Aplicatiile Masajului In Fotbal

APLICAȚIILE MASAJULUI ÎN FOTBAL

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………. …….4

Capitolul I. MASAJUL ………………………………………………………………………………………..6

I.1. Istoric………………………………………………………………………………………………… 6

I.2. Generalitați………………………………………………………………………………………… 7

I.3. Mijloacele kinetologiei medicale………………………………………………………….. 10

I.4. Tehnica și efectele principale de masaj………………………………………………… 10

I.5. Procedeele principale de masaj……………………………………………………………. 11

I.5.1. Netezire……………………………………………………………………………………………. 11

I.5.2. Fricțiune………………………………………………………………………………………….. 17

I.5.3. Framântat……………………………………………………………………………………….. 21

I.5.4. Tapotament…………………………………………………………………………………….. 24

I.5.5. Vibrații…………………………………………………………………………………………… 28

I.6. Procedeele secundare de masaj……………………………………………………………..30

I.6.1. Cernut și rulat…………………………………………………………………………………. 30

I.6.2. Presiuni……………………………………………………………………………………………. 31

I.6.3. Tracțiuni și tensiuni………………………………………………………………………….. 32

I.6.4. Scuturări………………………………………………………………………………………….. 33

I.6.5. Ciupituri și pensari…………………………………………………………………………… 34

Capitolul II. FOTBALUL ……………………………………………………………………………………..35

II.1. Caracterizarea fiziologică a efortului………………………………………………….. 35

II.2. Modelul biologic al performerului………………………………………………………. 38

Capitolul III. MASAJUL LA JUCĂTORII DE FOTBAL ………………………………………43

III.1. Masajul în timpul perioadelor sportive……………………………………………… 44

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………….. 55

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………. 57

INTRODUCERE

Primul gest terapeutic al omului a fost punerea mâinii pe locul dureros sau chiar

frecarea instinctivă, gest care a dăinuit până în zilele noastre.

Care dintre noi nu iși freacă locul în care s-a lovit? Primul gest terapeutic al unei mame nu este punerea palmelor sale pe fruntea copilului febril sau pe locul dureros? Acțiune care de multe ori poate avea efect.

Frecarea și chiar lingerea locului dureros sunt reacții instinctive întâlnite și la unele

animale, saliva acestora contribuind de multe ori la cicatruzarea mai rapida a rănilor. Frecarea pielii pentru vindecarea bolilor a facut parte din aresenalul terapeutic al șamanilor de pretutindeni din cele mai vechi timpuri.

Fiind foarte atras de jocurile sportive, în timp, am realizat importanța pe care masajul o are în activitatea sportivă. Am început sa joc fotbal inca de cand eram copil, iar de-a lungul anilor am observat că masajul poate fi util atât pentru revigorare cât și pentru relaxarea musculară înainte și după antrenament. Datorită numeroaselor accidentări suferite am văzut cât de important este masajul atât in recuperarea cât și în prevenirea lor.
Fotbalul a ajuns sportul care are cei mai mulți admiratori și practicanți aât din rândurile tineretului, cât și din cel al persoanelor adulte de pe tot mapamondul.

Numărul în continuă creștere al participărilor jucătorilor de fotbal cu echipele de club, în diverse competiții interne și internaționale, ca de asemenea și la nivelul diverselor selecționate de juniori, indiferent că acestea sunt de tineret sau naționale, au generat probleme destul de mari tehnicienilor, atât din punctul de vedere al pregătirii, cât și din cel al refacerii jucătorilor după desele eforturi fizice, ce s-au dovedit tot mai intense.

Masajul reprezintă cel mai eficient și folosit mijloc natural atât în pregătirea, dar mai ales în refacerea jucătorilor de fotbal după antrenamente și după meciuri. Prin intermediul acestuia se realizeaza, prin diverse acțiuni de tip manual sau mecanic, prelucrarea metodică a diferitelor părți moi ale corpului.

Teza vizează diferitele aplicații ale masajului în fotbal, cum ar fi: masajul înainte și

după numeroasele antrenamente sau meciuri, masajul de tip intraefort realizat în antrenamente și in jocuri, dar și masajul după efort, ce constă în refacerea propriu-zisă a sportivilor în funcție de perioada competițională în care aceștia se află (perioada pregătitoare, precompetițională, competițională sau postcompetițională), și masajul în funcție de condițiile meteorologice (la temperatură scazută sau crescută).

De asemenea am încercat să prezint tehnicile principale și secundare de masaj și efectele lor.

CAPITOLUL I. MASAJUL

I.1.Istoric

Din timpuri străvechi, oamenii diverselor epoci au tot căutat diverse mijloace ajutătoare pentru a-și vindeca sau ușura durerile ori suferințele, el folosind deseori proprietățile luminii solare, ape mișcării sau ale apei.

Mulți sunt specialiștii care consideră că masajul a apărut ca un gest instinctiv, ce a fost generat de o experiență personală, ce a evidențiat beneficiile acestuia. În timp s-a remarcat că prin netezire, sau fricțiune ori frământare a unor părți ale corpului uman, se pot induce acestora diverse efecte, în funcție de gradul de afectare, de boală sau rănire.

Istoric vorbind, nu se poate preciza cu exactitate o dată de apariție a masajului, opiniile fiind împărțite și în ceea ce privește descoperitorii acestuia, chinezii sau grecii.

În timp, practica masajului a suferit numeroase transformări, ea fiind introdusă treptat de toate popoarele. Masajul este pomenit pentru prima oară în manuscrisul „Kong-Fou” ce se pare că a apărut în anul 3000. î.e.n. 500 de ani mai târziu a apărut și lucrarea „Huoang-Ti Nei King Sou-Wen”, care este considerată ca fiind cel mai vechi tratat de medicină, acesta constituind principala sursă de inspirație pentru toate lucrările de specialitate ulterioare.

În anul 1800 î.e.n. apare în India cunoscuta Ayurveda (medicina tradițională a plantelor), în care sunt prezentate toate procedeele de masaj ce erau folosite de brahmani, acestea fiind însoțite de baia purificatoare, dae și de uleiurile aromate.

Și Egiptul antic, prin papirusurile, prin inscripțiile și prin picturile rupestre ce s-au păstrat în timp, păstrează marturiile incontestabile vizând practicarea masajului în scopuri terapeutice.

Asiria, Persia, Babylon foloseau foloseau de asemenea masajul pentru recuperarea râzboinicilor.Evreii promovau în cărțile de cult diferite tehnici de masaj si păstrarea igienei.
Primele aplicații ale masajului în legatură cu activitatea sportivă au apărut la greci și

romani, acestea constituind o metodă importantă de îngrijire a sportivilor olimpici.

Masajul era indicat atât înainte cât și după întrecerile sportive, cu scopul de a preveni și combate oboseala. Hipocrat, părintele medicinii, spunea că masajul poate întâri o articulație slăbită sau poate mobiliza o articulație înțepenită. Masajul executat cu putere le tonifică, executat cu moderație le inmoaie.

În timpul Imperiului Roman, gimnastica sportivă, dar și masajul au cunoscut o mare dezvoltare, datorată în special migrării grecilor către Roma, cu arta lor cu tot. Astfel, practica masajului a devenit un mod de viață îndeosebit pentru cei puternici și bogati. În acea perioadă, tehnicile de masaj ce erau folosite de practicieni constau în neteziri, fricțiuni, frământat, ciupituri, dar și presiuni, alături de utilizarea unor pulberi și a uleiurilor aromate.

În țările arabe, celebre și pentru numeroasele lucrări în domeniul științelor, sunt păstrate diverse mărturii ale artei practicării masajului, dar și a hidroterapiei și a dieteticii, cea mai celebră fiind „Cartea legilor medicinei”, semnată de celebrul Avicena.

Ulterior, și Renașterea își aduce contribuția asupra științelor și a medicinei antichitații, cunoscutul Hieronimus Mercurialis, demonstrând în lucrarea sa, „De arte gymnastica” (Venetia, 1596) care este importanța asupra organismului a masajului, dar și a exercițiilor fizice și băilor.

Bazele științifice ale masajului și ale gimnasticii moderne sunt puse de suedezul Pehr Henrik Ling (1776-1837), urmat de Gustaf Zander (1835-1920), inovatorul unor aparate speciale destinate masajului mecanic.

Și în România s-a practicat masajul încă din timpuri străvechi, în special pentru întreținerea sănătății organismului, dar și pentru eliminarea oboselii.

Masajul medical a cunoscut o dezvoltare specială după a doua jumătate a secolului XIX, când tehnicile speciale au fost introduse de medicii renumiți ai vremii în spitale.

I.2. Generalități

Originea cuvântului masaj este incertă. Se presupune că derivă fie din grecescul

massein = a frământa, fie din cuvântul mass = a apăsa. Indiferent de originea sa, cuvântul masaj s-a impus, ca și tehnica respectivă.

Masajul a fost întotdeauna asociat și cu anumite procedee complementare, ajutătoare. De aceea această ramură medicală a căpătat denumirea de "Masaj și tehnici complementare".

Masajul reprezintă prelucrarea metodică a părților moi ale corpului prin procedee

manuale și mecanice ce în scop fiziologic, profilactic și terapeutic.

Prin prelucrarea metodică se înțelege prelucrarea sistematică, strat cu strat a părților moi ale corpului (tegumente, țesuturi celulare subcutanate, muschi, etc.).

Scopul fiziologic pentru care se aplică masajul vizează îmbunătățirea proprietăților

fizice ale țesuturilor, stimularea funcțiilor importante ale organismului (mai ales circulația de întoarcere a sângelui din vene și capilare sau a limfei din vasele limfatice). Prin aceste efecte fiziologice masajul a devenit o metodă uzuală de refacere în general, și a sportivilor în special.

Aplicațiile masajului în scop profilactic urmăresc păstrarea și întărirea sănătății precum și creșterea rezistenței organismului la oboseală.

În sfârșit, scopul terapeutic îl include în tratamentul complex de recuperare a unor boli, accidente traumatice și tulburări funcționale. Masajul a devenit la ora actuală un mijloc de bază în terapia complexă recuperatorie.

Principalele forme de masaj

După posibilitățile tehnice de execuție, care pot fi acțiuni manuale sau mecanice, deosebim:

1. Masajul manual – este forma cea mai veche, mai răspânditâ și mai eficientă de

prelucrare a părților moi ale corpului. Prin practicarea îndelungată, mâna caldă și mobilă, sensibilă și abilă devine cel mai valoros și cel mai eficient “aparat de masaj”.Se cuvine amintită aici și o formă particulară de masaj, simplă și usoară reprezentată de automasaj. Se conduce după același reguli cu masajul și se aplică pe propriul corp.

2. Masajul mecanic – se execută cu aparate sau instrumente puse în mișcare fie cu mâna, fie cu ajutorul unor surse de energie, în special electrică. Amintim câteva dintre ele: aparate de masaj vibrator, cu chingă (care se pot aplica pe musculatura membrelor inferioare si bazinului), aparateimportanța asupra organismului a masajului, dar și a exercițiilor fizice și băilor.

Bazele științifice ale masajului și ale gimnasticii moderne sunt puse de suedezul Pehr Henrik Ling (1776-1837), urmat de Gustaf Zander (1835-1920), inovatorul unor aparate speciale destinate masajului mecanic.

Și în România s-a practicat masajul încă din timpuri străvechi, în special pentru întreținerea sănătății organismului, dar și pentru eliminarea oboselii.

Masajul medical a cunoscut o dezvoltare specială după a doua jumătate a secolului XIX, când tehnicile speciale au fost introduse de medicii renumiți ai vremii în spitale.

I.2. Generalități

Originea cuvântului masaj este incertă. Se presupune că derivă fie din grecescul

massein = a frământa, fie din cuvântul mass = a apăsa. Indiferent de originea sa, cuvântul masaj s-a impus, ca și tehnica respectivă.

Masajul a fost întotdeauna asociat și cu anumite procedee complementare, ajutătoare. De aceea această ramură medicală a căpătat denumirea de "Masaj și tehnici complementare".

Masajul reprezintă prelucrarea metodică a părților moi ale corpului prin procedee

manuale și mecanice ce în scop fiziologic, profilactic și terapeutic.

Prin prelucrarea metodică se înțelege prelucrarea sistematică, strat cu strat a părților moi ale corpului (tegumente, țesuturi celulare subcutanate, muschi, etc.).

Scopul fiziologic pentru care se aplică masajul vizează îmbunătățirea proprietăților

fizice ale țesuturilor, stimularea funcțiilor importante ale organismului (mai ales circulația de întoarcere a sângelui din vene și capilare sau a limfei din vasele limfatice). Prin aceste efecte fiziologice masajul a devenit o metodă uzuală de refacere în general, și a sportivilor în special.

Aplicațiile masajului în scop profilactic urmăresc păstrarea și întărirea sănătății precum și creșterea rezistenței organismului la oboseală.

În sfârșit, scopul terapeutic îl include în tratamentul complex de recuperare a unor boli, accidente traumatice și tulburări funcționale. Masajul a devenit la ora actuală un mijloc de bază în terapia complexă recuperatorie.

Principalele forme de masaj

După posibilitățile tehnice de execuție, care pot fi acțiuni manuale sau mecanice, deosebim:

1. Masajul manual – este forma cea mai veche, mai răspânditâ și mai eficientă de

prelucrare a părților moi ale corpului. Prin practicarea îndelungată, mâna caldă și mobilă, sensibilă și abilă devine cel mai valoros și cel mai eficient “aparat de masaj”.Se cuvine amintită aici și o formă particulară de masaj, simplă și usoară reprezentată de automasaj. Se conduce după același reguli cu masajul și se aplică pe propriul corp.

2. Masajul mecanic – se execută cu aparate sau instrumente puse în mișcare fie cu mâna, fie cu ajutorul unor surse de energie, în special electrică. Amintim câteva dintre ele: aparate de masaj vibrator, cu chingă (care se pot aplica pe musculatura membrelor inferioare si bazinului), aparate electrice sau mecanice pentru masaj local de obicei superficial, etc. Acest tip de masaj poate fi aplicat singur sau în completarea celui manual.

După profunzimea structurilor se poate adresa:

Părților moi de la suprafața corpului – fiind în acest caz un masaj somatic (periferic)

Țesuturilor și organelor din interiorul cavităților – fiind în acest caz un masaj al organelor (profund)

3. După aria de întindere și durata de prelucrarea părților moi ale corpului distingem:

Masajul somatic general – reprezintă o prelucrare integrală a întregii suprafețe a corpului și se execută pe durată de 60-90minute – când este vorba de masaj general extins – sau 30-45minute- când este vorba de un masaj general redus.

Masajul parțial – se adresează unor regiuni, segmente sau anumitor zone, căpătând aceste cazuri denumiri de: masaj regional, segmentar si local.

Din punct de vedere al mijloacelor folosite pentru a facilita executarea masajului deosebim:

Masajul pe pielea umedă – pe care se aplică diferite solutii, uleiuri,creme, etc.

Masajul pe pielea uscată – pe care se folosesc pulberi alunecoase ca: praful de talc, oxidul de zinc sau diferite alte pudre.

5. Din punct de vedere al scopului în care se execută deosebim masaj:

Fiziologic (igienic) – în care se urmărește îmbunătățirea funcțiilor organelor,aparatelor și sistemelor organismului;

Profilactic – se aplică în scopul prevenirii eventualelor afecțiuni sau îmbolnăviri, deci se are în vedere păstrarea și întărirea stării de sănătate;

Terapeutic – se utilizează pentru recuperarea în caz de accidente sau îmbolnăviri, deci se adresează unor organisme handicapate functional sau morfologic.

I 3. Mijloacele kinetologiei medicale

Kinetologia medicală utilizează în scop sanogenetic sau terapeutic mijloacele specifice și nespecifice prezentate în schema următoare. Acestea la rândul lor se pot sistematiza, după tipul participării subiectului, în active și pasive.

I.4. Tehnica și efectele procedeelor de masaj

Mișcările folosite la masajul manual, cunoscute sub numele de procedee manuale, sunt foarte numeroase si variate. Unii tehnicieni modifică și combină între ele manevrele vechi – sau încearcă să creeze mișcări noi, care încearcă să impresioneze prin diversitatea și complexitatea lor. Manevrele de masaj au denumiri sugestive după felul mișcării executate sau după influențele lor asupra țesuturilor.

În funcție de efectele asupra organismului procedeele de masaj au fost împarțite în doua mari grupe:

procedee principale sau fundamentale;

procedee secundare , ajutătoare, de completare a efectelor principale.

I.5.Procedeele principale de masaj

Se numesc principale sau fundamentale, deoarece indiferent de regiunea sau segmentul masat nu pot lipsi din ședința de masaj.

Prelucrarea părților moi ale corpului se realizează metodic, din aproape în aproape, în ordinea așezării lor anatomice de la suprafață spre profunzime. Ținând cont de acest lucru aplicarea celor cinci procedee fundamentale de masaj se va realiza în următoarea ordine:

1.Netezirea (efleurajul)

2. Fricțiunea

3.Frămîntatul (petrisaj)

4.Tapotamentul

5.Vibrațiile.

I.5.1.Netezirea

Se adresează în special tegumentului și constă din alunecări ritmice și ușoare aplicate cu diferite părti ale mâinilor în sensul circulației de întoarecere venoase și capilare și al celei de scurgere al limfei în spațiile și vasele limfatice.

În sprijinul acestor afirmații prezentăm mai multe clasificări după diferite criterii:

A.Din punct de vedere al tehnicii netezirea se efectueză cu:

– degetele – se cuprinde regiunea între police și celelalte degete; se adresează suprafețelor foarte mici și rotunjite;

– fața palmară sau dorsală a mâinii se aplică suprafețelor plane,întinse (cum este spatele); în acest caz degetele pot fi fie întinse, fie depărtate între ele .

Presiunea manevrelor astfel executate va fi superficială și se va exercita strict asupra

terminațiilor nervoase și vaselor pielii.Când dorim să acționăm asupra circulației sângelui în vasele situate în țesuturile mai profunde și mai ales in mușchi, se recurge la manevre mai puternice, care din punct de vedere tehnic se vor executa cu :

-Rădăcina mâinilor ;

-Marginea cubitală (tăișul mâini );

-Pumnii închiși (palmari sau cubitalii)

Așadar apăsarea în manevrele de netezire se adaptează la natura și consistența țesuturilor și mai ales la necesități.

În vasele limfatice,circulația lichidelor este activată prin alunecări lente și destul de

apăsate. Pentru a nu stânjeni circulația în artere (care se desfășoară în sens opus alunecărilor noastre), manevrele se execută sacadat, întelegând prin aceasta că în timpul efectuăari netezrii intensitatea presiunii va alterna ritmic și la distanțe egale – manevre „mașini de cusut ”.

B.Clasificarea din punct de vedere al modului cum lucrează mâinile:

Alunecarea mâinilor pe suprafețele masate poate fi efectuată cu ambele mâini deodată (manevre simultant) sau pe rând (manevre alternative).

Manevrele simultane se aplică de obicei longitudinal, fiind lungi și foarte lungi, pe toată întinderea regiunii (în cazul spatelui, de la regiunea fesieră până la regiunea cefei, a membrelor inferioare și superioare,ori pe segmentele acestora).

Manevrele alternative se execută pe trei direcții, variind astfel și lungimea lor în funcție de care se descriu: manevre alternative lungi (se aplică în același mod ca cele simultane lungi, cu singura deosebire că se va acționa când cu o mâna, când cu cealaltă), manevre alternative medii (au direcție oblica și se aplică pe segmentele membrelor, la spate – pe regiunea scapulară), și manevre alternative scurte (cu direcție transversală).

Rezultă deci că în cazul alternativelor se va lucra „mână după mână”.Alunecările lungi pierd din viteză și presiune devenind lente, în schimb cele scurte devin mai repezi și se execută cu un ritm mai viu și cu o presiune mai mare.

Manevrele scurte, foarte scurte și foarte apăsate își au rostul în cazul tratării indurațiilor și nodozitățior fibro–scleroase, precum și în dezagregarea și împrăștierea infiltratelor din țesuturile profunde.

C. Clasificarea din punct de vedere metodic, recunoaștem două tipuri de netezire:

netezirea introductivă (inițială);

netezirea finală (de încheiere).

Netezirea intoductivă (inițială) – se numește astfel deoarece orice ședință de masaj va

începe cu această tehnică. În cadrul ei manevrele se succed de la simultane lungi până la alternative scurte. Ritmul și intensitatea lucrului vor crește în mod treptat deoarece manevrele au caracter stimulant; ele urmăresc acomodarea subiectului, „încălzirea” lui pentru efectuarea tehnicilor următoare de masaj.

Netezirea finală (de incheiere ) – este astfel denumită doarece ședința de masaj se va

finaliza cu ea. Are următoarele caracteristici: ritmul și intensitatea manevrelor scad în mod treptat, cunoscându-se faptul că astfel se obține un efect calmant asupra subiectului.

Succesiunea manevrelor va fi însă inversă celor de la netezirea introductivă, adică se va începe cu alternative scurte și se va încheia cu manevre simultane lungi.

Putem deci afirma că masajul se execută în circuit, debutând și încheindu-se cu același procedeu.

În ceea ce privește ritmul alunecărilor, acesta trebuie să depășească cu puțin viteza scurgerii sângelui prin vene.

Sensul netezirii este determinat de circulația superficială sau de întoarcere a sângelui în capilare și vene, precum și de scurgerea limfei în spațiile și vasele limfatice. Astfel alunecările pe membre se îndreaptă de la extremități spre rădăcina lor.

Pe trunchi netezirea urmează sensul circulației de întoarcere spre inimă; pe gât și pe ceafă manevrele se îndreaptă de la cap spre umeri și omoplați.

D. Clasificarea din punct de vedere al specificului regiunii

Astfel prentru regiunile cu pilozitate crescută se va aplica netezirea: ”în pieptene” sau ”în perie”, în scopul evitării epilării. În acest caz se va proceda astfel: pentru alunecări superficiale între ele, iar pentru alunecări mai pătrunzătoare, care se vor aplica pe părțile mai cărnoase ale corpului, netezirea se va executa cu nodozitățile articulare ale degetelor flectate, pumnul fiind inchis.

Pentru segmentele circulare, respectiv pentru membre, alunecările se realizează cu

mâinile așezate în cerc (în priză circulară) la același nivel, dacă segmentul este destul de gros, sau cu o mână deasupra celeilalte, dacă segmentul este mai subțire, realizând astfel netezirea sacadată.

Netezirile, în special cele apăsate, pot fi însoțite de vibrații.Vibrațiile întaresc acțiunea relaxatoare a netezirilor.

Efectele netezirii:

Cel mai important efect al netezirii se răsfrânge asupra circulației sângelui în

capilare, venele superficiale precum și asupra circulației limfatice.

Acțiunea asupra circulației se realizează pe două căi:

a) Mecanică – prin manevrele de efleuraj se acționează direct asupra vaselor superficiale influențând împingerea coloanei de sânge venos în sensul scurgerii normale.

Se poate interveni și în circulația profundă, când netezirile sunt executate simultan cu

presiuni. În cazul membrelor superioare și inferioare, circulația profundă este influențată prin netezirea sacadată (realizată cu priză circulară ” în brățară”sau ”inel”).

Faptul că tunica medie a venelor este formată dintr-un strat muscular în care dispoziția fibrelor este tranversală – sub formă de inele – ca de altfel și priza cu care se efectuează acest tip de netezire, ne indreptățește să afirmăm că netezirea sacadată completează contracția musculaturii netede,f avorizând astfel circulația de întoarcere.

Venele de calibru mai mare prezintă pe lângă aceste inele încă un rând de fibre musculare dispuse longitudinal. Pentru acest considerent efectele manevrelor de netezire specială (sacadată) se completează cu cele ”tradiționale” (executate în succesiunea clasica: simultane lungi, alternative lungi, medii și scurte) și care se aplică indiferent de segment sau regiune.

În vasele limfatice circulația lichidelor este activată prin alunecări lente și relativ apăsate. Prin accelerarea circulației de întoarecere,travaliul cardiac este ușurat,contracțiile

sistolice devin mai rare și mai ample, determinând creșterea fracției de ejecție cu raport energetic crescut în periferie.

Netezirea, această manevră specifică de suprafață realizează ”acomodarea” subiectului cu următoarele procedee de masaj, acesta devenind mai eficient și mai bine tolerat. Totodată prin netezirea inițială se stabilește ”colaborarea” subiect – maseur. Subiectul își impune o stare de relaxare atât fizică cât și psihică, un rol important în acest sens revenindu-i și maseurului, care apelează (în cazul copiilor speriați și fricoși) la un întreg arsenal psihic cuprinzând chiar sugestia căutând să inducă autosugestia.

Fiind o manevră de suprafață este și firesc ca efectele ei să se răsfrângă în primul rând asupra funcțiilor pielii. Astfel pe cale mecanică, directă, determină exfolierea celulelor carnoase de la nivelul stratului disjunct, stimulând noi diferențieri ale celulelor bazale,s curtând astfel timpul necesar reîndoirii epidermului. În acest mod se ameliorează propietățile fizico–mecanice ale pielii, elasticitatea, contractibilitatea și secundar tensiunea cutanată și rezistența la presiune.

Elasticitatea pielii, manifestată prin extensibilitate, este dată de fibrele elastice care intră în strucutura dermului. În mod fiziologic elasticitatea descrește cu vârsta. Ea dispare aproape complet la persoanele de vârsta a treia prin încărcarea progresivă a fibrelor elastice cu calciu.

Practicarea sistematică a masajului igienic se opune acestor setări fiziologice ”de

vârstă”, pielea păstrându-și suplețea și elasticitatea.

Glandele sudaripare răspund la excitantul mecanic,care stimulează deschiderea

canalelor excretarii. Se completează astfel filmul acid de suprafață cu componenta sudaripară, iar pe de altă parte se favorizează pierderea de căldură prin transpirație intervenind astfel in termoreglarea.

Tododată prin sudoare se elimină substanțe minerale produși rezultați în urma

degradării substanțelor proteice (acid uric,creatină,amoniac) și compuși organici neazotați (acid lactic,etc). Mare parte din aceste substanțe sunt rezultatul proceselor biochimice extrem de complexe care se desfașoară în timpul contracției musculare.

Detoxifierea cât mai rapidă și mai completă a organismului de acest balast metabolic va fi favorizată de masaj, la care se recurge obligatoriu după un efort fizic intens. Se va preveni astfel, pe de-o parte, instalarea oboselii funcționale ale țesuturilor.

b) Reflexă – Manevrele de netezire exicită receptorii senzitivo – senzoriali reprezentați de extero, propio și interareceptori. Impulsul nervos transmite apoi centrilor superiori care declanșează pe cale reflexă reacțiile de răspuns ale țesuturilor și organelor.

Răsunetul manevrelor de netezire asupra terminațiilor nervoase periferice este diferit. Astfel, cele lungi, executate cu un ritm și o intensitate scăzută, au o acțiune calmantă asupra sistemului nervos și relaxantă, decontracturantă la nivelul musculaturii striate.Totodată ele opresc sau încetinesc funcțiile țesuturilor sau organelor și diminuă sau inhibă sensibilitatea, conductibilitatea și reactivarea nervilor.

Manevrele de netezire scurte, viguroase aplicate cu ritm și intensitatea crescută cu efecte inverse acestora.

Excitarea pielii prin netezire determină declanșarea unor reflexe cu efect vasodilatator, care se exteriarizează prin hiperemie cutanată. De remarcat faptul că această vasodilatație este persistentă, păstrându-se și după încetarea acțiunilor mecanice de alunecare și presiune a manevrelor de netezire.

Știm că temperatura pielii este incriminată în perceperea denzației dureroase (temperatura scăzută o diminuează). Iată de ce in cazul unor leziuni posttraumatice, masajul constă din neteziri executate cu gheață până la obținerea anesteziei.

I.5.2.Fricțiunea

După netezire,fricțiunea reprezintă procedeul cel mai vechi și mai ales folosit în toate formele de masaj.

Am văzut că netezirea este o manevră de ”suprafață”, care se adresează în special

epidermului și dermului. Fricțiunea visează în general țesutul subcutanat,reprezentat de hipoderm. În unele părți ale corpului țesutul subcutanat conține mușchi, (de exemplu la față și la gât, unde grosimea hipodermului este mică se acționează prin fricțiune asupra mușchilor expresiei feței și asupra mușchiului platisma).

Fricțiunea constă în presarea țesuturilor moi subcutanate,pe țesuturile profunde pe un

plan dur ( osos sau cartilaginos) și deplasarea lor în limita elasticității propii.

Rezultă de aici clasificarea manevrelor de fricțiune, pe care din punct de vedere tehnic le putem executa: cu vârful degetelor, cu marginea cubitată, cu rădăcina mâinii ( la care se observă la baza degetului mare mușchii tenarieni și la baza degetului mic mușchii hipotenarieni) cu fața palmară sau dorsală a mâinii și cu pumnul (mai precis cu nodozitățile degetelor).

Astfel în funcție de suprafața care se prelucrează se va proceda în felul următor:

– pe porțiuni mici fricțiunea se va executa cu vârfurile degetelor mici sau cu fața palmară a acestora

– pe porțiuni foarte mici se aplică vârfurile celor trei degete mijlocii (index, medius, inelar)

– pe porțiuni mai mari se vor executa cu marginile cubitale, rădăcina mâinii, cu palma întreagă sau cu pumnul închis; pe regiunile foarte mari se lucrează cu ambele palme și cu degetele întinse.

În funcție de sensibilitatea segmentelor sau regiunii se va proceda astfel: pe porțiunile mai sensibile se fricționează cu partea cărnoasă a palmei (respectiv cu ”rădăcina mâinii”, mai exact cu eminența tenară si hipotenară); pe porțiunile mai voluminoase și mai puțin sensibile se lucrează cu nodozitățile mâinii, pumnul fiind închis.

Pe suprafețele reduse ale corpului, fricțiunea se execută cu o singura mână, iar pe cele întinse simultan si simetric.

Sensul de efectuare al fricțiunilor va fi diferit în funcție de particularitățile anatomice

ale diferitelor părți ale segmentelor sau regiunii. Astfel în cele mai multe cazuri se apelează la manevre executate circular, elipsoidal–concentric sau excentric. Pe regiunile sărace în țesuturi moi și mai puțin suple în lungul ligamentelor, tendoanelor, al spațiilor intereosoase și intermusculare, sensul fricțiunii va fi liniar și va consta în mișcări scurte și ritmice de: ”du-te – vino”.

Remarcăm aici un caz special, tendonul lui Achile, la nivelul căruia se va fricționa și

prin manevra: ”în clește”.Cleștele se va realiza fie între police și index, fie între marginile cubitale ale palmelor.

Un alt sens al executării fricțiunii se referă tot la un caz particular și anume la fricțiunea ”ondulată” sau în ”zig-zag”, care se aplică la nivelul coloanei vertebrale, în se sens descendent de la ceafă spre regiunea fesieră.

După intensitatea presiunii fricțiunea poate fi superficială, medie sau profundă.

Presiunea din fricțiune variază de la un moment la altul și se poate mări sau micșora

oricând. În acest sens se va modifica unghiul sub care se aplică degetele, mâinile sau tegumentul, unghi care variază între 30 grade și 70 – 80 grade. Astfel, când dorim să acționăm mai puternic,și asupra țesuturilor mai profunde, accentuăm presiunea manevrei, fie înclinând degetele și mâna față de planul regiunii, fie aplicând a doua mână peste cea care lucrează. Se indică ”dozarea” intensității manevrelor după sensibilitatea pielii și a țesuturilor masate. Regiunile sensibile vor fi masate cu blândețe, iar cele mai puțin sensibile cu mai multă vigoare.

Din punct de vedere metodic, fricțiunea este simplă (când se execută cu unul din

elementele tehnice descrise anterior: fie cu vârful degetelor, fie cu marginea cubitală, fie cu rădăcina mâinii,etc) și se aplică pe suprafețe reduse ale corpului.

Pentru suprafețele mari și foarte mari, în scopul respectării principiului prelucrării

sistematice, se va apela la o altă formă metodică de fricțiune și anume – fricțiunea combinată. Combinarea se poate realiza în două moduri: prin asocierea unei părți mari a posibilităților tehnice de execuție a fricțiunii sau prin combinarea fricțiunii cu alte procedee de masaj, respectiv cu frământatul.

În cazul combinării din punct de vedere tehnic fricțiunea se va începe cu vârful

degetelor,apoi mâna se va mula cu marginea cubitală,cu rădăcina mâinii, cu palma întreagă,după care vârful degetelor se va deplasa încet în vecinătatea imediată a locului masat și va continua să prelucreze sistematic întreaga regiune sau întregul segment în sens longitudinal,sau tranversal,ascendent sau descendent.

Combinarea fricțiunii cu frământatul reprezintă o etapă intermediară de trecere la

executarea celei de a treia tehnici principale de masaj, respectiv frământatul.

Efectele fricțiunii:

Se datorează în mare parte acțiunii mecanice a manevrei, însă calea reflexă este cea mai importantă. Știm că fricțiunea se adresează în special țesutului subcutanat (fibro – grăsos) care realizează stratul lipodermic sau panicului adipos.

Hipodermul realizează deci o protecție mecanică pentru organism. Grăsimea subcutanată se află într-un circuit continuu de mobilizare și depozitare, proces care se desfășoară sub influența a numeroși factori lipolitici și lipogenici. Manevrele de fricțiune au drept rezultat înclinarea balanței în favoarea factorilor lipolitici, ceea ce va determina o scădere a stratului adipos conferind astfel subiectului un aspect cât mai estetic.

Prin fricțiune pe cale mecanică se mobilizează țesuturile supralacente – epiderm, derm – cărora le mărește suplețea redându-le elasticitatea.

Am văzut că elasticitatea este datorată fibrelor elastice din structura dermului, fibre care pe măsura înaintării în vârstă, în condițiile unei tendințe de hipermineralizare cu creșterea conținutului în Ca, Mg, K – se încarcă progresiv cu calciu. Prin fricțiuni sistematice efectuate în scop igienic la persoanele de vârsta a treia se previn și se înlătură aceste depuneri de săruri de calciu, fibrele elastice nu se mai îngroașă și astfel se menține suplețea pielii.

Se cunoaște totodată că odată cu înaintarea în vârstă procesul de regenerare și cicatrizare este de circa cinci ori mai diminuat în comparație cu cel al vârstei tinere. Fricțiunile vor determina o accelerare a procesului de regenerare și cicatrizare prin activarea circulației locale și implicit a nutriției locale. Deasemenea sunt persoane la care vindecarea se produce cu țesut conjunctiv în exces și la care prin fricțiuni profunde,executate pe porțiuni mici se realizează desfacerea aderențelor cicatriceale, favorizându-se formarea de țesuturi elastice.

În multe regiuni ale corpului (mâini,picioare,față anterioară a antebrațului,treimea

inferioară a gambei) beneficiarele manevrelor de fricțiune sunt elementele aparatului locomotor (articulații, tendoane,t eci sincviale, etc) datorită dispoziției lor superficiale. Deci manevrele de fricțiune profundă executate la nivelul articulațiilor excită numeroși proprioceptori localizați aici. Știm de altfel că articulația poate fi considerată un veritabil organ senzorial capabil să semnalizeze variațiile posturale,tensiunea și gradul de scurtare a mușchilor, dar și accidentelor constând din smulgeri osoase exprimate prin durere.

Activarea rețelei vasculare arteriale articulare și periarticulare, secundare fricțiunilor,

intervine în menținerea supleței și rezistenței acestor structuri. Efectele asupra circulației venoase și limfatice constau în prevenirea stazei sanguine și limfatice.

În procesele inflamatorii și hemoragice acute, manevrele de fricțiune se contraindică. Prin activarea circulației locare, în condițiile fricțiunii, se pot produce ”embolii microbiene” în capilarele locare și o infecție localizează se poate transforma într-una generalizată. De asemenea, în exudatele hemoragice, fricțiunea poate favoriza ruperea vaselor sanguine locale și continuarea hemoragiei.

Să nu uităm eficiența manevrelor de fricțiune în prevenirea întinderilor, smulgerilor de fibre care pot apare la nivelul jonțiunii tendino-musculare, ca urmare a unui efort fizic deosebit, intens și brusc. Manevrele vor fi blânde, dar insistente.

Totodată prin fricțiune se stimulează penetrabilitatea cutanată pentru diverse medicamente, absorția acestora realizându-se prin orificiile pilosebacee și sudaripare. Acest lucru este deosebit de util în tratamentul leziunilor și sechelelor apărute după accidentele care survin frecvent în activitatea sportivă (contuzii, entorse, întinderi, rupturi de mușchi, de fascii, tendoane, ligamente).

Pe cale reflexă ne stimulează, prin reflex axonic antidromic, eliberarea la nivelul vaselor cutanate a bradikininei, histaminei, acetilaolinei urmată de vasodilatație locală, care explică hiperemia. Evident, aceste reacții nu se limitează la efecte hiperemice locale, ele declanșează prin mecanisme complexe (nervoase, harmonale,umorale) reglarea circulației sângelui în întregul organism.

Afluxul crescut în sânge la nivelul pielii explică mecanismele intrinseci de asuplinizare în toate condițiile în care suplețea ei scade și se pierde (înaintarea în vârstă, tendință la cicatrici hipertrofice).

Atunci când manevrele de fricțiune se execută într-un ritm lent și sunt prelungi, au drept rezultat scăderea sensibilității locale, a încordării nervoase generale, relaxarea mușchiilor contractați sau obosiți. Dimpotrivă, când mișcările sunt executate scurt, viguros într-un ritm rapid, efectele sunt stimulative atât pentru sistemul nervos central cât și pentru cel periferic.

În activitatea sportivă fricțiunea se aplică, de la caz la caz, fie ca manevră stimulativă, fie ca manevră calmantă înainte de probe sau după terminarea lor.

I.5.3.Frământatul (Petrisajul )

După cum am văzut netezirea se adresa pielii, iar fricțiunea era manevra de prelucrare a țesuturilor subcutanate. Frământatul este socotit procedeul cel mai bun pentru masajul țesuturilor profunde și în special al mușchilor.

Așadar, frământatul reprezintă prinderea mușchilor și a altor țesuturi profunde, ridicarea lor, atât cât le permite elasticitatea proprie, și stoarcerea prin comprimare (între degete sau între degete și palmă) sau prin presiune pe planul profund.

Din punct vedere al specificului regiunii, dispune de mai multe posibilități de execuție tehnică:

O primă formă de frământat este frământatul în cută pe care o putem denumi chiar tradițională întrucât se aplică atât pe regiunile întinse și plate, cât și la nivelul segmentelor (braț, antebraț, gambă, coapsă ).Va varia în schimb priza în funcție de grosimea stratului de prelucrat. Se va apela astfel la priza mică (realizabilă între police și index), la priza medie ( între degete și rădăcina mâinii) sau la priza mare (între vârfurile degetelor). Cel mai ades se recurge la frământatul în cută cu priză medie:cuta realizată între degete și rădăcina mâinii este stoarsă prin ducerea mâinii înainte, spre degete și prin comprimarea cutei cu partea cărnoasă a rădăcinii palmelor precum și prin comprimarea cutei cu partea cărnoasă a rădăcinii palmelor precum și prin apăsarea ei pe planul dur, profund. Mișcarea se va repeta de mai multe ori pe același loc, apoi mâinile se delasează din aproape în aproape atât în sens longitudinal cât și în sens tranversal. Pe suprafețele plane (în special la nivelul spatelui) precum și pe marile mase cărnoase (coapse) frământatul se execută formând o cută lungă de mușchi, care este prins cu o priză medie; se strânge ca într-un clește, se ridică și apoi se presează pe planul profund, fără a o scăpa din mâini și fără să desprindem palmele de piele. După ce se prelucrează astfel o porțiune, mâinile se deplasează încet, din aproape în aproape, pe toată regiunea sau segmentul ce trebuie să fie masat. Este așa numitul frământat în cută deplasabilă sau în val. Bineînțeles că se va recurge această formă derivată a frământatului în cută numai dacă elasticitatea pielii ne va permite.

La nivelul segmentelor circulare se aplică, pe lângă frământatul tradițional – în cută – și două forme speciale: frământatul circular și frământatul șerpuit.Pentru ambele forme se va prinde segmentul cu priză circulară. Frământatul circular se execută astfel: ambele mâini se aplică în cerc (”în brățară” sau ”inel”), policele fiind situat fie la același nivel, în caz că segmentele sunt voluminoase (de obicei la nivelul coapsei, ceea ce nu exclude nici posibilitatea procedării în acest mod la nivelul gambei), fie etajat, unul deasupra celuilalt (la nivelul antebrațului, brațului). Mușchii sunt prinși și strânși între degete și palme și apoi presați pe planul de sprijin. În cazul aplicării frământatului șerpuit,mâinile se vor aplica tot în cerc (”în brățară” sau ”inel”), policele fiind orientate de această dată înainte, în sensul deplasării; ele au rolul de pivotare a mișcării. Mușchii sunt prinși și strânși și de această dată între degete și palme numai că acum acest lucru se va realiza alternativ cu mâna dreaptă și stângă. În ambele cazuri mușchii vor fi presați pe planul de sprijin, numai că după fiecare mișcare presiunea slăbește, mușchii se relaxează. Forța de presiune poate fi mijlocie sau mică după volumul și rezistența mușchilor.Frământatul circular și șerpuit se execută în sensul circulației de întoarcere a sângelui și limfei.

O altă posibilitate de execuție tehnică a petrisajului este cu pumnii (cubital sau palmar care se pot folosi alternativ). La ei se recurge în prelucarea unor mase mai cărnoase (regiunea fesieră sau unele coapse).

În regiunea abdominală se aplică pe lângă frământatul tradițional în cută (executat cu priză mică, în caz că stratul adipos lipsește sau cu priză medie atunci când hipodermul este bine reprezentat) sau in val, se aplică o formă specială de frământat în cută realizată între marginile cubitale ale mâinii.

Efectele frământatului se instalează, ca și în cazul tehnicilor anterioare atât pe cale mecanică cât și reflexă.Astfel pe cale mecanică se stimulează deschiderea unor capilare de rezervă, favorizându-se circulația profundă și eliminarea proșilor toxici de metabolism. Acest lucru este deosebit de important mai ales pentru sportivi de performanță (care în timp își formează capilarele noi ca o reacție de adaptare), cărora după un efort fizic intens li se recomandă masaj – prin manevra de frământat, favorizându-se eliminarea mai rapidă a cataboliților anaerobi lactacizi.

Frământatul menține mușchiul într-o stare de funcționare și dezvoltare trofică normală, împiedicând apariția atrofilor musculare.

Stoarcerea mușchilor dezvoltă mecanic elasticitatea prevenind astfel apariția unor

rupturi musculare consecutive contracțiilor bruște, lucru valabil mai ales pentru sportivi de performanță. Sunt stimulate fiziologic și celelalte propietăți: excitabilitate, contractilitatea și conductibilitatea.

Rezultatul efectului favorabil asupra excitabilității se concretizează prin posibilitatea

executării unui efort susținut, de lungă durată, datorită prelungirii în timp a ”barierelor” de instalare a oboselii.

Răsunetul pozitiv asupra contractilității se apreciează cum este și firesc prin creșterea

forței musculare de contracție. Acest lucru este evident tot în cazul sportivilor de performanță și de înaltă performanță, la care în timpul efectuării unui efort fizic intens și prelungit se produce o mobilizare a sistemului nervos central, determinând astfel o sincronizare îmbunătățită și o mobilizare mai mare a unităților motorii.

Cele expuse până acum ne îndreptățește să concluzionăm că în cazul frământatului nu putem fi atât de categorici afirmând că instalarea efectelor descrise este rezultatul unor influențe pur mecanice sau pur reflexe, pentru simplul motiv că masele musculare au o dispoziție mai profundă, comparativ cu structurile cărora li s-au adresat manevrele descrise anterior.

Iată de ce considerăm că mecanismele se intrică, preponderante fiind căile reflexe de acțiune. Astfel se explică recuperarea prin masaj și în special prin procedeul de frământat a

stărilor de atonie,atracție și insuficiență musculară produse ca urmare a imobilizării prelungite în aparate gipsate, după diferite traumatisme, sau datorită unor afecțiuni specifice mușchilor.

I.5.4.Tapotamentul

Manevrele de tapotament, aplicate asupra pielii și țesuturile moi ale corpului, reprezintă cele mai excitante manevre de masaj. Ele derivă din biciurile cu mănunchiurile de crenguțe, reprezintă masajul empiric aplicat în legatură cu băile de aburi încă din cele mai vechi timpuri. Aceste procedee se pot executa fie mecanic,fie manual.

Dacă în ultimii ani tehnicizarea s-a impus în toate domeniile și mai cu seamă în cele

medicale, considerăm totuși că procedeele manuale sunt de preferat deoarece se pot doza mai ușor și se pot adapta mai bine la particularutățile individuale ale fiecărui subiect (beneficiar).

Tapotamentul constă deci din aplicarea unor lovituri ritmice și ușoare executate cu diferite părți ale mâinii.

Din punct de vedere tehnic, procedeele de tapotament se grupează în:

a) Manevre de tocat – care pot fi executate cu marginea cubitală cu degetele (tocat tangențial cu vârful degetelor sau în mănunchi de nuiele) ori cu treimea inferioară a antebrațelor.

b) Manevre de bătătorit – executate fie cu palma și degetele strânse în așa fel încât să formeze o adâncitură (bătătoritul ”în cupă”,”în ventuză” sau în ”căuș”), fie cu pumnii (palmar sau cubital).

c) Manevre de plescăit sau lipăit;

d)Manevre de percutat.

Manevrele de tocat – sunt cele mai cunoscute și mai folosite.

Pentru aceasta coatele se apropie de trunchi, mâinile sunt în poziție intermediară de prono-suspinație cu palmele față în față, vârful degetelor ”căzând” perpendicular pe suprafața pielii. Este cea mai fină formă de tocat, care se aplică pe regiunile foarte sensibile cum ar fi de exemplu abdomenul, fața. Această manevră se execută pe suprafața regiunii, fără a pătrunde în profunzime și necesită din partea mâinilor maseurului multă suplețe și mobilitate.

O altă variantă de tocat este în ”manunchi de nuiele”.Pentru aceasta coatele se

îndepărtează de trunchi, degetele sunt ușor flectate și depărtate; ele cad pe piele la o distanță mică într-un ritm foarte viu, lovind cu partea lor latero–dorsală. Lovind pielea și lovindu-se între ele, degetele produc un sunet caracteristic, asemănător lovirii cu un mănunchi de nuiele (de unde și denumirea acordată manevrei).

Din aceeași poziție, numai că pielea se va lovi cu partea latero–palmară a degetelor, se poate ”toca” producându-se un zgomot caracteristic picăturilor de ploaie (la această variantă se apelează mai rar).

Altă manevră de tocat este cea executată cu marginea cubitală a mâinii (tăișul mâinii). În acest caz sunt apropiate de trunchi , mîinile în poziție intermediară prono-supinație, palmele față în față, iar prelucrarea regiunii se realizează cu marginea cubitală. Această variantă este mai ”incisivă”.

În sfârșit, pentru regiunile mai cărnoase manevrele de tocat sunt mult mai eficiente dacă se efectuează cu treimea inferioară a antebrațelor. Poziția coatelor, mâinilor este aceeași ca în cazul precedent.

Intensitatea loviturilor rezultă mai mult din greutatea degetelor și a mâinilor, decât din contracția activă a mușchilor. Mâinile cad moi, pasiv, mișcându-se predominant din articulația pumnului. Pentru a amplifica tapotările, se înclină lateral mâinile și se execută o mișcare de răsucire a antebrațului trecându-se din poziția intermediară de prono-suspinație în cea de suspinație. Manevrele nu se execută din coate sau din umeri pentru că loviturile devin prea puternice și dureroase pentru subiect, greoaie și obositoare pentru maseur.

În variantele de tocat tangențial cu vârful degetelor, cu marginea cubitală sau cu treimea inferioară a antebrațelor, brațele trebuie să stea aproape de trunchi, iar antebrațele aproape de regiunea masată pentru ca loviturile să nu cadă prea puternic și prea de sus.

Intensitatea loviturilor trebuie sa fie mai mică dacă la aplicația unor regiuni sau țesuturi sensibile, medie sau mare dacă se adresează unor mase mai mari de mușchi sau unor straturi groase, țesuturi mai puțin sensibile. Pentru regiunile foarte sensibile vom apela la manevra de tocat tangențial cu vârful degetelor (ca de exemplu abdomenul).

Tocatul se execută în general într-un ritm foarte viu, dar în anumite forme speciale de masaj – ca acela al capului și al regiunii precardiale – se poate executa rar și lent.

Manevrele de bătătorit – se execută fie cu degetele și palmele strânse în așa fel încât să formeze o adâncitură (”în căuș”,”în cupă” sau ”în ventuză”), fie cu pumnul.

Tapotamentul ”în cupă” este mai puțin aspru, iar loviturile produc din cauza aerului cuprins între palme și piele un sunet surd, deosebit.

Tapotamentul cu pumnul este o manevră puternică, indicată mai ales în masajul

regiunilor musculoase și puțin sensibile (coapse,regiunea fesieră), la persoanele sănătoase și viguroase.

Se cunosc două variante de execuție – tapotamentul cu pumnul palmar (pumnul închis, degetele strânse în palmă) și cu pumnul cubital (pumnul închis, se lovește cu marginea cubitală a mâinii). Manevrele astfel executate, respectiv cu pumnul închis sunt mai dure.

Mai puțin dure sunt manevrele de bătătorit executate cu pumnul incomplet închis,astfel încât între degete și podul palmei să rămână un mic spațiu, care asigură elasticitatea.

Manevrele de plescăit (lipăit) – se execută cu fața palmară a degetelor și palmelor

care cad moi, ușoare și pasive (alternativ sau simultan pe regiunea respectivă); mișcările sunt suple și rapide și se aplică pe regiuni întinse și mai puțin sensibile: spate, coapse, gambe (fața posterioară). Intensitatea loviturilor depinde numai de greutatea mâinilor și de înălțimea de la care cad. Se pot executa și manevre active – numai că loviturile pot deveni dureroase.

Manevrele de percutat – se execută cu vârfurile degetelor ușor îndoite cu ambele

mâini, palmele fiind îndreptate spre regiunea pe care o masăm; mișcarea se execută simultan, dar mai ales alternativ, într-un ritm foarte viu, intesitatea loviturii este foarte mică.

Tehnica acestei manevre se poate modifica, executându-se mai rar și adăugând după

lovire o alunecare scurtă și ușoară, sub formă de ”periat” sau ceva mai puternică sub formă de ”râcâit” sau ”grataj”.

Percutatul obișnuit se aplică mai mult pe spate și torace, iar cel de alunecare este caracteristic peretului abdominal. Se poate executa și un percutat foarte bine localizat, aproape punctiform, cap în cap, cu vârful unui singur deget sau cu două degete (index și medius).

Manevrele de batere pot fi aplicate atât direct pe piele, cât și peste trening în masajul de încălzire.

Efectele tapotamentului:

Acesta variează în raport cu ritmul și intensitatea loviturilor, cu suplețea sau ridigitatea mâinilor și cu sensibilitatea pielii sau a țesuturilor masate.

Pe cale mecanică manevrele de tapotament mobilizează lipidele din adipocite înclinând balanța metabolică în favoarea factorilor lipolitici. Se intervine astfel în scăderea grosimii stratului adipos. Tot pe cale mecanică se acționează asupra nervilor vasomotori. Crește astfel afluxul de sânge spre regiunea masată. Hiperemia cutanată este evidentă și de lungă durată.

Ecoul manevrelor de tapotament se răsfrânge și asupra ramurilor periferice ale nervilor senzitivi și motori. Observăm deci că efectele se declanșează pe cale mecanică și se desăvârsesc pe cale reflexă, încât delimitarea lor netă ni se pare nefondată din punct de vedere fiziologic.

Excitarea nervilor somatici senzitivi este urmată în timp de scăderea sensibilitătii dureroase.

Excitarea fibrelor nervoase motorii propiu-zise determină primotuneuranii fazici o

contracție rapidă a fibrelor musculare, iar primotaneuranii fazici o contracție rapidă a fibrelor musculare , iar primotaneuranii fazici o contracție lentă exteriorizată prin creșterea tonusului. Gradul de contracție depinde de ritmul și intensitatea cu care sunt aplicate manevrele de tapotament. Astfel loviturile aplicate cu ritm și intensitate scăzută sunt urmate de cotnracții parțiale, fără a produce un efect mecanic. Când ritumul și intensitatea manevrelor sunt crescute este interesant un număr mai mare de fibre musculare, se produce o contracție mai amplă, dar tot fără efect mecanic.

Executate ușor și ritmic, lovirile stimulează propietățile fiziologice ale mușchilor (excitabilitatea, contractilitatea,conductibilitatea) și le sporește funcționalitatea.

Manevrele de tapotament sunt foarte mult folosite în antomasaj, pentru că intensitatea loviturilor paote fi bine dozată. Se recurge la aceste manevre și în cadrul masajului pregătitor; ele constituie un procedeu cunoscut și aplicat mai ales în sporturile de iarnă.

I.5.5.Vibrațiile

Aceste manevre constau din imprimarea în țesuturi al unui număr cât mai mare de mișcări oscilatorii pe unitatea de timp.

Ele relizează deplasări mici (de câțiva milimetri) ale pielii, țesuturile și presiuni

ondulatorii foarte variate. Se pot aplica manual sau cu ajutorul unor aparate numite vibratoare.

Mișcările vibratorii sunt asemănătoare cu un tremurat continuu și rezultă din contracțiile alternative ale mușchilor antagoniști ai degetelor și mâinii, ai antebrațului și brațului. Din această cauză, vibrațiile manuale sunt greu de executat și destul de obositoare.

Atât vibrațiile manuale, cât și cele mecanice au avantaje și dezavantaje, completându-se reciproc, motiv pentru care ideal ar fi să se aplice alternativ.

Deși obositoare,vibrațiile manuale sunt de preferat deoarece ele pot fi adaptate cu

ușurință în ceea ce privește ritmul, amplitudinea; mâna este întotdeauna moale și caldă adaptabilă la forma regiunii masate.

În cazul vibrațiilor manuale, se apelează la o întreagă paletă de tehnici: manevre

executate: cu vârful degetelor, cu fața palmară,cu podul palmei, cu rădăcina mâinii,cu toată palma și cu degetele întinse,cu pumnul închis; vibrațiile frecvența și amplitudinea oscilațiilor, în raport cu întinderea regiunii, cu grosimea și sensibilitatea țesuturilor.

În timpul aplicării vibrațiile mecanice contractul dintre tegument și aparatul de vibro–masaj se realizează prin benzi de pânză tare, prin dispozitive sau piese special construite din metal,cauciuc sau alte materiale plastice. Deși în ultimul timp au apărut aparate noi pentru vibratul întregului corp, apreciem din experiență că subiecții masați acceptă cu mai multă plăcere vibrațiile manuale, aceste și pentru efectul lor psihogen.

Tehnica de aplicare a vibrațiilor depinde de regiune și de necesități. Astfel pot fi executate vibrații pe porțiuni mai limitate sau mai întinse ale corpului,pe o durată de timp scurtă, medie sau lungă.

Efectele vibrațiilor

Se manifestă prin acțiune mecanică și reflexă. Manevrele fine și prelungite sunt

liniștitoare, reduc sensibilitatea pielii și a țesuturilor superficiale, producând o senzație de amorțire, încălzire și relaxare. Manevrele mai ample și puternice, determină o activare a circulației profunde locale, care se exteriorizează prin hiperemie cutanată.

Vibrațiile se combină cu manevrele de netezire, fricțiune și presiune contribuind la

sporirea eficienței acestora. Efectul lor este calmant, relaxator și decongestiv, motiv pentru care se indică atât în tratamentul unor afecțiuni dureroase și congestive ale organelor interne,ale leziunilor însoțite de contractură musculară cât și în caz de încordări psihice.

Vibrațiile mecanice executate în ritm rapid și cu amplitudine crescută au efect dublu,

împiedică depozitarea adipocitelor concomitent cu mobilizarea lor din grăsimea subcutanată. Pentru acest motiv sunt indicate în tratamentul celulitei și obezității.

Organismul și-a specializat, la porțile sale de intrare reprezentate de piele, mucoase, intestin, plămân etc. Adevărați ”păzitori”.Aceștia sunt reprezentați de mastocite și bazofile ( forma circulantă a mastocitului ). Este important de știut acest lucru deoarece de el se leagă explicarea fiziologiei mesajului. Astfel, manevre energice de: fricțiune, frământat și tapoment determină pe cale mecanică degranularea celulelor amintite și eliberarea de histamină.

Histamina acționează cu predilecție asupra vaselor mici (capilare) producând vasodilatație exteriorizată prin hiperemie tegumentară. Această ”banală” hipermie este rezultatul intervenției mai multor substanțe . Amintim în acest sens serotonia (care produce vasodilatație la nivelul mușchilor scheletici, dar generează și un puternic venospasm), laminelele plasmatice (responsabile cu cel mai important efect vasodilatator cunoscut până în prezent fiind de zece ori mai active decât histamina), prostaglandinele din grupa E etc.

Prin aceleași procedee de masaj, pe calea reflexă, sistemul eferent simpatic aționează pe venele din mușchiul striat în sens vasodilatator, ca urmare a predominentei receptorilor de tip beta (vasodilatator ) din intimitatea peretelui vascular (la nivelul arteriolelor circulației) din intimitatea peretelui vascular (la nivelul arteriolelor circulației generale efectul este vasoconstrictor).

Manevrele energice de masaj determină și activarea acetilcolinei (care face oficiul de mediator chimic al fibrelor parasimpatice terminale și simpatico–parasimaptice ganglionare) responsabilă de o vasodilatație periferică în prima fază, pentru ca apoi să contribuie la apariția reacșiilor compensatoare adrenosimpatice eliberatoare de casthcolamine.

Catecolaminele și în special adrenalina, prin acțiune metabolică indirectă intensificată glicoliza urmată de acumulare de acid lactic cu efect vasodilatator local, accentuat și de activarea proteazelor tisulare (kalicreine).

Iată deci ce reacții intime complexe generează acest aparent ”banal” masaj.

Influențele benefice ale masajului se răsfrâng și asupra conținutului vaselor de sânge:

astfel o ședință de masaj general extins va fi urmată de o creștere ușoară a hemologlobinei, precum și a numărului de hematii și leucocite. Aceste modificări se explică prin stimularea reflexă a organelor hematopetice și prin mobilizarea sângelui din organele de depozit.

6. Procedee secundare de masaj

Se numesc secundare sau ajutătoare deoarece ele completează acțiunea procedeelor

principale. De obicei se intercalează printre acestea. Unele dintre manevrele secundare derivă din cele principale, iar altele au caractere tehnice propii și vin să îmbogățească procedeele de bază ale masajului.

Cele mai importante manevre secundare sunt:

1.Cernutul și rulatul;

2.Presiunile;

3.Tracțiunile și tensiunile;

4.Scuturările;

5.Procedee diverse.

I.6.1.Cernutul și rulatul – sunt două procedee foarte des utilizate de sportivi.

Se aplică în special pe membrele superioare și inferioare după manevrele mai puternice de frământat sau batere (alternându-se astfel manevrele excitante cu manevrele relaxante). În formele de masaj liniștite, ele pot fi executate și după netezire sau fricțiune. Se adresează în special maselor musculare.

Cernutul – se execută astfel: se prinde masa musculară cu vârful degetelor ușor flectate – aplicate de o parte și de alta a segmentului masat și se deplasează în sens lateral și de jos în sus prin ridicări și presiuni alternative asemănătoare cernutului cu o sită.

Manevra se execută în ritm viu deplasând mâinile în aproape în aproape, în sus și în jos, în lungul segmentului pe care îl masăm.

Rulatul – tehnica de execuție este următoare: se prinde segmentul respectiv între fețele palmare ale mâinilor, degetele fiind întinse; se deplasează mâinile ritmic,alternativ de jos în sus și invers, fețele palmare ale mâinilor aflându-se în permanență în planuri paralele. Manevra este mai puternică decât precedenta.

Efectele acetor două procedee secundare se instalează în condițiile în care subiectul își micșorează pe cât posibil încordarea musculară și nervoasă și constau din: acțiuni relaxante, decongestive asupra maselor musculare și de redare a supleței structurilor supraiacente.

Rulatul și cernutul sunt două metode la care sportivii apelează întotdeauna în scop relaxator după eforturi intense, putând fi aplicate chiar și peste trening. Ușurința execuției le-a impus și în auto-masajul sportiv care poate fi efectuat în pauzele dintre probele de performanță sau după competiții atât pentru refacerea organismului cât și pentru recuperarea medicală după accidente sau leziuni musculo–articulare.

I.6.2.Presiunile – deși procedee foarte vechi, caracteristice tuturor formelor de masaj empiric, se folosesc cu destulă eficacitate în masajul modern.

În cadrul masajului general presiunile întăresc acțiunea procedeelor obișnuite de netezire, fricțiune și frământat.

-Ca procedeu independent, situație în care sunt denumite presiuni simple;

-Asociate cu mișcările respiratorii;

-Asociate cu vibrațiile,și sunt denumite presiuni vibrate.

Ca procedee independente, presiunile își modifică tehnica după întindere și sensibilitatea regiunilor pe care se aplică. Presiunile simple sunt caracteristice spatelui.Se procedează astfel: se aplică palmele cu degetele întinse de-o parte și de alta a coloanei vertebrale și se execută apăsări o dată sau de mai multe ori pe același loc cu destulă fermitate,dar fără să exagerăm intensitatea presiunii.

Deplasăm apoi palmele mai sus sau mai jos repetând mișcarea și economică adăugăm la fiecare apăsare greutatea trunchiului nostru, care prin înclinarea anterioară se transmite mâinilor prin brațele bien întinse.

De remarcat că aceste manevre se vor aplica numai tinerilor și adulților sănătoși și

robuști, fiind contraindicat la bătrâni și copii, primilor putându-li-se provoca fisuri sau fracturi. Chiar și persoanelor neexceptate, manevrele se vor întrerupe în cazul în care acestea prezintă vreo acuză: jenă, durere, sau alte senzații neplăcute.

Presiunile au efect relaxator, amplificat prin asociere cu vibrațiile constituind astfel

”presiuni vibrate”. Acestea se pot aplica cu întreaga față palmară a mâinii, pe porțiuni mai limitate, într-un singur punct,sau se pot deplasa în sens liniar pe întinderi variate.

Presiunea într-un singur punct, denumită ”acupunctură fără ace” – reprezintă o metodă de tratament cu origini îndepărtate reactualizată în zilele noastre, când paradoxal vis-a-vis de marile cuceriri ale medicinii moderne, tot mai mulți oameni renunță la serviciile unor medicamente înlocuindu-le cu remedii naturale.

Presopunctura are avantajul că poate fi practicată oriunde și de către oricine, tratamentul fiind ocazionale de urgență, fie de lungă durată; localizate în funcție de repere anatomice, acțiunea exercitându-se asupra unui nerv (la rădăcina sau pe traiectul lui, sau la nivelul principalelor ramificații) pe inserția unui tendon sau mușchi,în jurul unei vene.

Aceste presiuni se pot aplica cu intensitate mai mare sau mai mică, într-un interval de timp mai lung sau mai scurt, în sensul acelor de ceasornic sau în sens invers în funcție de scopul urmărit.

Aplicațiile presopuncturii în activitatea sportivă se bucură de un larg interes. Astfel, în cazul în care sportivii prezintă modificări patologice ale țesuturilor perimusculare și pariarticulare de tipul enteziopatiilor, tendințelor, fascilitelor etc., se poate folosi cu rezultate spectaculoase(atât de necesare în sportul de performanță) masajul reflexogen, cu presiuni discontinue,lente asupra inserțiilor tendinoase sau asupra focarelor respective.

Efectele pozitive se instalează prin întreruperea arcurilor reflexe la nivelul dermatomelor sau miotoamelor în sens viscero–musculo–cutanat.

I.6.3.Tracțiunile și tensiunile – sunt procedee de masaj care acționează îndeosebit asupra articulațiilor și țesuturilor pariarticulare și care fac parte dintre cele mai vechi procedee tehnice, executându-se de obicei la nivelul ședințelor de masaj articular sau segmentar.

Tracțiunile se aplică la nivelul tuturor articulațiilor corpului, dar în mod deosebit la

articulațiile degetelor. Pentru aceasta se prinde pe rând fiecare deget cu priză mică și se trage de segementul terminal în sensul axului lung.

În catul articulațiilor portante (genunchi,șold etc.) se procedează astfel : se aplică o

mână asupra articulației și cu celalaltă se realizează tracțiunea.

Coloana vertebrală cervicală se întinde prin aducerea capului în axul gâtului, mâinile

fiind aplicate pe tâmple sau pe frunte și ceafă.

Tracțiunea corpului se realizează din poziția șezând sau stând prin apucarea peste brațe și ridicarea în sus în sens vertical.

Tracțiunile realizează o întindere și o alungire a elementelor articulare și periarticulare în limitele fiziologice, precum și o degajare de sub presiune a elementelor intraarticulare pe care le îndepărtează.

Nu trebuie uitate elongațiile terapeutice efectuate la nivelul coloanei vertebrale cu

diverse aparate de tracțiune la care se apelează în caz de: sindroame clinice dureroase cervicale sau lombare de orgine mecanică (acute sau cranice) determinate de afectarea discurilor, ligamentelor sau maselor musculare, precum și radiculitele de origine vertebrală.

Tracțiunile atât manuale, cât și cele mecanice, se vor executa întotdeauna cu prudență și blândețe.

Tensiunile sunt mișcări pasive care se execută în funcție de biomecanica fiecărui

articulații în axele și planurile normale. Efectele acestor manevre constau în senzația de ușurință funcțională secundară întinderilor structurilor articulare,periarticulare și variaților tonusului muscular. Tensiunile se aplică de obicei la nivelul articulațiilor degetelor, care se prind pe rând cu priză mică.

Tensiunile se pot aplica în scop profilactic și igienic, dar și terapeutic pentru redobândirea mobilității articulare scăzute ca urmare a unui accident (entorsă, fisură,f ractură etc) ce a impus imobilizarea în aparat ghipsat. Totodată se recurge la tensiuni(executate cu apă caldă care are efect decontracturant și pentru tratarea unor deficiențe cum ar fi: genu flexum,genu recurvatum etc.

Nu trebuie pierdut din vedere că tensiunile se vor executa cu blândețe (o mișcare bruscă și exagerată va produce contractură musculară ceea ce impune renunțarea la manevră). Deși mișcările trebuie realizate cu amplitudine maximă nu se va depăși pragul durerii. Aceste sublinieri sunt valabile în cazul tensiunilor folosite în scop terapeutic.

Iată deci că tracțiunile cât și tensiunile sunt manevre foarte utile în masaj în general și în special în masajul sportivilor care suferă adesea accidente musculare sau articulare.

I.6.4.Scuturările – sunt manevre înrudite cu tensiunile și tracțiunile. Ele constau din

mișcări oscilatorii ample, executate ritmic și se adresează cel des segmentelor sau membrelor în întregime.

Scuturatul spațiilor inter-osoase de la nivelul extremităților (mâini, picioare) se execută cu scopul înlocuirii frământatul, care nu se poate aplica la acest nivel. Pentru aceasta se cuprind între police și index, fie marginile laterale ale mâinilor și picioarelor, fie degetele extreme (police-haluce, deget mic) ale subiectului, cărora li se imprimă mișcări ritmice, active, alternative dinainte, înapoi și invers.

Scuturatul degetelor de la mâini și picioare se realizează fie cu o mână aplicată ”în

căuș” (cu priză medie) peste vârfurile lor (în timp ce cealaltă mână fixează pumnul sau glezna), fie vârfurile lor (în timp ce cealaltă mână fixează pumnul sua glezna), fie se prinde pe rând pe rând fiecare deget cu priză mică (între police și index) după care se execută o mișcare vie de aducere dinainte–înapoi și invers a tuturor degetelor deodată sau pe rând a fiecăruia dintre ele.

Scuturatul în întregime al membrelor superioare sau inferioare după prinderea mâinilor de degete și a picioarele de călcâie constă în mișcări oscilatorii executate de sus în jos și dintr-o parte în alta sau invers; se poate asocia și cu tracțiunile executate în axul lung al membrelor, precumși cu tensiunile.

Efectele acestor manevre depind de ritmul cu care sunt efectuate.Un ritm va declanșa

efecte stimulante locale și generale evidențiate printr-o stare de înviorare,în timp ce un ritm lent imprimat de manevre blânde va avea efecte relaxante.

I.6.5.Ciupiturile și pensările – se aplică pe porțiunile musculare ale membrelor. Diferența dintre ele constă în prizele cu care se prinde tegumentul, țesutul celular subcutanat și chiar mușchii. Astfel, în cazul ciupiturilor se formează din structurile menționate anterior (în limita elasticității lor), o cută realizată cu priză mică (între police și index, în timp ce în cazul pensărilor cuta va fi realizată cu priză medie (între podul palmei și degete) sau mare (între vârful degetelor).

Zgomotul produs de aceste manevre este un ”fâșâit”. Manevrele se execută într-un ritm viu din loc în loc, efectul lor fiind excitant.

CAPITOLUL II. FOTBALUL

Fără îndoială jocul de fotbal este cel mai răspândit, cel mai popular și cel mai practicatdinte toate disciplinele sportive.

Datorită marii sale popularități, de-a lungul timpului, dar mai ales în ultimii 10-15 ani, sumele de bani care circulă in jurul marilor echipe si competiții oficiale au atins niveluri fabuloase.

În aceste condiții apar explicabile eforturile depuse de tehnicienii angrenați în această

activitate (antrenori, preparatori fizici, medici, psihologi, etc.), de a găsi mijloace de perfecționare a organizării tehnice a jocului, în vederea obținerii victoriei.

Din punct de vedere medicino-sportiv, investigațiile biochimice, endocrino-metabolice, cardio-respiratorii, neuromusculare și psihice sunt tot mai frecvente și sistematizate. În plus, înregistrările în ultimii ani a jocurilor de fotbal și analiza pe calculator, atât a partidei în ansamblu cât mai ales a eforturilor individuale depuse de fiecare jucător în parte, în timpul jocului au adus informații precise și importante, de natură să modifice notabil concepțiile în legătura cu tipul de efort solicitat jucătorilor.

1. Caracterizarea fiziologică a efortului

Aspecte tactice, organizatorice si climatice

Interesant este, așa cum vom vedea, că evoluția concepțiilor tactice (așezarea jucătorilor in teren, organizarea jocului) au determinat alte tipuri de efort individual și alt tip de pregătire fizică.

– Așezarea grupată a jucătorilor în teren în timpul jocului, angajamentul fizic total și

marea mobilitate a jucătorilor fac ca spațiile de joc, mai ales în 1/3 de teren din fața porților să fie tot mai redusă, în aceste condiții, jucătorilor li se cere o mare viteză de reacție și execuție, detentă, forță, o tehnică specifică, pe spații mici, extrem de rapidă și fină, simț de orientare si alergare în minimum de timp a celei mai bune variante de continuare a fazei, atenție distributivă, rezistență la stres și o bună sensibilitate kinestezică.

– Participarea tuturor jucătorilor de câmp la ambele faze ale jocului (atac si apărare),

tendința de acoperire a terenului, precum și desele schimbări de locuri și sarcini în funcție de cerințele fazei au facut să dispară deosebirile esențiale ale posturilor în echipă. De aceea, tuturor jucătorilor li se cere atat o bună dezvoltare morfo-funcțională, căt și un perfect echilibru neuro-muscular și neuro-psific.

-Creșterea permanentă a activitații competiționale a facut ca astazi, un jucator de valoare să susțina 50-60 de partide oficiale anual, acoperind o durată de peste 10 luni din an, ceea ce presupune o mare robustețe fizică, o crescută rezistența fiziologică și mai ales psihică, precum și perfecționarea mecanismelor interne neuro-endocrine și neuro-psihice și a mijloacelor tehnice de recuperare între efort.

Din cele semnalate mai sus rezistă că in condițiile climatice ale țarii noastre, jucătorii

de fotbal își desfașoară activitatea de pregătire și pe ceea competițională în condiții extrem de variate, de la temperaturi caniculare de peste 30* C, de multe ori cu umiditate crescută, la terenuri desfundate de ploi și până la suprafețe de joc înghețate sau acoperite cu zăpadă, la temperaturi mult sub 0* C.

Evident că aceste solicitări reclamă din partea jucătorilor nu numai o mare rezistență

psihică la stres, dar și o optimă activitate neuro-endocrină, un echilibru perfect al proceselor homeostazice și implicit o mare capacitate de adaptare a proceselor de termoreglare.

Aspecte ale economiei jocului

Fiecare echipă ințiază in medie 100-140 acțiuni de atac (1-2/min), de intensitate

maximă și maximală și submaximală, purtare de un număr de 1-6 jucatori, pe o durată variind intre 1-80”.

Timpul efectiv în care mingea este în joc variaza între 55-60’ la echipele de valoare

mondială și europeană și între 40-50’ la jocurile din campionatul nostru național.

Rezultă de aici că din cele 90’ afectate unei partide, 30-35’ în cazul echipelor mari și aproximativ jumătate din acest timp în campionatul nostru, mingea este afară din joc (lovitură liberă, stabilirea distanței și aranjarea zidului, schimbari de jucatori, mingi în aut de poartă sau de teren, accidentări, etc.) timp în care jucătorii se află în stare de repaus relativ.

Efortul specific individual al jucătorilor

Analizele pe calculator, pentru fiecare juător în parte au demonstrat cu exactitate

natura efortului solicitat jucătorilor de fotbal, de-a lungul unei partide. S-a constatat astfel că fiecare jucător, în funcție de postul în echipă, sarcinile tactice și ritmul specific fiecărui meci, participă la un număr de 60-120 de acțiuni de intensitate maximală și submaximală, acțiuni care pot dura de la căteva fracțiuni de secunda, la 10-15”.

Peste 90% din aceste eforturi nu depășesc 8”, ceea ce prezintă de fapt, eforturi anaerobe, preponderant alactacide.

Aceleași analize ne-au arătat că de fapt aceste eforturi scurte și de mare intensitate sunt exact acelea care prin reușita sau nereușita lor și însumate pentru toți cei 22 jucatori din teren, hotărăsc rezultatul meciului și că aceste efecturi otalizează într-un meci, între 1’30”-2’30” pentru fiecare jucător în parte.

Restul păna l cele 90’ ale unei partied sunt reprezentate așa cum am văzut mai întăi de cele aprox. 30-40’ în care meciul este interrupt, sau de timpul în care mingea este în joc, dar se află la distanță de jucător. În tot timpul acesta, sportivul stă pe loc, face pași sau efectuează o alergare ușoară sau mai rar medie, cu diferite scopuri tactice.

Deși aceste deplasări însumează, în timpul unui meci, cățiva km, intensitatea redusă în care sunt efectuate, ca și caracterul lor discontinuu, fac ca ele să nu reprezinte un factor prea important în economia generală a efortului individual.

Rezultă deci că solicitările specifice hotărâtoare pentru rezultatul unui meci sunt

reprezentate de eforturile scurte și de mare intensitate de tip anaerob, care alternează cu perioade de pauză de durată variabilă și în care printr-o glicoliză oxidativă organismul încearcă să-și plătească datoriile de oxigen, contractate în timpul eforturilor anaerobe.

Apare evident că un jucător cu o bună capacitate aerobă va putea plăti aceste datorii

într-un timp mult mai scurt, profitîând de pauzele dintre eforturi. În caz contrar, datoria de oxigen va crește de la efort la efort, rata glicolizei fermentative va crește și ea și implicit lactacidemia musculară și serică, cu tulburările sale specifice (dureri musculare, crampe, pierderea acureteței tehnice, etc.).

În sfîrșit, jocul de fotbal se mai caracterizează și prin apariția în timpul efortului

specific a unor contacte deseori violente cu terenul, cu mingea, dar mai ales cu adversarii. De aici, necesitatea de trenul inferior să fie bine dezvoltat, cu structuri articulare și musculo-tendinoase, în același timp și suple și mobile pentru pealizarea manevrelor tehnice de mare finețe și precizie, dar și robuste, pentru a rezista mișcarilor asimetrice forțate dar mai ales șocurilor violente de care am amintit.

De asemenea, fotbalistul trebuie să aibă un torace bine dezvoltat pentru a putea asigura atăt o buna ventilație externă, cât și forța solicitată în contactele corp la corp cu adversarul.

Din aceleași considerate, pe plan psihic,jucătorii trebuie să manifeste o bună

coordonare, capacitate de autocontrol, concentrare, echilibru comportamental, răspunsuri adaptative la situații conflictuale, perseverență și combativitate.

2. Modelul biologic al performerului

Date morfologice

Jucători de câmp

Talie în general medie-ânaltă (175-180cm). Cu excepția celor doi fundași centrali care trebuie să fie peste 182 cm, cu o foarte buna detentă și joc de cap.

Menționăm că indicii sunt în cazul taliei, pur orientativi, realitatea obligându-ne să consemnăm printre cei mai valoroși jucători din lume, atât talia în jur de 170 cm, cât și de peste 182cm, mai ales vârfuri de atac.

Greutatea trebuie să fie corespunzătoare înălțimii și structurii osoase, dar mai ales cu o bună masă activă, țesutul adipos netrebuind să depășeasca procentul de 11% din greutatea corpului.

Trenul inferior bine dezvoltat, cu articulații și musculatura suple și tonice, cu forță segmentară crescută, torace larg și robust.

Portar

Talie înaltă (peste 185cm), anvergură mare, circumferința palmelor mare, mobilitate excelentă.

Date funcționale

Jucători de câmp:

Capacitate aerobă bună (VO2 max./min=4800-5200 ml O2, sau în jur de 65ml.O2/min/kgcorp)

Capacitatea anaerobă globală foarte bună (TTR/min=3000-3200 kg m sau 38-42 kg

m/min/kgcorp)

Capacitatea anaerobă alactacidă, foarte bună spre excelență (1300-1500 kg m/20” sau 17-20 kg m/min/kgcorp).

Forța explozivă foarte bună spre excelență (putere mazimă anaerobă = 750-1000 wați)

Portari :

Capacitate anaerobă alactacidă foarte bună spre excelență (1400-1500 kg m/20” sau 18-21 kg m/20”/kgcorp)

Forța explozivă excelentă (850-1100wați)

Detentă foarte bună (peste 70cm)

Date neuropsihice

Atitudini – capacitate bună de învațare, spirit de observație, psihomotricitate crescută, găndire tactică și capacitate de decizie, foarte bune.

Calități de personalitate – curaj, stepânire de sine, dăruire și motivație pentru victorie, sociabilitate si cooperare.

Portarii trebuie să aibă în plus, inițiativă și spirit de organizare, capacitate de a-și asuma riscuri majore, personalitate și un înalt grad de autocontrol în teren.

Patologie specifică

Traumatismele determinate de practicarea jocului de fotbal reprezintă în medie cam 14-15% din totalul traumatismelor întâlnită la sportive. Procentul crescut este fără îndoială determinat de numărul mare al practicanților săi, dar și a factorilor de risc crescut al jocului propriu-zis.

Să vedem, în ordinea comunicată de majoritatea stastisticilor, care sunt cele mai întâlnite traumatisme la jucatorii de fotbal:

Contuziile

Deși cele mai frecvente, majoritatea lor sunt din fericire foarte ușoare și nu sunt greu de tratat. Formele specific sunt reprezentate de contuziile tibiale, foarte dureroase, complicate

uneori cu hematoame subperiostale potențial calificabile și de cele care prind țesut muscular între corpul concondent (de obicei genunchiul sau gheata adversarului) și planul osos profund și care de obicei produc striviri de țesut ce trebuie considerate și tratate ca adevărate rupturi musculare.

Entorsele

Reprezintă cam 30% din totalul traumatismelor care interesează jucătorul de fotbal și fac multe probleme prin complicațiile, recidivele și lungile perioade de întrerupere a activității competiționale. Sunt clasificate în trei grade de gravitate și interesează în special articulațiile genunchiului și ale gleznei și mult mai rar pe cele ale piciorului, șoldului sau umărului.

Entorsele genunchiului îmbracă variate forme clinice, datorită structurii complexe a

apatarului său capsulo-ligamentar. Cele mai frecvente sunt așa numite distensii capsulo-ligamentare, interesând ligamentele colaterale (mai ales cel intern) și zonele capsulare adiacente.

Chiar corect tratate, ele lasă o anumită laxitate articulară asimetrică și o instabilitate a genuchiului, factor favorizant al recidivelor, demulte ori agravate de leziuni ale meniscurilor (mai frecvent al celui intern), necesitând intervenția chirurgicală pentru recuperarea sportivă, sau de smulgeri și rupturi ale ligamentelor încrucișate., acestea din urmă lăsând, chiar după un tratament corect, o limitare importantă a capacității functionale, biomecanice a genunchiului.

Entorsele gleznei consemnează diagnosticul în 22-25% din totalul entorselor în fotbal. Majoritatea lor interesează compartimentul articular extern, datorită formațiunilor ligamentare mai laxe și a mișcărilor forțate de varus equin., frecvente în practicarea fotbalului.

Reprezintă o problemă spinoasă pentru sportivi, deoarece de foarte multe ori, tratamentul primelor entorse se face incomplet, forțând reintrarea jucătorilor în efortul specific, înaintea vindecării complete, ceea ce determină frecvente recidive și agravări, cu tot mai lungi perioade de incapacitate segmentară de efort.

Acest lucru explică de ce după câțiva ani de practicare a fotbalului de performanță, foarte mulți jucători prezintă forme morfologice precoce de arteoză a acestor articulații.

Tendinite, miotendinite, entezite

Sunt procese inflamatorii aseptice ale acestor țesuturi, apărute insidios, ca urmare a unor solicitări repetate în timp (deprinderi tehnice greșite din punct de vedere biomecanic, terenuri dure, ghete incomode, etc.).

Interesează la fotbaliști mai ales tendoanele lui Achile, aponevroza plantară, tendonul patelar, lama miotendinoasă de inserție a tibialului anterior, etc.

Un sindrom specific îl reprezintă miotendinita a adductorilor coapsei, așa numită „pubialgie a fotbaliștilor”, apărută frecvent la aceștia ca urmare a mișcărilor de forfecare a coapsei. Sunt afecțiuni incomode, cu o perioadă lungă de repaus segmentar absolute.

Leziuni musculare

Sunt rupturi musculare de importanță variabilă, determinate în primul rând de o anumită predispoziție ereditară de fragilitate musculară, asociată cu numeroși alți factori favoriți: frigul, încălzirea insuficientă biomecanică, mișcări de extensie muscular forțată peste unghiul normal de activitate biomecanică, oboseală, surmenaj sau supraantrenament, etc.

Din punct de vedere al gravității diferențiem 3 tipuri de leziuni.

1.Ruptura fibrilară este o ruptură microscopică, pâna la mărimea unei gămălii de

ac, manifestă printr-o contractură musculară reflexă perifocală, ceea ce face ca mulți antrenori, profesori, dar din păcate și unii medici să utilizeze în aceste cazuri diagnosticul de ”contractură musculară” confundând factorul etiologic și anatomo-patologic, cu efectul sau simptomatic.

2. Rupturile fasciculare sunt cele mai frecvente. Necesită o conduită terapeutică atentă, întinsă exact ca și pentru fracturile obișnuite, pe o perioadă de 3 săptămâni.

3. Rupturile musculare incomplete sau complete sunt foarte rare și necesită sutură chirurgicală în primele 24 ore de la traumatism.

Traumatismele prezentate până acum reprezintă aproximativ 90% din totalul traumatismelor consemnate în practica sportivă.

Marile echipe profesioniste au probleme cu perioadele destul de lungi în care jucătorii lor de mare valoare nu pot fi utilizați, datorită traumatismelor suferite.

De aceea o serie de cercetări și experimente au fost inițiate, în vederea găsirii celor mai eficiente mijloace de prevenire a acestora.

Și pe care le prezentăm în continuare:

1 Bandajarea gleznelor cu fășii elastice.

2. Straping în segmentele cu sechele traumatice.

3. Purtarea obligatorie a apărătorilor de tibie.

4. Încălzire eficientă, cuprinzând în mod obligatoriu elemente de stretching.

5. Interzicerea trasului la poartă înaintea încălzirii.

6. Urmărirea vindecării integrale a traumatismelor.

7. Asigurarea unei diete echilibrate și a aportului suplimentar medicamentos, pentru asigurarea necesităților crescute de minerale, vitamine, aminoacizi, etc.

CAPITOLUL III. MASAJUL LA JUCĂTORII DE FOTBAL

Printre cele mai utililzate și eficiente mijloace naturale folosite în pregătirea și refacerea jucătorilor de fotbal după antrenamente și meciuri este masajul.

Prin intermediul acestuia se realizează prelucrarea metodică a diferitelor părți moi ale corpului, atât prin acțiuni manuale cât și prin acțiuni instrumentale.

Masajul poate fi definit ca o prelucrare, și asta datorită faptului că se acționează în afara corpului uman. În plus, consumul de energie al persoanei masate este redus, nefiind în acest fel necesar ca aceasta să ia parte activ la realizarea lui.

Acest tip de prelucrare metodică este bine sistematizată, ea desfășurându-se după anumite reguli și principii bine stabilite.

Toate mijloacele și metodele de masaj ce sunt folosite pentru orice jucător de fotbal sunt atent selecționate și puse în aplicare de către maseur.

La realizarea masajului, tehnicianul maseur trebuie să țină cont de:

Momentul și mai ales scopul în care se aplică acesta (respectiv masaj de încălzire, masaj de intraefort, masaj postefort);

Perioada în care se găsește jucătorul de fotbal (în perioada pregătitoare, în perioada precompetițională, în perioada competițională);

Condițiile de tip meteorologic în care are loc antrenamentul sau meciul;

Astfel, este indicat ca la alegerea momentului în care se va începe aplicarea manevrelor de masaj să se țină cont de scopul urmărit, respectiv dacă aceste este de tip preparator, masajul să se realizeze înainte de a se începe efortul fizic, sau dacă se vizează continuarea unui efort fizic sau se are drept țintă refacerea jucătorului după întreg efortul pe care l-a depus.

III 1. Masajul în timpul perioadelor sportive

Masajul realizat înaintea antrenamentului sau al jocului

Scopul realizării masajului în acest tip de situații constă în:

Stimularea funcțiilor de tip nutritiv, dar și a celor energetice;

Creșterea amplitudinii în mișcările de tip respiratoriu;

Scoaterea sportivilor gradual de sub influența unei stării de start

Pentru aceasta este recomandat ca masajul să înceapă cu diverse manevre stimulante

(ce au rolul de a crește tonicitatea fibrelor musculare), ce constau într-o netezire cu un ritm și o intensitate de grad mai crescut.

Masajul se aplică tuturor grupelor musculare prezente la nivelul membrelor inferioare, după care se trece la aplicarea unor fricțiuni energice, de tip profund, ce trebuie să fie realizate cu ajutorul vârfurilor degetelor. Urmează manevra de frământare în cută, realizată cu priză mare, precedată de tapotament, realizat prin pronire de la extremitate înspre în sus.

După ce se realizează masarea mușchilor, se poate trece la frământatul tendoanelor, acestea fiind de asemenea destul de solicitate pe toată perioada susținerii efortului fizic de intensitate variabilă.

Masarea articulațiilor, cu precădere cele de la nivelul gleznelor și ale genunchilor, se realizează prin diverse presiuni de intensitate progresivă, atât la nivel periarticular, cât în special la nivelul ligamentelor, unde masajul trebuie finalizat prin mobilizări pasive, urmate de tensiuni.

În vederea pregătirea jucătorilor de fotbal fie pentru antrenamente, fie pentru mecirui, atît în perioadele umede, cât și în cele reci, este recomandat ca, pe perioada realizării masajului să se folosească diverse creme și substanțe speciale, adecvate condițiilor de tip meteorologic.

Masajul intraefort în timpul antrenamentelor și al jocurilor

Datorită efortului mare ce este depus de către jucător in prima repriză a unui meci, este recomandat la în pauză să se apeleze la diversele metode de masaj, ce pot fi ideală în refacerea cât mai rapidă a tuturor funcțiilor ce au fost afectate.

Este recomandat ca tehnicile de masaj să nu fie aplicate imediat după finalizarea efortului, maseurul așteptând câteva minute, astfel încât să li se permită funcțiilor cardiovasculare perioada necesară pentru a reveni la valorile de tip bazal.

Astfel, grupelor musculare ce se regăsesc la nivelul membrelor inferioare ale fotbalistului li se recomandă un masaj ce implică diverse manevre blânde, de tip liniștitor, ce vizează neteziri de ritm și de intensitate scăzute, realizate de-a lungul fibrelor musculare. Se are în vedere ca masajul să se realizeze de la o inserție la alta, cu presarea ușoară a porțiunilor de tip tendinoase și cu presări mai accentuate asupra masei musculare. Urmează diverse fricțiuni ce sunt realizate atât sub formă de vibrații, cât și rulat sau cernut.

În eventualitatea în care se constată apariția unor contracturi sau a unor mialgii la nivelul unui singur membru inferior, se recomandă aplicarea masajului și asupra membrului mai puțin afectat, astfel încât, prin simetrie, să se reușească obținerea rezultatelor scontate și asupra membrului afectat, sensibil la diverse manevre de masaj.

După ce, prin intermediul masajului, se ajunge la îmbunătățirea circulației sanguine de la nivelul membrelor inferioare, în paralele cu curățarea produșilor de tip toxic ce au rezultat pe parcursul primei reprize a meciului, se recomandă ca, cu câteva minute înainte de rechemarea jucătorilor în teren, să fie realizate și diverse a manevre de tip simultan, aidentice cu cele aplicate la începutul jocului.

Masajul după efort – refacerea jucătorului

La finalul meciului, atât jucătorii cât și cei din conducerea tehnică au tot interesul să ia măsurile specifice pentru refacerea tuturor organismelor ce au fost solicitate atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.

Aceste obiective pot fi realizate prin mai multe mijloace, cum ar fi:

Mijloace balneofizioterapeutice

Mijloace farmacologice

Mijloace psihoterapeutice – adresate sferelor de tip neuromuscular

Mijloace neuropsihice

Mijloace endocrinometabolice

Mijloace cardiorespiratorii

Prin procedeele sale specifice, masajul este una dintre cele mai preferate măsuri de refacere de tip balneofizioterapeutic, el având capacitatea ca, împreună cu alte metode, să readucă jucătorului starea de homeostazie anterioară producerii efortului.

De regulă, este recomandat ca masajul să se realizeze doar în momentul în care se constată că parametrii fiziologici au revenit la valorile ce caracterizează starea de repaus, jucătorului fiindu-i aplicate până în acel moment diverse alte metode de refacere, conform cu un program bine stabilit, elaborat de medicul responsabil, și care vizează atât restabilirea indicatorilor de tip metabolic, cât și a indicatorilor neuroendocrinohormonali și a celor enzimatici.

În acest sens sunt recomandate diverse manevre blânde, ce au rolul de a descongestiona grupele musculare ce au fost solicitate foarte mult în timpul jocului. Se începe cu neteziri lungi, de tip lent și superficiale, urmate de fricțiuni ușoare și de presiuni vibrante. Pentru relaxare, asupra membrelor inferioare se recomandă atât rulatul cât și cernutul, manevrele fiind, gradual, crescuta atât ca și profunzime, cât și ca ritm și intenstitate.

În eventualitatea în care în timpul jocului sau al antrenamentului unii fotbaliști suferă diverse traumatisme sau contuzii, este recomandat un masaj special, potrivit gradului de lezare.

Pentru perioada sportivă a jucătorului

Antrenamentul sportiv este metoda ideală pentru obținerea unor performanțe superioare de către fotbaliști, în timpul acestui proces instructiv- educativ destul de complex realizându-se optimizarea tuturor de capacităților fizice, dar și psihice.

Numărul antrenamentelor, dar și mijloacele de realizare a acestora sunt la latitudinea tehnicienilor echipelor.

Masajul jucătorilor diferă, în funcție de stadiul de pregătire al acestora, de la perioada de tip pregătitoare, la perioada de tip precompetițională sau perioada competițională.

Perioada pregătitoare a jucătorilor

Conform calendarului competițional de tip intern, în practică se întâlnesc două perioade de pauză competițională. Prima, este mai mare și are loc în primul trimestru al fiecătui an. Cea de-a doua perioadă de pauză este mai scurtă ca și durată, ea fiind planificată pe perioada verii, în special din cauza condițiilor de tip meteorologic.

Pe perioada acestor două pauze jucătorii beneficiază de vacanțe de odihnă, în timpul cărora sportivii care s-au accidentat au posibilitatea să realizeze diverse tratamente și cure balneofizioterapeutice. Și tot în această perioadă sunt realizate și transferurile (ce înclud plecările și/sau venirile noilor sportivi), ca și modificări diverse în conducerile tehnice ale unor echipe. În aceste condiții se remarcă faptul că atât antrenorii cu vechime, cât mai ales noii veniți solicită perioade de pregătiri intense, de tip centralizat, ce sunt realizate în localitățile de origine ale echipei (cu precădere în locații situate la altitudine).

Așa se face că jucătorii ajung să realizeze unul, două sau chiar trei antrenamente zilnic (unul în sală și două în aer liber).

În aceste perioade efortul fizic la care sunt supuși sportivii este unul foarte intens, iar capacitatea organismului de a se reface scade in timp, deseori fiind semnalate stări de oboseală mai mult sau mai puțin accentuate.

Și tocmai de aceea masajul are un rol important în refacerea organismului, marea majoritate a ședințelor realizate vizând membrele inferioare. Se lucrează pe segmente, cu începere de la partea posterioară a regiunii fesiere, spre coapsă și ulterior gamba. Ulterior masajul vizează și partea anterioară a membrului inferior, cu masarea labei piciorului, a gambei, a genunchiului, dar și a coapsei.

Masarea zonei fesiere implică neteziri ce sunt executate cu ambele mâini, procedura fiind prin alunecare în sus (spre regiunea lombară), alunecare în jos (spre coapse) și alunecare lateral (spre șolduri). Ulterior sunt aplicate diverse fricțiuni de tip energic, ce se executată fie cu podul palmei sau cu "rădăcina" mâinii, fie mână peste mână sau cu pumnii închiși. La frământatul mușchilor fesieri maseurul realizează mișcări ritmice, pentru mărirea presiunii manevrelor folosindu-se de greutatea corpului. Demn de semnalat este faptul că manevra de fricțiune poate fi combinată cu cea de frământare, după care se poate aplica tocarea, realizată cu marginea cubitală a degetelor și a palmelor.

La masarea coapsei este necesară mai multă putere, în acest fel fiind influențată musculatura destul de voluminoasă a acestuia.

Masajul prin netezire se realizează cu ambele palme, în cerc, în jurul coapsei. La început se fac numeroase alunecări lungi și lente, urmate de alunecări scurte (pătrunzătoare), realizate în pieptene, cu pumnii închiși. La realizarea tehnicii de fricțiune se are în vedere că aceasta trebuie să fie realizată mână peste mână.

Masarea coapsei implică ca și procedeu principal frământatul, acesta realizându-se "în cută". Este recomandat ca atât tocatul, cât și plescăitul și bătătoritul să se realizeze cu putere. Toate aceste manevre pot fi aplicate fie pe rând, fie combinate între ele, fiind vizate în special partea anterioară a coapsei și partea externă a acesteia.

Pentru creșterea supleții țesuturilor, dar și pentru combaterea încordărilor esizate la nivelul mușchilor, se recomandă tehnica de cernut și rulat aplicată asupra coapsei, masajul încheindu-se prin netezire.

Masarea părții posterioare a gambei se realizează din culcat pe partea anterioară a corpului sportivului, acesta având genunchiul ușor flexat, ceea ce va permite o relaxare a mușchilor extensori. Masarea implică alunecări lungi, pornind de la călcâi și trecând peste

articulația genunchiului. Ședința de masaj se continuă cu diverse alunecări scurte și repezi, ce au în vedere, pe rând, tendonul lui Achile, dar și mușchii gemeni ori spațiul din spatele genunchiului (denumit popliteu). Asupra tendonului achilian se recomandă aplicarea de neteziri liniare, scurte, fie pe toată lungimea lui, fie transversale.

Demn de menționat este faptul că, pe partea musculoasă a gambei, alunecările trebuie realizate mai apăsate, fie continuu fie sacadat, atât cu podul palmei, cât și "rădăcina" mâinii ori cu degetele ce sunt îndoite în pumn (poziția în pieptene). Apăsarea trebuie să fe mult mai puternică în locul în care masa musculară este mai mare și mai superficială în popliteu.

Țesuturile moi aflate pe partea posterioară a gambei se prelucrează prin fricțiuni, masajul începând din spatele maleolelor, urmând traseul de-a lungul tendonului achilian și terminându-se sub genunchi. Trebuie spus că în funcție de volumul și de consistența pe care o au țesuturile respective, trebuie adaptate și manevrele de fricțiune aplicate.

Frământatul se realizează fie cu o mână, fie cu ambele pe mușchii posteriori ai gambei, prin manevre aplicate în cerc sau în cută.Tehnica de tapotare este mai des folosită pe partea musculară, continuată de rularea pe aceeași zonă. Dacă timpul nu permite, masarea pe segmente poate fi înlocuită cu manevre aplicate de-a lungul întregului membru inferior, în sens ascendent, de la câlcâi până în zona fesieră.

O atenție specială se acordă masajului piciorului, care trebuie realizat cu atenție, fie din poziția decubit dorsal, fie șezând rezemat, membrul inferior fiind întins, iar călcâiul sprijinit pe genunchiul tehnicianului maseur. Netezirea se realizează prin alunecări scurte, ce sunt aplicate pe talpă cu ajutorul podului palmei, sau cu"rădăcina" mâinii ori pumnul închis.

Pentru partea anterioară, ca și pe părțile laterale, se folosesc degetele și palmele de-a lungul tendoanelor. În jurul maleolelor și al spațiilor interosoase, este recomandat ca fricțiunea să aibă un sens liniar, fără aplicarea frământatului, ce nu este indicat acestui tip de segment.

Pentru aplicarea netezirii de încheiere se recomandă mișcări lente, ce trebuie să fie executate cu palmele ori cu degetele.

De asemenea, degetele de la picioare pot fi masate fie deodată, fie fiecare în parte, prin diverse tehnici de netezire, fricțiune, dar și tensiuni, tracțiuni ori scuturări.

Trebuie semnalat faptul că masajul gambei pe partea anterioară a acesteia include diverse particularități ce pot fi determinate de conformația anatomică a sportivului, în special de lipsa unor țesuturi moi pe creste, dar și pe tibie – partea antero-internă.

Pentru o realizare ideală a masajului, este recomandat ca gamba și piciorul să depășească planul desemnat de sprijin, genunchiul fiind întins sau ușor îndoit. De asemenea, netezirea trebuie să fie aplicată pe întreaga partea anterioară a gambei, alunecările putând fi mai apăsate pe partea antero-internă.

Se recomandă ca fricțiunile să se execută mai ușor pe partea antero-internă, intensitatea crescând pe partea antero-externă. Masajul genunchiului include neteziri și fricțiuni destul de ușoare.

În cadrul ședinței de masaj, masarea părții anterioare a coapsei se realizează prin diverse manevre de alunecare ce sunt lungi, lente, dar destul de energice. Masajul se realizează prin procedeul mână după mână ori de apăsare, folosindu-se greutatea corpului. Se continuă cu neteziri scurte, neteziri dese ori sacadate. Pentru fricțiune se folosește podul palmei, dar și "rădăcina" mâinii ori pumnul închis. De asemenea, frământatul poate fi realizat atât circular cât și în cută, manevra fiind executată cu putere, în acest fel reușindu-se pătrunderea în întreaga grosime a masei musculare. În plus, o atenție specială este acordată la frământarea mușchilor interni ai coapsei, pentru care se recomandă mișcări ușoare, blânde.

La realizarea masajului musculaturii coapsei se pot aplica diversele formele de lovire ritmică, ce trebuie să fie executate viguros, cu evitarea însă a părții interne a coapsei (se previne contuzionarea pachetului de nervi și de vase).

Trebuie semnalat faptul că tehnicile de rulare și cernere se realizează mult mai bine dacă piciorul sportivului este ușor flexat din genunchi, iar mișcările finale de netezire pori fi realizate pe întreaga lungime a membrului inferior.

Perioada precompetițională a sportivului

La finalul perioadei pregătitoare fotbaliștii întră în perioada precompetițională, cînd atît numărul cât și conținutul antrenamentelor se schimbă radical.

Prima parte a perioadei precompetiționale este caracterizată de o stare generală de oboseală semnalată la sportivi, ceea ce face ca numărul și conținutul ședințelor de masaj să fie oarecum identic cu cele prevăzute în cadrul perioadei pregătitoare. Când oboseala va dispărea, numărul și conținutul ședințelor de masaj vor fi modificate, ele fiind ușor aliniate la cele caracteristice perioadei competiționale.

Perioada competițională a sportivului

Este bine cunoscut faptul că perioada competițională internă, ce include un campionat și o cupă, se întinde pe perioada a opt luni de zile, numeroși sportivi, ce sunt fie componenți în echipele divizionare selectate la competițiile europene sau balcanice, fie selecționați în numeroasele loturi de tineret, juniori, etc, fiind implicați mult mai activ în alte competiții, ceea ce implică alte eforturi suplimentare pentru organism.

Așa se face faptul că există perioade în care durata, dar și conținutul unor ședințe de masaj sunt diferite, în funcție de numărul meciurilor și al antrenamentelor sportivilor, care pot ajunge la șapte într-o saptămână, sau trei în cinci zile.

Este recomandat ca înaintea fiecărui antrenament, sportivul să beneficieze de diverse manevre de masaj (între 7 și 10 minute), ce au rolul de a tonifia fibrele musculare ale membrelor musculare. Se execută efleuraj (realizat într-un ritm scăzut și de mică intensitate), fricțiuni profunde, de tip energic (realizate cu vârful degetelor), dar și frământat în cută (cu priză mare), urmat de tapotament de la călcăie până în zona fesieră.

Refacerea după un antrenament intens este mult mai ușoară dacă se uzează și de masaj, în asociere cu alte metode.

Este recomandat ca, după revenirea la normal a funcțiilor cardiovasculare, să se realizeze diverse neteziri lungi, de tip superficial, pe marea majoritate a grupelor de mușchi ce au fost solicitate. De asemenea sunt utile și fricțiunile ușoare, urmare de presiuni vibrante, dar și tehnica de rulat, cernut și scuturat a mușchilor. Masajul, ce durează între 10 și 15 minute, se încheie cu mișcări de netezire, executate amplu.

De asemenea, este recomandat ca, cu două zile înaintea unui meci, după ce a avut loc ultimul antrenament, să se realizeze un proces complex de refacere al sportivilor, ce include duș, o saună prelungită, urmată de ședința de masaj.

După duș, sportivul poate face o ședință de bazin pentru a-și pregăti organismul înaintea saunei, urmată de un alt duș, ce vizează curățirea pielii. Masajul de refacere de la finalul acestui proces este unul general, ce are efecte relaxante, el durând între 20 și 30 de minute.

În vederea pregătirii sportivului pentru joc, se recomandă un masaj cu netezirea întregului corp, manevre diverse de frământare puternică, ce vizează în principal muschii gambei, ai feselor și ai coapsei, dar și fricțiuni în zona tălpii, a genunchiului, a gambei, urmate de diverse mișcări active și pasive.

Masajul se încheie cu un rulat, cernut și un bătătorit (durează cam 12 minute), portarii beneficiind de un masaj general, ce vizează atât grupele de mușchi de la nivelul membrelor inferioare și a celor exterioare, cât și mușchii din regiunea lombară și zona toracelui.

Influența condițiilor meteorologice asupra antrenamentelor și a jocurilor

România este un stat amplasat într-un climat de tip temperat, cu patru anotimpuri, motiv pentru care au fost gândite și create condiții speciale pentru desfășurarea antrenamentelor și a meciurilor de fotbal.

Nu de puține ori echipele românești au avut serioase dificultăți de adaptare când au făcut deplasări în străinătate, pentru a participa la diverse competiții sportive sau meciuri, Deoarece țara noastră este așezată într-o zonă cu climă temperată, cu patru anotimpuri, acestea fiind datorate în principal condițiilor climatice total diferite din zonele respective.

Așa se face că pregătirea sportivilor pentru jocuri și antrenamente implică numeroase tehnici speciale ce trebuie să fie realizate de către maseur, în aceste condiții.

Antrenamentele și jocurile la temperaturi scăzute

Este știut faptul că temperaturile scăzute produc corpului o stare generală de disconfort, atât ca urmare a efectelor induse de acestea, cât mai ales echipamentelor suplimentare ce sunt necesare în activitatea sportivului, respectiv ciorapi mai groși, căziulă, mănuși, etc.

La temperaturi reduse sângele se retrage reflex spre organele externe, astfel că extremitățile corpului își modifică nu numai aspectul, ci și temperatura, ca și elasticitatea fibrelor musculare, ori mobilitatea tuturor articulațiilor.

Pentru a preveni toate aceste efecte negative se recomandă :

În camera de masaj temperatura trebuie să fie ușor scăzută, organismul fiind în acest fel obișnuit treptat cu temperatura de afară

Manevrele inițiale de masaj trebuie să fie realizate pe tegumentele uscate, folosindu-se divese creme și unguente de tip încălzitor, cum ar fi Capsolin, Finalgon, Revulsin, etc

Ședința de masaj implică netezirea, urmată de diverse manevre puternice de fricțiune destul de intense (se îmbunătățeșlte circulația la nivel local), ce se realizează cu ajutorul vârfurilor degetelor. Urmează frământat în cută, diverse forme de tapotament, de la glezne până în zona fesieră. Masajul implică și manevre de mobilizarea articulațiilor genunchiului și a gleznelor (mai ales dacă sunt semnalate sechele traumatice), la final fiind recomandate mobilizări pasive, în tensiune

Antrenamentele și jocurile la temperaturi crescute

Și temperaturile ridicate, indiferent că sunt uscate sau însoțite umiditate mărită produs disconfort sportivilor, atât în timpul antrenamentelor, cât și al meciurilor.

Nu este indicat ca masajul să se realizeze într-o cameră climatizată, organismul neavând astfel posibilitatea să se adapteze condițiilor atmosferice exterioare.

În aceste condiții masajul este unul de tip sumar, implicând diverse manevre pentru mobilizarea articulațiilor și a grupelor musculare, pe perioada acestuia recomandându-se

pudra de talc, care absoarbe atât secrețiile seboreice cât și pe cele sudoripare.

La finalul ședinței de masaj se poate realiza și un masaj cu gheață, folosindu-se pungi din plastic sau cauciu, asupra grupelor musculare mai mari, timp de maxim 5 minute.

Modalitățile de refacere a jucătorilor de fotbal

Pentru recuperarea fotbaliștilor după antrenamente se recomandă:

Ședintele de hidroterapie caldă, timp de 8-10 minute, ce includ duș sau cadă, dar și bazin cu sare și plante

Ședințe de saună timp de 10 minute (alternat un minut în saună și unul sub duș/în bazin, ideale atât la finalul unei săptămâni de antrenament, cât mai ales la mai puțin de 48 ore înaintea meciului)

Ședințe de masaj manual timp de 10 minute, ce au un caracter de refacere (implică netezire, dar și vibrații pe membrele inferioare și pe regiunea lombară)

O reechilibrare de tip hidroelectorlitic – sucuri de fructe, cu miere, vitamine, minerale, etc

O alimentație hipocalorică, la o oră după antrenament, hipo-proteică, săracă în glucide, dar bogată în diverși radicali alcalini, vegetale, fructe, lactate

După susținerea meciului (antrenamentul pentru refacerea organismului se poate realiza după 16-24 de ore) se are în vedere:

perioadă de 30 de minute de odihnă activă

15-20 de minute de hidroterapie caldă

O ședință de 15 minute de saună uscată, la 800

15 minute de masaj în zona cefei, a spatelui și a abdomenului

O reechilibrare de tip hidroelectrolitic

Diverse tehnici de relaxare, de tip neuropsihic și neuromuscular

Perioada de odihnă să se realizeze într-un spațiu bine aerisit

La finalul antrenamentelor se recomandă:

Ședință de hidroterapie caldă, timp de 8-10 minute

10 minute de saună

10 minute de masaj de refacere, cu neteziri și vibrații pe zona lombară și pe membrele inferioare

Reechilibrarea hidroelectrolitică

Același tratament este recomandat sportivilor și la finalul meciurilor, cu adăugarea tehnicilor de relaxare de tip neuropsihic și neuromuscular.

CONCLUZII

Masajul este de tip organic și funcțional, strict legat de activitatea sportivă, el fiind metoda ideală de stimulare a sportivului atât înaintea antrenamentelor, cât mai ales în timpul competițiilor. Ședintele de masaj au și rol liniștitor, combat oboseală, ajută la refacerea neuromusculară și neuropsohică, ele fiinc recunoscute și pentru efectele trofice pe care le induc.

De-a lungul timpului, studiile realizate în domeniu au stabilit faptul că înaintea unor antrenamente, cât în special înaintea unor competiții, sportivii manifestă așa-denumita "stare de start", ce reprezintă un complex de manifestări de tip comportamental, neuropsihice și vegetative. Aceste manifestări au de cele mai multe ori strict un caracter individual, ele fiind dependente de diverși factori, de la reactivități neuropsihice și de tip neurovegetativ, până la starea de sănătate a sportivului, de capacitatea sa la efort, de diverșii factori climatici și de factorii de mediu, de public, de adversari și de arbitru, dar și condițiile terenului sau ale sălii în care urmează să se desfășoare jocul.

Din aceste motive este recomandat ca pentru atenuarea stărilor de tip negativ anterior menționate, să se realizeze un masaj de încălzire, ce poate include diverse proceduri specifice, de la efleuraj la vibrații, dar și un masaj reflex (ce are capacitatea de a reduce febra startului), ce îi poate diminua semnificativ sportivului o eventuală stare de hiperexcitabilitate.

Demn de semnalat este faptul că ședința de masaj, ce include un efleuraj scurt, vibrațiile scurte și intense, fricțiuni și tapotament îl pot stimula pe jucător, combătându-i acestuia așa numita "apatie de start". Ulterior, după încălzire, jucătorul va scăpa de toate efectle negative generate de apatia de start, ce se manifestă cu precădere la persoanele ce au un temperament de tip flegmatic. Și tocmai de aceea masajul de încălzire este ideal în cazul sportivilor, acesta pregătindu-le organismul pentru efortul fizic intens ce va urma.

Un rol important îl are și masajul de refacere, care se execută după efort, dar și în perioada de intraefort (în pauzele dintre reprizele meciurilor sau ale jocurilor sportive, în intervalul timp dintre diversele încercări programate la aruncări sau sărituri, la haltere, ori în intervalul dintre reprizele meciurilor de box, de lupte, de judo, de sărituri ori de scrimă).

Masajul este esențial pentru orice sportiv ce își dorește performanța, indiferent că vorbim de masajul de refacere izolat, sau de masajul de refacere în timpul uneui antrenament.

Este cunoscut faptul că orice masaj ce are rol înaintea unui efort, înaintea încălzirii, este de tip stimulator, ergotrop din punct de vedere biologic, masajul de refacere fiind caracteristic fazei trofotropă, regenerativă din punct de vedere biologic.

Și tocmai de aceea efectele masajului sportivilor sunt numeroase:

Creșterea considerabilă a organismului la efort

Creșterea adaptabilității organimsului la efort

Împiedicarea acumulărilor de produse reziduale de tip toxic

Trebuie menționat faptul că în cazul sporturilor dificile, ce implică un efort intens, este recomandat un masaj de tip special, ce vizează în principal pregătirea mușchilor.

De asemenea, pentru a se preveni contracțiile musculare și asuplizarea muchilor, este ideal realizarea unui masaj în timpul pauzelor dintre antrenamente sau meciuri, masajul realizat după efort având rolul de a înlătura rapid oboseala acumulată, în paralel cu stimularea refacerii mai rapide.

BIBLIOGRAFIE

Bota C. – Fiziologia educației fizice și sportului, București, Editura M.T.S., 1993.

Bratu M. – Kinetoterapia in afecțiunile posttraumatice ale sportivilor , Editura BREN, București, 2004.

Buluș L. și Vâlcu I. –Refacerea sportivului după efort și alimentația lui, Editura Pallas, București, 1994

Buzescu Al. Scurtu, L. – Anatomia omului, Editura Alexandru 27, București 1999.

Buzescu Al. – Ghid de biomecanică a omului, Editura Alexandru 27, București 2000

Cordun M. – Kinetologie Medicală, Editura Axa, București 1999

Cordun M. – Masajul – tehnici și aplicații în sport, Tipografia A.N.E.F.S., București 1992.

Crețu A. – A.B.C.-ul primului ajutor, Editura Didactică și Pedagogică, București 1998.

Crețu A. Bratu M. – Refacere in sport , Editura Alexandru 27, București 2003

Drăgan I. – Masaj, Automasaj, Refacere, Recuperare, București, Editura Cucuteni, 1995.

Sidenco E.L.-Masajul in kinetoterapie, Editura Fundației ”România de mâine”.

Fozza C.- Gimnastica corectivă și masajul, I.E.F.S. București 1980.

Ionescu A. – Masajul – procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport, Editura All, București 1994.

Ionescu A. – Masajul cu aplicații în sport, Editura Didactica și Pedagogica, București, 1963

Niculescu M. – Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura A.N.E.F.S., București 2002.

Mârza D.D. – Masaj terapeutic-recuperator, Editura Alma Mater

– 2010

www.masajkinetoterapie.ro

BIBLIOGRAFIE

Bota C. – Fiziologia educației fizice și sportului, București, Editura M.T.S., 1993.

Bratu M. – Kinetoterapia in afecțiunile posttraumatice ale sportivilor , Editura BREN, București, 2004.

Buluș L. și Vâlcu I. –Refacerea sportivului după efort și alimentația lui, Editura Pallas, București, 1994

Buzescu Al. Scurtu, L. – Anatomia omului, Editura Alexandru 27, București 1999.

Buzescu Al. – Ghid de biomecanică a omului, Editura Alexandru 27, București 2000

Cordun M. – Kinetologie Medicală, Editura Axa, București 1999

Cordun M. – Masajul – tehnici și aplicații în sport, Tipografia A.N.E.F.S., București 1992.

Crețu A. – A.B.C.-ul primului ajutor, Editura Didactică și Pedagogică, București 1998.

Crețu A. Bratu M. – Refacere in sport , Editura Alexandru 27, București 2003

Drăgan I. – Masaj, Automasaj, Refacere, Recuperare, București, Editura Cucuteni, 1995.

Sidenco E.L.-Masajul in kinetoterapie, Editura Fundației ”România de mâine”.

Fozza C.- Gimnastica corectivă și masajul, I.E.F.S. București 1980.

Ionescu A. – Masajul – procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport, Editura All, București 1994.

Ionescu A. – Masajul cu aplicații în sport, Editura Didactica și Pedagogica, București, 1963

Niculescu M. – Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura A.N.E.F.S., București 2002.

Mârza D.D. – Masaj terapeutic-recuperator, Editura Alma Mater

– 2010

www.masajkinetoterapie.ro