plini de bucurie: »Doamne, și demonii ne
sunt supuși în numele T ău.« Însă acest fapt a fost numai un prim semn al victoriei finale și
depline asupra du șmanului și a tuturor puterilor sale. Îns ă aceasta le-a făcut-o cunoscut Domnul
deja atunci, prin aceea c ă le-a răspuns: »Am văzut pe satan căzând ca un fulger din cer« (Luca
10,17-18). Oricât de mare ar fi împotrivirea lui, c a să nu fie aruncat din cer, el va fi aruncat
definitiv și într-o clipă, ca o rază de fulger.
După ce el a păcătuit, prin aceea c ă a lăsat să pătrundă în inima lui mândria și ambiția arogantă,
el și-a păstrat pentru început ( și până la luptă) locul său în cer. Acolo el acuz ă neîncetat pe sfin ții
lui Dumnezeu, și cutreieră pământul cu inten ții și acțiuni fatale. El este c ăpetenia oștirii
demonilor și a oricărui fel de puteri spirituale ale r ăutății și păcatului. Diavolul este o persoan ă
reală, un stăpânitor spiritual al întunericului, și nu numai o influen ță rea. Ceea ce noi citim în
aceste versete se va împlini la jum ătatea ultimei s ăptămână-an profetică (Daniel 9,27). Dar la
Apocalipsa – Walter Scott
172 mijlocul săptămânii căpetenia romană, provocată de satan, va rupe leg ământul. Satan aruncat pe
pământ va face aceasta și el va dezlănțui ultima revolt ă a răului pe pământ, în domeniul politic,
religios și oricare alt domeniu. Dup ă ce el a fost aruncat din cer, satan va lua în st ăpânire
pământul decăzut judecății. Cu eforturi neobosite se va str ădui să nimicească și să extermineze
pe toți care atunci vor fi de partea lui Dumnezeu.
Lupta din cer se termin ă cu victoria lui Mihail și a îngerilor săi. Balaurul și îngerii lui vor fi
aruncați jos și după aceea nu vor mai primi niciodat ă un loc în cer. Dup ă această înfrângere
mânia lui satan se va îndrepta spre femeie, și el va urmări atunci pe cei care m ărturisesc pe
Dumnezeu, în mod deosebit pe r ămășița iudaică de pe pământ. Durata necazului cel mare, care
va veni peste tot teritoriul care constituie orizon tul profeției, dar care în forma lui cea mai grav ă
și cu suferințele cele mai grele va lovi în mod deosebit Palestin a, este stabilită foarte exact la
1260 de zile. De aceea se vede clar, c ă aruncarea lui satan din cer și prăbușirea lui pe pământ vor
avea loc în seara premerg ătoare necazului cel mare și va fi efectiv cauza declan șării acestui
necaz.
Judecarea lui satan
9. »Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel vechi, acela care se nume ște Diavol și
Satan, acela care în șală tot pământul locuit – a fost aruncat pe p ământ și îngerii lui au fost
aruncați împreună cu el.« Judecarea lui satan se va face în trei perioade di ferite. Mai întâi el va
fi aruncat împreun ă cu îngerii săi din cer pe pământ; după aceea va fi legat pentru o mie de ani și
va fi aruncat în adânc (capitolul 20,2-3) și în final el va fi dat chinului ve șnic în iazul cu foc
(capitolul 20.10). Uneltele folosite pentru executa rea primelor dou ă sentințe judecătorești vor fi
îngerii; cine va fi care va executa ultima sentin ță, nu ne este f ăcut cunoscut. Ea va fi o
desfășurare a puterii divine, independent de cine va fi u nealta care va exercita aceast ă sentință. –
Ce înseamnă iazul de foc? Acolo, în locul de chin, nu vor înce ta niciodată plângerile de durere,
durerile nu vor înceta. Nici o raz ă de lumină, nici o urmă de speranță nu va fi în aceast ă
adâncime a dezn ădejdii veșnice. Duhul omului nu poate s ă-și imagineze groz ăvia unei astfel de
soarte. Nici o peni ță nu poate s-o descrie a șa cum se cuvine. Gândul cu privire la o guvernare a
lui satan în iazul de foc este nimic altceva decât fantezie omeneasc ă și nu se găsește nici un
argument în Scriptur ă pentru aceast ă idee. El nu va guverna acolo, ci va suferi ca cea mai
dezonorată și cea mai desconsiderat ă creatură a lui Dumnezeu. Pe cât de îndelung r ăbdător este
Dumnezeul nostru, pe atât este de sigur c ă vor avea loc judec ățile cu care a amenin țat! Satan va
fi zdrobit după 7000 de ani de activitate plin ă de ură împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor, în
mod deosebit împotriva oamenilor lui Dumnezeu, și i se va răpi puterea de a mai face și alte rele.
Împreună cu îngerii lui î și va găsi partea în »iazul de foc, preg ătit pentru diavolul și îngerii lui«
(Matei 25,41).
Numele și lucrarea lui satan
9. »Balaurul cel mare, șarpele cel vechi, acela care se nume ște Diavol și Satan, acela care
înșală tot pământul locuit.« Balaurul este v ăzut aici în relația lui cu pământul și cu oamenii. De
aceea sunt numite aceste patru nume, care apar în a ceeași ordine și în capitolul 20,2.
1. »Balaurul cel mare«; așa este numit satan din cauza cruzimii lui f ără milă. Legendele și
scrierile cu hieroglife îl prezint ă ca pe un monstru, a c ărui ființă și înfățișare este în afara lumii
animale, ca o leg ătură între viclenia supraomeneasc ă și cruzime.
2. »Șarpele cel vechi«; acest nume aminte ște de prima lui încercare cu succes de a aduce
pierzarea perechii de oameni nevinova ți și fericiți din grădina Eden (Geneza 3). Șiretenia,
Apocalipsa – Walter Scott
173 prefăcătoria și perfidia caracterizeaz ă activitățile sale printre oameni de la început. El a fost
totdeauna un uciga ș și un mincinos (Ioan 8,44; 1 Ioan 3,8). El este numi t șarpele cel vechi în
baza primei lui leg ături cu oamenii; denumirea de șarpe89 arată șiretenia lui (Geneza 3,1; 2
Corinteni 11,3). Nu trebuie s ă uităm, că satan este un duh și o persoană reală.
3. »Diavol« și »satan«; acestea sunt întrucâtva numele lui proprii. Primel e două denumiri sunt
descriptive și arată cruzimea și șiretenia lui. Ultimele dou ă nume, diavol și satan, se refer ă la
balaur ca persoan ă. Diavolul este o fiin ță-duh rea, care exist ă cu adevărat. În Noul Testament în
limba greacă se vorbește despre el numai la singular. Ca diavol, el este acuzatorul, calomniatorul
și ispititorul. Ca satan, el este împotrivitorul dec larat și deschis al lui Hristos și dușmanul evident
al lui Dumnezeu și al poporului S ău (Iov 1 și 2; Zaharia 3,1-2; Matei 4; Efeseni 6,11; 1 Petru
5,8).
După numirea numelor sale rezult ă clar lucrarea deosebită a lui satan, spre care este dirijat ă
toată energia lui neobosit ă. El »înșală tot pământul locuit«. Uneltele omene ști, pe care el le
folosește pentru obținerea acestui țel, și pe care noi le g ăsim în capitolul 13, precum și judecata
lui Dumnezeu asupra cre știnătății (și anume »pământul locuit«), și că lui îi este permis s ă lucreze
în felul acesta, nu sunt amintite aici. Aici se vede numai de la cine pornesc toate acestea. Sub
permisiunea lui Dumnezeu satan v-a în șela în viitor pe to ți cei care trăiesc în teritoriul cu care se
ocupă profeția (2 Tesaloniceni 2,7-12). Oricine sau orice ar fi persoanele și mijloacele folosite.
Satan însuși este instigatorul, care atrage lumea în stric ăciune morală și spirituală. Atunci
Dumnezeu, cu dreptate r ăzbunătoare, va face cre știnătatea decăzută, vinovată – după ce ea de la
sine însuși a renunțat la adevăr – să creadă minciuna lui satan. Mul țimea necredincioas ă a
iudeilor va avea aceea și soartă, prin aceea că satan, sprijinit prin semne supranaturale, le va
prezenta pe anticrist ca fiind Mesia cel f ăgăduit și împăratul lui Israel. Aceast ă momeală va fi de
bună voie înghițită, prin aceasta »întreg p ământul locuit« va fi am ăgit și înșelat. Atunci satan se
va posta însă pe planul secund. Aici, în lumina cereasc ă, el este complet descoperit. Odinioar ă a
fost puterea invizibil ă spirituală, care a stat înapoia lui Irod (compar ă cu Matei 2,13.16). La
orbirea creștinătății prin reprezentan ții lui, anticrist sau cea de-a doua fiar ă din Apocalipsa 13, el
va juca același rol.
9. »A fost aruncat pe p ământ și îngerii lui au fost arunca ți împreună cu el.« De trei ori se
găsește cuvântul »aruncat« în acest verset; prin aceasta se scoate în eviden ță alungarea rușinoasă
a lui satan și a îngerilor săi din cer. Nu se spune cine sunt ace ști îngeri. Noi știm numai, că ei
sunt oștirea luptătorilor lui satan și ei vor fi arunca ți din cer împreun ă cu capul și conducătorul
lor. Satan nu va mai putea atunci niciodat ă să mai apară înaintea lui Dumnezeu și să acuze pe
sfinți înaintea Lui, și „respirația lui otrăvitoare” nu va mai putea s ă infecteze vreodat ă atmosfera
sfântă. Cerurile trebuie s ă fie curățite de tot răul, ca și pământul, și prin Domnul Isus și jertfa Sa
vor fi curățite și împăcate ambele domenii (Coloseni 1,20; Evrei 9,23). Câ t de depline și
cuprinzătoare sunt efectele sângelui v ărsat al lui Isus Hristos!
89 Suntem convin și că în Geneza 3 se face o relatare adev ărată despre ceea ce realmente a avut loc. Pare
neîndoielnic, c ă satan a vorbit printr-un șarpe adevărat. Nu avem nevoie s ă presupunem împreun ă cu Josephus și
traducătorul lui erudit Whiston, c ă înainte de căderea în păcat șerpii și reptile asemănătoare aveau aptitudinea de a
vorbi, dar au pierdut-o sub domnia lui satan. În Ve chiul Testament sunt trei exemple remarcabile pentr u folosirea
supranaturală a animalelor: 1. Șarpele a fost făcut capabil să vorbească (Geneza 3). 2. M ăgăriței lui Balaam i s-a dat
o oarecare pricepere și vorbire (Numeri 22,21-30). 3. Un pe ște mare a fost comandat de Dumnezeu, ca s ă înghită pe
Iona și la porunca lui Dumnezeu s ă-l arunce pe mal, dup ă ce Iona s-a c ăit (Iona 2,1,11). Noi credem cu toat ă
convingerea exactitatea istoric ă și verosimilitatea acestor istorisiri, care sunt con firmate în Noul Testament (2
Corinteni 11,3; 2 Petru 2,15-16; Matei 12,40). Stat er-ul, moneda din gura primului pe ște, pe care l-a pescuit Petru
(Matei 17,27), este un alt exemplu despre puterea d ivină și cunoașterea divină anticipată și dovedește dreptul de a
dispune al Creatorului asupra lucr ărilor mâinilor Sale. Crearea șarpelui și a celorlalte animale este prezentat ă în
Geneza 1,24-25 și Geneza 3,1. Blestemul, pe care L-a rostit Dumneze u, în guvernarea Sa, asupra șarpelui, este notat
în Geneza 3,14. R ămânerea lui în stare josnic ă, chiar și în timpul Împ ărăției de o mie de ani, se vede din Isaia 65,25.
Apocalipsa – Walter Scott
174 Triumf și vai
10-12 »Și am auzit un glas puternic în cer, spunând: „Acum a venit mântuirea și puterea și
Împărăția Dumnezeului nostru și autoritatea Hristosului S ău; pentru că a fost aruncat jos
acuzatorul fra ților noștri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru z i și noapte; și ei l-
au învins datorit ă sângelui Mielului și datorită cuvântului m ărturiei lor și nu și-au iubit
viața, până la moarte. De aceea bucura ți-vă, ceruri, și voi, care locui ți în ele! Vai de voi,
pământ și mare, pentru c ă diavolul a coborât la voi, cuprins de mânie mare, știind că are
puțin timp.”« Glasul puternic în cer, pe care vizionarul l-a auz it, este vocea sfin ților deja înviați
și glorificați (1 Corinteni 15; 1 Tesaloniceni 4). Într-o viziun e care va urma, un înger spune,
adresându-se lui Ioan, »fra ții tăi« (capitolul 19,10), în timp ce ace știa vorbesc aici despre »fra ții
noștri«, ceea ce ar fi nepotrivit pentru îngeri. În ac este cuvinte, care totodat ă sunt o laudă
adresată lui Dumnezeu, se spune, c ă »mântuirea și puterea și împărăția« au venit . Dar aceasta se
spune pre-văzător. În versetul 9 a avut loc un pas necesar și pregătitor pentru instaurarea
împărăției în putere vizibil ă. »Căpetenia autorit ății văzduhului« (Efeseni 2,2) este un titlu, pe
care el prin aceasta îl va pierde pentru totdeauna. Puterea împărăției, care atunci se va ar ăta deja
în cer prin îndep ărtarea lui satan și a îngerilor lui, este vestit ă acolo ca fiind sosit ă, cu toate că pe
pământ ea nu a fost înc ă descoperită.
Folosirea articolului hot ărât pentru toate cele trei no țiuni – mântuirea și puterea și împărăția –
oferă expresiilor certitudine și putere. Prin mântuire aici nu se înțelege mântuirea sufletului, pe
care cei salvați o posedă deja acum, și nici mântuirea trupului, la venirea Domnului. Ea trebuie
înțeleasă într-un sens mai larg și mai cuprinzător, care include în sine înl ăturarea dușmanului și
eliberarea crea ției din robia ei actual ă și din suferințe (Romani 8,21-22). Puterea, este puterea
irezistibilă, care va birui și va distruge orice autoritate și putere împotrivitoare din cer și de pe
pământ. Acum Împ ărăția lui Dumnezeu este caracterizat ă de răbdare și perseverență, atunci însă
ea se va arăta prin această putere. Împărăția trebuie înțeleasă aici în extinderea ei cea mai vast ă,
care cuprinde cerul și pământul. Împărăția Tatălui și Împărăția Fiului (Matei 13,41-43)
reprezintă partea cereasc ă și partea pământească a Împărăției puternice și atotcuprinzătoare a
Dumnezeului nostru și a Hristosului S ău (Psalmul 2).
Alungarea lui satan din cer este unul din evenim entele cele mai importante din acele zile
agitate care vor veni. Str ădania neîncetat ă a »acuzatorului fra ților noștri«, care acuz ă pe sfinți
înaintea lui Dumnezeu ( și umblarea lor îi ofer ă prilejuri multe pentru a-i acuza și învinovăți),
este un exemplu serios despre desf ășurări care au loc în cer și sunt invizibile pentru ochiul
natural. Noi mul țumim lui Dumnezeu, c ă în Hristos, Cel neprih ănit, avem un ap ărător la Tatăl (1
Ioan 2,1-2), a c ărui intervenție eficace, care se întemeiaz ă pe jertfa Sa, ne men ține permanent
înaintea lui Dumnezeu în pozi ția noastră și face ineficace și fără putere acuzațiile dușmanului.
Glasul puternic din cer spune: »acuzatorul fra ților noștri a fost aruncat jos«. Satan va fi atunci
biruit pe deplin și va fi răsturnat de pe singurul lui scaun al puterii sale. A cuzațiile lui, justificate
sau nejustificate, nu vor mai fi auzite niciodat ă înaintea Judec ătorului ceresc.
Este deci un rezultat al luptei în cer, c ă locurile cerești vor fi eliberate pentru totdeauna de
prezența lui satan și a celorlalte duhuri rele, împotriva c ărora se îndreapt ă acum lupta noastr ă ca
creștini90 (Efeseni 6,12). Denumirea de »domnul puterii văzduhului « nu trebuie confundat ă cu
»stăpânitorul lumii acesteia«. Primul conduce puterile spirituale ale răutății din locurile de sus,
ultimul conduce puterile lumii de pe pământ. Dar dup ă ce Domnul va pedepsi cu judecat ă
90 „S-ar putea ca mul ți să nu se gândeasc ă la faptul că regiunile atmosferei care ne înconjoar ă, cerul noros, spa țiul
aerian de deasupra p ământului, sunt acum domeniul unde sta ționează duhurile rele. Dar Biblia ne înva ță aceasta.
Pavel spune: »Lupta noastr ă nu este împotriva sângelui și cărnii, ci împotriva c ăpeteniilor, împotriva domniilor,
împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva puterilor spirituale ale r ăutății în locurile cere ști« (Efeseni
6,12). De aceea satan este numit și »domnul puterii v ăzduhului« (Efeseni 2,2). Satan și demonii își au domiciliul în
spațiul aerian care înconjoar ă pământul. Lor le este permis s ă staționeze acolo pân ă în momentul acestei lupte.”
(„Lectures on the Apocalypse” de Dr. Seiss)
Apocalipsa – Walter Scott
175 »oștirea celor de sus, din înalt«, r ămâne numai să se împlinească partea a doua a acestui cuvânt
profetic: »… și pe împărații pământului, de pe p ământ« (Isaia 24,21).
10. – 11. »Pentru c ă a fost aruncat jos acuzatorul fra ților noștri, cel care-i acuza înaintea
Dumnezeului nostru zi și noapte; și ei l-au învins datorit ă sângelui Mielului și datorită
cuvântului mărturiei lor și nu și-au iubit viața, până la moarte.« Cine sunt aceia, care aici
sunt numiți »frații noștri«? Dacă glasul puternic din cer este glasul sfin ților cerești, atunci frații
lor sunt aceia care au fost acuza ți de diavolul, sfin ții de pe pământ, cu care sfin ții din cer se simt
legați frățește. În lupta lor înver șunată împotriva răului, sfinții de pe pământ vor fi biruitori.
Tentațiile anticreștine, vicleniile diavolului și chiar dușmănia lui deschis ă vor fi fără putere
împotriva oamenilor a c ăror conștiință a fost curățită prin sângele Mielului. Acest sânge este
totodată și baza sfântă și dreaptă a poziției lor înaintea lui Dumnezeu, și pe baza acestui sânge
toate acuzațiile diavolului pot fi respinse. Pentru victoria ac estor sfinți asupra lui satan sunt
numite două motive: în primul rând sângele Mielului, care le d ă libertate înaintea lui Dumnezeu;
în al doilea rând, m ărturia înaintea oamenilor, o m ărturie profetică, pe care o vor depune cu
credincioșie. O a treia afirma ție este adăugată complementar, care arat ă că în ei va fi activ
caracterul de martir: »nu și-au iubit viața, până la moarte«. Îns ă învierea le este asigurat ă, căci
toți sfinții, care au murit și care vor mai muri, au parte de fericirea întâii î nvieri. Acești sfinți, în
măsura în care vor trece prin moarte, nu sunt v ăzuți aici ca înviați, ci în așteptarea învierii. Ei
trebuie diferen țiați de martirii care vor suferi ceva mai târziu moart ea, sub fiară, sub puterea
romană.
12. »De aceea bucura ți-vă, ceruri, și voi, care locui ți în ele!« Prilejul bucuriei este, c ă satan și
îngerii lui au fost arunca ți pentru totdeauna din cer. Bucuria și veselia despre aceasta trebuie s ă
domnească în toate domeniile cerurilor. Aici este singurul l oc din Apocalipsa în care cuvântul
„cer” este la plural; în rest, f ără nici o excepție, în această carte se vorbește despre cer la singular.
Dar nu numai cerul singur trebuie s ă aibă parte de bucuria cu privire la biruin ța lui Mihail, ci se
adaugă: »… și voi, care locui ți în ele.« Întreaga ceat ă a celor salvați și de asemenea și îngerii
(căci ei sunt acas ă în cer) sunt inclu și în solicitarea la bucurie. Cuvântul a locui (sau a întinde
cortul) este acela și cuvânt ca și în capitolul 13,6 și 21,3.
12. »Vai de voi, p ământ și mare, pentru c ă diavolul a coborât la voi.« Prin aceasta este
anunțată o judecată, care va veni asupra p ământului – toate regimurile stabile și popoarele
liniștite – și asupra mării – partea nelini ștită și răscolită a lumii. Am ar ătat în secțiunile anterioare
înțelesul simbolic al no țiunilor pământ și mare. Pământul este simbolul a tot ce este stabil, marea
este simbolul a tot ce este nelini știt și instabil. Aceste no țiuni se pot referi la lucruri, la st ări, la
persoane, la popoare sau la regimuri. Motivarea pen tru „vaiul” profetic asupra lumii întregi este
dată prin cuvintele: »pentru c ă diavolul a coborât la voi.« Alungarea lui din cer este acolo sus un
prilej de glorificare bucuroas ă, expulzarea lui pe p ământ va umple rapid și crescând întreaga
scenă de sub cer cu r ău, suferință și necaz.
12. »Cuprins de mânie mare, știind că are puțin timp.« Mânia lui satan va fi mai mare decât
mânia națiunilor (capitolul 11,18), deoarece satan este for ța motrice și conducătorul invizibil
cuprins de toat ă dușmănia, mânia și răutatea. Mânia sa din cauz ă că a fost alungat pentru
totdeauna din locurile cere ști va fi întărită de cunoașterea că i-a mai rămas puțin timp pe pământ.
Nu știm dacă diavolul cunoa ște timpul exact care i-a fost dat pân ă când va fi aruncat în adânc.
Creștinii știu însă (sau ar trebui s ă știe), că lui satan aruncat din cer jos îi va fi permis s ă
urmărească în mânia sa 1260 de zile reale pe sfin ții lui Dumnezeu de pe p ământ. În cele 17 zile,
care urmează după cele 1260 de zile, fiara, puterea statal ă romană dușmană aflată sub influența
satanei, va deveni ținta judecăților grele anun țate prin vărsarea potirelor (capitolul 16), și de
aceea nu vor mai putea s ă prigonească pe sfinți. Aceste două perioade de timp alc ătuiesc
împreună exact trei ani și jumătate, la sfârșitul cărora Domnul, vizibil pentru to ți, va apărea.
Atunci și satan va fi legat și va fi închis pentru o mie de ani în adânc. Aceast a va fi a doua treapt ă
a judecății sale; prima este aruncarea lui din cer. Cea de-a treia treaptă va urma după sfârșitul
Împărăției de o mie de ani, când el va fi aruncat în iazul de foc, ca acolo s ă aibă parte veșnic de
Apocalipsa – Walter Scott
176 chinuri. Domeniul de activitate al lui satan dup ă aruncarea lui pe p ământ va fi limitat. Timpul
scurt care îi mai r ămâne se va sfâr și în curând pentru el însu și și pentru cei care îl urmeaz ă (fie ei
oameni sau puteri spirituale ale r ăutății) în pierzarea și suferința cea mai crunt ă. Deoarece el știe
aceasta, cu toat ă hotărârea și neobosit în mânia lui va face tot ce este posibil să prigonească
femeia (Iuda), pe mama Copilului de parte b ărbătească, în timpul ultimei jum ătăți a săptămânii-
an conform cu Daniel 9 (cu excep ția ultimelor 17 zile). Aceast ă scurtare a zilelor este ceea ce a
amintit Domnul în vorbirea Sa profetic ă de pe Muntele M ăslinilor (Matei 24,22).
Persecuția femeii
13.-17. »Și, când a văzut balaurul c ă a fost aruncat pe p ământ, a persecutat pe femeia care
născuse Copilul de parte b ărbătească. Și i-au fost date femeii cele dou ă aripi ale vulturului
celui mare, ca s ă zboare în pustiu, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp și
timpuri și jumătate de timp, departe de fa ța șarpelui. Și șarpele a aruncat ap ă ca un torent
din gura lui, dup ă femeie, ca să o facă să fie luată de torent. Și pământul a ajutat femeia și
pământul și-a deschis gura și a înghițit torentul pe care-l aruncase balaurul din gura lu i. Și
balaurul s-a mâniat pe femeie și a mers să facă război împotriva r ămășiței seminței ei, a
celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus.« Intercalarea foarte
interesantă cu privire la lupta din cer (versetele 7-12) a fos t necesară, ca să explice pentru ce
femeia a trebuit s ă fugă în pustie. Deoarece încercarea satanei de a ucide Copilul de parte
bărbătească a eșuat, el își îndreaptă mânia asupra mamei, deci împotriva lui Israel. Atâ ta timp cât
are un loc în cer, el este acuzatorul fra ților. El este și capul puterilor spirituale ale r ăutății,
împotriva cărora noi avem de luptat (Efeseni 6,12). Lupta în ce r va avea ca rezultat definitiv, c ă
satan și duhurile rele din locurile cere ști vor fi aruncate jos și prin aceasta cerul va fi cur ățit
pentru totdeauna de prezen ța lor. Dar după terminarea luptei în cer și deznodământul victorios,
lupta va începe pe p ământ. Rezultatul primei lupte este alungarea defini tivă din cer; sfârșitul
celei de-a doua va fi închiderea lui satan pentru o mie de ani în adânc.
În versetul 13 se reia firul întrerupt al istori ei; intercalarea (versetele 7-12) motiveaz ă numai
fuga femeii. Balaurul aruncat pe p ământ se va osteni s ă se răzbune pe Iuda, care atunci va fi în
țară și va reprezenta întreg poporul înaintea lui Dumneze u. Efraim, sau cele zece semin ții
pierdute pentru mult timp, nu vor fi reap ărut până în momentul acela. În versetul 6 se vorbe ște
despre fuga femeii, și despre aceasta vorbe ște și versetul 14. Persecu ția (versetul 13) o va
constrânge să fugă.
14. »Și i-au fost date femeii cele dou ă aripi ale vulturului celui mare, ca s ă zboare în pustiu,
la locul ei, acolo unde trebuia s ă fie hrănită un timp și timpuri și jumătate de timp, departe
de fața șarpelui.« Cele două articole hotărâte folosite în expresia »cele dou ă aripi ale vulturului
celui mare« arat ă precizia noțiunilor; este vorba de aripile unui anumit vultur. Aripile au o
însemnătate dublă, și anume mișcare rapidă și protecție sigură. Ambele sunt acordate femeii.
Aluzia la aripile vulturului este f ără îndoială o referire la grija de odinioar ă a lui Dumnezeu
pentru poporul S ău și protecția Sa în pericolele care amenin țau (Exod 19,4; Deuteronom 32,10-
12). În locurile citate se vorbe ște simbolic de „aripile” lui Dumnezeu; aceste aripi sunt date aici
femeii. Toate în acest capitol au loc potrivit cu p rovidența divină.
Înțelesul simbolic al no țiunii pustie a fost ar ătat la studiul versetului 6. Femeia va g ăsi în pustie
un loc pregătit de Dumnezeu, unde ea se poate încrede și în purtarea de grij ă divină. Durata
izolării ei în pustie este num ărată în zile în versetul 6, 1260 de zile, dar aici se v orbește în mod
ciudat despre aceasta: »un timp (un an) și timpuri (doi ani) și jumătate de timp91 (o jumătate de
an)«, în total trei ani și jumătate. Acest fel de a reda timpul se întâlne ște deja în Daniel 7,25.
91 »Șapte timpuri« (Daniel 4,16.23.25.32) sunt șapte ani. Șapte ani a trăit Nebucadnețar ca un animal, deci f ără
simțăminte, sau fără conștiință, înaintea lui Dumnezeu, exact a șa cum a fost împ ărăția sa și împărățiile care au
urmat: brutal, ca și animalele în caracterul și acțiunile lui (Daniel 7).
Apocalipsa – Walter Scott
177 Avem astfel redarea timpului în luni (capitolul 11, 2; 13,5), în zile (capitolul 11,3; 12,6) și în
timpuri (capitolul 12,14). Toate aceste moduri dife rite de redare a timpului desemneaz ă aceeași
perioadă de timp, și anume ultima jum ătate a săptămânii-an, necazul cel mare, al c ărui început
profetul Daniel îl red ă prin cuvintele »la jum ătatea săptămânii« (Daniel 9,27). Când aceast ă
perioadă de timp este redat ă în zile, atunci pe prim plan sunt sfin ții în suferințele lor.
În timpul activit ății lui satan pe p ământ, națiunile și popoarele vor fi supuse în totalitate
influenței lui rele; ele vor fi conduse, ademenite și stăpânite de el, moral și politic, în toat ă
gândirea și simțirea lor. Aceasta o arat ă expresia »fața șarpelui«. Femeia va fi p ăzită de aceasta,
ea va umbla »departe de fa ța șarpelui«. – Balaurul persecută, șarpele ispitește.
15. »Și șarpele a aruncat ap ă ca un torent din gura lui, dup ă femeie, ca să o facă să fie luată
de torent.« În intenția lui de a nimici na țiunea iudaică, diavolul va folosi o anumit ă putere, sau
puteri, probabil mul țimi de oameni care stau sub influen ța lui, ca să obțină acest scop. Dar
Dumnezeu în providen ța Lui va împiedeca ca osteneala șarpelui să aibă succes.
16. »Și pământul a ajutat femeia și pământul și-a deschis gura și a înghițit torentul pe care-
l aruncase balaurul din gura lui.« În teritoriile în care domne ște o anumită ordine și stabilitate
se va trezi ajutor pentru iudei. Este pe deplin pos ibil ca cuvântul pământ să nu aibă aici înțelesul
simbolic, ci sensul literal. Evenimente supranatura le nu vor fi rare în timpul acela. Deja în zilele
lui Moise Dumnezeu a intervenit în felul acesta (Nu meri 16,30-33). În orice caz în providen ța lui
Dumnezeu eforturile șarpelui vor fi z ădărnicite într-un fel care nu ne este prezentat mai d etaliat.
Înghițirea torentului înseamn ă că mijloacele folosite de satan, de orice natur ă ar fi ele, vor fi
ineficace .
17. »Și balaurul s-a mâniat pe femeie și a mers să facă război împotriva r ămășiței seminței
ei, a celor care p ăzesc poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus.« Eșecul va ațâța și
mai mult mânia balaurului, și deoarece mânia lui asupra femeii este f ără succes, el porne ște »să
facă război împotriva r ămășiței seminței ei«, deci cu fiecare iudeu în parte, care nu va fugi atunci
când se pornește necazul cel mare (Matei 24,15-22). Ace ști martori credincio și, singulari, vor fi
caracterizați sub două aspecte: ei »p ăzesc poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus«.
Păzirea poruncilor lui Dumnezeu este caracteristica c lară a unei vieți sfinte, pe care o au to ți
credincioșii din toate timpurile. A șa este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; lipsurile serioase din
practica umblării noastre sunt pentru noi un motiv de adânc ă smerire. »Mărturia lui Isus« este o
mărturie profetică în cartea Apocalipsa, care se refer ă la venirea Lui în Împ ărăția Sa și vestește
desfășurarea puterii divine și a domniei care va veni asupra p ământului. În Evanghelii are un alt
caracter; acolo reveleaz ă harul și gloria morală a Domnului.
Versetul 18 apar ține, din punct de vedere al con ținutului, capitolului urm ător și va fi studiat
acolo.
Privire retrospectiv ă asupra capitolului
Ultimul verset din capitolul 11 face deja aluzie , că privirea profetic ă se îndreaptă spre Israel,
nu însă spre pământ, cu toate c ă el este în realitate desigur acolo. Semnul a apărut în cer
(capitolul 12,1), a șa cum se spune aici pentru prima dat ă în Apocalipsa. Femeia nu reprezint ă
Biserica sau Adunarea, ci pe Israel. Adunarea este Mireasa și soția Mielului (Apocalipsa 19,7;
21,9), Israel este mama Domnului dup ă carne (Romani 9,5). Fiul de parte b ărbătească, Persoana
desemnată cu această expresie neobi șnuită, este Hristos. El este numit astfel, deoarece El s ingur
unește în Sine toate caracterele alese umane și prin nașterea Sa a intrat totodat ă în drepturile și
demnitatea potrivit cu Psalmul 2. Cine în afar ă de El ar putea s ă pască națiunile cu o nuia de fier?
Alții vor fi într-adev ăr uniți cu El prin har în practicarea unei domnii atotcup rinzătoare
(Apocalipsa 2,26-27), dar denumirea »fiu de parte b ărbătească« se poate referi numai la Unul,
care este întruchiparea tuturor virtu ților bărbătești.
Apocalipsa – Walter Scott
178 Femeia este v ăzută în posesia întregii suveranit ăți (cu privire la p ământ), ea este îmbr ăcată în
soare. Luna argintie, palid ă, stăpânitorul nopții, este sub picioarele ei. În afar ă de aceasta ea are
demnitate regal ă, căci pe capul ei este o cunun ă, în care cele dou ăsprezece stele reprezint ă
totalitatea administra țiilor pământești prin toate autorit ățile mai neînsemnate. Acesta este Israel,
așa cum îl vede Dumnezeu, nu a șa cum este el acum, și nici așa cum a fost. Este »un semn mare«
a ceea ce Israel va fi în Împ ărăția de o mie de ani.
Apoi se vede un alt semn în cer, un balaur. El e ste mare, căci el este căpetenia invizibil ă și
totuși puternică a oștirii răului în ceruri și pe pământ. El este ro șu ca focul, deoarece este un
ucigaș, care se bucur ă de vărsarea de sânge. El are șapte capete, care sunt încununate cu șapte
diademe; aceasta înseamn ă, că el ca monarh absolut posed ă o plinătate de putere p ământească și
de înțelepciune. El are zece coarne, care arat ă spre constituția viitoare a împ ărăției romane, care
va consta atunci din zece împ ărății. În sfârșit, el are o coad ă plină de otravă și de înșelăciune,
care mătură totodată peste orizontul politic – desigur sub aspect spiri tual și moral – și aruncă la
pământ întreaga mul țime a personalit ăților conducătoare ale părții de vest a împ ărăției romane.
Balaurul este satan; denumirea de balaur arat ă felul lui de a fi, sub numele de satan el este
dușmanul personal al lui Hristos și împotrivitorul sfin ților. El stă cu intenție ucigașă înaintea
femei, ca să-i înghită Copilul. Intenția lui este însă zădărnicită, și Copilul este r ăpit la Dumnezeu.
Viața și moartea Domnului sunt aici ocolite în t ăcere, oricât de bogate ar fi ele în înv ățătură și
adevăr fundamental. În ălțarea urmează după naștere, în timp ce tot ce se cuprinde între acestea
nu este amintit.
Femeia fuge apoi în pustie, îns ă înainte de aceasta este o intercalare lung ă. Între înălțarea
Copilului de parte b ărbătească și fuga femeii, care va avea loc în viitor, se desf ășoară toată
istoria mărturiei creștine. Realitatea important ă, care trebuie în țeleasă aici, este leg ătura lui
Hristos cu Israel, nu cu Adunarea. De aceea sunt oc olite două perioade de timp intercalate,
timpul dintre na ștere și înălțarea la cer a Domnului și timpul dintre în ălțarea la cer a Domnului și
fuga femeii, care va avea loc abia la începutul nec azului cel mare.
După aceea urmează relatarea despre lupta viitoare din cer, care este introdusă aici, ca să arate
pentru ce a trebuit femeia s ă fugă. Satan și îngerii lui sunt arunca ți pentru totdeauna din cer jos.
Acest fapt și conștiența că activitatea lui pe p ământ va fi atunci de scurt ă durată, îi aprinde mânia
împotriva mamei Copilului, în timp ce mai înainte d ușmănia lui era îndreptat ă mai mult
împotriva Copilului. Mijloacele pe care le întrebui nțează, ca să nimicească femeia, sunt f ăcute
ineficace prin conducerea din partea lui Dumnezeu î n providența Sa. Atât Fiul cât și femeia
scapă de dușmănia și prigoana lui. Dar unii iudei tem ători de Dumnezeu devin ținta urii lui
ucigașă92.
Așa se încheie acest capitol minunat, în care sunt cu prinse laolaltă evenimentele cele mai
importante, pe care le g ăsim în cartea Apocalipsa. Tematica este mult mai va stă decât în multe
alte capitole, și pătrunde mult înapoi în istorie, mai mult decât orica re altă secțiune din carte.
Cine în afară de Dumnezeu ar fi putut s ă dea o astfel de asociere de evenimente?
92 Noțiunea de „a face r ăzboi” (versetul 17) include orice form ă de atac asupra trupurilor sfin ților, fie prin prigoane
sau prin război. Rănirile corporale și adăugarea răului de orice form ă, toate acestea se includ în aceast ă foarte des
folosită expresie (vezi capitolul 11,7; 13,7; 17,14; 19,19) .
Apocalipsa – Walter Scott
179 Capitolul 13
Cele două fiare
Balaurul și cele două fiare
Victoria lui Mihail asupra balaurului pune cap ăt tuturor influen țelor și acțiunilor lui satan în
cer. Faptul că balaurul și îngerii lui au fost arunca ți pe pământ este un eveniment deosebit de
important și de serios. Domeniul de ac țiune al lui satan este limitat prin aceasta pe p ământ, și
oamenii temători de Dumnezeu dintre iudei și dintre națiuni vor fi în mod deosebit ținta urii lui
ucigașe. În afară de aceasta el va orbi popoarele și va acoperii țările cu întuneric, în care
odinioară a strălucit luminoasă lumina mărturiei creștine. Cu toate c ă satan este un duh invizibil
pentru ochiul omenesc, el va fi realmente și personal pe p ământ în ultima jum ătate a săptămânii-
an a lui Daniel. – În acest capitol ne sunt ar ătați cei doi slujitori ai lui cei mai importan ți, doi
oameni, doi bărbați. Aceste unelte ale lui satan mai sunt numite și fiare, sălbatice, animale
periculoase93. Ca oameni sunt desigur r ăspunzători înaintea lui Dumnezeu, dar aici ei sunt v ăzuți
ca unelte ale lui satan, care le d ă putere și îi conduce. Satan este duhul st ăpânitor, care va lucra în
și prin acești doi decăzuți. Prima fiară va fi un om dintre na țiuni și va acționa brutal (versetele 1-
10), cea de-a doua fiar ă va fi un iudeu, care va exercita o influen ță rafinată, inducătoare în eroare
(versetele 11-18). Prin ace ști doi cei mai importan ți slujitori pe pământ ai lui satan va încerca el
să nimicească pe Israel, și deoarece el nu poate ob ține acest țel, el va urmări »rămășița« lui
(capitolul 12,17). Mai târziu el va mâna pe oamenii orbiți, înșelați de el, să se ridice la război
împotriva lui Hristos Însu și și a oștirii Lui cerești, ca să sufere o nimicire total ă și definitivă
(capitolul 19,19-21).
Prima fiară
Reînființarea imperiului roman
Capitolul 12,18. – » Și am stat pe nisipul m ării.« Vizionarul Ioan a fost a șezat de fiecare dat ă
pe un loc potrivit, de unde el putea s ă observe bine lucrurile care trebuiau s ă-i fie arătate. Astfel
de locuri erau cerul (capitolul 4,1), nisipul m ării (capitolul 12,18), pustia (capitolul 17,3) și
muntele înalt (capitolul 21,10); de aici el putea s ă privească nestingherit diversele viziuni.
»Nisipul mării«, pe care sta vizionarul, simbolizeaz ă mulțimea mare a oamenilor (capitolul
20,8). Această expresie simbolic ă este folosită în general și se folosește frecvent în literatur ă.
Nisipul îndreapt ă gândurile spre mul țimea numeroas ă a omenirii, și marea agitat ă vorbește
simbolic despre for țele nestăpânite, răzvrătite și principiile care domin ă între ele. Mul țimea
oamenilor sau „marea popoarelor” este v ăzută deci aici într-o stare de nelini ște și revoluție. În
această împrejurare st ătea vizionarul și a văzut »ridicându-se din mare o fiar ă«.
Capitolul 13,1. – » Și am văzut ridicându-se din mare o fiar ă având zece coarne și șapte
capete; și pe coarne zece diademe, și pe capete, nume de hul ă.« – Fără îndoială această fiară
reprezintă vechiul Imperiu roman, care va reapare. Se va ridi ca în mod asem ănător cu vechiul
imperiu : »Și patru fiare mari s-au ridicat din mare« (Daniel 7 ,3), și ele s-au ridicat din marea
agitată a popoarelor. Cele patru imperii vechi – cel babil onian, persan, grec și roman – sunt
93 Animalele sunt folosite în Cuvântul lui Dumnezeu c a simboluri pentru puteri sau împ ărății, dar expresia se
folosește deseori pentru c ăpetenia unei împ ărății, deoarece domnitorul imprim ă întregii împărății caracterul lui
propriu. Expresia fiar ă (animal) se folose ște deci alternativ, atât pentru o împ ărăție cât și pentru căpetenia ei.
Apocalipsa – Walter Scott
180 prezentate atât prin metale (Daniel 2) cât și prin fiare (Daniel 7), și ele vor exista94 și în timpul
din urmă, când va veni Domnul. Primele trei puteri, lipsite de puterea lor deosebit ă, vor exista95
pur și simplu în ultimul timp, îns ă cea de-a patra, împ ărăția romană, va fi ca și în trecut puterea
stăpânitoare pe pământ. Roma a luat fiin ță la început dintr-o stare de revolu ție, haos și anarhie.
Cetatea a fost construit ă scurt timp înainte ca cele zece semin ții ale lui Israel s ă fie duse în
captivitatea asirian ă. Multele păreri și legende în leg ătură cu nașterea Romei arat ă toate spre
mărimea și importanța mare din viitor a acestui ora ș. În Daniel 7,3.7 este anun țată ridicarea din
trecut a imperiului roman și în Apocalipsa 13,1 vizionarul vorbe ște despre reînfiin țarea lui
viitoare. De mai mult de 15 secole imperiul roman n u mai există96, dar reînființarea lui viitoare
este neîndoielnic ă, și aceasta este v ăzută aici în Apocalipsa. Nu putem constata cu exactitat e
când va deveni vizibil ă împărăția romană. Ar fi posibil ca fiara s ă apară pe prim plan ca putere
dominantă după prăbușirea generală a tuturor regimurilor de guvernare din timpul cele i de-a
șasea judecăți pricinuite prin ruperea pece ților (capitolul 6,12-17). Martirii, despre care se
vorbește în capitolul 6,9-11, vor fi omorâ ți înainte să înceapă prigonirea prin fiar ă. Lor li se
spune să aștepte până când și frații lor, care vor fi omorâ ți după ei, vor fi la ei. Din aceasta
rezultă că în timpul judec ăților pricinuite prin ruperea pecetelor fiara nu va fi încă un prigonitor
al sfinților.
Ridicarea fiarei din mare și din adânc
Aici fiara este v ăzută cum apare pe scena p ământului, ea »se ridic ă din mare«. Dar se mai
spune despre ea, c ă se ridică »din adânc« (capitolul 11,7; 17,8). Împ ărăția romană va reapărea în
săptămâna a 70-a, și ultima săptămână a săptămânii-an a lui Daniel, și se va ridica cu prec ădere
dintr-un haos social și politic. În starea ei viitoare, definitiv ă, va arăta caracterul ei diabolic și
originea ei diabolic ă. Ridicarea ei din mare arat ă ivirea ei viitoare din st ările dezorganizate de pe
pământ, ridicarea din adânc arat ă starea ei sub puterea și călăuzirea lui satan. Aceast ă ultimă
stare a împărăției se va arăta după aruncarea lui satan pe p ământ, cu care va începe Necazul cel
mare. În timpul ultimilor trei ani și jumătate ai existenței lui, natura și activitatea împ ărăției va
lăsa să se recunoască clar caracterul satanic al ei.
Coarnele și capetele fiarei
1. »… având zece coarne și șapte capete; și pe coarne zece diademe.« – Aici coarnele sunt
amintite înainte de a fi amintite capetele. În capi tolul 12,3 și 17,3 ordinea este invers ă. Motivul
pentru care cele zece coarne sunt amintite înaintea capetelor este proba bil acela, că fiara
(împărăția romană) va fi constituit ă la apariția ei din zece imperii. De aceea aten ția este
îndreptată asupra acestei caracteristici noi a împ ărăției, o caracteristic ă pe care nu a avut-o în
vechime. Vizionarul a v ăzut șapte diademe pe capetele balaurului (capitolul 12,3 ), aici el a văzut
zece diademe pe coarnele fiarei. Cele zece coarne î mpodobite cu diademe sunt zece împ ărați
(capitolul 17,12). În curând aceste zece state din Europa de vest se vor vedea clar. Ast ăzi am face
numai presupuneri, dac ă am vrea să le denumim sau s ă le prezentăm granițele. Însă ele se vor
vedea clar, când Dumnezeu în previziunea Sa le va l ăsa să se vadă. Împărăția romană nu a avut
94 Vizionarul nu vorbe ște despre prăbușirea imperiului roman și despre faptul c ă de secole el nu mai exist ă. El vedea
reînființarea lui viitoare.
95 Țara caldeenilor apar ține Iracului de ast ăzi. Trăsăturile de caracter ale imperiului babilonian se v ăd însă în
imperiul roman reinstaurat. Dup ă sentința lui Dumnezeu Babilonul nu va mai ap ărea ca putere mondial ă (Ieremia
51,60-64).
96 Roma a căzut în anul 476 dup ă Hristos. Ultimul purt ător al coroanei împ ărătești, un domnitor tân ăr și slab, a fost
Romulus Augustus. Primul nume aminte ște de întemeietorul împ ărăției, cel de-al doilea de primul împ ărat.
Apocalipsa – Walter Scott
181 niciodată în trecut aceast ă formă. Când s-a prăbușit, dintr-un imperiu imens cu un domnitor
puternic au luat na ștere numeroase împ ărății și state mici. Dar când se va reinstaura, în grani țele
ei vor fi zece state. Cei zece împ ărați sau conducători de state vor fi atunci probabil obosi ți din
cauza invidiei și cerții dintre ei; ace știa vot fi »într-un gând și vor da puterea și autoritatea lor
fiarei« (capitolul 17,13). Atunci va fi numai un singur despot competent peste aceast ă împărăție,
»cornul mic« din Daniel 7. Acest prin ț roman va face un leg ământ pentru o s ăptămână (șapte ani)
cu națiunea decăzută a iudeilor (Daniel 9,27), dar pe care »la jum ătatea săptămânii« îl va rupe.
La venirea Domnului cu putere și cu judecată își va primi soarta definitiv ă în iazul de foc
(Apocalipsa 19,20).
Nume de hulă
1. »… și pe capete, nume de hul ă.« – Aceasta este o alt ă caracteristică mult mai rea a fiarei. S-
ar putea ca împ ărăția cu mărimea și puterea ei uria șă să impresioneze pe observatorul superficial,
dar caracterul ei de hul ă împotriva lui Dumnezeu, care era vizibil purtat »p e capetele« ei (care
vor conduce fiara în timpul ac țiunilor ei), ar trebui s ă îngrozească pe orice om care gânde ște.
Cele șapte capete ale fiarei nu reprezint ă succesiunea domnitorilor sau a formelor de guverna re,
ca în capitolul 17,10, ci puterea de guvernare totală sau aproape nelimitat ă, cu care va fi dotat ă
fiara în zilele din urm ă; ele arată plinătatea puterii de guvernare exercitate cu inteligență (ca în
capitolul 12,3).
Pe aceste capete vor sta »nume de hul ă«. După părăsirea mărturisirii creștine și după decăderea
de la Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2,3) rezultatul va f i batjocura oficial ă a lui Dumnezeu. Fiara va
provoca oficial pe Dumnezeu și cu hotărâre va fi împotriva tuturor celor care Îi apar țin (capitolul
13,6). Aceasta va fi o caracteristic ă clară a împărăției romane în ultima ei stare. Nu f ără un motiv
de înțeles ne-am fi a șteptat ca numele de hul ă să fie mai degrab ă pe capetele balaurului, dar ele
sunt văzute pe capetele fiarei . Aceasta va ap ărea evident cu împotrivirea ei direct ă și nerușinată
față de Dumnezeu și față de Unsul Său și împotriva tuturor celor care »au în cer o cas ă«. Pluralul
»nume de hulă« arată că în privința aceasta ne putem gândi la tot felul de forme de d ezonorare
ale lui Dumnezeu în ochii oamenilor.
Trăsăturile caracteristice ale împ ărăției romane
2. – »Fiara pe care am v ăzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs și gură ca o
gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie și o mare autoritate.« –
Fiara, împărăția romană, va uni în sine, pe lâng ă caracteristicile ei foarte deosebite, și
caracteristicile esen țiale ale celor trei imperii mondiale dinaintea ei97. În Daniel 7 sunt descrise
simbolic toate cele patru imperii mondiale. Acest c apitol din cartea Daniel con ține o profeție
continuă. Ea cuprinde perioada de timp de la cucerirea lui Iuda și a Ierusalimului și până la
domnia veșnică și atotcuprinzătoare a Domnului, cu alte cuvinte, de la timpul de domnie al lui
Nebucadnețar și până la domnia Fiului Omului. Primele trei imperii mond iale sunt descrise
numai pe scurt, cel al caldeenilor în versetul 4, c el al mezilor și perșilor în versetul 5, și cel al
grecilor în versetul 6. Restul capitolului, începân d cu versetul 7, este dedicat în principal
studiului celei de-a patra fiare, care nu este numi tă cu numele, dar este descris ă în caracterul ei
97 „Toate fiarele s ălbatice și puternice, care sunt prezentate succesiv în Danie l 7 pentru prezentarea diverselor
imperii, sunt unite totodat ă aici într-un monstru. În aceasta se cuprinde un se ns profund. Imperiul roman a unit în
sine însuși toate principiile îngrozitoare și tiranice ale marilor imperii anterioare. De aceea simbolul combinat din
acest verset este foarte potrivit, unind simboluril e celorlalte imperii în simbolul imperiului Romei și în felul acesta
unitatea cu forme multiple a Romei, puterea ei și cruzimea ei, precum și extinderea st ăpânirii ei sunt prezentate
impresionant ochiului” – „The Apocalypse” de Stuart .
Apocalipsa – Walter Scott
182 particular. La compararea lui Daniel 7 cu Apocalips a 13,2 se observ ă, că animalele sălbatice sunt
numite în succesiune invers ă. În Daniel 7 desf ășurarea istorică solicită ca leul, simbolul preferat
al renumitului imperiu mondial babilonian, este num it pe primul loc. În Apocalipsa 13,2,
leopardul, sau al treilea imperiu mondial, pe primu l loc. Pentru leopard (sau panter ă) sunt tipice
mișcările repezi și salturile deodat ă, caracteristici care îl caracterizeaz ă și pe Alexandru, grecul
puternic. O domnie de groaz ă, apăsătoare și epuizantă, așa cum o practicau per șii în provinciile
cucerite (probabil cu excep ția Iudeii), este prezentat ă simbolic prin picioarele uni urs. Dup ă
aceea se vorbe ște despre gura unui leu, un indiciu spre urletele l ui, groaza pe care o provoca, și
asupra cruzimii lui, cu care el î și sfâșie prada. Aceste caracteristici ale naturii animale le vedem
prezentate sintetizat aici și personificate în împ ărăția romană, care se vede și în ce-a de-a patra
fiară din Daniel .
Balaurul și fiara
2. – »Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie și o mare autoritate.« – Fiara, care
unește în sine caracteristicile diferite și însușirile imperiilor mondiale anterioare și va prelua
domnia lor, va fi unealta potrivit ă pentru balaur, prin care el poate lucra. Fiara va moșteni deci
nu numai domnia mondial ă, care a fost încredin țată odinioară lui Nebucadne țar, ci va exercita în
lume și cruzimea și autoritatea brutal ă a balaurului, într-o oarecare m ăsură ca locțiitor al lui.
Viclenia și perfidia șarpelui se vor ar ăta în celelalte dou ă fiare (Apocalipsa 13,11). Puterea
satanică din Adânc, scaunul de domnie al lui satan în mijlocul unei lumi du șmane față de
Dumnezeu și o mare autoritate pe pământ se adaugă la tabloul îngrozitor prezentat aici. Domnul
Isus a refuzat primirea din mâna lui satan a domnie i asupra »tuturor împ ărățiilor pământului«
(Luca 4,5-8) – aici vedem pe cineva, care o va prel ua. Balaurul aruncat din cer va da fiarei
puterea sa și scaunul său de domnie simbolic de pe p ământ, care se va ar ăta atunci cu trăsăturile
caracteristice corespunz ătoare originii sale, ridic ării sale »din Adânc« (capitolul 17,8).
Caracterul satanic al împ ărăției romane și activitatea fiarei marcat ă de acest caracter se vor
arăta pe deplin în timpul de necaz care va veni, în ce i trei ani și jumătate, premergători venirii
Domnului în slav ă. După acest timp, la sfâr șitul săptămânii a 70-a a lui Daniel, fiara și
colaboratorul ei la r ău, cea de-a doua fiar ă sau anticristul, »vor merge la pierzare«, în iazul de
foc. Cele două fiare din acest capitol sunt v ăzute la sfârșit ca doi oameni inspira ți și călăuziți de
diavolul. În ultimele zile de dec ădere aceste persoane principale î și vor primi de vii soarta lor
veșnică (capitolul 19,20).
Moartea și reapariția fiarei
3. – »Și unul din capetele ei era ca înjunghiat de moarte și rana ei de moarte fusese
vindecată: și tot pământul se minuna de fiar ă.« – Acest verset vorbe ște despre moartea și
reînvierea fiarei, deci despre sfâr șitul statal și reînființarea împărăției romane. Evident capul
înjunghiat este identificat cu fiara. Împ ărăția romană în forma ei de imperiu a fost, ca s ă zicem
așa, »înjunghiată«; în anul 476 dup ă Hristos a încetat s ă mai existe. Din timpul acela și până
astăzi imperiul de odinioar ă care stăpânea lumea este ca stat într-o stare de moarte. Da r
Dumnezeu, potrivit cu previziunea Sa, va face s ă reapară împărăția dintr-un cadru de patimi
revoluționare și conflicte, »din mare« (versetul 1): »rana ei de m oarte s-a vindecat«. Vizionarul a
văzut aceasta ca un fapt împlinit, a șa cum arată și versetul 1. Dar dup ă ridicarea ei din mare,
reapariția ei ca stat în lume, la mijlocul s ăptămânii a 70-a va urma »ridicarea din adânc«, aceast ă
apariție în caracterul ei satanic. Ca o constituire stata lă pe pământ, fiara va exista deci înainte de
jumătatea săptămânii. Aceasta rezult ă și din profeție, că „principele” ei va încheia un leg ământ
Apocalipsa – Walter Scott
183 trainic cu iudeii dec ăzuți pentru o (întreag ă) săptămână de șapte ani (Daniel 9,27). Caracterul ei
satanic (capitolul 13,2; 17,8) se va ar ăta clar în a doua jum ătate a acestei săptămâni profetice.
3. – »Și tot pământul se minuna de fiar ă.« – Fiara va apare într-un fel și cu o natură
necunoscută până atunci, fără exemplu în istoria omenirii. Aceast ă putere omeneasc ă, care se va
pune înaintea lui Dumnezeu cu energie satanic ă, echipată cu puterea și autoritatea mondial ă a lui
satan, va produce uimire pe întreg p ământul. Tot pământul se va uimi de aceast ă înfățișare. Nu
vedem nici un motiv s ă îngrădim expresia »tot p ământul«. Reînfiin țarea împărăției romane
trebuie să aibă cea mai mare importan ță pentru toți care sunt în sfera ei de influen ță și pentru cei
care trăiesc în afara acesteia. Autoritatea balaurului și influența lui va trece peste grani țele celor
zece imperii. Fiara, c ăreia satan îi dă puterea sa, va avea o influen ță dominantă asupra întregului
pământ, chiar și asupra ținuturilor păgâne.
Închinarea adus ă balaurului și fiarei
4. – »Și s-au închinat balaurului, pentru c ă i-a dat fiarei autoritatea; și s-au închinat
fiarei, spunând: „Cine este asemenea fiarei și cine poate lupta împotriva ei?”« – Vedem din
acest verset că Dumnezeu este pus deoparte și în locul Lui a p ășit balaurul. Nu Creatorul, ci satan
va fi universal adorat. O m ărturisire goală va fi fără valoare în zilele acelea rele. Într-un mediu
devotat în totalitate lui satan numai o adev ărată și cunoscută relație cu Dumnezeu poate p ăzi de
cădere. Numai aceia, ale c ăror nume sunt scrise în cartea vie ții Mielului înjunghiat (versetul 8),
numai cei aleși vor putea în timpul acela s ă se împotriveasc ă triumfului aparent al lui satan. În
ochii oamenilor balaurul va face ceea ce dup ă părerea lor numai Dumnezeu poate face, și anume,
să dea fiarei cea mai mare autoritate pe p ământ. De aceea ei se vor închina balaurului și-i vor
aduce adorare divin ă.
Dar și fiara va fi adorat ă. Uimirii, provocate de reapari ția ei și semnele supranaturale care vor
urma după aceea în lume, îi urmeaz ă închinarea. Atât uimirea cât și adorarea vor fi universal
răspândite, și această adorare în felul și extinderea ei va dep ăși tot ce a fost întreprins odinioar ă
în Roma. Spiritismul, care a f ăcut mari progrese în ultimul timp, lucreaz ă spre o anumit ă țintă:
adorarea diavolului. În Europa și America s-a r ăspândit foarte mult adorarea adus ă diavolului.
Din 2 Tesaloniceni 2,3-12 știm că omul păcatului (anticristul, sau fiara a doua din Apocalip sa
13) va fi de asemenea adorat ă. Ce provocare a lui Dumnezeu! Ce batjocur ă și desfigurare a
creștinismului! Nu Dumnezeul adev ărat, Tatăl și Fiul, vor fi adora ți ci o triunitate diabolic ă,
balaurul, fiara și omul păcatului. Este aceasta ținta spre care se îndreapt ă așa-numitele noastre
țări creștine? Adepții „criticii înalte” fac sub influen ța satanei tot ce este posibil ca s ă conducă
creștinătatea la diavolul, și în privința aceasta fac progrese mari.
4.- »„Cine este asemenea fiarei și cine poate lupta împotriva ei?”« – Aceste cuvinte arat ă că
puterea ei și strategia ei de r ăzboi sunt însușirile impresionante care trezesc admira ția din partea
lumii și prin aceasta omagierea, care i se cuvine dup ă gândurile oamenilor, din cauza pozi ției ei
înalte. Noi credem îns ă, că se vor face eforturi mai mari și căpeteniei imperiului mondial
reinstaurat i se va aduce onoare divin ă. În această direcție se vor îndrepta eforturile celei de-a
doua fiară (capitolul 13,11-15).
Hulă, autoritate și prigoană prin fiară
5.-7. – »Și i s-a dat o gur ă, care vorbea lucruri mari și hule; și i s-a dat autoritate s ă
lucreze patruzeci și două de luni. Și i s-a deschis gura pentru hule împotriva lui Dumn ezeu,
ca să hulească Numele Lui și cortul Lui și pe cei care locuiesc în cer. Și i s-a dat să lupte
împotriva sfin ților și să-i învingă; și i s-a dat autoritate peste orice semin ție și popor și
Apocalipsa – Walter Scott
184 limbă și națiune.« – Țesut în această împletitură întunecată a răutății satanice și aroganței
omenești este un fir de mângâiere pentru sfin ții lui Dumnezeu r ămași, din timpul de acum și din
viitor, revenirea frecvent ă a cuvintelor »i s-a dat «. Și înapoia fiarei st ă puterea ascuns ă, dar
atotputernică a lui Dumnezeu. Satan nu are nici o putere care s ă nu-i fi fost dată. Toată puterea
vine în cele din urm ă de la Dumnezeu. Altceva este folosirea puterii împ rumutate de către fiecare
în parte, și de aceasta este fiecare r ăspunzător, chiar și diavolul. Puterea, care odinioar ă a biciuit
cu o furtună puternică Marea Galileii, ca s ă scufunde corabia, care purta cea mai pre țioasă
încărcătură, care a fost înc ărcată vreodată pe o corabie, pe Domnul Isus și ucenicii Săi – această
putere își avea originea în Persoana divin ă care dormea în partea dinapoi a cor ăbiei. Pentru un
timp scurt i s-a dat lui satan autoritate asupra el ementelor naturii, ca s ă ne arate, că puterea sa
precum și durata exercit ării ei este supravegheat ă și ținută în frâu de Dumnezeu potrivit cu voia
Sa și cu plăcerea Sa (Marcu 4,35-41).
În mândria inimii ei fiara îns ăși se va lăuda și va huli pe Dumnezeu. Cine este el și ce a făcut el
va fi fără îndoială conținutul »lucrurilor mari«, pe care el le va spune; d ar sunt adăugate
cuvintele semnificative » și hule«. El va huli public pe Dumnezeu și pe toți ai Săi de pe pământ și
din cer și-i va batjocori cu cuvinte, care nu sunt redate, d ar cu siguranță vor fi destul de aspre și
rele, ca manifest ările unei inimii care a dec ăzut de la Dumnezeu și este călăuzită de diavolul.
Încă o dată este redată durata acțiunii puterii satanice personificat ă în fiară pe pământ: »și i s-a
dat autoritate s ă lucreze patruzeci și două de luni«. Trebuie s ă ținem seama că aici nu este vorba
de durata de existen ță a fiarei sau a împ ărăției romane, ci este timpul activit ății ei sub puterea
satanei. Sunt patruzeci și două de luni sau trei ani și jumătate înainte de nimicirea definitiv ă a
împărăției. În acest timp fiara va merge sub directa condu cere a balaurului pe drumul ei de
blasfemie și violență. Întreaga durat ă a împărăției, de la ridicarea ei din mare (versetul 1) și până
la nimicirea ei de c ătre Domnul la venirea Sa în slav ă (capitolul 19,19-21), cuprinde cel pu țin
întreaga ultimă săptămână-an a lui Daniel. Activitatea ei satanic ă de patruzeci și două de luni va
începe la mijlocul acestei a 70-a s ăptămână cu ridicarea ei (simbolic ă) din adânc.
În acest timp Dumnezeu și Casa Lui și locuitorii cerului, care »î și au casa în cer«, vor fi
subiectul hulelor satanice din gura fiarei. Vor fi rostite cuvinte obraznice și rele. Nu știm ce se va
spune; putem îns ă fi siguri că ce este mai rău, ce poate deveni mai josnic prin ura insuflat ă de
balaur împotriva lui Dumnezeu, va fi rostit public și tare. În afară de aceasta hula va avea
probabil caracterul dispre țului și batjocurii în reprezent ări simbolice ale lucrurilor divine. –
Atunci și sfinții de pe pământ, care vor interveni pentru drepturile lui Dumn ezeu și vor fi
împotriva balaurului și a uneltelor lui executive, vor fi expu și puterii și bunului-plac al fiarei.
Sfinții acelor zile nu vor fi de felul celor șapte mii de martori ascun și, ci vor fi de felul lui Ilie,
îndrăzneți și fără compromisuri în m ărturia lor. Fiarei i se va permite s ă urmărească sfinții, să
facă război împotriva lor și »să-i biruiască«. În capitolul 11,7-8 este descris ă o întâmplare
asemănătoare, dar care este îns ă limitată la Ierusalim. „Autoritatea” dat ă fiarei se va extinde
peste granițele imperiului mondial viitor. Ea pare s ă fie neîngrădită în extinderea ei, deoarece ea
se va extinde »peste orice semin ție și popor și limbă și națiune« (această subîmpărțire împătrită a
întregii omeniri). În capitolul 11,9 vedem ca exemp lu oameni aduna ți la Ierusalim din toate
părțile pământului, care se vor uni cu fiara în uciderea și tratarea batjocoritoare a sfin ților iudei.
Deci și în afara imperiului roman vor fi țări și popoare sub influen ța ei puternică și vor sta sub
autoritatea ei. Între fiar ă și femeie, curva (Babilonul), va fi o leg ătură strânsă (capitolul 17,3.7),
dar vor fi și alte națiuni care vor avea leg ături exterioare cu fiara și asupra cărora se va exercita
autoritatea ei.
Adoratorii fiarei
8. – »Și i se vor închina to ți aceia care locuiesc pe p ământ, al căror nume nu a fost înscris
de la întemeierea lumii în cartea vie ții Mielului celui înjunghiat.« – De mai multe ori am atras
Apocalipsa – Walter Scott
185 atenția cu privire la în țelesul deosebit al expresiei »cei care locuiesc pe pământ«. Ea desemneaz ă
pe oamenii care con știent au respins chemarea cereasc ă și prin aceasta în mod practic au renun țat
la creștinism. Ei sunt diferen țiați de »popoare și seminții și limbi și națiuni« (capitolul 11,9-10),
care în general mai pu țin au venit în contact cu mesajul divin. To ți, care vor locui atunci pe
pământ98, sunt prezenta ți aici în contrast cu aceia al c ăror nume stă scris în cartea vie ții Mielului
care a fost înjunghiat. Dup ă acest cuvânt al Scripturii, to ți – cu excepția celor aleși – se vor
închina fiarei. Îns ă spre acești aleși, care au fost salva ți prin sângele Mielului înjunghiat, în acele
timpuri de suferin ță se vor îndrepta în mod deosebit interesele pline d e înțelegere ale Domnului.
Cartea vieții, în care sunt scrise numele lor, Îi apar ține. În aceasta sunt scrise numele lor
începând cu întemeierea lumii. De aceea nu poate av ea loc nicio ștergere a acestei c ărți, în timp
ce fără îndoială unele nume pot fi șterse din cartea sau registrele denomina țiunilor creștine
(capitolul 3,5). În ultima carte se vor g ăsi nume ale m ărturisitorilor adev ărați și falși, deoarece
Dumnezeu ia cuno ștință despre oricine care m ărturisește că este creștin. Dar cartea vie ții
Mielului poate con ține numai numele celor mântui ți, deoarece acestea sunt notate de la începutul
lumii, deci de când a început timpul. În capitolul 17,8 se vorbește despre aceea și carte și despre
aceiași oameni, ca și aici, cu toate c ă acolo nu se aminte ște Mielul. Fiara va birui pe sfin ți și îi va
omorî, dar partea care nu se pierde a martirilor es te viața veșnică. Mielul i-a salvat prin moartea
Sa și prin aceasta a pus temelia pentru realitatea mâng âietoare și întăritoare, pe care El a revelat-
o la timpul potrivit – realitatea, c ă numele lor sunt scrise în cartea Sa a vie ții. Copiii lui
Dumnezeu, cei mântui ți din timpul cre știn, care mai dureaz ă și astăzi, au fost dăruiți cu
binecuvântări duhovnicești în Hristos, care au originea mult mai înainte de cât binecuvânt ările
aleșilor de aici și a celor binecuvânta ți din Matei 25,34. Noi am fost cunoscu ți mai dinainte, ale și
mai dinainte și hotărâți înainte de întemeierea lumii, deci înainte s ă existe timpul, din ve șnicie
(Efeseni 1,4-5; Romani 8,29). S ă mai remarcăm, că cei aleși din Matei 24,22 sunt iudei tem ători
de Dumnezeu, în timp ce în versetul nostru și în Matei 25,34 sunt oameni din toat ă lumea.
Un apel și o atenționare
9. – 10. – »Dac ă are cineva urechi, s ă audă! Dacă cineva duce în robie, în robie va merge.
Dacă cineva ucide cu sabia, cu sabia trebuie s ă fie ucis. Aici este r ăbdarea și credința
sfinților.« – Solicitarea, »Dac ă are cineva urechi, s ă audă!« a rostit-o deseori Domnul nostru în
lucrarea Lui pe p ământ, chiar dac ă cu mici diferen țe în construcția cuvintelor (Matei 11,15;
13,9.43; Luca 8,8 și alte locuri). Aceea și solicitare cu adaosul »ce zice Duhul Adun ărilor« este
conținută în fiecare din cele șapte scrisori deschise (Apocalipsa 2 și 3). Acest adaos nu s-ar
potrivi aici, deoarece Adun ările nu vor mai fi pe p ământ în acele zile de judecat ă. Chemarea de a
asculta este îndreptat ă spre înțelegerea spiritual ă, care prin aceasta va fi încercat ă, spre deosebire
de auzirea naturală, pe care o are orice om s ănătos.
După aceea se arată un principiu, care are valabilitate atât pentru fi ară cât și pentru sfinții lui
Dumnezeu, pentru prieteni și pentru dușmani și pentru toate timpurile. Oricât de puternic ar luc ra
harul și puterea Duhului Sfânt în sfin ți și oricât de îngr ădită ar fi aplicarea acestui principiu, el
rămâne valabil în sine. Care este adev ărul deosebit, care este sf ătuit aici cu așa insistență? Este
certitudinea drept ății de răsplătire, sau ca să vorbim cu cuvintele Sfintei Scripturi: »Cu ce m ăsură
măsurați, vi se va măsura« (Matei 7,2). Dac ă cineva duce în captivitate, el însu și va merge în
captivitate; dac ă cineva omoară, și el va trebui omorât. Ce cuvânt solemn și cât de important și
de potrivit pentru sfin ții care vor avea atunci greu de suferit sub sceptru l de fier al fiarei! Ei nu
trebuie să se opună. Armele lor nu sunt carnale, ci spirituale. »Aici este răbdarea și credința
sfinților.« Numai în felul acesta ei pot triumfa. Ei vor avea victorii morale și spirituale din
aceasta, nu victorii prin puteri și autoritate exterioar ă. Privit în exterior, ei vor fi lipsi ți de ajutor
98 Aici trebuie în țeles sensul simbolic al cuvântului pământ .
Apocalipsa – Walter Scott
186 și situația lor va fi lipsit ă de speranță, dar ei își vor găsi sursele de ajutor în Dumnezeu. Ei nu se
vor închina fiarei, dar ei nu au voie nici s ă se împotriveasc ă folosind forța, căci atunci soarta lor
va fi captivitatea și moartea. Dar chiar dac ă se va ajunge la aceasta – ei posed ă o viață, pe care
nici cea mai mare putere a du șmanului nu o va putea atinge. Numele lor sunt înscr ise în cartea
vieții Mielului, și nicio putere de pe p ământ și din iad nu le va putea șterge sau să le jefuiască
partea lor veșnică, care se întemeiaz ă pe moartea Mielului lui Dumnezeu.
Atât în Apocalipsa 13 cât și în Daniel 7 tema principal ă este împărăția romană reinstaurată. În
Apocalipsa 13 tema principal ă este însă caracterul general al acestei împ ărății, în timp ce în
Daniel 7 se vede în mod deosebit capul personal al împărăției. Hulele și prigoana din partea
fiarei (Apocalipsa 13,5-7) sunt descrise aproape cu aceleași cuvinte ca și vorbirea și acțiunea
»cornului mic« (Daniel 7,8.20.21.25). Atât prorocul Daniel cât și vizionarul Ioan leag ă natura
împărăției cu capul ei personal, ultimul st ăpânitor. Caracterul împ ărăției este întruchipat totodat ă
în persoana acestui st ăpânitor mare. Alte caracteristici ale fiarei și legătura ei cu curva le g ăsim
în capitolul 17 al c ărții Apocalipsa. Ele vor fi tratate la studiul acestu i capitol. Denumirea de
»fiară« este folosită în cartea Apocalipsa pentru împ ărăția romană, marea putere statal ă din
ultimele zile.
Fiara a doua (versetele 11-18)
Comparație între cele dou ă fiare
Între cele dou ă fiare99 din acest capitol exist ă o serie de diferen țe clare. Prima se ridic ă dintr-o
stare de nelini ște, din marea popoarelor r ăscolită; cea de-a doua se ridic ă dintr-o stare relativ
liniștită și ordonată, cu un regim stabil, din p ământ. Prima este o putere lumeasc ă, cea de-a doua
este o putere religioas ă. Prima fiară are zece coarne, cea de-a doua numai dou ă. Cu influența ei
rafinată, înșelătoare, nimicitoare de suflete, fiara a doua este ce a mai periculoas ă dintre aceste
două unelte executive ale lui satan, dar prima fiar ă are o mai mare putere statal ă și militară. Cea
de-a doua fiară este clar subordonat ă primei fiare și folosește puterile militare și restul puterilor,
ca să-și atingă scopul: divinizarea primei fiare. Prima fiar ă vine dintre na țiuni, cea de-a doua
dintre iudei. Și în timp, fiara a doua apare dup ă prima fiară. Cu privire la domeniile de activitate
ale acestor dou ă fiare sunt incertitudini majore la mul ți.
Prima fiară va fi un sistem politic și militar puternic, care va pieri sub judec ățile Domnului la
venirea Sa. Cu toate c ă acest imperiu viitor va fi mai mic în extinderea l ui decât împărăția
romană din trecut, autoritatea și influența lui se va extinde peste toate p ărțile pământului devenite
civilizate și „creștine”, și prin aceasta asupra a numeroase na țiuni. Satan va da tronul s ău și
autoritatea sa acestei fiare. Domnul Isus a refuzat să primească această autoritate din mâna
satanei (Luca 4,6-7), dar ea Îi va fi dat ă de Tatăl Său (Psalmul 2,8). Fiara va fi puterea
predominantă pe pământ, căreia nu va putea s ă i se împotriveasc ă nici o altă putere.
Domeniul de st ăpânire al fiarei a doua va fi Palestina. Puterea ei politică va dispare repede,
deoarece prima fiar ă, prin persoana conduc ătorului ei, se va amesteca în afacerile politice și
religioase ale iudeilor și pentru ca să devină conducătorul propriu-zis al Palestinei pentru timpul
din urmă. La începutul activit ății sale și anticristul este v ăzut ca o fiară100, dar el va pierde
99 Atragem încă o dată atenția, că denumirea fiară, care în sine se folose ște pentru o împ ărăție sau pentru structura
unei puteri politice, se folose ște deseori și pentru conduc ătorul acesteia sau pentru c ăpetenia ei. În cazul particular
trebuie dedus din context, dac ă este vorba de o împărăție (sau de o putere) sau de de ținătorul puterii personale , deci
despre un om.
100 Domnitorul împ ărăției romane reinstaurate și anticristul sunt v ăzuți și denumiți în acest capitol în mod just ca
fiare, cu toate c ă ei sunt oameni naturali. Animalul de regul ă își are ochii și simțul îndreptat în jos, spre p ământ.
Omul creat dup ă chipul lui Dumnezeu, prin alc ătuirea corpului s ău și prin mersul vertical, este capabil în mod
Apocalipsa – Walter Scott
187 domnia lumeasc ă și la sfârșit va fi judecat ca fiind profetul mincinos . Puterea de domnie pe
pământ va fi unit ă în prima fiară, care va rămâne stăpânitoare până la sfârșit și ca stăpânitoare va
fi judecată. Fiara a doua va deveni slujitoarea și ajutorul primei fiare. Dar aceast ă a doua fiară va
înșela și va duce în rătăcire lumea. Ea î și va îndrepta efortul, s ă mâne în brațele lui satan pe iudei
și pe aceia care odinioar ă s-au numit cre știni. Un semn caracteristic îngrozitor al acelor zi le va fi,
că toți vor fi aduși în cea mai josnic ă sclavie sub domnia primei fiare. Atunci nu va mai fi nici un
fel de libertate. Îns ă ambele fiare vor fi prinse în acela și timp în, sau, la Ierusalim, și la venirea
Domnului în putere ambele vor primi aceea și soartă în iazul de foc (capitolul 19,20).
O imitare rușinoasă a lui Hristos
11. – »Și am văzut o altă fiară ridicându-se din p ământ; și avea două coarne asemenea
unui miel și vorbea ca un balaur.« – Cine este aceast ă »o altă fiară«? Înfățișarea ei »asemenea
unui miel« arat ă imediat pe Mesia cel fals sau Hristosul fals. Ea a re două coarne; adevăratul Miel
a fost văzut cu șapte coarne. Cornul este un simbol al puterii exter ioare, morale sau chiar
împărătești. Noi gândim c ă cele două coarne ale fiarei este o imitare deformat ă a celor șapte
coarne ale mielului (capitolul 5,6). Mielul are put erea desăvârșită (șapte coarne), acest animal
are o putere limitat ă. Cele două coarne arată o poziție dublă ca împărat și preot, pe care
anticristul și le va aroga și cu care va simula. El va guverna ca împ ărat în Ierusalim (Daniel
11,36), dar cu toate acestea va fi subordonat marel ui său conducător, prima fiară. Ca »profetul
mincinos (fals)« (a șa este el denumit în capitolul 16,13; 19,20 și 20,10) va exercita o mare putere
religioasă printre iudei și în general printre popoarele numite cre știne.
11. . »Vorbea ca un balaur.« – Cu toată aparenta asem ănare exterioară cu Mielul, și cu toate
că își va aroga o autoritate oficial ă, care nu i se cuvine, el va fi imediat demascat, c ând va vorbi.
Vocea și vorbirea balaurului îl tr ădează și îl caracterizeaz ă ca slujitor al lui satan, care exercit ă
puterea și guvernarea politic ă. Stricăciunea morală, exterioară și lăuntrică, a omului este marea
țintă a balaurului, și ca să obțină aceasta, el va fi cel mai bine sus ținut de cei doi reprezentan ți
importanți ai lui, fiarele din acest capitol.
Roma și Ierusalimul vor fi cele dou ă centrale, de unde satan va exercita influen ța sa și
activitățile sale în Europa și Palestina și pe întreg pământul.
Fiara a doua ca slujitor al primei fiare
12.-15. – »Și ea exercită toată autoritatea primei fiare în fa ța ei; și face ca pământul și cei
care locuiesc pe el s ă se închine primei fiare, a c ărei rană de moarte fusese vindecat ă. Și
face semne mari, încât face s ă se coboare foc din cer pe p ământ, înaintea oamenilor. Și îi
înșală pe cei care locuiesc pe p ământ din cauza semnelor care i s-a dat s ă le facă înaintea
fiarei, spunându-le celor care locuiesc pe p ământ să-i facă un chip fiarei, care are rana de
sabie și a rămas în viață. Și i s-a dat să dea suflare chipului fiarei, încât chipul fiarei s ă și
vorbească și să facă să fie uciși toți cei care nu se vor închina chipului fiarei.« – Cea de-a
doua fiară va fi o putere subordonat ă, și căpetenia ei regal ă va fi slujitorul activ al primei fiare.
La prima privire se pare c ă din aceste versete rezult ă că prima fiară este un sistem pu țin activ și
că energia și desfășurarea de forță se întâlnește numai la fiara a doua, deoarece »exercit ă toată
normal să privească în sus. În aceast ă diferență naturală există o învățătură spirituală. Gândirea și năzuința omului
fără Dumnezeu este îndreptat ă în jos, spre p ământ și spre cele pământești; în aceste caracteristici morale se
aseamănă prin aceasta cu animalele. Omul dup ă gândurile lui Dumnezeu dimpotriv ă, își îndreaptă gândurile și
năzuința în sus, spre cer, spre Dumnezeu (2 Corinteni 3,18 ; Filipeni 3,14; Coloseni 3,1-2). În privin ța aceasta,
conducătorii religioși și politici din acele timpuri viitoare sunt, în ceea ce privește starea lor spiritual ă și morală,
efectiv animale.
Apocalipsa – Walter Scott
188 autoritatea primei fiare în fa ța ei (deci, în prezen ța ei)«. Dar aceasta nu este a șa. Prima fiară este
o uniune puternic ă de zece împărați, armonios uni ți într-o putere uria șă (capitolul 17,12-13) sub
un domnitor, care se opune activ și cutezător lui Dumnezeu, hulind și prigonind. Anticristul,
căpetenia celei de-a doua fiar ă, nu va avea nicio putere regal ă în afara Palestinei. De aceea el se
va folosi de autoritatea primei fiare, a c ărei putere și prestigiu le va folosi pentru exercitarea
intențiilor lui diabolice. Acesta urm ărește ca să conducă creștinătatea decăzută, să se plece în
adorare înaintea împ ărăției romane reinstaurate și a domnitorului ei. Cea de-a doua fiar ă nu va
dispune de o putere militar ă proprie; pe aceasta o d ă balaurul primei fiare. Îns ă cea de-a doua
fiară va influența oamenii spiritual și religios și de aceea va fi cea mai rea dintre cele dou ă.
Anticristul va revendica pentru sine însu și adorare divin ă și se va așeza în Templu, pe care
națiunea iudaică îl va reclădi atunci în stare de necredin ță. El însuși se va înălța peste orice
autoritate omeneasc ă și divină, în măsura în care îi este posibil, ca s ă ocupe101 locul lui
Dumnezeu. Aceasta va avea loc în Palestina. Acolo va guverna el, dup ă ce și-a instaurat tronul în
Ierusalim, și tot acolo va lua Templul în totalitate în posesiu nea sa și se va prezenta, c ă ar fi
Dumnezeu. Aceast ă a doua fiară va avea prin aceasta putere religioas ă și lumească, dar puterea
religioasă va sta pe prim plan. Cu totul altfel decât Hristos , care a venit în Numele Tat ălui Său
(Ioan 5,43), aceast ă persoană îngrozitoare va avea preten ția că este Mesia al lui Israel, dar se va
impune ca împ ărat și ca proroc în mijlocul poporului, care va fi strân s atunci în necredin ță în
țară. Națiunea iudaică (cu excepția rămășiței temătoare de Dumnezeu), lovit ă prin judecată cu
orbire, va recunoa ște aroganța și cerințele anticristului, care va conduce atunci la dec ăderea
totală de la Dumnezeul adev ărat al iudeilor și al creștinilor (1 Ioan 2,22). În interiorul granițelor
țării sfinte el va fi venerat în mod dezgust ător ca Dumnezeu. În afara granițelor Palestina, în
restul ținuturilor creștinătății, el va constrânge na țiunile și popoarele să se închine primei fiare,
»a cărei rană de moarte fusese vindecat ă.«
13. – » Și face semne mari, încât face s ă se coboare foc din cer pe p ământ, înaintea
oamenilor.« – Marile semne nu sunt prezentate în detaliu, dar un semn deosebit de remarcabil
este numit concret: ea face s ă se coboare foc din cer, și aceasta în public, »înaintea oamenilor.«
Este felul semnelor și minunilor prin care în timpul lui Ilie s-au confi rmat pretențiile adevăratului
Dumnezeu în opozi ție cu cele ale lui Baal (1 Împ ărați 18,38-39). Deci în acela și fel fiara a doua
va susține pretențiile la adorare din partea tuturor a primei fiare, și în mod asem ănător fiara a
doua va fi confirmat ă de satan însu și (2 Tesaloniceni 2,9). Aceasta va avea loc atunci când
Dumnezeu prin judecata de r ăsplătire va lăsa pradă creștinătatea vinovată, care de mult a
renunțat deja la El; prin aceasta va începe judecata ei. Dumnezeu va trimite atunci cre știnătății
decăzute »o lucrare de r ătăcire, ca ei să creadă o minciună« (2 Tesaloniceni 2,11). Urmarea
acestui fapt va fi, c ă satan își va ocupa locul în mijlocul cre știnătății mărturisitoare și în felul
acesta Dumnezeu va fi cu totul pus deoparte, a șa că va lua naștere ca rezultat îngrozitor adorarea
diavolului în prezentarea lui triunitar ă. Acesta va fi deci sfâr șitul civilizației noastre celebre și a
progresului material și moral. Este de ales între Dumnezeu și creștinismul biblic, pe de o parte, și
diavol și creștinătate, pe de alt ă parte. Realitatea vie este legat ă numai de prima; o simpl ă
mărturisire creștină, care nu are o valoare adev ărată și care rămâne, conduce la a doua leg ătură.
101 Anticristul va fi adorat public, îns ă în mod ciudat el însu și va adora un dumnezeu, pe care el însu și și l-a
conceput, un dumnezeu, care pân ă atunci nu a fost cunoscut în istoria lui Israel. P e acest idol îl va cople și cu
glorificări (Daniel 11,38). „Împ ăratul”, care apare pe nea șteptate în istoria r ăzboaielor dintre st ăpânitorii sirieni și
egipteni (Daniel 11) și care are origine iudaic ă (Daniel 11,37), este f ără îndoială falsul Mesia. El este acela și cu
omul păcatului și cel nelegiuit (2 Tesaloniceni 2,3.8), anticristul , la Ioan, prorocul fals (mincinos) din cartea
Apocalipsa și cealaltă fiară, cea de-a doua, din Apocalipsa 13. El va cere în P alestina ca numai el s ă fie adorat și în
lumea largă va dirija adorarea spre marii lui tovar ăși de legământ, prima fiar ă și balaurul.
Apocalipsa – Walter Scott
189 Chipul fiarei
14. – »… spunându-le celor care locuiesc pe p ământ să-i facă un chip fiarei, care are rana
de sabie și a rămas în viață.« – Solicitarea oficial ă »să-i facă un chip fiarei, care are rana de
sabie și a rămas în viață.« este o altă înaintare în rău. Este remarcabil, c ă la începutul supremației
păgâne oamenii sub amenin țarea cu moartea au fost constrân și să se închine unui chip care
reprezenta mărimea și maiestatea primului imperiu mondial (Daniel 3). S curt înainte de sfârșit
stăpânirea păgână va repeta aceasta, a șa cum vedem aici. Cât de incorigibil ă este natura uman ă!
În Scriptură se face diferen țiere între pildă și chip (tablou). Omul a încetat din punct de vedere
moral să fie după asemănarea cu Dumnezeu (Geneza 1,26), dar și despre omul dec ăzut se spune
că el este făcut după chipul lui Dumnezeu și are misiunea s ă exercite suplinitor func ția de
guvernare din partea lui Dumnezeu pe p ământ (Geneza 9,6). Un chip (tablou) prezint ă pe cineva,
dar nu este neaparat identic cu el. Suntem convin și că chipul fiarei va fi un chip real, impun ător,
care va fi înălțat în centrul cre știnătății și va sluji la adorarea fiarei. În câmpia Dura a fos t ridicat
un chip real, care a slujit la adorarea lui Nebucad nețar și a împărăției sale.
Rana de moarte a fiarei este amintit ă de trei ori (versetele 3,12,14). La a treia prezen tare se
spune că rana a fost pricinuit ă de o sabie, ceea ce arat ă că sfârșitul de atunci al imperiului
mondial nu a venit pe calea dec ăderii naturale, ci violent. Cetele germanilor din n ord au
strâmtorat împ ărăția slăbită și i-au pus capăt.
Adorarea chipului
15. – »Și i s-a dat să dea suflare chipului fiarei, încât chipul fiarei s ă și vorbească și să facă
să fie uciși toți cei care nu se vor închina chipului fiarei.« – Anticristul nu va avea nici o
putere în sine însu și. De la sine nu putea s ă dea chipului nici putere și nici viață reală sau chiar
numai aparentă, dar el va acționa sub puterea lui satan. Acesta este cel care va lucra prin cele
două fiare. Chipului fiarei i se va da suflare , nu viață, căci viața o dă numai Dumnezeu. Chipul
va fi făcut fiarei , va sluji onoarei și glorificării ei. Va fi îns ă și un chip al fiarei, deci o va
prezenta în așa fel, ca să atragă atenția lumii asupra lui și permanent să mențină treaz în mintea
oamenilor gândul la fiar ă, prin aceea că el stă înaintea ochilor lor. Hengstenberg a remarcat în
privința aceasta: „Nu se vorbe ște despre chipuri, ci despre un chip, îns ă după sens ne putem
gândi la o mul țime de chipuri.” – Dac ă acest chip va fi multiplicat și va fi răspândit pe toat ă
întinderea ținutului creștinătății, nu putem spune cu certitudine102. Scopul este îns ă, fie că este
vorba de un chip sau de mai multe, s ă facă lumea să cadă în adorare la picioarele fiarei. Chipului
fiarei i se va da s ă și vorbească. Conținutul vorbirii lui îl vor afla numai cei care îl v or auzi. Însă
moartea va fi cu certitudine partea tuturor celor c are refuză să aducă onoare divină fiarei sau
căpeteniei ei, »conduc ătorul (roman) care va veni« (Daniel 9,26). A șa va înșela fiara a doua prin
semne și minuni supranaturale mul țimea decăzută și vinovată a creștinătății, că nu numai se va
pierde orice imagina ție despre creștinismul adevărat, ci va fi practicat ă deschis și fără rușine o
slujire la idoli în cea mai oribil ă formă. Ce viitor stă înaintea „țărilor creștine”!
Supunerea general ă față de fiară
16.-17. – »Și face ca tuturor, celor mici și celor mari, și celor bogați și celor săraci, și celor
liberi și celor robi, să li se dea un semn pe mâna lor dreapt ă sau pe fruntea lor; și ca nimeni
să nu poată cumpăra sau vinde, dac ă nu are semnul, numele fiarei sau num ărul numelui
ei.« – În acele zile îngrozitoare va fi subjugat ă orice gândire și activitate personal ă. Va fi cerută
102 Astăzi ne putem imagina r ăspândirea chipului prin serviciile de știri și rețelele de date.
Apocalipsa – Walter Scott
190 cea mai adâncă și deplină supunere, care a existat vreodat ă, sub tirania satanic ă – și nimeni nu va
îndrăzni să i se opună. Diferitele categorii de oameni care au fost numit e cuprind în totalitatea lor
pe toți cei care trăiesc în zona de influen ță a fiarei. Nimeni, oricât de neînsemnat ă sau de înaltă
va fi poziția lui, nu se va putea sustrage. Nici boga ții, nici săracii nu vor putea s ă-și răscumpere
sau să obțină prin implorare eliberarea de sub domnia de fier a fiarei. Cei liberi și robii vor sta pe
aceeași treaptă în absoluta subordonare fa ță de fiară. Toți, de la cei mai mici și până la cei mai
mari, vor fi în aceea și măsură sclavii ei. Cine se împotrive ște voinței ei va fi jefuit de dreptul la
viață, căci fiara va controla eficient orice activitate; cin e se va împotrivi va trebui s ă privească
moartea sigură. Un semn anumit, secret, va fi pus pe fiecare om, fie pe mâna lui dreapt ă, ori pe
frunte103. Numai martirii nu vor primi semnul. În credincio șie ei vor fi gata s ă-și dea viața prin
împotrivirea lor intransigent ă față de aroganța satanică. Semnul pe mână va marca omul ca sclav
activ al fiarei, în timp ce semnul pe frunte va exprima recunoașterea publică a sclaviei. În
ambele cazuri trebuie îns ă să se recunoasc ă supremația absolută a fiarei și să i se aducă
închinare. Odinioar ă se obișnuia să se ardă cu fierul roșu numele, sau un semn caracteristic, al
stăpânului pe sclav. Cei pecetlui ți din cele 12 semin ții ale lui Israel (Apocalipsa 7,3), cei p ăziți
din Iuda (Apocalipsa 14,1) și sfinții glorificați (Apocalipsa 22,4), vor fi însemna ți public, pe
frunțile lor, de Dumnezeu ca proprietate a Sa (vezi și Ezechiel 9,4). Pavel purta pe trupul s ău
semnele rănilor Domnului Isus (Galateni 6,17).
Trebuie să ținem foarte bine seama, c ă Satan va da unitate și putere acestui sistem statal și
social, fiarei . De aceea toți trebuie să recunoască apartenența lor la acest sistem, dac ă vor să nu
fie pedepsiți cu izgonire f ără nicio cruțare. Nevoile vie ții zilnice, care se ob țin prin activitate
legitimă, nu vor mai fi ob ținute de aceia care în credincio șie față de Dumnezeu și în ținerea
strâns de adev ăr vor refuza să urmeze fiara și slujitorii și complicii ei puternici și vicleni, pe
anticrist, suita ei. Proscrierea social ă și moartea vor fi partea necondi ționată a tuturor care r ămân
credincioși lui Dumnezeu în aceast ă cea mai mare strâmtorare din istoria omenirii. Unificarea
este deja acum la ordinea zilei; oamenii religio și o cer, lumea politic ă o cere, bogăția și capitalul
o cere, muncitorimea, muncitori înv ățați și neînvățați o cer. Toți depun eforturi spre marea țintă:
unirea satanică sub conducerea fiarei a tuturor grup ărilor religioase și a grupelor din rândul
anticriștilor și a tuturor direc ților sociale și politice. Din rândul maselor fr ământate ale
popoarelor, din for țele nestăpânite, din revolu ții și anarhii, care nu cunosc dreptul și legea, din
certurile și luptele dintre capital și muncitorime, din r ăsturnările de tronuri și prăbușirea statelor,
va rezulta prin influen ța directă a lui satan o puternic ă putere statală. Ea va învinge tot ce îi st ă în
cale, sau vrea s ă-i împiedice înaintarea. Și acestei puteri va trebui s ă i se supună toți, fără nici o
excepție – sau vor plăti pedeapsa cu pre țul vieții lor.
Semnul, numele fiarei și numărul numelui ei104 nu sunt trei semne diferite. Numele fiarei nu
ne este făcut cunoscut în Cuvântul lui Dumnezeu, și tot așa numele domnitorului, care va domni
în Rusia în ultimul timp și căruia îi este destinat s ă joace un rol important în rela țiile cu Israel
103 În India, brahmenii poart ă pe fruntea lor un semn spre onoarea „dumnezeului” căruia ei i se închin ă, prin care ei
sunt ușor diferențiați unul de altul.
104 1. Un comentator a scris cu privire la num ărul numelui fiarei: „Încerc ările diferite de a dezlega aceast ă enigmă
renumită par să dovedească că cercetătorii sunt încă departe de a fi una. Weyland descopere num ărul în expresia
Caesar al romanilor, scris cu litere ebraice; Schmidt și Vischer o găsesc în numele lui Nero, Pfleiderer în numele lui
Nero Caesar și Voelter în Traian Adrianus . Erbes, Spitta și Zahn, care ca și Irenaeus citesc în textul Scripturii
numărul 616 în loc de 666, identific ă fiara cu Caligula sub numele de Gaius Caesar, dar ei ajung la acest rezultat
folosind litere grece ști în loc de litere evreie ști. După mai bine de optsprezece secole este înc ă foarte nesigur, dac ă
cineva are suficient ă pricepere, ca s ă socotească numele fiarei.”
2. În limba greac ă și în limba ebraic ă literele sunt folosite și ca numere (ca de exemplu la numerele romane); de
aceea fiecare liter ă are în aceste limbi ( și în altele) și o valoare numeric ă. Întreaga valoare numeric ă a unui cuvânt
sau nume se poate calcula exact, adunând valorile n umerice ale literelor. Asocierea invers ă a unui cuvânt sau nume
la un număr dat (care reprezint ă o sumă) nu este posibil ă să se facă univoc, dacă nu se știe din câte litere și care sunt
literele din care se compune cuvântul.
În scrierea greac ă sau ebraică numele și numărul numelui ar putea fi constituit din acelea și litere și prin aceasta
să arate la fel.
Apocalipsa – Walter Scott
191 (Ezechiel 38 și 39). Nu vrem s ă afirmăm, că este imposibil s ă se cunoască numele fiarei. F ără
îndoială, în privința aceasta Dumnezeu va da lumin ă și înțelegere deplină sfinților care vor fi pe
pământ în zilele acelea, c ăci pentru ei aceast ă cunoaștere va fi de mare importan ță și chiar
necesară, ca să recunoască adevăratul caracter al fiarei. De aceea s ă lăsăm așa cum a lăsat
Dumnezeu, pân ă când El o va face clar, ceea ce cu siguran ță o va face; dac ă nu nouă, atunci El
va da totuși claritate acelora, care vor putea s ă aibă cu adevărat foloase din ea. Partea acelora,
care vor primi semnul fiarei, va fi pierzarea ve șnică. Cuvintele, cu care este descris ă soarta lor
îngrozitoare, vorbesc despre o groaz ă fără precedent. Noi nu cunoa ștem nimic în Cuvântul lui
Dumnezeu, care s ă depășească seriozitatea solemn ă a comunicărilor cu privire la pierzarea total ă,
irevocabilă și veșnică a discipolilor fiarei. Numai Dumnezeu putea s-o fa că, și El a făcut-o cu
cuvinte care exprim ă chinuri inexprimabile (capitolul 14,9-11). U șa speranței va fi încuiat ă
pentru fiară, pentru adepții ei și ajutoarele ei la r ău, și pentru numero șii ei adoratori. Lep ădarea
lui Hristos de c ătre creștinătate va fi urmat ă cu cea mai mare certitudine de primirea Hristosulu i
fals sau a falsului Mesia, și acest act concret al nebuniei și vinovăției omului poate conduce,
când el va fi înf ăptuit, numai la ținta finală – iazul de foc.
Numărul fiarei
18. – »Aici este în țelepciunea. Cine are pricepere s ă socotească numărul fiarei, pentru c ă
este număr de om; și numărul ei este șase sute șaizeci și șase.« – Mulți comentatori și-au oferit
înțelepciunea și priceperea lor și în unele cazuri sau f ăcut cercetări mari, ca să clarifice
întrebarea, ce vrea s ă se spună prin numărul 666.
În acest num ăr simbolic se ascunde în țelepciunea divin ă, și fără înțelegere spiritual ă nu se
poate dezveli taina lui. F ără îndoială înțelesul lui exact și deplin va fi foarte clar în țelepților sau
celor drepți din timpul necazului care va veni în curând. Atun ci puterea lui satan în leg ătură cu
viclenia fiarei va face s ă fie atinsă cea mai înaltă treaptă a aroganței și păcătoșeniei omului și el
se va așeza deschis în politica și religia sa împotriva lui Dumnezeu și a Unsului Său. La o astfel
de descoperire a omului se refer ă, vorbind la modul general, în țelesul spiritual al num ărului 666.
Acest înțeles va fi atunci foarte clar pentru sfin ții afectați direct, și el va conduce la respingerea
imediată a fiarei și pretențiilor ei, care în acel timp din urm ă vor fi caracterizate de hule și
împotrivire față de Dumnezeu din partea slujitorilor politici ai lu i satan.
Numărul 666 este »num ăr de om«; simplul num ăr 6 stă deja în legătură cu omul la crearea lui
și de asemenea și în istoria lui. Omul a fost creat în ziua a șasea. Lui i-au fost h ărăzite șase zile
pentru a lucra. Robul evreu trebuia s ă slujească șase ani. Ogorul trebuia cultivat șase ani. La
deschiderea pecetei a șasea asupra omenirii va veni o judecat ă îngrozitoare și vastă. Așa cum
numărul șapte caracterizeaz ă ce este desăvârșit sau complet, numărul șase, care nu ajunge la
numărul deplin, arat ă nedesăvârșirea și truda omenească. Dar pe parcursul istoriei sale omul
înaintează de la defecte la st ări mai rele, pân ă se descopere în du șmănie publică și directă față de
Dumnezeu. Când de aceea num ărul șase apare dublu sau de mai multe ori, atunci aceast a
înseamnă că însemnătatea simbolică și morală a numărului șase simplu este accentuat ă mai
puternic. Uriașul Goliat și fratele lui erau oameni de o m ărime și putere extraordinar ă și dușmani
deschiși ai lui Dumnezeu și ai lui Israel. La amândoi se g ăsește de mai multe ori num ărul șase (1
Samuel 17,4-7; 2 Samuel 21,20-22; 1 Cronici 20,6).
În evoluția omului, înaintarea lui în r ău atinge punctul culminant în domnia fiarei, pe car e o
arată înțelesul funest al num ărului 666 – de trei ori num ărul 6. În mod evident exist ă o legătură
între primul și ultimul imperiu mondial. În caracterul lor sunt i dentice, dar ultimul imperiu
mondial va atinge cea mai rea dezvoltare. Chipul de aur, pe care l-a f ăcut Nebucadne țar pentru
propria glorificare, era înalt de șaizeci de coți și lat de șase coți (Daniel 3,1). F ără îndoială chipul
din câmpia Dura avea scopul s ă strângă și să unifice religiile numeroase și diferite din interiorul
puternicului imperiu babilonian. Sub amenin țarea cu o moarte îngrozitoare, oamenii trebuiau s ă
Apocalipsa – Walter Scott
192 se închine chipului de aur. Cu siguran ță putem vedea în Daniel 3 un indiciu cu privire la r ăul
mult mai grav și cu adevărat diabolic din Apocalipsa 13. Ambele locuri din S criptură ne prezintă
un tablou trist al oamenilor care s-au a șezat și se așează peste dreptul uman și peste Lege în
mândrie, egoism și independență arogantă față de Dumnezeu. Num ărul 6 întreit, 666, vorbe ște
despre dezvoltarea deplin ă și cea mai înalt ă a omului sub conducerea direct ă a lui satan, despre
concentrarea dirijat ă de satan a puterii cet ățenești, religioase și statale. Dumnezeu, Domnitorul
suprem, va fi atunci total dat la o parte (în m ăsura în care aceasta este posibil oamenilor). Un om
va ocupa locul Lui, și aceasta nu în întunericul p ăgânismului, ci în Palestina și în alte ținuturi ale
creștinătății! Omul nu poate s ă scape de aceast ă treaptă de dezvoltare a r ăului. Prin aceasta se
ajunge la punctul culminant al nebuniei omene ști, a mândriei omene ști, a aroganței omenești, și a
voinței omenești neînfrânate. Dup ă înțelegerea noastr ă, acesta este în țelesul numărului 666105. El
nu include nici o enigm ă, care trebuie dezlegat ă de capete ingenioase, ci este o lec ție, pe care
omul spiritual în zilele care vor veni și deja acum trebuie s-o în țeleagă spre folosul lui.
Privire retrospectiv ă și privire de ansamblu profetic ă
În prima parte a capitolului 11 (pân ă la versetul 13), iudeii și Ierusalimul stau pe prim plan, dar
ei sunt supuși națiunilor. Restul capitolului arat ă cum locuitorii cerului privesc cu bucurie spre
sfârșitul căilor lui Dumnezeu. În capitolul 12 vedem în lumina cerului sursele invizibile ale
binelui și răului, Copilul de parte b ărbătească și balaurul, apoi leg ăturile lui Israel cu cei doi, în
mod deosebit în timpul ultimei jum ătăți a săptămânii-an a necazului cel mare care va veni. Satan
aruncat din cer pe p ământ împreună cu îngerii săi va încerca să se răzbune pe iudeii tem ători de
Dumnezeu. El va prigoni pe sfin ții lui Dumnezeu dintre iudei și dintre neamuri. Deoarece știe că
mai are puțin timp, își va urmări fără încetare și cu mare energie și mânie scopul. Este uimitor,
cum se precipit ă evenimentele în timpul scurt de trei ani și jumătate. Ceea ce în împrejur ări
normale și prin activitatea influen țelor obișnuite asupra oamenilor a necesitat secole pentru a se
ajunge la dezvoltare, atunci, sub conducerea iscusi tă a lui satan, se va realiza deosebit de repede.
În privința aceasta trebuie s ă ne gândim, că multele obstacole, care acum sub previziunea lui
Dumnezeu – printre altele și existența actuală a puterii autorit ăților – rețin ultima și deplina
desfășurare a răului, nu vor mai fi atunci. Adunarea va fi luat ă în cer, și Duhul Sfânt va fi p ărăsit
pământul. »Numai c ă acum este acela, cel care o re ține, până când El (Duhul Sfânt) va fi luat din
cale, și atunci va fi descoperit cel f ărădelege« (2 Tesaloniceni 2,7.8). Acum exist ă cele două
obstacole esențiale, »ce reține« și »cel care o re ține« – un lucru (Adunarea) și o Persoană (Duhul
Sfânt).
Vedem apoi în capitolul 13 cele dou ă fiare, prin care satan î și urmărește scopurile sale cu
creștinătatea și cu iudaismul stricat. Prima fiar ă este fără îndoială împărăția romană, marele
imperiu mondial, c ăruia satan îi va da tronul s ău și autoritatea sa. Cea de-a doua fiar ă va acționa
în Palestina în sectorul religios cu putere aproape nelimitat ă, dar satan se va folosi de ajutorul ei
și în alte ținuturi din afara țării sfinte. Însă acolo el va lucra în subordonare fa ță de puterile
statale. Nu este de ajuns c ă slujirea la idoli a iudeilor în cele din urm ă va întrece tot ce a avut loc
în trecut (Matei 12,45), chiar și chipul îngrozitor pe care îl prezint ă așa de plastic profetul
captivității (Ezechiel 8) – ci și creștinătatea trebuie umilit ă, să devină o mulțime stricată, odioasă
105 Numărul 6 întreit conduce și la gândul urm ător: numărul 3 arată o mărturie complet ă; o stare de lucruri este
considerată veridică pe baza mărturiei concordante a 3 martori (1 Ioan 5,7-8). Deo arece 6 este num ărul
nedesăvârșirii omenești, întreitul num ăr 6 (numărul 666, »num ăr de om«) înseamn ă nedesăvârșirea totală și
incontestabilă a fiarei. Cu toat ă aroganța ei, ea va fi caracterizat ă printr-o totală nedesăvârșire.
În acest context este foarte remarcabil, c ă valoarea numeric ă în limba greac ă a Numelui scris Isus este 888, deci un
întreit 8. Num ărul 8 arată un început nou. Ziua a 8-a este ziua 1 a unei s ăptămâni noi și »ziua următoare după
Sabat«; 8 este și numărul noii creații și al veșniciei. Deci num ărul 888 arată, că Numele Domnului Isus – și prin
aceasta Persoana Sa și lucrarea Sa – st ă în legătură cu noua creație, care se întemeieaz ă pe El (vezi Levitic
23,10.11.15.16; Ioan 20; 2 Corinteni 5,16.17).
Apocalipsa – Walter Scott
193 de slujitori la idoli. Aceasta va ob ține fiara a doua în prezen ța primei fiare, superioar ă în ceea ce
privește puterea politic ă.
Dușmanii exteriori ai lui Israel din timpurile acelea nu sunt numiți în cartea Apocalipsa.
Conducătorul lor va fi asirianul sau împ ăratul nordului, du șmanul politic al na țiunii iudaice
reînființate fiind în stare de necredin ță. Împăratul sudului (Egiptul) va fi un aliat al primei fi are,
dar un adversar al marelui s ău vecin din nord, asirianul. Acesta va fi la rândul lui un dușman
înverșunat atât al împ ăratului anticreștin din țara Israel (al fiarei a doua din capitolul 13), cât și al
împăratului sudului. Palestina, deoarece se afl ă între cele dou ă puteri dușmane, va fi ca și în
trecut câmpul lor de m ăcel. Trecutul (Daniel 11,1-35) și viitorul (Daniel 11,36-45) acestor dou ă
puteri și legăturile lor cu iudeii sunt o tem ă de studiu foarte interesant ă. În cartea Daniel,
capitolul 11 este o extindere a capitolului 8 cu mu lte detalii. Pentru a cunoa ște marii dușmani ai
lui Israel din ultimele zile, trebuie citi ți prorocii Isaia, Mica și în mod deosebit Daniel. Gog,
domnitorul Rusiei, care st ă peste și înapoia împăratului nordului, va c ădea de asemenea f ără
glorie împreun ă cu oștirile lui pe mun ții lui Israel (Ezechiel 38 și 39), după ce Domnul va fi
nimicit pe asirian. Aceasta va avea loc dup ă venirea Domnului și efectuarea judec ăților Lui,
înainte ca apoi El s ă preia domnia în caracterul ei solomonic sau plin d e pace și să înceapă pe
pământ mult doritul și așteptatul timp de binecuvântare de o mie de ani. Gog va fi conducătorul
națiunilor și al popoarelor din nord-est în vr ăjmășia față de fiară, puterea din vest. În afar ă de
aceasta Gog va fi un du șman al iudeilor, fiara dimpotriv ă, va fi la început un prieten al na țiunii
reinstaurate. Iudeii reîntor și în țară înainte de arătarea Domnului în putere vor fi motivul de
ceartă și vrăjmășie dintre Gog și fiară. Scopurile politice ale celor doi vor fi diferite, și de aceea
vor ajunge să se certe. Evenimentele din Europa și Asia lasă să se recunoască, că națiunile merg
rapid în întâmpinarea controverselor finale. Fie ca sufletele noastre s ă fie păzite în pace!
Apocalipsa – Walter Scott
194 Capitolul 14
Șapte mărturii ale interven ției lui Dumnezeu în har și judecată
Studiile de pân ă acum ne-au ar ătat că dezvoltarea de pe p ământ a condus la o stare deosebit de
rea. »Adevărul s-a poticnit pe strad ă« (Isaia 59,14), sângele sfin ților lui Dumnezeu este v ărsat ca
apa, provocarea public ă a lui Dumnezeu și fala plină de mândrie se v ăd și se aud, binele este
nimicit aproape complet de pe p ământ (Psalmul 4,6) și adevărata credință în Dumnezeu aproape
că nu se mai găsește (Luca 18,8). »Omul care este din p ământ« (Psalmul 10,18), anticristul, se
dezlănțuie printre sfin ții din Palestina, se glorific ă pe sine însuși și se face pe sine dumnezeu în
Ierusalim și în Templu. El am ăgește și înșală lumea și transformă întreaga scenă pământească
într-un teren de joc al lui satan. Prima fiar ă, în mândria ei, cu prigonirile și hulele ei este
administratorul puternic al lui satan în teritorii vaste, pe care el i le-a dat. În aceast ă situație se
aude mereu strig ătul repetat al r ămășiței iudaice, care are de suferit mai mult decât to ți ceilalți
sub povara mare a necazului. Ei strig ă către Dumnezeu: »Pân ă când?« Acest strig ăt emoționant
lovește în inima noastr ă o coardă de compasiune, deoarece prin duhul noi ne punem în situația
lor: »De ce, Doamne, stai departe, Te ascunzi în ti mpuri de necaz?« (Psalmul 10,1). Acest
capitol 14 din cartea Apocalipsa este r ăspunsul la strig ătul rămășiței. El ne arată intervenția lui
Dumnezeu în har și în judecată. Am văzut influența uimitoare a lui satan în triumful lui aparent
asupra creștinătății și a iudaismului, câmpul lui deosebit de ac țiune. De aceea s-ar putea
presupune, că Dumnezeu ar fi indiferent și a dat pradă cruzimii dușmanului pe poporul S ău. Dar
nicidecum nu este a șa, după cum o dovede ște convingător conținutul acestui capitol.
Am observat deja, c ă capitolele 12, 13 și 14 constituie o profe ție interdependent ă. S-a arătat, că
balaurul este izvorul ascuns al r ăului, și Copilul de parte b ărbătească este omul dup ă hotărârile
lui Dumnezeu; mai departe, c ă Israel, mama Copilului de parte b ărbătească, va fugi dinaintea
balaurului. Acestea sunt temele principale din capi tolul 12, care nu ne prezint ă evoluția istorică,
ci ne prezintă lucrurile și evenimentele a șa cum sunt ele v ăzute în cer. În capitolul 13 sunt
descrise trăsăturile de caracter, istoria și activitatea celor dou ă fiare, prin care satan î și va
desfășura pe pământ planurile lui rele. În continuare, pe baza unu i șir de evenimente, ni se
prezintă mâna lui Dumnezeu . Capitolul 14 con ține șapte subiecte diferite; noi vedem în ele
1. rămășița păstrată din Iuda pe muntele Sionului (versetele 1-5),
2. ultima mărturie a lui Dumnezeu, Evanghelia ve șnică (versetele 6-7),
3. anunțarea căderii Babilonului (versetul 8),
4. soarta îngrozitoare a acelora care se vor înc hina fiarei (versetele 9-11),
5. fericirea acelora care vor muri în Domnul (ve rsetul 13),
6. recolta pământului, o judecat ă distinctivă (versetele 14-16),
7. recoltarea mâniei lui Dumnezeu, o judecat ă necruțătoare (versetele 17-20).
Prin aceasta aceste trei capitole reprezint ă o intercalare foarte important ă. Locul lor între
judecățile anunțate prin trâmbi țe și judecățile anunțate prin vărsarea potirelor merit ă atenție. Ele
arată cine este adev ăratul inițiator al nedrept ății îngrozitoare și al păcatului pe pământ, prin ce
uneltele umane vor fi ele exercitate și în cele din urm ă intervenția lui Dumnezeu în aceste
evenimente. În continuarea acestora, dup ă ce am văzut josnicia și răutatea fiarei, ni se arat ă și
judecata ei grea prin v ărsarea potirului mâniei lui Dumnezeu. Capitolele 12 , 13 și 14 inițiază prin
aceasta aceste judec ăți grele, executate în succesiune rapid ă și cu asprime, care vor încheia
judecățile providenței lui Dumnezeu. Dup ă aceea vor urma numai judec ățile, pe care Domnul le
va exercita personal.
Apocalipsa – Walter Scott
195 1. Rămășița iudaică ocrotită
Mielul împreun ă cu rămășița pe Muntele Sion
1. – »Și am văzut: și iată Mielul stând pe Muntele Sion și cu El o sută patruzeci și patru de
mii având Numele S ău și Numele Tatălui Său scris pe frun țile lor.« – Numele Sion apare o
singură dată în cartea Apocalipsa. În Sfânta Scriptur ă însă el este amintit deseori, și de cele mai
multe ori în leg ătură cu marea dragoste a Domnului și a intereselor Sale fa ță de acest loc cu
importanță deosebită. La prima lui numire, când David a luat cetatea Si on de la Iebusi ți (2
Samuel 5,7), este foarte remarcabil, c ă scriitorul sfânt al istoriei adaug ă: »Aceasta este cetatea lui
David«. Saul, înainta șul lui David pe tron, era omul dup ă inima poporului, un tablou al
„împăratului” care va domni înainte de venirea Domnului în Ierusalim, anticristul. David,
adevăratul împărat al lui Israel, era alesul Domnului și Sion era reședința guvernării lui. În
privința aceasta este un tablou al Domnului nostru, care v a domni »ca Împ ărat pe Muntele Sion
și în Ierusalim« (Isaia 24,23). Pentru un iudeu Sion ul este bogat în amintiri sfinte. El este ținta
speranței lui. El este și cetatea aleasă de Dumnezeu. »Pentru c ă Domnul a ales Sionul, l-a dorit
ca locuință a Lui, și a zis: „Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru c ă l-
am dorit.”« (Psalm 132,13-14) »Frumos în în ălțimea sa, bucuria întregului p ământ este muntele
Sionului, în părțile de nord, cetatea Marelui Împ ărat.« (Psalm 48,2) El va fi re ședința guvernării
asupra întregului p ământ și locul cel mai important în timpul Împ ărăției de o mie de ani (Isaia 2).
El este locul unde Dumnezeu, potrivit cu hot ărârea Lui, va unge și va așeza pe Împăratul Său
(Psalmul 2,6). Deci trei gânduri diferite stau în l egătură cu muntele Sion: el este re ședința puterii
regale, locul interven ției lui Dumnezeu în har și locul domniei neîngr ădite a Domnului. La toate
acestea Israel st ă în prim plan.
Viziunea, pe care Ioan o vede (versetele 1-5), e ste luminoasă și prietenoasă și potrivită să
bucure inimile, ca lini ștea după o furtună. Ea este, ca și unele alte viziuni, îndreptat ă spre viitor și
arată evenimente, care pe parcursul întâmpl ărilor viitoare vor avea efectiv loc abia mai târziu . În
capitolul 7,9 este v ăzută mulțimea oamenilor mântui ți dintre națiuni, și în capitolul 11,15 și
capitolul 12,10 este vestit ă Împărăția de o mie de ani ca și cum ar fi venit ă; și acestea sunt priviri
spre viitor, în timpul venirii Domnului cu putere. Cu toate c ă Hristos în timpul la care se refer ă
această viziune nu Și-a luat încă domnia pe muntele Sion, El este v ăzut aici mai dinainte ca
Mielul care stă alături de aleșii Lui pe muntele Sion. Înainte s ă se împlinească aceasta, trebuie s ă
se verse potirele mâniei lui Dumnezeu. – Aceast ă pârgă de 144.000 din acest capitol sunt din
seminția lui Iuda, cei 144.000 pecetlui ți din capitolul 7,4 sunt din toate semințiile lui Israel.
Acești mântuiți poartă scris pe frunțile lor Numele Mielului și Numele Tatălui Lui (nu al lor).
Orice adorator al fiarei va primi semnul fiarei . Numele Mielului și al Tatălui Său va fi purtat
dimpotrivă de fiecare m ărturisitor adev ărat al Domnului pe fruntea lui ca semn clar de
recunoaștere. Acești martori vor veni din încercarea grea pricinuit ă de fiară. Sunt iudei, care în
timpul încercărilor au susținut cu statornicie drepturile lui Dumnezeu și ale Mielului și după
aceea vor primi și recunoașterea publică din partea Lui. Mul ți dintre frații lor vor muri chiar și
mărturia lor o vor pecetlui cu sângele lor. Ace știa de aici vor fi p ăziți în timpul îngrozitor al
necazului cel mare. Presupunem c ă mulțimea nenumărabilă dintre națiuni (capitolul 7,9) sunt
aceleași persoane cu oile și neprihăniții amintiți în Matei 25, care vor intra în via ța veșnică
(Matei 25,31-34.46), și că »a treia parte«, cur ățită ca argintul și încercată ca aurul (Zaharia 13,8-
9), sunt aceiași cu cei 144.000 de sfin ți iudei, care în teritoriul p ământesc vor ocupa un loc
deosebit în timpul Împ ărăției de o mie de ani. Ei vor sta împreun ă cu Mielul pe muntele Sion,
reședința împărăției. Ce schimbare! De la tirania fiarei la p ărtășia cu Mielul, de la locul suferin ței
la locul puterii și slavei!
Cântăreți la harfă și cântăreți cu gura
Apocalipsa – Walter Scott
196
2.-3. »Și am auzit un glas din cer ca un glas de ape multe și ca un glas de tunet mare. Și
glasul pe care l-am auzit era ca al cânt ăreților cu harfa care cânt ă la harfele lor; și cântau o
cântare nouă înaintea tronului și înaintea celor patru f ăpturi vii și a bătrânilor. Și nimeni
nu putea să învețe cântarea, decât cei o sut ă patruzeci și patru de mii, cei r ăscumpărați de
pe pământ.« – Ioan a văzut cerul în mi șcare și a auzit cântări și cântece cu harfa. Odinioar ă s-a
auzit pe pământ cântecele Babilonului (Daniel 3,5), deseori st rigăte de biruință, amestecate cu
plângerile de durere ale celor înfrân ți. Am văzut mai înainte fiara, cum f ără nici un simțământ cu
brutalitate bestial ă calcă în picioare pământul și-l zdrobește (Daniel 7,23), și tovarășul ei la rău,
anticristul, cum întunec ă lumea din punct de vedere moral și o duce în rătăcire. Dar acum o alt ă
priveliște veselește ochiul, și alte sunete și cântări ajung la ureche. Vedem aici o alt ă oștire în
cer, care se deosebe ște de ființele vii și de bătrâni, căci ei cântă cu harfele lor și cântă »înaintea
tronului și înaintea celor patru f ăpturi vii și a bătrânilor«. Harfele sunt amintite de trei ori în
cartea Apocalipsa, și de fiecare dat ă în legătură cu cântarea (capitolul 5,8; 14,2; 15,2). Ele
acompaniază cântarea de laud ă cântată în cor de oștirea cerească a răscumpăraților. Bătrânii,
reprezentanții simbolici ai r ăscumpăraților din trecut și din prezent, pream ăresc cu harfele lor și
cu cântările lor pe Miel și marea Lui lucrare de r ăscumpărare (capitolul 5,8-10). Aici biruitorii
din seminția lui Iuda, care au suferit moartea de martir și privind în viitor sunt v ăzuți deja ca
înviați, fac cunoscut în mod asem ănător bucuria lor și triumful lor (capitolul 14,2-3; 15,2-3).
După înțelegerea noastr ă în aceste două locuri din Scriptur ă se vorbește despre aceia și cântăreți
cu harfa. Cântarea cu gura și cântarea cu harfa se contopesc a șa fel, că se aud ca »o voce«,
maiestetică ca »un glas de ape multe« și puternică ca »un glas de tunet mare«. Cânt ăreții cu harfa
cântă »o cântare nou ă«, care are ca tem ă răscumpărarea și stă în legătură cu Mielul, care i-a
răscumpărat. »Cântarea lui Moise« și »cântarea Mielului« (capitolul 15,3) leag ă acțiunea cu
putere a lui Dumnezeu cu Israel în trecut cu harul Său actual, în care El îi întâmpin ă pe ei și ne
întâmpină și pe noi. – Ioan a v ăzut marea mul țime a celor răscumpărați dintre națiuni, care va
constitui „nucleul” locuitorilor din timpul Împ ărăției de o mie de ani pe p ământ, stând »înaintea
tronului« (capitolul 7,9). Tot a șa aici acești răscumpărații cântă »înaintea tronului«. Îns ă primii
vor fi pe pământ, iar ultimii în cer; ei vor ocupa deci pozi ții diferite. Cei r ăscumpărați dintre
națiuni vor sta în sens figurat sau moral/spiritual în aintea tronului, în timp ce grupa de martiri
dintre iudei vor ocupa realmente un loc în leg ătură cu tronul.
3. »Și nimeni nu putea s ă învețe cântarea, decât cei o sut ă patruzeci și patru de mii, cei
răscumpărați de pe pământ.« – Este evident ă o legătură strânsă și concordanță între cele dou ă
grupe de cântăreți în cor în cer și cei o sută patruzeci și patru de mii, care stau împreun ă cu
Mielul pe muntele Sion. Mai întâi ei vor constitui împreună realmente o grupă pe pământ, iudei
după descendență, în sens spiritual comuniune de sfin ți. Ei vor fi tovar ăși în lucru și osteneală, în
mărturia lor și în suferința lor sub asuprirea din partea fiarei și a lui anticrist. Mul ți dintre ei vor
pecetlui mărturia lor cu sângele lor, ceilal ți, despărțiți de stricăciunea mediului din jurul lor, vor
trece prin necaz. Primii vor fi dup ă aceea cântăreții cu harfele din cer, ultimii vor fi cei p ăstrați
din Iuda pe muntele Sion. De aceea leg ătura strânsă dintre cele dou ă grupe este ușor de înțeles.
Ea se va arăta prin aceea c ă numai cei salva ți și eliberați din Iuda de pe muntele Sion vor putea
pe pământ să învețe cântarea și să cânte împreun ă cu frații lor »dinaintea tronului« din cer. Pe
pământ ei vor trebui s-o învețe, răscumpărații din cer o vor cunoaște (1 Corinteni 13,12).
Cei salvați de pe muntele Sion sunt biruitori asupra fiarei, cei care stau împreun ă cu Mielul și
au voie să ocupe împreun ă cu El locul Împ ărăției. Dar pentru a ar ăta fundamentul binecuvânt ării
lor, se spune despre ei, c ă ei au fost »răscumpărați de pe pământ«. Toți sfinții din cer și de pe
pământ au fost răscumpărați și salvați. Răscumpărați sunt însă toți oamenii și toate lucrurile,
salvați sunt numai credincio șii adevărați.
Apocalipsa – Walter Scott
197 Biruitorii de pe muntele Sion
4.-5. – »Aceștia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, pentru că sunt feciori; ace știa sunt cei
care urmează Mielul oriunde ar merge El. Ace știa au fost răscumpărați dintre oameni, ca
cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel: și în gura lor nu s-a g ăsit minciună, pentru
că sunt fără vină.« – În versetele 1-5 vedem trei grupe de oameni r ăscumpărați.
1. Bătrânii, sfinții din timpul trecut și din prezent.
2. Câtăreții cu harfa, martirii iudei din cer.
3. Biruitorii din Iuda, care trec prin necazul cel mare și rămân în viață.
Acești biruitori vor fi uni ți cu Mielul în triumful S ău și vor sta cu El pe muntele Sion, pe locul
care este în leg ătură cu Împărăția și cu harul nem ărginit. Despre ei se spune aici, c ă au rămas
neîntinați în mijlocul celei mai mari stric ăciuni, al unei slujiri v ădite la idoli, al l ăudăroșeniei
plină de mândrie, al blasfemiei îndr ăznețe și al ateismului. Ei vor trece deci, f ără să se întineze,
printr-un mediu dedat în totul lui satan. În acest timp rău vor trăi și vor umbla (2 Corinteni 11,2)
într-o curăție106 de fecioară și »se vor păstra neîntinați de lume« (Iacov 1,27). Îns ă viața lor nu va
fi caracterizată numai de o cur ăție ca de fecioar ă, ci și de o dragoste de fecioar ă, o simpatie a
inimii neîmpărțită pentru Miel. Atât curăția lor, cât și ascultarea lor deplină și necondiționată va
fi confirmată; ei »urmează pe Miel oriunde merge El«. Prin aceasta ei vor dov edi că sunt ucenici
adevărați.
Despre acești sfinți se mai spune, c ă ei »au fost răscumpărați dintre oameni« și »au fost
răscumpărați de pe pământ« (versetul 3). Aceasta înseamn ă cu Dumnezeu în harul S ău pe de o
parte îi va scoate din mijlocul unui neam de oameni stricat și pe de altă parte dintr-un mediu
necurat. Răscumpărarea este privit ă ca un act deosebit al harului liber.
Ei vor fi »ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel« , prevestitori ai binecuvânt ării
vaste care va veni pe p ământ. Dumnezeu și Mielul vor culege o recolt ă bogată și deplină, și
aceștia sunt totodat ă o probă, un prim rod. Expresia rodul dintâi arată un proces temporal dintr-o
binecuvântare de acela și fel (Romani 8,23; 1 Corinteni 15,20-23; Iacov 1,1 8).
5. – »Și în gura lor nu s-a g ăsit minciună, pentru că sunt fără vină.« – Veridicitatea în
cuvintele lor îi va caracteriza. Ei vor m ărturisi și adevărul, că Isus este Hristosul, c ă El este
adevăratul Mesia (1 Ioan 2,21-27), în opozi ție cu mulțimea, care va fi dat ă să creadă minciuna și
să recunoască și să primească pe falsul Mesia și pe anticrist. (2 Tesaloniceni 2,11; 1 Ioan 2,22).
Cu recunoașterea, că ei sunt fără vină se încheie descrierea frumoas ă a celor 144.000 de pe
muntele Sion. Aceasta înseamn ă că în umblarea lor practic ă și în toată comportarea lor ei vor fi
fără vină. Ei vor refuza s ă asculte de dispozi țiile batjocoritoare și ostile ale fiarei, nu se vor mira
de fiară și nu se vor închina ei. Cu oroare sfânt ă vor respinge ademenirile anticristului, care vor
conduce mulțimea în rătăcire. În aceste lucruri ei vor fi f ără vină. Dacă ar fi vorba de sfin țenia
absolută a lui Dumnezeu, de cerin țele tronului Său și naturii Sale, atunci nu s-ar putea spune
despre nimeni de pe p ământ că este fără vină. Dar nu acesta este gândul din acest verset; el ar ată
aprecierea divin ă a comportării lor practice în timpul domniei fiarei.
Privire retrospectiv ă
În această primă parte a acestui capitol vedem Mielul stând pe munt ele Sion, scurt timp înainte
de a-Și lua puterea de Împ ărat al lui Israel. Unit cu El vedem un anumit și deplin număr de iudei,
care au venit din necazul cel mare. Ace știa poartă public vizibil Numele Mielului și Numele
106 Să atribui cuvintele Scripturii »Ace știa sunt cei care nu s-au întinat cu femei, pentru că sunt feciori« la o
literalmente inocen ță arată o lipsă regretabilă în înțelegerea spiritual ă. În afară de aceasta o astfel de interpretare
eronată ar limita în mod necesar mul țimea de pe muntele Sion numai la b ărbați.
Apocalipsa – Walter Scott
198 Tatălui Său, care în lumina str ălucirii depline a slavei Împ ărăției de o mie de ani exprim ă că ei
sunt recunoscu ți public de Dumnezeu. Dup ă aceea se aude un glas puternic, maiestuos și plin de
autoritate. Este un glas în care se une ște cântecul cu harfa și cântarea multora. Ace ști cântăreți și
cântăreți la harfă se află în cer. Ei sunt diferen țiați ca o grupă deosebită de sfinți față de bătrâni,
față de cei care au adormit și înviat și față de sfinții rămași în viață (1 Tesaloniceni 4,15-17).
Cântăreții cu harfa sunt fra ții celor care se v ăd pe muntele Sion. Ei și-au dat mai bine via ța, decât
să se supună fiarei, slujitorilor ei și celor care o ajut ă, care stăpânește conștiința mulțimii de
oameni. Numai în aceast ă viziune ei sunt v ăzuți ca înviați; întreaga viziune este realmente o
privire mai dinainte asupra timpului Împ ărăției de o mie de ani. Numai fra ții lor de pe pământ,
care mai înainte au fost tovar ășii lor în mărturisirea adevărului și în suferințele legate de aceasta,
pot să învețe această cântare cântată în cer. Cât de aproape este cerul de p ământ, în mod deosebit
în acele zile! Cât de adev ărată, reală și practică este părtășia sfinților din cer cu cei de pe p ământ!
Este ziua despre care se vorbe ște în Osea 2,21-22 și în Ioan 1,51.
De două ori este numit fundamentul pe baza c ăruia cei mântui ți de pe pământ pot să stea în
părtășie sfântă cu Mielul pe muntele Sion. Ei au fost răscumpărați cu prețul sângelui Mielului.
După aceea sunt amintite 4 caracteristici ale umbl ării lor practice (nu ale st ării lor lăuntrice), care
ar trebui să caracterizeze principial umblarea tuturor oamenilo r lui Dumnezeu din toate
timpurile:
1. Despărțirea radicală și necondiționată de fărădelege și de închinarea la idoli din jurul lor.
Despărțiți de rău, ei păstrează o curăție ca de fecioar ă și o simpatie ca de fecioar ă față de
Hristos.
2. Ascultarea și ucenicia ca semne caracteristice evidente. Într-un timp și într-un necaz, în
care toți, cu excepția celor aleși, urmează pe fiară, ei urmează pe Miel, oriunde merge El. Ei
Îl urmează în lepădarea Lui, și tot așa ei Îl vor urma în slava Sa. Verbul a urma este la timpul
prezent.
3. Veridicitatea în cuvintele lor și în mărturisirea lor. Ea este o alt ă caracteristică a
comportării practice a acestor sfin ți. Dacă creștinătatea ca întreg a fost l ăsată pradă, ca ea să
creadă minciuna satanic ă (2 Tesaloniceni 2,11), atunci ace ști sfinți temători de Dumnezeu
dintre iudei se țin cu tărie de adevărul Sfintei Scripturi și de învățăturile ei referitoare la
adevăratul Mesia și Profet.
4. Fără vină în comportarea lor exterioar ă și în umblarea lor înaintea oamenilor. Aceasta este
o descriere rezumativ ă și nimerită a vieții lor practice. Ei sunt întâiul rod al recoltei, c are va fi
adusă din Israel, o bucurie pentru Dumnezeu și pentru Miel.
2. Vestirea Evangheliei ve șnice
6.-7. – »Și am văzut un alt înger zburând în mijlocul cerului, având o Evanghelie etern ă de
vestit celor care locuiesc pe p ământ și oricărei națiuni și seminții și limbi și popor, spunând
cu glas tare: „Teme ți-vă de Dumnezeu și dați-I glorie, pentru c ă a venit ceasul judec ății
Lui; și închinați-vă Celui care a f ăcut cerul și pământul și marea și izvoarele apelor!”« – De
la versetul 6 și până la sfârșit, capitolul arat ă succesiunea efectiv ă a evenimentelor. Prima
viziune (versetele 1-5) este o privire mai dinainte spre timpul fericit în care, dup ă ce s-au retras
norii întunecați ai judecății, licărirea luminoas ă a zilelor care vor veni umple p ământul cu
bucurie. Prima grup ă fericită eliberată de pe scena robiei lui satan sunt cei 144.000, car e sunt
văzuți în siguranță deplină și părtășie sfântă cu Mielul stând pe muntele Sion. Ei reprezint ă
rămășița credincioasă din Iuda. Cu privire la timp, trebuie diferen țiată viziunea (versetele 1-5) de
Apocalipsa – Walter Scott
199 împlinirea ei. Succesiunea evenimentelor, care cond uc spre sfârșit, începe cu versetul 6, care ne
arată, că lumii întregi i se va vesti Evanghelia ve șnică.
6. – »Și am văzut un alt înger zburând în mijlocul cerului, având o Evanghelie etern ă.« –
Cuvintele »un alt înger« nu stau în leg ătură cu cei șapte îngeri (capitolul 11,15), și nici cu Mihail
și îngerii lui (capitolul 12,7), ci cu vulturul care zboară în mijlocul cerului și vestește judecățile
vai (capitolul 8,13). S-ar putea pune la îndoial ă această legătură, deoarece unul este un vultur,
celălalt un înger, dar aceast ă contradicție este numai aparent ă. Expresia „înger” nu desemneaz ă
în sine un anumit fel de fiin țe sau o anumit ă natură, ci o lucrare, și ea se folosește atât pentru
ființe spirituale cât și pentru oameni. Contextul, și nu numai cuvântul este decisiv pentru
folosirea ei cu privire la oameni sau cu privire la duhurile slujitoare. Cuvântul înger înseamn ă de
fapt mesager . Atât vulturul cât și îngerul sunt mesageri. Ambii au fost v ăzuți de Ioan, cum
zboară în mijlocul bol ții cerești, așa că ei pot să privească pământul până în cele mai îndep ărtate
colțuri ale lui, și să vestească tare mesajul lor. Vulturul care zboar ă este un prevestitor al
judecății, îngerul care zboar ă este un mesager al harului .
Va fi deci Evanghelia ve șnică vestită literalmente printr-un înger? Va zbura realmente o
ființă-duh în mijlocul cerului și va vesti Vestea bun ă? Înainte și în timpul Împ ărăției de o mie de
ani vor fi folosi ți îngeri în multe feluri pentru împlinirea voii lui Dumnezeu potrivit cu
providența și cu guvernarea Sa. Dar predicarea Evangheliei, fie ea Evanghelia Împ ărăției sau
Evanghelia harului și a gloriei lui Dumnezeu, este o misiune care a fos t încredințată oamenilor și
nu îngerilor. Aceasta este desigur valabil și cu privire la Evanghelia ve șnică. Însă fără îndoială
îngerii vor sprijini și vor încuraja în ultimele zile ale ultimei s ăptămână-an lucrarea de vestire a
vestei bune potrivit cu providen ța lui Dumnezeu. Noi presupunem c ă predicatorii Evangheliei
veșnice vor fi în principal iudei întor și la Dumnezeu, și rezultatul lucr ării lor va fi strângerea unei
mulțimi numeroase de oameni mântui ți dintre națiuni, care vor avea parte de binecuvânt ările
Împărăției de o mie de ani. De mai multe ori cuvintele din Isaia 66,19-21 sunt aduse în leg ătură
cu vestirea Evangheliei ve șnice, dar aceasta este o gre șeală. Așa cum arată clar versetele
anterioare, trimiterea din Isaia 66,19 va avea loc, când Domnul va veni personal, ca s ă facă
judecata peste orice f ăptură. Evanghelia ve șnică, dimpotrivă, va fi vestită națiunilor, înainte să
vină Domnul. Îngerul care zboar ă prin mijlocul cerului arat ă că de jur împrejur și extinzându-se
rapid va fi vestit ă o mărturie despre har și o atenționare cu privire la judecat ă întrucâtva în seara
dinaintea »zilei de r ăzbunare a Dumnezeului nostru« (Isaia 61,2). Numai î n viziune îngerul
vestește Evanghelia ve șnică.
Evanghelia vestit ă astăzi este Evanghelia harului bogat și neîngrădit al lui Dumnezeu fa ță de
păcătoșii vinovați (Faptele Apostolilor 20,24; 1 Corinteni 15,1-4; R omani 1,16) și Evanghelia
slavei lui Hristos (2 Corinteni 4,4). Evanghelia Împărăției a fost vestită înainte de moartea și
învierea lui Hristos (Matei 4,23; 9,35; 10,7) și după răpirea Adunării va fi iarăși vestită (Matei
24,14). Mesajul din versetul 7 este numit Evangheli a veșnică, deoarece este un adev ăr cu
valabilitate etern ă, că adorarea se cuvine numai Creatorului sublim și nu unei creaturi. Numai în
locul acesta se vorbe ște despre Evanghelia veșnică. Noi gândim, c ă Evanghelia ve șnică va face
parte oamenilor, care în acele zile rele o vor prim i prin acțiunea Duhului Sfânt, de
binecuvântările Împărăției; în această privință există o paralelă cu Evanghelia Împ ărăției.107 –
Prima veste bun ă este conținută în sentința judecății divine asupra șarpelui în Geneza 3,15, în
care Dumnezeu dup ă căderea omului a vorbit și despre sămânța femeii, care va zdrobi capul
șarpelui. În aceast ă înștiințare despre Mântuitorul s-a revelat harul lui Dumnez eu, și pe parcursul
secolelor întunecate și pline de transform ări ale istoriei omului aceast ă Evanghelie a r ămas
neschimbată în conținutul ei esențial, căci Dumnezeu r ămâne neschimbat în harul S ău, și de la
intrarea păcatului în lumea aceasta pân ă la judecarea lui la venirea Domnului, speran ța
creaturilor Sale poate s ă se sprijine numai pe Dumnezeu și acționarea Sa în har.
107 Alți comentatori de renume sunt de p ărere, că Evanghelia ve șnică în esență este aceeași cu Evanghelia Împ ărăției.
Apocalipsa – Walter Scott
200 Prin cinci expresii sunt enumera ți oamenii cărora le va fi vestit ă Evanghelia ve șnică. În primul
rând sunt numi ți cei care »locuiesc pe p ământ«. Oameni de acela și fel și aceeași ținută morală
sunt amintiți în diverse locuri (capitolul 3,10; 6,10; 11,10 și altele) ca aceia »care locuiesc pe
pământ«108. Sunt creștini decăzuți, care resping chemarea cereasc ă (Evrei 3,1) și conștient aleg
pentru ei pământul și interesele lui. În continuare se spune c ă acest mesaj va fi vestit și »oricărei
națiuni și seminții (parte a unei na țiuni sau a unui popor) și limbi (grupe de popoare cu aceea și
limbă și același dialect) și popor (organizat statal sau nu) «. Ultimele patru expresii cuprind
împreună întreaga omenire; ele se folosesc repetat ca o for mulă pentru denumirea tuturor
oamenilor (capitolul 7,9; 11,9). Deci tuturor acest ora li se va vesti Evanghelia ve șnică. Aici nu se
spune nimic despre primirea sau respingerea acestui mesaj de către oameni; informa ții în privința
aceasta trebuie c ăutate în alte locuri din Scriptur ă.
7. – »„Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I glorie, pentru c ă a venit ceasul judec ății Lui; și
închinați-vă Celui care a f ăcut cerul și pământul și marea și izvoarele apelor!”« – Acesta
este conținutul mesajului, care va fi vestit în continuare. El conține numai cerin țele minimale, pe
care Dumnezeu trebuie s ă le pună oamenilor. Prima obliga ție a creaturii este s ă se teamă de
Dumnezeu, ceea ce în realitate este »începutul în țelepciunii«, așa cum se spune de dou ă ori în
Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 111,10; Proverbe 9,1 0). Această somație este totodat ă o
chemare la întoarcere de la fiară spre Dumnezeu, de la creatur ă spre Creator. Marea mul țime va
glorifica un om, care a f ăcut pe satan Dumnezeu. Acestuia i se vor închina mu lți. Dar totdeauna
numai Dumnezeu se cuvine s ă fie glorificat pe baza Fiin ței Sale, a lucrării Sale și a căilor Sale.
Lumii i se aduce aminte de acest adev ăr uitat, dar mare și de bază: »Dați-I lui Dumnezeu glorie!«
Apoi este numit motivul serios pentru a face aceast a: »Pentru că a venit ceasul judec ății Lui.« Ce
moment decisiv a fost atins în istoria omenirii! Du mnezeu stă gata să intervină cu judecata, și
nicio putere nu este în stare s ă rețină loviturile judec ății Sale. Ele vor lovi în curând lumea
păcătoasă și creștinătatea decăzută și pe oamenii și popoarele iudaice. – În cele din urm ă se face
solicitarea: »Și închinați-vă Celui care a f ăcut cerul și pământul și marea și izvoarele apelor!«
Adevărul de bază, că Dumnezeu – în Persoana Fiului – este Creatorul tut uror lucrurilor, a celor
văzute și celor nevăzute (Coloseni 1,16), s-a pierdut și se va pierde tot mai mult din ochi. Omul
își arogă locul lui Dumnezeu, și dreptul Creatorului la omagiere din partea creatu rilor Sale a fost
aproape alungat din con știința omului. Adev ărul despre creație este însă primul subiect și de
bază al revelației divine (Geneza 1;Psalmul 33,6-9; Evrei 11,3). C u vestirea Evangheliei ve șnice,
ținând seama de judecata gata s ă înceapă, acesta este readus în amintire și accentuat categoric.
Adorarea Creatorului este o porunc ă la care nu se renun ță, adresată oamenilor și îngerilor. – A șa
cum întreaga omenire este rezumat ă în cele patru expresii, na țiuni, seminții, limbi și popoare, tot
așa totalitatea crea ției poate fi văzută în patru expresii, cer, p ământ, mare și izvoarele de ap ă.
Cât de bun și de îndurător este Dumnezeu, c ă El, înainte ca r ăsplata Sa dreapt ă să ajungă pe
vinovații de pe pământ, trimite omenirii întregi acest ultim mesaj pr in cuvinte serioase și
insistente! Este momentul potrivit, c ăci aproape orice gând cu privire la Creator va fi a tunci
dispărut de pe pământ. Toți vor adora fiara, cu excep ția celor aleși, care însă vor fi o minoritate
slabă și neînsemnată.
108 Este foarte îndoielnic, dac ă vreuna din persoanele din aceste grupe se vor smer i pe baza vestirii Evangheliei și
vor primi Vestea bun ă. Când ne sunt prezentate rezultatele acestei lucr ări mari și extinse a harului (ca în capitolul
7,9), nu găsim nici o men ționare a acelora »care locuiesc pe p ământ«. Aici avem cinci expresii pentru desemnarea
acelora cărora li se va vesti Evanghelia; în capitolul 7,9, u nde se văd rezultatele, sunt numai patru (vezi și 2
Tesaloniceni 2,10.12).
Apocalipsa – Walter Scott
201 3. Căderea Babilonului
8. – »Și un alt înger, al doilea, a urmat, spunând: „A c ăzut, a căzut Babilonul cel mare, care
a făcut ca toate na țiunile să bea din vinul mâniei curviei lui!”« – În versetele 6 pân ă la 9
găsim trei comunic ări deosebite făcute prin îngeri. Prima și a treia comunicare sunt f ăcute
cunoscut »cu glas tare«, aceasta a doua nu. – În is torisirea biblic ă Babilonul joac ă un rol
important ca putere statal ă și religioasă. Fie că îl vedem ca stat (Ieremia 51) sau ca sistem
religios (Apocalipsa 14,8; 17 și 18), în ambele cazuri este un sistem puternic și consolidat, care
ține în robie pe poporul lui Dumnezeu. În Vechiul Te stament Babilonul a fost prima și singura
putere păgână căreia Dumnezeu nemijlocit i-a încredin țat puterea de guvernare (Daniel 2,37).
Sfârșitul puterii Babilonului sta în leg ătură directă cu eliberarea iudeilor din captivitatea de
șaptezeci de ani. Tot a șa va fi și în timpul din urm ă. Fiara din cartea Apocalipsa, care va
„moșteni” puterea statal ă a vechiului imperiu babilonian, va fi nimicit ă la venirea Domnului
(Apocalipsa 19), și poporul lui Dumnezeu va fi eliberat. – Aici îns ă vedem Babilonul simbolic,
acest sistem uria ș, caracterizat prin curvie spiritual ă și stricăciune și care va domina un timp
scena profetică. Este aproape de neimaginat, c ă un sistem așa de puternic și de stricat va fi primit
cu plăcere de națiunile care odinioar ă se numeau cre știne. Dar așa se va întâmpla. În acest
Babilon putem vedea deplina dezvoltare și maturizare a st ării care s-a arătat deja în Adunarea
(Biserica) din Tiatira (capitolul 2,18-23). Protest antismul ca sistem î și va găsi sfârșitul la venirea
Domnului (capitolul 3,3); Babilonul va c ădea înainte de venirea Lui (capitolul 17).
Vechiul Babilon a st ăpânit și a subjugat na țiunile. El era centrul și bastionul mândriei țărilor
din vest și a închinării la idoli. Satan și-a imprimat tr ăsăturile lui de caracter asupra lui. Potrivit
cu gândurile lui Dumnezeu Israel și capitala lui renumit ă Ierusalim trebuia s ă fie poporul și
orașul din care să pornească cunoașterea D OMNULUI și domnia asupra na țiunilor. Însă Israel, care
a fost pus pe p ământ să fie cap peste na țiuni, ca să facă o guvernare dreapt ă, nu a corespuns
acestei misiuni. Și în mod deosebit cu privire la misiunea de a face cunoscut aici Fiin ța
singurului și adevăratului Dumnezeu, el s-a dovedit necredincios. De a ceea a trebuit s ă fie pus
deoparte. Babilon este opusul a ceea ce Israel treb uia odinioară să fie și ceea ce va fi realmente
cândva sub noul leg ământ (Ieremia 31). Biserica sau Adunarea trebuie s ă fie pe pământ o
mărturie a Ființei lui Dumnezeu, care este lumin ă și dragoste, dar ea s-a dovedit a fi un
administrator necredincios al adev ărului și a eșuat în mărturia pentru Dumnezeu și pentru
Domnul Isus Hristos. Prin aceasta, ca urmare al e șecului și ruinei morale și spirituale a Bisericii,
s-a pregătit baza pe care satan poate s ă introducă Babilonul simbolic, pervertitorul p ământului.
El va conduce na țiunile, care s-au îmb ătat cu vinul curviei și stricăciunii lui, la robie spiritual ă.
Vrăjitoriile lui ademenitoare vor fi ca lan țuri aurite. Națiunile se vor d ărui ademenirilor lui și
pofticioase vor bea din paharul lui aurit. – Aici s e anunță cu cuvinte clare c ăderea lui. Reluarea
cuvântului »a c ăzut« nu trebuie v ăzută ca o simplă particularitate de exprimare. C ăderea
vechiului Babilon a fost vestit ă în același fel ca și a Babilonului simbolic (Isaia 21,9; Apocalipsa
18,2).
În acest verset se face cunoscut numai c ă Babilonul a căzut. Judecata este privit ă ca și cum ar fi
executată, detalii nu sunt date. Caracterul Babilonului, sen tința asupra lui și uneltele umane
folosite pentru distrugerea lui sunt descrise mai d etaliat în capitolele 17 și 18; în primele trei
versete din capitolul 19 se anun ță maiestos în cer nimicirea deplin ă și veșnică, și anume înainte
de nunta Mielului. Dup ă ce curva a fost nimicită este prezentată mireasa .
Toate națiunile vor bea »din vinul mâniei curviei lui« . Aceasta este o expresie foarte
neobișnuită, mai severă decât afirmațiile asupra cetății vechi de pe râul Eufrat (Ieremia 51,7).
Babilonul din cartea Apocalipsa, curva cea mare, pr in ispitele ei, prin ademenirile ei nesfânte și
prin incitările ei la rău, va vrăji națiunile și va pune stăpânire pe ele. Patimile lor vor fi trezite
apoi într-un chip îngrozitor, și ele vor fi nu numai nest ăpânite, ci legăturile nepermise ale curvei
cu ele le va îmb ăta din punct de vedere spiritual și le va conduce la acte de nebunie. Dar când va
Apocalipsa – Walter Scott
202 fi atins punctul culminant al nelegiuirii și nebuniei legăturii nesfânte dintre biserica stricat ă și
națiunile tot la fel de stricate, atunci se va auzi me sajul: »A căzut, a căzut Babilonul!«
4. Soarta îngrozitoare a adoratorilor fiarei
9.-12. – »Și un alt înger, al treilea, le-a urmat, spunând cu glas tare: „Dac ă se închină cineva
fiarei și chipului ei și primește un semn pe fruntea sa sau pe mâna sa, va bea și el din vinul
mâniei lui Dumnezeu, care este preg ătit neamestecat în paharul mâniei Lui, și va fi chinuit
în foc și pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se înal ță
în vecii vecilor; și nu vor avea nicidecum odihn ă, nici zi, nici noapte, cei care se închin ă
fiarei și chipului ei și cine primește semnul numelui ei. Aici este r ăbdarea sfinților care
păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința în Isus.« – În mesajul anterior a fost f ăcută
cunoscut căderea Babilonului. Imperiul roman, împreun ă cu cei zece împ ărați, care îi aparțin, cu
un gând și cu puterea lor unit ă vor fi unealta pentru nimicirea Babilonului (capit olul 17,16.17).
Cele zece coarne și fiara vor lucra împreun ă în intenția comună de a nimici curva, Babilonul.
După aceea fiara va putea înainta nestingherit ă pe drumul ei de p ăcat și defăimare. Mai înainte
fiara poartă curva, prin care se face aluzie c ă ea va fi sprijinit ă de fiară. Însă după aceea o ură și
aversiune mare vor înlocui admirarea de la început a aroganței ei spirituale. Fiara trebuie s ă
domnească fără rivali și să aibă singură puterea, aceasta este ținta ei. Ea se va dovedi apoi mai
clar, că este un sistem cu autoritate brutal ă, ale cărei dispoziții vor fi impuse riguros. Dup ă
nimicirea Babilonului fiara se va ar ăta în caracterul ei cel mai r ău. Când curva va fi înl ăturată,
dezvoltarea deplin ă a răului va fi repede atins ă. Printr-un demers aspru și intransigent se va
obține prin constrângere ca to ți, bogați și săraci, mari și neînsemnați să se umilească și să adore
fiara. Supunerea absolut ă sub fiară va fi prescrip ția severă în timpul de necaz care va veni. În
timpul acestor împrejur ări îngrozitoare se îndreapt ă strigătul de atenționare spre adoratorii fiarei.
Soarta îngrozitoare anun țată aici va fi în greutatea ei neîntrecut ă corespunzătoare mărimii vinei și
nedreptății înfiorătoare, care va fi atunci exercitat ă public.
Având în vedere pedeapsa amenin țătoare cu moartea, fiara și chipul ei vor trebui adorate și
semnul ei va trebui primit pe frunte sau pe mân ă, ocolirea nu va fi posibil ă. Cine nu vrea s ă se
închine fiarei, alege inevitabil moartea, probabil în formele ei cele mai rele. În afar ă de aceasta
va fi strict interzis ă orice profesie și va fi strict interzis orice comer ț sau schimb de m ărfuri
tuturor celor care refuz ă să recunoască cerințele ei (capitolul 13,17).
Însă aici sunt aten ționați sever adoratorii fiarei. Ei sunt amenin țați cu o pedeaps ă așa de
îngrozitoare, că simpla ei men ționare este suficient ă ca oamenii să fie cuprinși de fiori de groaz ă.
Ce fel de pedeaps ă va fi aceasta? Îngerul al treilea a vorbit cu glas tare, așa că toți puteau auzi și
de aceea sunt f ără scuză: »va bea și el (cel care s-a închinat fiarei și a primit semnul ei) din vinul
mâniei lui Dumnezeu«. Na țiunile vor fi băut din paharul curvei (versetul 8); apoi într-o dre ptate
de răzbunare vor trebui s ă bea din paharul mâniei lui Dumnezeu (versetul 10). În acest pahar nu
se vor găsi componente de alinare (Psalmul 75,8), el va con ține numai mânia curat ă,
neamestecată. »Și va fi chinuit în foc și pucioasă« – acest chin îngrozitor va lovi pe fiecare,
fiecare personal va suferi chinul ve șnic. »Focul și pucioasa« (Isaia 30,33; Apocalipsa 20,10) sunt
simbolul chinurilor de nedescris. O stare mai agrav ată va fi, că fiecare adept al fiarei va trebui s ă
sufere aceste chinuri amare înaintea sfin ților îngeri (în prezen ța lor) și înaintea Mielului. Din
locul lor în înălțime, sfinții îngeri vor fi martorii nelegiuirii detestabile a fiarei și a slujitorilor ei
și a adepților ei. Apoi ei vor vedea și răzbunarea divin ă, și fiecare din cei chinui ți vor ști că
îngerii privesc în jos spre scena chinurilor de ned escris109. Ei vor fi chinui ți și înaintea
109 În timpul acela, în mod deosebit la început, înger ii vor fi folosiți în mare măsură la executarea judec ăților date
(Matei 13,40-42.49.50; Apocalipsa 20,1-3). Citim și despre »mânia Mielului« produc ătoare de groaz ă. Atât Mielul
cât și îngerii vor participa la executarea r ăzbunării lui Dumnezeu asupra fiarei și asupra acelora care o urmeaz ă.
Apocalipsa – Walter Scott
203 Mielului110, căruia ei I s-au împotrivit public și al cărui sânge ei L-au c ălcat în picioare cu
răutate. Această conștiență va face ca amărăciunea chinurilor lor s ă fie mult mai intens ă.
11. – »Și fumul chinului lor se înal ță în vecii vecilor; și nu vor avea nicidecum odihn ă, nici
zi, nici noapte.« – Cuvântul »el«, folosit de dou ă ori în versetul 10 deosebit de sever, arat ă că se
vorbește de fiecare om în parte. Acum îns ă este văzută colectivitatea, și de aceea se spune
»fumul chinului lor«. Ce tablou sumbru al unei judec ăți copleșitoare și totale (Geneza 19,28;
Isaia 34,10)! În mod asem ănător va fi judecat ă curva (capitolul 19,3).
Expresia »în vecii vecilor« (sau »din veșnicie în veșnicie«) se folose ște pentru a exprima
• existența111 veșnică a lui Dumnezeu (capitolul 4,9-10; 10,6; 15,7);
• slava veșnică a Mielului (capitolul 5,13);
• domnia veșnică a celor sfinți (capitolul 22,5);
• chinul veșnic al diavolului, al fiarei și al profetului mincinos (capitolul 20,10);
• chinul veșnic al celor pierdu ți (capitolul 14,11).
»Nu vor avea nicidecum odihn ă, nici zi, nici noapte«, a șa spune sentin ța aspră din capitolul
14,11, și »vor fi chinui ți zi și noapte, în vecii vecilor«, aceasta este explica ția clară din capitolul
20,10. Chinul celor pierdu ți și al diavolului va fi ve șnic, fără sfârșit, fără alinare, neîncetat. Acest
chin fără sfârșit al adoratorilor fiarei dep ășește orice imagina ție omenească. Dar pedeapsa
veșnică a celor pierdu ți este scrisă în însemnările de neșters ale cărții Apocalipsa. P ăcatul și
pedeapsa lui trebuie m ăsurate după etalonul mărimii, slavei și veșniciei lui Dumnezeu. Numai El
poate revela cine și ce este El. Păcatul împotriva Celui nesfâr șit și veșnic trebuie în mod necesar
să aducă cu sine urmări nesfârșite și veșnice.
12. – »Aici este r ăbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința în Isus.« –
În aceste împrejur ări, care sunt f ără asemănare în istoria omenirii, numai sfin ții pot să stea
neclintiți și statornici. Lor nu le este permis, chiar dac ă ar fi în stare, s ă se opună folosind sabia
(capitolul 13,10). Dar credin ța și perseverența, oricât de greu încercate ar fi ele, vor ob ține în
cele din urmă victoria. Moartea va sta înaintea lor, dar credin ța le va da certitudinea, c ă este mai
bine să fi omorât prin fiară decât să fi chinuit împreun ă cu fiara. Sfinții asupriți vor păzi
poruncile clare ale lui Dumnezeu și credința în Isus. În capitolul 17,6 martirii sunt numi ți
»martorii lui Isus «. Acest Nume, care este mai presus de orice nume, nu este frecvent amintit în
cartea Apocalipsa, dar leg ăturile, în care El este amintit, au în țelesuri mult mai adânci (capitolul
1,9; 12,17; 14,12; 17,6; 19,10; 20,4; 22,16).
5. Fericirea celor mor ți, a celor care mor în Domnul
13. – »Și am auzit un glas din cer spunând: „Scrie: Ferice de morții care mor în Domnul de
acum încolo!” „Da”, spune Duhul, „ca s ă se odihnească de ostenelile lor, pentru c ă lucrările
lor îi urmează!”« – Solicitarea de a scrie apare de dou ăsprezece ori în cartea Apocalipsa și arată
lucruri deosebit de importante. Glasul unuia care v orbește, al cărui nume nu este f ăcut cunoscut,
a ajuns la urechea vizionarului. Îns ă mesajul a fost adresat nu numai lui Ioan, ci este valabil
pentru toți sfinții, cu toate că el va trebui să aducă, și va aduce, mângâiere și încurajare în mod
110 „Chinul deosebit amintit aici, al acelora care vor primi semnul fiarei, este chinul »cu foc și pucioasă … înaintea
Mielului «. În aceste cuvinte pare s ă se exprime asprimea blestemului în mod asem ănător ca în capitolul 6,15-17,
unde este descris ă groaza care va cuprinde pe cei p ăcătoși, când vor vedea »Fa ța Celui ce stă pe tron«” („Notes on
the Revelation” de Brodie)
111 „În veșnicie nu există nimic trecut sau viitor, ci totul este prezent.” ( Philo)
Apocalipsa – Walter Scott
204 deosebit sfinților din timpul de strâmtorare și necaz premerg ător venirii Domnului. Totdeauna
este adevărat, că oamenii, care mor în Domnul, sunt ferici ți. Dar de ce este trimis acest mesaj
tocmai în acest moment critic din istoria omenirii, și de ce sunt ad ăugate cuvintele »de acum
încolo«? Răspunsul la aceast ă întrebare este simplu și mulțumitor. Cuvintele »de acum încolo«
arată că sfârșitul este aproape și acum va veni timpul binecuvânt ărilor.
În capitolul 20,4 sunt complet enumera ți sfinții cerești, care vor domni o mie de ani împreun ă
cu Hristos. Acestora le vor apar ține trei grupe diferite:
1. O grupă de sfinți deja cunoscut ă, care stau pe scaune de domnie. Sunt mor ții înviați și
sfinții vii, care au fost transforma ți, care vor întâmpina în v ăzduh pe Domnul la venirea Lui
(1 Tesaloniceni 4,16-17; 1 Corinteni 15,51-54). Dup ă răpirea lor ei sunt v ăzuți în cartea
Apocalipsa de la capitolul 4 și până la capitolul 19,4 ca »b ătrâni«.
2. »Sufletele celor decapita ți pentru mărturia lui Isus și pentru Cuvântul lui Dumnezeu.«
Acești martiri constituie o grup ă în sine; ei vor fi uci și înainte de apari ția fiarei ca putere
prigonitoare (capitolul 6,9-11).
3. »Aceia care nu se închinaser ă fiarei, nici chipului ei și nu primiseră semnul pe fruntea și pe
mâna lor.«
Între moartea de martir a celor dou ă ultime grupe va trece un timp, probabil câ țiva ani. Dacă
deci în cele trei grupe amintite se vede totalitate a sfinților, care vor domni împreun ă cu Hristos
(capitolul 20,4), c ărei grupe aparțin »morții care mor în Domnul de acum încolo«? F ără îndoială
în grupa a treia, grupa celor care vor suferi moart ea în timpul domniei fiarei.
Și gândurile urm ătoare ar putea s ă fie de ajutor. Dac ă ultimele două grupe de martiri cuprind
toți sfinții care vor muri dup ă răpirea Adunării, atunci este clar c ă niciunul din sfin ții din timpul
necazului de șapte ani nu va muri de moarte natural ă. Toți, cei care »vor muri în Domnul«, vor fi
uciși (capitolul 13,15). De aceea nu este corect ca cuv intele acestui verset s ă fie gravate pe
pietrele de mormânt ale scumpilor no ștri adormiți. Toți care »mor în Domnul de acum încolo «
vor muri ca martiri. Dar deja la scurt timp dup ă aceea vor avea parte de fericirea primei învieri
(capitolul 20,6). Ceea ce ei primesc va dep ăși cu mult felul și dimensiunea binecuvânt ărilor pe
care le primesc cei care au supravie țuit timpul de necaz. Cei învia ți vor ocupa un loc deosebit în
slava cerească, cei care vor supravie țui vor ocupa locul cel mai înalt de pe p ământ. Primii vor
domni împreun ă cu Hristos, ultimii vor tr ăi sub domnia lui Hristos; primii vor fi împ ărați, ultimii
vor fi supușii.
Duhul răspunde glasului din cer și adaugă cuvinte de mângâiere bogat ă: »Da, ca să se
odihnească de ostenelile lor, pentru c ă lucrările lor îi urmeaz ă.”« Probabil c ă și »în norul de
martori« nu este nimeni care s ă fi umblat în energia credin ței ca aceștia, și probabil că nu este
niciunul care s ă fi lucrat și să fi suferit în împrejur ări așa de îngrozitoare. Îns ă după aceea acești
martori, »de care lumea nu era vrednic ă«, vor intra în odihna lor ve șnică. Necazul și suferința vor
fi trecut pentru totdeauna. Dumnezeu nu este nedrep t, ca să uite lucrările lor și dragostea cu care
au lucrat. Când ace ști sfinți vor fi înviați și luați, lucrările lor vor apărea împreună cu ei, ele nu îi
urmează, ci vor fi »cu ei«. Lucrările lor vor fi apreciate corespunz ător adevăratei lor valori de
către Judecătorul drept, care va r ăsplăti pe fiecare dup ă lucrarea lui. Odihna și plata va fi în
curând partea acelora care vor muri atunci în Domnu l.
6. Recolta pământului
14.-16. – »Și am văzut: și iată un nor alb, și pe nor stând Unul asemenea Fiului Omului,
având pe capul S ău o cunună de aur și în mâna Sa o secer ă ascuțită. Și un alt înger a ie șit
din templu, strigând cu glas tare Celui care st ătea pe nor: „Trimite secera Ta și seceră,
pentru că a venit ceasul seceri șului, pentru c ă s-a uscat seceri șul pământului”. Și Cel care
Apocalipsa – Walter Scott
205 stătea pe nor Și-a pus secera pe p ământ, și pământul a fost secerat.« – Judecățile divine
trebuie acum, vorbind simbolic, s ă măture pământul vinovat cu m ătura distrugerii și să-l curățe
de rău. Secerișul și culesul viei sunt tablourile cunoscute, pe care D umnezeu le folose ște, ca să
prezinte acțiunea Sa în timpul din urm ă. Recolta este o judecat ă caracteristică și deosebită, în
culesul viei devine activ ă mânia necruțătoare și furia lui Dumnezeu. La seceri ș se desparte grâul
de pleavă; culesul viei se ocup ă numai cu aceia care sunt prezenta ți în alt simbol prin pleav ă și
care apoi primesc de la Domnul r ăsplata meritată.
Cuvintele »și iată« sunt folosite numai atunci când sunt prezentate lu cruri de o importan ță
neobișnuită. În acest capitol sunt dou ă evenimente de o importan ță deosebită, asupra cărora
atenția noastră este îndreptată prin cuvântul »iat ă« (versetul 1 și 14).
»Norul alb« este aici o caracteristic ă deosebită, tot așa cum este tronul alb la judecata celor
morți (capitolul 20,11). Norul simbolizeaz ă prezența lui Dumnezeu (Ezechiel 10,3-4; Matei 17,5;
Apocalipsa 10,1), culoarea albă reprezintă curăția și dreptatea absolut ă, care caracterizeaz ă și
însoțește acțiunea judecătorească.
14. – »Și pe nor stând Unul asemenea Fiului Omului, având p e capul Său o cunună de aur și
în mâna Sa o secer ă ascuțită.« – Despre Domnul ca Fiu al Omului se spune, c ă El va veni » în
nor« (Luca 21,27), dar și că El va veni » pe nori« (Matei 24,30). În primul caz Persoana Sa est e
învăluită, în cel de-al doilea El va fi v ăzut public. Aici Ioan a v ăzut, că El sta pe nor, ceea ce
arată o judecată ponderată, făcută în liniște, fără grabă și fără precipitare, și el L-a văzut
»asemenea unui Fiu al Omului«. Domnul sub titlul de »Fiu al Omului« se va ocupa cu situa țiile
de pe pământ și va judeca pe p ăcătoși (Matei 25,31; Ioan 5,27). Ca Fiu al lui Dumnezeu acum El
dă viață celor morți spiritual (Ioan 5,21.25) și în viitor va da via ță celor morți trupește (Ioan
5,28.29). Ca Fiu al Omului El va veni și Își va impune dreptul de domnie asupra tuturor. În ac est
titlu se exprim ă legătura Lui cu omenirea și cu lumea în general, dar tocmai ca Fiu al Omului El
are caracteristicile și slăvile unui »îmb ătrânit de zile« (compar ă Daniel 7,9.13 cu Apocalipsa
14,14 și Apocalipsa 1,13-14). F ără îndoială vizionarul a văzut în această viziune pe Fiul Omului,
dar lipsa articolului hot ărât în textul original arat ă că aici trebuia să se vadă în principal ceea ce
caracterizează slava Ființei Sale. Articolul ar face afirma ția acestui verset determinat ă și
personală, s-ar referi la El ca Persoană (bine definită). Dar în aceast ă secțiune ni se arat ă, că
acțiunea Fiului Omului va corespunde în totul însu șirilor Lui deosebite, și de aceea privirile
noastre sunt îndreptate asupra acestora – spre ceea ce caracterizează aceste însușiri, și mai puțin
asupra Persoanei Sale.
»Cununa de aur« de pe capul S ău este semnul demnit ății regale (capitolul 4,4; 6,2). Pe
capetele lăcustelor erau » ca niște cununi asemenea aurului« (capitolul 9,7). La ele înf ățișarea
autorității regale era neautentic ă. Însă aici demnitatea regal ă este autentică, dată de Dumnezeu.
În afară de aceasta cununa de aur arată dreptatea divin ă în acțiunea Sa ca Judec ător.
El avea »în mâna Sa o secer ă ascuțită«. Secera nu vorbe ște de executarea unei judec ăți, nici a
unei judecăți morale prin judecarea gândurilor și simțurilor inimii (Evrei 4,12) și nici a unei
judecăți corporale (Apocalipsa 19,15). Judecata este simbo lizată printr-o sabie. Secera este
folosită pentru tăierea și strângerea recoltei. Secera Lui era ascu țită, pentru ca să poată face cu ea
o lucrare temeinic ă. Secerătorul o avea în mâna Sa, ca s ă facă procesul de desp ărțire și ca apoi să
lege neghina în m ănunchi, ca s-o ard ă, și să strângă grâul în grânar (Matei 13,30).
15. – »Și un alt înger a ie șit din templu, strigând cu glas tare Celui care st ătea pe nor:
„Trimite secera Ta și seceră, pentru că a venit ceasul seceri șului, pentru c ă s-a uscat
secerișul pământului”.« – Acest înger este un alt înger decât cel amintit mai înainte în acest
capitol (versetele 6.8.9). De pe tronul din cer și din templul din cer pornesc judec ățile pe pământ.
Judecățile care pornesc de pe tron le găsim în prima parte mare a c ărții, care se încheie cu
capitolul 11,18, judec ățile care pornesc din templu le găsim începând cu capitolul 11,19 pân ă la
vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu (capitolul 16) . La al șaptelea și ultimul potir al mâniei
Apocalipsa – Walter Scott
206 lui Dumnezeu vedem îns ă judecăți care pornesc din templu și de pe tron (capitolul 16,17). Tronul
(capitolul 4,5) vorbe ște simbolic despre exercitarea guvernării divine, templul (capitolul 11,19)
vorbește despre prezența nemijlocită a lui Dumnezeu. În partea a doua a c ărții Apocalipsa
începând cu capitolul 11,19, judec ățile sunt de natur ă mai grea decât judec ățile anterioare,
deoarece și răul care trebuie judecat este în natura sa mai evide nt și mai obraznic, provocator și
batjocoritor în caracterul lui lumesc-religios. De aceea aceste judec ăți vin din prezen ța imediată a
lui Dumnezeu, din templu. Natura lui Dumnezeu în ca racterul ca lumin ă trebuie să facă o
răzbunare dreapt ă asupra răului.
Îngerul din templu a strigat cu glas tare , ca Secerătorul divin să-Și facă lucrarea. »Trimite
secera Ta și seceră, pentru că a venit ceasul seceri șului, pentru c ă s-a uscat seceri șul
pământului«. El a numit dou ă motive pentru ca Fiul Omului s ă înceapă să strângă recolta. În
primul rând este ceasul stabilit al judec ății de încheiere, în al doilea rând recolta p ământului »s-a
uscat« (răscopt). Citim în versetul 7, c ă a sosit ceasul judec ății, aici se spune acela și lucru despre
ceasul recoltării. Ambele stau în strâns ă legătură una cu alta.
»Trimite secera Ta și seceră.« Fiul Omului nu va strânge personal recolta. El va folosi pentru
aceasta pe slujitorii și uneltele Lui, dar El Însu și va conduce și supraveghea recoltarea. Îngerii
vor fi secerătorii (Matei 13,30.39).
O »recoltă a pământului« va fi în domeniul politic și în domeniul religios. În prorocia lui Ioel
este vorba de o judecat ă a recoltei și o judecată a teascului făcută dușmanilor politici ai lui Iuda
și ai Ierusalimului, care va lovi pe na țiunile dușmane în valea Iosafat dup ă venirea Domnului
(Ioel 3,2.9-14). În sens religios vedem »recolta p ământului« în pilda neghinei din țarină (Matei
13,24-30.36-43). În aceasta câmpul de recoltat va f i mult mai extins și va cuprinde »lumea«
(Matei 13,38), cel pu țin întregul teritoriu al cre știnătății.
16. – »Și Cel care stătea pe nor Și-a pus secera pe p ământ, și pământul a fost secerat.« –
Strigătul îngerului va primi imediat r ăspuns, dar numai în viziune. Aici nu trebuie s ă ne gândim
la exercitarea de o clip ă a puterii divine. În diversele viziuni unele eveni mente, care în realitate
se extind pe o perioad ă mai îndelungat ă și pot necesita folosirea a numeroase unelte, sunt v ăzute
așa ca și cum într-o clip ă s-ar încheia; deci rezultatele definitive sunt rez umate foarte concis.
Deseori în alte p ărți ale Scripturii sunt descoperite detalii, a c ăror cunoaștere este de asemenea
importantă. Cât de îndurător este Dumnezeu, c ă El ne dăruiește certitudinea, c ă toate planurile
Sale cu siguran ță vor ajunge la îndeplinire. Viziunile din cartea Ap ocalipsa ne confirm ă aceasta .
Am văzut deja, că recoltarea este un proces de sortare, care despart e neghina de grâu.
»Culegeți întâi neghina și legați-o în snopi, ca s ă fie arsă; iar grâul aduna ți-l în grânarul Meu«
(Matei 13,30). Aceasta este deci lucrarea de recolt are. Este acela și principiu al sort ării, după ce
peștii buni au fost aduna ți în vase și cei răi au fost arunca ți (Matei 13,48.49). Aceast ă despărțire
va avea loc »la împlinirea timpului«. Deci în recol tă nu trebuie văzută exercitarea propriu-zis ă a
judecății; aceasta este rezervat ă culesului viei (sau judecata teascului). Aceast ă recoltă de aici nu
este nici strângerea num ărului deplin din Israel, ai c ăror cele dintâi roade din versetul 4 sunt
văzuți în curăția lor ca de fecioar ă. Recolta aceea va fi binecuvântat ă din belșug și va fi strânsă
când va fi instaurat ă Împărăția de o mie de ani. Recolta de aici serve ște selecționării judecătorești
și despărțirii, înainte să fie instaurată Împărăția. Ea are loc cu privire la judecata care va veni.
7. Via pământului și judecata ei
17.-20. – »Și un alt înger a ie șit din templul care este în cer, având și el o seceră ascuțită. Și
un alt înger a ie șit din altar, având autoritate asupra focului, și a strigat cu glas tare celui
care avea secera ascu țită, spunând: „trimite secera ta cea ascu țită și culege ciorchinii din
via pământului, pentru c ă strugurii ei sunt cop ți.” Și îngerul și-a pus secera pe p ământ și a
cules via pământului și a aruncat ciorchinii în teascul cel mare al mânie i lui Dumnezeu; și
teascul a fost c ălcat afară din cetate și din teasc a ie șit sânge până la zăbalele cailor, pe o
Apocalipsa – Walter Scott
207 mie șase sute de stadii.« – În viziunile din acest capitol sunt aminti ți în total șase îngeri
(versetele 6.8.9.15.17.18). Dup ă numerele de ordine din versetele 8 și 9 se constituie evident o
grupă de trei îngeri, care trebuie diferen țiați de următorii trei îngeri. Primii trei îngeri anun ță
evenimente deosebite, care sunt în leg ătură unele cu altele. Îngerul al patrulea și al cincilea ies
din templu (versetele 15.17), din care se vor v ărsa și cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu
(capitolul 16,1); al șaselea iese din altar (versetul 18).
Acest înger al șaselea avea »autoritate asupra focului«. El venea d in altarul din fa ță, altarul
judecății. Strigătul tare și insistent al sufletului martirilor de sub altar d upă o dreaptă răzbunare
(capitolul 6,9-11) va fi împlinit numai par țial până în momentul acela. Îns ă după aceea judecata
deplină va lovi pe dușmanii lor. Altarul din fa ță vorbește despre plăcere înaintea lui Dumnezeu și
despre primire (Levitic 1); el vorbe ște și despre iertare, prin sângele stropit pe coarnele lui
(Levitic 4,25.26.30.31). El este îns ă un altar sfânt, și de aceea el cere judecarea p ăcatului; aceasta
este și baza iertării divine. Aici trebuie deci s ă ne gândim la o judecat ă necruțătoare, nealterat ă, o
judecată divină exercitată asupra viei pământului (compar ă cu Ezechiel 9,2). Îngerul din altar a
strigat »cu glas tare«. Era un strig ăt tare, poruncitor și urgent, care nu tolera amânare.
18. – »Culege ciorchinii din via p ământului, pentru c ă strugurii ei sunt cop ți.« – Israel era
vița, care a fost adus ă din Egipt (Psalm 80,8); ea trebuia s ă fie mărturia aducătoare de roadă a lui
Dumnezeu pe p ământ. După secole de îngrijire și ocrotire, vița și via lui Israel a adus numai
struguri sălbatici (Isaia 5,2-4). Vi țele nobile plantate de Domnul o știrilor s-au transformat în
zilele lui Ieremia, „profetul care plânge”, »în ml ădițe stricate ale unei vi țe străine« (Ieremia
2,21). De aceea Israel a fost pus deoparte, și Hristos, adevărata viță, a luat locul acesteia. Numai
El putea să aducă roadă și El a adus road ă (Ioan 15). – Caracteristica unui ucenic adev ărat este
nu numai să fie o mlădiță în viță (și Iuda a fost a șa), ci să fie o mlădiță aducătoare de roadă.
Expresia »via p ământului« semnific ă întreg sistemul religios din timpul de necaz care va veni, nu
numai iudaismul. Ciorchinii lui vor fi atunci cop ți pentru judecat ă. Strugurii vor fi cule și și vor fi
aruncați în teascul mare al mâniei lui Dumnezeu. Dec ăderea religioas ă detestabilă de pe pământ
va fi atunci judecat ă fără cruțare. Va fi timpul în care neghina va fi aruncat ă în cuptorul de foc
(Matei 13,40-42) și mlădițele neroditoare vor fi arse (Ioan 15,6). »Teascul a fost călcat afară din
cetate.« În timpul culesului nu va mai fi har, nici o judecată de diferențiere, ci numai r ăzbunare
totală. Aceasta o arat ă clar teascul. »Ziua r ăzbunării Dumnezeului nostru« (Isaia 61,2) va fi
venită atunci și totodată timpul din Isaia 63: »De ce Î ți este haina roșie și veșmintele Tale ca ale
celui care calcă în teasc?« Așa întreabă profetul, și Mesia răspunde: »Am c ălcat singur în teasc și
nimeni dintre popoare nu era cu Mine; da, le-am c ălcat în mânia Mea și le-am zdrobit în furia
Mea; și sângele lor este stropit pe hainele Mele și Mi-am pătat toată îmbrăcămintea. Pentru c ă
ziua răzbunării era în inima Mea și venise anul celor r ăscumpărați ai Mei.« (Isaia 63,2-4) Cei
decăzuți și dușmanii dintre iudei și națiuni aparțin »viei pământului«; despre judec ățile, care îi
așteaptă, vorbesc și alte locuri din Scriptur ă (Psalm 83, 85,5; Isaia34,1-8; Ieremia 25,15.16; Io el
3).
20. – »Și teascul a fost c ălcat afară din cetate.« – Cetatea, despre care este vorba aici, este
Ierusalimul. Valea Iosafat este în afara Ierusalimu lui, și acolo va veni judecata lui Dumnezeu în
toată dimensiunea ei asupra du șmanilor: »teascul este plin« (Ioel 3,12.13). Recolt a și culesul se
găsesc realmente în profe ția lui Ioel; aici în cartea Apocalipsa este îns ă extins domeniul de
aplicare. Prin cuvintele »afar ă din cetate« trebuie s ă ne gândim la toat ă Palestina.
20. – »Și din teasc a ie șit sânge până la zăbalele cailor, pe o mie șase sute de stadii.« – Sânge,
nu vin sau suc de struguri, ci ceea ce acestea repr ezintă simbolic, s-a v ărsat din teasc pân ă la
zăbalele cailor – un râu de sânge cu o lungime de apr oximativ 300 km. Aceasta corespunde
întrucâtva cu întreaga întindere de la nord la sud a țării sfinte, de la Dan și până la Cades-Barnea.
Ceea ce vrea s ă se spună prin aceasta este o nimicire uria șă a vieții umane pe un teritoriu vast.
Apocalipsa – Walter Scott
208 Această baie de sânge îngrozitoare va întrece cu siguran ță tot ce a avut loc pân ă atunci. Suntem
siguri că profetul Ioel vorbe ște despre teritoriul în care va avea loc judecata n emiloasă a teascului
(Ioel 3,9-14), c ă în același teritoriu va avea loc și bătălia de la Armagedon (Apocalipsa 16,14-16)
și tot în acest teritoriu va avea loc și judecata descris ă în Apocalipsa 19,19-21. Toate aceste
evenimente vor avea loc în Palestina. Acolo se va a răta păcătoșenia pământului în cea mai
pregnantă formă. Fiara și prorocul mincinos, anticristul, vor fi prin și acolo și vor fi predați
judecății veșnice; toți, cei care îi vor urma, vor c ădea acolo. Și Gog »și toată mulțimea lui și
popoarele care sunt cu el« vor fi judeca ți în Palestina și acolo își vor găsi sfârșitul (Ezechiel 38 și
39); același lucru este valabil și pentru împăratul nordului, asirianul, du șmanul politic și
asupritorul lui Israel (Isaia 14,25; Daniel 11,45). Acțiunea finală a lui Dumnezeu de la sfâr șitul
timpurilor, așa cum este ea prezentat ă în recoltă și culesul viei, va avea loc în principal în
Palestina. Însă ea nu se va limita la Israel, care s-a înc ărcat cu cea mai mare vin ă, ci va ajunge la
cele mai îndep ărtate margini ale cre știnismului și națiunilor. Desigur nu sus ținem părerea că este
literalmente vorba de valea Iosafat și ținutul Armaghedon, deoarece ambele sunt absolut
insuficiente ca s ă servească ca loc de strângere pentru multele na țiuni, care se vor strânge în
imediata apropiere a Ierusalimului și vor face din Iudeea un câmp de m ăcel.
Fie ca Dumnezeu în harul S ău să păzească pe poporul S ău iubit de principii nesfinte și de
duhul care caracterizeaz ă așa de mult timpul nostru!
Apocalipsa – Walter Scott
209 Capitolul 15
Privire anticipat ă asupra judecăților provocate prin v ărsarea potirelor
Introducere
Ultimele dou ă evenimente din capitolul anterior sunt recoltarea și culesul viei. Ambele vor
avea loc după ce Domnul va fi venit deja pe p ământ. Secerătorul divin stă pe norul alb, ceea ce
face aluzie la prezen ța Sa (capitolul 14,14). În Ioel 3,13 se vorbe ște despre recolt ă și despre
culesul viei. Domnul va sta atunci pe scaunul S ău de judecător în Valea Iosafat (Ioel 3,12). În
Evanghelia dup ă Matei 13,36-42 se diferen țiază clar între recoltare și culesul viei, îns ă ambele au
ca premisă prezența reală a Domnului. El va fi atunci venit ca s ă judece răul de pe pământ.
Tablourile recolt ării și culesului viei arat ă că lumea întreagă va fi judecată de Domnul, dar ele
nu prezintă judecata asupra Babilonului , asupra acelui sistem religios organizat, care est e în
opoziție totală cu Dumnezeu și cu gândurile Sale. Judecata asupra Babilonului va avea loc
înaintea recoltării și înaintea culesului viei. Ea va avea loc dup ă vărsarea potirului al șaptelea
(capitolul 16,19), și în acest timp va fi vestit ă și căderea Babilonului (capitolul 14,8). Aceast ă
vestire este a treia vestire din șirul evenimentelor din capitolul 14. Din aceasta re zultă, că
înștiințările cu privire la soarta adoratorilor fiarei (capi tolul 14,9-11) și cu privire la fericirea
morților care mor în Domnul (capitolul 14,13), precum și judecata decisiv ă a recoltei (capitolul
14,14-16) ca și judecata necru țătoare a culesului viei (capitolul 14,17-20) sunt ev enimente care
toate vor avea loc dup ă vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu. Dup ă vărsarea celui de-al
șaptelea potir, mânia lui Dumnezeu se va sfârși, dar după aceea vor mai veni judec ăți prin mânia
Mielului . Venirea Domnului nu va avea loc imediat dup ă judecata provocat ă prin vărsarea celui
de-al șaptelea potir. Între terminarea judec ăților provocate prin v ărsarea potirelor și venirea
Domnului va trece un timp scurt. Potirele vor con ține mânia lui Dumnezeu asupra celor vinova ți,
și ele vor fi vărsate prin diverse lucruri ale judec ății Sale. În acest timp Domnul Isus nu se va
vedea încă. Însă după judecățile provocate prin v ărsarea potirelor El va veni ca s ă strângă recolta
pământului și într-o judecat ă de răzbunare să calce teascul mâniei, și aceasta nu numai în Edom,
de unde odinioar ă a pornit dușmănia aprinsă împotriva lui Israel (Isaia 63,1-6; Psalmul 137,7) ci
să judece lumea întreag ă (Apocalipsa 19,15; Țefania 3,8). Deci recoltarea și culesul viei vor veni
după căderea Babilonului.
Capitolele 15 și 16 trebuie citite împreun ă și studiate împreun ă. Prin vărsarea potirelor mâniei
lui Dumnezeu se va împlini în detaliu ceea ce în ca pitolul 11,18 se spune în pu ține cuvinte: »A
venit mânia Ta«. Dup ă trâmbița a șaptea nu urmează imediat o altă judecată, dar vărsarea celui
de-al șaptelea potir va avea ca urmare o judecat ă deosebit de grea. Cu terminarea judec ăților
provocate prin v ărsarea potirelor se vor încheia judec ățile mâniei lui Dumnezeu. Dup ă aceea se
va arăta mânia Mielului prin judec ăți, pe care El personal le va face.
Un alt semn
1. – »Și am văzut în cer un alt semn mare și minunat: șapte îngeri, având șapte plăgi, cele
din urmă; pentru că în ele s-a sfâr șit mânia lui Dumnezeu.« – În capitolul 12,1 s-a ar ătat »un
semn mare«, femeia sau Israel, în capitolul 12,3 »u n alt semn«, balaurul. Aici Ioan a v ăzut iarăși
»un alt semn«, care este caracterizat ca fiind »mar e și minunat«. Toate cele trei semne au fost
văzute »în cer«, domiciliul lui Dumnezeu și al îngerilor. Ceea ce ofer ă celui de-al treilea semn o
importanță așa de serioasă, mult mai mult decât au avut cele dou ă semne anterioare, este faptul
că după acest semn – corespunz ător cu vestirea la cel de-al treilea vai (capitolul 11,18) – se va
vărsa toată mânia lui Dumnezeu asupra fiarei, asupritorul feme ii condus de satan și corupătorul
pământului. Primul semn îndreapt ă atenția spre Israel, al doilea spre instigatorul propriu -zis la
Apocalipsa – Walter Scott
210 rău, balaurul, și al treilea spre puterea statal ă dușmănoasă, care sub influen ța lui satan
batjocorește pe Dumnezeu și prigonește pe Israel.
Ioan a văzut aici șapte îngeri. În total g ăsim patru grupe de îngeri, la care este numit num ărul
lor: o dată sunt patru îngeri (capitolul 7,1), de dou ă ori sunt șapte îngeri (capitolul 8,2 și 15,1;
16,1) și o dată sunt doisprezece îngeri (capitolul 21,12). Ca sluj itori ai judecății la judecățile
provocate prin trâmbi țe și la judecățile provocate prin v ărsarea potirelor se folosesc dou ă grupe
diferite de câte șapte îngeri. Îngerii cu trâmbi țele constituie evident o grup ă cu totul deosebit ă;
despre ei se spune c ă ei »stau înaintea lui Dumnezeu«, și ei sunt denumi ți cu articol hot ărât »cei
șapte îngeri« (capitolul 8,2). Aceste dou ă lucruri nu le g ăsim în acest verset la îngerii cu cele
șapte potire.
Cei șapte îngeri aveau » șapte plăgi, cele din urm ă«. Judecățile provocate prin ruperea pece ților
urmează după judecățile provocate prin trâmbi țe, și după aceea vor fi vărsate cele șapte potire cu
cele șapte plăgi, care vorbesc despre m ăsura deplină a mâniei concentrate a lui Dumnezeu.
Acestea vor fi ultimele judec ăți ale providenței lui Dumnezeu. Se accentueaz ă categoric, că sunt
cele din urmă plăgi. Aceasta îns ă nu înseamnă că odată cu judecățile provocate prin v ărsarea
potirelor se termin ă toate judecățile divine; numai judec ățile providenței lui Dumnezeu se
termină prin acestea. Cu siguran ță vor urma și alte lovituri ale r ăzbunării lui Dumnezeu, îns ă
acestea vor fi f ăcute de Miel personal la venirea Sa (capitolul 19; Matei 25,31-46).
Prin cuvintele »pentru c ă în ele s-a sfâr șit mânia lui Dumnezeu112« se dă motivul pentru care
aceste șapte plăgi sunt cele din urm ă. În ele este v ărsată pe deplin și complet mânia lui
Dumnezeu asupra lumii stricate și păcătoase. După terminarea judec ăților provocate prin
vărsarea potirelor urmeaz ă mânia Mielului , care pare mult mai îngrozitoare decât mânia lui
Dumnezeu , care lovește deschis și clar vizibil elementele r ăzbunării Sale. Un alt comentator a
scris: „De îndat ă ce s-a împlinit misiunea potirelor, Hristos prime ște misiunea de a ac ționa.”
Acțiunea mai mult ascuns ă a lui Dumnezeu în providen ța Sa se va termina cu v ărsarea potirelor
mâniei lui Dumnezeu; dup ă aceea Mielul va prelua personal și public guvernarea lumii. Dar
pentru că națiunile și împărații pământului, păcătoși, răi, îndrăzneți și nechibzuiți peste măsură
de mult se vor ridica înarma ți împotriva Lui, la venirea Sa, mânia Mielului va i zbucni vehement.
Deci mânia lui Dumnezeu se termin ă cu judecățile provocate prin v ărsarea potirelor, dar dup ă
aceea mânia Mielului va lovi pe du șmani.
Ceata martirilor biruitori din Iuda
2.-4. – »Și am văzut ca o mare de sticl ă amestecată cu foc, și pe învingătorii fiarei și ai
chipului ei și ai numărului numelui ei stând pe marea de sticl ă, având harfe ale lui
Dumnezeu. Și cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului,
spunând: „Mari și minunate sunt lucr ările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernic!
Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al națiunilor! Cine nu se va teme, Doamne, și
nu va glorifica Numele T ău? Pentru că numai Tu ești sfânt; pentru c ă toate națiunile vor
veni și se vor închina înaintea Ta; pentru c ă faptele Tale drepte au fost ar ătate!”« – În
viziunea anterioar ă (versetul 1) Ioan a v ăzut anunțarea solemnă a plăgilor, care vor veni peste
sistemele politice (capitolul 16,10) și religioase (capitolul 16,19), care vor st ăpâni atunci
pământul, și asupra oamenilor asocia ți cu ele. Asupra tuturor acestora se va v ărsa mânia lui
Dumnezeu cu o putere c ăreia nu i se va putea împotrivi. St ăpânitorii și conducătorii acestor
sisteme vor fi îns ă păstrați pentru o judecat ă deosebită, care îi va lovi sub mânia Mielului la
venirea Lui în putere. Viziunea din versetul 5 se l eagă de vestirea judec ății din versetul 1. În
intercalarea între viziunile care m ărturisesc despre mânia lui Dumnezeu vedem un tablou
112 Mânia lui Dumnezeu este amintit ă de șapte ori în cartea Apocalipsa (capitolul 14,10.19; 15,1.7; 16,1.19; 19,15).
În capitolul 19,15 vedem unite furia și mânia lui Dumnezeu și mânia Mielului în judecat ă, cu toate că ultima nu este
amintită textual.
Apocalipsa – Walter Scott
211 deosebit de sublim despre victorie și cântare de laud ă (versetele 2-4). Groz ăviile anunțate de
judecățile provocate prin v ărsarea potirelor sunt un prilej pentru Dumnezeu s ă lase să se vadă
mult mai clar și mai impresionant gândurile Sale cu privire la pop orul Său suferind, și El face
aceasta înainte ca o lovitur ă să lovească pe dușmanii Săi. În această viziune intercalat ă se
revelează acestea, și anume, după vestirea judec ății și înainte de executarea ei. În timpul
necazului cel mare fiara va putea s ă biruie pe sfinți (capitolul 13,7). Ei nu vor fi ap ărați împotriva
puterii ei brutale. Îns ă aici vedem situa ția schimbată. Sfinții, care suferă moartea de martir, sunt
aici biruitorii din în ălțime, și fiara de pe pământ este subiectul r ăzbunării depline și drepte a lui
Dumnezeu.
O mare de sticl ă
2. – »Și am văzut ca o mare de sticl ă amestecată cu foc.« – Ce a văzut Ioan, avea înf ățișarea ca
o mare de sticl ă. În prima din aceste viziuni cere ști (capitolul 4), vizionarul a v ăzut înaintea
tronului Celui ve șnic ceva «ca o mare de sticl ă, asemenea cristalului «, ceea ce arat ă o stare de
curăție neschimbabil ă în concordanță cu sfințenia tronului. Marea de sticl ă asemenea cristalului
vorbește de liniștea netulburată a acelei scene în lumin ă clară. În viziunea de aici îns ă nu se
vorbește de cristal. Amintirea cristalului în capitolul 4 stă în armonie minunat ă cu caracterul
minunat, divin al întregii scene, în capitolul nost ru nu ar fi potrivit ă. Marea de sticl ă este aici
»amestecată cu foc«, o aluzie evident ă la arșița caniculară a prigoanei sub fiar ă, un necaz, care cu
aglomerarea suferin țelor pricinuite de el va întrece tot ce a avut loc mai înainte (Marcu 13,19).
Prigonirile păgâne din timpurile de odinioar ă și durerile mult mai rele pricinuite de metodele
rafinate de schingiuire ale Romei papale nu vor ati nge grozăviile din necazul cel mare.
Dar victoria înving ătorilor, care stau pe marea de sticl ă, va fi atunci ob ținută. Fiara își va
îndrepta puterea și energia să zdruncine credin ța martirilor. Constatarea poate p ărea ciudată, este
însă adevărat, că ei vor birui prin moartea lor. În victoria aparent ă a fiarei vedem triumful
sfinților. Ei sunt »înving ătorii fiarei și a chipului ei și a numărului numelui ei«. Deci victoria lor
va fi cuprinzătoare și deplină, și ei »vor sta pe marea de sticl ă«. Învingătorii vor sta acolo în
poziția lor nouă ca adoratori. În capitolul 4,6 nu se vede nimeni p e marea de sticl ă, aici însă
vedem ceata fericit ă a învingătorilor stând pe mare și lăudând pe Dumnezeu.
Harfe
2. – »Având harfe ale lui Dumnezeu.« – Harfa este singurul instrument muzical amintit î n cartea
Apocalipsa. Ioan a v ăzut două grupe în cer, care aveau harfe, mai întâi sfin ții glorificați, care vor
fi răpiți în văzduh la venirea Domnului (capitolul 5,8), apoi mart irii, care vor fi uci și sub fiară,
această ceată de învingători de pe marea de sticl ă (capitolul 14,2; 15,2). Noi presupunem c ă în
capitolele 14 și 15 este vorba de acelea și grupe de sfin ți care cântă cu harfa. În toate cele trei
locuri cântecul cu harfa este unit cu cântarea cu g ura. Cuvintele »harfe ale lui Dumnezeu« arat ă
că ele vor fi puse de El la dispozi ția cântăreților, spre lauda Sa și spre adorarea Sa. Sunt harfe ale
lui Dumnezeu, și cu aceasta sunt instrumente, cânt ăreți cu instrumente și cântăreți cu gura, și de
asemenea teme dedicate numai Lui.
Fiecare din aceast ă ceată veselă este un cântăreț iscusit și un vesel cânt ăreț cu gura. Sunetul
harfei și cântarea se unesc, nu este nici un ton fals, nici o disonanță nu deranjează armonia
cântării de laudă a învingătorilor din cer. Dac ă Isus, Domnul și Mântuitorul lor, este
conducătorul cântării lor (Evrei 2,12), atunci nici vocile și nici inimile nu pot fi fals acordate. O
asemănare izbitoare exist ă între această ceată triumfătoare și vechiul popor Israel în ziua
eliberării și bucuriei lui. Egiptul, asupritorul, a fost b ătut de Dumnezeu; Israel a traversat Marea
Roșie și a stat, salvat și eliberat, pe malul de r ăsărit al Mării; acolo au cântat prima cântare,
Apocalipsa – Walter Scott
212 despre care se relateaz ă în Sfânta Scriptur ă (Exod 15). Toate acestea au aici o replic ă. Fiara,
asupritorul sfin ților lui Dumnezeu, va fi b ătută de Dumnezeu printr-o serie de pl ăgi; rămășița
temătoare de Dumnezeu a sc ăpat de răutatea fiarei și stă, salvată și triumfătoare, pe marea de
sticlă; acolo ea cântă cântarea lui Moise și cântarea Mielului, ultima cântare despre care rel atează
Sfânta Scriptur ă (Apocalipsa 15).
Cântarea
3. – »Și cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului.« – Cele două
cântări sunt legate aici una de alta. Cântarea lui Moise preamărește eliberarea puternic ă a lui
Dumnezeu făcută poporului Său, faptele Sale m ărețe și căile Sale de har cu Israel și pentru Israel
până la triumful lor final. Harul și slava sunt pream ărite în cântarea minunat ă, care a fost cântat ă
pe malul de răsărit al Mării Roșii și care este înainte de toate cântarea lui Moise113 (Exod 15).
Eliberarea din Egipt era îns ă o salvare pământească, care a avut loc prin judecata divin ă asupra
puterii oștirii dușmanului. – Cântarea Mielului are în con ținutul ei două teme principale. În
primul rând în ălțarea Mielului, despre care cartea Apocalipsa ofer ă numeroase mărturii, și în al
doilea rând, eliberarea de vin ă și de urmările veșnice ale păcatului, prin sângele Mielului lui
Dumnezeu.
Cântarea martirilor114 biruitori, cânt ăreții cu harfa din capitolul 14,2-3, a fra ților rămășiței
iudaice păzite de pe muntele Sion (capitolul 14,1), nu este a șa de sublimă și nu conține gânduri
așa de adânci ca și cântarea bătrânilor (capitolul 5). Adorarea adus ă de bătrâni este mai profund ă,
însă ambele grupe primesc o parte cereasc ă.
Temele cântării
3. – »Mari și minunate sunt lucr ările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernic! Drepte și
adevărate sunt căile Tale, Împărate al națiunilor!« – Primele cuvinte ale cânt ării, mari și
minunate, apar și în versetul 1. Desigur contextul este diferit, da r nu se poate trece cu vederea
faptul că aceste cuvinte apar și într-un verset care este clar c ă vorbește despre ultimele judec ăți,
care vor aduce mânia lui Dumnezeu asupra r ăului vizibil. Semnul judec ăților celor din urm ă era
mare și minunat (versetul 1), și tot așa sunt și lucrările lui Dumnezeu (versetul 3). Timpul
judecăților pornite prin v ărsarea potirelor va fi scurt, dar în el se va ar ăta clar puterea mare și
minunată a lui Dumnezeu în lucr ările Sale.
Felul de adresare din aceast ă cântare este »Doamne, Dumnezeule Atotputernic« – D oamne
(Iehova), Cel ve șnic, Cel care nu se schimb ă, Cel neîngrădit și Cel independent; Dumnezeu
(Elohim), Creatorul și Dumnezeul absolut; Atotputernic ( Șadai), Cel a c ărui putere este
nelimitată și ale cărui izvoare de ajutor nu seac ă, cu care El poate s ă sprijinească și să susțină. Ca
Domn (Iehova) El S-a revelat lui Israel (Exod 6,2-3 ). Ca Dumnezeu El st ă în legătură cu creația
(Geneza 1,1). Ca Atotputernic El S-a revelat patria rhilor (Geneza 17,1; 35,11). Succesiunea în
113 Cântarea profetic ă, pe care Moise a vorbit -o (Deuteronom 31,30; 32) înaintea urechilor lui Is rael pe când el era
de o sută douăzeci de ani, nu poate fi denumit ă „cântarea lui Moise”. C ă se referă la cântarea din Exod și nu la
cântarea din Deutoronom apare clar din urm ătoarele analize: și în Apocalipsa 15 înving ătorii stau pe mare (marea de
sticlă); ei nu sunt con știenți că dușmanul a fost înfrânt; atât judec ățile asupra Egiptului cât și cele asupra fiarei sunt
denumite plăgi; și în felul plăgilor există concordanță. Acestea, și alte gânduri, conduc la concluzia c ă prin cântarea
lui Moise se subîn țelege cântarea din Exod 15 și nu cântarea de mai târziu, de la sfâr șitul drumului lui.
114 „Cântecul cântat de ei este foarte ciudat. Cântare a lui Moise pream ărește victoria judec ăților lui Dumnezeu
asupra puterii r ăului. Cântarea Mielului pream ărește pe Mesia cel lep ădat și suferind aici jos, a șa cum și cântăreții
acestei cântări au suferit, căci noi vedem în ei r ămășița care a fost sacrificat ă în mijlocul Israelului necredincios și
răzvrătit. Cântarea pream ărește pe Dumnezeu și pe Miel, dar cânt ăreții sunt martiri biruitori, care apar țin cerului.”
(„Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu” de J. N. D .)
Apocalipsa – Walter Scott
213 care Numele și titlurile divine sunt prezentate aici se diferen țiază de succesiunea apari ției lor în
Biblie. Dumnezeu, Domnul115, Atotputernicul, în aceast ă ordine sunt ele amintite. Dar cu ceata
învingătorilor de pe marea de sticl ă, adevăratul și realul Israel st ă aici înaintea lui Dumnezeu și
de aceea acești reprezentanți ai națiunii așează titlurile divine a șa cum se cuvine pentru ei pe
primul loc. Cât de credincios st ă Dumnezeu fa ță de Cuvântul S ău și față de Numele S ău!
Domnul, așa cum S-a revelat El în zilele de demult din Exod 6 , va sta și în timpul acela în
legătură cu Israel. Aceast ă legătură oferă siguranța că poporul nu v-a pieri niciodat ă, nu poate
niciodată să fie uitat. Totalitatea acestor titluri divine este pentru poporul S ău »un turn puternic«.
Ce mângâietoare sunt aceste gânduri și în aplicarea lor la credincio șii tuturor timpurilor! Dar ce
îngrozitor trebuie s ă fie, când Dumnezeul mare, care S-a revelat cu aces te titluri, va aduce
judecățile Sale asupra du șmanilor Săi!
În cântare sunt pream ărite și căile lui Dumnezeu. Bun ătatea și gingășia Lui, harul S ău,
dragostea Sa, în țelepciunea Sa și toată îndurarea Sa, care s-au ar ătat în lucrarea cu sfin ții Săi,
toate acestea trec retrospectiv înaintea ochilor în vingătorilor. Sfințenia lui Dumnezeu și
îndurarea Sa fa ță de sfinții Săi nu pot fi înțelese și descrise de niciun om în toat ă plinătatea și
mărimea lor. Faptele neobișnuite ale lui Dumnezeu au avut loc înaintea ochilor întregului popor
Israel. Aceste fapte de putere nu necesitau cuno ștințe mai detaliate despre tr ăsăturile de caracter
ale lui Dumnezeu; ele puteau fi v ăzute și înțelese de toți. Dar căile lui Dumnezeu – acele ac țiuni
care decurg din ceea ce este El – puteau fi recunos cute numai de oamenii spirituali. De aceea
citim: »El a făcut cunoscut căile Sale lui Moise, faptele Sale copiilor lui Israel« (Psalmul 103,7).
Aici însă căile Sale sunt c ăi de judecată, și judecata Sa, oricât de felurit ă s-ar arăta ea, este
permanent »dreapt ă și adevărată«. Căile lui Dumnezeu în lucrarea Sa cu poporul S ău sunt
totdeauna drepte și adevărate, dar ele sunt a șa și în judecățile făcute dușmanilor Săi; aceste căi
ale judecății sunt văzute aici în mod deosebit.
Adresarea »Împărate al națiunilor« se îndreaptă spre Hristos. El este Împ ăratul împăraților,
Împăratul pământului, Împ ăratul lui Israel și Împăratul națiunilor. Însă El nu va fi niciodat ă
numit „Împăratul nostru” și niciodată Împăratul sfinților. Credincio șilor din perioada actual ă li s-
a încredințat autoritatea și domnia împărătească (1 Corinteni 4,8; 6,2-3; Apocalipsa 1,6), dar
exercitarea ei va fi în viitor. Noi vom domni împre ună cu Hristos (2 Timotei 2,12). Na țiunile,
care aparțin imperiului Roman, trebuie judecate deci, de acee a titlul »Împărat al națiunilor« este
foarte potrivit aici (compar ă cu Ieremia 10,7). Dup ă înțelegerea noastr ă, în această cântare este
preamărit atât Dumnezeu cât și Hristos – Dumnezeu în m ăreția și sublimul Fiin ței Sale, însă în
legătura lui cu Israel, și Hristos în căile Sale de judecat ă a păgânilor sau națiunilor.
4. – »Cine nu se va teme, Doamne, și nu va glorifica Numele T ău? Pentru că numai Tu ești
sfânt; pentru c ă toate națiunile vor veni și se vor închina înaintea Ta; pentru c ă faptele
Tale drepte au fost ar ătate!”« – Întrebarea din acest verset se adreseaz ă tuturor, și prin întreitul
»pentru că« sunt redate trei motive, pentru care cerin țele cuprinse în întrebare trebuie împlinite,
să se teamă de Domnul și Numele Lui s ă fie glorificat.
1. »Pentru că numai Tu ești sfânt«. Cuvântul redat aici prin »sfânt« nu este cuvântul folosit în
mod obișnuit, atunci când se vorbe ște despre sfințenia lui Dumnezeu. El se folose ște aici și în
capitolul 16,5 în leg ătură cu El, în timp ce în rest se folose ște cu privire la oameni, ca s ă
semnifice însu șirile morale ale unui om tem ător de Dumnezeu sau evlavios. Dar în cele dou ă
locuri din Apocalipsa înseamn ă că totalitatea însu șirilor lui Dumnezeu numai Lui Îi ofer ă dreptul
să fie adorat de creaturile Sale. Cât de potrivit ă este folosirea acestui cuvânt cu privire la Domnul
115 Expresia divin ă: »Cu Numele Meu de Domnul nu M-am f ăcut cunoscut lor« (Exod 6,3) înseamn ă că ei (patriarhii
sau străbunii) nu stăteau într-o leg ătură cu Dumnezeu corespunz ătoare acestui Nume. Leg ătura lor deosebit ă cu
Dumnezeu se baza pe faptul c ă El li S-a descoperit ca Cel Atotputernic . Desigur numele Domnul (Iehova) era
cunoscut patriarhilor și de asemenea și poporului, dar până atunci El nu a fost revelat clar poporului ca fundament a l
unei legături deosebite. Aceasta a avut loc în Exod 3,14-15; 6,6 -7.
Apocalipsa – Walter Scott
214 într-un timp în care tot p ământul se miră de fiară și îi aduce închinare – o închinare și preamărire
care numai lui Dumnezeu se cuvin, a șa cum arată acest cuvânt »sfânt«.
2. »Pentru că toate națiunile vor veni și se vor închina înaintea Ta.« Profe țiile din cartea
Apocalipsa stau în general într-o form ă de vorbire la trecut sau la prezent, dar aici în c az aparte
se folosește forma de viitor. Ca rezultat al c ăilor de judecat ă prin »Împăratul națiunilor« mulți
oameni dintre na țiuni vor ajunge s ă-și schimbe convingerea și se vor întoarce de la sprijinul
omenesc și încrederea în el spre Dumnezeu și se vor închina prezen ței Sale. Acesta va fi timpul
când se vor împlini locuri din Scriptur ă cum sunt Psalm 100, Psalm 148; Isaia 2,2-4; 56,6-7 ;
Zaharia 14,16-17 și altele.
3. »Pentru că faptele116 Tale drepte au fost ar ătate.« Și acțiunile de judecat ă ale lui Dumnezeu
sunt fapte drepte des ăvârșite. Când Dumnezeu se reveleaz ă în judecățile Sale, fără îndoială
acesta este un prilej deosebit s ă te temi de El și să glorifici Numele S ău.
Pregătirile pentru judec ățile pricinuite prin v ărsarea potirelor
5.-8. – »Și după aceea am văzut: și s-a deschis templul cortului m ărturiei în cer; și cei șapte
îngeri, având cele șapte plăgi, au ieșit din templu îmbr ăcați în in curat, str ălucitor și încinși
peste piepturi cu brâie de aur. Și una din cele patru f ăpturi vii le-a dat celor șapte îngeri
șapte potire de aur pline cu mânia lui Dumnezeu, car e este viu în vecii vecilor. Și templul s-
a umplut de fum, din gloria lui Dumnezeu și din puterea Lui, și nimeni nu putea intra în
templu, până când cele șapte plăgi ale celor șapte îngeri au fost împlinite.« – Cuvintele de
început ale acestei judec ăți »după aceea« se întâlnesc de mai multe ori în cartea Apo calipsa și
arată încheierea a ceea ce a fost și fac introducerea a ceva nou (vezi capitolul 4,1). Și judecățile
provocate prin v ărsarea potirelor constituie o grup ă nouă de judecăți, unică în felul ei. Din dou ă
puncte de vedere ele se deosebesc de judec ățile pornite prin ruperea pece ților și de judecățile
pornite prin trâmbi țe. Ultimele dou ă serii de judec ăți pornesc de la tronul din cer, judec ățile
pornite prin vărsarea potirelor dimpotriv ă pornesc din templu , și la o poruncă din templu se varsă
potirele. Aceast ă modificare arat ă o schimbare important ă și inițiază o serie de judec ăți grele,
care în felul lor și greutatea lor corespund a ceea ce este Dumnezeu î n natura Sa sfânt ă și dreaptă.
A doua diferen ță clară între judecățile pornite prin v ărsarea potirelor și cele anterioare este c ă
prin ele mânia lui Dumnezeu împotriva sistemelor or ganizate ale răului se termină.
5. – »Și s-a deschis templul cortului m ărturiei în cer.« – Am atras deja aten ția cu privire la
faptul interesant, c ă în toată această parte a cărții Apocalipsa începând cu capitolul 11,19 și până
la capitolul 19 templul și nu tronul – ca în prima parte a c ărții – este originea de unde pornesc
evenimentele care au loc pe p ământ. Atât aici, cât și în capitolul 11,19 templul din cer117 s-a
deschis, locul lui Dumnezeu și al îngerilor. Dar în capitolul 11 s-a v ăzut chivotul leg ământului
Său în templul S ău, semnul prezen ței lui Dumnezeu la poporul S ău și legătura Sa cu poporul
Său, precum și arvuna și mărturia planului S ău și harului Său. Aici este cortul m ărturiei, o
mărturie despre drepturile lui Dumnezeu, care atunci vor fi contestate public. Chivotul m ărturiei
Lui era semnul siguran ței pentru Israel. M ărturia sa vorbește despre judecata care va veni potrivit
cu natura lui Dumnezeu peste du șmanii lui Dumnezeu și ai poporului S ău. Expresia »templul
cortului mărturiei« este unic ă și se întâlnește numai aici (vezi îns ă li Numeri 9,15). Prin cuvântul
116 Același cuvânt stă și în capitolul 19,8, îns ă aici în capitolul 15 se folose ște cu privire la judecata celor p ăcătoși, în
timp ce în capitolul 19,8 se folose ște ca să desemneze drept ățile sau faptele drepte ale sfin ților. J.N. D. a remarcat în
privința aceasta: „În ebraic ă se folosește pluralul acțiunilor, care las ă să se recunoască o anumită însușire, pentru
desemnarea acestei însu șiri.” Aceasta se pare s ă fie și aici în aceste dou ă locuri; tot așa în Psalmul 11,7, unde se
spune »dreptățile« și se referă la o dreptate practic ă (nu la una acordat ă).
117 În capitolul 11,1 se vorbe ște despre templul p ământesc din Ierusalim. La »templul lui Dumnezeu în cer«
(capitolul 11,19) nu trebuie s ă ne gândim la un templu în adev ăratul sens al cuvântului, ci la ceea ce templul
reprezintă simbolic.
Apocalipsa – Walter Scott
215 grecesc naos , care aici s-a tradus cu »templu«, în țelegem Locul sfânt, locuin ța lui Dumnezeu,
unde I se aduce închinare. Tablele de piatr ă din chivotul poleit cu aur aflat în partea dinl ăuntru a
templului reprezentau odinioar ă mărturia, și pentru că aceasta își avea locul în templu, se putea
vorbi nu numai despre »templul m ărturiei« (Faptele Apostolilor 7,44), ci de »templul cortului
mărturiei«.
6. – »Și cei șapte îngeri, având cele șapte plăgi, au ieșit din templu îmbr ăcați în in curat,
strălucitor și încinși peste piepturi cu brâie de aur.« – Ce priveliște ciudată se oferea
vizionarului! Nu preo ții, care făceau slujba în locul sfânt, nu marele preot, care v enea din Locul
Preasfânt, ci »cei șapte îngeri, având șapte plăgi, au ieșit din templu« – deci nu preo ți, slujitori ai
harului, ci îngeri, slujitori ai judec ății. Misiunea pentru slujba lor și echipamentul corespunz ător
îl primesc îngerii de la Dumnezeu Însu și. Ei ies din apropierea imediat ă a Sa și au împuternicirea
să apere drepturile lui Dumnezeu și prin judecăți să confirme natura sfânt ă a Dumnezeului lui
Israel. Templul vechiului leg ământ era o mărturie despre har; aici el este deschis pentru jude cată.
Răutatea și păcătoșenia oamenilor merit ă această judecată, și sfințenia lui Dumnezeu o cere.
Caracterul drept al misiunii lor este ar ătat prin inul curat, str ălucitor, în care ei sunt îmbr ăcați
(compară cu capitolul 19,8) și brâiele de aur de la piepturile lor dovedesc c ă acțiunea lor este
caracterizată prin dreptate și credincioșie divină (Isaia 11,5; Apocalipsa 1,13). Îns ă de ce sunt ei
încinși peste piept și nu peste coapse, cum se obi șnuiește? Deoarece mânia lui Dumnezeu trebuie
să se verse corespunz ător etalonului naturii Sale sfinte.
7. – »Și una din cele patru f ăpturi vii le-a dat celor șapte îngeri șapte potire118 de aur119
pline cu mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.« – Ființele vii sunt executorii
guvernării judecătorești a lui Dumnezeu. Aici trei pa și succesivi conduc la executarea judec ății.
Mai întâi cei șapte îngeri sunt împuternici ți și echipați în Locul sfânt (versetul 6). În al doilea
rând ei primesc de la una din cele patru fiin țe vii potirele de aur pline cu mânia lui Dumnezeu
(versetul 7). În al treilea rând Dumnezeu în autori tatea Sa dă porunca decisiv ă pentru vărsarea
potirelor (capitolul 16,1). Înainte ca aceast ă poruncă să fie dată, nu poate fi exercitat ă nicio
judecată. Cât de liniștite și ponderate sunt totu și căile lui Dumnezeu, chiar și în judecăți! Cel ce
este veșnic este și Dumnezeul judec ăților. Dumnezeu, care st ă gata să aducă plăgile Sale asupra
pământului și să-l lovească cu toată mânia Sa, este Cel »care este viu în vecii vecilor «.
8. – »Și templul s-a umplut de fum, din gloria lui Dumneze u și din puterea Lui, și nimeni nu
putea intra în templu, pân ă când cele șapte plăgi ale celor șapte îngeri au fost împlinite.« –
Nu tămâie, ci fumul a umplut templul. Nu se putea vedea nimic, și nimeni nu putea intra. Slava
lui Dumnezeu va aduce greut ăți grele asupra p ământului. În timpul acela rug ăciunea de mijlocire
va fi nefolositoare. Nici t ămâia și nici sângele nu vor putea s ă rețină furtuna judec ăților lui
Dumnezeu. Templul s-a umplut, nu de adorare sau de rugăciuni de mijlocire, ci de mânia aprins ă
a lui Dumnezeu. Aici nu este un nor de t ămâie, ci fumul unui foc, simbolul judec ății divine
mistuitoare (Isaia 6,4; Exod 19,18). Templul120 umplut cu fum arat ă că în timpul acela nimeni nu
trebuie să caute har la El. Nimeni nu-L va g ăsi atunci în templu. Judec ățile trebuie executate, și
până când cei șapte îngeri nu vor îndeplini lucrarea judec ății încredințată lor, Dumnezeu Se va
ține ascuns în întunericul de nep ătruns al puterii și slavei Sale proprii, în timp ce r ăzbunarea Sa
dreaptă va lovi mulțimea stricată de pe pământ.
118 Astfel de vase s-au folosit și pentru vărsarea jertfei de b ăutură înaintea lui Dumnezeu.
119 Aurul, arama și inul ca simboluri vorbesc toate despre dreptate. Aurul vorbește despre dreptatea divin ă, lăuntrică
(capitolul 1,12-13; 3,18; 21,18.21), arama despre d reptatea în judecat ă sau, așa cum cineva s-a exprimat, despre
„dreptatea în ac țiunea cu omul potrivit responsabilit ății lui” (capitolul 1,15; 2,18), inul despre faptele drepte și
despre dreptatea omeneasc ă (capitolul 15,6;19,8).
120 La sfințirea cortului din pustie Moise nu a putut s ă intre în cortul întâlnirii (Exod 40,34-35), și când templul a fost
sfințit solemn (1 Împ ărați 8,10-11), preo ții n-au putut să intre în templu. În ambele cazuri slava Domnului a umplut
casa. Aici însă nu este slava ci fumul, deci slava lui Dumnezeu în judecată.
Apocalipsa – Walter Scott
216 Capitolul 16
Cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu
Porunca ieșită din templu
1. – »Și am auzit un glas tare, care venea din templu și care zicea celor șapte îngeri:
„Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!”« – Cuvintele
glas, glasuri, glas tare și glas puternic își au de fiecare dat ă însemnătatea lor proprie deosebit ă.
Cuvântul glas este folosit în leg ătură cu Hristos, cu Dumnezeu, cu îngerii, cu fiin țele vii, cu
altarul, cu scaunul de domnie. Oriunde apare cuvânt ul în cartea Apocalipsa, ori la cine sau ori la
ce s-ar referi, totdeauna prin aceasta se arat ă o prezentare clar ă a situației respective sau a
lucrului respectiv. Folosirea simbolic ă a cuvântului (ca de exemplu în capitolul 9,13) nu face nici
o excepție în privința aceasta.
Pluralul glasuri apare de șapte ori și stă, cu o singură excepție (capitolul 11,15) în direct ă
legătură cu judecățile. Cuvântul glasuri apar ține semnelor de aten ționare, care vestesc judec ățile
ce urmează să aibă loc (capitolul 4,5; 8,5.13; 10,3; 11,19; 16,18). A șa cum printr-un glas se
exprimă gânduri clare, ele arat ă, că demersul judec ătoresc nu este o simpl ă exercitare
samavolnică, necontrolată, a puterii, ci ea este coordonat ă cu pricepere și chibzuință.
Citim și despre un glas puternic (capitolul 18,2) și despre un glas tare (capitolul 5,2; 10,3;
16,1; 21,3 și alte locuri). Cuvintele puternic și tare descriu fiecare felul glasului, care la rând ul
lui corespunde exact felului și conținutului înștiințării.
Vizionarul a auzit »un glas tare, care venea din templu«. Din însuși locul sfânt, din cel mai
sfânt domeniu din univers, porne ște chemarea de a ac ționa. Chemarea la judecarea oamenilor
păcătoși nu pornește de la scaunul de domnie, ci din Locul Preasfânt. Mânia lui Dumnezeu se va
aprinde puternic și puterea ei va corespunde cerin țelor naturii Lui sfinte (Isaia 6). Dac ă ne
gândim la sfin țenia locului și la majestatea Vorbitorului, în țelegem că era o voce tare , care s-a
auzit din templu.
Numărul șapte, care apare cel mai frecvent în cartea Apocalipsa, arată plinătatea slujirii, care a
fost conferită acestui înger al judec ății. Însă aceste unelte ale mâniei divine, cu toate c ă sunt
echipate de Dumnezeu și primesc misiunea de la El, nu pot face nimic de l a sine însăși, până
când Dumnezeu nu le d ă porunca categoric ă de a acționa. »Duceți-vă și vărsați pe pământ cele
șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!« Aceste vase ( simbolice) cu marginea lat ă sunt umplute în
Locul Sfânt, dar aici nu cu t ămâie, ci cu mânia dreapt ă a lui Dumnezeu. – Acela și glas, care a
poruncit vărsarea celor șapte potire, anun ță mai târziu și sfârșitul celor șapte plăgi, când toate
potirele au fost v ărsate (versetul 17).
Porunca dată celor șapte îngeri este: »Vărsați!« Ei nu trebuiau s ă stropească, ci să verse
întreaga plinătate a mâniei divine. Fiecare vas este complet plin și trebuie vărsat complet, unul
după altul, până s-au golit toate. Un mod asem ănător de exprimare nu este neobi șnuit în Vechiul
Testament (Psalm 69,24; Ieremia 10,25; Țefania 3,8). Aceste șapte plăgi apar ca un r ăspuns la
implorarea rămășiței iudaice suferinde în timpul necazului care va ve ni: »Întoarce vecinilor
noștri în sânul lor de șapte ori batjocurile pe care Ți le-au aruncat ei Ție, Doamne!« (Psalm
79,12).
Scena acestor pl ăgi va fi »pământul«, aici fiind vorba de întreg ținutul cu care se ocup ă
comunicările profetice; de aceea judec ățile anunțate prin vărsarea potirelor se extind pe un
teritoriu mai vast decât judec ățile anunțate prin trâmbi țe (capitolul 8). R ăzbunarea Dumnezeului
mânios va lovi nu numai imperiul roman complet p ăcătos, ci totalitatea oamenilor vinova ți din
interiorul ținutului, cu care se ocup ă profeția.
În continuare se v ăd aceste cu adev ărat pedepse grozave ale mâniei lui Dumnezeu, care
pornesc din Locul Preasfânt. Potirele sunt v ărsate unul dup ă altul, acelea care au fost sfin țite
pentru slujirea în templu, dar care atunci vor fi c onsacrate exercit ării judecăților.
Apocalipsa – Walter Scott
217 Primul potir
2. – »Și cel dintâi s-a dus și și-a vărsat potirul pe p ământ; și o rană rea și chinuitoare a venit
peste oamenii care aveau semnul fiarei și peste cei care se închinau chipului ei.« – La
enumerarea îngerilor cu trâmbi țele în capitolul 8 se spune (în afar ă de primul) de fiecare dat ă: »al
doilea înger«, »al treilea înger« și așa mai departe. Aici este altfel. Prezentarea este m ai scurtă,
sunt date numai numerele de ordine (»cel dintâi«, » al doilea« …) și cuvântul înger este l ăsat la o
parte. „Potirele procedeaz ă fără menajamente”, a spus cineva în privin ța aceasta.
Plaga, care aici este descris ă ca »o rană rea și chinuitoare«, aminte ște de plaga a șasea din
Egipt (Exod 9,10-11). Era prima plag ă care a lovit pe oamenii din Egipt în propriul lor trup, o
boală dezgustătoare și respingătoare (vezi și Deuteronom 28,27.35), de care au suferit în mod
deosebit învățații Egiptului. În Noul Testament sunt alte dou ă locuri, în care sunt amintite aceste
abcese dureroase. La a cincia judecat ă provocată prin vărsarea potirului al cincilea ele sunt
amintite în leg ătură cu alte plăgi (versetul 11), și din Luca 16,20-21 deducem, c ă Lazăr, pe când
zăcea muribund pe strad ă printre câini, era acoperit cu aceste abcese durer oase și în mod normal
nevindecabile. Dar îngerii lui Dumnezeu slujeau suf letului suferindului și l-au dus în sânul lui
Avraam, acest loc deosebit de binecuvântare pentru un iudeu.
Pentru unii este chestiune litigioas ă, dacă plăgile din acest capitol trebuie în țelese literalmente.
S-a argumentat, c ă plăgile din Egipt au fost pl ăgi în adevăratul sens al cuvântului și drept urmare
și aceste plăgi de aici, din cauza asem ănării lor generale, trebuie interpretate ca pl ăgi în
adevăratul sens al cuvântului. Cu toate c ă noi respingem hot ărât gândul, că puterii și nemărginirii
lui Dumnezeu s-ar putea pune unele îngr ădiri, noi înțelegem în sens simbolic pl ăgile din acest
capitol, așa cum acest în țeles corespunde caracterului general al c ărții Apocalipsa. Abcesul r ău
reprezintă un rău spiritual/moral care provoac ă groaznice dureri spirituale/suflete ști. Fără
îndoială durerile trupești vor contribui la chinurile oamenilor, dar prepon derent va fi o judecat ă,
care lovește sufletul și conștiința și dă naștere la suferințe, care sunt mult mai rele decât chinurile
trupești. Este numită »o rană rea și chinuitoare«, deci un abces purulent, care aduce cu sine o
senzație bolnăvicioasă, care se descarc ă în modul cel mai grav. – Sub aceast ă judecată provocată
de vărsarea primului potir vor suferi oamenii care poart ă semnul fiarei, se închin ă chipului ei și
susțin activ puterea statal ă păcătoasă, care atunci va sta sub influen ța directă a lui satan. Aceasta
va aduce mânia lui Dumnezeu asupra adep ților și închinătorilor fiarei în tot domeniul
pământului.121 – Această judecată grea va preceda căderea Babilonului, amintit ă mai târziu în
acest capitol (versetul 19), dar numai după căderea Babilonului închin ătorii fiarei vor fi da ți
chinurilor veșnice (capitolul 14,8-11). Din aceasta rezult ă că vărsarea primului potir este ca s ă
zicem așa o gustare anticipat ă a soartei groaznice anun țată în secțiunea a patra a importantului și
interesantului capitol 14.
O comparație a judecăților declanșate prin trâmbi țe cu judecățile declanșate prin potire
Pe lângă o asemănare generală a celor șapte plăgi din acest capitol cu pl ăgile din Egipt, exist ă
concordanțe uimitoare între judec ățile declanșate prin trâmbi țe și judecățile declanșate prin
vărsarea potirelor. Primele patru judec ăți ale acestor dou ă serii lovesc fiecare acela și domeniu, și
anume pământul, marea, râurile și izvoarele de ap ă și soarele. La judec ățile prin trâmbi țe
domeniul afectat se limiteaz ă însă la a treia parte, deci la partea vestic ă a imperiului roman.
Efectul judecăților declanșate prin vărsarea potirelor va fi altul și mult mai grav decât al
judecăților declanșate prin trâmbi țe. Și la judecățile următoare, a cincia, a șasea și chiar a șaptea,
sunt unele asem ănări cu ultimele trei judec ăți declanșate prin vărsarea potirelor. La judec ățile
121 Pământul stă aici iarăși în opoziție cu marea și desemnează ținuturile în care mai exist ă încă un rest de ordine
consolidată.
Apocalipsa – Walter Scott
218 prin potire domeniul de ac țiune al diverselor pl ăgi nu se va limita la a patra parte (capitolul 6,8)
sau la a treia parte (capitolul 8) a „p ământului”. Răul va fi depistat, oriunde ar fi el, și nimeni nu
va putea scăpa.
Potirul al doilea
3. – »Al doilea a v ărsat potirul lui în mare. Și marea a devenit sânge, ca sângele unui om
mort. Și a murit orice f ăptură vie care era în mare.« – După versetul 1 toate potirele sunt
vărsate pe pământ. Judecățile prin potire vor veni deci peste tot domeniul cu care se ocupă
prorocia. Însă pământul în versetul 2 și marea în versetul 3 sunt o parte a ținutului profetic, care
în versetul 1 este denumit ă pământ. De aceea cuvântul p ământ din versetul 1 cuprinde un
domeniu mult mai extins decât acela și cuvânt din versetul 2. P ământul în versetul 2 st ă în
opoziție cu marea și semnifică simbolic partea deosebit ă a pământului întreg, în care mai exist ă o
oarecare ordine exterioar ă, în timp ce marea semnific ă simbolic domeniile din ținutul
evenimentelor profetice, în care mul țimea oamenilor tr ăiește în neliniște și dezordine, marea
popoarelor nelini știte. Este important s ă se înțeleagă sensul acestor simboluri și aplicarea lor în
fiecare caz în parte. Deosebit de necesar este îns ă, să se înțeleagă și să se rețină cu mintea și
sufletul principiile morale și spirituale și învățăturile cărții. O interpretare mai exact ă, oricât de
interesantă și mai captivant ă ar fi pentru unele suflete, ar trebui permanent s ă țină seama de
prioritatea învățăturii morale, care se adreseaz ă conștiinței și Îl introduce pe Dumnezeu în toate
evenimentele. Marile principii morale ale adev ărului, care străbat întreaga Scriptur ă, trebuie să
stăpânească inimile noastre și să ne conducă în toată viața noastră.
Faptul că marea a devenit sânge, nu trebuie în țeles aici literalmente, ca la prima plag ă din Egipt
(Exod 7,17-25), când Nilul, pe drept fluviul renumi t al Egiptului, cu toate canalele sale și
afluenții săi a fost transformat realmente în sânge. Marea deve nită sânge vorbește mai degrabă
simbolic despre o stare de moarte moral ă și spirituală. Atunci oamenii vor fi renun țat la orice
urmă a credinței creștine și a adevărului. Marea, devenit ă sânge, »ca sângele unui om mort «,
arată foarte clar decăderea totală de la Dumnezeu. Vedem aici oameni, care au via ța naturală și
totuși sunt »de dou ă ori morți« (Iuda 12). În primul rând ei sunt mor ți spiritual în p ăcatele și
fărădelegile lor (Efeseni 2,1.5) și în al doilea rând mor ți în decăderea lor de la Dumnezeu, prin
renunțarea categorică, publică, la orice relație exterioară cu Dumnezeu.
»Și a murit orice f ăptură vie care era în mare.« Orice m ărturisitor cu numele va e șua în ceea ce
privește credința, conștiința și adevărul și va renunța la orice rămășiță a unei mărturisiri
religioase. Îndep ărtarea și decăderea de la Dumnezeu va fi total ă, nu va rămâne nimeni în afar ă
de adevărații și veritabilii mărturisitori, ale c ăror nume sunt scrise în cartea vie ții Mielului.
Unii afirmă, că cuvântul sânge se referă aici la o moarte corporal ă violentă, dar după părerea
noastră această interpretare este gre șită. O moarte violent ă, fie ea provocat ă prin război sau
crimă, este prezentat ă simbolic printr-o sabie (capitolul 6,4.8; 19,15.21), și aceasta nu este
amintită aici. A doua judecat ă provocată prin potire va pr ăbuși popoarele și mulțimea de oameni
(prezentată simbolic prin marea nelini ștită) într-o stare de total ă stricăciune și decădere totală de
la Dumnezeu, și va conduce și la decăderea publică a fiecăruia în parte. Am auzit și am citit
despre o lume păgână cu toate practicile ei hidoase și murdare. În trecut a existat o Europa
papală, învăluită în adânc întuneric moral și spiritual. Dar o lume total decăzută de la
Dumnezeu, umplut ă cu hule, cruzime și suferințe îngrozitoare, p ărăsită de Dumnezeu și dată lui
satan – acesta este tabloul însp ăimântător, pe care îl g ăsim aici în cartea Apocalipsa. Îns ă această
evoluție este inevitabil ă și va avea loc în curând. Semnele timpului arat ă foarte clar în aceast ă
direcție.
Apocalipsa – Walter Scott
219 Potirul al treilea
4.-7. – »Al treilea a v ărsat potirul în râuri și în izvoarele apelor. Și ele au devenit sânge. Și
am auzit pe îngerul apelor, zicând: „Drept e ști Tu, care ești și care erai, Cel sfânt, pentru
că ai judecat în felul acesta! Fiindc ă aceștia au vărsat sângele sfin ților și al prorocilor, le-ai
dat și Tu să bea sânge; și sunt vrednici.” Și am auzit altarul zicând: „Da, Doamne
Dumnezeule, Atotputernic, adev ărate și drepte sunt judec ățile Tale”!« – La trâmbița a treia,
la care potirul al treilea are anumite paralele, râ urile și izvoarele apelor vin de asemene sub
judecată, și ele devin amare (capitolul 8,11); aici ele devin sânge. La judecata a treia vestit ă prin
trâmbiță, sunt otrăvite viața națională, izvoarele spirituale, principiile morale, care c ălăuzesc
gândirea și activitatea. Stric ăciunea națională este aici mai profund ă, rezultatele ei fiind moartea
morală și spirituală, îndepărtarea totală de Dumnezeu. Râurile, care în mod normal aduc
înviorare, reușită și bunăstare, și izvoarele apelor – originile, de unde pornesc inf luențele și
principiile care guverneaz ă viața oamenilor – ele sunt transformate toate simbolic în sânge. Vrem
să mai remarcăm încă o dată, că cu toate că există anumite paralele între judec ățile pricinuite prin
trâmbițe și judecățile pricinuite prin v ărsarea potirelor, acestea din urm ă lovesc un domeniu mult
mai larg și efectul lor este mai grav și mai pătrunzător decât la primele.
Expresia »îngerul apelor« pare ciudată la prima vedere. Dar dac ă ne gândim la rolurile
multiple, pe care îngerii le ocup ă în economia r ăscumpărării moștenirii, atunci aceast ă expresie
primește o însemnătate explicabilă. Expresii asem ănătoare găsim în alte părți ale cărții. Aproape
orice lucru în cartea Apocalipsa î și are îngerul sau îngerii lui. Un înger a fost tran smițătorul sau
mijlocitorul între Hristos și Ioan (capitolul 1,1); fiecare din cele șapte Adunări are îngerul ei sau
reprezentantul responsabil, care în acest caz nu es te o ființă cerească (capitolul 2 și 3); un înger
cheamă întreg universul, s ă prezinte pe unul, care este capabil s ă îndeplinească planurile lui
Dumnezeu cu privire la p ământ (capitolul 5,2); mul țimea uriașă de îngeri adoră Mielul (capitolul
5,11-12); îngerii au autoritate asupra elementelor (capitolul 7,1); un înger pune pecetea pe robii
lui Dumnezeu (capitolul 7,2-3); fiecare trâmbi ță este sunată de câte un înger și fiecare potir este
vărsat de câte un înger (capitolul 8 și 16); îngerii sunt lupt ătorii la lupta din cer (capitolul 12,7);
un înger veste ște Evanghelia ve șnică (capitolul 14,6); un înger veste ște căderea Babilonului
(capitolul 14,8); un înger face cunoscut soarta îng rozitoare a adoratorilor fiarei (capitolul 14,9-
11); un înger iese din Templu (capitolul 14,15) și un alt înger, care are autoritate asupra focului,
iese din altar (capitolul 14,18). A șa cum vânturile și focul au îngerii lor, tot a șa și apele au îngerii
lor. Chiar și popoarele și națiunile, reprezentate simbolic prin »apele multe« (c apitolul 17,1.15),
sunt influențate și conduse prin îngeri, dar toate au loc prin mâna c ălăuzitoare a lui Dumnezeu.
Îngerul apelor este de acord cu judecata divin ă. Ar fi fost de în țeles, dacă el ar fi încercat s ă
îndepărteze acțiunea de judecare și pedepsire a domeniului încredin țat lui. Dar dimpotriv ă, el
exprimă consimțământul lui deplin, spunând: »drept e ști Tu«. Nici cât un fir de p ăr plaga nu
depășește măsura stabilită, pe care trebuie s-o cear ă o dreptate sever ă. În afară de aceasta, prin
cuvintele »care e ști«, ei accentueaz ă, că Dumnezeu în Fiin ța Lui este Cel ve șnic și Cel care nu se
schimbă; relația Lui cu oamenii și cu îngerii în trecut o aminte ște prin cuvintele »care erai«. În
cele din urmă el confirmă, că acest Dumnezeu este »Cel sfânt«. Acest cuvânt deos ebit este
folosit numai de dou ă ori în Noul Testament cu privire la Dumnezeu sau l a Hristos, aici și în
capitolul 15,4; a se vedea comentariul la acest ver set.
6.- »Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfin ților și prorocilor, le-ai dat și tu să bea sânge; și
sunt vrednici.« – Acest verset dovede ște convingător caracterul simbolic al pl ăgilor. Națiunile și
popoarele decăzute de la Dumnezeu sunt v ăzute simbolic ca „ape”. Cu r ăutate și neînfrânat ele
vor vărsa sângele sfin ților și prorocilor. – În capitolul 11,18 ordinea este pro roci și sfinți, aici
este invers. Acolo (capitolul 11,18) este vorba de recunoașterea publică a slujbei și credincioșiei;
de aceea în primul rând sunt numi ți cei care poart ă responsabilitatea cea mai mare și stau pe prim
plan. Aici dimpotriv ă, este vorba de moartea de martir a tuturor celor c are sunt de partea lui
Apocalipsa – Walter Scott
220 Dumnezeu și depun mărturia lor, una negativ ă, prin respingerea ferm ă din partea lor a oric ărui
rău, și una pozitivă, prin mărturisirea clară. Potrivit principiului din Luca 11,50-51, Dumnezeu
va da răsplata cuvenit ă celor vinova ți. Cuvântul »sfin ți« se folosește deseori în ambele
Testamente, ca s ă desemneze pe adev ărații credincioși. »Prorocii« sunt aceia care în zile
întunecate și rele mărturisesc pentru Dumnezeu.
Apa este necesară menținerii vieții, și ea înviorează. Vinul este simbolul bucuriei p ământești.
Sângele – în afara vie ții – vorbește despre moarte. Ca dreapt ă răsplătire, Dumnezeu va da
prigonitorilor alor S ăi să bea sânge, pentru ca ei s ă cunoască moartea în propria lor con știință și
propriul lor suflet. Pedeapsa va fi îngrozitoare. B ăutul sângelui nu înseamn ă moartea trupului, ci
o judecată grea, care va fi tot a șa de îngrozitoare și de dreaptă, un gust anticipat al groazei iazului
de foc. Însă îngerul adaug ă: »sunt vrednici«. Judecata va fi deci nu numai dre aptă, ci acești
păcătoși au meritat-o pe deplin. Ei sunt vrednici s ă primească această judecată grea a morții
morale și spirituale, totodat ă să bea moartea și în felul acesta s ă aibă parte de toată amărăciunea
ei.
7. – »Și am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule A totputernic, adev ărate și
drepte sunt judec ățile Tale.« – Aici vorbe ște (simbolic) altarul din fa ță, altarul judec ății
nimicitoare. Via ța sfinților și martorilor lui Dumnezeu va fi jertfit ă pe altar (așa o privește
Dumnezeu), și după moartea lor sufletele lor de sub altar (capitolul 6,9) vor striga la Dumnezeu
după răzbunare asupra prigonitorilor lor seto și de sânge. Și Dumnezeu a auzit permanent
strigătul. Șase mii de ani s-a p ărut că Dumnezeu ar dormi sau ar fi indiferent cu privire la tratarea
cruntă și fără inimă a poporului Său îndelungul timpului. Dar nu este a șa. Răbdarea îndelungat ă,
și care așteaptă întoarcere, a Dumnezeului nostru se va sfâr și atunci, și răzbunarea reținută va fi
revărsată asupra prigonitorilor. Sentin ța altarului justific ă pe Dumnezeu, când El ac ționează apoi
în mânia Lui. El pream ărește caracterul sfânt, adev ărat și drept al acestor judec ăți de răsplătire.
În prima carte a Sfintei Scripturi (Geneza 4,10) ci tim despre strig ătul sângelui primului martir;
aici în ultima carte a Bibliei auzim cuvintele alta rului, care într-o oarecare m ăsură este un martor
al sacrificării sfinților lui Dumnezeu începând din zilele lui Abel. Alt arul însuși se mai adreseaz ă
lui Dumnezeu scurt înainte de îndeplinirea judec ății prin vărsarea celui de-al șaptelea potir. Este
atât o chemare a lui Dumnezeu la judecat ă cât și o îndreptățire a lui Dumnezeu în judec ățile Sale,
care totdeauna sunt adev ărate și drepte (capitolul 15,3; 19,2).
Potirul al patrulea
8.-9. – »Al patrulea a v ărsat potirul lui peste soare. Și i s-a dat să dogorească peste oameni
cu foc. Și oamenii au fost dogori ți de o arșiță mare; și au hulit Numele lui Dumnezeu care
are stăpânire peste aceste nenorociri și nu s-au pocăit, ca să-I dea slavă.« – Îndreptăm încă
odată atenția spre unele asem ănări și unele diferen țe între primele patru trâmbi țe și primele patru
potire. În ambele serii de judec ăți succesiunea este aceia și. Marile domenii ale naturii, și anume
pământul, marea, râurile și izvoarele de ap ă și soarele, desemneaz ă simbolic domeniile și ținta
acestor judecăți. Însă judecățile prin potire se revars ă asupra întregului domeniu, cu care
Dumnezeu a intrat deja într-o anumit ă legătură și cu care de aceea se preocup ă prorocia, în timp
ce judecățile prin trâmbițe vor lovi în principal partea vestic ă a împărăției romane.
Lovirea soarelui, care simbolic reprezint ă guvernarea cea mai înalt ă, conduce în capitolul 8,12
la un adânc întuneric moral și spiritual, dar care îns ă va fi limitat la împ ărăția romană
reînființată. Dar judecata prin trâmbi ța a patra nu se va ridica în gravitatea și extinderea ei la
grozăvia mare a judec ății prin potirul al patrulea. Acolo vine întuneric, aici chinuri insuportabile;
acolo un ținut limitat vine sub judecat ă, aici se extinde pân ă la cele mai îndep ărtate margini ale
creștinătății decăzute, acolo este vorba de condi țiile de viață ale oamenilor, aici chinurile
provocate prin judecat ă lovesc oamenii în propria lor persoan ă.
Apocalipsa – Walter Scott
221
9. – »Și oamenii au fost dogori ți de o arșiță mare; și au hulit Numele lui Dumnezeu care are
stăpânire peste aceste nenorociri și nu s-au pocăit, ca să-I dea slavă.« – Puterea soarelui va fi
întărită într-o măsură așa de mare, că oamenii vor fi pârjoli ți de arșița lui. Desigur aceasta nu
trebuie înțeles literalmente. Noi trebuie s ă încercăm să înțelegem înțelesul simbolic al acestor
cuvinte. Soarele este un simbol al autorit ății supreme de guvernare (vezi capitolul 6,12; 8,12;
9,2; 12,1). Drept urmare, vedem aici c ă marea putere de guvernare pe p ământ va aduce atunci
chinuri mari și oribile peste oameni. Prin cuvântul »pârjoli ți« sau »dogori ți« se arată clar aceste
chinuri (compar ă cu Deuteronom 32,24; Maleahi 4,1).
Aici ni se arat ă și efectul acestor pl ăgi îngrozitoare asupra con științei oamenilor. Se vor smeri
ei prin aceasta și se vor pocăi? Vor fi ei zdrobi ți în duhul lor prin repetatele lovituri ale judec ății
și asprimea lor crescând ă? Nu, ei »au hulit Numele lui Dumnezeu«. Ce r ăspuns al oamenilor la
mânia descoperit ă a Celui Atotputernic! Cât de incorigibil de rea și de total de stricat ă este voința
omului! Dacă ar fi avut loc o poc ăință potrivit voii lui Dumnezeu, atunci furtuna mâniei lui
Dumnezeu ar fi putut fi oprit ă, căci Dumnezeu »are st ăpânire« peste aceste pl ăgi. Totul este în
mâna Lui, și El posedă autoritatea suprem ă. De la El pornesc aceste judec ăți. Noi nu trăim într-o
lume a hazardului, ci într-o lume, care apar ține lui Dumnezeu și este condusă de El, chiar și în
cele mai mici împrejur ări ale vieții. Judecățile nu duc la poc ăință, ci la o împietrire crescând ă a
inimilor; nu conduc, s ă se dea onoare lui Dumnezeu, ci la batjocorirea Num elui Lui sfânt. La
această plagă se vede foarte clar du șmănia omului față de Dumnezeu.
Potirul al cincilea
10.-11. – »Al cincilea a v ărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Și împărăția ei s-
a întunecat. Oamenii î și mușcau limbile de durere. Și au hulit pe Dumnezeul cerului din
cauza durerilor lor și din cauza rănilor lor, și nu s-au pocăit de faptele lor.« – Șapte Adunări
(capitolul 2 și 3), șapte peceți (capitolul 6 și 8,1), șapte trâmbițe (capitolul 8 și 9 și 11,15) și șapte
potire (capitolul 16) sunt fiecare clar subîmp ărțite în două grupe. Cele șapte Adunări sunt
subîmpărțite în trei și patru, judecățile sunt fiecare împ ărțite în patru și trei. Totalul de șapte arată
caracterul complet sau des ăvârșirea (divină). Dacă elementele particulare sau evenimentele unei
serii sunt prezentate la rând ca întâiul, al doilea , al treilea …, atunci vedem caracteristicile lor
deosebite și diferențele. Dar pe lâng ă aceasta sunt caracteristici comune ale evenimentel or unei
grupe (aici de patru sau de trei judec ăți), spre care este îndreptat ă atenția noastră.
Potirele de pân ă acum au fost v ărsate simbolic asupra celor patru domenii mari ale naturii,
asupra pământului, mării, râurilor și soarelui. Aici îns ă domeniul naturii este p ărăsit, și subiectul
deosebit al acestei judec ăți este împărăția fiarei, care este lovit ă în tronul ei, punctul central și
reședința puterii ei. Fiara îns ăși, capul personal al împ ărăției, va fi păstrată încă un timp
împreună cu aliatul ei la r ău, antihristul, și după aceea va fi predat ă soartei ei groaznice (capitolul
19,20). Dar puterea politic ă de pe pământ susținută de satan (capitolul 13,4; 17,8) va sim ți
lovitura judecății divine prin v ărsarea potirului al cincilea în centru ei. În primu l rând și
nemijlocit va fi lovit ă conducerea împ ărăției, iar după aceea și subalternii. Aceast ă judecată va fi
vărsată peste »scaunul de domnie al fiarei«, sediul puteri i și slavei împărăției. Provocării
păcătoase, arogante și nebune »Cine se poate asem ăna cu fiara și cine se poate lupta cu ea?«
(capitolul 13,4) i se r ăspunde aici, dar și ceva mai târziu – atunci definitiv (capitolul 19, 19-21) –
clar.
10. – »Și împărăția ei s-a întunecat. Oamenii î și mușcau limbile de durere.« – Fără îndoială
aceasta este o aluzie la Exod 10,21-23. Acolo îns ă a fost literalmente întuneric, aici trebuie s ă ne
gândim la un adânc întuneric moral și spiritual. Este greu s ă ne imaginăm întrucâtva groaza unei
asemenea lovituri cu judecat ă. O parte esențială a necazului, care va trebui suportat în locul de
Apocalipsa – Walter Scott
222 chin veșnic, în iazul de foc, va fi provocat de întunericul îndepărtării de Dumnezeu (Matei
25,30); și despre acest întuneric vor sim ți oamenii aici un gust anticipat. Ce urm ări va avea
aceasta vedem din exprimarea: »Oamenii î și mușcau limbile de durere«.W. Ramsay a scris în
privința aceasta: „Aceast ă formă de exprimare este unic ă în felul ei în Cuvântul lui Dumnezeu și
arată durerile cele mai mari și mai chinuitoare.”
11.- »Și au hulit pe Dumnezeul cerului din cauza durerilor lor și din cauza rănilor lor, și
nu s-au pocăit de faptele lor.« – În necazul provocat prin v ărsarea celui de-al cincilea potir,
oamenii vor huli »Numele lui Dumnezeu«; citim aici, că ei hulesc »pe Dumnezeul cerului«, ceea
ce pare să arate un progres în r ău. Oamenii din împ ărăția întunecată moral vor fi chinui ți de
mustrările conștiinței, dar chiar și cunoașterea, că un Dumnezeu din cer prin judec ățile Lui
drepte este urzitorul necazului lor, nu-i va face s ă-și plece inimile prin poc ăință. Voința lor încă
nu va fi zdrobit ă. »Nu s-au poc ăit de faptele lor«, ei se l ăudau tocmai cu faptele lor, la care
Dumnezeu trebuie s ă răspundă cu judecată. Ei iubesc faptele rele ale întunericului. De acee a vor
urma lovituri și mai aspre.
Potirul al șaselea
12.-16. – »Și al șaselea și-a vărsat potirul pe râul cel mare, Eufrat; și apa lui a secat, ca s ă
poată fi pregătită calea împăraților de la răsăritul soarelui. Și am văzut ieșind din gura
balaurului și din gura fiarei și din gura falsului profet trei duhuri necurate, ca niște
broaște; pentru că sunt duhuri de demoni, care fac semne, care merg l a împărații
întregului pământ locuit, ca s ă-i adune pentru r ăzboiul acelei zile mari a Dumnezeului
Celui Atotputernic. („Iat ă, Eu vin ca un ho ț. Ferice de cine vegheaz ă și își păzește hainele,
ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!”). Și i-a adunat la locul numit în evreie ște
Armaghedon.«
Eufratul
Marele fluviu Eufrat122 este cel mai lung și mai important râu în partea de Vest a Asiei și joacă
un rol deosebit în istoria și în profeția biblică. Prima dată este amintit în Geneza 2,14 și ultima
dată în acest loc. În cartea Apocalipsa el este numit d e două ori cu acest nume (capitolul 9,14;
16,12). Eufratul a constituit grani ța de răsărit a cuceririlor romane și în viitor va constitui grani ța
de răsărit a Palestinei123 extinse. El a fost totdeauna o grani ță naturală de despărțire între răsărit și
apus. Potirul de aur al îngerului al șaselea va fi vărsat peste acest fluviu mare124, așa că apa lui va
122 Vezi explicațiile de la capitolul 9,14.
123 »În ziua aceea, Domnul a încheiat un leg ământ cu Avraam, zicând: „Am dat țara aceasta semin ței tale, de la râul
Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat.« (Geneza 14,18) În felul acesta Dumnezeu a hot ărât Nilul în Vest și
Eufratul în Ost ca grani țe ale țării făgăduite. David și Solomon și-au extins cuceririle în partea de r ăsărit a imperiului
până la malurile Eufratului, dar nu i-a reu șit lui Israel să aibă de durată aceste ținuturi. De aceea promisiunea din
Geneza 15,18 î și va avea împlinirea de durat ă abia în viitor.
124 Aici trebuie date unele informa ții despre acest fluviu remarcabil și interesant. Lungimea lui total ă, de la izvoarele
lui în munții din partea de r ăsărit a Turciei și până la Golful Persic este de aproximativ 2000 km. Adân cimea și
lățimea lui este diferit ă, în funcție de regiune și anotimp. Din luna Martie și până în luna Mai nivelul apei cre ște în
mod considerabil prin topirea z ăpezilor pe mun ți și din cauza ploilor multe. Fluviul are dou ă izvoare, care la rândul
lor izvorăsc la distanță mare unul de altul. Ele se unesc în apropierea loc alității Kebben Maden. Aici fluviul are o
lățime de aproximativ 100 de metri. Pe ultimii 1200 km înainte de vărsarea lui, el str ăbate o câmpie aluvionar ă, unde
are o lățime de aproximativ 800 de metri. În timpurile de de mult Eufratul era o parte important ă a căilor comerciale
spre India. Față de țărmul Mării Mediterane el este în locul cel mai apropiat la o distanță de aproximativ 160 km. La
150 km de vărsarea în Golful Persic se une ște cu fluviul Tigru; fluviul unit se nume ște Șatt-el-Arab și prin Golful
Persic are leg ătură cu Oceanul Indian. În timpurile de demult fluviile Tigru și Eufrat erau unite prin canale
Apocalipsa – Walter Scott
223 seca. Deci prin aceast ă acțiune de judecat ă va fi înlăturat obstacolul, ca astfel popoarele din
răsărit să-și poată duce fără greutate armatele în Palestina.
Din rezultatul inten ționat, și care va fi obținut, deducem c ă Eufratul cel pu țin pe o porțiune va
seca realmente – f ără îndoială pe cale supranatural ă. O judecată asemănătoare va fi în Vest (Isaia
11,15). Nu va fi greu s ă înțelegem în sensul deplin, textual, afirma ția din textul nostru. Viitorul
va fi plin de minuni și evenimente surprinz ătoare, și dacă fluviul desparte r ăsăritul de apus,
această despărțire trebuie în mod necesar în mare m ăsură îndepărtată, pentru ca armatelor de
răsărit sub conducerea împ ăraților sau căpeteniilor lor s ă li se permită străbaterea țării și
strângerea lor în Palestina. Scopul judec ății divine asupra fluviului este, »ca s ă poată fi pregătită
calea împăraților de la răsăritul soarelui«. Prin ace ști împărați nu se poate în țelege iudei; o astfel
de presupunere ar fi ciudat ă. Mulțimea poporului iudeu va ajunge în țară din partea de vest, în
timp ce Efraim (sau cele zece semin ții) vor fi readuse în principal din nord și din sud.
Un exemplu pentru strângerea armatelor du șmane în țara sfântă găsim deja în Geneza 14. În
viitor Dumnezeu va strânge na țiunile și imperiile în Iudeea și în jurul Iudeii, ca s ă verse asupra
lor urgia Sa și aprinderea mâniei Sale ( Țefania 3,8). Persia, Etiopia și celelalte popoare vor sta
sub influența Rusiei și într-un moment viitor vor lua parte la invazia ar mată a Gogului, ultimul
domnitor peste popoarele Rusiei (Ezechiel 38,2-6). Grecia va juca probabil în timpul necazului
un rol de independen ță (Zaharia 9,13), dar toate aceste puteri vor avea o atitudine dușmănoasă
față de Iuda reinstaurat (Psalm 83; Zaharia 12 și 14). Egiptul va sta în leg ătură cu fiara și în felul
acesta va fi ținta atacurilor împ ăratului nordului, du șmanul declarat al lui Israel (Daniel
11,25.29.42-44). Fiara și Gog vor fi puteri adversare, care prin politica l or urmăresc scopuri total
diferite. Fiara se pare s ă fie apărătorul poporului iudeu; Gog va încerca s-o jefuiasc ă și s-o
nimicească.
O triunitate satanic ă
13.-14. – »Și am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura falsului
profet trei duhuri necurate, ca ni ște broaște; pentru că sunt duhuri de demoni, care fac
semne, care merg la împ ărații întregului p ământ locuit, ca s ă-i adune pentru r ăzboiul
acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.« – Ca să se pregătească calea puterilor
asiatice, pentru ca ele s ă poată să-și joace rolul destinat lor în conspira ția împotriva lui Gog și în
războiul din ultimele zile, sunt înl ăturate nu numai obstacolele naturale și granițele. Și satan
însuși va întreprinde o activitate mondial ă ca să dea naștere la unitatea cea mai puternic ă a
forțelor, în fond du șmane una altora, pe care lumea a v ăzut-o vreodată. Judecata prin cel de-al
șaselea potir nu se încheie odat ă cu secarea Eufratului. »Trei duhuri necurate«, »du huri de
demoni«, ca ni ște broaște – dezgustătoare, respingătoare, ieșite din mocirlă și mizerie și din
stricăciunea totală a unei scene dominat ă de rău – sunt trimise s ă stea la dispozi ția oamenilor. Ele
trebuie să influențeze prin cuvinte și semne și minuni pe împ ărații și popoarele pământului și să-i
atragă la »războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotput ernic«. Intenția lui Dumnezeu
este ca scurt înainte de aceasta s ă așeze pe Împăratul Său pe muntele Sion (Psalm 2), și de aceea
puterile întregului p ământ locuit sunt chemate s ă se strângă, ca să se așeze împotriva acestui plan
divin și să împiedice împlinirea lui. O triunitate a r ăului, concentrarea influen țelor nimicitoare
ale lui satan, va interveni pentru a strânge pe împ ărații pământului. Trei duhuri necurate vin »din
gura balaurului și din gura fiarei și din gura falsului profet«. Gura este privit ă ca punct de
circulabile cu cor ăbiile, care contribuiau ca Ninive și Babilon să devină centrele comerciale cele mai mari ale lumii
de răsărit și de apus. Erau și numeroase șanțuri, canale și apeducte (conducte de ap ă deschise amplasate pe poduri) și
alte instalații artificiale pentru irigarea terenului s ărac și neroditor, care erau o m ărturie despre inteligen ța și
iscusința inventatorilor și constructorilor lor. Alexandru cel Mare a pre țuit așa de mult privilegiile naturale și cele
create artificial ale fluviului, c ă el personal a supravegheat repara țiile și extinderea acestor instala ții mărețe, care au
contribuit în mare m ăsură la înflorirea economic ă a imperiului babilonian.
Apocalipsa – Walter Scott
224 plecare și unealtă a puterii nimicitoare (capitolul 1,16; 2,16; 9,17. 18; 19,15.21; Isaia 11,4). Nu
numai balaurul va face eforturi mari s ă-și impună planurile, ci și cei doi slujitori importan ți ai
lui, fiara și profetul fals, vor ac ționa energic. Fiara este puterea politic ă păcătoasă și impunătoare
a Romei. Profetul fals este a doua fiar ă din Apocalipsa 13; ea este numit ă aici pentru prima dat ă
»profetul fals«, deoarece prin minciunile și influențele ei rătăcitoare poate să influențeze puternic
popoarele. Prin aceasta vedem aici o conlucrare a p uterii satanice directe, autoritatea brutal ă a
unei puteri statale și influența vicleană a profetului fals. Ele toate vor conlucra în aceas tă lucrare
aducătoare de nimicire (compar ă cu 1 Împărați 22,10-23).
Armaghedon
16. – »Și (El) i-a adunat la locul numit în evreie ște Armaghedon.« – Pronumele se refer ă fără
îndoială la Dumnezeu. El st ă înapoia evenimentelor și a forțelor participante și hotărăște
derularea evenimentelor – și la această judecată. Este Dumnezeu, Cel Atotputernic, care
pricinuiește această strângere imens ă a națiunilor pentru r ăzbunarea dreapt ă. El folosește pe
balaur, pe dușmanul declarat al poporului lui Dumnezeu, și cele două căpetenii păcătoase, pentru
împlinirea planului Său pe pământ, și El strânge pe împ ărați la Armaghedon. Acolo s-au luptat
odinioară împărații Canaanului împotriva lui Israel, dar Dumnezeu S- a luptat pentru poporul
Său, și victoria extraordinar ă acordată lui Israel a fost vestit ă de Debora, profetesa, prin cuvinte
înflăcărate și triumfătoare (Judecători 5,19-20). Tot a șa atunci scopul mare al na țiunilor adunate
va fi să distrugă și să nimicească pe Israel (Psalm 83,3-5), dar Dumnezeu va interven i, va nimici
pe deplin pe du șmani și va elibera pe ai S ăi, așa cum El a făcut în zilele de odinioar ă ale
judecătorilor. Și acea victorie de odinioar ă este văzută aici ca o arvun ă și asigurare a victoriei
viitoare. Locul nu trebuie în țeles așa, că un munte adev ărat, sau că valea Meghido ar fi locul de
strângere al tuturor na țiunilor; acest ținut limitat nu ar fi suficient. În țelesul simplu este îns ă, că
Dumnezeu va strânge în Palestina multe din na țiunile pământului prin ac țiuni satanice; ținta lor
va fi biruirea și nimicirea lui Israel, ca apoi ei cu puterile lor unite să se ridice împotriva
Domnului. Dar ei vor face aceasta numai spre propri a lor nimicire. Potrivit cu prorociile
profeților Ioel și Țefania, Dumnezeu Î și va revărsa mânia asupra na țiunilor adunate. S-a spus c ă
Armaghedon va fi locul Adun ării (Bisericii) și valea Iosafat va fi locul de nimicire a na țiunilor.
Însă ambele locuri sunt numite pentru a prezenta anumit e evenimente ale zilelor din urm ă.
Ambele arată o strângere viitoare a împ ăraților și popoarelor în Palestina și probabil în apropiere
de Ierusalim. Acolo trebuie să se decidă, și se va decide, marea întrebare referitoare la
guvernarea și stăpânirea asupra p ământului prin înfrângerea total ă a națiunilor dușmane și
instaurarea »împ ărăției Domnului nostru și a Hristosului S ău«. În afară de aceasta Israel î și va
primi țara ca posesiune ve șnică și va fi capul și va avea întâietatea între na țiuni în timpul
împărăției de o mie de ani.
O atenționare și un îndemn
15. – »Iată, Eu vin ca un ho ț. Ferice de cine vegheaz ă și își păzește hainele, ca s ă nu umble
gol și să i se vadă rușinea!« – Noi trebuie s ă mergem un pas înapoi în studiul nostru. Versetul 1 6
se încadrează în ce privește conținutul la sfârșitul versetului 14 și completează această afirmație.
Drept urmare versetul 15 este o înserare, dar care are o importan ță practică mare. »Iată Eu vin ca
un hoț.« În momentul succesului lor aparent și victoriei aparente, împ ărații adunați și popoarele
adunate prin ac țiunea satanică vor fi deodat ă surprinși de venirea Domnului în slav ă (1
Tesaloniceni 5,2-3). Întreaga lume va dormi în întu nericul moral adânc și se va felicita cu
cuvintele „pace și siguranță!”. Însă atunci Domnul va ap ărea vizibil pe nea șteptate, ca un ho ț
noaptea. Această venire a Domnului nu este pentru noi nici un subie ct de speranță și nici un
Apocalipsa – Walter Scott
225 motiv de frică (1 Tesaloniceni 5,4). Noi nu suntem din noapte și nici din întuneric și de aceea
niciodată nu putem fi surprin și în felul acesta. Pentru noi El va apare ca Luceaf ărul strălucitor de
dimineață, înainte să vină ziua. – Intercalarea se termin ă cu un cuvânt serios de aten ționare, care
în timpul acela va fi foarte necesar, îns ă în mod deosebit în timpul și în împrejurările din acele
ultime zile. Credinciosul, care atunci »vegheaz ă și își păzește hainele«, este numit fericit. Aici nu
este vorba de via ța veșnică sau de mântuire, ci de umblare. Cât de important e ste în orice timp s ă
fi cu grijă la propria umblare, pentru ca noi s ă nu stăm goi înaintea ochilor du șmanului și
goliciunea noastr ă morală să fie privită spre rușinea noastră.
O comparație a potirului al șaselea cu trâmbi ța a șasea
La încheierea studiului nostru asupra potirului al șaselea dorim s ă arătăm unele concordan țe
între acesta și trâmbița a șasea. În ambele cazuri este amintit Eufratul, în am bele joacă un rol
important și puterea Asiei. Cititorul atent va constata și alte asemănări. În legătură cu potirul al
șaselea nu se vorbe ște despre ducerea unui r ăzboi prin puterile numeroase și de vărsare generală
de sânge. Aici vedem mai degrab ă marea strângere a popoarelor din toate p ărțile pământului, așa
că ele vor fi în țara Israel, atunci când Domnul va veni cu putere (A pocalipsa 19). Din alte locuri
din Scriptură putem afla detalii în aceast ă privință. Să reținem unele constat ări ale Cuvântului
profetic. Iudeea, în mod deosebit ținutul din jurul Ierusalimului, va fi în ultimele z ile locul de
strângere al na țiunilor și popoarelor pământului. Cele mai multe din na țiuni, în mod deosebit cele
din nord și din răsărit, vor veni cu inten ția să distrugă statul iudeu, care atunci va fi în exterior
reinstaurat și într-o oarecare m ăsură sprijinit de puterile vestice. Îns ă toate națiunile vor fi mai
mult sau mai pu țin una în ura lor permanent ă împotriva lui Dumnezeu și a Hristosului S ău, și ele
toate vor fi judecate la venirea Domnului în putere (Apocalipsa 19; Isaia 66; Zaharia 14).
Potirul al șaptelea
17.-21. – »Și al șaptelea și-a vărsat potirul peste v ăzduh; și a ieșit un glas puternic din
templul cerului, de la tron, spunând: „S-a sfâr șit!” Și au fost fulgere și glasuri și tunete; și a
avut loc un cutremur mare, cum nu a mai fost de cân d sunt oamenii pe p ământ, un
asemenea cutremur atât de mare. Și cetatea cea mare a fost împ ărțită în trei părți; și
cetățile națiunilor au căzut și Babilonul cel mare a fost amintit înaintea lui Du mnezeu, ca
să-i dea paharul vinului furiei mâniei Sale. Și orice insulă a fugit și munții nu s-au mai
găsit; și grindină mare cât un talant c ădea din cer peste oameni; și oamenii L-au hulit pe
Dumnezeu din cauza pl ăgii grindinii, pentru c ă plaga ei era foarte mare.« – Evenimentele
care stau în leg ătură cu vărsarea celui de-al șaselea potir (versetele 12-16) sunt o preg ătire pentru
vărsarea ultimului potir al mâniei lui Dumnezeu asupr a puterilor statale f ără Dumnezeu și asupra
»marelui Babilon«, sistemul bisericesc, care poart ă vină mai mare, deoarece el a condus
pământul în stric ăciune religioas ă. Am văzut efectul judec ății lui Dumnezeu asupra »marelui râu
Eufrat« și strângerea na țiunilor întregului p ământ prin puterea uimitoare a lui satan, care lucre ază
în cele trei duhuri de demoni »ca ni ște broaște«. Lumea este aten ționată prin vestirea: »Iat ă, Eu
vin ca un hoț«; sfinții sunt serios sf ătuiți să umble cu haine nep ătate. Prin judecata pornit ă prin
vărsarea potirului al șaselea totul este preg ătit pe deplin. De aceea nu va mai fi nici o amânare .
Judecata care urmeaz ă după vărsarea potirului de aur al șaptelea va întrece în greutate și asprime
tot ce omul în istoria lui trist ă a trăit până atunci în afara sfâr șitului.
17. – »Și al șaptelea și-a vărsat potirul peste v ăzduh; și a ieșit un glas puternic din templul
cerului, de la tron, spunând: „S-a sfâr șit!”« – Această judecată va lovi suflarea de via ță morală
și spirituală a lumii. Aerul este indispensabil pentru men ținerea vieții naturale. El este domeniul
Apocalipsa – Walter Scott
226 de acțiune al lui satan (Efeseni 2,2), și peste acesta se vars ă potirul al șaptelea. În aceast ă profeție
despre judecățile finale ale sistemului instituit al r ăului, judecata asupra v ăzduhului (aerului)
însemnă înlăturarea oricărui principiu spiritual/moral s ănătos și drept și oricărei influențe, care
acționează asupra oamenilor, și prin aceasta distrugerea oric ărui fundament s ănătos al vieții
personale, sociale, religioase și politice. Este deci cu adev ărat o judecată pătrunzătoare cu efecte
mari.
Vedem aici templul și tronul unite, și Cel ce locuie ște în templu și stă pe tron, anunță cu glas
puternic: »S-a sfâr șit!« Cele șapte plăgi sunt ultimele; în ele se des ăvârșește mânia lui
Dumnezeu. În urm ătoarele două capitole se dau detalii despre pr ăbușirea Babilonului; aici el este
numai scurt amintit. Judec ățile providenței lui Dumnezeu se termin ă odată cu vărsarea potirului
al șaptelea. Ceea ce urmeaz ă după aceea sunt ultimele și cele mai grele st ări de judecată, care vor
fi făcute de Domnul Însu și la venirea Lui.
18. – »Și au fost fulgere și glasuri și tunete; și a avut loc un cutremur mare, cum nu a mai
fost de când sunt oamenii pe p ământ, un asemenea cutremur atât de mare.« – Despre aceste
trei semne ale atotputerniciei divine în judecat ă citim de patru ori. Ele sunt potrivite pentru a
umple inima oamenilor cu groaz ă. Cuvântul glasuri arată că exercitarea judec ăților se face în
mod rațional. Suplimentar acestor semne ale mâniei lui Dum nezeu asupra lumii vinovate se
amintește aici »un cutremur mare«. Prin efectele lui grele , el va întrece toate cutremurele de pân ă
atunci; aceasta o arat ă cuvintele: »cum nu a mai fost de când sunt oameni pe pământ, un
asemenea cutremur de mare«. În diverse locuri vor f i și cutremure naturale (Marcu 13,8). Dar
schimbarea radical ă, uriașă și fără egal, care va avea loc sub judecata prin potirul a l șaptelea, nu
va fi o zguduire natural ă. Ea simbolizeaz ă mai de grabă distrugerea violent ă a oricărui guvern,
prăbușirea totală a oricărei autorități publice, de la cele mai înalte și până la cele mai de jos. Prin
ea se vor clătina și se vor prăbuși scaune de domnie, se vor sf ărâma coroane și sceptre și întreaga
structură a societății se va prăbuși. Aceste evenimente vor fi f ără precedent în istoria omenirii.
Faptul că aceste zguduiri puternice sunt numite în mod deose bit alături de expresiile frecvent
folosite »fulgere și glasuri și tunete«, dovede ște însemnătatea lor extraordinar ă.
19. – »Și cetatea cea mare125 a fost împărțită în trei părți; și cetățile națiunilor au căzut.« –
Efectele devastatoare ale marelui cutremur sunt pre zentate aici pe scurt. Puterea roman ă mare și
consolidată va fi împărțită mai întâi în trei p ărți, de la centru ei în Roma, cetatea celor șapte
coline de pe Tibru, și până la ultimele ei periferii; distrugerea ei definitiv ă va veni la timpul ei.
Aici este arătată desființarea și fărâmițarea împărăției în componentele ei politice și sociale.
Puternica confedera ție de state a lui satan va fi sf ărâmată.
Și »cetățile națiunilor«, centralele economice și politice ale restului de na țiuni ale imperiului
roman vor fi incluse în pr ăbușirea generală a tuturor asocia țiilor și înțelegerilor omene ști. De la
construirea turnului Babel (Geneza 11,1-9) și până în ziua vărsării celui de-al șaptelea potir,
progresul omenesc în civiliza ție, religie, conducerea politic ă și socială, artă, știință și literatură a
fost totdeauna ținta spre care s-a n ăzuit. Aici vedem judecata asupra a tot ce omul a f ăcut în acest
domeniu al vie ții, și în alte domenii, începând din zilele lui Cain (Ge neza 4), când a fost introdus
sistemul lumii fără Dumnezeu , și din zilele când a fost construit turnul Babel (Ge neza 11) și au
început înțelegerile religioase și lumești între oameni. Ce lovitur ă împotriva mândriei și ambiției
omului!
125 Cetatea cea mare este Roma, de fapt imperiul roman , care atunci va fi marele sistem statal de pe p ământ. Roma
reprezintă sistemul statal iar Babilonul sistemul religios al timpului acela, ambele dirijate de satan.
Apocalipsa – Walter Scott
227 19. – »Și Babilonul126 cel mare a fost amintit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul
vinului furiei mâniei Sale.« – Subiectul principal al judec ății, care pentru Dumnezeu este mult
mai dezgustător decât toate celelalte, este abordat aici în mod deosebit. Babilon este un nume cu
înțeles sinistru. În Babilon vedem dezvoltarea pe depl in maturizată a tuturor trăsăturilor
caracteristice anticre știne, a tot ce este împotriva lui Dumnezeu, și de asemenea confluen ța
tuturor religiilor pur omene ști. Cetatea și turnul, care odinioar ă au fost construite de oameni în
câmpia Șinear – cetatea fiind punctul central statal, turnu l fiind punctul de strângere religioas ă
fără Dumnezeu – vor atinge, vorbind simbolic, în zilele Apocalipsei punctul culminant al
mărimii lor. Nu se poate spune simplu, c ă papalitatea este Babilonul, dar ea apar ține acestuia.
Marele Babilon va întrece în vinov ăție pe toate celelalte, îns ă judecata lui va corespunde m ăsurii
păcatelor lui. Fără îndoială aici se vorbește despre Babilonul simbolic și nu de vechea, mare
cetate de la Eufrat, care va deveni o pustie ve șnică (Ieremia 51,62-64). Babilonul este biserica
falsă, înșelătoarea pământului, mama sau originea a tot ce stric ă ce este pe teritoriul religios și
este rău. Tocmai Numele lui Hristos, pe care ea Îl poart ă, și aroganța ei, de a fi trupul Lui și
mireasa Lui, m ărește vina. Denumirea »marele Babilon« arat ă că ea și-a însușit o uriașă putere
religioasă. Mânia lui Dumnezeu asupra acestei falsific ări oribile și desfigurări a ceea ce ar fi
trebuit să prezinte pentru El bun ătate și sfințenie și mărturie despre adev ăr se va aprinde violent.
20. – »Și orice insulă a fugit și munții nu s-au mai g ăsit.« – În judecata a șasea provocată prin
ruperea peceții a șasea, »toți munții și insulele s-au mutat din locurile lor« (capitolul 6,14), aici
marea asprime a judec ății este arătată prin dispariția totală a munților. »Munții nu s-au mai
găsit.« Chiar și cercurile independente sau speciale, regiuni și ținuturi, care se aseam ănă cu
insulele despărțite de continent, vor fi cuprinse de catastrofa gen erală. Scaunele puterii,
comparate cu mun ții și văzute totdeauna ca fiind stabile, vor dispare. În to ate locurile se vor
prăbuși toate rânduielile și elementele puterii ridicate de oameni, oricât de tari și stabile ar părea
ele. Tot ce nu a ridicat Dumnezeu va c ădea pradă nimicirii generale. Acestea vor fi efectele
cutremurului puternic.
21. – »Și grindină mare cât un talant127 cădea din cer peste oameni; și oamenii L-au hulit pe
Dumnezeu din cauza pl ăgii grindinii, pentru c ă plaga ei era foarte mare.« – Groaza general ă
va fi mărită printr-un uragan al judec ății divine, care vine asupra oamenilor cu o putere
irezistibilă, distrugătoare. Chiar și lumea păcătoasă va trebui să recunoască, că această furtună a
mâniei lui Dumnezeu este trimis ă din cer. Despre o grindin ă citim deja în capitolul 8,7 și 11,19;
aceasta însă va întrece în greutatea și putere cu mult mai mult pe cea anterioar ă. Această judecată
va fi asemenea unei grindine naturale grele, care c ade din cer, deodat ă, furtunos, pustiitoare în
efectele ei. Nu ni se face cunoscut, sub ce form ă va fi, dar din aceast ă profeție se deduce clar, c ă
va fi foarte grea și va veni din cer.128
126 Ierusalimul pământesc, în sensul strict al cuvântului, în starea lui restaurată este descris în mod impresionant în
Isaia 60, noul Ierusalim simbolic este subiectul di n Apocalipsa 21,9 pân ă la 22,5. Soarta Babilonului, în sensul strict
al cuvântului, este descris ă în Ieremia 51, Babilonul simbolic îl vedem în capi tolele 17 și 18 din cartea Apocalipsa.
În orice privin ță atât Babilonul în sensul strict al cuvântului cât și Babilonul simbolic este în opozi ție clară cu
Ierusalimul corespunz ător (pământesc sau simbolic).
127 După constatările învățaților un talant cânt ărea aproximativ 35 kg. Prin aceasta se poate imagin a ce caracter
impresionant și nimicitor va avea aceast ă judecată.
128 Sunt puțini oamenii care pot s ă-și imagineze corect puterea devastatoare a unei grin dine mari. În continuare
prezentăm relatarea unui martor ocular la o c ădere de grindin ă în anul 1831 în Constantinopol și împrejurimi: „Dup ă
o noapte neobi șnuit de înăbușitoare, diminea ța la ora șase au venit nori amenin țători, și un zgomot între tunete și
furtună, și totuși incomparabil cu acestea, a crescut mereu, și locuitorii ora șului, treziți brusc din somn, cuprin și de
frică așteptau deznodământul acestei ar ătări amenințătoare. Incertitudinea lor nu a fost de lung ă durată. Bucăți de
ghiață de mărimea tălpii piciorului unui om au c ăzut la început mai rar iar apoi au devenit ca o lov itură densă de
pietre, care a distrus totul. Nici oamenii în vârst ă nu puteau să-și amintească să fi văzut vreodată asemena pietre de
grindină. Unele din ele au fost adunate dup ă aproximativ o jum ătate de oră și cântăreau mai mult de o jum ătate de
kilogram. Aceast ă furtună îngrozitoare a trecut peste Constantinopol și, dealungul Bosforului, s-a întins peste un
Apocalipsa – Walter Scott
228 Va conduce la poc ăință acest fel de încoronare a judec ăților divine? Va fi zdrobit ă
încăpățânarea, vor fi inimile înfrânte sub mâna puternic ă a lui Dumnezeu? Nu! Omul r ămâne
neschimbat, dac ă Duhul lui Dumnezeu în harul S ău puternic și liber nu-l conduce la poc ăință și
la primirea salv ării oferite. Efectul moral al acestei judec ăți îngrozitoare este constatat în cuvinte
simple. În loc s ă glorifice cu team ă pe Dumnezeu, v ăzând descoperirea puterii Lui neîngr ădite,
oamenii vor huli pe Dumnezeu din cauza pl ăgii mari prin grindin ă. Cât de răbdător este
Dumnezeu și cât de greșit este omul!
ținut mare. Ce era cel mai frumos, nu, singura spera nță a acestei fășii de pământ frumoase și roditoare, culesul viilor,
tocmai începuse și prin aceasta a fost distrus ă într-o singură zi. Diverse specii de animale, și chiar și unii oameni, au
murit, și nenumărați oameni au fost r ăniți. Pagubele făcute clădirilor erau inestimabile. Puterea cu care loveau
blocurile de ghia ță care cădeau era așa de mare, că au sfărâmat toate țiglele de pe acoperi șuri și au străpuns chiar
scânduri, trecând prin ele ca gloan țele din pușcă.” Ce ar fi fost, dac ă blocurile de ghia ță ar fi fost de cincizeci sau
șaptezeci de ori mai grele?
Apocalipsa – Walter Scott
229 Capitolul 17
Babilonul și fiara
Introducere
În șirul evenimentelor din capitolul 14 este anun țat al treilea eveniment, c ăderea Babilonului, și
judecata acestui sistem înc ărcat de vină are loc după vărsarea potirului al șaptelea. În capitolul
14,8 se vorbește despre acela și eveniment și același timp ca și în capitolul 16,19. Din aceasta
rezultă că evenimentele patru, cinci, șase și șapte din capitolul 14 se ordoneaz ă în timp după
vărsarea potirului al șaptelea. Ca ajutor pentru în țelegerea corect ă a părților diferite și viziunilor
din această carte, aceasta este important. În capitolele 17 și 18 sunt descoperite apoi caracterul
Babilonului, ale acestei »mari curve«, rela țiile ei cu fiara și cu împărații pământului în general
precum și detalii ale judec ării ei. Să nu gândim, că evenimentele din aceste dou ă capitole vor
avea loc în timp după încheierea definitiv ă a judecăților pricinuite prin v ărsarea potirului al
șaptelea; comunic ările de aici nu ne prezint ă succesiunea cronologic ă. – Babilonul129 ocupă un
loc deosebit în istorie și în Sfânta Scriptur ă apare des ca du șman al lui Dumnezeu și ca cel care
subjugă pe poporul Său. El este destinat în mod deosebit pentru judecat ă, și de aceea era necesar
să se dezveleasc ă natura lui, rela țiile lui și sfârșitul lui. De ce Babilonul va avea parte în mod
deosebit de răzbunarea Domnului? Prin cine și prin ce mijloace va avea loc judecata lui?
Capitolele 17 și 18 răspund la aceast ă întrebare și altele, care se pun în mod natural în duhurile
care cercetează. Deci comunic ările din capitolul 14,8; 16,19 și 17,1 până la 19,4 constituie un
întreg și de aceea trebuie citite împreun ă.
Capitolul 17 const ă din două părți. În prima parte este descris ă curva cea mare, a șa cum Ioan a
văzut-o în viziunea lui (versetele 1-6). Partea a dou a (versetele 7-18) este mult mai bogat ă în
conținut și deosebit de interesant ă, deoarece ea ne d ă o privire de ansamblu minunat ă referitoare
la istoria viitoare a fiarei, cu privire la leg ătura ei atât cu curva cât și cu Mielul lui Dumnezeu. C ă
această curvă este Roma, rezult ă clar din versetul 18. Aceast ă parte a profeției ar trebui cercetat ă
atent și cu rugăciune de către toți cititorii scrierilor profetice.
Contrastul dintre curv ă și Mireasa Mielului
În orice privin ță aceste două femei stau în opozi ție mare una fa ță de cealaltă. Curva stă sub
influența lui Satan, Mireasa este supus ă lui Hristos. Unul din cei șapte îngeri, care aveau cele
șapte potire, a ar ătat vizionarului uimit aceste dou ă femei. Dar punctele de observa ție foarte
diferite, la care a fost condus vizionarul în duhul , erau o pustie130 (capitolul 17,3) și un munte
mare și înalt131 (capitolul 21,10). Marele Babilon vine de pe p ământ, originea lui istoric ă este
omenească (Geneza 11,1-9) și evoluția lui în timpul din urm ă este satanică, așa cum ne este
arătat în cartea Apocalipsa. Noul Ierusalim (sau Mirea sa, soția Mielului) coboar ă din cer, patria
ei, și originea ei este de la Dumnezeu. Una este îmbr ăcată și împodobită de Satan (capitolul
17,4), cealaltă de Dumnezeu (capitolul 19,8; 21,2.11). Pierzarea v eșnică va fi partea curvei, slava
veșnică va fi soarta fericit ă a miresei.
129 În Vechiul Testament g ăsim numele Babel . Babilon este forma greac ă a acestui nume.
130 O pustie este f ără cărare și fără surse de viață, un tablou al s ărăciei spirituale absolute.
131 Un munte este m ăreț și stabil, un tablou al unei puteri stabile.
Apocalipsa – Walter Scott
230 Descrierea curvei celei mari (versetele 1-6)
Femeia și fiara
1. – »Și unul din cei șapte îngeri, care aveau cele șapte potire, a venit și a vorbit cu mine,
spunând: „Vino aici; î ți voi arăta sentința curvei celei mari, care șade pe apele132 cele
multe,« – Curva cea mare, care st ă pe multe ape (vezi și Ieremia 51,13), este v ăzută aici în
primul rând. În explica ția vedeniei (versetele 7-18) ni se spune ce înseamn ă aceste multe ape
(versetul 15): »Apele pe care le-ai v ăzut, unde șade curva, sunt popoare și mulțimi (de popoare)
și națiuni și limbi.« Adăugarea expresiei »mul țimi (de popoare)« în șirul celor patru no țiuni
obișnuite, care includ în sine pe to ți locuitorii pământului, desemneaz ă caracterul diversificat al
acelora care sunt domina ți de ea. Curva cea mare șade pe apele cele multe. Ea conduce și domină
națiunile în sens religios, tot a șa cum fiara face în domeniul politic. Suita ei cupr inde aproape
totul. Ea reprezint ă simbolic un uria ș sistem religios. Femeia și fiara personific ă intenții și
gânduri diferite. Femeia este sistemul religios, fi ara este puterea statal ă. Falsificarea adev ărului și
stricăciunea spiritual ă caracterizează Babilonul. Egoismul arogant, rebeliunea evident ă împotriva
lui Dumnezeu și violența sunt caracteristici clare ale fiarei. Stric ăciunea, egoismul și violența
sunt active începând din primele zile ale omenirii decăzute; ele erau și răul mare, care a umplut
oamenii înainte de potop (Geneza 6,11-12). Aici în cartea Apocalipsa vedem desf ășurarea
deplină a acelorași păcate. Falsificarea și stricăciunea se îndreapt ă în mod deosebit împotriva lui
Dumnezeu, violen ța împotriva oamenilor. Primele sunt întruchipate în femeia desfrânat ă, care
din cauza aceasta este numit ă curva cea mare și mama curvelor; fiara ac ționează cu dușmănie
evidentă și brutalitate, nimicind brutal pe oricine i se împo trivește și în cele din urm ă temerar se
ridică cu putere militar ă împotriva lui Hristos și împotriva oștirilor Lui cere ști (Apocalipsa
19,19). Mai întâi fiara va nimici curva; dup ă aceea, îmbătată de victorie, în be ția puterii și delir
va conduce oștirile ei împotriva Mielului și oștirilor Lui de război. – Principiile Babilonului sunt
active deja din zilele de demult, dar desf ășurarea lor cea mai mare va avea loc în viitor.
Babilonul nu este numai sistemul133 papal, ci uniunea tuturor partidelor care poart ă nume creștin,
alcătuind un sistem uria ș al răului. Caracteristicile papalit ății din Evul mediu se recunosc f ără
îndoială în curva din cartea Apocalipsa. Curva cea mare nu este numai imita ția lui Satan a
Bisericii adevărate, ci și asocierea tuturor mi șcărilor anticreștine și sectelor din timpul acela,
unite și conduse de Satan. Preten țiile nejustificate ale curvei vor fi sprijinite un timp de puterea
militară și de prestigiul sistemului statal p ăcătos, așa că influența ei se va putea extinde asupra
întregii lumi cunoscute. Acest sistem gigantic al c urviei spirituale este f ără îndoială totodată
capodopera lui Satan și este dezgustător în ochii lui Dumnezeu.
132 Articolul lipse ște în unele manuscrise. Mul ți învățați recunoscuți sunt însă de părerea, că aici pe drept trebuie s ă
fie. Articolul hot ărât este folosit în cartea Apocalipsa și pentru a scoate în eviden ță anumite lucruri de importan ță
deosebită. El arată exactitatea și importanța lucrului pe care îl înso țește: curcubeu l, cele șapte tunete (capitolul 10),
fiara (capitolul 11,7), cele două aripi ale vulturului cel mare (capitolul 12,14). S -ar mai putea ad ăuga și alte
exemple. Folosirea articolului hot ărât scoate în eviden ță lucruri care în mod obi șnuit pot fi privite ca având
importanță minoră.
133 „Nu poate exista îndoial ă, că mulți dintre cercetătorii cei mai importan ți ai Scripturii sus țin și învață, că
profețiile referitoare la Babilon din cartea Apocalipsa a u fost date în a șa fel de Duhul Sfânt, c ă ele descriu biserica
romană. Nu numai aceia care au tr ăit în timpul Reformei, ci și urmașii lor de la sfâr șitul secolului șaisprezece și
începutul secolului șaptesprezece vestesc deschis aceea și învățătură. Și ea a fost în acest timp sus ținută și de aceia
care erau cunoscu ți pentru luciditatea lor, pentru temperarea lor, de altruismul creștin și cunoștințe temeinice.” – În
sensul acesta a scris un comentator. Este Roma p ăgână sau Roma papal ă caracterizată de trăsăturile caracteristice
Babilonului? Desigur, Roma papal ă. În măsura în care Roma papal ă a falsificat adev ărul, a prigonit pe sfin ții lui
Dumnezeu, a ridicat preten ții arogante și de blasfemie, și-a însușit domnia peste to ți și pe de altă parte și-a însușit
duhul, principiile și practicile »curvei cea mare«, ea prezint ă în natura ei Babilonul din cartea Apocalipsa; dar, așa
cum am remarcat deja, Babilonul profetic este mai r ău, mult mai rău decât a fost vreodat ă sistemul papal.
Dezvoltarea deplină a răului în Babilon este înc ă de viitor.
Apocalipsa – Walter Scott
231
Comportarea și influența curvei celei mari
2. -»cu care au curvit împ ărații pământului; și cei care locuiesc pe p ământ au fost îmb ătați
de vinul curviei ei”« – Împlinirea deplin ă a acestor cuvinte este înc ă în viitor, cu toate c ă în
caracterul și comportarea sistemului papal din zilele întunecat e ale Evului Mediu se recunosc
unele asemănări. Mai întâi curva face unele leg ături reprobabile cu împ ărații pământului, cu
marii conducători politici din domeniul cre știnătății, și apoi îmbată cu vinul curviei ei pe »cei ce
locuiesc pe pământ«, aceștia sunt mulțimea decăzuților creștini cu numele. M ăsura păcatelor
acestor mărturisitori creștini de odinioar ă va fi atunci plin ă. După ce s-au lepădat de Hristos, de
chemarea cereasc ă și de toată credința creștină, se vor deda bucuriei de scurt ă durată, care o
oferă vinul curviei. Este cu adev ărat îngrozitor s ă privești calea, caracterul și soarta acelora care
locuiesc pe pământ.
Curvia spiritual ă
Adulterul este păcatul deosebit de care a fost acuzat vechiul popor Israel din cauza idolatriei
lui, deoarece ei erau v ăzuți ca o femeie134 logodită cu Domnul (Ieremia 3,8.8.14; 31,32; Isaia
54,1): »Au comis adulter cu idolii lor« (Ezechiel 2 3,37). Din cauza aceasta a fost pus ă în
libertate sau divor țată135 (Isaia 50,1; Ieremia 3,8). Dar dup ă planul și harul lui Dumnezeu Israel
va fi readus în leg ătura lui binecuvântat ă de odinioară, și după aceea niciodat ă nu vor mai avea
de suferit, cât va fi soarele și luna (Ieremia 31,31-36).
Curvia , relații nepermise, leg ături nepermise cu lumea vinovat ă, păcătoasă, așa sună acuzarea
serioasă a Babilonului. În aceast ă vorbire simbolic ă el este femeia stricat ă și desfrânată, care prin
desfătările ei de scurt ă durată îmbrățișează și încătușează pe toți care stau sub influen ța ei,
împărați și supuși, mari și mici. Fastul și strălucirea înșelătoare ale acestei femei lep ădate
impresionează oamenii din toate treptele sociale, dar ea îi va c onduce pe toți la stricăciune
morală/spirituală, pe cei care ea îi poate lega cu lan țurile ei de aur și beau din paharul ei. Acolo
unde arta ei de convingere are succes și este căutată protecția ei, se pierde orice gând adev ărat cu
privire la Hristos și despre Hristos.
Fiara pe care șade femeia
3. – »Și m-a dus în duh într-un pustiu; și am văzut o femeie stând pe o fiar ă stacojie, plină
de nume de hul ă, având șapte capete și zece coarne.« – Chiar dacă fiara nu este prima și cea
mai importantă figură din această viziune, ea joac ă totuși un rol important. În cuvintele: »am
văzut o femeie stând pe o fiară stacojie« se exprim ă, că fiara va fi subordonat ă curvei. Ea arat ă o
subordonare temeinic ă și deplină a puterii statale. Este o realitate total neobi șnuită, că puterea
statală puternică, fără Dumnezeu, va sta sub domnia și autoritatea femeii. Dar în viziune femeia
nu stă numai pe ape multe, na țiunile și popoarele pământului (versetul 1), ci și pe fiară (versetul
3). Ea va domina pentru un timp fiara, care atunci la rândul ei va fi puterea politic ă dominantă
asupra tuturor celorlalte puteri de pe p ământ.
Această imagine ciudat ă a fost oferită vizionarului într-o pustie , într-un loc sumbru al pustiei și
singurătății. Ce izbitor este contrastul cu fastul femeii și puterea fiarei! Fastul deosebit și
134 Împărăteasa, soția Împăratului, este cetatea Ierusalim (Psalm 45,9). Mirea sa și soția Mielului este Biserica sau
Adunarea (Apocalipsa 19,7; 21,9). So ția Domnului este Israel (Ieremia 3,14; 31,32). Mama copilului de parte
bărbătească este Israel sau, mai exact, Iuda (Apocalipsa 21,1. 5; Romani 9,5).
135 O femeie divor țată nu mai poate niciodat ă să fie o fecioară; drept urmare nu este Israel, ci Adunarea este Mir easa
Mielului (2 Corinteni 11,2; Efeseni 5,32).
Apocalipsa – Walter Scott
232 mărimea deosebit ă a celor două iau captive inimile oamenilor și le amețesc sufletele, dar pentru
o rămășiță suferindă simplul fast exterior este asemenea unei pustii, d eoarece ea nu poate g ăsi
acolo pe Dumnezeu. El este numai ca o vâlv ătaie mare, un spectacol m ăreț înaintea prăbușirii
definitive.
Culoarea stacojie a fiarei arat ă domnia politic ă în lume cu slava și mărimea ei. Fără îndoială
fiara reprezint ă imperiul roman reinstaurat, care atunci va sta sub conducerea satanic ă. Prin
acesta va obține și femeia puterea ei exterioar ă și va putea să-și impună poruncile. În capitolul
11,7 este amintit ă pentru prima dat ă nemijlocit fiara, ca ceva cunoscut.
3. – »… plină de nume de hul ă« – În capitolul 13,1 au fost v ăzute nume de hul ă pe cele șapte
capete ale fiarei, care reprezint ă dreptul de guvernare deplin ă a fiarei. Aici se spune, c ă fiara
însăși este plină de nume de hul ă. Aceasta înseamn ă, că nu numai compartimentele de guvernare
executivă ale împărăției vor rosti cuvinte multe și variate de hul ă, ci că împărăția în sine însăși,
în toate părțile ei, va fi total stricat ă și va fi caracterizat ă în toată ființa ei prin hule publice și
obraznice. Expresia »nume de hul ă« indică exprimări și forme multe și diferite ale egoismului,
împotrivirii și răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu.
3. – »… având șapte capete și zece coarne.« – Cele șapte capete ale fiarei, care în capitolul 13,1
reprezintă simbolic caracterul complet al dreptului ei de guv ernare, înseamn ă aici, potrivit cu
explicația din versetul 10, formele succesive de guvernare.136 – Coarnele reprezint ă persoanele
regale (versetul 12). În capitolul 13,1 fiara are z ece coarne și șapte capete, și pe coarne zece
diademe. În capitolul 17 nu se v ăd diademe nici pe capete și nici pe coarne. Împ ărații din această
viziune nu sunt în deplina posesiune a demnit ății lor regale. În explica ția îngerului cu privire la
fiara cu zece coarne citim: » Și cele zece coarne, pe care le-ai v ăzut, sunt zece împ ărați, care n-au
primit încă împărăție, ci primesc autoritate, ca împ ărați, un ceas împreună cu fiara« (versetul 12).
Deci ei vor domni cu autoritate regal ă împreună cu fiara, cu »cornul mic« din Daniel 7,8-20, care
va fi domnul și stăpânul lor. Deoarece guvernarea efectiv ă a acestor zece împ ărați va începe mai
târziu, coarnele nu au aici nicio diadem ă.
Strălucirea exterioar ă a femeii
4. – »Și femeia era îmbr ăcată cu purpură și stacojiu, și împodobită cu aur și pietre
prețioase și perle.« – După ce ne-am ocupat cu fiara, cu sistemul statal, reve nim la studiul
femeii, a sistemului religios. Pentru un timp ea va câștiga o influență decisivă asupra puterii
statale. Ea călărește pe fiară și o conduce, ca s ă obțină propriile ei scopuri egoiste. Dintre cele
două sisteme, sistemul religios este cel mai periculos. Fiara va huli în public și va prigoni pe
sfinții care atunci vor interveni pentru drepturile lui Dumnezeu. Femeia, dimpotriv ă, va apărea
oamenilor ispititoare și atrăgătoare. După ce ea a dobândit influen ța și fastul curților și palatelor,
toată strălucirea bătătoare la ochi a lumii, ea va ședea ca împărăteasă și prin viclenia ei și
lingușeala ei înșelătoare va câștiga inimile cre știnilor de nume. Dumnezeu va fi atunci complet
alungat din gândurile oamenilor.
Îmbrăcămintea ei din purpur ă și stacojiu aminte ște că astfel de îmbr ăcăminte aparține
caracteristicii deosebite a papilor și cardinalilor. Podoaba lor din aur, pietre pre țioase și perle este
una din semnele cele mai importante ale podoabei și gloriei papale. Argintul nu este deloc
amintit aici. În serviciile divine ale bisericii pa pale argintul a fost înlocuit cu aurul. Dar oricare ar
fi asemănările dintre Babilon, femeie și biserica roman ă, punctul esențial este, că femeia este
împodobită cu nimicurile și găteala lumii . Ea se înconjoar ă cu ceea ce lumea consider ă cel mai
136 În versetul 10 prin „împ ărați” se înțelege efectiv forme de guvernare; vezi explica ția la versetul 10 din aceast ă
carte.
Apocalipsa – Walter Scott
233 de valoare pentru ea, cu bog ăție materială, cu lucruri dup ă care oamenii lumii acesteia alearg ă în
mod deosebit și pentru care ei tr ăiesc și lucrează.
4. – »… având în mâna ei un pahar de aur, plin de urâciuni și de necurățiile curviei ei.« –
Babilonul se înconjoar ă ca sistem religios cu un lux și slavă exterioară care încătușează inima
firească și fantezia omului și îl orbește și zăpăcește. Dar mult mai r ău este, că femeia are un
pahar de aur în mân ă. Paharul ademenitor este din aur, dar con ținutul lui descoper ă adâncimea
păcatului, în care ea a c ăzut. Ca animalul stacojiu, a c ărui culoare se aseam ănă foarte mult cu
balaurul roșu (capitolul 12,3), plin de nume (sau exprim ări) de hulă, așa este aici paharul femeii
plin de urâciuni și necurățiile curviei ei. Cele dou ă rele, ale idolatriei și stricăciunii, vor
caracteriza starea din urm ă a bisericii cu numele de pe p ământ. Cuvântul urâciuni se refer ă la
idolatrie (2 Împ ărați 23,13; Isaia 44,19; Ezechiel 16,36) și cuvântul curvie se refer ă la
stricăciunea ei mare (Apocalipsa 2,21; 9,21). Deci paharu l ei este plin de p ăcate dezgustătoare.
Culmea răului va fi atins ă. S-ar putea aștepta ca aceste lucruri s ă se întâlnească la păgâni, dar că
creștinătatea, care acum înc ă mai este un domeniu al luminii, harului și adevărului, va deveni
atunci tocmai locul de clocit și haznaua a tot ce este murdar și dăunător în domeniul religios,
aceasta este de mirare. Acest capitol ne arat ă însă cu cuvinte și simboluri simple viitorul acestor
țări „creștine”. Acum Duhul Sfânt locuie ște în adevărata Biserică sau Adunare; atunci Satan va
umple biserica fals ă cu prezența sa și cu lucrările lui rele. Mul țumim lui Dumnezeu pentru
mărturia autentică a Domnului Isus, c ă Adunarea, pe care El o cl ădește, nu va pieri (Matei 16,18)
și că triumful ei final este asigurat (Efeseni 5,27).
Numele femeii și mamei
5. – »… și pe fruntea ei avea scris un nume: „Tain ă, Babilonul cel mare, mama curvelor și a
urâciunilor pământului.”« – Aici se arată clar caracterul neru șinat al Babilonului. Ea î și poartă
numele în public, gravat de ne șters pe fruntea ei, pentru ca to ți să-l poată citi și să recunoască
adevăratul caracter al acestui sistem hidos, aceast ă caricatură a Bisericii adev ărate. Numele ei se
compune din mai multe nume. Primul este „tain ă”. Acest cuvânt este folosit în general în Noul
Testament pentru desemnarea adev ărurilor revelate în Noul Testament, dar care au fos t ascunse
în timpul Vechiului Testament, deci erau o tain ă (Matei 13,11.35; Efeseni 3,2-9; Coloseni 1,26-
27). Biserica sau Adunarea este supus ă lui Hristos, Babilonul cel mare aparent nu este su pus
nimănui, dar stă sub influența lui Satan. El va smulge de partea lui domnia asup ra națiunilor, care
se cuvine de fapt numai lui Hristos. El este realme nte o taină. În loc să stea de partea lui
Dumnezeu și a adevărului, el va fi totodat ă întruchiparea r ătăcirii și a întregii ru șini și a
întregului rău. Al doilea nume este „Babilonul cel mare”. Babilo nul va fi un sistem mare, uria ș,
al răului spiritual. Vechiul Babel era mare și rău, și a subjugat pe poporul lui Dumnezeu; era a șa
de rău, că soarta lui hot ărâtă de Dumnezeu este irevocabil ă (Ieremia 51,64). Cu toate acestea
perechea lui din viitor, marele Babilon din cartea Apocalipsa, îl va întrece cu mult înaintea lui
Dumnezeu în ce prive ște răul și vina. În marele Babilon vedem toate influen țele și evoluțiile rele,
care au început deja în trecut s ă distrugă Biserica, unite într-un sistem uria ș. Prin aceasta se
atinge punctul culminant al dezvolt ării răului. Ultimele zile ale bisericii pe p ământ vor fi cele
mai rele zile ale ei. Adunarea constituit ă din toți adevărații răscumpărați este lucrarea comun ă a
Dumnezeirii, dar cre știnătatea cu numele, moart ă din punct de vedere spiritual, se va dovedi
atunci ca fiind cel mai infam sistem de pe p ământ. Numele „Babilonul cel mare” va fi cu
adevărat denumirea cea mai potrivit ă pentru această femeie. Ea se va l ăuda public cu ce este de
fapt rușinea și păcatul ei. Cea de-a treia parte a numelui este: »Mam a curvelor și a urâciunilor
pământului«. Urma șii ei sunt numero și. Ea este mama, izvorul oric ărui sistem religios, care caut ă
să capete favoarea lumii. Idolatria sub orice form ă și înfățișare, orice lucru seduc ător, toate
sistemele, lucrurile, înv ățăturile și țelurile, pe care Satan le folose ște ca să îndepărteze pe oameni
Apocalipsa – Walter Scott
234 de Dumnezeu – aici se arat ă, că toate acestea î și au originea în »Babilonul cel mare«.
Caracteristicile morale ale Babilonului sunt totdea una aceleași, neschimbate pe parcursul
timpului. Aici ele sunt v ăzute în starea lor ultim ă și cea mai rea. Ea este mama a tot ce este oribil
înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor lui Dumnezeu. Acestea sunt deci tr ăsăturile caracterului pe
care femeia le poart ă vizibil în public, a șa cum odinioar ă în unele locuri se obi șnuia ca femeile
curve să poarte scris pe frunte numele și reputația lor. Chiar dac ă adoratorii femeii, ame țiți de
mărimea și luxul ei, nu vor recunoa ște adevăratul ei caracter – oamenii c ălăuziți spiritual nu se
vor lăsa înșelați.
Femeia îmbătată de sângele sfin ților
6. – »Și am văzut femeia îmb ătată de sângele sfin ților și de sângele martorilor lui Isus. Și,
văzând-o, m-am minunat cu mare uimire.« – Ura puterilor p ăgâne împotriva urma șilor și
martorilor lui Isus se poate în țelege, dar că femeia, biserica fals ă a acestor timpuri, ea îns ăși va
vărsa sângele sfin ților lui Dumnezeu, a fost pentru vizionar un motiv de mare uimire. Ea (de fapt
sistemul, care deja în trecut a avut caracteristici le ei) a fost cea care și-a imaginat cruzimile
diabolice ale Evului Mediu. Puterea lumeasc ă este numai un instrument în mâinile femeii.
Adevărata instigatoare, for ța motrice din spatele autorit ății statale, este curva. Pe poalele hainei
ei se va vedea sângele v ărsat cu răutate secole la rând. Babilonul va mo șteni totodată vina tuturor
celor care mai înainte au exercitat prigoane religi oase (capitolul 18,24; compar ă cu Matei 23,35).
Niciodată ea nu și-a condamnat cu adev ărat trecutul. Istoria ei este destul de neagr ă și sub multe
aspecte pătată cu sânge, cu sângele acelora care aveau pre ț pentru Dumnezeu și pentru Hristos.
Vizionarul s-a mirat de aceast ă înfățișare îngrozitoare. El a v ăzut biserica fals ă în toată
stricăciunea ei. Însă cu siguranță acolo va ajunge biserica cu numele. Nimic nu o va întrece în
lux și mărime, dar nici în stric ăciune, cruzime și idolatrie. »Și văzând-o, m-am minunat cu mare
uimire.« Cei care locuiesc pe p ământ vor fi îmb ătați de vinul ei (versetul 2), femeia îns ăși de
sânge . Peste amândoi, oamenii dec ăzuți de la Dumnezeu și femeia, va veni furtuna dezl ănțuită a
mâniei lui Dumnezeu.
Explicarea tainei femeii și a fiarei (versetele 7-18)
Vestirea
7. – »Și îngerul mi-a zis: „Pentru ce te-ai minunat? Eu î ți voi spune taina femeii și a fiarei
care o poartă, care are cele șapte capete și cele zece coarne.”« – În Efeseni 5,23-32 înv ățăm să
cunoaștem taina despre Hristos și Adunare, aici îngerul spune vizionarului, c ă el îi – și prin el și
nouă – va explica taina femeii și a fiarei.
Patru perioade ale istoriei fiarei
8. – »Fiara pe care ai v ăzut-o era și nu este și urmează să se ridice din Adânc și să meargă
la pieire; și cei care locuiesc pe p ământ, ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea
lumii în cartea vie ții, se vor minuna v ăzând fiara că era, dar nu este, și va veni.« – În acest
verset este istoria celui mai mare imperiu din vech ime rezumată în patru afirma ții clare, care sunt
foarte remarcabile din cauza scurtimii și exactității lor. Două din aceste afirma ții se referă la
evenimente de viitor. Vizionarului i-a fost ar ătată femeia și fiara. Femeia reprezint ă puterea
Apocalipsa – Walter Scott
235 religioasă, fiara reprezint ă puterea statală, ambele sunt rele, dec ăzute de la Dumnezeu. Femeia
stătea în viziune pe în ălțimea succesului ei, mândr ă, seducătoare și setoasă de sânge. Culmea
luxului și puterii ei le va ob ține puțin timp înainte de pr ăbușirea ei. – Fiara st ă în viziune pe
punctul de a se ridica din Adânc și prin aceasta s ă între în cea de-a treia perioad ă a istoriei ei (la
acest moment se refer ă explicația îngerului). Satan o va aduce din Adânc, din înch isoarea
demonilor – din domeniul în care domin ă întunericul absolut și răutatea satanică.
La explicarea viziunii, îngerul se îndreapt ă mai întâi de la femeie spre fiar ă. Ioan nu trebuia s ă
se mai uimeasc ă de priveliștea îngrozitoare.
Secțiunea 1: Fiara »era« ; imperiul roman a existat în forma sa ca imperiu a l împăraților în timpul
vizionarului Ioan, și a continuat să existe până la distrugerea lui în anul 476 dup ă Hristos.
Secțiunea a 2-a: Fiara »nu mai este« ; imperiul ca forma țiune statală nu mai există în prezent.
Desigur mai exist ă imperii sau state, care odinioar ă aparțineau imperiului roman, dar imperiul ca
atare nu mai exist ă. Europa modern ă cu statele ei independente este rezultatul destr ămării totale a
imperiului nedivizat al cezarilor de odinioar ă. – Primele dou ă secțiuni ale viziunii imperiului
sunt realități din trecut, urm ătoarele două secțiuni sunt de viitor. Ele ne sunt revelate numai pri n
cuvântul profetic al Sfintei Scripturi. Dumnezeu ri dică totodată perdeaua, și noi vedem, că după
multe secole imperiul va reapare înaintea ochilor o amenilor spre uimirea unei cre știnătăți
decăzute.
Secțiunea a 3-a: fiara » urmează să se ridice din Adânc« . Satan va face ca întreg imperiu să se
renască – potrivit planului lui Dumnezeu, lui îi este perm is aceasta – ca apoi propriul lui caracter
să-l atribuie imperiului. Ridicarea natural ă a fiarei »din mare« (capitolul 13,1) trebuie cu at enție
diferențiată de ridicarea din Adânc, de apari ția în caracterul ei satanic la mijlocul celei de-a
șaptea săptămână-an profetică și prin aceasta în momentul când Satan va fi aruncat din cer
(capitolul 12,7-9). Vizionarul a v ăzut fiara în viziune, ca s ă zicem așa, în ajunul acestei
„ridicări”; tradus textual, locul acesta din Scriptur ă înseamnă: „… este pe punctul de a se ridica
din Adânc”.
Secțiunea a 4-a: Fiara »va merge la pierzare«. Aceasta va fi ultima perioad ă a istoriei ei. Roma
a luat ființă în anul 753 înainte de Hristos prin multe fr ământări și a rezistat multe furtuni
politice, până a atins punctul culminant al înfloririi ei în timp ul când Hristos umbla pe p ământ.
Relațiile ei cu Domnul și cu iudeii au fost punctele mari și decisive din istoria imperiului roman.
Fiara, prin reprezentantul ei Pilat, a r ăstignit pe Domnul Isus, dup ă ce Pilat de trei ori a m ărturisit
nevinovăția Domnului. Mai târziu sângele iudeilor a fost v ărsat într-o așa măsură, că milioane au
murit în baia de sânge îngrozitoare a istoriei. Res turile nenorocite ale poporului au fost vândute
ca sclavi sau împr ăștiați peste tot pământul. Numărul iudeilor oferi ți spre vânzare a fost a șa de
mare, că piețele de sclavi au fost suprasaturate și nu mai putea fi g ăsit nici un cump ărător.
Dumnezeu nu uit ă această istorie, și ceasul răzbunării Lui va veni. Fiara, c ăpetenia în persoan ă,
domnitorul viitor al împ ărăției, va fi aruncat de viu în iazul de foc (capitolu l 19,20), și imperiul
așa de puternic odinioar ă va cădea nimicirii definitive.
Uimirea cu privire la reapari ția fiarei
Când imperiul va ap ărea în ultimul s ău caracter satanic, el va fi tema unei uimiri gener ale, nu
însă pentru cei răscumpărați ai Domnului. Ce stare va domni atunci! Din întune ricul Adâncului,
Satan va aduce o putere, pe care el a format-o și pe care el o va conduce. În exterior ea va fi
asemenea imperiului roman, în interior îns ă va avea însușiri diabolice. Oamenii se vor uimi
atunci și vor adora atât pe Satan cât și uneltele lui (capitolul 13,4.12; 2 Tesaloniceni 2 ,4).
Apocalipsa – Walter Scott
236 Dar numele ale șilor sunt scrise în cartea vie ții începând de la întemeierea lumii. Dumnezeu în
previziunea Sa S-a gândit la aceste timpuri care vo r veni și a purtat pe deplin de grij ă. Această
carte a vieții este aceeași carte ca și în capitolul 13,8, numai c ă acolo se spune, c ă este cartea
vieții Mielului care a fost înjunghiat. Citim în capito lul 3,5 despre o alt ă carte a vieții, acolo însă
este cartea mărturisirii creștine, care conține pe mărturisitorii adev ărați și falși; de aceea acolo
unele nume sunt șterse, în timp ce celelalte r ămân. Dar aici se vorbe ște despre cartea sau
registrul vieții; de aceea din aceasta nu se poate șterge nici un nume. To ți cei din domeniul larg
al creștinătății moarte spiritual în uimirea lor vor fi du și în rătăcire prin reapari ția uimitoare a
acestui imperiu – to ți, cu excepția celor aleși. Acest caracter adev ărat al fiarei va deveni vizibil.
Taina fiarei
9.-13. – »Aici este mintea care are în țelepciune: cele șapte capete sunt șapte munți, pe care
șade femeia. Și sunt șapte împărați: cinci au căzut, unul este, cel ălalt nu a venit înc ă; iar
când va veni, trebuie s ă rămână puțin. Și fiara care era și nu este, ea, de asemenea, este un
al optulea și este dintre cei șapte și merge la pieire. Și cele zece coarne, pe care le-ai v ăzut,
sunt zece împ ărați, care n-au primit înc ă împărăție, ci primesc autoritate, ca împ ărați, un
ceas împreună cu fiara. Aceștia sunt într-un gând și îi dau puterea și autoritatea lor fiarei.«
– Nu cunoaștem nici un alt subiect din domeniul revela ției biblice care preocup ă așa de mult pe
oamenii cu puțină înțelegere și care a dat na ștere la o așa mare mulțime de pure specula ții, așa
cum este profe ția. Desigur, în tot ce se refer ă la viitor este necesar ă gândirea lucid ă. Erudiția
omului este aproape inutil ă în domeniul profe ției. Înțelepciunea omeneasc ă, care deduce anumite
fapte sau principii pe baza trecutului sau prezentu lui, nu aduce aici nici un câ știg. Numai în
Sfânta Scriptur ă se dezvăluie viitorul. Cele mai grave gre șeli în interpretarea profe țiilor nu s-au
făcut de către cei neștiutori, ci de oameni înv ățați. Cu privire la orice cunoa ștere referitoare la
evenimentele viitoare noi suntem total dependen ți de învățăturile Sfintei Scripturi. Numai
Dumnezeu poate s ă dezvăluie viitorul (Isaia 41,21-23; 45,11; 46,10). De ac eea cuvintele
introductive au importan ță mare: »Aici este mintea care are în țelepciune«. Adev ărata
înțelepciune se supune exclusiv și necondiționat cuvântului profetic și întreabă plină de respect:
„Ce stă scris?” Cele dou ă caracteristici marcante ale fiarei, care purta fem eia, sunt cele șapte
capete ale ei și zece coarne (versetul 3 și 7). Ele sunt și elementele de baz ă în explicație. Mai
întâi se vorbește despre capete. Pentru aceste » șapte capete« simbolice sunt date dou ă înțelesuri
diferite.
Roma și papalitatea
9. – »Cele șapte capete sunt șapte munți, pe care șade femeia.« – Acesta este primul în țeles.
Cetatea de pe cele șapte coline – Roma137 – este arătată aici ca reședință și punct central al
influenței și autorității femeii, care domin ă teritorii îndepărtate ale lumii. Roma este ora șul unde
papalitatea își are centrul mai mult de 1500 de ani și unde a trăit un timp înfloritor. Acum
papalitatea se reface încet din r ănile primite, când în secolul 16 și mai târziu i-a fost treptat,
treptat luată puterea lumeasc ă. Dar puterea ei de via ță este de admirat. Depune toate eforturile ca
să readucă „în sânul bisericii” na țiunile Europei și multe alte state. C ă popoarele Europei
moderne și instruite vor sta din nou în mare m ăsură sub influența femeii, pare s ă rezulte clar din
137 „Cetatea celor șapte coline” este o denumire pentru ora șul Roma, care a fost deosebit de uzual ă în mod deosebit
în trecut. Era tot a șa de uzuală în limbajul zilnic al poporului ca și în literatură. Wordsworth a scris: „Concordant
poeții Romei, pe parcursul mai multor secole, începând din timpul lui Ioan, denumesc Roma ca fiind cetatea celor
șapte coline. Pe medaliile comemorative împ ărătești din timpul acela, care s-au p ăstrat, vedem Roma prezentat ă ca o
femeie șezând pe șapte coline, exact a șa ca și în cartea Apocalipsa.”
Apocalipsa – Walter Scott
237 acest capitol. Efectele generale și exterioare ale puternicei lucr ări a Reformei dau înapoi, în timp
ce acceptarea principiilor și practicilor romane cre ște permanent. Progresul permanent al
influenței papale în multe domenii ale vie ții politice, sociale și religioase ar trebui s ă fie un
semnal de alarm ă. Cei mai mul ți protestanți sunt total indiferen ți. Vechiul strig ăt de război
„plecați din Roma” nu mai poate ast ăzi să sperie oamenii; ei sunt, vorbind simbolic, adormi ți.
„Critica înaltă”, prin afirmațiile ei lipsite de credin ță și distrugătoare, au subminat credin ța în
adevărul și seriozitatea Sfintei Scripturi, în timp ce efortu rile creștinilor serioși, de a îndigui
fluviul rătăcirilor papale, au pu țin succes, deoarece pe de o parte prin num ărul mare de cercuri și
comuniuni devine imposibil ă o acțiune comună, și pe de altă parte indiferen ța față de lucrurile lui
Dumnezeu a crescut foarte mult.
Istoria imperiului roman
10. – »Și sunt șapte împărați: cinci au căzut, unul este, cel ălalt nu a venit înc ă; iar când va
veni, trebuie s ă rămână puțin.« – Aici este dat în țelesul al doilea al celor șapte capete. El ocup ă
același rang cu înțelesul legat de loc, care f ără îndoială se referă la Roma. Prin expresia împ ărați
trebuie înțelese diferitele forme de guvernare . Cele șapte capete ale fiarei reprezint ă șapte forme
de guvernare succesive, pe care le-a avut ( și le va mai avea) al patrulea imperiu mondial pe
parcursul istoriei lui, de la înfiin țarea lui și până la dispariția lui.
»Cinci au căzut.« Aceste forme de guvernare de odinioar ă, care au căzut138, sunt împărați,
consului, dictatori, decemviri139 și tribuni (conduc ători militari).
»Unul este.« Acesta este al șaselea, a șasea formă de guvernare regal ă, ale cărei începuturi sunt
cu Iulius Cezar și în timpul lui Ioan prin împ ăratul Domițian, care l-a exilat pe insula Patmos.
Formele anterioare de guvernare au încetat s ă existe. Primul împ ărat, Augustus, a preluat puterea
de la ele și a început lunga serie de împ ărați. Cu această formă de guvernare s-a pr ăbușit imperiul
în anul 476 dup ă Hristos.
»Celălalt nu a venit înc ă.« Între prăbușirea imperiului și reapariția lui viitoare au trecut deja
multe secole. »Iar când va veni, trebuie s ă rămână puțin.« Aceasta se spune despre a șaptea
formă de guvernare. Aici se vorbe ște despre reinstaurarea într-o form ă nouă a imperiului
decăzut, așa cum este descris în capitolul 13,1. Când imperiul va reapare, el va fi caracterizat pe
de o parte printr-un drept de guvernare deplin ă, vastă, și pe de altă parte prin hule. El va consta
din zece imperii, fiecare având împ ăratul lui. Însă toți acești împărați vor fi supuși marelui
domnitor al na țiunilor, care va conduce întreg imperiul și va avea totul în mâna lui. Durata scurt ă
a acestei forme de guvernare deosebit ă este exprimat ă prin cuvinte clare. Starea neobi șnuită a
imperiului reinstaurat va dura »pu țin«.
11. – »Și fiara care era și nu este, ea, de asemenea, este un al optulea și este dintre cei șapte
și merge la pieire.« – Trăsăturile esențiale ale puternicului imperiu roman r ămân totdeauna
aceleași. »Este un al optulea« și continuă astfel șirul înaintașilor lui. Vedem aici pasul urm ător
după reapariția exterioară a fiarei, potrivit cu capitolul 13,1. În ultimii t rei ani și jumătate înainte
de venirea Domnului în putere și slavă, fiara va fi st ăpânită și condusă în totalitate de Satan.
Fiara, în starea ei ultim ă și cea mai rea, se va ridica din Adânc , spre deosebire de prima ei
ridicare din trecut (Daniel 7,3) și reapariția ei viitoare (Apocalipsa 13,1). Atunci ea se va a răta
138 Cuvântul căzut sau căzură desemnează prăbușirea sau nimicirea unui sistem sau imperiu (capitol ul 14,8; 16,19).
Despre moartea unui domnitor nu se vorbe ște în felul acesta. Cuvântul împărați din versetul acesta desemneaz ă deci
forma de guvernare a autorit ății oficiale de la un moment dat. Și despre cele patru fiare din Daniel 7 – simboluril e
celor patru imperii mondiale – se spune c ă sunt patru împ ărați (Daniel 7,17). De aceea cuvântul împ ărați nu trebuie
limitat în folosirea lui la persoane singulare înco ronate. Contextul trebuie în orice caz s ă determine înțelesul.
139 Fiecare dintre cei zece magistra ți romani ce au alc ătuit comisia care a dat Romei (în anii 451 și 450 a. H.) un cod
de legi („cele 12 table”).
Apocalipsa – Walter Scott
238 deci sub o altă formă și cu un caracter deosebit, a șa că pe drept se vorbe ște de un al optulea.
Caracterul satanic, pe care imperiul îl va lua în s tarea lui ultimă, este prilejul acestei continu ări.
»Și este dintre cei șapte.« Anumite caracteristici ale fiarei se recunosc a fi identice în ultimele
două forme de înfățișare. Probabil forma de domnie a celor șapte capete va continua s ă existe, și
în alte aspecte al optulea va fi o continuare a cel or șapte forme de guvernare. De aceea »este
dintre cei șapte«, dar din cauza caracterului ei satanic este a l optulea.
»… și merge la pieire.« Observăm încă o dată, că atât împărăția cât și persoana domnitorului ei
sunt denumite »fiara«. În Daniel 7,7.8 împ ărăția și domnitorul sunt v ăzute despărțite una de alta
(fiara a patra și cornul cel mic); aici se vorbe ște despre ambele la un loc. Împ ărăția va pieri când
ultimul ei domnitor mare și neîngrădit, care redă întregii împărății caracterul lui propriu, va fi
aruncat în iazul de foc. Aceast ă judecată asupra fiarei se va face dup ă venirea Domnului în
putere, ca să-Și instaureze Împ ărăția de o mie de ani, a șa cum se descrie detaliat în capitolul
19,17-21. Păsările cerului vor fi chemate la »marea mas ă a lui Dumnezeu«, ca s ă se sature cu
carnea celor puternici, mari și mici. Cei doi conduc ători mari, purt ătorii puterii lume ști și
religioase, vor fi arunca ți de vii în iazul de foc, subordona ții lor lor vor fi omorâ ți, și la fel
oștirile lor. – Primele cinci forme de guvernare au c ăzut una după alta, cea de-a șasea a avut un
sfârșit tragic; cea de-a șaptea va trece în a opta, care la venirea Domnului va fi înlăturată printr-o
judecată îngrozitoare. Aceasta a opta form ă de guvernare (sau al optulea „împ ărat”) este
identificat cu fiara îns ăși: »Și fiara … ea este al optulea … și merge la pieire.«
Cele zece coarne
12.-13. – »Și cele zece coarne, pe care le-ai v ăzut, sunt zece împ ărați, care n-au primit înc ă
împărăție, ci primesc autoritate, ca împ ărați, un ceas împreun ă cu fiara. Aceștia sunt într-
un gând și îi dau puterea și autoritatea lor fiarei.« – După ce s-a explicat în țelesul celor șapte
capete, se vorbe ște acum despre cele zece coarne. Aceste coarne repr ezintă persoane regale.
Cornul este în mod obi șnuit un simbol al puterii (capitolul 5,6; Plângerile lui Ieremia 2,3), dar
aici se referă la deținătorul puterii , la împărați. De aceea cele zece coarne reprezint ă de
asemenea zece împ ărați diferiți cu împărățiile lor. În opozi ție cu cele șapte capete, care urmeaz ă
unul după altul, cele zece împ ărății vor exista în acela și timp. Cei zece împ ărați vor ajunge la
putere împreună cu fiara . Împărățiile lor nu vor fi independente una de alta. Ei »pr imesc
autoritate, ca împ ărați, un ceas împreună cu fiara«. Când fiara, împ ărăția romană, va reapare pe
pământ, ea va avea forma a zece împ ărății cu împărații sau domnitorii lor, dar care sunt uni ți într-
un imperiu mare. Împ ărăția nu a avut niciodat ă în istorie aceast ă formă. Timpul de guvernare al
celor zece împ ărați va fi la fel de lung ca și al fiarei. Ei vor ocupa de bun ă voie un loc de
subordonare total ă față de fiară: »Aceștia sunt într-un gând și îi dau puterea și autoritatea lor
fiarei.« Fiara și coarnele vor guverna astfel în acela și timp, însă coarnele se vor subordona
necondiționat voinței fiarei. Așa cum arată istoria, după prăbușirea imperiului, în ținutul lui au
luat naștere imperii independente, îns ă profeția arată aici, că în viitor fiara și cele zece imperii
vor exista împreun ă câțiva ani, în acela și timp.
Războiul cu Mielul este anun țat
14. – »Aceștia vor lupta împotriva Mielului și Mielul îi va învinge; pentru c ă El este Domn
al domnilor și Împărat al împăraților și cei care sunt cu El sunt chema ți și aleși și
credincioși.« – În acest verset sunt anun țate ultimele ac țiuni dușmănoase ale fiarei și aliaților ei.
Lupta este descris ă pe scurt, dar complet, în capitolul 19,19-21. Înge rul amintește aici numai
realitatea războiului din viitor, ocolind multe evenimente care trebuie să aibă loc mai înainte.
Apocalipsa – Walter Scott
239 Deci războiul nu a început înc ă, dar el este văzut mai dinainte. Despre felul cum se va termina nu
există nici o îndoial ă: »Mielul îi va învinge.« Victoria este deja asigur ată, înainte să înceapă
lupta, căci Biruitorul puternic este Împ ăratul tuturor împ ăraților și Domnul tuturor domnilor, care
practică autoritatea. El este peste to ți. Toată autoritatea din cer și de pe pământ I-a fost dat ă Lui
(Matei 28,18). Ce nebuni și îndrăzneți sunt oamenii, și conducătorii lor se sfătuiesc să intre pe
câmpul de lupt ă în luptă cu Mielul lui Dumnezeu, care atunci va exercita pu blic puterea Tronului
lui Dumnezeu! Ce impresionant ă este și realitatea minunat ă, că Domnul Isus este atât Mielul cât
și puternicul Împ ărat al împăraților – blândețea, gingășia și puterea absolut ă sunt unite în El
(capitolul 5,5.6)!
14. – »Cei care sunt cu El sunt chema ți și aleși și credincioși.« – Din oștirile de război cerești
fac parte toți răscumpărații, care atunci vor fi în cer. În afar ă de Adunare vor fi și alți oameni
mântuiți în cer, în mod deosebit cei drep ți din timpurile Vechiului Testament (Evrei 12,23).
Întreaga oștire a sfinților cerești Îl va însoți pe Domnul, când El Se va coborî din cerul deschis ,
ca să nimicească pe adversarii alia ți, care se opun drepturilor Mielului (Iuda 14; Zaha ria 14,5;
Apocalipsa 19,14). La reîntoarcerea triumf ătoare a Domnului, »to ți îngerii lui Dumnezeu« Îl vor
însoți, Îl vor adora și vor mări gloria Sa (Matei 25,31; Evrei 1,6). Dar cuvintel e folosite aici »cei
care sunt cu El« trebuie s ă se limiteze numai la sfinți. Îngerii vor lua parte la lupta din cer
(Apocalipsa 12,7), dar numai sfin ții vor alcătui oștirea biruitoare a Mielului.
Toți cei care iau parte la acest r ăzboi și sub un Conduc ător așa de minunat, sunt denumi ți aici
ca »chemați și aleși și credincioși« – chemați în timp (2 Timotei 1,9), ale și în veșnicie (în măsura
în care ei apar țin Adunării, Efeseni 1,4) și dovediți credincioși în orice situa ție din viață, unii
dintre ei chiar pân ă în moarte (Matei 25,21-23; Apocalipsa 2,10). Cuvin tele chemați și aleși și
credincioși se pot întrebuin ța în unitatea lor numai cu privire la sfin ți.
Înțelesul expresiei »apele cele multe«
15. – »Apele pe care le-ai v ăzut, unde șade curva, sunt popoare și mulțimi și națiuni și
limbi.« – Observăm o diferență în folosirea cuvintelor: femeia șade pe fiară (versetul 3), curva
șade pe multe ape (versetul 1). Deoarece aici ni se face cunoscut în țelesul expresiei »apele cele
multe«, putem întrucâtva s ă ne dăm seama, ce influen ță uriașă și mondială va exercita atunci
biserica decăzută. Atât popoarele foarte dezvoltate cât și cele subdezvoltate și națiunile, chiar și
în mod deosebit din afara grani țelor imperiului roman, vor fi prinse în mreaja curv ei și luate
captive. Ea va domni în m ăreție, împodobită din plin cu slava lumii, dar f ără simpatia
discipolilor ei du și în rătăcire. Ea va face parad ă de ceva care nu corespunde realit ății. Ea nu are
nici o inimă pentru Hristos, și cu nerușinare afirmă că este mireasa Lui. Singurul ei scop este
înălțarea de sine, dar conduce în pieire spiritual ă milioanele orbite, care au avantaje din partea ei
și savurează favoarea ei. Primul ei interes este aurul, ultimul interes este sufletul oamenilor;
ordinea în capitolul 18,12-13 este foarte remarcabi lă. Aici este prezentat ă împărțirea în patru
grupe a întregii omeniri, pentru a ar ăta influența mondială a curvei.
Nimicirea curvei
16.-17. – »Și cele zece coarne, pe care le-ai v ăzut, și fiara, aceștia o vor urî pe curv ă și o vor
face pustie și goală și carnea ei o vor mânca și pe ea o vor arde în foc; pentru c ă Dumnezeu
a pus în inimile lor s ă împlinească gândul Său și să împlinească unul și același gând și să
dea împărăția lor fiarei, pân ă se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.« – Vedem aici o
schimbare remarcabil ă. Cei zece împ ărați se unesc cu fiara în ură împotriva curvei. Mai întâi
cele zece coarne vor fi un gând cu fiara în sus ținerea aroganței și pretențiilor curvei, dup ă aceea
Apocalipsa – Walter Scott
240 ei toți vor acționa în același gând, ca s-o nimiceasc ă. – Din aceasta rezult ă evident că fiara și
împărații aliați vor exista înc ă după nimicirea Babilonului, deoarece ei (fiara și coarnele) vor fi
uneltele umane, care vor exercita r ăzbunarea Domnului fa ță de acest sistem renegat, înc ărcat cu
vină. Puterea lumii va fi atunci l ăsată pentru un timp scurt, pân ă când și ea va fi nimicit ă de
Însăși mâna Domnului la venirea lui în putere (capitolul 19,19-21).
Fastul și puterea lumii dureaz ă totdeauna numai un timp – deseori scurt. Ele nu su nt altceva
decât un vis trec ător. Tot ce nu se bazeaz ă pe Dumnezeu, p ălește, se ofilește și piere. Și
Babilonul cel mare va fi pr ăbușit, când va fi ajuns la punctul culminant al str ălucirii, slavei și
mărimii lui. El va fi nimicit total și definitiv. În r ăzbunarea dreapt ă toți cei care au fost p ărtași la
păcatele lui vor fi uneltele active pentru r ăsturnarea lui și luarea puterii lui asupra na țiunilor.
În judecata asupra curvei se pot recunoa ște cinci pași sau etape. Mai întâi ea va fi urâtă.
Partenerii și susținătorii ei de odinioar ă vor privi la ea cu dezgust și oroare. În al doilea rând, ea
va fi făcută pustiu. Va fi jefuit ă de tot fastul ei și va fi complet pustiită (capitolul 18,16.19). În al
treilea rând, va fi dezbrăcată complet , deci hainele ei de purpur ă și stacojiu îi vor fi dezbr ăcate.
Atunci ea va apare înainte ochilor tuturor în adev ăratul ei caracter ca o femeie neru șinată și
repudiată (Ezechiel 23,29; Apocalipsa 3,18). Goliciunea și rușinea ei morală vor deveni vizibile
tuturor. În al patrulea rând, îi vor mânca carnea . În aceasta exist ă un anumit înțeles, căci în textul
în limba greac ă cuvântul carnea este la plural. Mul țimea comorilor ei, abunden ța bogăției ei și
toate, cu câte ea se l ăuda, vor fi înghi țite de aceia care înainte erau adoratorii ei, dar c are apoi au
devenit dușmanii ei de moarte (compar ă cu Iacov 5,3; Psalm 27,2; Mica 3,2.3). În al cinci lea
rând, cei care o ur ăsc o vor arde în foc . Prin aceasta se face aluzie la nimicirea total ă a acestui
sistem. – Un mijloc pentru nimicirea vechii cet ăți Babel a fost apa (Ieremia 51,42.55.64).
Viitorul (simbolic) ora ș Babilon va fi ars în foc (capitolul 18.8). Ambele, Babel și Babilon, sunt
condamnate la pustiire ve șnică. Unul a căzut, celălalt îi va urma cu siguran ță.
Acționarea puterilor politice în acela și gând
17. – »Pentru c ă Dumnezeu a pus în inimile lor s ă împlinească gândul Său și să împlinească
unul și același gând și să dea împărăția lor fiarei, pân ă se vor împlini cuvintele lui
Dumnezeu.« – La nimicirea Babilonului, puterile politice î și vor satisface r ăzbunarea lor asupra
sistemului încărcat cu vină, sub al cărui jug vor sta pân ă în momentul acela. Dar aici este ca și
cum ni s-ar oferi o privire înapoia perdelei și noi putem vedea, c ă aceste puteri exercit ă de fapt
voia lui Dumnezeu, oricare ar fi gândurile lor în a ceastă privință. Dumnezeu a hot ărât pustiirea
acestui sistem stricat, și El va folosi, ca unelte executive, fiara și împărații subordonați ei.
»Dumnezeu a pus în inimile lor s ă împlinească gândul Său.« Observăm deosebirea dintre inimile
lor și gândul Său. Potrivit dorin ței inimii lor ei vor face lucrarea de pustiire, dar fără să-și dea
seama vor acționa potrivit gândului lui Dumnezeu și vor împlini hot ărârea Lui. Inimile și
gândurile puterilor lumii vor fi îndreptate în armo nie spre aceast ă lucrare. Cu pl ăcere și hotărâre
fermă vor împlini misiunea, la care, f ără ca ei să știe, Dumnezeu i-a hot ărât. Acesta pare s ă fie
gândul din acest verset.
În afară de aceasta cei zece împ ărați vor da »împărăția lor fiarei, pân ă se vor împlini cuvintele
lui Dumnezeu.« În aceasta se exprim ă supunerea absolut ă față de fiară. Ei nu vor fi în stare s ă-și
mențină împărățiile independente. De aceea se vor supune de bun ă voie fiarei, atât pe ei în șiși cât
și împărățiile lor, care va fi domnul și stăpânul lor, care le va l ăsa numai o umbr ă din împărăția
lor. Puterea efectiv ă va fi în mâinile fiarei (capitolul 13,2-7). Vedem în acest verset 17, c ă
Dumnezeu Însu și este cel care aduce împ ărații la atitudinea și felul de acționare descris în
versetul 13. Toate mi șcările sub puterile Europei din timpul Necazului cel mare, care va veni,
vor conduce la împlinirea »Cuvântului lui Dumnezeu« profetic. Cei zece împ ărați, după
nimicirea Babilonului, se vor supune pe deplin fiar ei (versetele 13.17). Înainte vor pune puterea
lor la dispoziția femeii , după aceea se vor preda fiarei . Durata domniei fiarei în timpul necazului
Apocalipsa – Walter Scott
241 cel mare este totodat ă perioada de timp în care cele zece coarne sau împ ărați își vor exercita140
autoritatea. Acesta va fi timpul înainte și după căderea Babilonului; subordonarea total ă a
puterilor față de fiară va avea loc abia dup ă înlăturarea sistemului religios și va fi o consecin ță a
acestui eveniment.
Dumnezeu lucreaz ă în ascuns, îns ă cu toate acestea efectiv și realmente în toate schimb ările
politice ale timpului nostru. Omul de stat cu minte a ageră și diplomatul iscusit sunt numai unelte
în mâna Domnului. Ei în șiși nu știu aceasta. Egoismul lor și țelurile politice pot influen ța
acțiunile lor, dar Dumnezeu lucreaz ă și prin aceasta neîncetat pentru a- Și atinge ținta. Ținta Lui
este, nu numai în cer, ci și pe pământ să se desfășoare slava Fiului S ău și să devină public
vizibilă. Împărații și oamenii de stat trebuie, chiar dac ă ei se împotrivesc planului lui Dumnezeu,
fără să-și dea seama, să contribuie la împlinirea lui. Dumnezeu nu este ind iferent, ci fără să fie
văzut stă înapoia acțiunii oamenilor. Chiar și atitudinea celor zece împ ărați din viitor față de
Babilon și față de fiară, față de puterile biserice ști și lumești, este condusă de Dumnezeu, și toate
trebuie să contribuie la împlinirea cuvintelor Lui.
Reședința domniei femeii
18. – »Și femeia pe care ai v ăzut-o este cetatea cea mare, care are împ ărăția peste împărații
pământului.« – Papalitatea st ă într-o legătură indestructibilă cu orașul Roma. Babilonul cel mare
din viitor reprezint ă ultima treaptă de evoluție, starea pe deplin coapt ă a sistemului papal.
Reședința lui este desigur Roma, unde a fost dintotdeauna. Acolo au fost învățate învățăturile
batjocoritoare și acolo s-au stabilit preten ții, care înalță pe om mai presus decât orice m ăsură
cuvenită. În timpurile de dec ădere, care vor veni, r ătăcirile papale se vor desf ășura și mai mult.
De aceea aici se vorbe ște despre orașul Roma. Femeia este »cetatea cea mare«; dar prin a ceasta
nu se înțelege mulțimea caselor ora șului Roma, ci sistemul, care ca unealt ă a lui Satan își va
exercita de acolo, pân ă la nimicirea lui, influen ța sa nimicitoare asupra popoarelor unei
creștinătăți decăzute. Ultimul verset al acestui capitol deosebit de interesant constat ă un adevăr
simplu, dar important.
O privire de ansamblu a adev ărurilor și temelor prezentate în acest capitol este cu sigur anță de
folos.
Privire retrospectiv ă asupra capitolului
Scopul nemijlocit al acestui capitol, și al capitolului care urmeaz ă, este să completeze printr-o
prezentare detaliat ă cele două comunicări anterioare, scurte, despre Babilon (capitolul 14 ,8;
16,19). Aici este redat ă o descriere complet ă a ființei și soartei lui. Dar în afar ă de Babilon mai
este tratat și un alt obiect al judec ății. Fiara, puterea statal ă dușmană, ocupă un loc nu neînsemnat
în acest capitol. Deci cele dou ă subiecte principale sunt Babilonul, ca sistem reli gios, și fiara, ca
autoritatea puterii statale, îns ă Babilonul are întâietatea. Fiara, care în alte loc uri stă pe prim plan
(capitolul 13), apare aici pe locul doi fa ță de Babilon, curva.
Capitolul se împarte în dou ă părți. Prima parte con ține viziunea, care a fost ar ătată vizionarului
(versetele 1-6), partea doua con ține explicarea celor întâmplate, f ăcută de unul din îngerii celor
șapte potire (versetele 7-18). Observ ăm că explicația depășește considerabil ce a fost v ăzut în
viziune. Asem ănător găsim și în Daniel 2 și Matei 13; și acolo explica ția conține învățături
suplimentare celor arătate în vis, viziune sau pild ă.
Îngerul a vorbit mai întâi despre curva cea mare , care este coapt ă pentru judecat ă (versetul 1).
Din cauza rătăcirii îngrozitoare și foarte răspândite, a cărei întruchipare este ea, ea este numit ă
140 Cuvintele »primesc autoritate, ca împ ărați, un ceas împreună cu fiara« (versetul 12) înseamn ă, că coarnele și
fiara vor domni în același timp.
Apocalipsa – Walter Scott
242 »Babilonul cel mare«141. Ea este și »curva cea mare«, din cauza sistemului ei îngrozi tor de
sfințenie aparentă și dorința arzătoare după sufletele și trupurile oamenilor. În denumirea curvă
se exprimă caracterul ei imoral (desigur în sens spiritual). Ea este numită și simplu o femeie,
deoarece în aceasta este un indiciu la pozi ția de subordonare (1 Corinteni 11,3). Ea simuleaz ă că
este supusă lui Hristos, așa cum este în realitate și cu bucurie Adunarea (Efeseni 5,23-25). În
cazul acestei femei sunt îns ă afirmații fără conținut și neadevărate. În realitate n-o intereseaz ă
Hristos. Ea nu vrea nicidecum s ă se supună conducerii Lui și să-L aibă pe El ca și Cap.
Ea stă pe »multe ape« (versetul 1). Aceste ape reprezint ă simbolic marea mul țime a omenirii
(versetul 15), pe care femeia a atras-o în vraja ei , ca în cele din urm ă să-i ducă în pieirea veșnică.
După aceea îngerul a vorbit despre împ ărați și locuitorii pământului și de relația lor cu curva
(versetul 2). Aceste rela ții sunt mai strânse decât cele din versetul 1. Acol o se vorbește despre
influența generală și vastă a curvei, aici despre rela țiile directe cu ea. Dup ă înțelegerea noastr ă în
primul verset este vorba de lumea întreag ă, în al doilea numai de aceia care se numesc cre știni
sau sunt numiți creștini. Împărații pământului« nu sunt aceia și cu cei zece împ ărați din versetul
12. Aceștia din urmă sunt împărați din interiorul împ ărăției romane, în timp ce primii reprezint ă
pe conducătorii și persoanele de conducere din cre știnătate în general.
Apoi femeia este v ăzută »stând pe o fiar ă stacojie« (versetul 3). Este aceea și fiară, aceeași
putere ca și în capitolul 13,1-8. Vechea împ ărăție romană, care de multe secole nu mai exist ă,
este văzută aici din nou în profe ție, îmbrăcată cu strălucirea și domnia lumii, a șa cum lasă să se
înțeleagă culoarea stacojie. Și femeia era îmbr ăcată în stacojiu, și culoarea roșie ca focul a
balaurului este asemenea acesteia (capitolul 12,3). Cât de mare este dorin ța după strălucirea și
fastul lumii acesteia! Femeia șade pe fiară, un indiciu la faptul c ă puterea statală îi este supusă.
Fiara, care a dat balaurului putere și autoritate mondial ă, este numai slujitoarea și unealta femeii.
Pretențiile ei arogante vor fi sus ținute un timp de puterea lumii.
Ioan a văzut fiara »plin ă cu nume de hul ă«. Oricât de stricat ă ar fi femeia, aceast ă formă
impertinentă și deschisă de nelegiuire nu se recunoa ște niciodată vinovată. Înșelătorie și amăgire,
stricăciune, acte de violen ță, mândrie, arogan ță și păcate nerușinate de tot felul sunt atribuite ca
povară sistemului bisericesc al Babilonului, curvei, dar fiara se face vinovat ă de hule și
tăgăduirea publică a lui Dumnezeu și a lui Hristos. Numele de hul ă de pe capul fiarei (capitolul
13,1) înseamn ă că autoritatea executiv ă va purta aceast ă vină, dar aici vedem c ă întreaga
structură statală este caracterizat ă de aceasta. Atunci va dispare orice team ă de Dumnezeu și
împărăția în toate părțile ei va decădea total acestui p ăcat îngrozitor.
După aceea se spune despre fiar ă, că are »șapte capete și zece coarne«, ceea ce se repet ă în
versetul 7. În mod asem ănător este descris ă fiara în capitolul 13,1 și balaurul în capitolul 12,3.
Balaurul are diademe pe capetele lui, nu pe coarnel e lui. Dimpotriv ă, în capitolul 13,1 coarnele
fiarei au diademe, și pe capetele ei sunt nume (sau expresii clare, viz ibile și care se pot citi) de
hulă. În capitolul 17 nu se v ăd diademe nici pe capetele și nici pe coarnele fiarei. Prin aceasta
este descris caracterul general al fiarei, acest ce l mai important sprijinitor al sistemului religios
fals și stricat, care va domina împ ărăția și își va extinde influen ța asupra întregii cre știnătăți
decăzute. La prima vedere pare ciudat, c ă fiara, căreia Satan îi va încredin ța așa de generos
puterea și autoritatea sa, va fi atunci un sclav de bun ă voie la picioarele femeii, dar fastul ei
strălucitor și influența ei ademenitoare se aseam ănă cu frânghiile de m ătase, care vor înc ătușa
pentru un timp chiar și căpetenia puternic ă a imperiului de sc ăunelul picioarelor tronului s ău.
După studiul fiarei, privirile sunt îndreptate din nou asupra femeii, care este îmbr ăcată și
împodobită cu tot ce în lume are valoarea cea mai mare (verse tul 4). Ea are și un pahar de aur în
mâna ei, dar acesta este »plin de urâciuni (idolatr ie) și de necurățiile curviei ei«. To ți cei care
beau din paharul ei, și vor fi milioane care vor bea, vor fi judeca ți în sens spiritual.
Numele ei întreit, care descoper ă caracterul ei, st ă scris vizibil pe fruntea ei (versetul 5). Prima
parte, »taina«, înseamn ă fără îndoială taina nedreptății. Partea a doua a numelui ei, »Babilonul
141 Numele Babel sau Babilon înseamn ă încurcătură (Geneza 11,9).
Apocalipsa – Walter Scott
243 cel mare«, vorbe ște despre pustiirea spiritual ă, pe care a provocat-o și o provoacă această femeie.
Ea a umplut cre știnătatea cu mulțimea răului ei și a dus-o într-o dezordine lipsită de speranță.
Partea a treia a numelui femeii arat ă caracterul ei cel mai r ău: »Mama curvelor și a urâciunilor
pământului«. Orice sistem, care urmeaz ă căile femeii și imită faptele ei, însu șindu-și învățăturile
și principiile ei și preia forma ei de slujire lui Dumnezeu și acum sau mai târziu se adapteaz ă cu
totul bisericii romane, trebuie privit ca urma ș al acesteia. Ea este mama sau originea oric ărui
sistem religios.
Sistemul simbolic reprezentat prin femeie este p ătat nu numai de curvia sa, ci și de sânge . »Și
am văzut femeia îmb ătată de sângele sfin ților și de sângele martorilor lui Isus« (versetul 6).
Roma papală a întrecut chiar și Roma păgână în ceea ce prive ște cruzimea și vărsarea de sânge,
și deoarece prin posedarea Sfintei Scripturi a fost mai bine învățată, vina ei este cu mult mai
mare. Femeia a m ărturisit că este mireasa lui Hristos, și cu toate acestea a ucis inten ționat pe
aceia care au fost salva ți prin sângele Mielului. Probabil c ă biserica roman ă gândea, că prin
uciderea sfinților va face o slujb ă pentru Dumnezeu (Ioan 16,2), dar tocmai aceasta ar ată orbirea
îngrozitoare, din cauza c ăreia a fost sortit ă judecății. Uimirea mare a vizionarului nu a fost
provocată de prigonirile din partea fiarei (capitolul 13,7), ci din partea femeii, pretinsa mireas ă a
lui Hristos, cu toate c ă deseori nu ea, ci fiara va ucide efectiv pe sfin ți. Femeia este îns ă puterea
care stă înapoia acestor ac țiuni.
În partea a doua a capitolului se explic ă »taina femeii și a fiarei care o poart ă« (versetul 7).
Este o taină dublă, cea a femeii și cea a fiarei. Într-un anumit sens este replica de formată a tainei
nou testamentale dintre Hristos și Adunare. Aici este mai întâi numit ă femeia, în Efeseni 5,32 st ă
pe drept Hristos pe primul loc.
Taina fiarei este explicat ă însă mai întâi, amintindu-se patru perioade diferite al e istoriei ei
(versetul 8). Fiara »era«; într-o succesiune îndelu ngată de domnitori, fiara a existat ca un imperiu
mare, stabil – »Nu este«; ast ăzi nu mai exist ă acest imperiu. Desigur, țările și ținuturile au rămas,
care odinioară făceau parte din imperiu, dar imperiul ca atare și-a găsit sfârșitul lipsit de glorie în
anul 476 după Hristos. Vechiul imperiu mare și renumit a încetat de mai multe secole s ă existe. –
Dar »urmează să se ridice din Adânc«. Aici nu se vorbe ște de ridicarea efectiv ă a fiarei din mare
(capitolul 13,1), care acum este înc ă viitoare. Ridicarea din Adânc va avea loc dup ă aceea, la
mijlocul ultimei s ăptămână-an profetică. Imperiul reinstaurat va ar ăta atunci clar caracterul lui
satanic. – În cele din urm ă »va merge la pieire«. Aceasta este soarta definiti vă și veșnică a fiarei.
Imperiul se va pr ăbuși, și domnitorul, capul personal al împ ărăției, va fi aruncat de viu în iazul de
foc (capitolul 19,20), împreun ă cu sprijinitorul lui la r ău, profetul mincinos. Domnul și
conducătorul lor comun, diavolul, va trebui o mie de ani d upă aceea să-i urmeze în acela și loc de
chin (capitolul 20,10). Reapari ția fiarei va fi pentru to ți, cu excepția celor aleși, un prilej de
uimire (versetul 8). De dou ă ori se vorbește despre uimirea lumii vinovate și dusă în rătăcire, și
de fiecare dată uimirea este provocat ă de reapariția fiarei pe planul istoriei (capitolul 13,3 și
17,8).
»Cele șapte capete sunt șapte munți« (versetul 9). Prin aceasta se în țeleg cele șapte coline, pe
care este clădită Roma. Femeia șade pe fiară și pe cei șapte munți, și anume în Roma celor șapte
coline. Roma este a șa de strâns legat ă de evoluția și existența sistemului papal, c ă o despărțire
este imposibilă.
În afară de aceasta, cele șapte capete înseamn ă totodată șapte forme de guvernare diferite și
succesive, care au existat și vor exista în a șa-zisa „cetate ve șnică”. Capetele sunt » șapte
împărați«, din care cinci au c ăzut (versetul 10). Unii au v ăzut în cele cinci capete c ăzute, cele
cinci imperii succesive; al Egiptului, al Asiriei, al Babelului (sau Babilonului), al Persiei și al
Greciei. Alții se referă la primii împ ărați ai Romei; Augustus, Tiberius, Caligula, Claudius și
Nero. Prima presupunere nu poate fi corect ă, căci în această profeție se vorbește numai de o
fiară, deci de imperiul roman, care s-a f ăcut deosebit de vinovat prin condamnarea și răstignirea
Domnului Isus și împrăștierea iudeilor. Tot a șa de puțin corectă poate fi a doua teorie, c ăci
capetele reprezint ă diverse forme de guvernare . Acești împărați ar putea fi denumi ți mai degrabă
Apocalipsa – Walter Scott
244 »coarne«, dar ei nu pot fi »capete«. Ei to ți alcătuiesc împreun ă un cap, o formă de guvernare, și
anume cea regal ă. După ce el a amintit cele cinci forme de stat și de guvernare, îngerul continu ă,
și spune, »unul este«. Prin aceasta se refer ă la forma împărătească care exista în timpul lui Ioan,
în vorbirea simbolic ă capul al șaselea. O alta, a șaptea, urmează să vină. Ea va fi numai de scurt ă
durată și va trece în a opta. Forma a opta, și ultima, a împ ărăției este subiectul unor interese
deosebite. Omul lui Satan și împăratul este »al optulea«. Caracteristicile împ ărăției în ultima ei
formă vor corespunde originii ei »din Adânc«. Aceast ă formă deosebită va fi pe drept numit ă a
opta, dar ea este și »dintre cei șapte« (versetul 11), pentru c ă – privit din exterior – forma a
șaptea de guvernare va continua s ă existe. Ultimele dou ă forme ale împ ărăției se vor deosebi
între ele prin aceea, c ă fiara se va ridica odat ă »din mare« și apoi »din Adânc«. În mod
corespunzător se va schimba natura l ăuntrică a împărăției, cu toate că în exterior probabil vor
avea loc puține schimbări. Dar judecata infailibil ă a lui Dumnezeu va ajunge aceast ă putere
vinovată, păcătoasă. De două ori se spune, c ă fiara va merge la pieire (versetul 8 și 11).
În continuare este redat în țelesul celor zece coarne ale fiarei (versetul 12). Aceste coarne sunt
zece împărați, care vor ap ărea în scenă numai în acela și timp și împreună cu fiara; durata
domniei fiarei este și durata lor de guvernare. Tot gândul și planul acestor zece împ ărați va fi
îndreptat să se supună pe deplin voii fiarei și să-i slujească (versetul 13).
După aceea urmează o privire mai dinainte asupra r ăzboiului cu Mielul (versetul 14). Fiara și
împărații aliați cu ea se vor ridica împreun ă cu oștirile lor împotriva Mielului în puterea Sa și
împotriva oștirii Lui – împotriva Aceluia care este Domnul și Împăratul142 tuturor. Este acela și
război, care este descris impresionant în capitolul 1 9,11-21. În acest al 17-lea capitol este
amintită, privită mai dinainte, ultima ac țiune a fiarei și a împăraților subordona ți ei. În realitate
aceasta va avea loc pu țin timp mai târziu. Înainte de acest r ăzboi final vor avea loc alte
evenimente.
Apele, pe care șade curva (versetul 1), reprezint ă »popoare și mulțimi și națiuni și limbi«. Prin
aceasta se poate evalua influen ța ei spirituală actuală, care va depăși cu mult grani țele țărilor
pământului profetic. Mul țimea omenirii, fie c ă trăiesc într-un stat cu reguli stabilite, sau nu, vor
ajunge sub influen ța curvei. »Apele cele multele« (versetul 1) arat ă că suita fiarei va fi
numeroasă.
În versetul 16 sunt v ăzute cele zece coarne, sau împ ărații, în activitate neobi șnuită. Împreună
cu fiara se vor îndrepta împotriva curvei, pe care au sprijinit-o pân ă în momentul acela, și o vor
nimici. Ei o vor pustii și îi vor lua bog ăția. Europa, cel pu țin partea ei vestic ă, va fi pentru un
timp ademenită de fastul orbitor și înșelător al femeii, dar în cele din urm ă vor rupe cătușele și o
vor nimici. Activitatea împ ăraților și a fiarei va fi determinat ă de sentimente de r ăzbunare, dar cu
toate acestea este voia lui Dumnezeu, pe care ei o vor împlini fără să-și dea seama (versetul 17).
După aceea cei zece împ ărați vor fi liberi să predea fiarei toat ă autoritatea lor și împărăția lor, așa
că domnitorul împ ărăției va putea să umple scena profetic ă ca singurul de ținător al puterii, pân ă
când el însuși va fi judecat de Domnul. Toate lucrurile se vor p etrece, »până se vor împlini
cuvintele lui Dumnezeu«. În versetele 16 și 17 cele zece coarne și cei zece împărați sunt în prim
plan.
După aceea se arată legătura dintre sistemul roman, la a c ărui părtășie păcătoasă se numără
câteva sute de milioane de suflete, și orașul Roma (versetul 18). Versetul con ține simpla
constatare a unei realit ăți cunoscute și general recunoscute.
Făcând în încheiere aceast ă privire retrospectiv ă, dorim încă o dată să atragem aten ția la
deosebirea dintre curv ă și Mireasa Mielului. Capitolele 17 și 18 se ocupă cu curva, Mireasa este
una din temele principale ale capitolului urm ător. În ambele cazuri se vorbe ște despre o femeie și
despre o cetate , dar în ce opozi ție stau ele una fa ță de cealaltă!
142 În capitolul 19,16 ordinea este invers ă. Acolo El este Împ ăratul împăraților și Domnul domnilor, aici este
Domnul domnilor și Împăratul împăraților.
Apocalipsa – Walter Scott
245 În capitolul urm ător se vede partea lumeasc ă a femeii. Sistemul reprezentat prin Babilon este o
unire a bogăției lumești cu aroganța religioasă. Curvia femeii este unirea ei cu lumea, care este
»dușmănie față de Dumnezeu« (Iacov 4,4).
Cineva a scris pe drept despre acest capitol: „Î n capitol, vizionarul se uime ște la privirea
strălucirii și vinei femeii, în timp ce el în capitolul 18 descr ie într-o vorbire deosebit de sublim ă
și mișcătoare vaietele lumii cu privire la soarta ei.”
Apocalipsa – Walter Scott
246 Capitolul 18
Tânguială pe pământ și bucurie în cer din pricina c ăderii Babilonului
Îngerul și strigătul lui
1.-2. – »Dup ă aceea am văzut un alt înger coborând din cer, având mare autor itate; și
pământul a fost luminat de gloria lui. Și a strigat cu glas tare spunând: „A c ăzut, a căzut
Babilonul cel mare!”« – Cu toate că tema Babilon este reluat ă în acest capitol, ea con ține o
revelație suplimentar ă, care a fost dat ă într-o viziune. Cuvintele »dup ă aceea« (capitolul 4,1;
7,1.9; 15,5) arat ă un început nou, lucruri noi sau împrejur ări noi; uneori ele servesc s ă îndrepte
atenția asupra apartenen ței comune a lucrurilor care urmeaz ă. De aceea și acest capitol este
foarte interesant. Desigur Babilonul st ă în capitolul 17 și 18 pe prim plan și chiar și în primele
trei versete ale capitolului urm ător. Fiara și cei zece împ ărați, uneltele pentru nimicirea
Babilonului (capitolul 17,6), nu sunt aici nici m ăcar o singură dată amintite. În acest capitol
dispar uneltele umane și se arată că nimicirea acestui sistem stricat va porni de la Du mnezeu143.
Îngerul din versetul 1 este »un alt înger« decât îngerii cu potire (capitolul 17,1; 21,9). Fa ptul
că îngerul a coborât »din cer«, arat ă că judecata se face din cer și că acolo sunt interese mari
pentru caracterul și soarta Babilonului. Acest înger avea »mare autori tate«. Și în lumea îngerilor
sunt gradări și ierarhii. În slujba lor și în poziția lor unii dintre ei sunt mai presus de al ții.
Autoritate posed ă toți (2 Tesaloniceni 1,7; 2 Petru 2,11), dar unora li s-a încredințat autoritate
deosebită, ca în anumite situa ții să acționeze pentru Dumnezeu; al ții au o autoritate limitat ă într-
un anumit domeniu, îns ă niciunuia din îngeri nu i-a fost acordat ă autoritate absolut ă. Domnului
Isus Hristos i-a fost dat ă »toată autoritatea în cer și pe pământ«; El este ca Om și ca Fiu rânduit
de Dumnezeu s ă fie Moștenitorul tuturor lucrurilor (Matei 28,18; 11,27; Evrei 1,2). Ca și Creator
El are dreptul de sine st ătător și nelimitat la domnia asupra tuturor (Coloseni 1,1 6), care se
bazează pe drepturile și gloria Persoanei Sale ca Dumnezeu; acesta nu este un drept care I-a fost
acordat.
Îngerul din versetul acesta, care avea o mare au toritate, este probabil îngerul c ăruia i-a fost
încredințată judecata asupra Babilonului. Este clar, c ă el vestește căderea Babilonului înaintea
exercitării judecății asupra lui. Lui i-a fost acordat ă o autoritate vast ă, ca să aducă întreaga
judecată asupra acestui sistem d ăunător. »Pământul a fost luminat de gloria lui.« Din aceasta s e
recunoaște că Dumnezeu lucreaz ă și că judecata este a Lui. C ăderea Babilonului nu poate r ămâne
ascunsă. »Fumul arderii« lui (versetul 18) întunec ă cerul și el se vede din dep ărtare. Dar
pământul luminat – nu de soare, ci de gloria îngerulu i care coboară – depune mărturie despre
faptul, că Dumnezeu ca drept Judec ător exercită judecata Babilonului, oricare ar fi uneltele
executive ale acestei judec ăți. Este posibil ca acest »alt înger« s ă fie Hristos, ca și în capitolul 8,3
și 10,1.
2. – »Și a strigat cu glas tare spunând: „A c ăzut, a căzut Babilonul cel mare!”« -Marele
Babilon simbolizeaz ă sistemul puternic, care, cu toate c ă este vinovat de falsitate și trădare a lui
Hristos, poartă totuși numele Lui. Potrivit cu capitolul 17,16, c ăderea Babilonului va fi pricinuit ă
143 W. Kelly a scris în privin ța aceasta, fidel în țelesului: „Judecata asupra Babilonului arat ă clar, că este o judecat ă
despre care se spune, c ă este judecata lui Dumnezeu, dar care poate fi exec utată de oameni. În capitolul 17 vedem c ă
Dumnezeu va folosi ca unelte pe cele zece coarne și fiara, ca să aducă judecata Sa asupra Babilonului. În capitolul
18 uneltele nu sunt amintite nici m ăcar cu un cuvânt. Avem în aceea și judecată atât partea lui Dumnezeu, cât și
partea omului. Dumnezeu ac ționează în previziunea Sa folosind oameni ca mijloace ale Sale pentru executarea
loviturii de judecat ă.”
Apocalipsa – Walter Scott
247 de puterile din vest. Acolo am v ăzut, că fiara, căreia i se va da144 puterea statală, va fi la început
un timp slujitorul de bun ă voie al femeii. Splendoarea și mândria ei o va a șeza pe fiară, și
înfățișarea acesteia va stârni uimirea și admirația tuturor – cu excep ția acelora ai căror ochi au
fost deschiși prin harul lui Dumnezeu, ca s ă recunoască caracterul ei adev ărat. Dar puterea
statală, care va fi dat ă fiarei și nu femeii, va protesta sub constrângerea care i s e va impune și se
va ridica împotriva domniei intolerante. În afar ă de aceasta, purt ătorii puterii statale, f ără
Dumnezeu, vor sim ți o dorință puternică după bogăția ei. De aceea cei zece împ ărați se vor uni
cu fiara, ca s-o nimiceasc ă cu toată puterea împărăției. În exercitarea r ăzbunării asupra celui mai
rău sistem al răului și tiraniei de sub soare, cei zece împ ărați aliați vor fi chiar mai înfl ăcărați
decât fiara însăși. Femeia va fi jefuit ă de toate posesiunile și bogățiile ei, și acestea vor umple
visteriile domnitorilor împ ărăției. Sistemul, pe care îl personific ă femeia, va fi pr ăbușit până la
cea mai de jos treapt ă a înjosirii și va deveni chiar și pentru adepții lui de odinioar ă un subiect de
dispreț. Va rămâne numai o gr ămadă de dărâmături. Puterea statal ă păcătoasă îl va prăbuși cu
brutalitate. Dup ă aceea cei zece împ ărați împreună cu împărățiile lor se vor supune voin ței
ordinare și brutale a fiarei. Oricât de rea va fi starea sub femeie – starea sub voin ța nestăpânită a
fiarei călăuzite de Satan va fi și mai rea.
Cuvântul îngerului puternic
2. – »Babilonul … a devenit o locuin ță a demonilor și închisoare a oric ărui duh necurat și
închisoare a oric ărei păsări necurate și urâte.« – Aceasta este sentin ța divină asupra ultimei
stări a bisericii. Adunarea este potrivit gândurilor l ui Dumnezeu un Templu sfânt în Domnul, o
locuință a lui Dumnezeu în Duhul (Efeseni 2,21-22). Dar sistemul religios din timpu l din urmă
va fi așa de decăzut moral, că este o locuință a demonilor și a tot felul de duhuri necurate. În
această stare este văzut Babilonul înainte de nimicirea lui.
Descrierea de aici se sprijin ă evident pe Isaia 13,21-22; în acest capitol, cel m ai mare din
profeții vechi a prorocit nimicirea complet ă a Babilonului, care odinioar ă avea domnia mondial ă,
dar care apoi va fi complet distrus. Vedem aici în Babilon perechea vechiului Babilon. A șa –
potrivit cuvintelor îngerului -, a ajuns biserica, care a mărturisit că este mireasa lui Hristos!
Descrierea stării ei conține trei constat ări, care în totalitatea lor ofer ă un tablou îngrozitor.
1. »O locuință a demonilor.« Locul propriu și normal al demonilor este Adâncul (Luca 8,31).
Nu avem cuno ștințe mai multe despre cine sau ce sunt demonii – dac ă sunt îngeri căzuți sau
sufletele oamenilor pierdu ți sau o categorie deosebit ă de ființe145 pierdute, nenorocite. Demonii
știu că în viitor vor fi în locul de chin. Este un gând ui mitor, că atât Adâncul, „infernul”, cât și
presupusa mireas ă a lui Hristos de pe p ământ sunt o locuin ță a demonilor. Putem în țelege bine,
că Adâncul este locuin ța acestor mesageri ai lui Satan, dar c ă biserica mărturisitoare va deveni
un astfel de loc, putem foarte greu pricepe.
2. »Închisoare a oric ărui duh necurat.« Satan va strecura puterile lui spirituale ale r ăutății în
sistemul bisericesc stricat. El îl va face o închis oare, în care se adun ă necurăția și infamia
Adâncului. Acolo se aud strig ăte de plâns și se comit tot felul de fapte rele. În Babilon se v a
găsi „orice duh necurat”.
3. »Închisoare a oric ărei păsări necurate și urâte.« După înțelegerea noastr ă, demonii și
duhurile necurate, despre care este vorba aici, sun t ființe cu personalitate proprie. P ăsările
144 Împăratului Nebucadne țar i-a fost încredin țată puterea asupra lumii direct de c ătre Dumnezeu (Daniel 2,37.38);
imperiile care au urmat dup ă aceea au venit la putere numai potrivit previziuni i lui Dumnezeu, dar lor nu le-a fost
oferită puterea categoric și direct. În ultimele zile ale celui de-al patrulea imperiu mondial Satan îl va dota cu
puterea sa, cu tronul s ău și cu mare autoritate (Apocalipsa 13,2). Ce opozi ție este între aceste dou ă imperii, primul și
al patrulea ! Primului i-a dat Dumnezeu autoritatea, celui de-a l patrulea îi va fi dat ă de Satan.
145 Un capitol interesant, în care g ăsim tot ce noi putem ști despre demoni con ține cartea „From Advent to Advent,
or, The Outline of the Gospel according to St. Luke ” de C. E. Stuart. Noi presupunem, c ă îngerii balaurului
(Apocalipsa 12,7.9) sunt demoni.
Apocalipsa – Walter Scott
248 răpitoare necurate și păsările, care vâneaz ă în întuneric, reprezint ă simbolic multele și diferitele
unelte ale lui Satan (Matei 13.4.32; Ieremia 5,27 și în mod deosebit Isaia 34,11-15), și anume
pe acelea, care sunt deosebit de stricate și rele.
Babilonul este astfel o adev ărată groapă a stricăciunii, o scârbă în ochii lui Dumnezeu.
Acuzațiile grave aduse Babilonului
3. – »Pentru c ă toate națiunile au băut din vinul furiei curviei ei și împărații pământului
au curvit cu ea și negustorii pământului s-au îmbog ățit prin puterea luxului ei.« – În acest
verset sunt numite trei motive pentru judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului.
1. »Pentru că toate națiunile au băut din vinul furiei curviei ei.« Popoarele țărilor
„creștine” au băut cu lăcomie vinul ame țitor din paharul lui de aur. El a îndep ărtat națiunile
de la credincio șia lor față de Dumnezeu și de Hristos și face eforturi s ă îndrepte sentimentele
mulțimii omenirii spre sine însu și. Popoarele cre știnătății – nu numai ale unui domeniu, ci și
al multor alte teritorii – au fost captivate de str ălucirea „serviciilor lui divine”, de ceremoniile
lui festive și de privirea îmbr ăcămintei și ținutei lui luxuriante. Toate aceste lucruri sunt
foarte potrivite pentru a ac ționa puternic asupra sufletului și fanteziei necontrolate a
oamenilor neștiutori. La aceasta se adaug ă condițiile favorabile, cu care el ofer ă mântuirea
adepților lui, și pe de altă parte amenințarea, că în afara comunit ății lui nu există mântuire.
Trebuie să ne mire, dacă națiunile cu privire la un sistem, care ofer ă astfel de avantaje, decad
în extaz și lipsă de rațiune, îndeosebi le lipse ște orice judecat ă corectă cu privire la adev ărata
stare a acestui sistem înaintea lui Dumnezeu? În ti mpul, despre care vorbe ște capitolul
nostru, Biblia nu va mai avea nici un loc în con știința oamenilor și nu va mai vorbi
conștiinței mulțimii, nici chiar a oamenilor religio și. De aceea vor c ădea ușor ademenirii
Babilonului.
2. »Împărații pământului au curvit cu ea.« Domnitorii celor zece imperii, care vor apar ține
teritoriului împ ărăției romane reinstaurate, trebuie diferen țiați de »împărații pământului«.
Primii se vor ridica mai târziu împotriva curvei și o vor urî, o vor pustii și o vor arde
(capitolul 17,16). În opozi ție cu ei împărații și deținătorii puterii ai cre știnătății își vor
deplânge soarta (capitolul 18,9); aceștia sunt cei care au curvit cu Babilonul, și nu grupa
deosebită a celor zece împ ărați din vest. – Prin splendoarea ei exterioar ă, biserica roman ă va
acționa asupra sufletului oamenilor și națiunile se vor pleca înaintea acestui „dumnezeu”.
Dar împărații pământului , persoanele de conducere, vor avea o vin ă mai mare. Așa cum se
cuvine poziției lor, ar trebui s ă fie lucizi, dar ei se vor deda lingu șirilor femeii. Biserica
„îmbrățișază” lumea, ca să obțină un număr cât mai mare posibil de adep ți și mari bogății, și
lumea se bucur ă de îmbrățișarea ei, căci ea promite tuturor, celor care vin la ea și plătesc
bine, cerul. „Cheile lui Petru” sunt leg ănate ademenitor înaintea ochilor împ ăraților și
popoarelor, și astfel scaunul „loc țiitorului lui Hristos” va fi ridicat la o în ălțime, care nici în
zilele cele mai glorioase ale papalit ății nu a fost – în secolele unsprezece, doisprezece și
treisprezece, când arogan ța și mândria Romei s-a ar ătat deosebit de clar.
3. »Negustorii pământului s-au îmbog ățit prin puterea luxului ei.« Această a treia grupă
face cu ea comer ț aducător de câștig. Totdeauna au fost numero și oameni care din pricina
câștigului s-au alipit bisericii, folosind ajutoarele acesteia pentru satisfacerea intereselor
lumești proprii. Babilonul pune o momeal ă unor astfel de oameni. Plin ătatea măreției ei
atrage pe negustorii p ământului și ei se pot îmbog ăți prin cheltuiala acesteia. Dar curând se
va schimba situa ția și atunci acești negustori vor plânge și se vor tângui din cauza pustiirii
sistemului prin care ei au devenit boga ți.
Apocalipsa – Walter Scott
249 O chemare la desp ărțire
4.-5. – »Și am auzit un alt glas din cer, spunând: „Ie șiți din ea, poporul Meu, ca s ă nu fiți
părtași păcatelor ei și să nu primiți din plăgile ei, pentru c ă păcatele ei au ajuns pân ă la cer
și Dumnezeu Și-a amintit de nedrept ățile ei.”« – Acest »alt glas din cer« trebuie diferen țiat de
glasul unui »alt înger« din versetul 1. Acest alt g las de aici a rostit gândurile lui Dumnezeu, cu
care toți cei din cer sunt în concordan ță.
Solicitarea »Ieșiți din ea, poporul Meu« (compară cu Isaia 48,20; Ieremia 51,6) are desigur
totdeauna valabilitate și niciodată nu este de prisos acolo unde și când se arat ă principiile
Babilonului. Dar în timpul din urm ă această poruncă, această atenționare își va avea
însemnătatea ei deosebit ă. Babilonul nu poate fi transformat dup ă principiile biblice, și de aceea
pentru cei credincio și există totdeauna un drum deschis – drumul desp ărțirii totale de tot ce în
mod fals își atribuie numele lui Hristos. F ără îndoială în Babilon se vor g ăsi, chiar și în starea lui
cea mai rea, stricat ă, unii credincio și adevărați, care probabil prin aceasta vor încerca s ă scape de
prigoane și de moarte. Ace ști adepți vor trebui să facă o despărțire totală de Babilon; altfel, dac ă
rămân în el, vor avea parte de pl ăgile care vor veni asupra lui. De ce natur ă vor fi aceste pl ăgi, se
spune în versetul 8: »moarte și întristare și foamete«.
1. »Ca să nu fiți părtași păcatelor ei.« Prin rămânerea în Babilon vor fi p ărtași la vina lui.
2. »Să nu primiți din plăgile ei.« Atenționarea este rostit ă și din cauza urmărilor care rezultă
din acționarea lui Dumnezeu în guvernare și judecată.
Amenințarea divină nu pune nicidecum la îndoial ă siguranța veșnică a celor mântuiți. Dar aici
se vorbește clar de vină și pedeapsa tuturor celor care r ămân în Babilon. Dumnezeu va lovi
întreg sistemul bisericesc dec ăzut cu nimicire total ă și definitivă și cu privire la aceast ă revărsare
finală a mâniei Sale (numit ă aici »plăgi«) este emisă această ultimă strigare urgent ă: »Ieșiți din
ea, poporul Meu«. Presupunem ca de la sine în țeles, că ieșirea sfinților din Babilonul simbolic se
va încheia înainte de ultima lovitur ă, care – vorbind simbolic – va d ărâma în praf aceast ă cetate.
Cineva a spus: „Judecata deplin ă va veni după ce poporul lui Dumnezeu a ie șit din ea.”
5. – »Pentru c ă păcatele ei au ajuns pân ă la cer și Dumnezeu Și-a amintit de nedrept ățile
ei.« – În aceste cuvinte este r ăspunsul la întrebarea, de ce trebuie s ă vină de la Dumnezeu o
judecată așa de grea asupra Babilonului. De la primul leg ământ fără Dumnezeu, care avea ca
subiect Babel, citim: »Veni ți să ne construim o cetate și un turn cu vârful pân ă la cer« (Geneza
11,4). Voiau s ă facă din pietre un monument statornic al nebuniei lor. Dar aici mu lțimea
păcatelor Babilonului »au ajuns pân ă la cer« – un fel de monument al ru șinii lor, măcar de ar
recunoaște-o146. Ce tablou nimerit este prezentat aici: un turn ca cel din Babel, dar nu din pietre,
ci din păcate, din păcate multe, grele, temerare și ticăloase, pe care ei le-au f ăcut. »Dumnezeu Și-
a amintit de nedrept ățile ei«, și de aceea El trebuie s ă aducă o judecată grea și necruțătoare
asupra Babilonului, și El o va aduce.
Răsplătirea dreaptă
6. – »Răsplătiți-o cum va r ăsplătit și ea; și întoarceți-i dublu, potrivit faptelor ei.
Amestecați-i dublu în paharul în care a amestecat și ea.« – Dumnezeu ac ționează în dreptatea
de răsplătire. Acest principiu este valabil ast ăzi și, așa cum arată acest verset, va fi valabil și în
viitor. Vedem aici confirmat, c ă Dumnezeu ac ționează potrivit acestui principiu cu grupe de
mulți oameni, cu sisteme omene ști și cu popoare întregi. În Matei 7,2 vedem aplicarea aceluiași
principiu la persoane particulare. – Legea cere »oc hi pentru ochi«, deci un ochi pentru un ochi;
146 Compară Ezra 9,6 și Ieremia 51,9. În Ieremia 51 vedem realmente Babel sau Babilonul, aici vedem Babilonul
simbolic, care este perechea primului Babilon.
Apocalipsa – Walter Scott
250 aici răsplătirea va depăși cu mult acest principiu. M ăsura răsplătirii trebuie dublat ă pentru
Babilon.
Mândria înaintea c ăderii
7.-8. – »Pe cât s-a glorificat și a trăit în lux, pe atât da ți-i chin și întristare! Pentru c ă zice
în inima ei: „Șed ca împărăteasă și nu sunt văduvă și nu voi vedea nicidecum întristare”,
de aceea, într-o singur ă zi vor veni pl ăgile ei, moarte și întristare și foamete și va fi arsă în
foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judec ă, este puternic.« – Marele Babilon este
caracterizat în exterior prin aceea, că s-a glorificat singur și a trăit în lux. Nu a fost interesat de
glorificarea Domnului, ci de strângerea abundent ă a comorilor lumii. Atitudinea lui lăuntrică,
care este adusă la lumină aici prin Duhul lui Dumnezeu, las ă să se recunoască toată mândria și
aroganța lui. El se laud ă cu stăpânirea regală și bunăstarea pe pământ. Chiar dac ă norii judecății
se aglomerează, el zice totuși în inima lui: „ Șed ca împărăteasă și nu sunt văduvă și nu voi vedea
nicidecum întristare”. Dar în versetul 8 se anun ță judecata gata s ă vină și definitivă din mâna lui
Dumnezeu. Deodat ă, într-o zi vor veni pl ăgile ei: moarte și întristare și foamete. În afar ă de
aceasta cuvintele »va fi ars ă în foc« arată nimicirea lui completă. Împărații pământului se vor
plânge de judecata venit ă asupra lui, dar nu vor putea s ă-i ajute. Focul înseamn ă sfârșitul
Babilonului. Dumnezeul Atotputernic va judeca Babil onul, chiar dac ă El folosește oameni pentru
efectuarea judec ății. Cineva a spus: „Roma n ăzuiește după putere, dar puterea ei nu este nimic.
Domnul este puternic, Cel care o va judeca.”
Plângerea asupra Babilonului
Versetele 9 pân ă la 19 conțin „plângerile” asupra Babilonului. Mul ți vor lua parte la întristare
și plângere, deoarece prin c ăderea lui într-un fel sau altul vor avea de suferit . Însemnătatea
întregii secțiuni este așa ușor de înțeles, că nu este nevoie de a intra în detalii cu explica țiile.
Comerțul cu Babilon cuprinde 29 de m ărfuri diferite. Lista este început ă în versetele 12 și 13 cu
aurul, iar pe ultimul loc sunt sufletele oamenilor. Prăbușirea Babilonului va influen ța grav
întreaga viață economică și socială a lumii, și de aceea se vor plânge de judecata lui to ți aceia
care au avut de câ știgat de pe urma luxului și bogăției lui și au avut câștig din relațiile cu el.
9.-10. – »Și împărații pământului, care au curvit și au trăit în lux cu ea, vor plânge și se
vor jeli pentru ea, când vor vedea fumul arderii ei , stând departe, de teama chinului ei,
spunând: „ Vai, vai, cetatea cea mare, Babilonul, c etatea cea tare! Pentru c ă într-un singur
ceas ți-a venit judecata!”« – »Împărații pământului« vor merge în fruntea triste ții generale. Mai
înainte ei au fost cel mai strâns lega ți cu el, și de aceea ei simt pierderea mult mai dureros decât
ceilalți. Acești împărați nu trebuie confunda ți cu cei zece împ ărați, care urăsc femeia și care vor
exercita judecata asupra ei (capitolul 17,16). În o poziție cu cei zece împ ărați, împărații
pământului se vor întrista cu privire la el, dar nu v or fi în stare s ă împiedice nimicirea lui. În
împărații pământului vedem pe conduc ătorii religioși de frunte din cre știnătate. Ei vor fi umplu ți
de frică, vor sta departe și (în această vorbire simbolic ă) vor vedea arderea îngrozitoare și
nimicitoare a acestui sistem puternic, cu care au f ost așa de strâns lega ți și au trăit în lux. Atunci
vor tremura din cauza gravit ății judecății venite deodat ă, care va veni »într- un ceas«.
11.-13. – »Și negustorii p ământului vor plânge și se vor întrista pentru ea, pentru c ă
nimeni nu le va mai cump ăra marfa: marf ă de aur, și argint, și pietre prețioase, și perle, și
in subțire, și purpură, și mătase, și stacojiu, și orice lemn aromat, și orice obiect din filde ș,
și orice obiect din cel mai pre țios lemn, și din aramă, și din fier, și din marmur ă, și
Apocalipsa – Walter Scott
251 scorțișoară, și plante aromate, și tămâie, și mir, și tămâie din Liban, și vin, și untdelemn, și
făină fină, și grâu, și vite, și oi, și cai, și care, și trupuri și suflete omene ști.« – »Negustorii
pământului« urmeaz ă în lista celor întrista ți cu privire la Babilon. Ei nu vor fi întrista ți din cauza
dragostei lor fa ță de sistem, ci simplu, pentru c ă afacerile lor înceteaz ă și bogăția lor nu mai
crește. Babilon nu este numai un sistem religios, ci și punctul central al marilor interese
economice. Diferitele feluri de m ărfuri, produse ale tuturor țărilor, lasă să se recunoasc ă
influența vastă a Babilonului, și noi vedem totodat ă, că el trage la sine bog ățiile lumii. Meditativ
privim lista vast ă a materialelor de nego ț, lumești și bisericești. Printre altele m ărfuri sunt
enumerate și trupurile și sufletele oamenilor, și anume ca ultime, deoarece ele au importan ța cea
mai redusă. În enumerarea m ărfurilor, Babilonul este depozitul și magazinul universal al lumii,
care conține toate lucrurile mult pre țuite, dar și lucruri de mic ă valoare. Articolele pot fi
încadrate în șapte grupe de m ărfuri:
1. Obiecte de valoare și de podoabă, cum ar fi aurul, argintul, pietrele pre țioase și perlele.
2. Îmbrăcăminte prețioasă și materiale din in sub țire, purpură, mătase și stacojiu.
3. Mobilă de lux și obiecte de mobilier din cele mai scumpe sorturi d e lemn, fildeș, metale și
marmură.
4. Mirodenii pre țioase și materiale parfumate, cum ar fi scor țișoara, plante aromate, t ămâia,
mirul.
5. Materii pentru o via ță de plăceri, cum ar fi vinul, untdelemnul, f ăina fină, grâu, vite și oi.
6. Dotații pentru parad ă, cum ar fi cai și care.
7. Obiecte ale unui comer ț rușinos: trupurile și sufletele oamenilor.
14. – »Și fructele dorite de sufletul t ău s-au depărtat de la tine. Și toate cele alese și
strălucite au pierit de la tine și nu le vor mai g ăsi nicidecum.« – Cântecul de jale al
negustorilor este întrerupt prin aceast ă scurtă intercalare din acest verset. Un glas din cer se
adresează direct Babilonului și vorbește despre urm ările judecății lui. Încetarea complet ă a
negoțului cu el de c ătre cei mulți, care mai înainte erau uni ți cu el, de la împ ărați și până la
țărani, îl vor părăsi ca pe o epav ă. Toate sursele de ajutor vor seca; el va fi jefuit de toate
mijloacele care mai înainte îi asigurau existen ța în mulțumire de sine. Ce a slujit pentru mândria
lui și îi părea vital, va fi nimicit definitiv prin lovitura de odată a mânii lui Dumnezeu.
15.-16. – »Negustorii acestor lucruri, care s-au îm bogățit prin ea, vor sta departe, de
teama chinului ei, plângând și întristându-se și spunând: „Vai, vai, cetatea cea mare, cea
îmbrăcată cu in subțire și purpură și stacojiu, și împodobită cu aur și pietre prețioase și
perle! Pentru c ă într-un singur ceas a fost pustiit ă o bogăție așa de mare.”« – Aici se
continuă plângerile de durere. Toat ă mulțimea negustorilor, to ți, »care s-au îmbog ățit prin ea«,
vor plânge din cauza lui și se vor văita cu cuvinte asem ănătoare cu ale împ ăraților (versetul 10).
O diferență însă se observă. Împărații spun în plângerea lor: »într-un singur ceas ți-a venit
judecata «, în timp ce negustorii spun: »într-un singur ceas a fost pustiită o bogăție așa de mare.«
Dacă rezumăm cele două constatări, putem deduce din ele, c ă judecata asupra Babilonului
cuprinde în sine pustiirea tuturor posesiunilor lui lumești. Negustorii confirm ă, ca a doua grup ă,
că lovitura de răsplătire a venit deodat ă și pe neașteptate din mâna Celui Atotputernic, »într- un
ceas«.
17.-19. – »Și orice cârmaci, și oricine călătorește pe mare spre vreun loc, și marinarii, și
toți cei care lucreaz ă pe mare stăteau departe și, văzând fumul arderii ei, strigau spunând:
„Care cetate este asemenea cet ății celei mari?” Și își aruncau țărână pe capete și strigau,
plângând și întristându-se, spunând: „Vai, vai, cetatea cea m are, în care s-au îmbog ățit,
prin belșugul ei, toți cei care aveau cor ăbii pe mare! Pentru c ă într- un singur ceas a fost
pustiită!”« – În cele din urm ă vor plânge și se vor tângui to ți cei ce călătoresc pe mare,
proprietarii de vapoare și personalul de pe vapoare, de pustiirea Babilonulu i. Ei, care de
Apocalipsa – Walter Scott
252 asemenea »s-au îmbog ățit prin belșugul ei«, vor sim ții dureros pierderea și într-o cântare de jale
își vor aduce aminte de m ărimea din trecut și de bogăția Babilonului. Ca a treia grup ă, ei
confirmă că pustiirea Babilonului a venit într- un ceas . În cântarea de jale asupra Tirului
(Ezechiel 27) g ăsim unele asem ănări.
Judecata asupra Babilonului se va face înaintea ochilor împăraților, negustorilor și a celor ce
călătoresc pe mare, deci înaintea diferitelor grupe, ca re prin legătura cu el au avut avantaje și s-
au îmbogățit. Chinul Babilonului îi va umple de groaz ă.
Bucurie în cer
20. – »Bucură-te de ea, cerule, și voi, sfinților și apostolilor și profeților! Pentru c ă
Dumnezeu a judecat cauza voastr ă împotriva ei.« – Glasul din cer este auzit mai întâi în
versetul 4 și ultima dată în versetul 20. Aici cerul este chemat s ă se bucure. Dac ă pe pământ se
aud plângeri, în cer va fi bucurie. Cerul și locuitorii lui se vor uni în triumf asupra Babilo nului.
Trei grupe sunt numite în acest verset: sfin ții, apostolii și profeții. Prima denumire cuprinde pe
toți credincioșii care au înviat și pe cei transforma ți din timpul Vechiului și Noului Testament,
cea de-a doua se refer ă la apostolii Noului Testament (Efeseni 4,11) inclu siv cei „doisprezece”
(Luca 9,1); grupa a treia se refer ă al profeții Vechiului și Noului Testament. Aceste trei grupe se
vor bucura în cer, c ăci »Dumnezeu a judecat cauza voastr ă împotriva ei«. Mul ți dintre ei au
suferit din partea Babilonului, dar atunci judecata dreaptă, pe care sfinții, apostolii și profeții au
rostit-o mai dinainte asupra Babilonului, va fi exe cutată de Dumnezeu Însu și.
Nimicirea complet ă și veșnică a Babilonului
21. – »Și un înger puternic a ridicat o piatr ă, ca o piatră mare de moar ă, și a aruncat-o în
mare, spunând: „Cu o astfel de violen ță va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, și nu se
va mai găsi.« – Acțiunea măreață și foarte semnificativ ă a îngerului arat ă simbolic nimicirea
completă a Babilonului în viitor. Un eveniment asem ănător de dramatic, care arat ă nimicirea de
durată a vechiului Babel, este descris în Ieremia 51,60-6 4; acolo a fost îns ă Seraia, cel care a
acționat, aici este un înger puternic. Atât cetatea is torică cât și cetatea simbolic ă vor trebui, și vor
fi nimicite total, deodat ă și cu violență. Este de folos s ă se studieze atent cele dou ă capitole,
Ieremia 51 și Apocalipsa 18, și să se compare.
22.-23. – »Și glas de cânt ăreți din harfă și de muzicanți și de cântăreți din flaut și de
cântăreți din trâmbiță nicidecum nu se va mai auzi în tine și nici un lucr ător, de nici o
meserie, nicidecum nu se va mai g ăsi în tine și sunet de piatr ă de moară nicidecum nu se va
mai auzi în tine și lumină de lampă nicidecum nu va mai str ăluci în tine; și glas de mire și
de mireasă nicidecum nu se va mai auzi în tine; pentru c ă negustorii tăi erau cei mari ai
pământului, pentru c ă prin vrăjitoria ta au fost în șelate toate na țiunile.« – Aceste versete
conțin în formă poetică o descriere vie și impresionantă a pustiirii totale a Babilonului (compar ă
cu Isaia 25,10). Cât de deplin ă este nimicirea! F ără nici o bucurie, Babilonul este v ăzut întunecat
și tăcut, ca un semn al r ăsplătirii necruțătoare a lui Dumnezeu. O stric ăciune profundă domnea
mai înainte în mijlocul acelora, care în ceea ce pr ivește mărturisirea purtau Numele lui Hristos.
Dar în cele din urm ă, când ei au umplut paharul f ărădelegilor lor pân ă la margine, Dumnezeu Se
va ridica în mânie. Mânia lui se va aprinde, și Babilonul va fi distrus, ca niciodat ă să nu se mai
ridice. Nimicirea lui va fi definitiv ă.
24. – »Și în ea s-a găsit sângele profe ților și al sfinților și al tuturor celor înjunghia ți pe
pământ.« – Capitolul se încheie cu o referire repetat ă la caracterul sângeros al acestui sistem
Apocalipsa – Walter Scott
253 (capitolul 17,6; 18,24). Un alt scriitor, Wordswort h, a remarcat în privin ța aceasta: „Ea (biserica
romană) a construit închisori în Italia, Spania, America și India, care au instaurat scaune de
tortură și au aprins ruguri, pe care le-au numit „oficiul sf ânt” al inchizi ției. Ea preamărește pe
unul din papi declara ți sfinți, Pius al cincilea, în „breviarul” ei ca pe un inc hizitor rigid. Ea a
gravat masacrul din noaptea bartolomeilor pe monezi le lor papale și îl prezintă acolo ca pe o
lucrare executat ă de un înger din cer. Și papa roman din timpul acela a mers public la bise rică, ca
să mulțumească lui Dumnezeu pentru aceast ă faptă brutală și perfidă.” – Cuvântul sânge stă în
textul grecesc în unele manuscrise la plural. Nu ar ată aceasta faptul, c ă tot sângele, care a fost
vărsat cu răutate pe pământ sub diferite forme și deseori, în cele din urm ă va fi regăsit în
Babilon? Este un sistem, care uneori este re ținut și înfrânat prin puterea statal ă, dar care
niciodată nu s-a îmbunătățit și niciodată nu s-a căit.
Apocalipsa – Walter Scott
254 Capitolul 19
Nunta Mielului și judecata asupra na țiunilor dușmane
Cântarea de laud ă din cer cu privire la judecata Babilonului
1.-4. – »Dup ă aceea am auzit în cer ca un glas puternic de mul țime mare, spunând:
„Aleluia! Mântuirea și gloria și puterea sunt ale Dumnezeului nostru! Pentru c ă adevărate
și drepte sunt judec ățile Lui; pentru c ă a judecat pe curva cea mare, care a stricat
pământul cu curvia ei, și a răzbunat sângele robilor S ăi din mâna ei.” Și a doua oară au
spus: „Aleluia! Și fumul ei se ridic ă în vecii vecilor!” Și cei douăzeci și patru de bătrâni și
cele patru făpturi vii s-au prosternat și s-au închinat lui Dumnezeu, care șade pe tron,
spunând: „Amin! Aleluia!”« – Și aici citim cuvintele: »Dup ă aceea«. Înainte au avut loc dou ă
viziuni diferite cu privire la Babilon, în care au fost descrise caracterul curvei celei mari, vina ei
și legăturile ei cu împ ărăția romană și cu creștinătatea decăzută, precum și judecata ei
îngrozitoare și nimicirea ei. Capitolele 17 și 18 conțin detalii care întregesc afirma țiile scurte din
capitolele 14,8 și 16,9, în care în principal este prezentat ă succesiunea evenimentelor. Într-o
viziune totul este prezent pentru duhul vizionarulu i. Scenele se schimb ă și se modifică și
derulează una după alta înaintea ochilor spirituali, și în toate acestea nu este nimic trecut sau
viitor, ci totul este prezent. Alte locuri din Scri ptură ne ajută însă să plasăm diferitele viziuni și
părțile lor componente la locul lor potrivit în timpul derulării evenimentelor.
Este clar, că mireasa adevărată nu poate fi prezentat ă și nici frumusețea ei în haina de nunt ă,
atâta timp cât Babilonul, curva, n-a fost judecat. Mireasa rămâne ascunsă în cer până femeia
falsă va fi nimicită pe pământ și înlăturată. Curva și mireasa nu pot sta una lâng ă alta. Cuvintele
»după aceea« se refer ă la căderea și nimicirea complet ă a Babilonului. Acela și eveniment este
evaluat foarte diferit în cer și pe pământ. Pe pământ produce plânsete și tânguiri, în cer laud ă și
glorie. Ce pe p ământ duce la plângeri și întristare, în cer d ă naștere la o bucurie mare. Cântarea
de laudă în cer va răsuna imediat dup ă nimicirea Babilonului. Prezen ța lui pe pământ s-a dovedit
totdeauna a fi obstacolul cel mai mare pentru revel area gloriei lui Dumnezeu și totodată s-a
dovedit a fi o jignire a cerului. Atunci îns ă, prin deplina înl ăturare a Babilonului se va crea loc și
drumul va deveni liber pentru recunoa șterea publică a gloriei și puterii Domnului, Dumnezeului
nostru, pe tronul S ău și pentru nunta Mielului, cele dou ă teme mari ale cânt ării de laudă.
Chemării la bucurie (capitolul 18,20) îi r ăspunde aici oștirea cerească. »După aceea am auzit
în cer ca un glas puternic de mul țime mare.« Cine aparține acestei »mul țimi mari«, care
vestește cu putere și bucurie triumful lui Dumnezeu în judecata asupra Babilonului? Citim în
capitolul 7,9 despre o alt ă mulțime mare de popor dintre na țiuni; însă aceasta stă pe pământ,
după cum am văzut, în timp ce mul țimea mare de aici este în cer. Nu este nici mul țimea
îngerilor, și nicidecum nu sunt cei dou ăzeci și patru de bătrâni, reprezentan ții simbolici ai celor
mântuiți, care vor fi răpiți în văzduh pentru a întâmpina pe Domnul la venirea Sa (1 Tesaloniceni
4,17). Diferitele grupe de martiri din timpul necaz ului cel mare trebuie diferen țiați de bătrâni, dar
ei nu vor fi înc ă înviați în acest moment. Gândim c ă această »mulțime mare« cuprinde pe to ți
sfinții, care vor fi atunci în cer.
Ei spun: Aleluia! Acest cuvânt ebraic îl întâlnim de patru ori în câ ntarea de laud ă solemnă
adresată lui Dumnezeu în primele versete ale acestui capito l (versetele 1,3,4,6), în rest în nici o
altă parte a Noului Testament. Se întâlne ște însă des în cărțile psalmilor. În ultimii cinci Psalmi,
care în totalitatea lor și în caracterul lor comun exprim ă cântarea de laud ă a lui Israel în timpul
Împărăției de o mie de ani, acest aleluia apare de fiecare dată ca prim și ultim cuvânt. Aleluia
înseamnă „lăudați pe Iehova” sau „l ăudați pe Iah” (Iah este probabil forma prescurtat ă a numelui
Iehova).
Apocalipsa – Walter Scott
255
1. – »Mântuirea și gloria și puterea sunt ale Dumnezeului nostru!« – Articolul hot ărât
pentru cele trei substantive ofer ă acestora un în țeles anumit, deosebit. Primul se refer ă la
eliberare, al doilea la slava moral ă a lui Dumnezeu și desăvârșirea în judecat ă, și al treilea se
referă la puterea Sa, care atunci se va descoperi în exer citarea judecății asupra curvei. Aceast ă
laudă va fi adusă »Dumnezeului nostru«. Și îngerii spun în pozi ția și starea lor »Dumnezeul
nostru« (capitolul 7,12). Aici îns ă este vorbirea o știrilor cerești mântuite și nu a îngerilor.
2. – »Pentru c ă adevărate și drepte sunt judec ățile Lui; pentru c ă a judecat pe curva cea
mare, care a stricat p ământul cu curvia ei, și a răzbunat sângele robilor S ăi din mâna ei.« –
Cu aceste cuvinte ei numesc motivul laudei lor. În capitolul 15,3 cânt ăreții la harfe de la marea
de sticlă cântă și spun: »Drepte și adevărate sunt căile Tale«, și în capitolul 16,7 altarul spune:
»Adevărate și drepte sunt judec ățile Tale«. În primul loc se vorbe ște despre căile lui Dumnezeu,
în locul al doilea se vorbe ște despre judecățile lui Dumnezeu asupra împotrivitorilor. Exist ă un
adevăr de bază în Scripturi, pe care neap ărat trebuie să-l respectăm, ți anume, că orice acțiune a
lui Dumnezeu cu creaturile Lui, fie în har sau în j udecată, este caracterizat ă prin adevăr și
dreptate. Aceste însu șiri ale lui Dumnezeu devin clare și în judecata asupra curvei celei mari, ale
cărei două păcate mari sunt numite aici înc ă o dată și pentru ultima dat ă. Ea »a stricat p ământul
cu curvia ei«, prin aceea c ă a condus pe oameni și popoare în rătăcire și întuneric spiritual, care
odinioară au cunoscut adev ărul și adorau pe Dumnezeu. Apoi Dumnezeu »a r ăzbunat sângele
robilor Săi din mâna ei«. Strig ătul martirilor – începând de la Abel – dup ă judecată este auzit, și
Dumnezeu, potrivit cu natura Sa sfânt ă, va vărsa mânia Lui în judecata dreapt ă asupra acestui
sistem al curviei și al crimei , care a fost așa de mult timp un blestem pe p ământ.
3. – »Și a doua oară au spus: „Aleluia! Și fumul ei se ridic ă în vecii vecilor!” – Ca să scoată
în relief mărimea triumfului, ei spun a doua oar ă: »Aleluia!« Cuvintele care urmeaz ă confirmă
clar și pătrunzător, că judecata făcută de Dumnezeu este definitiv ă și veșnică. Soarta Babilonului
simbolic va fi o m ărturie veșnică a dreptei judec ăți a lui Dumnezeu (compar ă cu Isaia 34,10).
4. – »Și cei douăzeci și patru de bătrâni și cele patru făpturi vii s-au prosternat și s-au
închinat lui Dumnezeu, care șade pe tron, spunând: „Amin! Aleluia!”« – O undă de adorare
străbate totodată întinderea cerului. B ătrânii, reprezentan ții simbolici ai sfin ților mântuiți, care
stau pe tronuri, și ființele vii, simbolurile guvern ării divine în crea ție, »s-au prosternat și s-au
închinat lui Dumnezeu«. Cât de profund ă este adorarea lor, cât de corespunz ătoare este acțiunea
lor! Ei adoră pe Dumnezeu, nu pe Hristos. Dumnezeu va judeca Bab ilonul, și de aceea ei aduc
adorare lui Dumnezeu. În acest moment Hristos înc ă nu a preluat guvernarea asupra p ământului.
Dumnezeu va fi Judec ătorul Babilonului, Hristos va fi Judec ătorul fiarei. Judecata fiareio va avea
loc după judecata Babilonului și va fi prima ac țiune publică a Domnului dup ă venirea Sa
(versetul 11-21). B ătrânii și ființele vii spun: »Amin, Aleluia!« Prin aceasta confirm ă adevărul
celor spuse mai înainte, și ei înșiși cântă cu bucurie în triumful tuturor sfin ților din cer cu privire
la judecata veșnică a curvei. În opozi ție cu capitolul 5,8, cei dou ăzeci și patru de bătrâni sunt
numiți înaintea ființelor vii, deoarece judecata asupra curvei are mai m ult a face cu ei.
Glasul din tron
5. – »Și un glas a ieșit din tron, spunând: „L ăudați pe Dumnezeul nostru, to ți robii Lui, și
cei care vă temeți de El, mici și mari!”« – În capitolul 16,7 s-a auzit un cuvânt al altarul ui, aici
vorbește tronul însuși. Într-una din viziunile dinainte, în care sfin ții au fost văzuți ca martori
suferinzi, altarul a trecut pe prim plan. Aici dimpotriv ă, Dumnezeu , Cel care șade pe tron, a adus
judecata asupra r ăului de pe pământ. Nu după mult timp și Hristos Se va a șeza mai târziu pe
tronul Său. În acest verset tronul lui Dumnezeu (desigur sim bolic) este condus s ă vorbească; de
pe locul și punctul de plecare al guvern ării divine, de care cei r ăi se sperie, în timp ce sfin ții se
bucură înaintea lui, iese un apel spre a-L l ăuda pe Dumnezeu. To ți cei care Îi slujesc și toți care
Apocalipsa – Walter Scott
256 se tem de El, mici și mari, sunt solicita ți să intoneze cu bucurie în lauda adus ă lui Dumnezeu.
După tabloul întunecat al celor petrecute pe p ământ aceasta este o binefacere. Solicitarea este
făcută așa fel, că ea include orice suflet din cer – îngeri, robi ai lui Dumnezeu și toții mântuiții.
Ea nu se adreseaz ă unei adunări de persoane opozante, ci to ți sunt gata cu inima și vreau să laude
pe Dumnezeul nostru. Dup ă aceea le este prezentat un alt motiv de bucurie și laudă a lui
Dumnezeu: nunta Mielului.
Domnia lui Dumnezeu și nunta Mielului
6.-10. – »Și am auzit un glas de mul țime mare și un glas de ape multe și ca un glas de
tunete puternice, spunând: „Aleluia! Pentru c ă Domnul Dumnezeul nostru, Cel
Atotputernic, a început s ă împărățească. Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm glorie,
pentru că nunta Mielului a venit și soția Lui s-a preg ătit. Și i s-a dat să se îmbrace cu in
subțire, strălucitor și curat, pentru c ă inul subțire sunt faptele drepte ale sfin ților. Și mi-a
spus: „Scrie: ferice de cei chema ți la ospățul nunții Mielului!” Și mi-a spus: „Acestea sunt
cuvintele adev ărate ale lui Dumnezeu!” Și am căzut la picioarele lui, ca s ă mă închin. Și mi-
a spus: „Vezi, nu face aceasta! Eu sunt împreun ă-rob cu tine și cu frații tăi, care au
mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu s ă I te închini! Pentru c ă mărturia lui Isus este duhul
profeției”.« – Am redat acest bogat în con ținut pasaj din Scriptur ă în toată mărimea lui. El ne
arată în principal dou ă evenimente de o importan ță deosebită, preluarea domniei de c ătre
Dumnezeu și nunta Mielului cu mireasa Sa, Adunarea. Pentru Do mnul Isus Hristos, care a suferit
ca nimeni altul, aici înc ă nu a sosit clipa s ă preia tronul Său. Dar toate preg ătirile pentru acest
eveniment mare au loc. Dup ă această clipă deosebit de important ă așteaptă întreaga creație cu
suspine, Adunarea o prive ște cu speranță și rugăciune, și semințiile lui Israel o doresc cu
așteptare nostalgic ă. Nazarineanul este Regele hot ărât de Dumnezeu. Îns ă două evenimente
trebuie neapărat să aibă loc mai înainte ca Hristos s ă ocupe tronul de domnie peste toate: pe
pământ, Babilonul trebuie judecat, în cer trebuie s ărbătorită nunta Mielului. Una a fost descris ă
deja mai înainte, cealalt ă este prezentată în continuare.
Marele Aleluia
Apelul tronului (versetul 5) d ă naștere la un răspuns imediat și minunat. Cântarea de laud ă
sublimă răsună cu glas puternic. »Mul țimea mare« din versetul 6 cuprinde probabil pe to ți cei
mântuiți din cer, cu excep ția miresei, care este amintit ă expres în versetul 7. Glasul, pe care l-a
auzit vizionarul, era ca »un glas de ape multe și ca un glas de tunete puternice«; aceste expresii
simbolice arată că era un glas maiestetic și puternic . Corul puternic vorbea într-un glas , căci în
cer toți sunt una. Sufletul încântat al vizionarului a auz it un al patrulea aleluia. Și aici lauda nu
este adusă lui Hristos, ci lui Dumnezeu, care șade pe tron și acționează potrivit cu sfin țenia și
dreptatea Sa. Titlurile lui Dumnezeu, care sunt num ite în această cântare de laud ă, corespund
diferitelor revela ții, pe care Dumnezeu le-a dat în Vechiul Testament despre Sine Însu și
diferiților sfinți și poporului Său. Fiecare în parte arat ă relații și glorii deosebite; împreun ă sunt
un turn puternic (Proverbe 18,10). Cu privire la în țelesul diferitelor nume și titluri am arătat deja
la studiul capitolului 11,17.147
Suntem convin și, că acesta este momentul despre care s-a vorbit profet ic deja în capitolul
11,15. Acum a venit Împ ărăția, și El a început s ă domnească. Aceasta este prima tem ă mare a
147 „El Și-a luat acum domnia ca Domn, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic; în aceste însu șiri El S-a preocupat cu
pământul, fie ca Dumnezeu, ca Creator, ca D ătătorul făgăduințelor, ca scut alor S ăi în timpul pribegiei lor, sau Cel
veșnic, care împline ște toate făgăduințele Lui – Iehova, Elohim, Șadai. Toate aceste titluri El le-a luat acum în
putere și a început domnia.” (J.N.D.)
Apocalipsa – Walter Scott
257 cântării de laudă a oștirilor cerești. Ce binefacere va fi pentru crea ție, care timp de șase mii de
ani a suferit sub p ăcat și urmările lui! Înainte îns ă ca tema a doua s ă fie amintită, care dă naștere
la adorare din partea celor mântui ți, citim: »Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm glorie«.
La revelarea lui Dumnezeu pe tronul S ău ca »Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic«,
întreg înlăuntrul răscumpăraților Săi se pleacă înaintea Lui (compar ă cu Psalm 103). Sufletele nu
sunt umplute cu fric ă, dar sunt umplute de respect profund, și cu siguranță aceasta este corect și
se cuvine, dacă Îl privim în m ăreția Ființei Lui. Dar în temele care urmeaz ă inimile sunt mi șcate
în profunzime și sentimentele sunt din adâncul sufletului apelate. De aceea la început r ăsună
îndemnul (versetul 7), s ă ne bucurăm și să dăm glorie lui Dumnezeu, pentru c ă »nunta Mielului a
venit și soția Lui s-a pregătit«.
Nunta
Acest eveniment mare și însemnat va fi pentru Hristos ca Om des ăvârșirea bucuriei. Nu se
vorbește despre nunta miresei , ci despre nunta Mielului . Bucuria Sa stă pe prim plan, nu a
noastră. Nunta, despre care nu se relateaz ă nici un detaliu, va avea loc în cer, și anume în seara
premergătoare revenirii Domnului în putere, sau apari ției Lui, la câțiva ani după răpire (1
Tesaloniceni 4,17; Ioan 14,3). Nu Israel, și nici rămășița din Israel, ci Adunarea Noului
Testament este mireasa. Israel în țara lui era soția Domnului (Ieremia 3,6-9,14-20; Isaia 54,1),
dar din cauza necredincio șiei ei ea a fost pus ă în libertate. Israel îns ă va reprimi favoarea
Domnului. Îns ă o femeie divor țată nu va putea niciodat ă să mai fie o fecioar ă, și Domnul se va
lega nu cu o femeie divor țată, ci cu o fecioar ă (Levitic 21,13-14; compar ă cu 2 Corinteni
11,2).148 În afară de aceasta, Israel are locul lui și binecuvântările lui pe pământ, însă nunta
Mielului va fi în cer, acolo unde este patria propriu-zis ă a Adunării. Caracterul exclusiv ceresc al
celor ce se petrec interzice aplicarea lui la Israe l.
Cine aparține deci miresei? F ără ezitare răspundem: toți sfinții începând de la ziua de Rusalii
(Faptele Apostolilor) și până la răpirea sfinților (1 Tesaloniceni 4,17). Aceste dou ă evenimente
sunt începutul și sfârșitul existenței Adunării pe pământ.
Cei douăzeci și patru de bătrâni, reprezentan ții simbolici ai celor mântui ți, care sunt văzuți în
cer imediat dup ă răpire (capitolul 4), sunt aminti ți pentru ultima dat ă în capitolul 19,4. Din
aceasta deducem, c ă aici a sosit momentul în care Adunarea, mireasa, p entru prima dat ă în mod
deosebit devine vizibil ă. Bătrânii, ca să zicem așa, se împart și atât mireasa cât și oaspeții își
ocupă fiecare locul care li se cuvine în scena cereasc ă. Până atunci toți au avut același loc. Pentru
sfinții timpului actual de har sunt binecuvânt ări deosebite (Matei 11,11; Evrei 11,40), și mai sunt
și alte binecuvânt ări, care aparțin în comun tuturor sfinților. În viziunile din cartea Apocalipsa
(capitolul 4,1 pân ă la capitolul 19,4) nu se fac nici un fel de difere nțieri de vreo oarecare natur ă
în interiorul grupei b ătrânilor. Dar no țiunea de bătrâni dispare în momentul când grupele diferite
de sfinți își ocupă locurile care le-au fost acordate în leg ătura lor cu Mielul. Adunarea este
mireasa. Deoarece Adunarea este întemeiat ă pe gloria și demnitatea lui Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu, ea nu va pieri (Matei 16,18). Trupul Său este pentru El cel mai apropiat dintre toate
(Efeseni 1,23), și mireasa Sa este lucrul cel mai prețios pentru inima Sa și pentru ochii S ăi. El a
iubit Adunarea cu o dragoste netrec ătoare și neschimbătoare, și El o iubește cu o dragoste, care
este totdeauna activ ă și neobosită, până când El o va înf ățișa glorificată (Efeseni 5,25-27).
Adunarea a supravie țuit în unele „furtuni”, în timp cu nori și soare ea a dus dorul Mirelui ei
ceresc, deseori ea împreun ă cu Duhul au strigat c ătre El, Luceafărul strălucitor de diminea ță:
Vino! (Apocalipsa 22,16-17). Sfin ții, care potrivit cu Ioan 14,2-3 î și au locul în casa Tat ălui, vor
fi prezentați în Împărăție ca mireasa și soția Mielului. Ce moment fericit!
148 Vezi explicațiile la capitolul 17,2.
Apocalipsa – Walter Scott
258 Gloria Sa și bucuria Sa se va rev ărsa.149 Capul Lui va fi uns cu untdelemn de bucurie mai
presus de toți tovarășii Săi (Evrei 1,9). Pozi ția noastră, binecuvântarea noastr ă, bucuria noastr ă
este inclusă în ale Sale. »Nunta Mielului a venit.« Atunci El, Cel care odinioar ă a suferit și a
murit, va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va sătura.
Soția Mielului se preg ătește
7. – »Soția Lui s-a preg ătit.« – În acest context cuvântul mireasă nu s-ar potrivi a șa de bine.
Sunt două aspecte ale preg ătirii, și ambele își găsesc aplicarea la cei mântui ți, care în totalitatea
lor constituie Adunarea. Mai întâi Dumnezeu în exer citarea harului S ău nemărginit face pe om s ă
corespundă gloriei cerești; în Coloseni 1,12 citim: »Mul țumind Tatălui, care ne-a învrednicit să
avem parte de mo ștenirea sfinților în lumină.« În al doilea rând credincio șii se pregătesc, atunci
când vor intra în gloria ve șnică. Tot drumul vie ții pe pământ trebuie să mai fie privit înc ă o dată
în prezența Aceluia care este Lumin ă; noi trebuie să fim arătați (sau, descoperi ți) cu viața noastră
înaintea scaunului de judecat ă al lui Hristos (2 Corinteni 5,10). Lumina tronului va cădea pe
fiecare clipă a vieții noastre, va descoperii ce este ascuns și va face să se recunoască adevăratul
caracter al faptelor noastre, al cuvintelor noastre , al slujbei noastre. Toate întreb ările neclarificate
ale vieții noastre vor fi clarificate, enigmele și problemele nerezolvate vor fi rezolvate și toate
greșelile și neînțelegerile vor fi corectate. Aceasta și multe altele vor fi efectul scaunului de
judecată al lui Hristos asupra sfin ților cerești și vor preceda nunta. »Soția Lui s-a preg ătit.«
Lumina tronului și-a făcut lucrarea binecuvântat ă și a arătat clar tot parcursul vie ții pe pământ.
Ce ar fi, dacă în veșnicie ne-am aduce aminte de un eveniment nepl ăcut, care nu ar fi pus în
ordine? Un astfel de gând ar fi insuportabil. Dar l a scaunul de judecat ă toate vor veni la lumin ă,
fiind o chestiune între fiecare sfânt în parte și Domnul. Nu va fi o prezentare public ă. Nici nu
trebuie să ne gândim la judecată. Toată judecata a fost efectuat ă pe cruce, El Însu și a suferit-o
pentru noi în cele trei ore de întuneric. Noi vom f i deja glorifica ți, »înviați în glorie« (1 Corinteni
15,43) sau transforma ți »în asemănare cu trupul gloriei Sale« (Filipeni 3,21), atunc i când vom
apărea înaintea tronului de judecat ă al lui Hristos, ca s ă vedem trecutul în lumina tronului. Ce
har, că așa este! După aceea noi vom p ăși dinaintea scaunului de judecat ă cu lumina lui
pătrunzătoare și vom intra pentru totdeauna în prezen ța intimă a Mielului ca mireas ă și ca soție a
Sa.
Îmbrăcămintea miresei
8. – »Și i s-a dat să se îmbrace în in sub țire, strălucitor și curat, pentru c ă inul subțire
sunt faptele drepte ale sfin ților.« – Curva a fost g ătită cu măreție, dar ea gândea c ă are pretenția
legitimă la splendoare, str ălucire și podoabă. La mireasă este cu totul altfel; ea va fi îmbr ăcată
prin har: »i s-a dat .« Fără îndoială există o răsplătire pentru lucrarea f ăcută, așa cum arată clar
Matei 25,14-23. Și »Dumnezeu nu este nedrept, ca s ă uite lucrarea voastr ă și dragostea pe care
ați arătat-o pentru Numele S ău« (Evrei 6,10). Pentru noi ar fi probabil bine s ă uităm aceasta,
Dumnezeu nu va uita niciodat ă.
Mai există un aspect, pe care niciodat ă să nu-l uităm, și acesta este nem ărginirea lui
Dumnezeu. El are dreptul s ă dea ceva, sau s ă nu dea, să dea mai mult sau nu. Unii slujitori
însemnați ai lui Dumnezeu au e șuat în viața lor și în lucrarea lor, deoarece ei nu au ținut seama
de adevărul mare necesar pentru echilibru, c ă Dumnezeu este neîngr ădit. Pilda talan ților din
Matei 25 arată harul lui Dumnezeu în r ăsplătire, în timp ce pilda despre lucr ătorii viei din
149 Potrivit cu Efeseni 5,27, Domnul Însu și Își va prezenta Adunarea glorificat ă. Acesta este un eveniment care va
avea loc într-o atmosfer ă intimă, care va precede evenimentul public , și anume, acela al nun ții. Unul este urmarea
celuilalt.
Apocalipsa – Walter Scott
259 capitolul 20 al aceleia și Evanghelii pune înaintea ochilor neîngrădirea lui Dumnezeu; acolo El
răsplătește pe toți în aceeași măsură, independent de povara și durata lucrării lor.
Hainele din in curat, str ălucitor, cu care sunt îmbr ăcați îngerii cu cele șapte plăgi (capitolul
15,6), arată dreptatea judec ăților făcute de ei. Inul sub țire al miresei, str ălucitor și curat, sunt
»faptele drepte ale sfin ților«, pe care le-au f ăcut ei pe pământ. Mireasa îns ă nu își revendică nici
un merit pentru sine, c ăci aceste fapte drepte au fost f ăcute prin puterea Duhului Sfânt în ea. Mai
târziu vom vedea c ă ea are gloria lui Dumnezeu (capitolul 21,11). Aici se vorbește de propria ei
dreptate (neprih ănire), nu de dreptatea (neprih ănirea) lui Dumnezeu. Culorile stridente ale
hainelor curvei stau în opozi ție clară cu inul curat, alb, str ălucitor al miresei. Ea poate prin
aceasta să intre în savurarea p ărtășiei permanente și în legătura cea mai intim ă cu Soțul ei, cu
Mielul. Faptele ei de pe p ământ sunt prețuite în cer după adevărata lor valoare. Ea le poart ă ca pe
haină a ei, sau – folosind cuvintele din versetul 7 – ea »s-a pregătit«. Prin aceasta ea va merge de
la tronul de judecat ă la nuntă și de acolo va merge s ă domnească împreună în Împărăție.
Oaspeții de la masa de nunt ă
9. – »Și mi-a spus: „Scrie: ferice de cei chema ți la ospățul nunții Mielului!”« – Mireasa și
oaspeții sunt clar diferen țiați. Mireasa stă desigur într-o leg ătură mai strânsă cu Mielul. Mireasa
se căsătorește cu El, oaspe ții sunt invitați la nuntă.
Îngerul îl solicit ă pe vizionar s ă scrie. Acest apel, pe care îl g ăsim de mai multe ori pe
parcursul viziunilor, arat ă o importanță deosebită a comunicării. Aici sunt numi ți »fericiți« cei
invitați la masa de nunt ă. Despre mireas ă nu se spune aceasta. Ea are voie s ă savureze
binecuvântarea cea mai înalt ă, care este totu și exprimată în cuvintele simple mireasă și soție. Ce
bucurie negrăită este partea ei ve șnică! Dar și oaspeții sunt considera ți fericiți. Cine sunt ei? Sunt
prietenii Mirelui. Dac ă ei ar fi numai prietenii miresei, atunci fericirea lor nu ar putea fi a șa de
mare și de prețioasă ca aceea a prietenilor Mirelui. Ioan Botez ătorul spune categoric, c ă el este
un prieten al Mirelui (Ioan 3,29). El a murit ca ma rtir, înainte ca Adunarea s ă se fi înființat. De
aceea el va fi probabil oaspetele cel mai onorat la ospățul nunții. Sfinții din timpul Vechiului
Testament vor constitui marea ceat ă a oaspeților invitați. Deoarece ei to ți sunt prieteni ai Mirelui,
ei se vor bucura s ă-I audă glasul și să umble în prezen ța Lui. Martirii aminti ți în cartea
Apocalipsa vor fi învia ți după ce a avut loc nunta și de aceea nu pot fi socoti ți în rândul
oaspeților la nuntă. Îngerii ar putea s ă ia parte ca spectatori, dar ei nu pot fi oaspe ți. Niciodată nu
se vorbește despre îngeri în felul în care se vorbe ște aici despre oaspe ți. – Acest osp ăț stă în
opoziție cu ospățul de mai târziu al judec ății (versetul 17). Osp ățul nunții stă în legătură cu
Mielul și prietenii Lui, osp ățul judecății stă în legătură cu Dumnezeu și cu judecata, pe care El o
va face celor p ăcătoși. Însă această judecată va fi executat ă prin Domnul, atunci când El va fi
venit cu sfinții Lui cerești.
Confirmarea comunic ărilor
9. – »Și mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adev ărate ale lui Dumnezeu!”« – Ele sunt
adevărul curat al lui Dumnezeu și cu certitudine vor avea loc. Acestor comunic ări divine, fie că
ele sunt făcute de un înger sau sunt v ăzute de Ioan, li se acord ă întreaga greutate a autorit ății lui
Dumnezeu. Nu presupuneri sunt temelia credin ței noastre, ci certitudinea c ă Dumnezeu a vorbit.
Adevărurile cuprinse în primele nou ă versete ale capitolului nostru sunt confirmate aic i divin.
Certitudinea absolut ă este deosebit de important ă în aceste zile în care principiul credin ței într-o
revelație divină este privit ca semn al unui duh limitat și redus. Însă Dumnezeu a vorbit . În
timpurile din vechime Dumnezeu a vorbit prin proroc i, în timpul Noului Testament Dumnezeu a
Apocalipsa – Walter Scott
260 vorbit în Fiul Său (Evrei 1,1). Ce binecuvântat este s ă ai confirmarea clar ă a acestor adev ăruri
sublime, care fac inima fericit ă!
Îngerii și sfinții ca împreună-robi
10. – »Și am căzut la picioarele lui, ca s ă mă închin lui. Și mi-a spus: „Vezi, nu face
aceasta!”« – Evident vizionarul a fost cople șit de conținutul minunat al comunic ărilor care i s-au
făcut; probabil și îngerul, care i s-a ar ătat în viziune, era o apari ție prea minunat ă pentru ochiul
omenesc. Probabil de aceea a c ăzut la picioarele lui, ca s ă-i aducă adorare. Dar sfin ții îngeri sunt
foarte atenți cu privire la onoarea și drepturile lui Dumnezeu. Unei creaturi aflat ă într-o poziție
înaltă i se poate aduce respect , dar adorarea se cuvine numai Creatorului. Atitudinea lui Ioan a
fost imediat oprit ă: »Vezi, nu face aceasta!« Adorarea chiar și a celor mai înalte creaturi ale lui
Dumnezeu este idolatrie. Atât îngerii cât și sfinții adoră pe Dumnezeu și pe Hristos, a șa cum
cartea Apocalipsa o confirm ă din belșug. La o ocazie viitoare (capitolul 22,8-9) Ioan a vrut din
nou să adore un înger, dar nici atunci îngerul nu i-a per mis.
10. – »Eu sunt împreun ă-rob cu tine și cu frații tăi, care au mărturia lui Isus. Lui
Dumnezeu să I te închini! Pentru c ă mărturia lui Isus este duhul profe ției”.« – Îngerul s-a
numit împreun ă-rob sau împreun ă-sclav al apostolului. A șa cum un sclav este obligat pe via ță să
slujească Domnului său, așa sunt îngerii și sfinții obligați pentru slujba permanent ă a lui
Dumnezeu; ei sunt cu pl ăcere și de bună voie sclavii Lui. Toate creaturile inteligente sta u
realmente pe acest fundament. La îngeri aceasta se bazează pe crearea lor și pe poziția lor, la
sfinți se bazează pe faptul că ei au fost cump ărați și eliberați (1 Corinteni 6,19-20). – Dac ă fraza
s-ar fi terminat cu explica ția îngerului, c ă el este un împreun ă-rob sau împreun ă-sclav al
apostolului Ioan, atunci s-ar fi putut presupune, c ă este vorba numai despre apostoli sau despre
persoanele deosebite din Adunare (1 Corinteni 12,28 ; Efeseni 4,11; Apocalipsa 21,14; Matei
19,28). Dar îngerii, care slujesc cu bucurie, sunt împreună-robi ai fraților lui Ioan, care au
»mărturia lui Isus« sau țin cu tărie la ea. Mărturia lui Isus are în cartea Apocalipsa un caracte r
profetic și se referă la preluarea evident ă a autorității de guvernare prin El, care în timpul
Împărăției de o mie de ani va fi o realitate împlinit ă (vezi și capitolul 1,2). Dac ă acest loc, care
inutil a pus în încurc ătură pe unii cititori, s-ar citi împreun ă cu capitolul 12,17, unde apar acelea și
cuvinte, greutatea ar dispare. R ămășița temătoare de Dumnezeu din Iuda va avea »m ărturia lui
Isus« în timpul de necaz care va veni, și din psalmi putem recunoa ște, că mărturia va purta un
caracter profetic în împrejur ările lor. Ei vor ofta și vor implora fierbinte mult a șteptata
intervenție a lui Dumnezeu în favoarea lor. Ținta nădejdii lor este prezen ța lui Mesia. Apari ția
Lui pentru eliberarea lor. – Îngerul îi cere lui Io an: »Lui Dumnezeu s ă I te închini!« Aceast ă
solicitare este valabil ă întotdeauna pentru cer și pentru pământ, pentru îngeri și pentru oameni.
Cerul deschis (versetele 11-21)
Introducere
11.-16. – »Și am văzut cerul deschis; și iată un cal alb și Cel care ședea pe el este numit
Credincios și Adevărat; și El judecă și se luptă cu dreptate. Și ochii Lui sunt o flac ără de
foc și pe capul Lui sunt multe diademe, având un nume sc ris, pe care nu-l știe nimeni, decât
El; și este îmbrăcat cu o hain ă înmuiată în sânge; și numele Lui este: „Cuvântul lui
Dumnezeu”. Și oștirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbr ăcate în in subțire, alb și curat. Și
din gura lui ie șea o sabie ascu țită cu două tăișuri, ca să lovească națiunile cu ea; și El le va
păstori cu un toiag de fier; și El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel
Apocalipsa – Walter Scott
261 Atotputernic. Și are un nume scris pe haina și pe coapsa Lui: „Împ ărat al împăraților și
Domn al domnilor”.« – Restul capitolului, c ăruia noi i-am dat titlul „Cerul deschis”, este
împărțit în trei părți:
1. Împăratul puternic și oștirea Lui biruitoare (versetele 11-16).
2. Strigătul adresat păsărilor, să ia parte la »marea mas ă a lui Dumnezeu« (versetele 17-18).
3. Nimicirea total ă a oștirilor dușmane, la care c ăpeteniile lor sunt aruncate de vii în iazul de foc
și restul sunt nimici ți (versetele 19-21).
Versetele 11 la 16 con țin comunicări de mare importan ță. Am găsit multe și diferite prezent ări
ale lui Hristos, c ăci întreaga carte vorbe ște mai mult sau mai pu țin despre El , în timp ce ea ne
vorbește nouă din belșug, »peste care a venit sfâr șitul veacurilor« (1 Corinteni 10,11). Îns ă
această vedenie este deosebit ă în conținutul ei și în efectele ei vaste și este aproape de neîntrecut.
Aici nu vedem Mielul în mijlocul tronului, ca în ca pitolul 5, ci pe marele Împ ărat și Războinic în
toată puterea Sa biruitoare asupra tuturor. Înaintea lui Hristos, așa cum este El descris aici,
tremură oștirile împăraților pământului și inimile curajoase ale celor puternici se vor îngr ozi. Dar
această priveliște va umple cu bucurie pe cei sfin ți, căci ei Îl cunosc; Împ ăratul și Judecătorul
este Domnul și Salvatorul.
Cerul deschis și ușa deschisă în cer
11. – »Și am văzut cerul deschis.« – În această carte citim despre multe și diferite evenimente
cerești, care au fost ar ătate vizionarului. El a auzit glasuri și cântări, a văzut îngeri și sfinți
glorificați, a văzut pe bătrâni și ființele vii aducând adorare, a v ăzut tronuri, cununi,
îmbrăcăminte, harfe, c ărți și alte lucruri, și toate acestea vorbesc despre fericirea și activitatea
neîntreruptă a locuitorilor cerului. Lui, și nouă, i-au fost acordate priviri în cer, dar s ă vezi cerul
deschis, aceast ă priveliște este ceva m ăreț și copleșitor. În capitolul 4,1, unde încep viziunile
despre lucrurile cere ști, citim: »Dup ă aceasta am văzut; și iată o ușă era deschisă în cer.« Cu cât
mai mare trebuie s ă fi fost uimirea vizionarului, când în aceast ă viziune el a v ăzut cerul însuși
deschis, și nu numai o ușă, care i-a permis s ă intre în duhul. Cerul deschis este punctul de
pornire potrivit al m ărețului marș victorios din cer. O u șă deschisă în cer i-a permis vizionarului
să intre , dar cerul se deschide pentru o știrile cerești, ca să iese . De cinci ori citim în Noul
Testament în leg ătură cu Hristos despre cerul deschis (Matei 3,16; Luca 3,21; Ioan 1,51; Faptele
Apostolilor 7,56; Apocalipsa 19,11). Trei din acest e locuri vorbesc despre evenimente din trecut,
două despre evenimente din viitor. Odinioar ă trebuia mărturisită slava Sa moral ă în smerirea Lui.
În viitor revelarea gloriei Sale în cer va cere ca cerul să se deschidă. Într-o viziune care va urma,
vizionarului i-a fost ar ătată cetatea sfântă, Ierusalimul, »coborând din cer, de la Dumnezeu«
(capitolul 21,9-10), dar în leg ătură cu aceasta nu se spune, c ă cerul va fi deschis. El va fi o dat ă
deschis, și aceasta este suficient.
Descrierea Biruitorului și a oștirii Sale
11.- »Și iată un cal alb și Cel care ședea pe el este numit Credincios și Adevărat.« – Primul
lucru, din ceea ce a v ăzut vizionarul și pe care el îl nume ște, este un cal alb, simbolul puterii
biruitoare .150 Călărețul, care mergea înaintea convoiului și conducea totul, poart ă numele
simbolic »Credincios și Adevărat«. Și alții ar putea într-o oarecare m ăsură să fie caracteriza ți
prin aceste însu șiri, dar numai Hristos poate fi numit a șa fără nici o restricție. El este în Persoana
Sa și în acțiunea Sa încorporarea des ăvârșită a acestor însușiri.151 El este credincios în împlinirea
150 Vezi explicațiile la capitolul 6,2.
151 Vezi explicațiile la capitolul 15,3.
Apocalipsa – Walter Scott
262 oricărei făgăduințe și a oricărei amenințări cu judecata, la care fiecare cuvânt al S ău și orice
acțiune a Sa poart ă pecetea adevărului absolut.
11.- »El judec ă și se luptă cu dreptate.« – El vine ca să ia soarta lumii în mâinile Sale pentru
o mie de ani. El este R ăzboinicul puternic, și El va lua lumea în posesiune și o va judeca .
Dumnezeu »a rânduit o zi în care va judeca dup ă dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a
rânduit și despre care a dat tuturor o dovad ă de netăgăduit prin faptul c ă L-a înviat dintre cei
morți« (Faptele Apostolilor 17,31). Ziua hot ărâtă de El este aproape, și Omul hotărât de El stă
aici înaintea noastr ă ca și Conducător al oștilor cerești. Războiul, pe care El îl duce, nu va fi un
război nedrept. El nu va fi dus, ca multe alte r ăzboaie, din simpla pl ăcere de a cucerii și pentru
extinderea propriului domeniu de st ăpânire. Judecarea este numit ă înaintea luptei, deoarece El va
face totul în mod drept și înțelept. Chiar și lupta, al cărei final este deja clar, va fi condus ă cu
înțelepciune. Dreptatea Îl caracterizeaz ă ca Judecător, dar și ca Luptător.
12. – »Ochii Lui sunt o flac ără de foc.« – În capitolul 1,14 și capitolul 2,18 se spune despre
Hristos, că ochii Lui sunt »ca o flac ără de foc«, dar aici cuvântul de comparare este l ăsat la o
parte. »Ochii Lui sunt o flac ără de foc.« Aceasta înseamn ă, că El posedă a-tot-cunoașterea
divină, că El vede totul și depistează orice rău ascuns. Evaluarea tuturor lucrurilor din partea S a
aparține în locurile numite caracteristicilor celor mai remarcabile ale Persoanei Sale. Urm ările
privirii ochilor S ăi sunt aici mult mai grave.
12. – »Și pe capul lui sunt multe diademe.« – Coroanele și diademele trebuie diferen țiate.152
Sfinții cerești poartă coroane (capitolul 4,4.10) ca semn al demnit ății lor regale, dar Hristos are
pe capul Său diademe, care arat ă autoritatea Sa absolut ă și cea mai înalt ă. Balaurul are și el
diademe pe cele șapte capete ale lui (capitolul 12,3), și fiara are și ea diademe pe cele zece
coarne ale ei (capitolul 13,1). Prin aceasta atât b alaurul cât și fiara fac parad ă de autoritatea lor
cea mai înaltă. Dar este numai Unul, c ăruia I se poate încredin ța exercitarea autorit ății absolute și
domniei neîngr ădite, și acesta Unul este Fiul Omului (Psalmul 8). Balauru l are șapte diademe și
fiara are zece, dar Hristos are întâietatea înainte a tuturor; pe Capul Lui sunt »multe diademe«.
Ele vorbesc despre faptul, c ă Lui I-a fost dată toată autoritatea și puterea de guvernare.
12. – »Având un nume scris, pe care nu-l știe nimeni, decât El.« – În Sfânta Scriptur ă găsim
nume diferite ale Persoanelor Dumnezeirii, a șa cum ar fi Dumnezeu, Iehova, Isus, Hristos,
Domnul și altele, care de fiecare dat ă desemnează Persoanele divine în rela ții speciale cu
creaturile. Dar aici un Nume nu este revelat; nimeni nu-L cunoa ște. Există ceva în Hristos, care a
fost dintotdeauna și va fi întotdeauna, pe care nici un nume nu-l poat e exprima, pe care nici o
creatură nu poate să-l cunoască sau să-l înțeleagă. În toată plinătatea Ființei Lui ca Dumnezeu și
Om, Fiul poate fi cunoscut numai de Tat ăl (Matei 11,27). Îns ă în Sine Însuși Hristos poart ă
întotdeauna deplina con știență a ce a fost și ce este El.
13. – »Și este îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge.« – Acest tablou nimerit și impresionant
vorbește despre răzbunarea Sa, despre ac țiunea Sa judec ătorească față de oștirile dușmane din
Europa decăzută, care vor porni s ă facă război cu Mielul. În Isaia 63,1-4 vedem revenirea
triumfătoare a Domnului din țara Edom și din capitala acesteia Bo țra; ziua răzbunării era în
inima Lui, și hainele Lui și toată îmbrăcămintea Lui erau stropite cu sângele du șmanilor Săi. Dar
aici haina este înmuiat ă153 în sânge înainte de a fi lupta, un indiciu clar la faptul că răzbunarea
Lui dreaptă va lovi în măsură deplină oștirile adunate sub cei doi conduc ători mari ai lor, fiara și
prorocul mincinos.
152 Vezi explicațiile la capitolul 12,3.
153 Nu este corect s ă se aducă »haina înmuiat ă în sânge« în leg ătură cu sângele de pe cruce. Domnul ac ționează aici
în judecată și nu în har. Nu este sângele Lui propriu, ci al du șmanilor Săi. Contextul face clar acest sens.
Apocalipsa – Walter Scott
263 13. – »Și numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”.« – Dintre cei opt scriitori sfin ți ai
Noului Testament, Ioan este singurul care folose ște acest titlu al Domnului. Ca »Cuvânt al lui
Dumnezeu« El este expresia și prezentarea a ceea ce Dumnezeu este în Fiin ța Sa, în caracterul
Său și în lucrările Sale. El este »Cuvântul vie ții« (1 Ioan 1,1), deoarece în Persoana Sa și în
acțiunea Sa El este întruparea vie și revelarea acestei vie ți. Ca revelare des ăvârșită a lui
Dumnezeu în judecată El este numit și aici »Cuvântul lui Dumnezeu «. Ca și »Cuvântul«, El are o
existență personală, independentă și veșnică (Ioan 1,1.2), și ca și »Cuvântul« El este Creatorul
tuturor lucrurilor (Ioan 1,3). El este revelarea lu i Dumnezeu, Cel care L-a f ăcut cunoscut pe
Dumnezeu (Ioan 1,18). Cuvintele noastre trebuie s ă fie expresia exact ă a ceea ce suntem noi.
Cuvintele Domnului Isus au fost permanent expresia desăvârșită a ceea ce El a fost întotdeauna
și este (Ioan 8,25). Ca și Cuvânt El reveleaz ă pe Dumnezeu în însu șirile naturii Sale ca lumină și
dragoste , și ca » singurul Fiu« El reveleaz ă pe Tatăl. Prima fără a doua ar fi lăsat un gol mare,
căci inima noastr ă dorește bucuria lăuntrică, pe care o dă legătura cunoscută cu El. Noi avem
dreptul să cunoaștem pe Dumnezeu ca Tat ă al nostru.
În context numele sau titlul »Cuvântul lui Dumne zeu« folosit aici pentru Domnul Isus are un
înțeles deosebit. Este Dumnezeu, care intr ă în acțiune ca Judecător. Natura Lui cere judecarea
acelora care pe p ământ în nebunia lor vor s ă încerce să împiedice principiul divin, instaurarea
Fiului Său ca Împărat pe muntele Sion și punerea în mâinile Sale a guvern ării asupra pământului
(Psalmul 2). Hristos, »Cuvântul lui Dumnezeu«, este expresia cuprinz ătoare a lui Dumnezeu și în
judecata, care aici este gata s ă înceapă.
Oștirile de război triumfătoare
14. – »Și oștirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbr ăcate în in sub țire, alb și curat.« –
Oștirile de război din cer urmeaz ă pe Conducătorul lor sublim. Și ele călăresc pe cai albi, care
simbolic vorbesc despre victorie, c ăci biruința Lui este și biruința lor și triumful Lui este și
triumful lor. Aceast ă oștire sunt sfinții cerești, sfinții din timpul Vechiului Testament și sfinții
care fac parte din mireas ă. Ei toți sunt îmbrăcați în haine care m ărturisesc despre dreptatea
personală și despre faptul c ă ei aici în lupta personal ă au acționat drept, prin aceea c ă au
intervenit pentru drepturile lui Dumnezeu în împrej urări caracterizate de contrazicere și
împotrivire față de Dumnezeu și față de Hristos. Haina miresei (versetul 8) este și haina fiecăruia
care face parte din aceast ă oștire de război. Oștirile din cer, care Îl urmeaz ă cu bucurie pe
Domnul, și vor pleca cu El, nu constau din îngeri, ci din sf inți, din oameni mântui ți. În această
coloană militară simbolică, oștirile sfinților din cer înso țesc pe Conduc ătorul lor. Vedem aici
împlinirea prorociei lui Enoh, care cu mai mult de cinci mii de ani în urm ă a rostit-o, dar care a
fost scrisă numai în epistola lui Iuda: »Iat ă, a venit Domnul cu zecile de mii de sfin ți ai Săi«
(Iuda 14). Zaharia a scris despre aceea și venire (Zaharia 14,5), dar el veste ște judecata asupra
puterilor dușmane, care vor fi adunate împotriva lui Iuda și Ierusalim, în timp ce cartea
Apocalipsa aminte ște națiunile ca fiind primele subiecte ale judec ății, care vor să facă război cu
Mielul . Și îngerii vor înso ți convoiul Domnului (Matei 16,27; 25,31; Evrei 1,6) . Puterea Lui
biruitoare (caii albi) se va ar ăta în ziua în care mânia Mielului va aduce o judeca tă așa de
îngrozitoare asupra du șmanilor. Descrierea o știrilor cerești, care Îl însoțesc pe Hristos în mar șul
Său într-un război drept, este o întrerupere în descrierea genera lă a lui Hristos, care se continu ă
după aceea. Războiul însuși este numit foarte scurt (versetul 19), dar Persoa na marelui
Conducător (sau Urzitor) al salv ării noastre este descris ă154 detaliat. Ne bucur ăm, că așa de multe
lucruri sunt făcute cunoscut despre El.
154 Hengstenberg a scris în privin ța aceasta: „Descrierea r ăzboiului este tot a șa de remarcabil ă pentru scurtimea ei
ca și descrierea Domnului pentru lungimea ei. Însă aceasta este foarte natural, deoarece nu se poate duce o luptă
permanentă împotriva Aceluia care ucide cu suflarea gurii Lui « (2 Tesaloniceni 2,8).
Apocalipsa – Walter Scott
264 Hristos ca Judec ător
15. – »Și din gura lui ie șea o sabie ascu țită cu două tăișuri, ca să lovească națiunile cu ea.«
– Această sabie ascuțită este singura arm ă de atac a întregii o știri cerești. Ea iese numai din gura
Lui. Oștirile care Îl urmau nu aveau nici o arm ă, și ele nici nu aveau nevoie de ele, c ăci Domnul
va duce lupta. O afirma ție asemănătoare citim în Isaia 11,4. Domnul va vorbi atunci, așa cum a
vorbit odinioar ă în grădina Ghetsimani, și dușmanii Lui au c ăzut la pământ (Ioan 18,5-6).
Cuvântul Său are o putere c ăreia nu I se poate împotrivi nimeni; când El vorbe ște ca Judecător,
El este în stare s ă bată și imediat să onoare. Cuvântul rostit al Domnului nu este ca o a rmă
carnală, ci El este o putere nimicitoare, care are un efec t mai puternic decât oricare arm ă creată
prin priceperea omeneasc ă.
15. – »Și El le va păstori cu un toiag de fier.« – La această descriere minunat ă a puterii Lui
atotputernice cu siguran ță scriitorul s-a gândit la Psalmul al doilea. Toiagu l de fier tare și
rezistent vorbe ște simbolic despre domnia Lui sever ă și intransigentă asupra națiunilor rebele.
»El le va păstori (sau paște)« înseamnă că El va domni (ca în capitolul 12,5). Unirea celor
evlavioși ai Săi cu El în guvernarea Sa asupra lumii și în judecata du șmanilor (Psalmul 149,6-9)
nu stă în nici un caz în contradic ție cu adevărul, că El îi »va păstori cu un toiag de fier«. Este
lucrarea Sa, și El este dotat cu plin ătate de putere, ca s ă facă această lucrare. Voin ța
neînduplecată a națiunilor trebuie frânt ă și puterea lor trebuie b ătută.
15. – »Și El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel Atotputernic.« – Deci
aici nu se vorbe ște despre recolta, în care ce este bun va fi desp ărțit de ce este r ău, ci de
culegerea viei cu judecata ei necru țătoare a răului, în mod deosebit a r ăului religios, care atunci
se va fi dezvoltat pân ă la decăderea totală (capitolul 14,17-20)155. În acest verset 15 vedem trei
simboluri ale judec ății.
1. O sabie ascu țită pentru pedepsirea judec ătorească imediată cu moartea.
2. Un toiag de fier pentru o guvernare sever ă și intransigentă.
3. Teascul mâniei neamestecate a lui Dumnezeu pentr u judecarea celor vinova ți.
Este teascul mâniei Dumnezeului Cel atotputernic . »A Mea este r ăzbunarea«, vorbe ște
Domnul. Și aici cuvintele »El calc ă teascul« arată că Domnul singur va face judecata. El a vorbit
deja prin prorocul Isaia: »Am c ălcat singur în teasc și nimeni dintre popoare nu era cu Mine«
(Isaia 63,3).156
16. – »Și are un nume scris pe haina și pe coapsa Lui: „Împ ărat al împăraților și Domn al
domnilor”.« – Descrierea detaliat ă se termină cu această confirmare impresionant ă a slavei157
Sale. Haina este ceva, care se vede de al ții. Haina, care arat ă spre caracterul S ău vizibil în
exterior – în ac țiunile și căile Lui – poart ă Numele care exprim ă clar hegemonia Sa
atotcuprinzătoare. În locul sabiei încins ă la coapsă (Psalm 45,3), acest Nume stă scris și pe
coapsa Sa. Sabia iese din gura Lui, Numele Îl poart ă pe coapsa Sa. În mod normal acolo s-ar
căuta sabia, dar în locul acesteia acolo se confirm ă demnitatea sublim ă a lui Hristos ca Domnitor
peste toți domnitorii și ca Domn peste to ți neînsemnații deținători ai puterii. În capitolul 1,4 sunt
numite aceleași titluri ale Domnului, îns ă acolo în ordine invers ă: »Domn al domnilor și Împărat
al împăraților«. Nici o peni ță nu este în stare s ă descrie așa cum se cuvine aceast ă Personalitate
155 Vezi explicațiile la capitolul 14.
156 Nu se spune, c ă oștirile cerului Îl înso țesc pe Domnul, atunci când El exercit ă judecata în Edom, dar atunci când
El va birui fiara și oștirile ei, ei »vor fi cu El«. Domnul singur va face răzbunarea, fie c ă este vorba de Edom sau de
oștirile adunate ale na țiunilor decăzute ale Europei. Dar la ședințele de judecată vor participa sfin ții Săi cerești, așa
cum arată făgăduința dată biruitorilor din Tiatira (Apocalipsa 2,26-27; și capitolul 20,4). La exercitarea judec ății
asupra anumitor puteri vor participa și iudeii (Isaia 11,14; Zaharia 9,13; 12,6; 14,14).
157 „Hristos este public, în ceea ce prive ște poziția Lui oficială precum și Ființa Lui lăuntrică, Împăratul împăraților
și Domnul domnilor.” (J. N. D.)
Apocalipsa – Walter Scott
265 minunată. – La explicarea simbolurilor și a constatărilor categorice este necesar ă grijă, dar o
greutate reală nu există. Să ne gândim la împrejur ările, la cauza și adevăratul motiv al acestui
război: toate popoarele de pe p ământ se vor răscula public și cutezător cu forță armată împotriva
autorității lui Dumnezeu, fie c ă este vorba de autoritatea Sa moral ă ori de autoritatea guvern ării
Sale. Națiunile de pe p ământ și sfinții care coboară din cer sunt adev ărate oștiri, dar care au
intenții, scopuri și planuri total opuse. Studiile care urmeaz ă au scopul de a ne ajuta s ă ieșim din
neclaritate și nesiguranță și să ajungem să cunoaștem ce este adev ărat și real, ce urmeaz ă să aibă
loc în curând și la care vom participa cu to ții.
Marea masă a lui Dumnezeu
17.-18. – »Și am văzut un înger care st ătea în soare; și a strigat cu glas tare, spunând
tuturor păsărilor care zboar ă în mijlocul cerului: „Veni ți, adunați-vă la marea mas ă a lui
Dumnezeu, ca s ă mâncați carnea împăraților și carnea comandan ților și carnea oamenilor
puternici și carnea cailor și a celor care stau pe ei și carnea tuturor, și liberi și robi, și mici
și mari!”« – După ospățul plin de bucurie al nun ții Mielului citim acum despre »marea mas ă a
lui Dumnezeu«. Ioan a v ăzut îngerul stând în soare, ca s ă zicem așa în mijlocul celei mai înalte
autorități de guvernare. El st ă acolo, unde poate fi v ăzut de toți și de unde el poate avea o privire
de ansamblu asupra întregii scene a r ăzboiului. Ospățul, la care el invit ă păsările răpitoare, va
avea loc abia dup ă bătălie, dar păsările sunt chemate deja înainte de a avea loc b ătălia. Marele
ospăț va consta din cadavre. În lini ștea morții vor zace împ ărați, comandanți, oameni puternici,
cai și călăreții lor, liberi și robi, mici și mari, și trupurile lor vor fi prada p ăsărilor cerului. Ei to ți
vor fi uciși cu o singură sabie ascuțită a Conducătorului oștirilor cerului, care va ie și din gura
Lui. Prin Cuvântul Domnului va avea loc o judecat ă imediată a oștirilor dușmane adunate.
Trebuie să observăm că acest eveniment îngrozitor va avea loc cu adev ărat și literalmente;
judecata anun țată aici nu trebuie privit ă ca fiind simbolic ă. Pornirea războiului împotriva
Mielului este privit ă mai dinainte, și rezultatul lui este ar ătat. Acești uciși vor învia iar ăși la
învierea morților, ca să mai întâmpine înc ă o dată pe Domnul. Atunci El nu va ședea pe calul alb
al Biruitorului puternic, ci pe marele tron alb, și imediat după judecată ei vor avea parte de
condamnarea ve șnică în iazul de foc (capitolul 20,11-15). Învierea lor pentru judecat ă va avea
loc o mie de ani dup ă pedepsirea lor pe p ământ.
De cinci ori citim în versetul 18 cuvântul carnea ; carnea lor va fi hrana p ăsărilor cerului. Ce
sfârșit umilitor pentru mândria, luxul, t ăria și puterea de lupt ă a oștirilor Europei! Vulturul,
acvila și alte păsări răpitoare se vor s ătura cu carnea oamenilor, chiar și cu a celor mari și
puternici dintre ei, ale c ăror nume sunt notate pe paginile istoriei timpului acesta (compar ă cu
Ezechiel 39,4.17-20). »Și toate păsările s-au săturat din carnea lor« (versetul 21), s ăturat
peste măsură. Ce eveniment dezgust ător va fi acesta și ce mare va fi num ărul morților!
Înfrângerea fiarei și a împăraților adunați și a oștirilor adunate
19.-21. – »Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștirile lor adunate s ă lupte
împotriva Celui care ședea pe cal și împotriva oștirii Lui. Și fiara a fost prins ă, și falsul
profet care era cu ea, care f ăcuse înaintea ei semnele prin care îi în șelase pe cei care au
primit semnul fiarei și pe cei care s-au închinat chipului ei. Cei doi au fost aruncați de vii în
iazul de foc care arde cu pucioas ă; și ceilalți au fost uciși cu sabia Celui care ședea pe cal,
sabie care ieșea din gura Lui; și toate păsările s-au săturat din carnea lor.« – Aici se
vorbește de asocierea militar ă cea mai uriașă din toate timpurile, în care se vor uni împ ărați și
popoare. Mai întâi este numit ă fiara – ca punct central și căpetenie a întregii mi șcări. Noțiunea
»fiara« desemneaz ă puternicul imperiu roman reinstaurat cu toat ă puterea lui material ă și toate
Apocalipsa – Walter Scott
266 sursele lui de ajutor. – Dup ă aceea sunt aminti ți »împărații pământului«, împărații care vor
deplânge pustiirea Babilonului (capitolul 18,9). Pe rsoanele de conducere și guvernare ale
creștinătății total decăzute se vor uni cu fiara în acest r ăzboi fără rațiune.158 – Și »oștirile lor«,
oștirile fiarei și ale împăraților, vor fi adunate la acest război. S-ar putea presupune, c ă reunirea
vastă de puteri va lua na ștere prin acțiunea omeneasc ă. Dar nici un Cezar și nici un Napoleon nu
ar putea să dea naștere la o astfel de reunire vast ă – și pentru un scop a șa de temerar ca aici.
Satan și uneltele lui vor sta înapoia acestei mi șcări. În capitolul 16,13.14.16 se ridic ă voalul și se
arată planul secund al acestei adun ări. Trei duhuri necurate, satanice în ce prive ște originea și
ființa lor, dotate cu putere supranatural ă, ca să facă semne, vor merge »la împ ărații întregului
pământ locuit, ca s ă-i adune pentru r ăzboiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotput ernic«.
Chiar și locul strângerii lor este redat în Cuvântul lui D umnezeu: Armaghedon (capitolul 16,16).
După ce am văzut, prin cine și unde vor fi adunate puterile du șmane, să studiem scopul unirii
lor. Citim faptul simplu, dar consternant, c ă oștirile pământului vor fi adunate »s ă lupte
împotriva Celui care ședea pe cal și împotriva oștirii Lui«. A mai fost a șa ceva în istorie?
Națiunile Europei și a altor câteva ținuturi, care cândva au fost luminate și s-au declarat de partea
creștinismului, vor fi în șelate de Satan în a șa măsură, că ele vor îndrăzni să pornească la luptă
împotriva »Împ ăratului împăraților și Domnului domnilor«. Ce ira țional și nebun! În aceast ă zi
se va pune întrebarea, cine are domnia asupra p ământului , și ea va fi decis ă odată pentru
totdeauna prin lupta care va avea loc. Ura oamenilo r se îndreaptă împotriva Celui care șede pe
calul alb, împotriva Mielului, împotriva Împ ăratului, căci creștinătatea decăzută Îl urăște, fie ca
Mielul sacrificat ori ca Domnitor și Împărat. Apoi este amintit ă și dușmănia față de aceia care
sunt proprietate a Lui și Îl urmează. Adversarii vor s ă lupte și împotriva »oștirii Lui«. Vedem o
diferență mare între »o știrile lor« și »oștirea Lui«, care const ă din »chemați și aleși și
credincioși« (capitolul 17,14). Va fi o oștire, deoarece ei to ți vor avea numai un gând și un scop
împreună cu Conducătorul lor sublim. Nu sunt date detalii despre aceas tă luptă, căci nu se va
putea ajunge la o lupt ă în adevăratul sens al cuvântului. Numai rezultatul este f ăcut cunoscut;
sfârșitul îngrozitor al du șmanilor a fost deja anun țat mai dinainte (versetele 17-18).
20. – »Și fiara a fost prins ă, și falsul profet care era cu ea.« – Căpetenia personal ă a
împărăției romane va reda întregului imperiu caracterul ei propriu. Acest imperiu și domnitorul
lui vor fi realmente una în toate planurile și țelurile lor. Desigur ei pot fi diferi ți (ca în Daniel 7),
dar aici și în alte locuri din cartea Apocalipsa fiara și ultimul ei mare conduc ător regal vor fi a șa
de indestructibil lega ți unul de altul, c ă imperiul se va pr ăbuși când conducătorul lui va fi dat
nimicirii veșnice. Fiara va fi aruncat ă de vie în iazul de foc; desigur este un om, dar el este
denumit »fiara«, deoarece el nu are leg ături conștiente cu Dumnezeu.
»Falsul profet« este anticrist, întruchiparea dec ăderii religioase. Partenerul lui, fiara, este
remarcabilul conduc ător păgân, căruia Satan îi va acorda aproape nelimitata putere s tatală. De
trei ori se folose ște denumirea »falsul profet« pentru anticrist (capi tolul 16,13; 19,20; 20,10), ca
să arate învățătura lui rătăcitoare în Iudeea și în toată creștinătatea. Cuvintele »care era cu ea«
arată că fiara și falsul profet vor lucra împreun ă. Fiara va pune la dispozi ție puterea ei, falsul
profet sfatul lui. Se pare c ă ultimul va lucra cu o energie mult mai mare decât fiara.
20. – »Care f ăcuse înaintea ei semnele prin care îi în șelase pe cei care au primit semnul
fiarei și pe cei care s-au închinat chipului ei.« – Falsul profet va în șela pe oameni prin semnele
supranaturale, pe care el le va face. Efortul lui s e va îndrepta în principal, ca s ă aducă toată
lumea să se închine fiarei. Falsul profet va fi trimis și cu mare viclenie va exercita influen ța lui
rea, satanică, în timp ce fiara va exercita mai mult autoritatea și puterea ei statal ă. Acțiunea
diabolică a falsului profet, activitatea lui deosebit ă în sprijinirea fiarei, este tema principal ă din
158 »Cei zece împ ărați« vor fi dat deja mai înainte fiarei puterea și imperiile lor (capitolul 17,13.17). Desigur ei vo r
participa la acest r ăzboi, căci citim: »Aceștia vor lupta împotriva Mielului« (capitolul 17,14) ; dar ei nu sunt numi ți
expres aici în capitolul 19, deoarece ei – ca s ă zicem așa – s-au contopit cu fiara.
Apocalipsa – Walter Scott
267 capitolul 13,11-17. Acolo el este denumit »cealalt ă fiară«, aici ca »falsul profet«; dar este aceea și
persoană.
Nimicirea veșnică
20. – »Cei doi au fost arunca ți de vii în iazul de foc care arde cu pucioas ă.« – Cine ar putea
descrie în cuvinte groaza unui astfel de sfâr șit? Literalmente și efectiv aceasta este pedeapsa
hotărâtă mai dinainte a celor dou ă persoane, una dintre ele dintre iudei, cealalt ă dintre păgâni.
Ambele trăiesc probabil deja ast ăzi pe pământ. Acești doi oameni nu vor fi uci și, așa cum vor fi
uciși urmașii lor duși în rătăcire. Ei nu vor avea parte de moartea trupului lor, ci ei, prinși în
păcatele lor de mâna Celui Atotputernic, vor fi imedi at aruncați în iazul de foc, în acest domeniu
al chinurilor de nedescris. Ei nu vor merge treptat în întâmpinarea soartei lor îngrozitoare, și nici
nu vor fi mâna ți încet într-acolo, ci amândoi vor fi aruncați de vii în iazul de foc, a șa cum se
aruncă un lucru fără valoare. După o mie de ani va ajunge și Satan la ei în acela și loc de groază;
și el va fi aruncat în iazul de foc, a șa cum arată capitolul următor. În iazul de foc nu este odihn ă.
Focul și pucioasa vorbesc despre chinuri arz ătoare (Isaia 30,33). Acest iaz – nu plin cu ap ă, ci
plin cu foc – este locul pedepsei ve șnice pentru diavol, pentru oamenii pierdu ți și pentru îngerii
căzuți. Este un loc, și nu numai o stare, este iadul. Nu este semnificati v, că iazul de foc – o
noțiune pe care noi am primit-o din tinere țe în duhul și sufletul nostru ca pe o expresie a ceea ce
este întunecat și foarte chinuitor – este numit pentru prima dată aici? Acești doi oameni vor fi
primii, care își vor primi judecata ve șnică în iazul de foc.
21. »Și ceilalți au fost uciși cu sabia Celui care ședea pe cal, sabie care ie șea din gura Lui;
și toate păsările s-au săturat din carnea lor.« – Oștirile Europei vor zace în t ăcere – omorâte,
însă nu printr-o sabie de o țel. Glasul mânios al Împ ăratului împăraților va pătrunde printre
rândurile strânse și deodată va răpi pe cei doi conduc ători mari ai lor. Dup ă aceea oștirile adunate
în decădere, răzvrătire și dușmănie împotriva lui Dumnezeu și împotriva Mielului vor fi ucise pe
loc. Toată această acțiune este descris ă aici în cuvinte pu ține. Enoh și Ilie au fost lua ți în cer, fără
să vadă moartea. Fiara și falsul profet vor fi arunca ți în iazul de foc, f ără să moară. Numele lor
nu este numit, ele nu au o însemn ătate care rămâne. Numărul morților va fi așa de mare, că toate
păsările cerului vor fi s ăturate cu carnea lor. Soarta definitiv ă și veșnică a adoratorilor și
adepților fiarei este descris ă în capitolul 14,9-11 și capitolul 20,11-15.
Apocalipsa – Walter Scott
268 Capitolul 20
Împărăția de o mie de ani și judecata mor ților
Introducere
Începând cu capitolul 19,6 și până la capitolul 21,8 sunt prezentate evenimentele vii toare în
succesiunea în care ele vor avea loc. Primul este f acerea cunoscut, c ă Dumnezeu Și-a început
domnia, și nunta Mielului, ultima comunicare este cu privire la soarta veșnică a păcătoșilor și a
tuturor celor pierdu ți în iazul de foc. Primul eveniment este totodat ă ivitul zorilor acelei zile
strălucitoare, a timpului fericit al Împ ărăției de o mie de ani, a zilei pe care o a șteaptă cu dorință
mare creația suspinând. Ultimul eveniment, dimpotriv ă, arată cu toată seriozitatea spre partea
hotărâtă pentru cei pierdu ți, spre întunecimea întunericului și chinului din iazul care arde cu foc
și pucioasă, parte care este tot a șa de veșnică ca și existența Dumnezeului atotputernic.
În capitolul anterior simbolul remarcabil a fost calul alb, în acest capitol este un tron alb. Calul
alb este un indiciu al puterii biruitoare, c ăreia i se va supune totul, tronul alb este un indic iu al
domniei Sale și al unei judecăți care va veni. Calul, sau mai exact, ceea ce el re prezintă, precede
acțiunile care sunt în leg ătură cu tronul; este, ca s ă zicem așa, pregătitorul drumului pentru
acestea.
Capitolul con ține patru secțiuni, fiecare tratând o tem ă mare. Prima este legarea lui Satan și
captivitatea lui în Adânc pentru o mie de ani (vers etele 1-3); cea de-a doua tem ă este domnia de
o mie de ani a tuturor sfin ților cerești împreună cu Hristos (versetele 4-6); cea de-a treia tem ă
este ultima încercare disperat ă a lui Satan să obțină din nou domnia asupra lumii, înfrângerea lui
totală și soarta lui definitiv ă în iazul de foc (versetele 7-10); tema a patra est e judecata mor ților
care au murit f ără să se pocăiască, au murit în necredin ță și respingerea harului lui Dumnezeu și
prin aceasta în păcatele lor (versetele 11-15).
Satan închis în Adânc
1.-3. – »Și am văzut un înger, coborând din cer, având cheia Adâncul ui și un lanț mare în
mâna lui. Și l-a apucat pe balaur, șarpele cel vechi, care este Diavol și Satan, și l-a legat
pentru o mie de ani, și l-a aruncat în Adânc, și a închis și a pecetluit deasupra lui, ca s ă nu
mai amăgească națiunile, până când se vor împlini cei o mie de ani; dup ă acestea trebuie s ă
fie dezlegat pentru pu țin timp.« – În această viziune este descoperit un eveniment care se
înșiruie foarte normal la evenimentele descrise la sfâ rșitul capitolului anterior. Cu toate acestea
este așa de diferit și de însemnat, c ă este făcut cunoscut printr-o viziune deosebit ă. Două
persoane vor fi aruncate în iazul de foc la început ul Împărăției de o mie de ani, f ără să li se facă o
„procedură judecătorească”: fiara și prorocul mincinos; dup ă o mie de ani va trebui și diavolul
să-i urmeze în locul de chin ve șnic. În capitolul anterior am v ăzut că cele două unelte principale
ale lui Satan, dup ă ce ele și-au condus oștirile pe pământ în război împotriva Mielului și a
sfinților159 Săi, vor fi prinse și cu ocară și rușine vor fi aruncate de vii în iazul de foc. O știrile lor
vor fi ucise și vor fi date ca hran ă păsărilor. Dar și Satan, duhul invizibil, care conduce uneltele
sale umane, și pe toți cei care le urmeaz ă, și îi atrage spre pierzare, nu va sc ăpa nicidecum de
159 Puterile, despre care st ă scris în Zaharia 14,2 și Psalm 83, se vor strânge împotriva Ierusalimului și împotriva
iudeilor , care în Apocalipsa 19 vin împotriva Mielului și a sfinților Săi cerești. Primii vor veni din r ăsărit, ultimii din
apus. Astfel vor fi dou ă tabere dușmane puternice, opuse una altora în c ăile și țelurile lor. Puterile din partea de
nord-est vor sta sub „împ ăratul nordului”, care va fi sprijinit de Gog (Rusia ), puterile vestice și conducătorii
națiunilor Europei vor sta sub conducerea fiarei și a profetului mincinos sau antihristul.
Apocalipsa – Walter Scott
269 judecata dreapt ă. O judecată venită deodată îl va ajunge tot a șa cum îi ajunge pe ceilal ți. Cu fiara
și cu profetul mincinos Hristos va ac ționa ca Judecător pe pământ, pe diavolul îl va ajunge
judecata lui Dumnezeu din în ălțime. Balaurul, promotorul propriu-zis al revoltei d istrugătoare
așa de eficientă, va fi prins de un înger din cer și legat va fi aruncat în Adânc160. O mie de ani
mai târziu își va primi partea definitiv ă alături de slujitorii lui în chinul ve șnic al iazului de foc.
Scurt înainte de aceasta el va trebui s ă mai acționeze pe pământ, dar până atunci va rămâne
închis în Adânc, a șa că în timpul celor o mie de ani el nu va putea s ă înșele națiunile.
Nu trebuie să uităm, că Satan, începând din momentul în care va fi aruncat din cer (capitolul
12,9), va fi cu adev ărat pe pământ – chiar dac ă pentru oameni va fi invizibil. El va face eforturi
mari, ca să nimicească sau să strice tot ce are înf ățișarea că stă de partea lui Dumnezeu. De aceea
vizionarul a văzut îngerul, unealta pentru pedepsirea lui, »venind din cer«. Satan va fi realmente
prins pe pământ, cu toate c ă probabil nici un om nu va remarca aceasta.
Îngerul avea cheia Adâncului și un lanț mare în mâna lui. Expresiile cheia și lanțul trebuie
înțelese aici simbolic. Ele arat ă că Dumnezeu are autoritatea suprem ă și asupra teritoriului
satanic al Adâncului. Astfel El leag ă (lanțul) prin înger pe Satan și îl închide (cheia) sigur pentru
o mie de ani în Adânc161. Până când închisoarea lui va fi descuiat ă (versetul 7), Satan va fi jefuit
de libertatea lui și de aceea nu va putea produce nici o nenorocire pe pământ. Acum Satan are
acces în locurile cere ști (Efeseni 6,12), în cerurile create, nu în casa T atălui; el este căpetenia
autorității văzduhului (Efeseni 2,2), și el cutreieră pământul (Iov 1,7). Deci cerul și pământul
sunt domeniul lui de ac țiune. Când va fi aruncat din cer, lui i se va da în tr-o oarecare m ăsură
pământul și Adâncul. Dar aici vedem, c ă el va fi închis în Adânc și va rămâne încuiat acolo tot
timpul Împărăției de o mie de ani. Dup ă aceea i se va permite înc ă o dată pentru scurt timp s ă-și
urmărească țelurile pe pământ și să înșele națiunile, așa că mulți se vor dezice de devotamentul
lor exterior fa ță de Hristos care domne ște în slavă. În cele din urm ă el va fi aruncat pentru
totdeauna și veșnic în iazul de foc (versetul 10).
2.-3.- »Și am văzut un înger, coborând din cer, având cheia Adâncul ui și un lanț mare în
mâna lui. Și l-a apucat pe balaur, șarpele cel vechi, care este Diavol și Satan, și l-a legat
pentru o mie de ani, și l-a aruncat în Adânc, și a închis și a pecetluit deasupra lui.« –
Diferitele denumiri ale lui Satan sunt prezentate î n ordinea în care au ap ărut și în capitolul 12,9.
Acolo însă este numit »balaurul cel mare«. Ca balaur el este încorporarea cruzimii . Ca șarpe el
este personificarea vicleniei . Ca diavol el este cel mai r ău ispititor al oamenilor. Ca Satan el este
împotrivitorul declarat și dușmanul lui Hristos și al poporului162 Său. Satan este o fiin ță creată,
reală, o personalitate care tr ăiește (și totuși este un duh și nu un om). Orice creatur ă responsabilă
are a face într-un fel oarecare cu el. Puterea sa și prezența sa sunt desigur limitate și sunt
supravegheate, deoarece el este numai o creatur ă, însă colaboratorii și uneltele lui sunt a șa de
numeroși și de numeroase, și diferiți, și activitatea lor este a șa de dăruită stăpânului lor, că unii
merg atât de departe, c ă atribuie lui Satan atotputernicie și atotștiință. Însă acestea sunt
caracteristici dumnezeie ști, pe care numai Creatorul le are.
Balaurul este prins și legat și aruncat în Adânc, care apoi va fi închis și pecetluit »deasupra
lui«. Pecetele, cu care au fost pecetluite piatra d e la deschizătura gropii cu lei (Daniel 6,18) și
piatra de la ușa mormântului (Matei 27,60.66), înseamn ă că autoritatea judec ătorească și de
guvernare s-a obligat s ă țină pe întemnițații lor sub pază sigură. Tot așa și Adâncul va fi ținut sub
încuietoare sigur ă.
160 Cuvântul grecesc tradus cu Adânc înseamn ă fără fund sau foarte adânc. Acest cuvânt apare de nou ă ori în Noul
Testament; de șapte ori în cartea Apocalipsa și în afară de aceasta în Luca 8,31 și Romani 10,7. Fiara se va ridica din
Adânc (Apocalipsa 17,8) și Satan va fi aruncat în Adânc. Adâncul este un loc a c ărui poziție ne este necunoscut ă.
161 În capitolul 9,2 se folose ște cheia pentru a deschide Adâncul, în capitolul 20 ,3 pentru a-l închide.
162 Alte gânduri referitoare la acest nume sunt cuprin se în explicațiile date la capitolul 12,9.
Apocalipsa – Walter Scott
270 3. – »… ca să nu mai amăgească163 națiunile, până când se vor împlini cei o mie de ani.« –
Aici ni se spune de ce Satan va fi aruncat în închi soare. De la primul lui contact cu oamenii
(Geneza 3) și până la detenția lui în Adânc ( și chiar și după eliberarea lui) inten ția lui este să
înșele și să ademenească pe oameni în chip barbar și lipsit de scrupule. El a prezentat fals Fiin ța
lui Dumnezeu, a dus în r ătăcire gândurile oamenilor referitoare la natura p ăcatului și urmările
lui. A falsificat Evanghelia în a șa fel, că milioane de oameni prin acceptarea de bun ă voie a ceea
ce se numește „o altă evanghelie” au mers și merg la pierzare. »Lumea întreag ă zace în cel rău«
(1 Ioan 5,19); aceasta este în realitate o constata re foarte gravă și cu urmări vaste, și ea nu este
nicidecum exagerat ă. După o mie de ani, oamenii, care vor tr ăi atunci (cu excep ția celor născuți
din nou), se vor strânge sub drapelul lui Satan – n umai pentru ca apoi s ă recunoască prea târziu,
că ei toți au căzut pradă unei ademeniri în șelătoare (capitolul 20,7-9).
Cuvintele »o mie de ani« apar de șase ori în acest capitol (versetele 2, 3, 4, 5, 6, 7). De trei ori
stau în legătură cu satan, de dou ă ori în legătură cu domnia sfin ților împreună cu Hristos și o dată
prin ele este descris ă perioada de timp dintre învierea sfin ților și învierea »celorlal ți morți«, a
celor nedrepți. În toate cele șase cazuri este vorba de aceeași perioadă de timp de o mie de ani,
numai contextul în care ele apar este diferit. Dup ă părerea noastră ele nu trebuie în țelese
simbolic, ci trebuie luate literalmente și sunt o redare exact ă a unei perioade de timp. No țiunea
„împărăția de o mie de ani”, care desemneaz ă domnia public ă și personală a Domnului împreun ă
cu sfinții Săi pe pământ și durata acestei guvern ări, este preluat ă din acest capitol. Dup ă
concepția iudaică primii șase mii de ani corespund celor șase zile în care au fost create cerurile și
pământul. Ziua a șaptea, sabatul odihnei, arat ă spre acel timp lung și fericit de o mie de ani.
3. – »… după acestea trebuie s ă fie dezlegat pentru pu țin timp.« – Dezlegarea lui Satan va fi
precedată de o serie de evenimente. Prin cuvintele »dup ă aceea« nu ne gândim aici nu numai la
captivitatea în Adânc. Dup ă nimicirea Babilonului, dup ă nunta Mielului, dup ă „judecata de
război” pe pământ cu nimicirea complet ă a fiarei, a prorocului mincinos și a oștirii lor, și apoi
după legarea balaurului și lunga lui captivitate de o mie de ani în Adânc, S atan va fi »dezlegat
pentru puțin timp«. În derularea evenimentelor care vor veni vor exista două perioade scurte de
timp în care Satan va dezl ănțui o activitate și energie neobi șnuită. Prima va fi începând din ziua
când va fi aruncat din cer pe p ământ și până la închiderea lui în Adânc, cea de-a doua va fi de la
dezlegarea lui și până în ceasul în care el va fi aruncat în iazul cu foc .
Domnia împreun ă cu Hristos
Domnia personal ă a lui Hristos
Secțiunea interesant ă de la versetul 4 și până la versetul 6, pentru care secole la rând au fost
controverse, se adreseaz ă insistent oricărui cititor care gânde ște. Ea privește pe fiecare sfânt de
pe pământ. Cine sunt cei care împreun ă cu Hristos în glorie vor guverna peste acest p ământ?
Sunt sfinții sau sunt îngerii? Cuvântul lui Dumnezeu ne d ă răspuns la aceast ă întrebare și la
altele.
Domnia absolut ă a lui Hristos ca Om (Psalm 8) și ca Împărat (Psalm 2) este în Scriptur ă un
adevăr atestat și incontestabil. El va domni ca Împ ărat o mie de ani. Profe ții Vechiului Testament
au văzut mai dinainte domnia Lui și au primit înștiințări cu privire la ea. Cânt ăreții poeți ai lui
Israel au cântat-o. Razele luminii cuvântului profe tic, pe care l-au rostit și scris profeții începând
cu Isaia și până la Maleahi, sunt orientate spre gloriile și binecuvântările Împărăției de o mie de
163 Probabil că trebuie să ne gândim în mod deosebit la ademenirea prin care națiunile se vor strânge la Armaghedon
(capitolul 16,13-14).
Apocalipsa – Walter Scott
271 ani care va veni. Crea ția, care până atunci suspin ă sub domnia îngrozitoare a lui Satan și a
guvernării dăunătoare a omului, a șteaptă cu nerăbdare eliberarea f ăgăduită, pe care o va aduce
domnia Sa.
Aici în derularea evenimentelor viitoare a sosit timpul când a devenit realitate ceea ce mai
înainte a fost vestit în cer: »Împ ărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului S ău și El
va împărății în vecii vecilor« (capitolul 11,15). A șa s-a vestit acolo privind spre viitor; aici
această Împărăție a venit realmente.
Tronuri în Împ ărăția de o mie de ani
4. – »Și am văzut tronuri, și ei ședeau pe ele și li s-a dat să facă judecată; și am văzut
sufletele celor decapita ți pentru mărturia lui Isus și pentru Cuvântul lui Dumnezeu; și
aceia care nu se închinaser ă fiarei, nici chipului ei și nu primiseră semnul pe fruntea și pe
mâna lor; și ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.« – Profetul Daniel164 și
vizionarul Ioan au v ăzut în viziunile lor aceleași tronuri. Daniel le-a v ăzut goale (Daniel 7,9). C ă
sfinții cerești vor ședea pe ele, aceasta este o revela ție deosebită, păstrată pentru Noul Testament,
și de aceea Ioan adaug ă: »și ei ședeau pe ele«. Ambele viziuni se refer ă la începutul domniei în
Împărăția de o mie de ani. Tronurile de aici nu trebuie co nfundate cu cele dou ăzeci și patru de
tronuri din capitolul 4,4; acestea stau în cer în jurul tronului Celui Ve șnic. Tronurile, pe care le-a
văzut Daniel și Ioan (Daniel 7,9; Apocalipsa 20,4) stau dimpotriv ă în legătură cu guvernarea de o
mie de ani pe pământ . Această guvernare vast ă va cuprinde fără îndoială în sine ceea ce Domnul
Isus a făgăduit ucenicilor S ăi: »Adevărat vă spun că voi, care Mați urmat, când Fiul Omului va
ședea pe tronul S ău de glorie, la rena șterea165 tuturor lucrurilor, ve ți ședea și voi pe douăsprezece
tronuri, judecând cele dou ăsprezece semin ții ale lui Israel.« (Matei 19,28)
Acest al patrulea verset este deosebit de import ant și unic în felul lui, deoarece numai el
conține o enumerare complet ă a sfinților, care împreun ă cu Hristos vor avea parte de domnia
binecuvântată a dreptății în Împărăție. Ei aparțin a trei grupe diferite.
Prima grupă
4. – »Și am văzut tronuri, și ei ședeau pe ele și li s-a dat să facă judecată.« – La cine se refer ă
aici pronumele »ei« și »li«? Această grupă nu este descris ă în alt fel. Unii s-au gândit c ă este
vorba de națiuni, care sunt amintite nemijlocit mai înainte (ve rsetul 3), alții la îngeri. S-a mai
presupus că cuvintele »ședeau pe ele« se refer ă la cele douăsprezece tronuri ale apostolilor
(Matei 19,28); al ții gândesc că este vorba de cele dou ăzeci și patru de tronuri din cer (capitolul
4,4). Unii comentatorii limiteaz ă aplicarea numai la martiri, ei presupunând c ă în pronume sunt
rezumate cele dou ă grupe de martiri, despre care este vorba în contin uare în acest verset. Îns ă
cuvântul »ei« arat ă evident spre o grup ă deosebită, care se deosebe ște de martiri. Martirii sunt
văzuți mai întâi ca »suflete«, într-o stare desp ărțită de trup, în timp ce prima grup ă este văzută
șezând pe tron » și li s-a dat să facă judecată«. Despre suflete nu se spune niciodat ă, că ele șed pe
tronuri și guvernează sau judecă. Gândul că „națiunile” șed pe tronuri, de asemenea nu î și
găsește argumentarea în Cuvântul lui Dumnezeu. Nici gând ul că îngerii șed pe tron nu-l putem
164 Profetul Daniel nu îi conduce pe cititorii lui în Împărăția de o mie de ani, ci numai pân ă la începutul ei. El
întrerupe în momentul în care »Unul, ca un Fiu al O mului« primește de la »Cel B ătrân de zile« domnia
atotcuprinzătoare și veșnică (Daniel 7,13-14). Profetul Ezechiel ne conduce mul t mai departe. El a avut dreptul s ă
descrie Împărăția de o mie de ani în unele din caracteristicile ei cele mai importante; el arat ă așezarea semințiilor în
teritorii paralele transversal pe suprafa ța țării Palestina extins ă, Templul și pe slujitorii lui, c ăpeteniile iudaice ca
reprezentanți ai lui Hristos, îns ănătoșirea Mării Moarte și altele (Ezechiel 40 la 48).
165 Prin renaștere aici se înțelege timpul Împ ărăției de o mie de ani, »timpuri de restabilire a tutu ror lucrurilor«
(Faptele Apostolilor 3,21).
Apocalipsa – Walter Scott
272 urmări, chiar dacă el este susținut de unii comentatori renumi ți. Niciunde în Scriptur ă nu se
învață, că îngerii domnesc, ci mai degrab ă contrariul: »Pentru c ă nu îngerilor le-a supus El lumea
locuită care va veni, despre care vorbim« (Evrei 2,5). Dom nia asupra pământului va fi dat ă lui
Hristos și sfinților Săi cerești (1 Corinteni 6,2-3). Dar noi nu trebuie s ă vedem domnia
împărătească limitată la apostoli sau la o alt ă grupă deosebită.
Cuvântul »ei« se refer ă evident la o grup ă deja cunoscut ă de persoane. Am v ăzut deja de mai
multe ori, că cei mântuiți din cer, reprezenta ți prin cei douăzeci și patru de bătrâni, iau parte la
evenimentele f ăcute cunoscut în capitolele 4 pân ă la 19. Lor le apar țin toți credincioșii adevărați,
toți sfinții din Vechiul Testament și din Noul Testament și prin aceasta to ți care vor fi învia ți sau
transformați la venirea Domnului în v ăzduh (1 Tesaloniceni 4,15-17). Aceast ă grupă a sfinților
este mult mai mare la num ăr decât grupa martirilor, și ca participanți la domnia Domnului ace ști
sfinți nu se pot încadra în nici o alt ă grupă, decât în prima grup ă; ei sunt prezenta ți prin cele două
pronume »ei« și »li«. Ar fi de fapt ciudat, dac ă numai martirii ar domni împreun ă cu Hristos și
sfinții din cer, care au fost f ăcuți »împărați și preoți pentru Dumnezeul nostru«, ar fi exclu și de la
ea. Sunt deci sfin ții Vechiului Testament și Noului Testament, care în timpul judec ăților vor fi în
cer, și pe care vizionarul i-a v ăzut aici șezând pe tronuri.
Acestora »li s-a dat să facă judecată«. Aceasta înseamn ă că acestor sfinți li s-a acordat
autoritate împărătească. Este împlinirea constat ării mărețe și neîngrădite, care este con ținută în
întrebarea: »Sau nu știți că sfinții vor judeca lumea?« (1 Corinteni 6,2).
Grupa a doua
4. – »Și am văzut sufletele celor decapita ți pentru mărturia lui Isus și pentru Cuvântul lui
Dumnezeu.« – Deci aici Ioan nu a v ăzut persoane, ci suflete166, sufletele martirilor în starea lor
despărțită de trup. Aceast ă grupă va suferi moartea de martir mai înainte decât acei a care vor fi
omorâți sub domnia fiarei. Sunt evident acelea și suflete care în capitolul 6,9 au fost v ăzute sub
altar. Prigonirea lor va începe curând dup ă răpirea sfinților, în prima jum ătate a celor șapte ani de
necaz (Matei 24,8-9). Izbucnirea mâniei și atrocități împotriva lor va avea dou ă motive. Unul va
fi mărturia lui Isus, care atunci va purta un caracter p rofetic. Mărturia lui Isus în Evanghelii se
deosebește esențial de cea din cartea Apocalipsa; acolo este desf ășurarea harului, aici este
vestirea judecății; acolo se mărturisește dragostea Tat ălui, aici faptul c ă Dumnezeu va instaura
Împărăția Sa. Ultima este o m ărturie pe care popoarele dec ăzute ale pământului nu o vor putea
suporta. De aceea purt ătorii acestei m ărturii vor fi prigoni ți până la moarte. Cel ălalt motiv al
acestei prigoniri este Cuvântul lui Dumnezeu. Ținerea cu tărie și credincioșie a Cuvântului va
caracteriza rămășița din zilele acelea. Oamenii vor ocupa pozi ție ori pentru drepturile lui
Dumnezeu, ori vor fi împotriva lor. O a șteptare nedecis ă nu va fi admis ă. Ținerea necondi ționată
cu tărie a Cuvântului va demasca lumea în adev ărata ei stare și adevăratul ei caracter. C ărarea
celor credincio și va fi îngustă, și deseori la cap ătul ei va sta moartea. Presupunem c ă în timpul de
necaz care va veni nici un credincios nu va muri de moarte natural ă. Ei ori vor supravie țui acest
timp, ori vor muri ca martiri.
166 Suntem deplin con știenți, că prin cuvântul »suflete« deseori este vorba de pers oane, așa cum este în Geneza 12,5;
Faptele Apostolilor 27,37 și în alte locuri, îns ă noi trebuie să întrebăm, dacă și aici este acela și lucru. De dou ă ori
vizionarul a văzut sufletele acelora care au fost înjunghia ți sau decapitați, deci sufletele persoanelor. Mai întâi el le-
a văzut sub altar (capitolul 6,9), apoi (aici în acest verset) nemijlocit înainte de învierea lor, în care ele vor fi unite cu
trupul de înviere; dar în ambele cazuri el le-a v ăzut fără trup, despărțite de trup. În acest verset vizionarul a v ăzut
mai întâi sufletele martirilor, apoi (la sfâr șitul versetului) el a v ăzut pe martiri ca învia ți, care trăiau și domneau și nu
mai erau în starea de desp ărțire. Sufletul nu moare niciodat ă, el nu poate fi omorât. El posed ă o viață, pe care nici
sabia și nici securea n-o poate atinge (Matei 10,28).
Apocalipsa – Walter Scott
273 Grupa a treia
4. – »Și (am văzut pe) aceia care nu se închinaser ă fiarei, nici chipului ei și nu primiseră
semnul pe fruntea și pe mâna lor.« – Dacă cuvintele »pentru m ărturia lui Isus și pentru
Cuvântul lui Dumnezeu« leag ă grupa a doua cu cei aminti ți în capitolul 6,9-11, referirea de aici
în legătură cu fiara, cu chipul ei și semnul pe fruntea și pe mâna lor arat ă clar spre capitolul
13,15-17. Cât de bun și de înțelept este Dumnezeul nostru, c ă El ne-a dat acest ajutor! În fiecare
parte a cărții divine sunt locuri grele, dar cheia pentru desch iderea lor este aproape întotdeauna
pregătită. Și cartea Apocalipsa nu este o excep ție de la aceast ă regulă. Un teolog cunoscut a
întrebat: „A fost dat ă o cheie pentru aceast ă carte, care s-a pierdut? A fost ea probabil arunca tă în
mare la Patmos sau în meandre167?”
Moartea într-un fel sau altul va a ștepta pe aceia care nu recunosc public fiara și nu vor voi s-o
susțină activ. Fiara va nesocoti orice drept și fără scrupule va înl ătura pe toți care îi stau în cale.
Dreptul inalienabil și obligația creaturi de a onora și a se închina lui Dumnezeu, Creatorul, va fi
contestat de fiar ă în atitudinea ei p ăcătoasă. Omul pe pământ va încerca s ă ocupe el însuși locul
lui Dumnezeu. Anticrist, omul p ăcatului, va face aceasta în Templu și între iudei (2 Tesaloniceni
2,4). Dar strădania din timpul primului imperiu p ăgân (Daniel 3), ca și din timpul ultimului
imperiu (Apocalipsa 13), de a alunga pe Dumnezeu di n inima și conștiința oamenilor, va putea
avea numai unul din aceste dou ă rezultate: moartea și după aceea triumf în înviere, pe de o parte,
judecată și condamnare ve șnică, pe de altă parte. Lui Nebucadne țar însă i-a fost dată pocăința și i
s-a arătat har. Pentru fiar ă și adepții ei nu va fi nici poc ăință, nici har.
Semnul pe frunte, sub orice form ă ar fi el, arată public, că acela care îl poart ă este un adept al
fiarei. Semnul pe mân ă arată o susținere activă; el arată că purtătorul lui este un colaborator de
bună voie în strădaniile fiarei.
Învierea și domnia martirilor
4. – »Și ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.« – Martirii din timpul necazului
vor fi înviați după nuntă și după ospățul nunții (capitolul 19,7-9) și scurt timp înainte de
începerea Împărăției de o mie de ani. Prin aceasta ei nu apar țin nici miresei și nici oaspeților
invitați la nuntă. Dar aici se vorbe ște în mod deosebit de dou ă grupe de martiri. Ioan tocmai
văzuse sufletele lor desp ărțite de trup, dar apoi el îi vede învia ți, așa cum vedem aici. Cuvintele
»ei au înviat« înseamn ă simplu, că el i-a văzut ca înviați. Moartea le-a luat trupurile. Prin aceasta
ei erau morți pentru oameni, dar pentru Dumnezeu tr ăiau, căci Ioan le-a văzut sufletele. Când în
Scriptură se vorbește despre moarte și despre înviere, atunci întotdeauna este vorba de trupul
omului, niciodat ă de suflet. Nu vorbim aici despre cazul în care cuv intele „moarte”, „mor ții” sau
„mort” sunt folosite în sens simbolic (de exemplu I oan 5,24-25; Efeseni 2,1.5), ci numai de
cuvintele moarte și înviere în înțelesul lor literar. În Matei 10,28 se spune, c ă sufletul are via ța în
sine însuși, pe care omul nu poate s-o ating ă. Gânduri asem ănătoare găsim și în Matei 22,32 și în
Luca 20,38, unde citim despre oameni ale c ăror trupuri erau moarte: »c ăci toți trăiesc pentru El«.
La sfârșitul versetului 4 este dat ă pentru prima dat ă durata domniei acestor martiri: »o mie de
ani«. Prin faptul c ă nu și-au cruțat viața, ei nu au pierdut, ci au câ știgat. În versetele 1-4 sunt
arătate clar două lucruri legate între ele, închiderea lui Satan în Adânc și domnia lui Hristos
împreună cu sfinții Săi înviați pentru aceeași perioadă lungă de timp de o mie de ani. Dumnezeu
să fie glorificat! Ce triumf va fi și ce răspuns pentru aceia care și-au dat viața sub securea c ălăilor
și care în viitor î și vor mai da!
167 Un râu cu multe cotituri sau bucle în Asia mic ă, care astăzi se numește Menderes.
Apocalipsa – Walter Scott
274 Restul morților
5. – »Ceilalți morți n-au înviat pân ă când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta es te cea
dintâi înviere.« – Că aici este vorba de o înviere literalmente și o domnie literalmente nu este
nici o îndoială. De ce să se devieze de la în țelesul simplu și clar al cuvintelor și să se presupună o
înviere (sau repunere) și domnie de principii? În aceast ă secțiune este vorba de persoane și nu de
principii. Este uimitor c ă o așa teorie trasă de păr și eronată este susținută de unii.
Învățătura cu privire la o înviere general ă și simultană atât a celor drep ți cât și a celor nedrep ți
este clar comb ătută de acest loc. Desigur trebuie recunoscut c ă cuvintele Domnului din Ioan
5,28-29 par să învețe o înviere general ă: »Nu vă minunați de aceasta, pentru c ă vine ceasul în
care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși: cei care au f ăcut cele bune, spre
învierea vieții, și cei care au făcut cele rele, spre învierea judec ății.« »Ceasul«, despre care este
vorba aici, cuprinde îns ă cel puțin o mie de ani, când înainte de începutul lui vor fi înviați ultimii
drepți și după sfârșitul lui vor fi învia ți păcătoșii. Prin această afirmație nu dăm cuvântului
„ceas” un înțeles deosebit samavolnic, c ăci în același capitol (Ioan 5,25) Domnul vorbe ște despre
ceasul în care cei mor ți spiritual vor fi adu și la viață, și acest „ceas” dureaz ă de aproape dou ă mii
de ani.
Între învierea celor care »au f ăcut binele« și a celor care »au f ăcut răul« trec cel puțin o mie de
ani. »Ceilalți morți« sunt cei pierdu ți, care au murit în p ăcatele lor fără să se pocăiască și care
vor fi înviați pentru judecat ă (Apocalipsa 20,13). Nici m ăcar unul din sfin ții lui Dumnezeu nu va
fi găsit în această ultimă înviere, căreia îi urmează judecata definitiv ă și veșnică. Învierea celor
drepți, învierea dintre cei morți, va avea loc în mai multe faze în momente de timp diferite. Ea a
început deja cu Cel dintâi, cu Hristos (1 Corinteni 15,23); după aceea urmează »cei care sunt ai
lui Hristos la venirea Sa«.168 La venirea Domnului în v ăzduh cei în via ță vor fi transforma ți și
»morții în Hristos« din toate timpurile vor fi învia ți (1 Tesaloniceni 4,16-17). În final vor fi
înviați și martirii din timpul necazului, scurt înainte de î nceperea Împărăției de o mie de ani
(capitolul 20,4-6). Ei vor fi ultimii, care vor ave a parte de întâia înviere, învierea celor drep ți.
Astfel între învierea Domnului Isus și învierea sfinților adormiți din timpul Vechiului Testament
și al Noului Testament sunt aproape dou ă mii de ani, și între învierea ultimilor și învierea
martirilor vor mai trece aproximativ șapte ani. Cu totul altfel va fi cu mor ții care au murit în
păcatele lor fără pocăință și fără Dumnezeu. Ei to ți, începând de la Cain, vor r ămâne în
mormintele lor, pân ă va fi trecut Împ ărăția de o mie de ani. Abia dup ă aceea ei toți vor fi înviați,
și după aceea vor fi judeca ți după faptele lor (versetele 12-13). Aceast ă judecată a morților va fi
ultimul eveniment în timp. Deci to ți aceștia vor fi învia ți în același timp și după judecată își vor
primi partea ve șnică în iazul de foc, împreun ă cu diavolul, cu fiara și colaboratorul lor iudeu,
profetul mincinos. Prin aceasta se închide perdeaua , pentru ca încă o dată în capitolul 21,8 s ă se
dea la o parte pentru o privire scurt ă la soarta lor ve șnică.
Explicarea viziunii
5.-6. – »Aceasta este cea dintâi înviere169. Fericit și sfânt este cel care are parte de cea dintâi
înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; c i vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui
168 După moartea Domnului »mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfin ților care adormiser ă au înviat; și,
ieșind din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate și s-au arătat multora« (Matei 27,52-53). Nu știm
ce s-a petrecut în continuare cu ace ști sfinți, deoarece Dumnezeu nu ne-a dat nici o informa ție în Cuvântul S ău în
privința aceasta. – Ne îndoim c ă martorii și martirii din Ierusalim (Apocalipsa 11,11-12) vor fi înviați în același timp
cu toată mulțimea martirilor. Dup ă părerea noastră timpul și împrejurările vor fi diferite. Probabil c ă martorii din
Ierusalim vor fi învia ți înaintea celorlal ți.
169 Să remarcăm, că cuvintele »au înviat și au împărățit« din versetul 4 înseamn ă neîndoielnic înviere . Căci se spune:
»Ceilalți morți n-au înviat pân ă când …«, din care rezult ă, că prin cuvintele amintite trebuie denumit ă învierea.
Aceasta este confirmat și prin cuvintele care urmeaz ă: »Aceasta este cea dintâi înviere«. (J. N. D.)
Apocalipsa – Walter Scott
275 Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani.« – Viziunea propriu-zis ă o găsim în versetul 4 și în
prima parte a versetului 5. Apoi urmeaz ă explicația, care începe cu cuvintele: »Aceasta este
prima înviere« și continuă până la sfârșitul versetului 6. Prima înviere este un eveniment
minunat, legat cu fericire. Dorin ța aprinsă a apostolului Pavel era s ă aibă parte de ea (Filipeni
3,11). La venirea Domnului, mor ții care au adormit în Domnul vor fi învia ți și sfinții în viață vor
fi transformați (1 Corinteni 15,51-54). To ți vor fi apoi glorifica ți și nu vor mai purta nici o urm ă
de mortalitate și putrezire. »Va învia în glorie« (1 Corinteni 15,4 3). Trupurile sfin ților, fie că se
vor afla în morminte sau în via ță la venirea Domnului, vor fi transformate »în asem ănare cu
trupul gloriei sale« (Filipeni 3,21). Prima înviere este văzută aici ca fiind încheiat ă. Așa cum am
amintit mai înainte, și martirii din timpul de necaz care va veni vor ave a parte de ea.
Învierea mor ților este învățată în ambele Testamente. Învierea dintre morți o găsim ca revelație
nouă a Noului Testament, mai întâi în Matei 17,9, unde Domnul Isus vorbe ște despre învierea
Sa. În Luca 20,35 se arat ă apoi, că și credincioșii vor avea parte de ea. Expresia a doua înviere
nu se folosește în Sfânta Scriptur ă, când este vorba de învierea judec ății (Ioan 5,29) sau învierea
celor nedrepți (Faptele Apostolilor 24,15).
6. – »Fericit și sfânt este cel care are parte de cea dintâi învie re.« – Fiecare din cei care vor
avea parte de cea dintâi înviere va savura aceast ă fericire personal ă. Cuvântul fericit descrie
starea sa fericit ă, cuvântul sfânt descrie caracterul s ău. Fericirea și sfințenia sunt strâns legate
una de alta și niciodată nu trebuie desp ărțite.
6. – »Asupra lor, a doua moarte nu are putere.« – Prima înviere și moartea a doua se exclud
una pe alta cu privire la fiecare om în parte, c ăci toți câți nu au parte de învierea dintâi cu
siguranță vor cădea pradă morții a doua și invers (exprimarea în cazul al doilea este cuprin să în
versetul 6). Moartea a doua este iazul de foc (vers etul 14). Cine moare f ără să se fi împăcat cu
Dumnezeu, dup ă învierea judec ății va fi aruncat în iazul cu foc. Dar această moarte îngrozitoare
– o moarte care nu va sfâr și niciodată existența, și anume existen ța conștientă a omului – nu are
nici o putere (și într-o oarecare m ăsură nici un drept legitim) asupra celor care au parte de întâia
înviere. Despre ei se spune: »Nici nu mai pot muri« (Luca 20,36); trupurile lor de înviere sunt
nemuritoare. Ei pot tot a șa de puțin să moară ca și îngerii. Moartea a doua nu are nici o putere
asupra »Soarelui învierii«.
6. – »Vor fi preo ți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos.« – Cu această afirmație pozitivă este
pusă înaintea ochilor și inimii noastre una din cauzele fericirii sfin ților înviați și glorificați. Ei nu
vor fi numai de neatins cu privire la urm ările veșnice ale păcatului, moartea a doua, ci ei vor fi
»preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos«. Ei vor îndeplini atunci permanen t și nestingherit în
deplină măsură misiunea preo ției sfinte și împărătești (1 Petru 2,5.9). Ca preo ți ai Lui vom avea
permanent acces în prezen ța lui Dumnezeu, și uniți cu Hristos vom vesti și prezenta virtu țile,
gloriile și frumusețile Sale în toat ă plinătatea lor. Lui îi dau sufletele noastre deja acum, dar și în
acel timp fericit și în veșnicie, cu bucurie toat ă cinstea.
Domnia de o mie de ani
6. – »Și vor împărăți cu El o mie de ani.« Faptul măreț și sublim constatat aici este potrivit
pentru a umple sufletul cu admira ție. După gândurile lui Dumnezeu, oamenii, care dup ă natura
lor erau păcătoși sărmani, stricați și pierduți, vor fi ridicați la o așa înălțime, că ei vor fi numai
Lui supuși, Celui care prin sângele Lui i-a eliberat și prin harul Său îi va conduce la o astfel de
glorie! Această domnie în autoritate împ ărătească, această purtare a demnit ății împărătești ca
împreună moștenitori cu Hristos, va dura o mie de ani170 și starea veșnică care urmează va aduce
cu ea glorii noi și demnități noi. Chiar domnia de o mie de ani va dep ăși cea mai lungă durată de
170 În primele trei secole întreaga cre știnătate a fost în unanimitate de acord, c ă domnia de o mie de ani trebuie
înțeleasă literalmente.
Apocalipsa – Walter Scott
276 viață cunoscută a unui om. Metusala a tr ăit 969 de ani, » și el a murit« (Geneza 5,27). Sfin ții din
cer și sfinții de pe pământ vor trăi atunci o mie de ani și chiar mai mult și nu vor mai muri.
În timpul domniei lui Hristos Satan va r ămâne în captivitate. Ispititorul oamenilor va trebu i
ținut departe de ei în acest timp. Gloria nu va treb ui să fie tulburată și binecuvântările nu vor
trebui să fie lezate prin alte viclenii și uneltiri ale lui Satan. Împ ărăția de o mie de ani va fi
perioada cea mai minunat ă din istoria omenirii și a pământului acesta. Detalii în privin ța aceasta
nu sunt date aici, ci numai faptul simplu al aceste i domnii. Binecuvânt ările pământești pentru
Israel și pământul întreg sub domnia lui Hristos sunt tema prin cipală a profeților vechi: în cartea
Apocalipsa 21,9 pân ă la 22,5 ne este îns ă prezentat caracterul ceresc al acestei domnii prec um și
frumusețea și gloria »cetății sfinte«, din care atunci va porni guvernarea. În Împărăția de o mie
de ani vor exista dou ă domenii, care sunt denumite împ ărăția Fiului și împărăția Tatălui (Matei
13,41-43). Împ ărăția Fiului va fi domeniul p ământesc, împărăția Tatălui va fi domeniul ceresc. În
Daniel 7,27 le vedem pe cele dou ă împărății unite. »Locurile cele mai înalte« sunt »locurile
cerești« ca în Efeseni 1,3.20. În cuvintele »poporul sfi nților din locurile cele mai înalte« trebuie
diferențiate poporul (Israel) și sfinții. Israel pe pământ este poporul , sfinții înviați (și cei
transformați) din locurile cere ști sunt sfinții. Despre popor se spune, c ă este poporul sfin ților din
locurile cele mai înalte, c ă el stă în legătură strânsă cu acești sfinți. Împărăția în extinderea ei cea
mai vastă va fi domeniul domniei lui Hristos și a sfinților Lui cerești, și poporul de pe p ământ va
primi domnia sub tot cerul. Israel va avea pozi ția de conducere suprem ă asupra națiunilor de pe
pământ ; el va fi capul lor și nu coada, așa cum este în prezent.
Ultimele eforturi ale lui Satan și soarta lui final ă
Așa cum s-a amintit deja în introducere, capitolul 20 este subîmpărțit în patru părți, dar care
stau în strânsă legătură una cu alta. În prima parte balaurul este legat pe ntru o mie de ani și este
aruncat în Adânc, și apoi Adâncul este pecetluit deasupra lui. În part ea a doua vedem cele trei
grupe de sfinți, care vor domni împreun ă cu Hristos în timpul Împ ărăției de o mie de ani, și
partea lor fericit ă. În partea a treia ni se arat ă, că Satan după o mie de ani va strânge pentru
ultima dată națiunile întregului p ământ, înșelate de el, pentru r ăzboi; vedem apoi și sfârșitul lor,
precum și soarta finală, veșnică a diavolului în iazul de foc. Partea a patra vorbe ște despre
judecata morților înaintea marelui Tron alb. Spre deosebire de p ărțile anterioare aceast ă parte nu
conține nici o redare a perioadei de timp. În ea ajunge m la sfârșitul timpului, la sfâr șitul istoriei
omenirii și la trecerea în starea ve șnică.
Amăgirea națiunilor
7.-8. – »Și, când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va f i dezlegat din închisoarea lui și va
ieși ca să amăgească națiunile care sunt în cele patru col țuri ale pământului, pe Gog și pe
Magog, ca să-i adune pentru r ăzboi pe cei al c ăror număr este ca nisipul m ării.« – Partea a
treia a acestui capitol este de fapt o continuare a primei părți. Înainte de a ne ocupa cu con ținutul
ei serios, am avut ocazia în partea a doua s ă aruncăm o privire foarte mângâietoare și liniștitoare
asupra diferitelor grupe de sfin ți cerești, care vor domni împreun ă cu Hristos.
Cu versetul 7, care în ceea ce prive ște conținutul continu ă versetul 3, sunt reluate171
comunicările referitoare la c ăile lui Satan. Aici el nu mai este denumit balaurul , ci Satan,
171 O succesiune asem ănătoare în legătură cu balaurul se g ăsește în capitolul 12: mai întâi este amintit ă lupta din cer
(versetele 7-9). Sfâr șitul ei victorios conduce la alungarea lui Satan și a îngerilor lui, care vor fi cu to ții aruncați pe
pământ. Aceasta este urmat ă de bucurie și veselie în cer (versetele 10-12). Dup ă aceea se continu ă relatarea despre
acțiunea lui Satan (versetele 13-17), care a fost într eruptă prin descrierea bucuriei din cer, la care versetul 13 este
continuarea versetului 9.
Apocalipsa – Walter Scott
277 împotrivitorul lui Dumnezeu, al lui Hristos și al sfinților. După cei o mie de ani de captivitate
Satan va fi eliberat din închisoarea sa. Și atunci el va porni s ă ademenească toate națiunile de pe
pământ la un război îndrăzneț și fără perspectivă, și chiar și acestei ultime ademeniri dup ă un
timp lung de pace și binecuvântare îi vor c ădea pradă un număr mare de oameni.
În timpul domniei de o mie de ani to ți cei care aparțin lui Israel vor fi mântui ți (Ieremia 31,31-
34; Romani 11,26), și urmași lor și urmașii urmașilor lor până în veșnicie (Isaia 59,20-21).
Pentru națiuni însă nu este valabil aceasta. Pentru început popula ția pământului se va diminua
mult din cauza judec ăților. Și totuși și dintre națiuni va fi mântuit ă o mulțime mare și vor intra în
Împărăție. În timpul celor o mie de ani popula ția pământului va cre ște mult. Mulți dintre oamenii
care se vor na ște în timpul Împ ărăției vor trăi nașterea din nou și Îl vor urma pe Domnul cu
inima sinceră, vor fi însă mulți care nu se vor poc ăi și numai aparent se vor pleca sub autoritatea
Domnitorului p ământului. Aceștia nu vor asculta de bun ă voie și prin credință, ci mai degrab ă se
vor supune constrân și de nuiaua de fier (Psalm 2,9) și de frica pedepsei vor practica o ascultare
fățarnică (compară Psalmul 18,44; Psalmul 66,3; 81,15). În afar ă de aceasta trebuie s ă ne gândim
că în timpul Împ ărăției moartea nu va fi regula, chiar și între cei necredincio și, ci mai degrab ă o
excepție (principiul îl vedem în Isaia 65,20). De aceea l a sfârșitul acestui timp de binecuvântare
vor trăi pe pământ numeroși oameni, care nu sunt n ăscuți din nou, nu au via ța nouă și nu au nici
o legătură lăuntrică cu Domnul. Pe ace știa Satan după terminarea captivit ății lui va putea s ă-i
adune din toate direc țiile pământului. Națiunile îl vor urma din nou, nu numai oamenii în par te,
ci și multe grupe de popoare și popoare, care mult timp s-au bucurat în lumina și binecuvântarea
domniei personale a Domnului. Ce este omul în stare să facă! El a fost încercat și verificat în tot
felul de împrejur ări și condiții, în tot felul posibil, sub bun ătatea lui Dumnezeu, sub guvernare,
sub Lege, sub har și în cele din urm ă sub gloria din Împ ărăție. Dar omul firesc, nen ăscut din nou,
s-a dovedit permanent a fi du șman al lui Dumnezeu, care ascult ă mai bine de glasul diavolului
decât de Cuvântul lui Dumnezeu.
În capitolul 19,19 s-au v ăzut oștirile pământului adunate sub c ăpeteniile omene ști; aici citim
despre o strângere mult mai mare sub influen ța directă și conducerea lui Satan. O alt ă diferență
față de relatarea din capitolul 19,17-21 const ă în aceea că aici nu se vorbe ște despre împărați și
căpetenii, ci numai de na țiunile ademenite. În ambele cazuri îns ă rezultatul va fi nimicirea total ă
a dușmanilor.
Ultima expedi ție militară
8. – »Și (Satan) va ieși ca să amăgească națiunile care sunt în cele patru col țuri ale
pământului, pe Gog și pe Magog, ca s ă-i adune pentru r ăzboi pe cei al c ăror număr este ca
nisipul mării.« – Această strângere a na țiunilor din »cele patru col țuri ale pământului« va aduce
împreună din toată lumea o mulțime așa de mare de oameni, c ă numărul lor poate fi comparat
numai cu nisipul de pe țărmul mării. Mulțimea imensă este numită aici simbolic Gog și
Magog.172 Aceste nume denumesc, a șa cum rezultă din Ezechiel 38 și 39, pe ultimul domnitor al
172 După Ezechiel 38,2-3 și 39,1 Gog este c ăpetenia Roșului, a Meșecului și a Tubalului. În numele Ro ș se vede un
indiciu spre Rusia, ai c ărei locuitori sunt urma șii semințiilor slave războinice, care descind din Iafet, fiul cel mai
mare al lui Noe (Geneza 10,2). Me șecul arată spre Moscova, capitala a șezată în ținutul european al Rusiei, și
Tubalul, sau Tobolsk, un ora ș mare în Siberia. Numele Rusia apare abia în secolu l creștin al noulea. El este derivat
din Rurik, un pirat norman, care a întemeiat imperi ul. În Ezechiel 38,15 se vorbe ște și de așezarea geografic ă a
Rusiei: »Și vei veni din locul t ău, din adâncurile nordului .« Gog este numele simbolic al domnitorului Rusiei.
Numele Magog denume ște țara sa și poporul său (Geneza 10,2).
Profetul vorbe ște despre perși, etiopieni și multe alte națiuni, care scurt dup ă venirea Domnului în putere vor porni
împotriva lui Israel sub conducerea lui Gog; ei vor fi »ca un nor, ca s ă acopere țara.« Starea evident lipsit ă de
apărare a lui Israel cu numeroasele lui ora șe și sate înfloritoare, care nu au nici ziduri și nici porți, va trezi speran ța
la aceste națiuni, că acolo vor putea avea o prad ă ușoară; în afară de aceasta bog ăția strânsă de Israel va îmboldi
aviditatea deținătorului puterii (Ezechiel 38,10-13). Dar ei nu se v or gândi la faptul c ă Păzitorul lui Israel nici nu
Apocalipsa – Walter Scott
278 Rusiei și țara lui și poporul lui. Ultimul atac asupra țării Israel în timpul de început al Împărăției
de o mie de ani, descris detaliat de Ezechiel, va a vea loc după nimicirea oștirii puterilor din vest
(Apocalipsa 19,19-21) și a dușmanilor din răsărit ai lui Israel (Zaharia 14; Psalm 83). Gog cu
numeroasele lui trupe de r ăzboi va năvăli în țară, ca să jefuiască și să prădeze și să nimicească pe
Israel; el nu va ști și nu se va gândi, c ă Domnul va fi deja venit pe p ământ și pentru vechiul Lui
popor pământesc »a pus mântuirea drept ziduri și întărituri« (Isaia 26,1-2). Aici în Apocalipsa 20
vedem că după sfârșitul celor o mie de ani se va întreprinde desf ășurare mult mai mare de trupe
și aceasta va fi cu adev ărat ultima încercare de a nimici tot ce pe p ământ este de la Dumnezeu și
este o mărturie pentru El, în mod deosebit Israel. Țelul celor două expediții militare de război va
fi același, prima va veni îns ă din ținutul lui Gog din nord și ultima din toate teritoriile
pământului. Aici sunt într-adev ăr numite numele Gog și Magog, pentru a ar ăta asemănarea dintre
cele două încercări de atac, care desigur nu trebuie confundate sau amestecate.
9.- »Și s-au suit pe întinderea p ământului și au încercuit tab ăra sfinților și cetatea cea
iubită; și a coborât foc din cer de la Dumnezeu și i-a mistuit.« – Națiunile dușmane vor
inunda țara și o vor acoperi, venind din nord, din sud, din r ăsărit și din apus. Ele se vor strânge
sub o căpetenie, vor fi cuprinse de o pornire profund ă de mânie și vor avea o țintă. Acești oameni
au avut parte în cei o mie de ani, în care Satan a fost închis și lipsit de libertate, de domnia
binefăcătoare a lui Hristos. Cu toate acestea, dup ă timpul minunat de pace ei se vor angaja înc ă o
dată în încercarea absurd ă de a cuceri tab ăra oștirii sfinților și a distruge ora șul iubit Ierusalim.
Națiunile vor veni cu gr ămada spre Ierusalim, dar Hristos nu va interveni. D umnezeu va
interveni la timpul S ău. Tabăra sfinților de pe pământ și »cetatea iubit ă« – o denumire minunat ă a
Ierusalimului în viitor (Isaia 60) – vor fi înconju rate de deosebit de numeroase puteri ale
întregului pământ, și totuși nu citim nimic ce va face Hristos și poporul lui ceresc și pământesc la
această ultimă încercare de atac a lui Satan și a urmașilor lui induși în eroare. În tab ără și în oraș
va domni liniștea. Națiunile dușmane însă vor mărșălui în gura mor ții. Judecata lui Dumnezeu va
veni pe neașteptate, repede și biruitoare asupra lor, și va fi definitiv ă: »A coborât foc din cer de
la Dumnezeu și i-a mistuit.« Ce r ămâne din mândria arogant ă, care poate des ăvârși natura
umană, în lumina acestei scene finale a istoriei lumii?! Pentru prima dat ă în istoria omenirii de la
Geneza 3 și până la Apocalipsa 20 vedem aici în duhul nostru p ământul fără nici un păcătos pe
el. Toți oameni păcătoși vor fi atunci r ăpuși de pe pământ prin judecat ă.
Soarta definitiv ă a diavolului în iazul de foc
10. – »Și diavolul, care i-a am ăgit, a fost aruncat în iazul de foc și pucioasă, unde sunt și
fiara și falsul profet; și vor fi chinui ți zi și noapte, în vecii vecilor.« – După înlăturarea
oamenilor dușmani trebuie și Satan să-și primească judecata definitiv ă. El va trebui s ă vadă
rezultatul final al tuturor ma șinațiunilor lui barbare. El va vedea de asemenea c ă toate intențiile
lui au fost zădărnicite și el însuși a fost complet b ătut. Sentința asupra lui a fost dat ă și anunțată
deja cu șapte mii de ani înainte de execu ția ei (Geneza 3,15). Capul lui a fost zdrobit de s ămânța
femeii. La sfâr șit este numai o acțiune de încheiere de f ăcut – predarea lui judec ății veșnice.
Execuția ei este confirmat ă în acest verset.
Balaurul este mai întâi aruncat din cer, dup ă aceea este închis în Adânc și în cele din urm ă este
aruncat în iazul de foc. Ca balaur este închis, ca Satan este dezlegat, și ca diavol este aruncat în
iazul de foc. Cu privire la în țelesul acestor denumiri diferite ne-am referit la s tudiul versetului 2.
doarme și nici nu dormiteaz ă. Domnul Isus Hristos, gloria și protecția lui Israel, va fi deja prezent acolo și dușmanii
Săi și ai lui Israel vor ajunge pe mun ții lui Israel numai ca s ă-și găsească acolo mormântul lor. Bog ățiile lor vor
înmulți în cele din urm ă bogăția care va exista deja în țara lui Emanuel (Ezechiel 39,1-11). C ăpetenia acestei
expediții de război împotriva Israelului reinstaurat va fi Gog, ul timul domnitor al Rusiei, al c ărui nume real nu este
numit în Scripturi.
Apocalipsa – Walter Scott
279 În legătură cu acest ultim atac el nu mai este denumit balaur. Satan înseamn ă împotrivitor , el este
dușmanul deschis și hotărât și împotrivitorul lui Dumnezeu, al lui Hristos, al s finților și al lui
Israel, și în acest caracter el apare ca conduc ător al oștirii care se strânge împotriva taberei
sfinților și a orașului iubit Ierusalim. Dar ca diavol, ca ispititor și ademenitor al oamenilor, el va
fi dat chinului ve șnic.
Mai trebuie remarcat, c ă vizionarul și-a schimbat punctul de vedere pe parcursul acestor
versete. În versetele 7 și 8 el privește în viitor la sfâr șitul celor o mie de ani, și în versetele 9 și
10 relatează retrospectiv la trecut. Mai întâi el scrie ca prof et, după aceea ca istoric. Desigur toate
aceste evenimente sunt înc ă în viitor. Noi vorbim despre diferitele direc ții vizuale ale lui Ioan,
atunci când i-au fost ar ătate toate acestea.
Diavolul va fi aruncat în iazul de foc și pucioasă. Focul și pucioasa vorbesc simbolic despre
chinuri de nedescris (capitolul 14,10; Isaia 30,33) . Când diavolul vine la ei, fiara și prorocul fals
vor fi deja acolo. Ei vor fi preda ți acestei soarte îngrozitoare la începutul domniei de o mie de
ani, și la sfârșitul celor o mie de ani ei vor fi tot acolo. Ei sun t un exemplu elocvent pentru
explicarea cuvintelor Domnului din Marcu 9,49: »fie care va fi sărat cu foc«. Sarea conserv ă și
menține. Aici vedem doi oameni, care sunt s ărați cu foc. Ei nu sunt mistui ți, ci menținuți în
chinurile provocate de foc, și aceasta pentru o mie de ani și pentru totdeauna. Noi nu afirm ăm, că
chinurile sunt provocate prin fl ăcări de foc în sensul strict literar al cuvântului (c ompară și cu
Luca 16,23-24). Focul mistuie multe lucruri natural e, dar diavolul este un duh. Sus ținem însă cu
toată hotărârea realitatea și grozăvia chinurilor, care ne sunt puse înaintea ochilor și inimii prin
expresiile simbolice „întunericul de afar ă”, „plânsul și scrâșnirea dinților”, „unde viermele lor nu
moare și focul nu se stinge”, „foc și pucioasă” și altele. Cu siguran ță aceste expresii ne prezint ă
în mod neexagerat suferin țele din iad; realitatea va fi mai degrab ă mult mai rea. Adev ărul este că
în iazul de foc vor fi unite chinurile suflete ști-spirituale grele cu suferin țele trupești, și toți care
mor în păcatele lor vor trebui s ă le suporte pe acestea în m ăsura vinovăției și responsabilității
personale. Greutatea pedepsei va fi pentru to ți aceștia corespunzătoare cu măsura vinei lor, dar
toți vor suporta pedeapsa veșnic.
10. – »Și (ei) vor fi chinui ți zi și noapte, în vecii vecilor.« – Cuvântul „ei” se refer ă aici la
diavol, la fiar ă și la profetul fals. Cuvintele »zi și noapte« arat ă că chinurile vor fi f ără
întrerupere, deci neîncetat. În sfâr șit aici, ca și în capitolul 14,11, cuvântul ve șnicie trebuie
înțeles în sensul lui deplin și exact; expresia »în veci de veci« spune de aceea, că existența în
chinurile iazului de foc nu va înceta niciodat ă.
Judecata celor mor ți (versetele 11-15)
Tronul și Judecătorul
11. – »Și am văzut un mare tron alb, și pe Cel care ședea pe el, dinaintea c ăruia pământul și
cerul au fugit și nu s-a mai g ăsit loc pentru ele.« – Acest verset vorbe ște despre o viziune
deosebită, care a fost ar ătată vizionarului. Cuvintele » și am văzut« mai apar înc ă o dată în
versetul 12. Deci versetele de la 11 la 15 con țin două viziuni diferite. În prima s-a v ăzut tronul și
Judecătorul, în a doua mor ții și judecata lor. Împ ărăția de o mie de ani va începe cu o ședință de
judecată, și la sfârșitul ei va avea loc o alt ă ședință de judecată, pe care noi o vedem în aceast ă
secțiune. În ambele cazuri Domnul Isus personal este Ju decătorul. Dar în primul caz sunt
judecați cei vii , în cazul al doilea morții. »Tronul gloriei« de pe p ământ din Matei 25,31 este un
cu totul altul decât marele tron alb din acest capi tol. Cele două ședințe de judecată se deosebesc
deci foarte clar, atât în timp (între ele este o pe rioadă de aproximativ o mie de ani) cât și prin
persoanele care vor fi judecate; pe lâng ă aceasta mai sunt și alte diferențe. De aceea este vorba
de două tronuri total diferite.
Apocalipsa – Walter Scott
280 Noi citim despre trei tronuri importante deosebi te. Primul este în cer (Apocalipsa 4,2), și din
acesta pornește guvernarea asupra lumii; al doilea va sta pe p ământ (Matei 25,31) pentru
judecata națiunilor cu privire la felul cum s-au comportat fa ță de vestitorii Evangheliei Împ ărăției
(Matei 25,40-45); al treilea este marele tron alb p entru judecata mor ților (Apocalipsa 20,11).
Marele tron alb nu va fi tronul Domnitorului, ci al Judec ătorului. El nu va fi folosit totdeauna,
ci numai pentru un timp și pentru un scop deosebit. Acest tron va exista num ai o singură dată,
dar înaintea lui va avea loc cea mai mare zi de jud ecată, care a avut loc vreodat ă. Demnitatea
maiestetică a Judecătorului de pe tron, m ăreția celor care au loc, dimensiunea atotcuprinz ătoare a
domeniului de judecat ă și urmările veșnice ale sentințelor rostite ne fac s ă înțelegem de ce tronul
este denumit mare . Judecata dinaintea acestui tron va corespunde în totalitate naturii lui
Dumnezeu, care este lumină, și această lumină sfântă și curată va da tronului alb adevăratul lui
caracter propriu. M ăreția și curăția desăvârșită vor fi caracteristicile marelui tron alb.
Numele Judec ătorului, care ședea pe tron, nu este numit. Dar Domnul Însu și a spus, cine va fi
Judecătorul: »Pentru c ă Tatăl nici nu judec ă pe nimeni, ci toat ă judecata i-a dat-o Fiului« (Ioan
5,22); în continuare citim, c ă El a dat Fiului »autoritate s ă facă judecată« (Ioan 5,27). Este
Domnul Isus Hristos, Nazarineanul dispre țuit, Domnul de odinioar ă răstignit, care »va judeca pe
cei vii și pe cei morți« (2 Timotei 4,1). Pe cei vii El îi va judeca deja la începutul domniei Sale pe
pământ (Apocalipsa 19,19-21; Matei 25,31-46). Aici El este gata să judece morții. Este Fiul
Omului, Cel care va ședea pe acest tron. Consider ăm că Numele Lui nu este numit, deoarece
judecata și evenimentele care o înso țesc în natura lor vor sta mai mult în leg ătură cu natura
dumnezeiască a Judecătorului și nu atât de mult cu natura Sa uman ă, la care s-ar referi numirea
Numelui Său sau a titlului »Fiul Omului«.
11. – »Dinaintea c ăruia pământul și cerul au fugit și nu s-a mai găsit loc pentru ele.« – Ne-
am putea foarte bine imagina, c ă pământul și cerul în starea lor actual ă, stricată și condamnată la
pierzare, ar trebui s ă fugă dinaintea slavei și maiestății unui astfel de Judec ător, dar despre
aceasta nu se vorbe ște aici. Este p ământul, pe care timp de o mie de ani slava și dreptatea
Domnului s-a desf ășurat și a domnit, și cerul deasupra lui, care nu va putea s ă suporte slava Fe ței
Sale. Împărăția de o mie de ani în domeniul ei p ământesc și ceresc va fi totu și numai o stare
nedesăvârșită. – Când Ioan a v ăzut că »pământul și cerul au fugit«, aceasta nu înseamn ă că ele
vor înceta să mai existe, că ele se vor transforma în nimic; cuvintele urm ătoare deja previn o
astfel de concluzie: » și nu s-a mai găsit loc pentru ele«. Deci nu se spune, c ă pământul și cerul
vor fi nimicite total dup ă o mie de ani173. După înlăturarea lor va fi un cer nou și un pământ nou
în locul lor, care vor fi alc ătuite (sau făcute, nu create174) și dotate pentru ve șnicie (2 Petru 3,13;
Apocalipsa 21,5). Totodat ă, între dispariția tuturor acestora, care au existat în timpul Împ ărăției
de o mie de ani, și apariția lucrurilor viitoare, a cerului nou și pământului nou (pe care noi ni-l
imaginăm și ca pământ material), se vede marele tron alb175. Această considerare ofer ă celor ce
se petrec o seriozitate mare, c ăci tronul nu va sta pe p ământ, și el nu va sta nici în leg ătură cu
trecutul lui și epocile lui. Aici s-a ajuns la sfâr șitul timpului, și stăm în pragul trecerii în ve șnicie.
De aceea judecata dinaintea acestui tron va fi defi nitivă și veșnică, în ceea ce prive ște întreaga ei
173 Potrivit cu 2 Petru 3,7.10.12 cerurile create și pământul vor arde. Cel pu țin deci întreaga suprafa ță a pământului
»și lucrările de pe ea« vor fi distruse prin foc și transformate total.
174 „A face” presupune c ă materia este deja prezent ă. Materia a fost creat ă odată. „Crearea” este producerea materiei,
care mai înainte nu a existat. – Isaia 65.17.18 se referă la Împărăția de o mie de ani și vorbește despre o transformare
totală în sens moral (sau în ceea ce prive ște ființa).
175 „Fuga” cerului actual (probabil cerul norilor și cerul atmosferei, nu cerul stelelor) și a pământului, așa cum este
văzută ea aici de vizionar și prorocită deja de Petru (2 Petru 3,7.10), va face ca în locu l lor să vină »un cer nou și un
pământ nou« (Apocalipsa 21,1). Având în vedere aceast ă mare schimbare, se pune întrebarea, ce se va petre ce cu
sfinții care în timpul Împ ărăției de o mie de ani vor fi pe p ământ. În ce fel vor fi ei p ăziți, în timp ce potrivit cu 2
Petru 3 »pământul și lucrările de pe el vor arde«? În privin ța aceasta nu se spune nimic în Biblie. F ără îndoială
Dumnezeu va p ăzi și va purta de grij ă pentru ai Săi în timpul acestor schimb ări uriașe. Trupurile sfin ților de pe
pământ vor fi preg ătite pentru noile condi ții de viață de pe pământ, care niciodat ă nu va mai pieri. Diferen ța dintre
sfinții cerești și sfinții pământești va rămâne însă pentru totdeauna, oricât de strâns lega ți vor fi aceștia între ei.
Apocalipsa – Walter Scott
281 natură. În veșnicie nu vor mai exista unit ăți de măsură a timpului, și nici limitări pământești, așa
cum le cunoaștem noi astăzi, căci toate, prin care totul s-a m ăsurat și delimitat vor fi trecute – în
ceea ce privește forma și înfățișarea lor de pân ă acum. Judecata mor ților se va ocupa cu oamenii
în relația lor personală cu Dumnezeu și de aceea va fi definitiv ă și veșnică.
Morții spiritual înaintea tronului
12. – »Și i-am văzut pe cei mor ți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului.« – Aceasta
este o viziune nou ă. Expresia »cei mor ți« are aici un în țeles dublu. Mai întâi ea desemneaz ă pe
cei care au murit realmente, și numai aceștia sunt văzuți aici. În al doilea rând, to ți cei care sunt
judecați aici, au fost și sunt morți spiritual . Ioan îi vede învia ți în învierea judec ății (Ioan 5,29),
nu ca suflete în starea de desp ărțire de corp. În versetul 13 citim despre fapte care au loc înainte
de ceea ce noi vedem în versetul 12. Acolo ni se ar ată de unde vin mor ții care stau înaintea
tronului. Va fi o înviere a celor drep ți și o înviere a celor nedrep ți (Faptele Apostolilor 24,15).
Dar învierea celor drep ți va avea loc mult mai devreme în timp și va avea caracterul ei propriu,
deoarece ea va fi o înviere dintre cei morți. Realmente nu exist ă nici o bază pentru gândul care
domină, că este o înviere general ă pentru toți oamenii. Prin constatarea din versetul 5 al acest ui
capitol, » ceilalți morți n-au înviat pân ă nu s-au împlinit cei o mie de ani«, se neag ă categoric o
înviere general ă a tuturor celor mor ți. Și gândul cu privire la o judecat ă generală este lipsit de
orice confirmare divin ă, căci aici sunt judeca ți numai morții, în timp ce în Apocalipsa 19 și
Matei 25 sunt numai cei vii, care sunt judeca ți cu aproximativ o mie de ani mai înainte.
Expresia »mari și mici« , pe care o găsim de mai multe ori în ambele Testamente, apare de
cinci ori în cartea Apocalipsa (capitolul 11,18; 13 ,16; 19,5.8 și 20,12). În primele aceste patru
locuri ordinea este îns ă inversă: »mici și mari«. Excep ția de aici este în leg ătură cu măreția
tronului și maiestatea Judec ătorului; și cei mari vor trebui s ă stea înaintea Lui și nu vor putea
scăpa. În textul original cuvintele sunt înso țite de articolul hot ărât și aceasta arată că cei mari și
cei mici sunt v ăzuți ca două categorii deosebite. Oameni din toate straturile s ociale din biseric ă și
din lume, de la cei mai mari și dintre cei care au purtat cea mai mare responsabi litate, până la cei
mai de jos și neînsemnați, vor sta înaintea acestui tron al Judec ătorului și vor fi judecați.
Pentru vizionar aceast ă judecată era realitate și actualitate. El a v ăzut morții stând acolo, dar pe
ce stau ei? Nu pe p ământ, căci acesta fugise. Mor ții vor fi ținuți înaintea tronului de
atotputernicia lui Dumnezeu. Tronul, pe care l-a v ăzut cel mai mare dintre proroci (Isaia 6), avea
alături de el un altar, și cerințele justificate ale tronului au fost satisf ăcute prin jertfele de pe altar.
Tronul din Locul preasfânt din vechiul leg ământ (Exod 25,22; 1 Samuel ,4; 2 Samuel 6,2; 2
Împărați 19,15) a fost stropit cu sânge (Levitic 16; Evrei 9,7), mărturie a morții. Dar tronul de
aici este mare și alb, și lângă el nu s-a văzut nici altar nici sânge. Ce groaz ă, ce deznădejde, ce
frică sufletească va umple pe cei care vor trebui s ă stea acolo în p ăcatele lor, cerceta ți și pătrunși
de strălucirea luminii dumnezeie ști! Peșteri, stânci sau g ăuri nu vor mai fi, în care s-ar putea
ascunde cei vinova ți, căci toate acestea au fugit, și fiecare păcătos va sta deschis înaintea
Judecătorului divin, dinaintea c ăruia nu va fi sc ăpare și nici evadare.
Înregistrarea divin ă a faptelor oamenilor
12. – »Și au fost deschise ni ște cărți. Și a fost deschis ă altă carte, care este a vie ții. Și morții
au fost judeca ți după cele scrise în c ărți, potrivit faptelor lor.« – Viața și activitatea oric ărui
om responsabil de pe p ământ va fi înregistrat ă acolo sus (exclu și sunt copiii mici și cei bolnavi
mintal). Nimic nu va fi uitat, nimic nu este lipsit de importanță, totul va fi notat f ără greșeală în
„cărțile” lui Dumnezeu. Baza judec ății morților va fi faptele și lucrările. Oamenii sunt
responsabili de ceea ce au f ăcut, nu pentru ceea ce sunt în natura lor, în care au fost n ăscuți.
Apocalipsa – Walter Scott
282 Prezența unei naturi rele în fiecare om (Psalm 51,5) nu es te motivul judec ății. De aceea copiii
mici și oamenii care nu sunt r ăspunzători de faptele lor nu sunt aici lua ți în considerație; pe ei
nu-i așteaptă judecata. Noi nu suntem r ăspunzători de prezența naturii rele în noi, și noi nu
putem să o schimbăm. Noi suntem îns ă răspunzători de activitatea ei, pe care i-o permitem. Tu
nu poți face nimic pentru rădăcinile rele din tine, dar po ți face ceva pentru roadele pe care ele le
dau. Toți care cred în Domnul Isus, nu pot fi suficient de mulțumitori lui Dumnezeu, c ă pentru
toate aceste roade, pentru p ăcatele lor, s-a purtat de grij ă în jertfa lui Isus Hristos, în sângele S ău
vărsat. Judecata celorlal ți, a celor necredincio și, va fi după fapte, »căci din cauza acestor lucruri
mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascult ării« (Efeseni 5,6).
Desigur nu trebuie s ă ne gândim la c ărți sau registre în adev ăratul sens al cuvântului. Teama
de ceea ce vorbesc c ărțile simbolice este de ajuns ca s ă sperie inima cea mai viteaz ă și să facă să
tremure conștiința cea mai împietrit ă. Căci celor morți în necredință li se va pune înainte tot ce
au gândit, au f ăcut și au vorbit în tot timpul în care au fost r ăspunzători pentru activitatea lor.
Dacă judecata se va face pe baza faptelor, poate atunci să fie numai un singur rezultat, un singur
final al acestei proceduri drepte și nepărtinitoare – condamnare ve șnică și definitivă. De două ori
se accentuează că ei vor fi judeca ți după faptele lor. În aceast ă situație producătoare de frică va fi
împrospătată și memoria oamenilor, și va trebui să fie o aprobare impun ătoare din partea omului,
când, ca să zicem așa, se va citi despre via ța fiecăruia într-o liniște adâncă și profund respect, pe
care le va produce aceast ă procedură.
După aceea se va deschide și cartea vieții și ea va fi parcurs ă cu atenție, cu rezultatul, c ă
niciunul din numele acestor pierdu ți nu se va găsi în ea. Numele lor ar fi putut fi scrise în aceas tă
carte, dar în timpul vie ții lor pe pământ ei au respins pe singurul Salvator trimis de D umnezeu,
pe Domnul Isus Hristos, și au desconsiderat îndurarea divin ă și harul Său, așa că judecata trebuie
să înceapă și să fie executată. Aici este cartea vie ții, care este amintit ă și în capitolul 13,8 și 17,8,
și nu este cartea m ărturisirii creștine din capitolul 3,5, o m ărturisire care poate fi real ă sau nu.
Aici dimpotriv ă este vorba de eviden ța tuturor credincio șilor adevărați.
Învierea morților
13. – »Și marea a dat înapoi pe mor ții care erau în ea; și moartea și locuința morților au dat
pe morții care erau în ele; și au fost judeca ți fiecare potrivit faptelor lor.« – Literalmente și
realmente și marea, „mormântul na țiunilor uitate”, va trebui s ă dea înapoi pe mor ții ei. Glasul
Fiului lui Dumnezeu, pe care Îl vor auzi to ți morții (Ioan 5,28-29), va ajunge chiar și în cele mai
mari adâncimi ale m ării, și valurile și talazurile furtunoase vor r ăspunde la glasul Creatorului lor
și vor da afară pe morții lor, pe fiecare în parte. Și moartea, care și-a însușit trupurile mor ților, și
Hadesul, care și-a ridicat preten țiile asupra sufletelor lor, vor da înapoi pe mor ții lor, pe fiecare în
parte, căci Domnul are cheile mor ții și locuinței morților (Hadesului). Împ ăratul și țăranul, cel
înălțat și cel neînsemnat, cel bogat și cel sărac, ei toți vor fi smeriți în moarte pe aceeași treaptă.
Când acest glas îi va chema cu o putere și maiestate irezistibil ă, toți vor ieși și vor fi judeca ți,
»fiecare potrivit faptelor lui«.
Sfârșitul morții și al locuinței morților (Hadesului)
14. – »Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua
moarte: iazul de foc.« – Nu toți vor merge în moarte și în Locuința morților. » Oamenilor le este
rânduit să moară o singură dată« (Evrei 9,27), dar în acest loc nu se spune „ tuturor oamenilor”,
cum deseori, dar incorect, se cite ște. Enoh și Ilie au fost răpiți, și cei mântuiți, care vor trăi la
venirea Domnului, vor fi transforma ți și nu vor muri. Când prima înviere se va încheia, mo artea
și Hadesul nu vor mai avea nimic a face cu sfin ții; cu privire la trupul și sufletul sfinților funcția
Apocalipsa – Walter Scott
283 de păstrare a lor va înceta. Dar pân ă la învierea morților ele vor continua s ă țină cu putere pe cei
morți în necredință. Ele sunt tari, dar Hristos este St ăpânul lor (Apocalipsa 1,18). Când dup ă
aceea misiunea lor s-a încheiat în totalitate, ele – văzut personificat – vor fi aruncate în iazul de
foc. Ca urmare a p ăcatului ele au ap ărut cândva; și deoarece iazul de foc este locul ve șnic a tot ce
nu corespunde gândurilor lui Dumnezeu, care este Lu mină și Dragoste, și ele vor fi aruncate
acolo.
»Aceasta este a doua moarte, iazul de foc.« Și trupurile celor pierdu ți vor fi create în a șa fel, ca
să existe veșnic. Ele vor exista ve șnic în moartea a doua, în desp ărțirea totală și definitivă a
omului întreg de Dumnezeu. Personalitatea lor nu se va stinge niciodat ă sau, nu va fi anulat ă, ci
ei vor suferi con știent chinurile ve șnice. Dar nu to ți vor avea parte în aceea și măsură de ele, de
aceeași greutate de pedeaps ă. Ei vor fi toți în același loc, dar »multe« și »puține« lovituri (Luca
12,47-48) arată că măsura de pedeaps ă va fi diferită.
În iazul de foc
15. – »Și dacă cineva nu a fost g ăsit scris în cartea vie ții, a fost aruncat în iazul de foc.« –
Aceasta este deci soarta ve șnică a păcătoșilor nemântuiți, și a tuturor acelora care în timpul
actual de har trec nepăsători pe lângă Mântuitorul Isus Hristos. Balaurul, fiara, profetu l mincinos
și apoi și necredincioșii începând din zilele lui Cain se vor afla atunci în „grozăvia grozăviilor”,
un loc unde amintirea clar ă a oamenilor de chinul îndep ărtării lor veșnice de Dumnezeu, de
lumină și de orice fericire va fi permanent o țepușe ascuțită. Fie ca Dumnezeu s ă umple inimile
noastre cu seriozitate solemn ă, când ne gândim c ă aceasta va fi în curând soarta îngrozitoare și
partea multora.
Apocalipsa – Walter Scott
284 Capitolul 21
Starea veșnică și mireasa în glorie în Împ ărăție
Introducere
În capitolul 20 am fost condu și până la sfârșitul istoriei omului pe p ământ. Ultimul eveniment
în timp este învierea celor care au murit în p ăcatele lor. Dup ă aceea, în trecerea spre eternitate,
urmează judecata acestor mor ți. Ceea ce urmeaz ă acum este o viziune nou ă în care se dezvelesc
unele caracteristici esen țiale ale stării veșnice minunate, care va fi introdus ă după sfârșitul
Împărăției de o mie de ani. În primele opt versete ale ace stui al 21-lea capitol g ăsim comunicări
detaliate despre starea ve șnică, ca și în oricare altă parte a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu,
și ele sunt o continuare natural ă a comunicărilor făcute în capitolul anterior.
Dumnezeu va introduce corespunz ător naturii Lui ca Lumin ă și Dragoste odihna Sa de sabat
veșnică (Evrei 4,4-10); atunci totul va corespunde gânduri lor Sale. Împărăția de o mie de ani a
Fiului Omului, în care to ți sfinții cerești vor domni împreun ă cu Hristos asupra p ământului, este
împlinirea profe țiilor. Împărăția, care are un caracter mijlocitor, va aduce cu si ne domnia
dreptății, care niciodat ă mai înainte nu a existat pe p ământ. Dar tocmai aceasta presupune c ă
există lucruri contrare și potrivnice. Deci Împ ărăția de o mie de ani nu va prezenta o stare
desăvârșită. Cu siguranță va aduce cu sine un progres uria ș față de oricare stare anterioar ă și va
oferi savurarea binecuvânt ărilor nemăsurabile. Desăvârșirea însă va fi atinsă numai atunci și
numai acolo când și unde va locui dreptatea, când nu va mai fi nimic r ău, care va trebui subjugat.
Starea veșnică va aduce cu sine aceast ă desăvârșire minunată. De aceea ea este ținta finală a
oricărei dorințe sfinte, împlinirea deplin ă a nădejdii noastre.
Primele opt versete ale acestui capitol sunt de aceea încheierea propriu-zis ă și potrivită nu
numai a capitolului 20, ci și a întregii acestei p ărți a cărții Apocalipsa, în care sunt grupate în
ordinea lor succesiv ă evenimentele cele mai importante din viitor și hotărârea definitivă a soartei
oamenilor (capitolul 19,6 pân ă la capitolul 21,8). Sfânta Scriptur ă conține puține informații cu
privire la starea ve șnică, cele mai importante le g ăsim în 1 Corinteni 15,24-28; Efeseni 3,21 și 2
Petru 3,13. În epistola c ătre Evrei capitolele 3 și 4 se vorbește despre odihna lui Dumnezeu; și
aceasta va deveni realitate în deplina ei m ăsură abia în starea ve șnică.
Împărțirea în capitole aici nu este cea mai favorabil ă176. Primele opt versete din capitolul 21
aparțin în ceea ce prive ște conținutul în capitolul 20. Apoi capitolul 21 ar fi tre buit să înceapă cu
versetul 9 și să se termine cu versetul 5 din capitolul 22. Restul de 16 versete ar fi alc ătuit atunci
ultimul capitol. Prin aceast ă împărțire ordinea de idei s-ar fi cunoscut mai clar. În p artea deosebit
de importantă a cărții Apocalipsa de la capitolul 19,6 și până la capitolul 21,8 ne este prezentat ă
succesiunea evenimentelor într-o perioad ă de timp de mai mult de o mie de ani.
Dumnezeu să dăruiască respect profund, luciditate a gândurilor și teamă sfântă la preocuparea
cu această temă sublimă, starea veșnică. Dr. Chalmers a remarcat pe drept: „În timp ce noi
trebuie să ne dăm osteneala ca în gândurile noastre s ă nu trecem în afara de ce este scris, s ă
depunem însă toată sârguința să înțelegem ce este scris.”
Un cer nou și un pământ nou
1. – »Și am văzut un cer nou și un pământ nou.« – Este o viziune nou ă, care este arătată
vizionarului. El a v ăzut un cer nou și un pământ nou și în acest mod minunat adaptate la
176 Împărțirea Sfintei Scripturi în capitole și versete în unele locuri nu este corect ă din punctul de vedere al
conținutului în context. Împ ărțirea în capitole s-a f ăcut în secolul al 13-lea de c ătre cardinalul Hugo. Rabinul iudeu
Nathan a subîmp ărțit apoi în secolul 15 capitolele Vechiului Testamen t în versete. În secolul al 16-lea a fost
cunoscutul editor francez Robert Etienne, cel care a subîmpărțit Noul Testament în versete.
Apocalipsa – Walter Scott
285 condițiile fundamental schimbate ale st ării veșnice. Pe pământul cel nou vor tr ăi sfinții care în
timpul Împărăției de o mie de ani vor tr ăi pe pământ; sunt grupele pe care noi le g ăsim descrise
în capitolul 7, capitolul 14,1 și în alte locuri. Sfin ții cerești ai lui Dumnezeu vor locui totdeauna
în cerurile care nu vor fi înl ăturate și nu vor fi transformate (Evrei 12,27-28). Locuin ța veșnică a
lui Dumnezeu, »cerul cerurilor” (1 Împ ărați 8,27; 2 Cronici 6,18), va exista totdeauna în abs olută
desăvârșire și niciodată nu va avea parte de vreo schimbare. Ea este Casa T atălui Său, domeniul
dragostei veșnice, în care Domnul Î și va introduce mireasa Sa (Ioan 14,2-3). Chiar și în veșnicie
se va păstra diferența dintre sfinții cerești și sfinții pământești ai lui Dumnezeu, cu toate c ă între
ei va exista o leg ătură strânsă.
În starea veșnică totul va fi făcut nou. Totul va fi nemodificabil și va corespunde în totul
gândurilor și naturii lui Dumnezeu. Nu vor mai exista perioade de timp care să se succeadă una
după alta. Odihna ve șnică a lui Dumnezeu va fi atunci venit ă, starea netransformabil ă a
desăvârșirii absolute potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. A ici nu mai vedem Mielul, care
împlinește planurile lui Dumnezeu și profețiile, și nici Împărăția în caracterul ei mijlocitor și
domnia dreptății, ci El dă Împărăția lui Dumnezeu și Tatăl, așa că Dumnezeu este totul în to ți (1
Corinteni 15,24-28). Epoci diferite, grani țe și îngrădiri pământești, așa cum există ele până acum,
nu vor mai exista în starea ve șnică minunată, care va arăta în cer și pe pământ rezultatele lucr ării
lui Dumnezeu. Cerul nou și pământul nou vor fi aduse într-o armonie binecuvântat ă cu natura lui
Dumnezeu. Așteptarea descris ă în 2 Petru 3,13 va fi atunci împlinit ă. În cerul nou și pe pământul
nou va locui dreptatea, nu va domni ca în timpul Împ ărăției de o mie de ani. Nici un du șman și
nici un rău nu va putea p ătrunde vreodat ă într-unul din aceste domenii, în care cei mântui ți vor
locui pentru totdeauna. Fiecare și totul va intona în cântarea de laud ă bucuroasă adusă lui
Dumnezeu, care este Lumin ă și Dragoste.
1. – »pentru c ă cerul dintâi și pământul dintâi trecuser ă;« – Fără îndoială aceste cuvinte se
referă la constatarea din capitolul 20,11: »Dinaintea c ăruia pământul și cerul au fugit.«
Descompunerea elementelor (2 Petru 3,10), nu distru gerea totală a cerului și pământului, va avea
loc prin foc. Despre o creare din nou în viitor a m ateriei, Scriptura nu spune nimic, și nici despre
o nimicire sau o descompunere total ă a tot ce exist ă, așa cum susțin unii. Însă Scriptura nu
sprijină astfel de teorii neîntemeiate. Și planeta noastr ă va fi adusă în creuzet, schimbat ă și
constituită din nou, ca apoi s ă existe veșnic. Deoarece atunci nu va mai fi nici un p ăcat, nu va
mai fi nici stric ăciune. Pământul nou va r ămâne veșnic. »Cerul dintâi« și »pământul dintâi« sunt
puse aici clar fa ță în față cu »cerul nou« și »pământul nou«.
Nici o mare
1. – »Și marea nu mai este.« – Pământul va continua probabil s ă existe în materia lui dup ă
distrugerea prin foc, a șa cum a continuat s ă existe și după potopul cel mare. Dar va fi un p ământ
făcut nou. Marea nu va mai fi. Marea cea mare, nelini ștită, periculoasă și despărțitoare va înceta
să existe. Astăzi este indispensabil ă pentru viața vegetală și viața superioară pe pământ, dar în
veșnicie nu va mai fi necesar ă. Dumnezeu Însu și este nu numai izvorul vie ții, așa cum a fost
dintotdeauna și este, ci El va fi atunci într-un mod deosebit Sus ținătorul vieții. În timpul
Împărăției de o mie de ani marea va continua s ă existe. În legătură cu Împărăția citim despre
națiuni, mări177, fluvii, râuri și pâraie, dar în starea ve șnică acestea nu vor mai fi. Atunci
177 În starea veșnică nu vor mai fi na țiuni diferite, c ăci ele au luat na ștere printr-o ac țiune judecătorească a lui
Dumnezeu în guvernarea Lui, a șa cum citim în Geneza 11,1-9. Aceast ă secțiune din Geneza 11 trebuie ordonat ă în
timp înaintea unor p ărți din capitolul 10 (vezi Geneza 10,5.18.20.25.31) și ne arată motivul nașterii multor na țiuni,
care sunt amintite în capitolul istoric important 1 0. Cu privire la timpul dup ă marea schimbare, care în Scriptur ă mai
este numită „înnoirea tuturor lucrurilor” (Matei 19,28) și care introduce Împ ărăția de o mie de ani, citim despre
Marea Moartă ca „Marea de R ăsărit” (Ezechiel 47). Și „Marea cea Marea”, Marea Mediteran ă, este amintită în
Apocalipsa – Walter Scott
286 Dumnezeu va fi cu oamenii pe un pământ fără mare, și totul va fi ordonat și Îi va fi supus.
Condițiile de viață în starea veșnică vor fi așa fel schimbate, c ă limitările temporale ale vie ții și
fericirii nu vor mai fi necesare. Dac ă pe pământul nou și veșnic nu va mai fi mare, se poate
presupune că suprafața pământului va fi mult mai mare decât acum. O știrile numeroase de iudei
și păgâni mântuiți, care vor fi pe p ământ în timpul Împ ărăției de o mie de ani, vor popula atunci
și pământul nou, dar f ără diferențieri naționale sau de alt ă natură, ci simplu ca oameni , care stau
într-o legătură directă și vie cu Dumnezeu.
Ierusalimul nou
2. – »Și am văzut cetatea sfânt ă, noul Ierusalim, coborât din cer, de la Dumnezeu, pregătită
ca o mireasă împodobită pentru soțul ei.« – Ioan a avut dreptul s ă vadă un cer nou și un
pământ nou, dar ele nu sunt descrise. Nu se spune nim ic despre configura ția lor, despre m ărimea
lor și despre înfățișarea lor. Că ele sunt pregătite pentru veșnicie și că ele vor fi excluse de la
schimbare, dec ădere și moarte, aceasta o putem spune cu certitudine, îns ă nimic mai mult. Ele
vor rămâne veșnic în prospețimea și frumusețea lor.
Dar aici s-a oferit vizionarului o alt ă priveliște. El nu a văzut numai scena exterioar ă, pe care se
va desfășura slava stării viitoare, ci și »cetatea sfânt ă, noul Ierusalim«. Expresia »cetatea sfânt ă«
apare de patru ori în cartea Apocalipsa (capitolul 11,2; 21,2.10; 22,19). În primul loc ea se refer ă
la Ierusalimul p ământesc în timpul de necaz care va veni; celelalte trei locuri vorbesc despre
caracterul sfânt al Bisericii sau Adun ării glorificate. »Cetatea cea iubit ă« (capitolul 20,9) este o
denumire special ă pentru Ierusalimul p ământesc în timpul Împ ărăției de o mie de ani. Adunarea,
adevărata Biserică, mireasa și soția Mielului, va fi sfânt ă în caracterul și în starea ei, atât în
timpul Împărăției (versetul 10), cât și în starea veșnică (versetul 2). Dar Adunarea este numit ă și
»noul Ierusalim« (aici și în capitolul 3,12). »Noul Ierusalim« st ă în opoziție cu Ierusalimul vechi,
cu cetatea pământească, care în istorie a jucat și joacă un rol așa de important. Cuvântul »nou« se
folosește de trei ori aici, pentru cerul nou, pentru p ământul nou și pentru Ierusalimul nou. Când
în starea veșnică poporul Israel va fi contopit în totalitatea oamen ilor, care vor fi simplu denumi ți
oameni , atunci și Ierusalimul p ământesc nu va mai fi privit ca re ședința deosebită a guvernării.
Orașele și națiunile stau în leg ătură cu timpul, nu cu ve șnicia; ele ca atare nu vor mai avea nici
un loc, nici o însemn ătate în veșnicie, în odihna și fericirea neîntrerupt ă, de care vor avea parte
numai cei mântui ți. Expresiile »cetatea sfânt ă« și »noul Ierusalim« se folosesc aici pentru a
descrie Adunarea în starea ei ve șnică, într-o fericire mult mai profund ă și mai permanent ă decât
în Împărăția de o mie de ani, prin aceea c ă ea va avea deja parte în slav ă de drepturile și
demnitatea Mielului. Ceea ce va urma dup ă cei o mie de ani de domnie public ă în Împărăție are
caracterul ei specific și deosebit; în starea ve șnică Dumnezeu va fi totul în toți.
Coborârea
Noul Ierusalim va coborî »din cer, de la Dumnezeu«. Același lucru se spune și în versetul 10.
Cerul este patria propriu-zis ă a Adunării, și Dumnezeu este Ini țiatorul existen ței ei și izvorul
fericirii ei. Nu se spune c ă noul Ierusalim se reîntoarce din cer, ci coboar ă din cer. Ea își are
locuința în cer. Ea nu a f ăcut cunoștință ocazională cu cerul, ci ea îl cunoa ște bine, ea este
familiarizată cu el și locuiește pe deplin în domeniul în care locuie ște Dumnezeu. Adunarea va
veni din cer în dragostea și gloria care umple acest domeniu al lui Dumnezeu. Aceasta este cu
adevărat o constatare minunat ă. Coborârea din versetul 2 va avea loc o mie de ani după
coborârea despre care se vorbe ște în versetul 10. Prima va avea loc în ve șnicie, ultima la
același capitol interesant, care vorbe ște despre Împărăția de o mie de ani (compar ă și cu Zaharia 14,8; Psalm 72,8;
Ioan 3,18).
Apocalipsa – Walter Scott
287 începutul Împărăției de o mie de ani. În versetul 2 Ioan a v ăzut Adunarea coborând pe pământul
nou, pregătit pentru veșnicie; în versetul 10 ea va coborî ca s ă se odihnească peste pământ în cei
o mie de ani ai Împ ărăției păcii. În privința aceasta trebuie s ă ne amintim, c ă se vorbește despre
Adunarea glorificată și că trupurile celor mântui ți vor fi atunci transformate »în asem ănare cu
trupul gloriei Sale« (Filipeni 3,21).
Mireasa pregătită și împodobită
2. – »Pregătită ca o mireasă împodobită pentru soțul ei.« – Mireasa se va fi preg ătit deja în
cer, înainte de prezentarea ei public ă în Împărăție (versetul 9) și înainte de coborârea ei pe
pământ (versetele 2-3). O mie de ani înainte de cobor ârea ei va fi sărbătorită nunta în cer. Despre
aceasta citim în capitolul 19,7-8, și versetul nostru se leag ă evident de acest loc. Acolo ea este
deja împodobit ă cu haine albe str ălucitoare, și aici ea este încă văzută în hainele ei de mireas ă. O
mie de ani de dragoste, de fericire și părtășie cu Soțul și Preaiubitul ei sunt numai un timp scurt.
Ea va fi unită cu El pentru totdeauna, cu Cel care a murit pentru ea, și aici începe pentru ea o
fericire mult mai profund tr ăită în odihna și bucuria neschimbabil ă a stării veșnice. Ea este și aici
văzută în hainele ei de mireas ă, a căror strălucire nu este lezat ă de nici o pată sau defect, și
sentimentele ei de mireas ă sunt neschimbate178. Cuvântul bărbat (în legătură cu nunta și căsnicia)
vorbește despre o rela ție trainică și sentimente împlinite. »Cine are mireas ă este mire« (Ioan
3,29).
Cortul lui Dumnezeu la oameni
3. – »Și am auzit din cer un glas tare, spunând: „Iat ă, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii
și El va locui cu ei, și ei vor fi poporul S ău, și Dumnezeu Însu și va fi cu ei, Dumnezeul lor.«
– Acest glas tare veste ște plin de bucurie o realitate în care este inclus ă cea mai mare
binecuvântare dintre toate binecuvânt ările în veșnicie: Dumnezeu la oameni. În Numele Emanuel
(Matei 1,23) s-a f ăcut deja aluzie, c ă acest gând, aceast ă intenție a lui Dumnezeu era și este în
inima Sa. Vedem aici împlinirea, dar El nu va fi at unci la iudei, ci la oameni într-un sens larg.
Prin cuvântul »iat ă« atenția este îndreptat ă spre un fapt uimitor, c ă atunci »cortul lui Dumnezeu«
va fi la oameni. Dumnezeu umbla prin gr ădina Eden și vorbea cu Adam, El S-a ar ătat patriarhilor
lui Israel, El a locuit în întunericul Locului Prea sfânt în Cortul din pustie și în Templul lui
Solomon, Dumnezeu era în Hristos în timpul zilelor când Hristos a fost în carne pe p ământ, prin
Duhul Său El locuiește acum în Adunare, dar locuirea literalmente, real mente, a lui Dumnezeu la
creaturile Lui r ăscumpărate pe pământ rămâne rezervată stării permanente și veșnice, în care
totul va fi în concordan ță cu El. Aceast ă binecuvântare inexprimabil ă depășește cu mult
binecuvântările Împărăției de o mie de ani. În capitolul 7,15 citim: »Acel a care șade pe tron Își
va întinde cortul peste ei«. Dar aici rela ția este mult mai apropiat ă și mai intimă: »El va locui cu
ei«. »Cortul lui Dumnezeu« la oameni este cetatea s fântă, noul Ierusalim, Adunarea glorificat ă.
Cortul lui Dumnezeu va coborî din cer, patria de dr ept a sfinților, dar Dumnezeu Însu și va coborî
împreună cu ei, prin aceea c ă El va fi în mijlocul lor și va locui la oameni.
178 Nunta are loc în cer, înainte ca Împ ăratul-războinic și oștirea Lui să pornească la luptă (capitolul 19,7). Dup ă
aceea vedem legarea lui Satan și închiderea lui în Adânc și în aceeași perioadă de timp domnia de o mie de ani a lui
Hristos. După sfârșitul celor o mie de ani Satan va fi dezlegat și va putea acționa pentru ultima dat ă. Apoi urmează
învierea și judecarea celor care au murit în necredin ță, neîmpăcați cu Dumnezeu. Prin aceasta a sosit și trecerea în
starea veșnică, în care mireasa este v ăzută în continuare în hainele ei de mireas ă, în frumusețea neschimbat ă
(capitolul 21,2). Descrierea f ăcută cu referire retrospectiv ă de la capitolul 21,9 arat ă apoi mireasa, Adunarea
glorificată, în timpul domniei de o mie de ani. Înainte de tim pul Împărăției (capitolul 19,7-8), după Împărăție
(capitolul 21,2) și în timpul Împărăției (capitolul 21,9-11), mireasa este v ăzută în curăția și frumusețea ei, și în starea
veșnică nu se va schimba nimic din aceasta.
Apocalipsa – Walter Scott
288 Dumnezeu la oameni
3. – »El va locui cu ei« – Această constatare categoric ă depășește pe cele anterioare. Mai întâi
glasul a spus: »Iat ă, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii«, aici îns ă, »El va locui cu ei«. Mai
întâi s-a vorbit despre cort, aici se vorbe ște despre El Însuși. Este un adev ăr uimitor, că
Dumnezeu, Dumnezeul adev ărat, Creatorul și Susținătorul cerului și pământului, va locui
realmente și efectiv la oamenii de pe p ământ. Aceasta nu este o vorbire simbolic ă, ci atunci va fi
o realitate minunat ă, a cărei măreție mintea omeneasc ă nu o poate cuprinde.
3. – »Ei vor fi poporul S ău« – Dumnezeu va primi oamenii, care vor locui ve șnic pe pământul
nou, ca proprietate a Lui. În vechiul leg ământ poporul Israel era poporul lui Dumnezeu. Aici însă
denumirea »poporul S ău« obține o dimensiune care cuprinde to ți oamenii de pe p ământul nou, și
ea cuprinde o plin ătate de binecuvânt ări pentru toți aceștia, binecuvânt ări care în timpul
Vechiului Testament erau complet necunoscute.
3. – »Și Dumnezeu Însu și va fi cu ei, Dumnezeul lor.« – În această făgăduință minunată
Dumnezeu, ca s ă spunem așa, iese din cortul S ău, ca personal s ă fie la poporul S ău: »Dumnezeu
Însuși«. Aici nu se spune absolut nimic, ce ar putea s ă stea între Dumnezeu și poporul Său, nici
cortul și nici altceva. El va fi »cu ei«, f ără învelitoare și fără mijlocitor. Atunci cuvântul
Domnului se va împlini în totalitatea lui: »Ferice de cei cu inima curat ă, căci ei vor vedea pe
Dumnezeu« (Matei 5,8). Nu avem noi voie s ă dăm o aplicare mai extins ă cuvintelor pe care
apostolul Pavel le citeaz ă din Vechiul Testament, unde Dumnezeu a spus: »Voi locui și voi
umbla între ei; și voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu« (2 Corinteni 6,16)?
În cuvintele de încheiere ale acestui verset min unat »Dumnezeul lor« este exprimat ă cea mai
înaltă binecuvântare. Ar putea altceva s ă fie mai mare? Se poate imagina vreun fel de
binecuvântare, care în adev ărata ei valoare l ăuntrică să depășească ceea ce spun cuvintele
acestea? Dumnezeu în m ăreția, gloria și caracterul ales al Fiin ței Sale, Dumnezeu în infinitatea
Ființei Sale va fi atunci la poporul S ău pe pământ! Totul este inclus în numele mare al
Creatorului, mai mult decât cercetarea cea mai prof undă a unui duh nesfâr șit poate pătrunde sau
înțelege. Dumnezeu Însu și este singurul izvor independent a tot ce î și dorește inima și duhul. Ce
este El și ce are El va fi atunci partea sigur ă și veșnică a oamenilor, a tuturor oamenilor de pe
pământul nou. Mielul nu mai este amintit, și nu mai este amintit ă nici o schimbare a perioadelor
de timp și nici o altă schimbare de vreun fel. Aici se vorbe ște numai de Dumnezeu, de cortul S ău
și de oameni. Dumnezeu este totul în to ți, și aceasta pentru totdeauna. Cerul nou și pământul nou
vor fi tot așa de veșnice ca și Dumnezeu Însu și; și de aceeași durată și stabilitate veșnică va fi și
viața și bucuria locuitorilor cet ăților veșnice. Acest verset con ține cinci făgăduințe minunate:
cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii; El va locui l a ei; ei vor fi poporul S ău; Dumnezeu Însu și
va fi la ei; Dumnezeu va fi Dumnezeul lor. În stare a veșnică totul se va odihni pe un fundament
stabil și durabil, dar vor fi diferite feluri și diferite mărimi de binecuvântare; și atunci »vasele«
nu vor avea toate aceea și capacitate, dar toate vor fi umplute uniform pân ă la margine. Aceste
cinci făgăduințe ne arată diferite trepte de binecuvântare, care conduc prog resiv până la
Dumnezeu Însu și.
Suferințele din timpul vie ții pe pământ se vor sfâr și
4. – »Și El va șterge orice lacrim ă din ochii lor; și moarte nu va mai fi, nici întristare, nici
strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru c ă cele dintâi au trecut.« – Numai în starea ve șnică vor
fi înlăturate pe deplin urm ările trupești și sufletești ale păcatului. Așa cum am văzut, în Împărăția
de o mie de ani nu se va atinge starea des ăvârșită, și de aceea chiar și sub domnia binef ăcătoare a
Domnului pe p ământ se vor v ărsa lacrimi. Cuvintele »Dumnezeu va șterge orice lacrim ă din
Apocalipsa – Walter Scott
289 ochii lor« apar și în capitolul 7,17. Acolo însă ele se referă la Împărăția de o mie de ani, aici la
starea veșnică. Nici aici și nici acolo nu se spune c ă Mielul va șterge lacrimile, Dumnezeu o va
face. Dacă El șterge lacrimile, atunci El va înl ătura pentru totdeauna și cauzele care au pricinuit
lacrimi, suferin țele felurite din timpul acesta. Niciodat ă și nicicând nu vor mai str ăluci lacrimi în
ochi.
Moartea nu va mai fi. Plata p ăcatului este moartea (Romani 6,23). Ea a domnit de la Adam și
până la Moise (Romani 5,14), și ea a domnit și în miile de ani care au urmat. Va mai r ămâne așa
o perioadă de timp. Chiar și în Împărăția de o mie de ani ea va mai g ăsi pradă, dacă oamenii se
vor împotrivi public domniei drept ății. Abia odată cu învierea mor ților pentru judecat ă ea își va
găsi sfârșitul (Apocalipsa 20,12-14). Dup ă aceea nu va mai fi moarte.
Întristarea este expresia mâhnirii adânci din in imă, a necazului și suferinței lăuntrice. Deseori
ea urmează când moartea î și face lucrarea, dar de multe ori are și alte cauze. Strig ătul este produs
de sentimentul lipsei de speran ță în suferință și necaz (Isaia 65,19). Împreun ă cu acestea nu va
mai fi nici durerea, nici venit ă din afară și nici pricinuită de necazul lăuntric. Aceste lucruri, care
împreună arată tot conținutul suferinței omenești, nu vor mai fi în starea ve șnică, și nici ceea ce a
pricinuit feluritele necazuri: păcatul . Toate acestea vor fi atunci înl ăturate, »pentru c ă cele dintâi
au trecut«.
Dumnezeu vorbe ște
5. – 7. – »Și Cel care ședea pe tron a spus: „Iat ă, Eu fac toate noi”. Și a spus: „Scrie, pentru
că aceste cuvinte sunt sigure și adevărate”. Și mi-a spus: „S-a împlinit! Eu sunt Alfa și
Omega, Începutul și Sfârșitul. Eu îi voi da celui care înseteaz ă din izvorul apei vie ții, fără
plată. Cel care învinge va mo șteni acestea. Și Eu îi voi fi Dumnezeu și el Îmi va fi fiu.« – Este
remarcabil de câte ori în aceste versete Dumnezeu e ste numit cu Numele S ău (Dumnezeu) sau
prin pronumele personale (Eu, El) ca Izvorul și Inițiatorul oricărei binecuvânt ări din starea
veșnică și din orice acțiune. În aceste versete Mielul nu este amintit în m od deosebit, în afar ă de
o singură dată în versetul 2 prin cuvântul So ț, cu care Adunarea, care Îl va înso ți veșnic, este
unită intim. Împărăția va fi dată lui Dumnezeu. Aceasta îns ă nu înseamnă, că Hristos va înceta
vreodată să domnească sau El va înceta vreodat ă să fie Om. Însă după ce domnia drept ății odată
cu supunerea oric ărei autorități și domnii protivnice și-a atins ținta, vedem glorii de alt ă natură.
Prin lucrarea Sa Dumnezeu face ceva nou, care corespunde în totul a ceea ce este El în Ființa Sa.
Nu mai este vorba de supunerea du șmanilor, ci noi putem vedea c ă Îi place lui Dumnezeu s ă-Și
pregătească un popor și să aducă toate lucrurile în armonie cu Sine Însu și. Aici ni se arat ă, că
Dumnezeu va lucra și va desăvârși totul după planul și plăcerea Sa, în aceast ă privință noi însă
trebuie să ne gândim că este vorba de Dumnezeire în sensul cel mai larg – Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt.
5. – »Și Cel care ședea pe tron a spus: „Iat ă, Eu fac toate noi”.« – Șezând pe tronul
atotputerniciei Lui, al domniei Lui absolute peste toate, Dumnezeu Î și proclamă voința de a face
toate noi. Vechea ordine a lucrurilor nu va fi îmbu nătățită sau adaptată în vreun fel oarecare și
apoi preluată în starea veșnică, căci în starea veșnică totul trebuie s ă fie în deplină armonie cu
voința și Ființa lui Dumnezeu. El este, ca s ă zicem așa, etalonul a toate, fie c ă este vorba de
persoane, de lucruri sau de împrejur ări. Nici cea mai neînsemnat ă nepotrivire cu prezen ța lui
Dumnezeu nu poate d ăinui în această stare veșnică neschimbătoare; de aceea El spune: »Iat ă, Eu
fac toate noi«.
5. – »Și a spus: „Scrie, pentru c ă aceste cuvinte sunt sigure și adevărate”. – Ca și în capitolul
19, vizionarului i se cere s ă scrie. Acolo porunca este dat ă de un înger, aici vorbe ște Dumnezeu
Însuși. Fapte și comunicări deosebite de importan ță mare trebuie re ținute în scris (vezi Luca
Apocalipsa – Walter Scott
290 10,20; Ioan 20,31; Habacuc 2,2; Apocalipsa 3,12; 14 ,13 și alte locuri). Care erau cuvintele, pe
care vizionarul trebuia s ă le scrie? Dumnezeu le-a rostit tocmai de pe tronul Său: »Iată, Eu fac
toate noi«. Aceast ă frază descrie natura st ării veșnice; totul va fi f ăcut nou de Dumnezeu. Sunt
cuvinte mărețe, care merită într-adevăr să fie reținute în scris. Dup ă acea Dumnezeu confirm ă
propria lui explica ție minunată, adăugând, »pentru c ă aceste cuvinte sunt sigure și adevărate«. El
cere atenție din partea noastr ă și așteaptă consimțirea neîngrădită din partea noastr ă, venită din
inimă. »Iată, Eu fac toate noi.« – »Scrie, pentru c ă aceste cuvinte sunt sigure și adevărate«.
Aceasta nu este o f ăgăduință, ci constatarea divin ă a unei realități, care negreșit la timpul hot ărât
va deveni realitate.
6. – »Și mi-a spus: „S-a împlinit! – Cele două explicații categorice ale lui Dumnezeu: »Eu fac
toate noi« și »S-a împlinit!« ne prezint ă măreția și bunătatea Lui, înțelepciunea și atotputernicia
Sa. Prima ne arat ă planul lui Dumnezeu, cea de-a doua ne arat ă împlinirea Lui și încheierea
tuturor căilor lui Dumnezeu. Și în capitolul 16,17 se spune: »S-a sfâr șit!« Contextul îns ă este un
altul. Acolo s-a terminat mânia lui Dumnezeu, aici Dumnezeu Însu și confirmă cu aceste cuvinte
introducerea de durat ă a stării veșnice. Cu toate c ă și astăzi ea este încă de viitor, Dumnezeu a
denumit-o ca fiind deja realizat ă și încheiată. Nimeni și nimic nu poate și nu-L va putea
împiedeca să ducă la îndeplinire minunat ă toate gândurile Sale și toate intențiile Lui de
binecuvântare. Numai Dumnezeu putea și poate să vorbească în felul acesta.
Mărimea vorbitorului
6. – »Eu sunt Alfa și Omega179, Începutul și Sfârșitul.« – Prima și ultima literă din alfabetul
grecesc, împreun ă cu explicația »Începutul și Sfârșitul«, arată că este Dumnezeul cel ve șnic, care
a rostit cuvintele anterioare, și că orice mărturie despre El pe p ământ își are începutul și originea
în Dumnezeu și că ținta oricărei mărturii este glorificarea Sa. Crea ția, căile providenței sale,
făgăduințele, căile lui Dumnezeu cu oamenii în istorie, profe țiile, oricare alt ă mărturie, dragostea
și harul – toate î și au originea în Dumnezeu și tot în El este și ținta lor finală. Cu adevărat, nimic
din ceea ce a făcut Dumnezeu nu se termin ă fără succes. Aici, la sfâr șitul căilor Sale cu oamenii,
se vede că Dumnezeu triumf ă, prin aceea că El aduce totul în armonie deplin ă cu Sine Însuși.
Fiecare administrare încredin țată oamenilor pe p ământ arată (și așa a fost intenția lui Dumnezeu)
numai slăbiciunea și nedesăvârșirea creaturii, dar aceasta nu împiedic ă și nu zădărnicește în nici
un caz împlinirea tuturor planurilor lui Dumnezeu. Gloria Sa se va vedea la sfâr șit pe deplin.
Dumnezeu dă
6. – »Eu îi voi da celui care înseteaz ă din izvorul apei vie ții, fără plată.« – Această frază face
inima noastră să se bucure. Dumnezeu d ă chiar și în prezent, nu abia în viitor. În cerul nou și pe
pământul nou nu va mai fi nici foamete și nici sete. Enumerarea minunat ă din versetul 4 a
lucrurilor care nu mai sunt exclude gândul de înset are în starea ve șnică; numai cei din iazul de
foc vor înseta. Inima lui Dumnezeu este plin ă de îndurare și gingășie față de nevoiași și lipsurile
fiilor și fiicelor oamenilor suferinzi, dar aici trebuie s ă ne gândim în mod deosebit la nevoile, la
setea sufletelor acelora care nu cunosc pe Dumnezeu. Fie ca ei s ă simtă setea și să vină! El vrea
să dea. Apa vieții din Izvorul vie ții este făgăduită fiecăruia care înseteaz ă după ea. Ea este darul
lui Dumnezeu și, ca toate celelalte daruri, este dat ă de bună voie și gratuit (Isaia 55,1; Ioan 7,37).
179 Vezi și capitolul 1,8 și 22,13; în ultimul loc Hristos este Alfa și Omega.
Apocalipsa – Walter Scott
291 Biruitorul
7. – »Cel care învinge va mo șteni acestea. Și Eu îi voi fi Dumnezeu și el Îmi va fi fiu.« –
Acesta este un cuvânt de îmb ărbătare și întărire a oricărui ucenic obosit și epuizat, pe care El îl
vede în luptă, »obosit, totu și urmărind« (Judecători 8,4). Făgăduințele date înving ătorilor din
capitolele 2 și 3 țin seama de împrejur ările respective și garantează răsplătiri deosebite,
corespunzătoare acestor împrejur ări. Aici însă încurajarea de a persevera în lupta credin ței și a
vieții până la sfârșit este mai cuprinz ătoare și răsplata este mai deplin ă decât în capitolele de
început: »Cine va birui, va mo șteni aceste lucruri«, el va savura toat ă bogăția binecuvântărilor
numite mai înainte. Dar pentru biruitor este p ăstrată o binecuvântare mult mai profund ă și mai
bogată, o binecuvântare foarte personal ă: »Eu îi voi fi Dumnezeu«. Dumnezeu se d ă totodată ca
dar pe Sine Însu și aceluia care în necazurile și suferințele de pe pământ a biruit. Dup ă părerea
noastră această explicație cu adevărat remarcabilă depășește chiar și cuvintele triumfale ale
apostolului Pavel: »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iub it și S-a dat pe Sine Însu și pentru mine«
(Galateni 2,20). Fiecare afirma ție a Sfintei Scripturi este des ăvârșită la locul ei, dar sunt unele
care au un în țeles mai profund decât celelalte, și acestora apar ține explicația divină din acest
verset. Desfășurarea harul nu este îns ă prin aceasta epuizat ă, căci noi citim în continuare: » și el
Îmi va fi fiu«. Filia țiunea este prin aceasta o rela ție veșnică. Biruitorul va avea pe Dumnezeu ca
Dumnezeu al lui, și Dumnezeu va avea pe biruitor ca fiu. Cum încuraje ază El pe luptătorii
obosiți, cu privire la ținta care se apropie, s ă înainteze cu curaj pe drumul drept, potrivit
Cuvântului Său! Făgăduințele sunt așa de cuprinzătoare, că ele sunt potrivite pentru a dep ăși
orice încercare și orice greutate.
Opt clase de p ăcătoși pierduți
8. – »Dar cât despre frico și și necredincioși și urâcioși și ucigași și curvari și vrăjitori și
idolatri și toți mincinoșii, partea lor este iazul care arde cu foc și pucioasă, care este a doua
moarte.« – Așa cum în versetele 5-7 Dumnezeu este vorbitorul, to t așa și aici. Cineva a spus: „S ă
observăm cât de multe sunt cuvintele directe ale Dumnezeul ui nostru în acest verset.” Dumnezeu
este dragoste; aceast ă parte a Ființei Sale o putem vedea foarte clar în explica țiile lui anterioare.
Dar El este și lumină, și aceasta se exprim ă în mod deosebit în cuvintele Sale în versetul 8, c are
sunt valabile totodat ă și pentru veșnicie . El este Judec ătorul răului. Nici aceast ă însușire
Dumnezeu nu o va pierde niciodat ă. Iazul de foc este locul pedepsei ve șnice, dar noi nu putem
spune unde este el. R ăspândita negare a unei pedepse ve șnice nu-și găsește nici un sprijin în
acest loc serios din Scriptur ă, ci este total contrazis ă prin el. Versetul al optulea vorbe ște tot așa
de clar despre o parte sau stare ve șnică, ca și primul și al doilea verset. Noi nu putem s ă
introducem în aceste opt versete o m ăsură de timp sau o limitare. Ele cuprind ve șnicia lui
Dumnezeu și a oamenilor, fie în cer sau pe p ământ sau în iazul de foc. Sunt numite opt „clase”
de oameni:
1. Fricoșii se tem să mărturisească pe Hristos și să se așeze de partea Lui. De aceea ei iau o
atitudine de respingere fa ță de mesajul despre harul lui Dumnezeu – spre condam narea lor
veșnică.
2. Necredincioșii reprezintă numeric cea mai mare clas ă. Ei se găsesc în toate grupele și
straturile sociale de oameni și vor merge în pierzarea ve șnică.
3. Urâcioșii stau în legătură cu ce este rău, stricat și murdar din punct de vedere moral sau
religios; cuvântul urâcio și trebuie înțeles aici în sensul lui cel mai larg (capitolul 17, 4-5; 21,27;
Tit 1,16).
4. Ucigașii aparțin unei clase care devine tot mai numeroas ă. Este o chestiune foarte serioas ă și
un păcat grav să te amesteci în ceea ce Dumnezeu Și-a rezervat exclusiv pentru Sine: via ța
oamenilor.
Apocalipsa – Walter Scott
292 5. Curvarii se fac vinovați de un păcat care s-a răspândit în mod însp ăimântător. Decăderea
vastă a valorilor etice și a etaloanelor morale a condus pân ă acolo, că păcatul curviei în
societatea omeneasc ă nu mai este privit indecent și reprobabil și este practicat de mul ți fără
teamă și nestingheriți. Dar sentința lui Dumnezeu asupra lui r ămâne neschimbat ă. El va arunca
pe curvari și pe toți ceilalți, care mor în p ăcatele lor fără să se fi pocăit, în iazul de foc.
6. Vrăjitorii mărturisesc că au legături cu duhurile. Dup ă Lege, pedeapsa cu moartea era
rânduită pentru toți care se ocupau cu practici oculte (Exod 22,18; Le vitic 20,27; Deuteronom
18,10-12), și partea stabilit ă de Dumnezeu pentru to ți care se ocup ă cu exorcism, vr ăjitorie,
adorarea diavolului și alte forme de leg ătură cu duhurile, este iazul cu foc.
7. Idolatrii sunt toți care venereaz ă alți dumnezei, de orice natur ă ar fi ei. Multe milioane de
păgâni au fost în trecut slujitori ai zeilor, numero și oameni sunt ast ăzi adoratori ai zeilor, și este
ciudat, că și în viitor vor fi înc ă foarte mulți oameni „hotărâți” să părăsească pe Dumnezeul
adevărat și se vor îndrepta spre idoli. Dar to ți slujitorii la idoli, dac ă nu se întorc și nu se
pocăiesc, vor fi preda ți judecății veșnice în iazul de foc.
8. Mincinoșii, deci toți cei care s-au folosit în m ăsură diferită de minciună în formele ei cele
mai diferite și în natura ei foarte variat ă, vor primi răsplata lor meritat ă. Niciunul din oameni nu
va putea afirma, c ă nu a mințit, și cine nu prime ște iertarea păcatelor lui prin credin ța în singurul
Salvator trimis de Dumnezeu, prin Domnul Isus Hrist os, își va avea partea în chinul ve șnic. Toți,
cei care au murit f ără să fie împăcați cu Dumnezeu, vor fi arunca ți în iazul de foc, deoarece
acesta este locul ve șnic a tot ce este în contradic ție cu natura și Ființa lui Dumnezeu.
Iazul arde cu foc și cu pucioasă, și focul lui nu se va stinge niciodat ă. Focul și pucioasa vorbesc
simbolic de chinul și suferința îngrozitoare (Isaia 30,33). De șase ori este numit iazul de foc în
cartea Apocalipsa (capitolul 19,20; 20,10; 20,14 – de 2 ori -, 20,15; 21,8). De trei ori este
amintită și pucioasa în leg ătură cu el, la partea ve șnică a fiarei și a prorocului mincinos (capitolul
19,20), a diavolului (capitolul 20,10) și a păcătoșilor enumerați aici (capitolul 21,8).
Iazul de foc este moartea a doua. Prima moarte e ste despărțirea sufletului de trup, dar ea nu
este nici sfârșitul existenței omului și nici a conștienți lui, așa cum este în iluzia multora.
Întâmplarea din Luca 16,19-31, pe care Domnul Isus nu o numește pildă, și cuvintele din
Apocalipsa 6,9-11 arat ă clar, că sufletele desp ărțite de trup sunt pe deplin con știente și au
simțăminte clare și că ele pot vedea, vorbi și auzi. Nici moartea a doua, iazul de foc, nu este
sfârșitul existenței sau a conștienței oamenilor, ea înseamn ă mai degrabă chin fără sfârșit, simțit
pe deplin.
Sunt trei enumer ări de păcătoși, și este de folos s ă-i comparăm unii cu alții: 1 Corinteni 6,9-10;
Apocalipsa 21,8 și 22,15. Ultimele cinci clase din enumerarea a trei a sunt aceleași ca și ultimele
cinci clase din enumerarea a doua, numai ordinea es te diferită.
Cu mărturia deosebit de serioas ă despre chinul ve șnic în iazul de foc, care va fi partea sigur ă a
tuturor care pleac ă de pe pământ fără să se fi pocăit, neîmpăcați cu Dumnezeu, se încheie aceast ă
comunicare dumnezeiasc ă despre starea ve șnică.
Mireasa în glorie în Împ ărăția de o mie de ani (versetele 9-27)
Comparație între starea ve șnică și Împărăția de o mie de ani
În secțiunile anterioare am fost condu și până la finalul definitiv al istoriei omenirii și a căilor
lui Dumnezeu cu oamenii. În primele opt versete ale acestui capitol am v ăzut unele însușiri ale
stării veșnice și neschimbătoare, și anume atât binecuvânt ările minunate cât și marea grozăvie a
judecății veșnice. Partea binecuvântat ă a celor mântui ți stă în contrast puternic cu condamnarea
Apocalipsa – Walter Scott
293 veșnică a celor pierdu ți, care aici pe p ământ au respins harul lui Dumnezeu și au murit în
păcatele lor. În starea ve șnică totul este și rămâne neschimbabil. Soarta ve șnică a fiecărui om în
parte va fi atunci irevocabil definitiv ă. Cărțile istoriei vor fi continuate pân ă la sfârșit și vor fi
încheiate. În descrierea st ării veșnice nu se vorbe ște despre Miel, ci despre Dumnezeu.
Dumnezeu este atunci totul. Dumnezeu va fi introdus potrivit Ființei și voinței Lui o odihn ă
veșnică și va dărui o simțire profundă a acestei odihne sfinte. În cerul nou și pe pământul nou va
locui dreptatea, a șa că nu va mai fi nici o deranjare a odihnei lui Dumnez eu și a oamenilor Lui
răscumpărați.
La studiul Împ ărăției de o mie de ani dimpotriv ă, înaintea ochilor și inimilor noastre st ă Hristos
ca Miel al lui Dumnezeu și Fiul Omului. Str ălucirea gloriei Sale, sceptrul în mâna Sa, multele
diademe de pe capul Lui, perfec țiunea domniei Sale, bog ăția binecuvântărilor care se revars ă, pe
care El o va rev ărsa de bună voie peste pământul întreg – toate acestea și încă multe altele se vor
vedea și se vor simți și fac Împărăția de o mie de ani a șa de minunată și măreață. Domnul Isus va
prelua, ca să zicem așa, firele rupte ale istoriei și le va lega pe toate într-un tot unitar. Nici Adam ,
nici Moise, nici Solomon, nici Israelul întreg și nici Adunarea nu au p ăstrat nevătămată și intactă
mărturia încredințată lor. Fiecare administrator s-a dovedit a fi necred incios, fie pe fundamentul
Legii, fie pe cel al harului sau în guvernarea încr edințată; fiecare purtător al mărturiei a eșuat
într-un fel sau altul. Dar în Împ ărăția de o mie de ani se va vedea clar, c ă Hristos, Purtătorul
gloriei lui Dumnezeu, este singurul care în toate î mprejurările S-a dovedit și Se dovedește
credincios. El va primi Împ ărăția de la Dumnezeu (Luca 19,12), ca s-o administreze o mie de
ani; după aceea El o va da înapoi lui Dumnezeu (1 Corinteni 15,24), nu numai în starea în care El
a primit-o, ci cu o glorie mai mare.
Adunarea este rezultatul planului lui Dumnezeu î n veșnicie și al acțiunii Sale ca Creator și
Dumnezeu-Mântuitor în timp. Ea î și are locul și misiunea ei atât în Împ ărăția de o mie de ani cât
și în starea ve șnică (Efeseni 3,21), și în ceea ce prive ște ființa ei ea este cereasc ă. După
Dumnezeu și Miel, Adunarea este subiectul cel mai mult scos î n evidență în timpul Împărăției de
o mie de ani, și în starea veșnică. Ea este mireasa și soția Mielului, și ea va fi văzută în această
relație, atunci când Hristos va ocupa tronul Lui și Își va începe domnia. Ea va avea atunci parte
de slava Sa și de domnia Sa. Ca so ție a Sa ea stă desigur într-o leg ătură veșnică, indisolubilă cu
El (capitolul 21,2). Dar în starea ve șnică legătura Adunării cu Dumnezeu stă pe prim plan ca și
Cort al Său; acesta este gândul sublim din primele opt verset e ale acestui capitol. Dumnezeu va
locui atunci în acest cort la oameni. În compara ție cu Împărăția de o mie de ani, starea ve șnică
este desigur mai înalt ă și mai desăvârșită.
Înfățișarea miresei
9.-10. – »Și a venit unul din cei șapte îngeri, care avuseser ă cele șapte potire, pline cu cele
din urmă șapte plăgi, și a vorbit cu mine, spunând: „Vino aici: î ți voi arăta mireasa, so ția
Mielului!” Și m-a dus, în Duh, pe un munte mare și înalt. Și mi-a arătat cetatea cea sfânt ă,
Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu«. – După o comunicare relativ scurt ă despre
domnia de o mie de ani a lui Hristos cu sfin ții Săi cerești în capitolul 20,4-6 și după studiul stării
veșnice în capitolul 21,1-8, noi g ăsim în aceste versete și în următoarele o descriere detaliat ă a
miresei, a soției Mielului, în leg ătura ei cu Israel și cu toată lumea în timpul Împ ărăției de o mie
de ani. În aceste ultime sec țiuni profetice ale c ărții vedem adev ărata unire, corespunz ătoare
gândurilor lui Dumnezeu, a Bisericii cu statul. Rev enirea la comunicarea scurt ă anterioară din
capitolul 20,4-6 pentru studierea mai exact ă a detaliilor nu este nicidecum ceva neobi șnuit. În
secțiunile anterioare din cartea Apocalipsa sunt divers e exemple în acest sens. Dac ă studiem
ordinea evenimentelor de la cântarea de laud ă adusă lui Dumnezeu în cer pentru judecata Sa
asupra curvei celei mari (capitolul 19,1-3) pân ă la starea veșnică (capitolul 21,1-8) și apoi
comparăm atent afirma țiile despre starea ve șnică cu cele referitoare la Împ ărăția de o mie de ani,
Apocalipsa – Walter Scott
294 vom recunoaște că această rânduială contribuie ca noi s ă înțelegem mai bine comunic ările divine
în contextul lor.
Locul Adunării în legătura ei cu Hristos în Împ ărăția de o mie de ani corespunde nu numai
planului lui Dumnezeu (Efeseni 1,22-23), ci este și o răsplată divină pentru batjocura și disprețul
pe care ea le-a suportat pe p ământ din pricina Domnului.
În descrierea st ării veșnice nu citim nimic despre vreo slujb ă din partea îngerilor; aici, în
legătură cu Împărăția, vedem îngeri la lucru. Era unul din îngerii car e a avut cele șapte potire,
care i-a arătat lui Ioan mireasa; unul din ace ști îngeri i-a ar ătat și curva și sentința dată ei. O
comparație a capitolului 17,1-6 cu capitolul 21,9-11 este f oarte folositoare. Ambele, mireasa și
curva, au fost v ăzute și denumite ca cetate, mireasa ca Ierusalim, curva c a Babilon. Trebuie s ă
ținem seama, c ă denumirea de cetate în acest context este numai simbolic ă. Ierusalimul și
Babilonul reprezint ă fiecare o corpora ție sau comuniune religioas ă de oameni. Prin cuvântul
cetate (oraș) se leagă concepția conviețuirii ordonate a oamenilor sub un regim coordonator , cu
interese și scopuri comune și ajutorare și grijă prietenească reciprocă; aceasta și chiar mai mult
decât atât va caracteriza „cetatea sfânt ă, Ierusalimul” (un tablou al Adun ării) în Împărăția de o
mie de ani și în starea veșnică.
În versetul 10 vedem cele dou ă premise indispensabile, pentru ca un om s ă poată vedea
lucrurile așa cum Dumnezeu vrea s ă i le arate. Ioan a fost »dus, în Duh , pe un munte mare și
înalt«. Aptitudinile lui naturale au trecut pe plan ul secund, și Duhul a avut domnia asupra lui și l-
a condus. Apoi și punctul de observare trebuia s ă fie corespunz ător contemplării subiectului
minunat, care i-a fost ar ătat. Nu de pe un teren plan, ci de pe un munte mare și înalt el a văzut
»cetatea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu«. Î n același fel, Duhul a fost, nu
mintea omeneasc ă, forța supranatural ă care l-a făcut capabil să vadă curva, așa cum o vede
Dumnezeu; și el a văzut-o într-o pustie, și acest punct de privire a fost pe deplin corespunz ător
pentru aceasta. Cu toate c ă ea era împodobit ă cu fleacurile și strălucirea lumii, pentru Dumnezeu
și pentru ochiul spiritual toate erau numai o pustie . Și în capitolul 4,1-2 vedem împlinite ambele
premise.
În versetul 10 cetatea sfânt ă se numește simplu Ierusalim; în versetul 2, care ne arat ă starea
veșnică, ea este dimpotriv ă numită »noul Ierusalim«. De dou ă ori se spune, c ă ea coboară. Prima
dată (versetul 10) ea va r ămâne peste pământ, a doua oar ă (versetele 2-3), o mie de ani mai
târziu, ea va coborî pe pământul nou și va fi cortul lui Dumnezeu la oameni. Ea va veni » din
cer«, patria ei, și »de la Dumnezeu«, Cel care a f ăcut-o și care este Izvorul permanent al fericirii
și bucuriei ei.
Gloria cetății
11. – »având gloria lui Dumnezeu«. – Ceea ce în Romani 5,2 este pus înaintea inimii n oastre ca
speranță, vedem aici înf ăptuit. Cetatea va fi totodat ă înconjurată și umplută cu tot ce Dumnezeu
poate comunica Adun ării Sale ca slav ă lăuntrică, morală, și exterioară. Ea va fi atunci nu numai
vasul umplut cu gloria lui Dumnezeu, ci ea va refle cta aceasta ca o oglind ă și o va face să se
răspândească pe pământ. Cetatea-mireas ă se va întinde deasupra pământului180 în Împărăția de o
mie de ani ca un splendid str ălucitor acoperi ș de cort de o incomparabil ă frumusețe și claritate;
înfățișarea ei minunat ă va trezi admira ția lumii timp de o mie de ani. Într-o m ăsură mai mică
atunci și Israel, și în mod deosebit Sionul, cetatea Ierusalim de pe p ământ, va reflecta gloria lui
Dumnezeu spre na țiunile și popoarele înconjur ătoare, așa cum este impresionant descris în Isaia
60. Dar aici vedem c ă Adunarea va fi o m ărturie luminoas ă și clară despre gloria lui Dumnezeu,
cu care El a îmbr ăcat-o. Dumnezeu a rânduit mai dinainte pe cei mântu iți »să fie asemenea
180 În privința aceasta trebuie s ă nu uităm că este vorba de o vorbire simbolic ă despre Adunarea glorificat ă. Trupurile
celor mântuiți vor fi transformate asemenea trupului S ău de slavă. Poziția cetății simbolice deasupra p ământului
(ceea ce în domeniul natural nu ar fi posibil) nu n e va mai face atunci nici un fel de greut ăți.
Apocalipsa – Walter Scott
295 chipului Fiului S ău« (Romani 8,29; și 1 Ioan 3,2), și aceasta se va vedea atunci ca o realitate
împlinită.
Strălucirea cetății
11. – »Strălucirea ei era asemenea unei pietre foarte pre țioase, ca o piatr ă de iaspis
cristalin;« – Gloria lui Dumnezeu este str ălucirea pe care o va reflecta cetatea. Curva str ălucește
în fast omenesc, mireasa în glorie și frumusețe divină. În sine însuși, din originea ei omeneasc ă,
ea nu are nici o frumuse țe, ea va străluci însă în gloria Altuia – în gloria lui Dumnezeu, care îi va
da gloria Sa.
Strălucirea ei este comparat ă cu o piatră de iaspis cristalin. Aceast ă piatră foarte prețioasă de
iaspis cristalin este probabil diamantul, piatra pr ețioasă181 cea mai de valoare, cea mai tare și
(dacă este corect șlefuită) cea mai dură și cea mai frumoas ă. În capitolul 4,3 piatra de iaspis,
împreună cu smaraldul, este folosit ă pentru descrierea simbolic ă a gloriei lui Dumnezeu pe
tronul Său.
Sfânta Scriptur ă conține trei enumer ări de pietre pre țioase. Ele ne arat ă gloria lui Dumnezeu, în
măsura în care ea poate fi v ăzută și are voie să fie văzută de creaturi, de fiecare date în contexte
diferite: în legătură cu ce El a creat (Ezechiel 28,13), în leg ătură cu harul Său (Exod 28,17-20) și
în legătură cu guvernarea în Împ ărăție (Apocalipsa 21,19-20). Iaspisul este amintit aic i de trei ori
în descrierea detaliat ă a cetății sfinte. Din aceasta putem deduce, c ă gloria lui Dumnezeu va fi
strălucirea ei (versetul 11), zidurile ei, deci protec ția și siguranța ei (versetul 18) și cea dintâi
temelie a zidului ei (versetul 19); și cetatea așa de binecuvântat ă este simbolul Adun ării
glorificate.
Zidul cetății
12. – »având un zid mare și înalt.« – Ioan a văzut acest zid din iaspis (versetul 18) ca o
construcție tare, masivă și strălucitoare. Un astfel de zid nu poate fi nici str ăpuns nici dărâmat.
Înălțimea lui de 144 de co ți îl face de netrecut. Zidul din jurul cet ății, care o înconjoar ă din toate
părțile, vorbește simbolic de siguran ță deplină (compară Isaia 26,1; Zaharia 2,5). Gloria lui
Dumnezeu va proteja cetatea sfânt ă ca un zid și o va ține despărțită și pusă deoparte de tot ce este
în afară. Dumnezeu Însu și va fi atunci protec ția și siguranța Adunării Sale. El va sta între ea și
orice putere du șmană, care ar putea s ă-i producă pagube.
Zidul minunat, care reflect ă în afară strălucirea din interiorul cet ății, se sprijină pe
douăsprezece temelii (versetele 14, 19, 20), și fiecare temelie este o piatr ă prețioasă puternică,
tare, scumpă. Fiecare din aceste temelii din pietre pre țioase are o valoare inestimabil ă, o
frumusețe incomparabil ă și o strălucire netrecătoare. Cele dou ăsprezece temelii alc ătuiesc
împreună un fundament absolut de tare cu o alc ătuire minunată de culori și nuanțe luminoase
diferite. Nici o construc ție de pe pământ nu se poate compara cu acest zid. Deja Avraam »aștepta
cetatea care are temelii, al c ărei meșter și ziditor este Dumnezeu« (Evrei 11,10); aici se vor bește
simbolic despre zidul acestei cet ăți și despre temeliile lui. Zidul mare și înalt garanteaz ă nu
numai siguranța celor care sunt înl ăuntrul lui, ci el protejeaz ă cetatea de pătrunderea acelora care
sunt afară și trebuie să rămână afară (versetul 27).
181 Piatra denumit ă în zilele noastre iaspis este o piatr ă semiprețioasă de valoare relativ mic ă.
Apocalipsa – Walter Scott
296 Porțile cetății
12. – »având dou ăsprezece porți și la porți doisprezece îngeri și nume înscrise, care sunt ale
celor douăsprezece semin ții ale fiilor lui Israel.« – Numărul doisprezece, num ărul complet cu
privire la o administrare încredin țată oamenilor, apare frecvent în aceast ă descriere. Sunt
douăsprezece porți, doisprezece îngeri, dou ăsprezece nume ale semin țiilor lui Israel,
douăsprezece temelii, dou ăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli, dou ăsprezece perle, și
dimensiunile cet ății și a zidurilor ei sunt multiplu de doisprezece. Și Ierusalimul p ământesc din
timpul Împărăției de o mie de ani va avea dou ăsprezece porți »după numele semin țiilor lui
Israel« (Ezechiel 48,31-34). Num ărul doisprezece arat ă o administrare des ăvârșită pe pământ
(sau cu privire la p ământ). Pe porți erau scrise numele celor dou ăsprezece semin ții ale lui Israel,
și la porți ședeau doisprezece îngeri. Prin aceasta ni se arat ă că domnia asupra Israelului în
timpul Împărăției de o mie de ani, pe care Domnul a denumit-o și ca „înnoirea tuturor
lucrurilor”, va porni din cetatea cereasc ă. Domnul va da aceast ă domnie în mâinile celor
doisprezece apostoli ai S ăi, ca să se împlinească cuvintele Sale din Matei 19,28: »Voi, care M-a ți
urmat, când Fiul Omului va ședea pe tronul S ău de glorie, la înnoirea tuturor lucrurilor, ve ți
ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele dou ăsprezece semin ții ale lui Israel.« Aceast ă
misiune ei o vor îndeplini de pe scaunele lor din c etatea cerească. Sfinții vor judeca lumea și
îngerii (1 Corinteni 6,2-3), dar se pare c ă judecarea lui Israel va fi misiunea deosebit ă a
apostolilor.
Îngerii de la por ți (nu din cetate) sunt slujitori gata de a îndeplini o lucra re, așa cum ea
corespunde pozi ției și misiunii îngerilor (Evrei 1,14). În perioada de t imp a vechiului leg ământ,
îngerii au avut misiuni importante ca administrator i, dar atunci toat ă administrarea și guvernarea
va fi predată lui Hristos în leg ătură cu sfinții Săi glorificați (Galateni 3,19; Evrei 2,2.5). Îngerii
vor sta la posturile lor la por ți, ca să îndeplinească misiunile care pornesc din cetatea sfânt ă.
Poarta a fost odinioar ă locul adunărilor publice, în care se luau decizi importante și angajante.
În versetul 13 sunt date direc țiile porților în ordinea r ăsărit, nord, sud, vest; în orânduiala lui
Dumnezeu cu privire la tab ăra semințiilor lui Israel în jurul cortului întâlniri (Numer i 2) este de
asemenea numit mai întâi r ăsărit, ordinea este îns ă răsărit, sud, vest, nord. La reîmp ărțirea țării
făgăduite în Împărăția de o mie de ani este numit mai întâi nordul – și seminția lui Dan (Ezechiel
48,1). Dumnezeu Î și va aduce atunci aminte în har de aceast ă seminție, ea fiind prima care a
introdus permanent slujba la idoli (Judec ători 18), însă partea ei de mo ștenire va fi cea mai
îndepărtată de Locul Preasfânt al lui Dumnezeu182. Ordinea, în care sunt aduna ți copiii lui Israel
împrăștiați din diferitele direc ții este redată în Isaia 43,5-6 cu r ăsărit, apus, nord, sud. Punctele
cardinale sunt numite în locurile indicate în ordin e diferită, și fără îndoială la baza acestor
diferențe este un plan divin.
Temeliile zidului cet ății
14. – »Și zidul cetății avea douăsprezece temelii, și pe ele erau dou ăsprezece nume ale celor
doisprezece apostoli ai Mielului.« – Numărul doisprezece, num ărul administrării depline, apare
atât pentru por ți cât și pentru temeliile cet ății. Mai mult se va spune despre aceste temelii la
studiul versetelor 19 și 20. Fiecare temelie este prezentat ă simbolic printr-o piatr ă prețioasă
minunată. Pe porți stăteau numele semin țiilor lui Israel, dar pe temelii st ăteau numele apostolilor.
Prin aceasta ne amintim de cuvintele apostolului Pa vel: »zidiți pe temelia apostolilor și a
profeților« (Efeseni 2,20). Construc ția cetății, zidul ei și temeliile ei stau în leg ătură cu apostolii;
Israel nu are nici o contribu ție la aceasta . Când însă se privește exercitarea guvern ării de către
182 Unii trag concluzia din cuvintele profetice ale lu i Iacov din Geneza 49,17, c ă anticrist va veni din semin ția lui
Dan, și aceasta este pus în leg ătură cu faptul că la enumerarea celor pecetlui ți din Israel (Apocalipsa 7,5-8), semin ția
lui Dan este lăsată la o parte. Pare îns ă îndoielnic că acest gând ar fi adev ărat.
Apocalipsa – Walter Scott
297 cetate, care lucreaz ă în afară prin porți, atunci Israel st ă pe prim plan. De aceea Ioan a v ăzut scris
pe porți numele semin țiilor lui Israel (vezi și Ezechiel 48,31-34). Str ăzile care pornesc dintr-un
oraș spre exterior în mod obi șnuit nu se denumesc dup ă numele orașului din care pleac ă, ci după
numele localității spre care conduc, și deseori și porțile sunt denumite în mod asem ănător; așa
este și aici. Adunarea glorificat ă, prezentată simbolic prin cetate, va sta într-adev ăr în legătură cu
Israel, ceea ce este neap ărat necesar pentru cei care vor domni împreun ă cu Hristos; dar ea este
clar diferențiată de Israel și este clădită pe un fundament care caracterizeaz ă exclusiv Adunarea.
Ioan a văzut »temeliile zidului cet ății împodobite cu tot felul de pietre pre țioase« (versetul 19);
tot așa de împodobit a v ăzut el și cetatea sfânt ă, noul Ierusalim, »preg ătită ca o mireasă
împodobită pentru soțul ei« (versetul 2). Dar fiecare din pietrele pre țioase diferite era nu numai o
podoabă a temeliilor respective, ci ea îns ăși era temelia: »cea dintâi temelie, iaspis; a doua, safir
…« (versetul 19). Fiecare din cele dou ăsprezece pietre pre țioase lasă să strălucească o anumită
parte a gloriei dumnezeie ști. Toate împreun ă ne arată simbolic pe Dumnezeu în toat ă gloria
Ființei Sale, în care El este o temelie incomparabil de tare și măreață. Cu uimire contempl ăm
adevărul minunat, care ne este pus aici înaintea ochilor în această vorbire simbolic ă: Dumnezeu
Însuși – în măreția și multipla glorie a Fiin ței Sale – este temelia Adun ării în acel timp fericit,
care va începe în curând.
»Și structura zidului ei era de iaspis« (versetul 18) ; aici este numit ă numai această singură
piatră, probabil diamantul, piatra pre țioasă cea mai valoroas ă și cea mai frumoas ă dintre toate
pietrele prețioase. Iaspisul era și întâia temelie. A doua temelie era safir, o piatr ă prețioasă de
culoarea albastr ă a cerului, a treia era calcedon cu culoarea cenu șiu deschis sau ro șu ca purpura,
a patra era smarald, o piatr ă prețioasă de culoare verde deschis, clar. Asemenea smaraldul ui era
înfățișarea curcubeului din jurul tronului lui Dumnezeu (c apitolul 4,3). Ea este un simbol potrivit
al bunătății lui Dumnezeu și al păcii, pe care o d ăruiește harul salvator al lui Dumnezeu. A
cincea temelie era sardonix, o piatr ă de culoare alb-alb ăstrui, dar care se întâlne ște și în alte
culori și poate avea nervuri ro șii; a șasea era sardiu (sau rubin) de culoare ro șu ca sângele, a
șaptea era crisolit o piatr ă prețioasă de culoare verde sau aurie. A opta temelie era ber il, clară și
de culoare albastr ă sau verde, cunoscut ă și sub numele de aquamarin; a noua era topaz, de
culoare verde sau aurie; a zecea era crisopraz, ver de gălbui; a unsprezecea, hiacint, violet sau
roșu; a douăsprezecea era ametist, de culoare purpurie sau viol etă. Aceste pietre masive cu
culorile lor diverse purtau zidul cet ății, care a fost ar ătată vizionarului. Prin ele sunt prezentate în
exterior în toate p ărțile gloriile felurite ale lui Dumnezeu.
Dimensiunile cet ății
15. – »Și cel care vorbea cu mine avea o trestie de aur ca măsură, ca să măsoare cetatea și
porțile ei și zidul ei.« – În capitolul 11,1 vizionarului i s-a cerut s ă măsoare »templul lui
Dumnezeu și altarul și pe cei care se închin ă în el«; toți aceștia trebuiau măsurați pe pământ ca
semn pentru faptul c ă ei aparțin lui Dumnezeu și El îi recunoa ște ca proprietate a Sa. Dar aici
trebuie măsurată cetatea sfântă de sus, și aceasta a făcut-o îngerul . Și instrumentele de m ăsurat
folosite erau diferite. Vizionarului i s-a dat »o t restie asemenea unui toiag«; Ierusalimul
pământesc în Împ ărăția de o mie de ani cu templul s ău, curțile și multele detalii au fost m ăsurate
în viziunea lui Ezechiel cu o sfoar ă de in și o trestie de m ăsurat (Ezechiel 40,3); pentru
măsurarea cetății din aur (versetul 18) m ăsura potrivită era o trestie de aur.
Cetatea și porțile ei și zidul ei trebuiau m ăsurate, dar ca rezultat este dat numai dimensiunea
cetății și a zidului; dimensiunile por ților nu sunt făcute cunoscut. Aurul vorbe ște despre dreptatea
dumnezeiască și iaspisul zidului (versetul 18) despre gloria dumn ezeiască. Așa cum aurul este
cel mai valoros dintre metale, tot a șa este iaspisul (sau diamantul) cea mai pre țioasă piatră
prețioasă. Vedem deci c ă cetatea va fi m ăsurată cu trestia de aur, etalonul drept ății dumnezeiești,
și rezultatul minunat este, c ă ea corespunde în totului tot acestei drept ăți.
Apocalipsa – Walter Scott
298
16. – »Și cetatea este construit ă în formă de pătrat și lungimea ei este cât l ățimea. Și a
măsurat cetatea cu trestia: dou ăsprezece mii de stadii; lungimea și lățimea și înălțimea ei
sunt egale.« – Suprafața cetății este deci un p ătrat, ale cărei dimensiuni egale în lungime și
lățime înseamnă simbolic desăvârșire. Dar se mai adaug ă: »lungimea și lățimea și înălțimea ei
sunt egale.« Prin faptul c ă și înălțimea are aceeași dimensiune , afirmația simbolică are putere de
exprimare și mai mare; cetatea este v ăzută în desăvârșire absolută. Acest rezultat minunat va fi
cu totul după gândurile inimii lui Dumnezeu.
Măsurătoarea a dat 12.000 de stadii, acestea sunt mai mu lt de 2.000 de kilometri. Dac ă am lua
literalmente cele 12.000 de stadii, cetatea ar avea o extindere uria șă în lungime și în lățime; o
asemenea înălțime este de neimaginat. Din aceasta vedem clar, c ă și aici numerele trebuie
înțelese în înțelesul lor simbolic. A șa cum s-a amintit deja, num ărul doisprezece arat ă
desăvârșirea administra ției de pe pământ. Ce impresionat pune înaintea ochilor no ștri această
descriere cu simbolica ei multipl ă desăvârșirea, gloria, cur ăția și durabilitatea cet ății sfinte! Aici
putem vedea cum vede Dumnezeu Adunarea glorificat ă. El lasă să se măsoare cetatea – ea este
proprietatea Lui; El o verific ă – rezultatul arat ă, că totul la ea și în ea corespunde gândurilor Sale.
Dimensiunea zidului este dat ă prin 144 (12 x 12) de co ți (versetul 17). Num ărul 12 multiplicat
cu 12 arată că și zidul este des ăvârșit în toate părțile și în orice privin ță.
Materialul de construc ție al cetății
18. – »Și structura zidului ei era de iaspis; și cetatea, de aur curat, asemenea sticlei curate.«
– Cu zidul ne-am preocupat deja la studiul versetul ui 12. Cetatea îns ăși este din aur curat,
simbolul drept ății dumnezeiești. Noi am primit deja acum dreptatea dumnezeiasc ă ca dar
(Romani 5,17) și suntem pe deplin îndrept ățiți din credință (Romani 5,1). Ea va ie și la iveală la
noi, așa că natura nouă din noi poate s-o prezinte practic într-un mediu c ontrar (Efeseni 4,24).
Dar cetatea este începând de la centrul ei și până la marginile cele mai îndep ărtate ale ei din »aur
curat«, limpede și transparent »asemenea sticlei curate«. Adunarea, nu îngerul, corespunde în
totalitate naturii dumnezeie ști. Totul din cetate corespunde Lui, în tr ăsătura Sa de caracter a
dreptății. Pe pământul nou va locui dreptatea, dar Adunarea va fi d reptatea însăși, reprezentarea
vie, minunată a dreptății dumnezeiești. Cu ce glorie a îmbr ăcat El Adunarea Sa! Ea va reflecta
natura lui Dumnezeu; aceasta ar trebui ea s-o fac ă și astăzi, dar ea a eșuat foarte mult în privin ța
aceasta. Atunci îns ă va fi înfăptuit în chip minunat. Minunat adev ăr!
Porțile perle și strada cetății
21. – »Și cele douăsprezece porți erau douăsprezece perle. Fiecare poart ă era dintr-o
singură perlă. Și strada cetății era de aur curat, ca sticla transparent ă.« – Perla vorbește
simbolic despre unitate, cur ăție, frumusețe și scumpătate. Porțile perle ne amintesc de gândurile
Domnului referitoare la Adunarea Sa. El a v ăzut și vede frumuse țe adevărată în ea, dar dragostea
Lui i-a dat aceast ă frumusețe. Prețul unei perle frumoase și foarte prețioase (Matei 13,45-46) a
depășit orice imagina ție. Domnul »a vândut tot ce avea și a cumpărat-o«. În dragostea Sa »S-a
dat pe Sine pentru ea« (Efeseni 5,25).
O perlă trebuie să aibă și o ramă, potrivită cu valoarea ei. A șa a văzut Ioan porțile, care constau
fiecare dintr-o perl ă, înzidite în ziduri de iaspis, care reprezint ă simbolic gloria dumnezeiasc ă. Pe
fiecare din cele patru laturi ale cet ății erau câte trei por ți-perle. Din aceasta vedem c ă în acele
timpuri viitoare frumuse țea Adunării va putea fi v ăzută și admirată din toate direc țiile
pământului.
Apocalipsa – Walter Scott
299 Conform versetului 25 por țile nu se vor închide ziua, iar noapte nu va fi aco lo. Porțile
permanent deschise vorbesc despre deplina libertate . Ele arată de asemenea, c ă va fi o circula ție
permanentă între Ierusalimul ceresc și Ierusalimul p ământesc. Porțile cetății de odinioară erau în
mod normal închise noaptea, ca s ă nu pătrundă pe neobservate nici un du șman. Dar porțile cetății
cerești nu trebuie să se închidă niciodată, căci întunericul nop ții nu va fi niciodat ă peste ea.
Strada (nu str ăzile) cetății era din aur curat, asemenea sticlei transparente . Adunarea nu numai
va reflecta strălucirea dreptății dumnezeiești, ci umblarea ei și căile ei vor fi în armonie deplină
cu ea. Cei mântui ți vor înainta pe strada dreptății desăvârșite în totală armonie cu gândurile lui
Dumnezeu. Dreptatea este acum peste noi (Romani 3,22), ea va fi lucrat ă și în noi (Efeseni 4,24);
noi o vom prezenta în ve șnicie (Apocalipsa 21,18), și noi vom umbla și pe ea, pe strada drept ății
(versetul 21). Aceast ă stradă din aur curat arat ă că sfințenia și dreptatea caracterizeaz ă,
împodobește și înnobilează toată umblarea noastr ă. Aurul simbolic »ca sticla transparent ă«
vorbește despre faptul, c ă umblarea dreapt ă și căile drepte ale Adun ării vor lăsa să se recunoască
clar și din toate părțile ce este ea și ce înseamnă ea, nu numai în ochii lui Dumnezeu, ci
realmente și înaintea ochilor tuturor: dreptatea lui Dumnezeu (2 Corinteni 5,21).
Nici un templu în cetate
22. – »Și nu am văzut templu în ea, pentru c ă Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic și Mielul
sunt templul ei.« – Un templu conduce la gândul, c ă prezența lui Dumnezeu se va g ăsi numai în
partea dinlăuntru a templului și că numai anumi ți oameni au voie s ă se apropie de El ca
adoratori, în timp ce ceilal ți trebuie să rămână la o anumită depărtare de El. Dac ă nu este prezent
nici un templu, atunci aceasta înseamn ă că atunci tuturor le este oferit acces deplin și liber la
Dumnezeu, fără intervenția unui preot sau a unui mijlocitor. Aici citim, c ă Domnul, Dumnezeu,
Cel Atotputernic, va fi El Însu și Templul cetății, »și Mielul«. Numele Domnul, Dumnezeu, Cel
Atotputernic (Jehova Elohim Șadai) cuprind împreun ă revelarea deplin ă, pe care Dumnezeu a
dat-o despre Sine în Vechiul Testament. Sub Numele Jehova (sau Domnul), El a stat într-o
anumită legătură cu părinții și poporul Israel; Dumnezeu (sau Elohim) este Creato rul neîngrădit,
care prin Cuvântul puterii Sale a chemat totul la e xistență; ca Cel Atotputernic El st ă maiestos
peste toate împrejur ările și peste toate autorit ățile împotrivitoare. La toate aceste nume și titluri
dumnezeiești se mai adaug ă: »și Mielul«. Dumnezeu și Mielul constituie îns ăși templul. Când
Dumnezeu este în cetate și Mielul, în care locuie ște trupește toată plinătatea dumnezeirii
(Coloseni 1,19; 2,9) și aceasta este revelarea lui Dumnezeu (Ioan 17,23 – un loc, care în timpul
acela se va împlini pe deplin), ce nevoie mai este atunci de un templu? Dumnezeul mare și
sublim, care a guvernat și a lucrat din cele mai vechi timpuri, va fi atunci revelat într-o glorie
vizibilă prin Miel. Prezen ța dumnezeiasc ă se va simți pretutindeni, Dumnezeu și Mielul se vor
revela în orice loc al cet ății din aur.
Nici o lumină creată
23. – »Și cetatea nu are nevoie de soare, nici de lun ă, ca s-o lumineze; pentru c ă a luminat-o
gloria lui Dumnezeu și lumina ei este Mielul.« – Nici o sursă de lumină independentă, dar nici
creată – cum este soarele -, și nici o sursă de lumină dependentă, cum este luna, nu va fi necesar ă
pentru cetatea cereasc ă. Lumina ei este gloria lui Dumnezeu, și Mielul, care a murit pentru noi,
este lampa din care va fi reflectat ă lumina gloriei dumnezeie ști. El va face ca aceast ă lumină să
lumineze peste orice parte a cet ății. Sursa luminii este Dumnezeu , și Mielul face să lumineze
lumina gloriei lui Dumnezeu. Cuvântul Miel men ține trează în veșnicie amintirea de jertfa Sa, de
lucrarea Sa la cruce.
Apocalipsa – Walter Scott
300 Legătura cetății cu națiunile și cu împărații
24. – »Și națiunile vor umbla în lumina ei și împărații pământului îi vor aduce gloria lor.« –
Mielul va răspândi lumina și va revela gloria lui Dumnezeu în mijlocul și înaintea Adun ării
glorificate, dar Adunarea va fi mijlocul prin care această lumină va merge în afar ă în lume.
Națiunile vor umbla prin lumina ei. Împ ărații și națiunile vor onora și recunoaște cetatea
cerească, și ei îi vor aduce gloria și onoarea lor (versetele 24-26). Domnia cerului va fi atunci
recunoscută fără nici o rezervă. Reședința guvernării va fi în mijlocul cet ății, și împărații și
națiunile în timpul Împ ărăției de o mie de ani vor savura pe deplin lumina str ălucitoare a cetății
minunate și cu plăcere și inimi mulțumitoare umplute de bucurie îi vor aduce dovezile
respectului și onoarei. Dar ei nu vor intra niciodat ă în cetatea cereasc ă. Adunarea va fi purt ătorul
luminii și donatorul binecuvânt ării pentru toat ă lumea, reședința domniei și guvernării peste
pământul întreg.
Nici o noapte
25. – »Și porțile ei nicidecum nu vor fi închise ziua, pentru c ă noapte nu va fi acolo.« –
Despre porțile permanent deschise am vorbit la studiul versetu lui 21. Cetatea îns ăși va fi umplută
în interiorul ei cu lumin ă și glorie și acestea le va l ăsa să fie văzute și în afară, o lumină, care
niciodată nu va dispărea sau va slăbi în intensitate. Nici un nor și nici o umbră nu va acoperi
lumina strălucitoare. Nu va mai fi nici o noapte cu întuneric, teamă și spaimă. Lunga și
întunecata noapte a întunericului moral, care ne în conjoară astăzi, nu va mai fi. Pentru Adunare
va începe o zi etern ă.
Nici o necurăție
27. – »Și nimic întinat nu va intra nicidecum în ea, nici c ine practică urâciune și minciună,
ci numai cei scri și în cartea vie ții Mielului.« – Răul și păcatul sub orice form ă nu vor putea s ă
intre în cetatea sfânt ă. Cineva, pe care este cea mai mic ă pată sau cea mai neînsemnat ă urmă a
răului, nu va putea suporta lumina str ălucitoare a gloriei dumnezeie ști. Numai aceia care sunt
scriși în cartea vie ții Mielului vor intra în fericirea cereasc ă și vor avea parte de ea. Cetatea
simbolică, pe care noi o vedem în toat ă această descriere deosebit de frumoas ă, este un tablou al
Adunării; ea constă din totalitatea sfin ților începând din ziua de Rusalii (Faptele Apostoli lor 2) și
până la răpire (1 Tesaloniceni 4). Dar acest verset pare s ă arate, că și alți sfinți cerești vor intra în
cetate. După părerea noastră sfinții Vechiului Testament și martirii din timpul necazului cel mare
vor avea intrare liber ă. Cu toate că ei nu aparțin acelora din care este constituit ă cetatea, ei vor
avea totuși parte de fericirea locuitorilor. Potrivit cu capi tolul 20,4 și ei vor domni o mie de ani
împreună cu Hristos, și noi am văzut, că domnia va porni din cetate. Credin ța lui Avraam
»aștepta cetatea care are temelii , al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu« și care este în patria
cerească, pe care el și ceilalți sfinți cu el, care erau str ăini pe pământ, o căutau prin credin ță
(Evrei 11,10,13-16). Despre intrarea în cetate se v orbește și în capitolul 22,14: »Ferice de cei
care își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vie ții și să intre pe porți în cetate!« În acest verset
se numește o condiție pentru viitor. Hainele lor trebuie s ă fie spălate și prin aceasta, curate și albe
(compară cu Apocalipsa 3,4.5.18; Isaia 61,10; Zaharia 3,3-5 ). În afară de aceasta ei trebuie s ă fie
»scriși în cartea vieții Mielului«.
Cetatea sfânt ă, Ierusalimul, care a fost v ăzută și descrisă, este un simbol al Adun ării, care este
și mireasa, soția Mielului. În Isaia 60 este descris Ierusalimul pământesc din Împărăția de o mie
de ani și în acest capitol minunat g ăsim multe paralele la aceast ă descriere a cet ății cerești.
Apocalipsa – Walter Scott
301 Capitolul 22
Viziunea final ă și ultimele cuvinte și mărturii
Râul și pomul vieții
1.-2. – »Și mi-a arătat un râu de ap ă a vieții, strălucitor ca cristalul, ie șind din tronul lui
Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul str ăzii cetății ei și a râului, de o parte și de alta, era
pomul vieții, făcând douăsprezece roade, dându- și rodul în fiecare lun ă; și frunzele
pomului sunt pentru vindecarea na țiunilor.« – În această viziune finală tronul lui Dumnezeu și
al Mielului au o însemn ătate deosebită. Întreaga sec țiune (versetele 1-5) vorbe ște despre
guvernarea lui Dumnezeu în timpul Împ ărăției de o mie de ani, prezentat ă simbolic prin tron.
Secțiunea anterioar ă (capitolul 21,9-27) a fost ini țiată în mod asemănător. Acolo vizionarului i-a
fost arătată mireasa, aici râul de ap ă a vieții. Întreaga descriere (capitolul 21,9 pân ă la capitolul
22,5) constă de aceea din dou ă viziuni diferite, îns ă strâns legate între ele.
În capitolul 21,1 se vorbe ște despre noul cer și despre noul p ământ și prin aceasta se face
legătura cu primul capitol din cartea Geneza; tot a șa râul și pomul vieții din acest capitol leag ă
ultimul capitol al Bibliei cu capitolul doi al prim ei cărți a Sfintei Scripturi. În aceste leg ături
vedem că Dumnezeu Își pune totodată pecetea confirm ării Sale pe vechile comunic ări din prima
carte a Bibliei și legalizează cele două Testamente ca un tot unitar. Între Moise și Ioan sunt
aproximativ șaisprezece secole, și totuși ei depun o m ărturie comună despre adevărul Sfintelor
Scripturi.
»Râul de apă a vieții« vorbește simbolic despre o plin ătate de viață și binecuvântare (Psalm
36,8). El este un simbol frumos al vie ții în bucurie, cur ăție și activitate spiritual ă. Acest râu
simbolic nu este un râu tulbure și mocirlos și nici un râu rapid, ci limpede și clar (ca toate
lucrurile din cetatea sfânt ă) și transparent ca un cristal frumos. Râul harului ad ucător de bucurie
curge neîncetat prin cetatea cereasc ă. Bucuria miresei nu va avea niciodat ă sfârșit și nu se va
micșora niciodată; dimpotrivă, ea va crește, așa cum râul crește în adâncime în scurgerea lui. Se
recunoaște clar legătura cu Geneza 2. » Și un râu ieșea din Eden ca s ă ude grădina« (Geneza
2,10). În cetatea cereasc ă râul nu se împarte ca râul din Eden, care a deveni t patru râuri, și apa lui
nici nu curge jum ătate spre răsărit și jumătate spre apus, a șa cum curge apa vie din Zaharia 14,8.
El curge ca un râu prin toată cetatea, ca un râu al bucuriei, pe care o vor savu ra cu toții împreună.
Tot așa în cetate este numai un pom, pomul vie ții, nu doi pomi diferi ți, așa cum era în gr ădina
din Eden (Geneza 2,9). În cartea Geneza pomul vie ții este amintit înaintea râului, aici Ioan
vorbește mai întâi despre râu.
Râul ieșea »din tronul lui Dumnezeu și al Mielului«. Aici vedem pe Dumnezeu și Mielul
uniți în guvernarea lumii. Puterea și maiestatea lui Dumnezeu, unit ă cu harul și blândețea
Mielului, vor da guvern ării un caracter care umple Adunarea cu bucurie și va face ca națiunile să
locuiască în pace. Va fi un tron. Dumnezeu este Cel mai mare , dar Mielului îi va fi dat ă
exercitarea puterii și autoritatea tronului; și acest tron este izvorul din care curge râul harul ui și
bucuriei.
Cuvântul lui Dumnezeu ne arat ă multe asemănări între Ierusalimul p ământesc din viitor și
Ierusalimul ceresc (simbolic). Ambele cet ăți vor fi reședința guvernării. Din ambele va curge apa
vieții; în fiecare și la fiecare va fi un pom sau mai mul ți pomi (Ezechiel 47,7.12), care aduc roade
și ale căror frunze vor sluji la vindecare. În Ierusalimul p ământesc apele vie ții vor curge de sub
pragul Templului (Ezechiel 47,1), dar Ioan a v ăzut râul în cetatea cereasc ă curgând din tron.
2. – »În mijlocul str ăzii (sau străzii largi) cetății ei și a râului, de o parte și de alta, era
pomul vieții, făcând douăsprezece roade, dându- și rodul în fiecare lun ă; și frunzele
pomului sunt pentru vindecarea na țiunilor.« – Probabil Ioan a v ăzut pomul vieții la mijloc
Apocalipsa – Walter Scott
302 între stradă și – la o anumit ă distanță – râul care curgea pe lâng ă ea. În Eden oamenii nu au
mâncat din pomul vie ții nici în starea lor de nevinov ăție și nici după ce au păcătuit. Heruvimul și
flacăra sabiei care se rotea le-a blocat dup ă căderea lor accesul în gr ădină la pomul vie ții
(Geneza 3,24), și a fost bine așa. Dacă un om păcătos ar fi mâncat din roada lui, atunci soarta lui
ar fi fost o viață veșnică în necazul și suferința pe care păcatul le-a adus în lumea aceasta. Dar în
cetatea minunat ă de la Dumnezeu, drumul spre pomul vie ții, care este un tablou al lui Hristos,
este liber; el nu este închis nici de un heruvim și nici de sabie. În Eden era pomul vie ții și pomul
cunoștinței binelui și răului. Ambii au și o însemnătate simbolică. Pomul vieții arată principiul
vieții, al cărei izvor este în Dumnezeu, pomul cuno știnței binelui și răului arată principiul
responsabilității omului. Pomul vie ții este primul pom singular și deosebit, care este amintit în
Sfânta Scriptur ă; el este și ultimul pom despre care vorbe ște Scriptura.
Pomul vieții aduce douăsprezece roade. Aici apare pentru ultima dat ă numărul doisprezece,
care vorbește de guvernarea și administrarea prin om. Sfin ții cetății cerești mănâncă din roade,
care se coc așa de repede, că pomul își dă rodul în fiecare lun ă, în timp ce frunzele lui servesc
spre vindecarea și binecuvântarea na țiunilor. Noi, sfin ții, vom mânca – în aceast ă vorbire
simbolică – din roadele lui, noi ne vom hr ăni permanent din Hristos, din roada pe care El o
aduce; ei se vor folosi de frunzele lui pentru vind ecare. Națiunile vor fi în Împ ărăția de o mie de
ani dependente de cetatea cereasc ă în ceea ce prive ște lumina, călăuzirea dreaptă, guvernarea și
vindecarea. Toate acestea se g ăsesc – ca un fel de pereche – și în remarcabilul capitol 47 din
profetul Ezechiel: »Rodul lui va fi pentru hran ă și frunza lui pentru vindecare« (Ezechiel 47,12).
Ambele locuri din Scriptur ă (Apocalipsa 22 și Ezechiel 47) vorbesc despre starea în Împ ărăția de
o mie de ani și prin aceasta despre acela și timp, dar unul vorbe ște despre binecuvânt ările din cer,
care sunt mult mai înalte, cel ălalt despre binecuvânt ările de pe pământ. Pomul vie ții servește
pentru hrană și vindecare, râul vie ții umple cu bucurie.
Comunicări minunate
3.-5. – »Și nu va mai fi nici un blestem, și tronul lui Dumnezeu și al Mielului va fi în ea; și
robii Lui Îi vor sluji și vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frun țile lor. Și nu va mai fi
noapte, și nici nevoie de lamp ă și de lumină de soare, pentru c ă Domnul Dumnezeu va
lumina peste ei și vor împărății în vecii vecilor.« – După întrarea păcatului în lume, șarpele,
inițiatorul păcatului, și pământul au fost blestemate (Geneza 3,14.17). Cain, c are a adăugat
păcatul lui greu la cel al tat ălui său și în felul acesta, ca s ă zicem așa, a umplut măsura cu păcat, a
fost de asemenea blestemat (Geneza 4,11). Citim mai departe în Galateni 3,10: »To ți cei care
sunt din faptele Legii sunt sub blestem«. În Ierusa limul ceresc dimpotriv ă, nu va mai fi nici un
blestem, și nici mulțimea suferințelor, bolilor și necazurilor care au rezultat din acesta. Nici
blestemul și nici urmările lui grave nu vor putea vreodat ă să găsească acces183 în cetatea sfânt ă a
lui Dumnezeu, care va fi umplut ă de gloria Sa.
În versetul 3 se exprim ă din nou unitatea dintre Dumnezeu și Miel, una în exercitarea
guvernării, prin aceea c ă tronul este numit »tronul lui Dumnezeu și al Mielului«. Acest tron va fi
în cetate, în mijlocul Adun ării glorificate, c ăci citim, că tronul »va fi în ea«. Tronul lui
Dumnezeu și al Mielului va fi izvorul puterii și sprijinul puternic și stabil al cetății sfinte.
3. – »Și robii Lui Îi vor sluji.« – Dumnezeu și Mielul vor fi a șa de unanimi în gândire și
acțiune, că aici se folosește singularul »Îi«. Dumnezeu va fi revelat în Miel, și noi vom sluji în
El. Atunci slujirea noastr ă va fi permanent ă, va fi exercitat ă fără oboseală și fără slăbire în
intensitate. În bucurie și libertate, mâna ți de dragostea curat ă, Îi vom sluji f ără greșeală și lipsuri
și fără gânduri legaliste. Aceast ă slujire va avea forme variate, și noi vom intra cu pl ăcere și cu
toată inima într-o via ță veșnică de slujire pentru Domnul.
183 Perechea afirma ției, că »nu va mai fi nici un blestem«, o g ăsim în Zaharia 14,11, unde se spune despre
Ierusalimul pământesc, că »nu va mai fi blestem« (compar ă și cu Zaharia 8,13-15).
Apocalipsa – Walter Scott
303 4. – »Și vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frun țile lor.« – Această față, care odinioară
în chip batjocoritor a fost acoperit ă cu scuipatul oamenilor, va str ăluci atunci în gloria divin ă.
Aici este oferit totodat ă vinul cel mai bun, este d ăruită bucuria cea mai mare. Noi vom vedea fa ța
Lui.
Faptul că Numele Lui va fi pe frun țile noastre, arat ă public, vizibil pentru to ți, că noi Îi
aparținem, că suntem proprietate a Lui. Dar deoarece numele este legat de o persoan ă, în aceasta
se cuprinde și gândul, că noi vom avea chipul Lui și vom fi asemenea Lui (1 Ioan 3,2; compar ă și
cu Apocalipsa 13,16-17). Noi vom fi totodat ă imaginea în oglind ă a Lui, așa că El va fi văzut în
noi și în mod deosebit se va exprima, cine și ce este El. Din acest verset prelu ăm trei afirmații
minunate:
1. Noi suntem proprietatea Lui, și vom fi veșnic.
2. Noi vom vedea fa ța Lui și El va fi văzut în noi.
3. Întreaga noastr ă lume a ideilor va fi marcat ă de El.
5. – »Și nu va mai fi noapte, și nici nevoie de lamp ă și de lumină de soare, pentru c ă
Domnul Dumnezeu va lumina peste ei.« – Constatarea, c ă acolo nu va mai fi noapte, o g ăsim și
în capitolul 21,25, acolo îns ă mai degrabă marginal și ca justificare pentru ce por țile cetății
cerești vor sta permanent deschise. Aici îns ă constatarea nu st ă în legătură cu un alt adev ăr, ci
este de sine stătătoare în înțelesul ei cel mai adânc. Nu va mai fi nici noapte n ici întuneric, va fi o
zi veșnică, minunată. Nu va mai fi nevoie de nici o lumin ă artificială, ca aceea a unei l ămpi, și
nici o lumină creată, ca aceea a soarelui. Cetatea nu va avea nevoie de sursele de lumin ă ale
lumii acesteia și ale timpului acesta, c ăci »Domnul Dumnezeu va lumina peste ei«. Sfin ții în
glorie vor fi permanent în lumina binef ăcătoare, care porne ște direct de la Dumnezeu.
5. – »Și vor împărății în vecii vecilor.« – Aceste cuvinte sunt valabile pentru Împ ărăția de o
mie de ani și pentru veșnicie. Domnia sfin ților cerești nu va înceta niciodat ă. Atâta timp cât
Hristos este pe tron, atâta timp cât El poart ă cununile, vor domni și sfinții, căci noi vom »domni
în viață printr-Unul singur, Isus Hristos« (Romani 5,17). A ceastă domnie este, în ceea ce prive ște
natura ei, veșnică și total independent ă de schimbarea perioadelor de timp sau oricare alt ă
schimbare. Împ ărăția, care va fi dat ă lui Dumnezeu și Tatăl (1 Corinteni 15,24), va fi instaurat ă
pe pământ pentru un anumit timp bine stabilit și apoi va dovedi împlinirea planurilor lui
Dumnezeu. Domnia de o mie de ani va fi introdus ă între perioada de timp actual ă a lumii și
starea veșnică. Domnul va preda aceast ă Împărăție de o mie de ani, dar domnia Lui peste toate
creaturile nu va înceta niciodat ă. Atâta timp cât vor exista îngeri și oameni, creaturi ale lui
Dumnezeu, este nevoie și de o guvernare. Tronul Lui va exista ve șnic, și tot așa și tronurile și
cununile sfinților. Cuvintele »vor împ ărăți în vecii vecilor« se refer ă la domnia veșnică a sfinților
cerești uniți cu Hristos. Slujirea noastr ă și domnia noastr ă nu vor avea niciodat ă sfârșit, ci vor
dura veșnic.
Ce sfârșit minunat al acestei p ărți a cărții! Cât de cuprinz ătoare, de sublime și adevărate sunt
aceste comunic ări! În curând ele vor deveni și pentru noi realit ăți minunate. Să ne dăruiască
Dumnezeu, ca noi s ă umblăm în acest timp cu mare credincio șie și hotărâre, demni de
adevărurile Sale și de aceste adev ăruri profetice, care se vor împlini foarte curând.
Cuvinte de încheiere și mărturii (versetele 6-21)
Îngerul autentific ă cuvintele prorociei
6. – «Și mi-a spus: „Aceste cuvinte sunt sigure și adevărate”. Și Domnul Dumnezeul
duhurilor profe ților a trimis pe îngerul S ău să arate robilor S ăi cele care trebuie s ă aibă loc
în curând.« – În capitolul 15,3 sfin ții confirmă căile lui Dumnezeu ca fiind drepte și adevărate;
în capitolul 16,7 Ioan a auzit altarul spunând, c ă judecățile Sale sunt adev ărate și drepte, și
Apocalipsa – Walter Scott
304 același lucru îl confirm ă în capitolul 19,2 marea mul țime din cer. Dumnezeu Însu și confirmă în
capitolul 21,5, c ă »aceste cuvinte sunt sigure și adevărate«, și aici o face îngerul. Îngerul nu
accentuează mărimea și gloria comunic ărilor, ci veridicitatea și adevărul lor. Pe drept s-a
remarcat, că valoarea unei c ărți este dependent ă de adevărul conținutului ei. Comunic ările
profetice din cartea Apocalipsa solicit ă fiecare în parte și toate la un loc un studiu detaliat și
temeinic din partea noastr ă, nu numai din cauza importan ței lor pentru noi, ci mult mai mult
pentru că gloria Domnului nostru și binecuvântarea lumii sunt legate de veridicitatea și
seriozitatea acestor dezv ăluiri dumnezeie ști despre viitor (vezi și Daniel 8,26).
Dumnezeu este »Dumnezeul duhurilor profe ților«. Simțămintele, speran țele și experiențele
variate ale profe ților Vechiului Testament st ăteau sub conducerea și controlul lui Dumnezeu. El
era cu ei, așa cum El este și cu noi. Aceast ă identitate de ac țiune a Lui ne leag ă cu vechii profe ți
într-o umblare, care este marcat ă prin aceea, că speranțele puse atunci și acum înaintea ochilor
sunt realitate pentru credin ță. El a trimis pe îngerul S ău, »să arate robilor S ăi cele care trebuie s ă
aibă loc în curând«. Aceste cuvinte las ă să se recunoască clar legătura dintre începutul c ărții
(capitolul 1,1) și sfârșitul ei. Autorul dumnezeiesc al c ărții a avut grijă ca aceste revela ții ale
lucrurilor, care trebuie s ă aibă loc în curând, s ă ajungă și la robii Săi, și El consideră că ei au
interese de ele. Certitudinea venirii în curând a D omnului și seriozitatea mare a evenimentelor
numeroase, care vor veni, ar trebui s ă conducă la un studiu atent și intensificat, cu rug ăciune, al
acestei cărți. Este singura carte, care se adreseaz ă în mod deosebit »robilor« S ăi.
Venirea Domnului este aproape
7. – »Și, iată, Eu vin curând!« – Folosirea frecvent ă a cuvântului de leg ătură „și” nu înseamnă
nicidecum totdeauna, c ă cele constatate anterior sunt strâns legate de cel e care urmează. În cele
mai multe cazuri cuvântul desemneaz ă un început nou, o comunicare suplimentar ă, fără o
referire directă la cele anterioare.
»Iată, Eu vin curând!« Acesta este glasul Domnului nostr u Isus Hristos Însu și. Nu este
anunțarea unui oarecare eveniment, care va avea loc, ci cuvântul decisiv al Domnului cu privire
la venirea Sa personal ă. În acest capitol El veste ște de trei ori și în conteste diferite venirea Lui
(versetele 7.12.20), și de fiecare dat ă El adaugă cuvântul curând , care ne arată cât de aproape
suntem noi de împlinirea n ădejdii noastre fericite.
7. – »Ferice de cine p ăzește cuvintele profe ției cărții acesteia!« – La începutul c ărții citim
cuvinte asemănătoare (capitolul 1,3). Aici la sfâr șit ele stau din nou, dar ele par aici s ă se
adreseze mai mult personal cititorilor sau ascult ătorilor. În afară de aceasta fericirea este rostit ă
aici ținând seama de faptul c ă acum cartea este terminat ă; în capitolul 1,3 se spune »cuvintele
profeției«, dar în acest verset se spune »cuvintele profe ției cărții acesteia «184. Cuvântul păzește
înseamnă a-ți însuși și a păstra cu tărie, să prețuiești și să acționezi potrivit acestor cuvinte.
Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu
8.-9. – »Și eu, Ioan, sunt cel care am auzit și am văzut acestea. Și, când am auzit și am
văzut, am căzut ca să mă închin la picioarele îngerului care îmi ar ăta acestea. Și mi-a zis:
„Vezi, nu face aceasta!”, eu sunt împreun ă-rob cu tine și cu frații tăi, profeții, și cu cei care
păzesc cuvintele c ărții acesteia. Lui Dumnezeu închin ă-te!”« – Numele lui Ioan este numit de
patru ori în aceast ă carte (capitolul 1,1.4.9 și capitolul 22,8). Pare nepotrivit s ă se pună
întrebarea, cine este acest Ioan, scriitorul c ărții Apocalipsa. Poate fi vorba numai de un singur
184 Cuvântul carte ca denumire a revela ției complete apare de șapte ori în acest ultim capitol, și anume câte o dat ă în
versetele 7, 9 și 10 și de câte două ori în versetele 18 și 19. Atât în făgăduințele ei cât și în anunțarea judecăților,
cartea Apocalipsa este complet ă. Nu mai este nimic de ad ăugat.
Apocalipsa – Walter Scott
305 Ioan.185 Involuntar cei mântui ți se gândesc la apostolul preaiubit, ucenicul pe ca re-l iubea Isus.
Era numai unul, și fără îndoială el este acela c ăruia i-au fost încredin țate aceste viziuni și
comunicări. Apostolul Ioan este scriitorul celei de-a patra evanghelie, a celor trei epistole și a
cărții Apocalipsa.
Cuvintele minunate, pe care Ioan le-a auzit, și viziunile extraordinare, care i-au fost ar ătate,
unite cu gloria vizibil ă și demnitatea îngerului, l-au f ăcut pe Ioan să i se închine. Dar chiar și cele
mai înalte creaturi ador ă pe Dumnezeu. Nici un înger sfânt, oricât de înalt ă ar fi poziția lui, nu ar
face altceva, decât s ă respingă o închinare dumnezeiasc ă adusă lui. »Toți îngerii lui Dumnezeu
să I se închine« (Evrei 1,6). Ioan a c ăzut la picioarele îngerului, ca s ă i se închine, dar el a fost
imediat respins, c ăci îngerii sunt foarte aten ți, ca drepturile lui Dumnezeu și ale lui Hristos s ă fie
respectate. Cu toate c ă el aparține unui rang mai superior al creaturilor lui Dumne zeu, îngerul s-a
denumit »împreun ă-rob« cu Ioan, cu profe ții și cu »cei care p ăzesc cuvintele c ărții acesteia«. Era
a doua oară, că unul dintre oamenii cei mai deosebi ți și rob al lui Dumnezeu a e șuat în prezența
acestor minunate evenimente și comunicări (capitolul 19,10). »Lui Dumnezeu închin ă-te!«, așa
este și aici solicitarea categoric ă a îngerului, căci adorarea unei creaturi este p ăcat împotriva lui
Dumnezeu și o lezare a maiest ății Domnului domnilor.
Cuvintele de încheiere ale îngerului adresate lui I oan
10.-11. – »Și mi-a zis: „Nu pecetlui cuvintele profe ției cărții acesteia. Pentru c ă timpul este
aproape. Cine este nedrept s ă continue nedreptatea, și cine este întinat s ă se întineze în
continuare; și cine este drept s ă practice în continuare dreptatea; și cine este sfânt s ă fie
sfințit în continuare.”« – Misiunea din versetul 10 nu se refer ă la vreo profeție oarecare, ci la
conținutul întreg al c ărții Apocalipsa. Ea este inten ționat în opoziție cu porunca, care a fost dat ă
prorocului Daniel: »Ascunde cuvintele acestea și pecetluiește cartea până la timpul sfâr șitului«
(Daniel 12,4.9). Ioan dimpotriv ă, nu trebuia să pecetluiască cuvintele. Motivele pentru aceast ă
indicație contrară ne sunt făcute cunoscut. Daniel trebuia s ă ascundă cuvintele și să pecetluiască
cartea, deoarece timpul sfâr șitului era departe (Daniel 8,26); lui Ioan i s-a spus îns ă, că »timpul
este aproape «. Fără îndoială așteptarea general ă a creștinilor din primele trei secole era, c ă
venirea Domnului urma s ă aibă loc foarte curând. Din momentul când aceast ă speranță le-a
devenit clară, ei vedeau mereu timpul sfâr șitului ca și cum ar fi prezent, ca și cum s-ar fi
apropiat. Noi tr ăim în timpul sfâr șitului, și de aceea toate profe țiile stau nepecetluite înaintea
noastră. Și ceea ce odinioar ă era pecetluit, acum este descoperit, pentru ca noi să le cercetăm
pentru a avea câ știg și a primi învățătură.
Versetul 11 arat ă starea care va persista, starea neschimb ătoare a oamenilor, care va avea loc la
venirea vizibil ă a Domnului, vestit ă în versetul 12. Acum, în timpul harului și al îndelungi
răbdări a lui Dumnezeu, omul poate s ă se întoarcă la Dumnezeu, poate s ă se pocăiască, și să
devină mântuit. După moartea trupului sau dup ă arătarea Domnului pe p ământ, pentru om nu va
mai fi posibilă nici o întoarcere. G ăsim aici două grupe de „rău” și în opoziție cu ele două grupe
de „bine”. Cei nedrep ți stau ca o grup ă în opoziție cu cei drepți, cei întinați în opoziție cu sfinții.
Obiceiurile dau pe fa ță ființa omului, și ființa lui hotărăște soarta lui. Fiecare om ac ționează
potrivit cu natura lui, în privin ța aceasta este o în țelegere general ă. La moartea omului sau la
arătarea Domnului fiin ța și soarta fiecăruia este definitiv stabilit ă. Cei nedrepți vor rămâne
nedrepți și la nedreptățile lor vor mai ad ăuga alte nedrept ăți. Cei drepți vor rămâne drepți și vor
practica în continuare dreptatea. În ve șnicie păcatul și suferința vor fi unite una cu alta, și tot așa
sfințenia și fericirea. Și în iazul de foc oamenii pierdu ți și îngerii judeca ți vor acționa potrivit
naturii lor; ei vor p ăcătui mereu și vor suferi.
185 Hilgenfield a remarcat: „Un Ioan necunoscut, care aproape nu a lăsat nici o urmă și al cărui nume a disp ărut din
istorie, cu greu putea în Numele lui Hristos și al Duhului Sfânt s ă dea atenționări și indicații celor șapte Adunări.”
Apocalipsa – Walter Scott
306 Domnul vorbe ște
12.-13. – »„Iat ă, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca s ă dau fiecăruia după cum
va fi fapta lui. Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel din urmă, Începutul și Sfârșitul”.« –
Vorbitorul divin, Domnul Însu și, vestește încă o dată certitudinea și apropiata Sa venire. Aici El
nu numai adreseaz ă un cuvânt de înviorare sfin ților Săi care persevereaz ă și Îl așteaptă (ca în
versetul 7), ci în leg ătură cu aceasta El se refer ă la multe și felurite răsplătiri, pe care El le va da
corespunzător valorii pe care o are în ochii S ăi lucrarea fiecăruia în parte. Chiar și lucrarea cea
mai neînsemnat ă va fi răsplătită de Domnul corespunz ător, când El va veni – nu pentru noi în
văzduh (1 Tesaloniceni 4,16-17), ci cu noi, ca să instaureze Împ ărăția Sa. Nu Casa Tat ălui, în
care noi vom fi mai întâi introdu și (Ioan 14,2-3), ci Împ ărăția este domeniul potrivit, în care El
va da răsplătirile potrivit lucr ării și credincioșiei fiecăruia.
El numește apoi în versetul 13 o serie din titlurile Sale. Acestea reveleaz ă o parte a fiin ței
Dumnezeirii, ele apar țin Dumnezeului ve șnic (capitolul 1,8; 21,6). Aici, la sfâr șitul cărții, ca și la
începutul ei (capitolul 1,17), Hristos Î și revendică aceleași titluri mărețe și incomparabile.
Nimeni în afar ă de El nu ar putea s ă-și revendice drepturile asupra lor.
Baza dreptului de a avea parte la fericirea cet ății
14.-15. – »Ferice de cei care î și spală hainele, ca să aibă drept la pomul vie ții și să intre pe
porți în cetate! Afar ă sunt câinii și vrăjitorii și curvarii și ucigașii și idolatrii și oricine
iubește și practică minciuna.« – Aici sunt numi ți fericiți »cei care își spală hainele«. În capitolul
7,14 citim un gând asem ănător: »Ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.« Din
aceasta vedem, c ă hainele simbolice ale celor mântui ți pot fi spălate numai în sângele Mielului.
În capitolul 7,14 folosirea sângelui ofer ă dreptul mulțimii păgânilor mântui ți să stea înaintea
tronului lui Dumnezeu (capitolul 7,15), aici el le dă »drept la pomul vie ții« și intrare în cetatea
sfântă.
În enumerarea celor care sunt exclu și de la intrarea în cetate, pentru fiecare denumire se
folosește articolul hot ărât. Deci nu se vorbe ște în general despre necredincio și, ci despre „clase”
deosebite de oameni, de p ăcătoși, clar definite. În general aceast ă listă corespunde celei din
capitolul 21,8. Aici se constat ă realitatea excluderii lor din cetatea sfânt ă; în capitolul anterior,
oamenii care au aceste însu șiri sunt văzuți în iazul de foc. Prin aceasta ei vor fi în afara cetății
din aur (capitolul 22,15) și în iazul de foc (capitolul 21,8). În ambele liste sun t păcate deosebite
împotriva lui Dumnezeu și împotriva altor oameni, p ăcatele enumerate se deosebesc unele de
altele.
Demnitatea Domnului Isus și legătura lui cu Israel și Adunarea Sa
16.-17. – »„Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu, ca să vă mărturisească acestea în adun ări.
Eu sunt Rădăcina și Vlăstarul lui David, Steaua str ălucitoare de diminea ță.” Și Duhul și
Mireasa spun: „Vino!” Și cine aude să spună: „Vino!” Și cine înseteaz ă să vină; și cine vrea
să ia apa vieții fără plată.« – În liniște desăvârșită și în demnitatea Sa sublim ă, Domnul Isus
prin cuvintele »Eu, Isus« de la sfâr șitul acestei cărți pune totodat ă semnătura Sa pe întreg
conținutul ei, care const ă din foarte numeroase revela ții ale harului dumnezeiesc și ale gloriei
dumnezeiești, dar și din judecățile Lui severe și grave. El, Cel care duce la îndeplinire toate
planurile lui Dumnezeu, este Persoana principal ă în această carte remarcabil ă, care acum este
completă și căreia i se adaug ă numai unele cuvinte de încheiere. Cine, în afar ă de El, Cel care a
deschis cartea, ar putea s ă o încheie? Cel care a adus lui Ioan comunic ările din partea Domnului
Apocalipsa – Walter Scott
307 Isus era »Îngerul S ău« (compară cu capitolul 1,1). »Aceste lucruri« trebuie deci s ă fie făcute
cunoscut în adun ări, și anume întreg con ținutul cărții; nimic nu trebuie l ăsat la o parte.
»Eu sunt Rădăcina și Vlăstarul lui David.« Ambele pronume »Eu« din versetul 16 sunt
accentuate în textul grecesc. Aici se scoate în evi dență legătura Domnului nostru cu Israel ca
Împărat al lui Israel. Ca Dumnezeu El este R ădăcina, Creatorul casei lui David; ca Om El este
Vlăstarul, Urmașul lui David. El este Domnul lui David și Fiul lui David (Matei 22,42-45).
Coroana lui Israel Îi apar ține Lui pe baza a ceea ce este El și pe baza profe țiilor și făgăduințelor
date. El a fost n ăscut ca Împărat al iudeilor (Matei 2,2), El a murit ca Împ ărat al iudeilor (Matei
27,37), și El va domni ca Împ ărat al iudeilor (Psalm 2,6; Isaia 9,6-7; 11,1-5.10; 52,7; Zaharia
9,9).
Dar în acest verset El vorbe ște și despre ceea ce El este în mod deosebit pentru noi , despre ce
ne leagă în mod deosebit cu El și aprofundează sentimentele noastre: El este pentru noi »Steaua
strălucitoare de diminea ță«. Înainte să se ivească zorii dimineții Împărăției de o mie de ani,
înainte ca judec ățile care merg înaintea Lui s ă lovească pământul și înainte ca gloriile Împ ărăției
să aducă pământul mai aproape de cer, Domnul Isus va apare pen tru mireasa Sa ca Steaua
strălucitoare de diminea ță. Ca »Soare al drept ății« El va răsări în toată puterea de iluminare
pentru Israel (Maleahi 4,2), dar Steaua de diminea ță (Luceafărul de diminea ță) apare cu mult
înainte de răsăritul Soarelui. Venirea Sa pentru noi va avea loc c el puțin șapte ani înainte de
apariția Lui în glorie pentru Israel.
Această vestire – nu a gloriei, ci a Lui Însu și, a Mirelui miresei – treze ște totodată sentimentele
ei ațipite. Inima ei este trezit ă. Domnul Isus aprinde un foc în inima ei, care nu m ai poate fi stins.
Ea Îl aude spunând: »Eu sunt Steaua str ălucitoare de diminea ță«. Acesta este glasul Preaiubitului
ei, și El primește imediat răspunsul: »Duhul și Mireasa spun: „Vino!”« Cele dou ă »Vino!« în
versetul 17 sunt r ăspunsul la ultimele cuvinte din versetul 16. Noi au zim nu numai r ăspunsul
Duhului, ci răspunsul comun al Duhului și al Miresei. Nu este Duhul care locuie ște în Mireasă, ci
sunt ambele, Duhul ca atare și Mireasa, care se une ște în strigătul: »Vino!« Dup ă aceea este
solicitat fiecare ascult ător în parte să se unească în strigătul de bun venit: »Vino!« Aceasta este
oarecum ziua în care a pornit strig ătul de la miezul nop ții: »Iată, Mirele!« Este ziua actuală a
harului și îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Și astăzi încă mai răsună strigătul către orice suflet
însetat. Este cineva obosit sau dezam ăgit? Aici este un cuvânt, care este suficient pentr u orice
nevoie și orice necaz: »Cine înseteaz ă să vină!« În continuare urmeaz ă încă un cuvânt, care este
așa de general și de cuprinzător, că este valabil pentru orice suflet interesat de pe p ământ, și
nimeni nu este exclus sau uitat: » Cine vrea să ia apa vieții fără plată.«
O atenționare solemn ă
18.-19. – »Eu m ărturisesc oricui aude cuvintele profe ției cărții acesteia: dac ă adaugă cineva
la acestea, Dumnezeu îi va ad ăuga plăgile scrise în aceast ă carte. Și dacă scoate cineva din
cuvintele cărții profeției acesteia, Dumnezeu îi va scoate partea de la po mul vieții și din
cetatea sfântă, cele scrise în aceast ă carte.« – Această atenționare deosebit de serioas ă se referă
la fiecare care cite ște sau aude cuvintele acestei prorocii. Orice schim bare este aspru condamnat ă
de Domnul. El m ărturisește oricărui suflet, care adaug ă sau scoate ceva din con ținutul acestei
cărți inspirate textual (inspirat ă de Dumnezeu), c ă el înfăptuiește un păcat grav, care aduce cu
sine urmări nimicitoare. Orice falsificare a cuvântului prof eției acestei cărți aduce făptașului
pedeapsă divină. Plăgile numeroase și diferite, care sunt descrise în carte, vor fi ad ăugate ca
dreaptă răsplătire celor care adaug ă la cuvintele ei. Îns ă acelora care scot din cuvintele profe ției,
li se va lua partea de la pomul vie ții și din cetatea sfânt ă. Vedem din aceasta c ă Dumnezeu
Apocalipsa – Walter Scott
308 veghează cu atenție asupra acestei c ărți, care mai mult decât toate celelalte p ărți ale Sfintei
Scripturi deseori este neglijat ă și de mulți este chiar tratat ă cu dispreț.186
Ultimul mesaj al Domnului adresat Adun ării Sale
20. – »Cel care m ărturisește acestea spune: „Da, Eu vin curând!” Amin! Vino, Doamne
Isuse!« – În atenționările solemne din ultimele dou ă versete anterioare Domnul vorbe ște la
persoana întâi: »Eu m ărturisesc«; aici El schimb ă vorbirea în persoana a treia: »Cel care
mărturisește acestea«. Dar în ambele mesaje este Domnul, care Însuși depune mărturie.
»Acestea« este con ținutul întreg al c ărții Apocalipsa. Prin aceasta Domnul Însu și se face cheza ș
pentru tot ce este scris în aceast ă carte.
»Da, Eu vin curând!« Acesta este ultimul mesaj a l Său adresat Adun ării Sale. Sunt ultimele
cuvinte, pe care El ni le-a adresat din cer, ultime le cuvinte înainte de venirea Sa. Vechiul
Testament s-a încheiat cu anun țarea venirii Lui (Maleahi 4), și tot așa se încheie și Noul
Testament. Dar prin venirea Sa anun țată în Vechiul Testament este vorba de coborârea Lui p e
Muntele Măslinilor (Zaharia 14,3-5), în Noul Testament dimpot rivă, este coborârea Lui în
văzduh (1 Tesaloniceni 4,16-17); împrejur ările sunt foarte diferite. O venire st ă în legătură cu
judecățile, cealaltă cu harul. Aceste dou ă veniri diferite pot fi privite ca dou ă faze sau secțiuni ale
unei singure veniri. Vechiul Testament se încheie c u amenințarea cu blestemul, Noul Testament
cu o dorință de binecuvântare, care se bazeaz ă pe harul Domnului. Ce uria șă este diferența
lucrată prin descoperirea harului lui Dumnezeu în Persoana Domnului Isus!
Prin »Da« al S ău, Domnul confirm ă garanția absolută a afirmației sale »Eu vin curând«. Acesta
este ultimul Său cuvânt rostit și notat în scris aici pentru noi. De aproape dou ă mii de ani El nu a
mai vorbit. Dar împlinirea evenimentelor, pe care A dunarea le așteaptă cu ardoare, rugându-se,
este aproape. Domnul st ă gata, El vine. Este un timp al a șteptării, de greutăți și suferințe, dar
venirea Lui, prezen ța Lui va transforma întunericul nop ții în fericire și bucurie permanent ă.
Umbrele timpului acesta vor dispare, și curând vor str ăluci primele raze ale zilei eterne, care nu
va mai avea nici o sear ă, când vine plânsul (Psalm 30,5). El încurajeaz ă ceata pelerinilor obosi ți
să aștepte până la sfârșit și Se așteaptă ca și ei să se încurajeze unul pe altul. Strig ătul de bucurie
vine dimineața. Dar noi Îl a șteptăm pe El, și nu împlinirea profe ției. Este venirea Lui realitate
pentru sufletele noastre? Influen țează ea viața noastră, își pune ea amprenta pe umblarea noastr ă
și oferă ea putere pentru lupta cea bun ă a credinței? (2 Timotei 4,7)?
Răspunsul Adun ării
20. – »Amin! Vino, Doamne Isuse!« – În felul acesta r ăspunde Ioan ca reprezentant al Adun ării
la asigurarea venit ă din partea Domnului. F ără îndoială cuvintele lui erau expresia dorin ței lui.
Vizionarul înaintat în vârst ă a văzut numeroase viziuni și le-a descris. În scene de glorii
copleșitoare el era spectator și uneori conlucr ător. Dar toate acestea sunt dependente de
împlinirea evenimentului m ăreț al revenirii personale a Domnului. Ea a fost vesti tă de Însăși Cel
care va veni, și inima bătrânului apostol s-a umplut prin aceasta de bucurie și entuziasm. Dar,
permanent stând sub c ălăuzirea Duhului, el a exprimat nu numai sentimentele sale, ci și ale
întregii Adunări: »Amin! Vino, Doamne Isuse!« Cuvintele „Da” și „Amin”, expresia greac ă și
ebraică a acordului dat, stau la începutul c ărții unul lângă altul (capitolul 1,7). Aici ele sunt
despărțite. Domnul ne asigur ă, că venirea Lui în curând este foarte sigur ă: »Da, Eu vin curând!«
Adunarea răspunde la aceasta, înveselit ă prin Cuvântul S ău, care este neschimb ător: »Amin!
186 Un alt comentator a scris: „Aceste cuvinte se adre sează în mod deosebit copiatorilor (de odinioar ă) ai acestei cărți
cu dorința de a-i opri de la orice modificare samavolnic ă a textului; astfel de modific ări se făceau frecvent în timpul
acela, în mod deosebit în scrierile cu con ținut profetic.”
Apocalipsa – Walter Scott
309 Vino!« Pot aceste cuvinte s ă rămână neîmplinite? Imposibil. Nu Î și va Ține El „promisiunea”
făcută alor Săi? El Și-o va ține, și El vine curând. Dar timpul ni se pare a șa de lung! Însă după
socoteala divin ă (2 Petru 3,8) Domnul nu lipse ște nici măcar de două zile pline. »Domnul nu
întârzie în împlinirea f ăgăduinței«, așa ne spune El prin Petru. Prigoanele și suferințele lui Israel,
păcatul și pagubele pe un p ământul încercat și starea lipsită de speranță și abaterea tot mai mult a
bisericii cu numele strig ă tare după un Eliberator și Salvator. Este necesar ă o mână tare, care să
ia domnia pe p ământ, și această necesitate o va împlini în curând Domnul Isus. Leg ătura noastră
cu Cel ce vine este îns ă alta, una foarte personal ă. El a murit pentru noi, El tr ăiește pentru noi și
El vine pentru noi. »Amin! Vino, Doamne Isuse!« est e strigătul și dorința fierbinte a Adun ării lui
Dumnezeu.
Dorința de binecuvântare final ă
21. – »Harul Domnului Isus Hristos fie cu to ți sfinții!« – Această dorință corespunde în totul
inimii lui Hristos. Harul lui netulburat se odihne ște peste toți sfinții. Cel mai tare și cel mai slab,
tatăl și copilașul – ei toți sunt în aceeași măsură subiecte ale harului S ău. Și independent de c ăile
pe care merg ai S ăi, harul Său se odihnește peste ei; el îns ă va lucra în mod diferit la ei și în ei,
corespunzător stării inimii fiecăruia și nevoilor lor. În zile cu nor și în zile cu soare, noaptea și
ziua, în toate timpurile și în toate împrejur ările, harul Său inepuizabil este ajutorul lor, sprijinul
lor și tăria lor. De la început și până la sfârșit este harul S ău, care îi conduce de la pierzarea
lipsită de speranță la salvarea deplin ă și la gloria veșnică.
Fie ca Domnul Isus, când va veni, s ă găsească pe ai Săi veghind, preg ătiți să-L întâmpine!
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apocalipsa – Walter Scott [608352] (ID: 608352)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.