Aplicațiile Kinetoterapiei In Cifoza Totala – Prezentare de Cazuri

Aplicațiile

Kinetoterapia în cifoza

Totală – prezentare de cazuri

Cuprins

CAPITOLUL I – PARTE INTRODUCTIVĂ

Starea actuală a temei

În această lucrare voi vorbi despre o deficiență a coloanei vertebrale numită cifoză și cum poate fi ea corectată. În ziua de astăzi tot mai multe persoane din România și din străinătate suferă de această deficiență din cauza petrecerii a prea multe ore în fața calculatorului, alimentației neraționale, a stresului, iar lista poate continua până la infinit. Trăind într-un secol al vitezei și într-o societate ultra modernă din ce în ce mai multe persoane sunt hipokinezice (sedentare). În ultima perioadă s-a observat o “trezire timidă” a populației la riscul acestor probleme.

Adrian N. Ionescu considerat ca și întemeietorul “Culturii fizice medicale” în țara noastră a dat una dintre cele mai complete definiții a noțiunii de deficiențe “orice abatere de la normal în forma și funcțiile organismului, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, modifică aspectul exterior, îi reduce aptitudinea și puterea de adaptare la efortul fizic și îi scade capacitatea de muncă productivă”.

Hipercifoza este o condiție recunoscută, dar încă ignorată în mare măsură pe scara largă. Deși nu există criterii uniforme de diagnostic pentru hipercifoză, studiile actuale estimează o prevalență în rândul adulților între 20% și 40%.[11]

În Statele Unite ale Americii prevalența maladiei Scheuermann este apreciată sub 8%, internațional nu sunt date disponibile. La populația din România este redusă (1-2 cazuri noi/an). În 75% din cazuri apare hipercifoza dorsală, iar în 25% dorso-lombară.[23,28]

Motivația alegerii temei

Am ales această temă din motive foarte simple, în anul II am studiat materia Kinetoterapia deficiențelor fizice funcționale și mi-a plăcut ce avea de oferit această materie, iar alegerea deficienței a fost făcută de faptul că și eu am o ușoară cifoză și am hotărât să fiu “nostalgic”. Am efectuat practică într-o serie de cabinete de kinetoterapie unde am asistat la recuperarea pacienților cu cifoză dorsală contribuind și eu cu diferite exerciții, motiv pentru

care m-am gândit să prezint în lucrare o serie de programe kinetice pentru corectarea cifozei dorsale.

Scopul lucrării

Această lucrare are ca scop evidențierea pericolului acestei deficiențe și informarea oamenilor cu privire la riscurile care se expun în cazul netratării și al tratării necorespunzătoare.

Scopul lucrării este acela de a prezenta importanța depistării precoce a acestei deficiențe funcționale la copii de vârstă școlară prin screening efectuat de medicii de familie prezenți în școli.

Neglijarea supravegherii formării atitudinilor corecte la copii, poate constitui un factor favorizant pentru apariția adevăratelor deformări ale coloanei vertebrale, datoria noastră fiind supravegherea atentă a acestor posturi vicioase pentru a evita transformarea lor în deficiențe.

CAPITOLUL II – FUNDAMENTAREA TEORETICO-ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII

2.1. Noțiuni generale privind anatomia coloanei vertebrale toracale

Coloana vertebrală sau scheletul axial reprezintă elementul anatomic, care joacă un rol deosebit de important în menținerea verticalității corpului omenesc. Ea are, de asemenea, un important rol static și dinamic, ca suport fix al segmentelor din jumătatea superioară a corpului. Coloana dispune de un mare grad de mobilitate ce intersectează articulațiile intervertebrale, având amplitudine variabilă de la o regiune la alta, pozițiile și mișcările ei fiind asigurate atât de musculatura proprie cât și de cea a celorlalte segmente ale corpului.[22]

Coloana vertebrală este alcătuită dintr-un număr de 33-34 de vertebre grupate în 5 regiuni și anume:

regiunea cervicală: C1-C7;

regiunea toracală: T1-T12;

regiunea lombară: L1-L5;

regiunea sacrală: 5 vertebre sudate numite sacrum;

regiunea coccigiană: 4-5 vertebre reduse numite coccis. [13, 22]

Fig. 1- Curburile coloanei vertebrale [13]

2.1.1. Structura vertebrelor toracale

Vertebrele toracale prezintă un corp ușor alungit în sens sagital și câte o scobitură superioară și una inferioară de fiecare parte (fovea costalis) corespunzătoare coastei cu care se articulează vertebra dorsală respectivă. Procesele spinoase toracale sunt prismatic triunghiulare și sunt orientate postero-inferior. Procesele transversare se articulează cu coastele, având fiecare câte o fețișoară transverso-costală. [13]

Fig. 2 vertebră toracală [13]

Fig. 3 vertebră toracală, vedere laterală [13]

În plan antero-posterior, coloana prezintă 4 curburi fiziologice (lordoza cervicală, cifoza toracală, lordoza lombară și cifoza sacro-coccigiană). Aceste curburi au apărut ca o adaptare a omului la poziția de ortostatism, astfel: curbura toracală o gasim la nou născut; curbura cervicală apare în urma adaptării organismului uman la poziția șezând, iar cea lombară apare odată cu doobândirea poziției ortostatice și a deprinderii mersului. Tot acum apar și solicitările asupra coloanei și asupra ce asigură menținerea ei în poziție fiziologică. Coloana vertebrală poate prezenta deformări în plan frontal, sagital sau combinate. [15,22]

2.1.2. Articulațiile coloanei vertebrale în regiunea toracală

Articulațiile coloanei vertebrale se împart în 2 categorii:

– articulațiile vertebrelor adevărate;

– articulațiile vertebrelor false.

Articulațiile vertebrelor adevărate. Vertebrele adevărate sunt legate prin două tipuri de articulații: cele dintre corpurile vertebrale și cele dintre procesele articulare.

Articulațiile dintre corpii vertebrali unesc suprafețele superioare și inferioare ale vertebrelor adevărate și fac parte din grupul simfizelor; mijloacele de unire sunt reprezentate de:

discurile sau fibrocartilajele intervertebrale care au forma unor lentile biconvexe care au o grosime variabilă (de aproximativ 3 mm în regiunea cervicală, 5mm în cea toracală și 9 mm la nivel lombar); fiecare disc are o porțiune centrală (nucleul pulpos) și o porțiune periferică (inelul fibros).

ligamentul vertebral longitudinal anterior este o panglică conjunctivă care leagă porțiunea bazilară a occipitalului de vertebra S2, aderând de fața anterioară a corpurilor vertebrale.

ligamentul vertebral longitudinal posterior are aceeași întindere, dar este dispus pe fața posterioară a corpurilor vertebrale.

Articulațiile toracelui sunt multiple și variate. Ele pot fi împărțite în două mari grupe numite după situația lor: grupul posterior și grupul anterior. Vom vorbi numai despre cele din regiunea posterioară în această lucrare. [15]

Grupul posterior este format din articulațiile coastelor cu vertebrele: articulațiile costovertebrale (articulationes costoverebrales). De fapt, din acest grup fac parte: articulațiile capetelor costale sau articulațiile costovertebrale propriu-zise (articulationes capitulorum costarum) și articulațiile costotransversare (articulationes costotransversariae). La fiecare coastă aceste articulații alcătuiesc o unitate funcțională. [15]

Articulațiile capetelor coastelor (articulationes capitulorum costarum). Fac parte din grupul articulațiilor plane.

Suprafețele articulare. Există, pe de o parte, capul unei coaste, iar pe de altă

parte, o cavitate dispusă ca un unghi diedru, formată prin reunirea fețișoarelor costale ce aparțin la două vertebre toracice adjacente. Fețișoarele articulare sunt acoperite de un strat subțire fibrocartilaginos. [15]

Mijloace de unire. Există în acest scop:

1) o capsulă articulară subțire ce se inseră la periferia suprafețelor articulare. Această formațiune este întărită de ligamente care, de fapt, sunt considerate ca adevăratele mijloace de unire.

2) ligamentul radiat al capului coastei (lig. Capitis costae radiatum). El se inseră pe capul coastei și apoi, răsfirându-se ca un evantai, se fixează pe vertebrele învecinate. Dispoziția fibrelor sale este următoarea: fibrele mijlocii se prind pe discul intervertebral corespunzător, pe când cele superioare și inferioare se îndreaptă spre vertebra supra- și subjacentă.

3) ligamentul intraarticular al capului coastei (lig. capitis costae intraariculare). Este o lamă fibrocartilaginoasă întinsă de la creasta capului costal la discul intervertebral. Aceasta împarte articulația în două etaje: unul superior și altul inferior.

Membrana sinovială. Fiecare articulație prezintă o sinovială. Aceasta constituie stratul intern al capsulei respective. [15]

Fig. 4 Articulațiile costovertebrale cu ligamentul intervertebral [15]

Fig.5 Articulația costovertebrală [15]

Articulațiile costotransversare (articulationes costotransversariae). La formarea acestora participă tuberozitatea costală și procesul transvers. Ele sunt articulații plane.

Suprafețele articulare. Tuberculul costal prezintă o suprafață circulară, puțin convexă. Pe procesul transvers există, de asemenea, o fețișoară circulară, puțin concavă. Suprafețele articulare sunt acoperite de un strat foarte subțire de cartilaj hialin.

Mijloacele de unire. Sunt reprezentate de o capsulă întărită de mai multe ligamente puternice. Aceastea leagă colul coastei de procesele transverse ale vertebrei corespunzătoare și de acela al vertebrei suprajacente, fixând în acest fel coasta și împiedicând coborârea extremității ei sternale. [15]

1) ligamentul costotransversar (lig. costotransversarium). Se inseră, pe de o parte, pe fața posterioară a colului coastei, iar pe de alta, pe procesul transvers corespunzător. El umple aproape în întregime spațiul costotransversar (foramen costotransversarium).

2) ligamentul costotransversar superior (lig. costotrasnversarium superius) este întins de la creasta colului coastei până la procesul transvers al vertebrei suprajacente.

3) ligamentul costotransversar lateral (lig. costotransversarium laterale) se prezintă ca o formațiune mai slabă , fiind așezat între fața posterioară a colului coastei și baza procesului transvers al vertebrei suprajacente.

4) ligamentul lombocostal (lig. lumbocostale) este situat între colul coastei a- XII –a și baza primelor două vertebre lombare. El constituie o condensare puternică de fibre în planul anterior al fasciei toracolombare. Fiecare articulație posedă o sinovială. [15]

Fig. 6 Articulațiile coloanei vertebrale [15]

Articulațiile proceselor articulare fac parte din categoria articulațiilor plane în regiunile cervicale și dorsale ale coloanei spre deosebire de cele din regiunea lombară care sunt trohoide. [13]

Unirea lamelor vertebrale se realizează prin ligamentele galbene (formațiuni fibroase de culoare galbenă care se întind între procesul articular și baza procesului spinos respectiv, închizând în partea posterioară canalul vertebral; aceste ligamente cresc elasticitatea coloanei, împiedică flexia exagerată și bruscă a acesteia și participă la menținerea ortostatismului coloanei). [13]

Unirea proceselor spinoase se concretizează prin prezența a două tipuri de ligamente: interspinoase (dispuse între procesele spinoase adiacente), supraspinos (cordon unic fibros ce unește toate procesele spinoase ale coloanei); la nivelul coloanei cervicale acest ligament are o denumire specifică – ligamentul nuchal. [13]

2.1.3. Mușchii spatelui în regiunea toracală

Din punct de vedere al formei și situației lor, mușchii acestei regiuni sunt de două feluri:

– mușchi superficiali care leagă membrul superior de coloana vertebrală;

– mușchi profunzi, proprii ai coloanei vertebrale.

Din prima categorie de mușchi distingem pe cei ce leagă coloana vertebrală de scapulă, cu localizare în regiunea spinotoracică; ei sunt următorii: mușchiul trapez, mușchii romboizi mare și mic și mușchiul ridicător al scapulei. În al doilea rând distingem mușchii vertebrohumerali cu localizare lombară cum este mușchiul latissim. Pentru o mai bună înțelegere a lor, vom studia mușchii spatelui pe planuri. [15]

Fig.7 Mușchii spatelui, planul superficial [15]

Mușchii planului I

Din acest plan fac parte mușchii trapez și latissim.

1. Mușchiul trapez (mușchiul trapezius). Mușchi de formă triunghiulară, cu baza la coloana vertebrală și vârful la humerus. Inserția medială se face prin linia nuchală superioară, pe protuberanța occipitală externă, pe ligamentul nuchal și pe procesele spinoase ale vertebrelor C7 – T12, precum și pe ligamentul supraspinos toracal. De la această inserție, fibrele converg spre centura scapulară: fibrele superioare, oblic descendente, se inseră pe treimea laterală a marginii posterioare și a feței superioare a claviculei; fibrele mijlocii se inseră pe marginea posterioară a spinei scapulei. [15]

2. Mușchiul latissim (mușchiul latissimus dorsi) sau mușchiul doral mare, cel mai lat mușchi al corpului, cu o formă triunghiulară, este situat în partea posterioară a trunchiului. Are originea pe fața externă a celor trei sau patru ultime coaste, prin fascicule încrucișate cu digitațiile oblicului extern, precum și pe fascia toracolombară (fascia thoracolumbalis) prin intermediul căreia se inseră pe: procesele spinoase ale ultimelor 5 – 6 vertebre toracale, ale vertebrelor lombare și pe creasta sacrală mediană (porțiunea vertebrală); pe treimea posterioară a buzei externe a crestei iliace (porțiunea iliacă); uneori câteva fibre pornesc de pe unghiul inferior al scapulei (porțiunea scapulară). De la origine, fibrele converg spre axilă: cele superioare orizontal, cele mijlocii oblic ascedent, iar cele inferioare aproape vertical. Mușchiul se răsucește apoi, mulându-se pe fața anterioară a rotundului mare, cu care se unește adesea, traiectul în spirală reprezetând o adaptare față de condițiile mecanice ale latissimului. Mușchiul se termină printr-un scurt tendon patrulater în fundul șanțului intertubercular al humerusului. [15]

Mușchii planului II

Este format din cinci mușchi, care se suprapun în parte, în modul următor: mușchiul ridicător al scapulei și romboidul, care depind de musculatura membrului superior, fiind mușchi vertebroscapulari; cei doi dințați posteriori uniți printr-o aponevroză; mușchiul splenius. [15]

1. Mușchiul ridicător al scapulei sau mușchiul unghiular (mușchiul levator scapulae), este un mușchi de formă tringhiulară, situat pe părțile laterale ale cefei, care răspunde înainte fosei supraclaviculare. Pornește prin 4 – 5 fascicule de pe primele 4 – 5 procese transverse (tuberculii posteriori) ale vertebrelor cervicale, de unde fasciculele merg în jos și se unesc într-un trunchi comun care se inseră pe unghiul superior al scapulei. [15]

2. Mușchiul romboid (mușchiul rhomboideus) este așezat pe peretele posterior al toracelui. Inserțiile se fac pe procesele spinoase ale primelor patru vertebre toracale și a ultimei cervicale. [15]

3. Mușchiul dințat posterior și superior este un mușchi subțire, de formă patrulateră, situat în partea superioară a spatelui, înaintea romboidului. Se prinde de procesele spinoase ale vertebrei C7 și ale primelor trei vertebre toracale, de unde se continuă prin patru fascicule ce se inseră pe fața externă a coastelor 2 – 5. [15]

4. Mușchiul dințat posterior și inferior este un mușchi subțire patrulater, situat în parte inferioară a regiunii spatelui. Se prinde pe ultimele două procese spinoase toracale și primele două lombare. Merge în sus și lateral, terminându-se prin patru digitații pe fețele externe ale ultimelor patru coaste. [15]

5. Mușchiul splenius este un mușchi subțire și lat, situat înaintea trapezului, a romboidului și a dințatului postero-superior. Este întins din regiunea cefei în porțiunea superioară a spatelui. Spleniusul este un mușchi spinotransversar, care se prinde de procesele spinoase ale ultimei vertebre cervicale și ale primelor 4 – 5 vertebre toracale precum și pe ligamentele interspinoase. Fibrele merg în sus și se împart în două porțiuni: spleniul capului (splenius capitis), care se inseră pe jumătatea laterală a liniei nuchale superioare și pe fața laterală a mastoidei, și spleniul gâtului (splenius cervicis), care se prinde pe vârful proceselor transverse ale atlasului și axisului. [15]

Mușchii planului III

Musculatura planului III este reprezentată de un complex muscular denumit mușchiul extensor al coloanei vertebrale (erector spinae) care ocupă șanțurile costo-vertebrale și are o dispoziție longitudinală, de la occipital până la sacru; mușchii care formează acest plan sunt, de asemenea, stratificați, cei superficiali au fascicule lungi, iar cei profunzi au fascicule scurte; toți acești mușchi se unesc în partea inferioră într-un corp muscular unic denumit masa comună. [15]

1. Mușchiul iliocostal este cel mai lateral; leagă bazinul de coaste și coastele între ele; este acoperit de mușchiul longissimus.

Mușchiul iliocostal se împarte în:

– porțiunea lombară (mușchiul iliocostalis lumborum), care pleacă din masa comună și se inseră pe unghiurile costale ale ultimelor șase coaste;

– porțiunea toracală (mușchiul iliocostalis thoracis), care leagă ultimele șase coaste cu primele;

– porțiunea cervicală (mușchiul iliocastalis cervicis), având originea pe coastele 3 – 6 și inserția pe tuberculii posteriori ai proceselor transverse C3 – C7. [13]

2. Mușchiul longissimus este situat de-a lungul șanțurilor vertebrale, medial de mușchiul iliocostal; unește bazinul cu coastele și cu procesele transverse vertebrale.

Mușchiul longissimus se împarte în:

– porțiunea toracală leagă masa comună de vertebrele toracale, lombare și de coaste;

– porțiunea cervicală leagă procesele transverse ale vertebrelor T1 – T5 de cele ale vertebrelor C3 – C7;

– porțiunea cefalică leagă procesele transverse ale ultimelor vertebre cervicale și cele ale primelor vertebre toracale de vârful mastoidei. [13]

3. Mușchiul spinal are localizare medială și profundă față de cei precedenți; este acoperit de porțiunea toracală a mușchiului longissimus.

Mușchiul spinal se împarte în:

– porțiunea toracală leagă procesele spinoase ale vertebrelor T11 – T12 și

L1 – L2 de procesele spinoase ale vertebrelor T1 – T8;

– porțiunea cervicală leagă ligamentul nuchal de procesele spinoase ale vertebrelor C6 și C7;

– porțiunea cefalică este fuzionată cu mușchiul semispinal al capului. [13]

Mușchii planului IV

Musculatura planului IV este formată din mușchi scurți care leagă procesul transvers al unei vertebre de procesul spinos al unei vertebre supraiacente; toți acești mușchi, situați de o parte și de alta a coloanei vertebrale formează un complex muscular numit mușchiul transversospinal. [13]

În funcție de poziția procesului spinos pe care se inseră fasciculele musculare față de procesul transvers de origine, deosebim 3 categorii de mușchi:

1. Semispinali – formează stratul cel mai superficial al acestui plan; sunt formați din fascicule care sar peste patru vertebre între punctul de origine și cel de inserție; după localizare, este împărțit în 3 porțiuni distincte:

– semispinal toracic care are originea pe procesele transverse vertebrale

T7 – T12;

– semispinal cervical care are originea pe procesele transverse vertebrale

T1 – T6;

– semispinal al capului care are originea pe procesele transverse al vertebrelor C3 – C7 și T1 – T6; [13]

2. Multifizi – acoperă șanțurile vertebrale de la sacru până la axis; fasciculele musculare sar peste două sau chiar trei vertebre de la origine până la inserție. [13]

3. Rotatori – sunt cei mai profunzi mușchi din acest plan; leagă procesul transvers al vertebrei de origine de procesul spinos al vertebrei imediat superioare (rotatori scurți) sau sar peste o vertebră, inserându-se pe a doua (rotatori lungi). [13]

Fig.8 Mușchii planurilor III și IV [15]

Mușchii planului V

Sunt cei mai profunzi mușchi ai spatelui; aceștia acoperă scheletul axial al trunchiului și după modul de fixare pe coloana vertebrală se împart în 4 grupe:

1. Interspinoși – sunt mușchi situați de o parte și de alta a ligamentelor interspinoase care unesc două procese spinoase învecinate; acești mușchi există în zonele cervicală, lombară și, inconstant, în regiunile toracală superioară și inferioară (adică în zonele de maximă mobilitate ale coloanei); [13]

2. Intertransversari – sunt mușchi care leagă procesele transverse ale vertebrelor învecinate; se găsesc, de asemenea, în zonele cu mobilitate mare ale coloanei vertebrale (cervicală și lombară); [13]

3. Rotatori ai capului – sunt în număr de patru:

– marele drept posterior al capului – leagă procesul spinos al axisului de occipital;

– micul drept posterior al capului – leagă tuberculul posterior al atlasului de occipital;

– oblic inferior al capului – leagă procesul spinos C2 de procesele transverse C1;

– oblic superior al capului – leagă procesele transverse ale C1 de occipital; [13]

4. Sacrococcigieni – sunt mușchi atrofiați, care leagă sacrul de coccige. Sunt în număr de doi: unul ventral (mușchiul sacrococcygeus ventralis) și altul dorsal (mușchiul sacrococcygeus dorsalis). [13,15]

Fig.9 Mușchii planurilor IV și V [15]

2.2. Biomecanica coloanei vertebrale

2.2.1. Biomecanica articulațiilor coloanei dorsolombare

Mișcările în plan sagital și ax frontal (transversal) sunt:

Flexia – are o amplitudine de 800 – 900 din care 400 – 500 realizate de coloana dorsală și 400 de coloana lombară. Mușchii care realizează flexia coloanei sunt: drept abdominal, oblicul extern, oblicul intern, iliopsoas, sternocleidomastoidian, scaleni și lungul gâtului. [14]

Extensia – este o mișcare mult mai limitată măsurând doar 200 – 350. Mușchii care realizeză extensia sunt: extensorul coloanei, semispinalul, multifidul, interspinoșii și splenius. [14]

Fig. 10 Amplitudinea mișcărilor de flexia și

extensia la nivelul coloanei vertebrale dorsolombare [14]

Mișcările în plan frontal și ax sagital

Înclinarea laterală sau mișcarea de lateralitate – are o amplitudine de 200 – 350. Mușchii care realizează înclinarea laterală sunt: pătrat al lombelor, intertransversali, scalenii, sternocleidomastoidian, lungul gâtului, splenius, ridicător al scapulei și trapez. [14]

Fig. 11 Înclinarea laterală la nivelul coloanei vertebrale [14]

Mișcările în plan transversal (orizontal) și ax vertical

rotația – se apreciază prin măsurarea unghiului format de linia umerilor (care se mișcă) și linia bicretă, care în mod normal are o valoare cuprinsă între 300 și 450, pe fiecare parte. Când coloana este flectată rotația din segmentul lombar nu este posibilă deoarece procesele articulare vertebrale (condilii vertebrali) sunt așezate vertical în articulații și opresc mișcarea. Mușchii care asigură rotația de aceeași parte sunt: oblic intern, splenius și complexul mic. Mușchii care asigură rotația de partea opusă sunt: sistemul transversospinal, oblic extern, semispinal, sternocleidomastoidian, iliopsoas, trapez și ridicător al coastelor. [14]

Fig. 12 Rotația la nivelul coloanei vertebrale [14]

Coloana vertebrală în ansamblu realizează următoarele mișcări:

– flexia 1100 – 1350;

– extensia 500 – 750;

– înclinare laterală 600 – 800;

– rotație 750 – 1050.

Flexia coloanei este realizată de mușchii: drept abdominal, oblicul extern, oblicul intern, iliopsoas, sternocleidomastoidean, scaleni și lungul gâtului.

Extensia este realizată de următorii mușchi: extensorul coloanei, semispinalul, multifidul, infraspinoșii și splenius.

Înclinarea laterală este asigurată de mușchii: pătrat al lombelor, intertransversali, scalenii, sternocleidomastoidian, lung al gâtului, splenius, ridicător al scapulei și trapez.

Rotația de aceeași parte este executată de mușchii: oblic intern, splenius și complexul mic. [14]

Rotația de partea opusă este asigurată de următorii mușchi: sistemul transversospinal, oblic extern, semispinal, sternocleidomastoidian, iliopsoas, trapez și ridicător al coastelor.

2.3. Noțiuni generale privind cifoza dorsală

2.3.1. Definiție

Cifoza reprezintă o deficiență fizică a coloanei vertebrale în plan sagital, cu convexitatea curburii orientată posterior ca urmare a unor modificări morfo-structurale vertebrale. Până la aproximativ 35 de grade se consideră normală, fiziologică. Se poate accentua datorită unor factori posturali, în cadrul unui puseu accentuat de creștere, în statusuri postfracturi, infecții etc. [3]

Fig. 12 Poziția corectă și poziția cifotică [25]

Cifoza totală este continuarea celei dorsale și în regiunea lombară, însoțindu-se și de înfundarea toracelui. Este o cifoză lungă, întâlnită la cei cu relaxare ligamentară și musculară, în urma rahitismului sau la copiii care au început mersul și statul în șezut prea devreme. [8]

2.3.2. Etiopatogenie

Etiologia cifozelor este vastă, cuprinzând cauze multiple, unele predispozante:

congenitale: defect de formare a corpilor vertebrali, malformații vertebrale cu caracter familial;

post-traumatice: tasări vertebrale în urma unor accidente, fracturi sau contracturile din tetanos sau epilepsie;

boli genetice ale scheletului: osteocondrodistrofii;

neuro-musculare: tumori medulare, afecțiuni neurologice, siringomielie; tumori vertebrale;

boli metabolice: rahitismul, osteoporoza, osteomalacia;

postinflamatorii: morbul lui Pott, spondilita anchilozantă care la adult, este una din cauzele cele mai frecvente ale cifozelor cervico-dorsale progresive și ireductibile;

insuficența musculară: în cazul adolescenților care au crescut repede în înălțime, fără a avea un tonus muscular și ligamentar suficient; poziția greșită în bancă sau la locul de muncă, miopia;

vârsta: vârstnicii (între 60-80 de ani), cu osteoporoză sau osteomalacie și tasare anterioară a discurilor intervertebrale, prin hipotonia mușchilor paravertebrali, prezintă o cifoză mai mult sau mai puțin accentuată localizată de obicei cervico-dorsal la bărbați și dorso-lombar la femei.

Factorii care pot determina apariția unei cifoze la nivelul coloanei vertebrale sunt multipli. Uneori ei sunt cunoscuți ca congenitali, traumatici, infecțioși tumorali, însă de cele mai multe ori aceștia sunt necunoscuți. [22]

Cercetările științifice au condus la evidențierea acestor factori:

factorii genetici: predispoziție familială;

factori metabolici: care pot altera formarea țesutului care constituie scheletul de rezistență al corpilor vertebrali în anumite boli ( boala Scheuermann);

factori de deficiență a sistemului de echilibru;

asimetrii constituționale;

factorul biomecanic: este prezent în evoluția tuturor deformațiilor vertebrale;

procesul de creștere a organismului contribuie în mod esențial la evoluția tuturor deformărilor vertebrale. [22]

2.3.3. Semiologie

Cifoza se poate prezenta fără simptome. Uneori se dezvoltă o durere de spate persistentă. Cifoza este observată deoarece modifică aspectul corpului. Umerii pot părea rotunzi, coloana superioară mai curbată față de normal. Cifoza ușoară care nu determină simptome este detectată doar prin examen clinic de rutină. Cei mai mulți pacienți cu cifoză prezintă istoric de diformitate. Pacienții se prezintă la medic datorită posturii incorecte a corpului. Incidența durerii este mică, deși 20% dintre pacienți acuză disconfort regional. La pacienții cu localizare lombară a cifozei, durerea este mai pronunțată. Complicațiile care se pot dezvolta prin cifoză includ durerea cronică de spate, diformitatea progresivă și deficite neurologice. [24]

Atenția medicală în tabloul clinic al cifozei este îndreptată spre cinci elemente:

durerea;

deformarea progresivă;

compromiterea neurologică;

acuzele cardiopulmonare;

aspectul cosmetic.

Durerea: Când este prezentă, durerea trebuie să fie în concordanță cu localizarea deformării spinale. Caracteristic durerea este localizată distal de vârful deformării și iradiază lateral în model paraspinal. Durerea este asociată cu activitatea și se remite în repaus. Adulții prezintă durerea lombară secundară hiperlordozei de sub cifoza și a bolii de disc degenerativee și artropatiei sau asociată cu spondiloslistoza. Durerea este simptomul de debut la 20-60% dintre pacienții cu cifoză. [24]

Deformarea: Deformarea progresivă în abundență confirmării radiografice este dificil de documentat. Pacienții sau membrii familiei observă agravarea deformării în timp. Umerii par mai rotunzi, hainele se așează diferit, iar lungimea brațelor pare a crește față de restul corpului. [24]

Complicațiile neurologice: Riscul neurologic asociat cu cifoza este rar, dar când este prezent necesită intervenție chirurgicală. Curbura strânsă a coloanei, pe segmentele vertebrale, este considerată un risc neurologic prin compresia anterioară. Stenoza spinală de sub cifoză poate conduce la claudicația neurologică la adulți. Stenoza toracică congenitală se asociază cu cifoza Scheuermann și poate conduce la mielopatie sau complicații intraoperative când se încearcă corectarea deformării. Cifoza progresivă poate determina pierderea controlului sfincterian, slăbiciune musculară și hipoestezie. [24]

Complicațiile cardiopulmonare: Reprezintă o acuză de debut a pacienților cu cifoză. Boala pulmonară restrictivă apare la curburi de peste 100 de grade în regiunea toracică. [24]

2.3.4 Clasificare

Cifozele funcționale sunt ușor de corectat uneori prin simpla înlăturare a cauzei care le-a produs; cele care corectează și hipercorectează activ sau manevre de redresare (de extensie), daca sunt tratate la timp, determină modificări anatomice în structura coloanei, transformându-se în cifoze adevărate. Cele patologice presupun modificări morfologice în structura coloanei, care pot deveni ireductibile, în lipsa unui tratament complex, variat și în același timp individualizat. [6]

Cifozele congenitale, produse datorită unor malformații localizate:

la nivelul corpurilor vertebrale: aplazie, atrofie, turtire, înfundare, oprire cu dezvoltare a vertebrelor, determinând vertebrele cuneiforme sau plane;

la nivelul articulațiilor intervertebrale: discuri îngustate sau aplatizate, sudarea mai multor vertebre – sinostaza vertebrală;

la nivelul coastelor: coaste supranumerare, sinostoze costale sau apofize transverse costiforme.

Caracteristicile cifozelor congenitale:

localizare mai frecventă la nivelul zonelor de trecere;

sunt nedureroase;

coloana este fixată în zona respectivă;

mobilitatea păstrată sau exagerată deasurpra sau dedesubtul malformației. [6]

Cifozele rahitice – apar concomitent cu alte semne și simptome ale rahitismului: deformații ale capului, toracelui, abdomenului, membrelor inferioare. Sunt localizate de regulă în regiunea lombară, sunt nedureroase, se accentuează în poziția șezând și se ameliorează sau chiar dispar în poziție stând. [6]

Cifozele paralitice – apar datorită poliomielitei sau paraliziei de tip infantil, cu distrugerea neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvei spinării; sunt localizate diferit și atipic, fiind produse de grupele musculare afectate. Au o evoluție rapidă, complicându-se de cele mai multe ori cu o deviație laterală a coloanei de tip scoliotic, devenind cifoscolioze. Tratamenul este ortopedic sau chirurgical, asociat cu gimnastică medicală și masaj. Prognosticul este rezervat. [6]

Cifoza traumatică (Sindromul Kümmel-Verneuil) – este produsă de un accident, uneori foarte mic la nivelul coloanei vertebrale, care, după un interval de timp, este urmat de un proces de rarefiere osoasă a corpului vertebral, producând turtirea vertebrelor. Tratamenul este ortopedic sau chirugical, urmat de gimnastică medicală pentru tonifierea musculaturii.

Cifozele prin tuberculoza corpilor vertebrali (Morbul lui Pott) – se produc prin distrugerea a 1-2-3 corpuri vertebrale de către bacilul Koch localizat în spongioasa acestor oase. Corpurile vertebrale se turtesc și se prăbușesc anterior, arcurile vertebrale intacte sunt împinse posterior, producând o cifoză pottică. Sunt localizate mai frecvent în regiunea toracală a coloanei vertebrale, fiind însoțite de paralizii sau alte tulburări, fiind cifoze scurte, angulare, fixe. Durerea este semnul cel mai precoce și duce la o rigiditate a coloanei vertebrale. Tratamentul este complex: medicamentos, ortopedic, chirurgical. [6]

Cifoza psihotică apare la copiii nervoși, având un debut brusc, printr-o durere violentă la nivelul spatelui, însoțită de o contractură musculară accentuată; curbura cifotică dispare în decubit dorsal și reapare în poziție stând. Tratamentul de bază este cauzal , dublat de tonifierea generală și locală a musculaturii. [6]

Cifoza reumatică, întâlnită mai ales în spondilita anchilopaietică, debutează la tinerii de sex masculin, având o evoluție lentă și în puseuri, ducând la cifozarea ireversibilă a coloanei vertebrale prin osificarea ligamentelor și formarea de punți osoase între vertebre. Exercițiile fizice pentru menținerea mobilității coloanei și prevenirea anchilozării, au un rol important alături de tratamentul patogenic și simptomatic al bolii. [6]

Cifoza senilă, întâlnită la unele persoane în vârstă, este produsă de insuficiența musculaturii spatelui și de modificări degenerative ale vertebrelor și articulațiilor intervertebrale. Se localizează mai frecvent în regiunea toracală și cervico-toracală la bărbați, iar la femei în regiunea lombară sau pe toată întinderea coloanei. [6]

Epifizita verterală de creștere (Boala Scheuermann). În 1920, Holger Scheuermann descrie o cifoză juvenilă, cu leziuni vertebrale tipice, care poate fi diferențiată de cifozele posturale sau de spondilitele de diferite etiologii. Ea este, alături de „spatele rotund” astenic, cauza cea mai frecventă a cifozei adolescentului. Incidența afecțiunii este foarte variată în diversele statistici, în funcție de criteriile de includere. Sorensen găsește o incidență între 0,4% și 8%. Ascani pe 19.650 de școlari între 10 și 14 ani raportează o frecvență a maladiei de 1%. Bradford notează o incidență de 10%, cu variate grade de gravitate. Dacă sunt luate în considerație cele mai mici modificări ale plăcilor vertebrale, incidența poate atinge 25% până la 40% din băieții recrutați, în statistica lui Fredenhagen. [2]

Tratamentul nechirurgical sau chirurgical, este indicat, după Stagnara, în 4 categorii de cazuri:

agravarea curburii;

accentuarea leziunilor vertebrale și a cuneiformizării vertebrelor din apexul curburii;

durere datorată unei severe cifoze toracale, care nu cedează la tratamentul medicamentos și kinetic;

alterarea funcției respiratorii legată de diformitatea vertebrală. [2]

Înainte de atingerea maturității osoase, cât timp listelul marginal nu este sudat la corpul vertebral, scopul tratamentului este de a descărca zonele vertebrale vulnerabile pentru a permite refacerea zidului vertebral anterior și a împiedica cuneiformizarea corpilor vertebrali. În acest fel, se realizează reducerea cifozei patologice. [2]

Cifoza idiopatica – Stagnara consideră că similar scoliozei idiopatice există și o cifoză idiopatică. Ea se caracterizează printr-o agravare rapidă în perioada puseului pubertar de creștere, agravare ce se continuă până la maturitatea osoasă. Radiografiile nu arată modificările caracteristice maladiei Scheuermann, ci doar o cuneiformizare a vertebrelor toracice. Ascani și LaRosa cred că este vorba de forme fruste ale maladiei Scheuermann. Este caracterizată prin absența modificărilor caracteristice maladiei Scheuermann, cuneiformizarea importantă a vertebrelor, putând atinge sau chiar depăși 10 grade, curbura este regulată fără neregularități întâlnite în maladia Scheuermann, în care modificările vertebrale sunt diferite de la o vertebră la alta. [2]

Cifozele displazice, apar adesea în acondroplazie, care este cea mai frecventă displazie scheletică care necesită tratament pentru o diformitate spinală. Este o displazie congenitală care se transmite dominant-autozomal. Acondroplazia este, de obicei, recunoscută de la naștere datorită modificărilor cranio-faciale (craniu mare, brahicefal, cu proeminență frontală și aplatizarea rădăcinii nasului) și a unui nanism prin scurtarea membrelor, predominant proximal, cel mai accentuat la nivelul brațului. Concomitent se asociază o hipotonie musculară, ceea ce face ca ortostatismul și mersul să fie întârziat (în jur de 18 luni). Modificările vertebrale sunt multiple. Poate exista un canal vertebral cervical îngust, dar clinic el nu se evidențiază decât de la o vârstă medie, când modificările degenerative accentuează stenoza și determină compresiune medulară. [2]

Majoritatea copiilor mici cu acondroplazie prezintă o cifoză în regiune toracolombară care, datorită hipotoniei, se accentuează în poziție șezândă. În jur de 90% din cazuri, această cifoză se ameliorează fără tratament, odată cu câștigarea posibilității de a merge. Dacă ea nu dă semne de redresare în jurul vârstei de 3 ani, trebuie întreprins un tratament ortopedic. După 5-6 ani, cifoza nu se mai redresează și va evolua, determinând la vârsta adolescenței o cifoză unghiulară accentuată care poate determina complicații neurologice, prin accentuarea stenozei spinale determinate de micșorarea distanței interpendiculare, încă de la naștere. [2]

2.4. Criterii de diagnostic

Cifoza dorsală se diagnostichează prin următoarele metode:

evaluare clinică si imagistică;

examen radiografic;

tomografia computerizată;

rezonanță magnetică.

Evaluare clinică și imagistică. Un examen complet, clinic și imagistic, trebuie efectuat pentru precizarea diagnosticului. [2]

Anamneza prin antecedentele heredocoaterale poate evidenția caracterul ereditaral unor cifoze. Istoricul deformației, cu vârsta apariției, instalarea ei progresivă sau dimpotrivă bruscă, după un accident remarcat (posttraumatic, de exemplu), agravarea ei lentă, legată de anumite perioade vârstă (primii ani sau puseul pubertar de creștere) sau independentă de ele (cifoza dintr-o spondilită infecțioasă banală sau specifică), eventualele intervenții anterioare la nivelul coloanei vertebrale (cifoza postlaminectomie), diagnosticele și tratamenule anterioare, trebuie aflate de la pacient și de la familia sa și consemnate în amănunțime. [2]

Examenul clinic trebuie să fie sistematizat, pentru a nu pierde din vedere nici un amănunt care ar putea fi important pentru diagnostic. El se va desfașura cu pacientul dezbrăcat (păstrând un slip, sau slip și sutien pentru pacienții feminini), examinat în ortostatism, în poziție șezândă, poziție culcată, și precedat bineînteles de un examen general amănunțit, care va nota semnele pubertare dupa cotația lui Tanner, eventuala existență a unor semne neurrologice și va măsura și capacitatea vitală. [2]

Examenul rahisului în ortostatism se va efectua cu membrele inferioare apropiate și în poziția obișnuită a pacientului (nu în poziție corijată, pe care unii pacienți tind să o adopte în fața medicului). Se vor nota defecte ale membrelor inferioare, eventuale inegalități ce pot antrena o basculă a bazinului în plan frontal (cu apariția unei scolioze lombare) sau în plan sagital (cu influențarea curburilor din planul sagital al rahisului). Rahisul va examinat din spate pentru notarea unei eventuale scolioze și din profil pentru urmărirea curburilor din planul sagital. Examenul cu firul cu plumb se efectuează și în planul frontal și în planul sagital. Se va măsura, în planul sagital, săgeata lordozei cervicale și a celei lombare. Dran, într-o teză inspirată de Stagnara, măsoară săgețile cervicale și lombare pe un eșantion de 50 de subiecți masculini adulți, între 20 și 29 de ani, indemni de orice afecțiuni vertebrale. Valoarea săgeții lordozei cervicale, la nivelul C7, a variat între 20 și 90 mm, cu valorile cele mai frecvente între 40 și 50 mm. Săgeata lordozei lombare a variat între 10 și 50 mm, cu valorile cele mai frecvente între 20 și 35 mm. Săgeata cifozei toracale este calculată indirect, fiind reprezentată prin jumătatea sumei săgeților cervicală și lombară. Ea a variat între 25 și 70 mm, cu valorile cele mai frecvente 40-55 mm. Valorile de 30-35 mm sunt și ele bine reprezentate. [2]

În mod normal firul cu plumb, tangent la vârful cifozei toracale, cade în șanțul interfesier, tangent și la creasta sacrată. Dacă el cade înapoia crestei sacrate, se evidențiază o proiecție globală a corpului înapoi; dimpotrivă, dacă firul cu plumb tangent la creasta sacrată rămâne la distanță de apexul cifozei toracale, el evidențiază o proiecție globală a corpului inainte. [2]

Fig. 13 Măsurătoare cu firul cu plumb [21]

Se va nota tipul cifozei toracale, cu o rază mare de curbură (maladia Scheuermann, cifoze posturale, cifoza dintr-o spondilită anchilopoietică) sau dimpotrivă cu o rază mică de curbură, cifoze unghiulare, care determină apariția unui „ghibus” (cifoze congenitale, cifoze din spondilodiscita tuberculoasă, posttraumatice etc.). [2]

Examenul în poziție șezândă se efectuează atât în „poziție tonică” cât și „astenică” (cu oatele sprijinite pe coapse). În poziția astenică rahisul va desena, în mod normal, o cifoză regulată, care cuprinde atât coloana toracală cât și pe cea lombară. Este o poziție care evidențiază cu ușurință existența unor unghiulații (cifoze cu rază mică de curbură, localizate) vertebrale. Existența unei pigmentații cutanate la nivelul a 3-4 apofize spinoase toracale inferioare sau lombare superioare demonstrează că această poziție astenică este frecvent adoptată, apofizele spinoase venind des în contact cu spatele dur al scaunului, provoacă o pigmentație brună a pielii. [2]

Stagnara recomandă examenul rahisului în poziția culcată peste marginea unei mese, ceea ce permite examenul deformațiilor vertebrale în descărcare (sustrase influenței greutății corpului). Deformațiile funcționale dispar în această poziție, dimpotrivă cele structurale persistă. Prin hiperextenisa trunchiului se poate determina reductibilitea unei cifoze structurale. Poziția culcată în decubit dorsal permite o bună analiză a membrelor inferioare, inclusiv măsurarea lor. [2]

Examenul radiografic al întregii coloane de față și de profil în ortostatism (pe filme 30/90), va evidenția și măsura (metoda Cobb) diformitățile vertebrale de față și de profil. Pentru a nu modifica valorile unghiulare ale cifozei toracale și mai ales ale lordozei lombare prin poziția membrelor superioare, Stagnara recomandă efectuarea radiografiei de profil cu mâinile sprijinite de un suport anterior situat la înălțimea crestelor iliace. [2]

Fig. 14 a. – radiografia întregii coloane din profil; b. – din față;

c. – măsurarea unghiului cifozei [2]

Măsurarea cifozei va ține cont de vertebra intermediară, cea mai înclinată din regiunea toracolombară, dintre curbura toracică și cea lombară. La partea superioară a curburii toracice, pe clișeele standard, se poate, de obicei, utiliza pentru măsurători, vertebra T4. Între tangenta la platoul inferior al vertebrei intermediare,se măsoară valoarea unghiulară a cifozei toracale. Pe un eșantion de 100 de persoane între 20 și 29 de ani, 43 femei și 57 bărbați, indemne de orice afecțiuni vertebrale, Stagnara și colab. Au încercat să determine valoarea normală a cifozei toracale. Sediul vertebrei intermediare între cifoza toracică și lordoza lombară a fost situat între T9 și L3, localizările cele mai frecvente fiind la nivelul L1 (33%), T12 (22%) și L2 (21%). Măsurătorile efectuate între T4 și vertebra intermediară au variat între 7 grade și 63 de grade, valoarea medie fiind de 37 de grade. Se consideră (arbitrar) că valorile normale ale cifozei toracale variază între 20 de grade și 45 de grade (Canale, 1998), media fiind în jur de 30 de grade (Stagnara, 1982). În aceeași cercetare, valorile unghiulare ale lordozei lombare au variat între 32 de grade și 83 de grade, cu o medie de 50 de grade. [2]

Radiografia de profil va evidenția tipul cifozei, regulată sau unghiulară. Cifozele regulate sunt consecința unor unghiulări vertebrale sau/și discale repartizate pe mai mult de 4 segmente vertebrale consecutive, ceea ce le conferă acestor curburi un aspect rotunjit. Cifozele unghiulare sunt consecința unei schimbări bruște de direcție, foarte localizată, în general superioară a 20 de grade, unghiulația interesând1, 2 sau maximum 3 segemnte consecutive, toate modificate patologic. De o parte și de alta a deformării apicale se constituie o curbură adiacentă sau imediată. Dincolo de această curbură segmentară se situează curburile de compensație. Într-o cifoză unghiulară trebuie măsurată unghiulatia apicală (între platoul superior al vertebrei superioare și platoul inferior al vetrebei inferioare, modificate patologic, în apexul curburii), curbura adiacentă ( între vertebrele limită situate la joncțiunea curburii principale cu curburile de compensație) și curburile de compensație. Aprecierea reductibilității cifozei unghiulare va preciza dacă unghiulația apicală, curbura adiacentă și curburile de compensație, sunt sau nu reductibile. [2]

Frecvent o cifoză în planul sagital, se poate asocia cu o scolioză în planul frontal (ceva mai puțin de jumătate din cifozele Scheurmann se asociază cu o scolioză, în general de mai mică valoare unghiulară și neevolutivă). Dacă unghiul cifozei este superior celui al scoliozei, componenta cifotică este predominantă; problemele terapeutice sunt cele ale cifozelor. [2]

Atât pe radiografia de față cât și pe cea de profil, verticala coborâtă din apofiza odontoidă (similară firului cu plumb) trebuie să intersecteze discul L5 – S1. Orice alt aliniament trădează existența unui dezechilibru rahidian, pe față sau/și pe profil. [2]

Radiografiile dinamice ( în flexia și extensia unei anumite regiuni) evidențiază reductibilitatea cifozei. Stagnara susține că, pentru aprecierea reductibilității unei cifoze, poziția de decubit lateral în hiperextensie nu este foarte elocventă, pentru că extensia determină mai ales o redresare a lordozei subiacente și mai puțin a cifozei. El recomandă, pentru radiografie, o poziție de decubit dorsal cu coapsele flectate ( în lordoză corijată) și cu așezarea unei pernuțe dure sub vârful cifozei toracale, umerii și membrele superioare fiind proiectate posterior. Placa radiografică este în poziție laterală, iar raza incidentă orizontală. [2]

Tomografia computerizată este indicată pentru mai buna evidențiere a leziunilor osoase (congenitale, infecțioase, tumorale) din apexul curburii, în special în cifozele unghiulare. [2]

Rezonanța magnetică vizualizează situația axului neural și eventualele lui compresiuni determinate de elementele osoase sau discale ale apexului curburii, tot în cifozele unghiulare. Ea a înlocuit astăzi mielografia simplă sau în asociație cu tomografia computerizată. Este indicată în orice suspiciune de risc neurologic. [2]

2.5. Tratament

Tratamentul ortopedic: este abordat atunci când predomină modificarile osoase, acesta presupune confecționarea unui corset ortopedic pe baza unui mulaj individual cu imobilizarea relativă a coloanei în poziție hipercorectă. Se aplică un corset Milwaukee care este indicat la cifozele sub 70°. A fost conceput și perfecționat de către Blount, Schmidt și Bedwell între anii 1958 – 1968. [2]

Fig. 15 Corset Milwaukee [27]

Fig. 16 – 17 Orteze [26,27]

Tratamentul chirurgical presupune introducerea de material de osteosinteză (implanturi metalice) cu rol de redresare, susținere și stabilizare a coloanei vertebrale. Este recomandată la pacienții cu boala Scheuermann, cu durere spinală și aspect cosmetic inacceptabil. La pacienții cu curburi peste 75 de grade cu durere care nu răspund la măsurile nonoperative se indică fuziunea spinală. Decompresia măduvei este indicată pentru pacienții cu deficite neurologice secundare chisturilor epidurale sau creșterii angulației cifozei și complicația cea mai frecventă este pseudoartroza și eșecul instrumentației. [22]

Tratamentul kinetic

Obiectivele tratamentului kinetic în cazul cifozei sunt:

reducerea durerii

creșterea mobilității la nivelul coloanei vertebrale

corectarea atitudinii cifotice

creșterea forței musculare a musculaturii spatelui și paravertebrale

reeducare posturală

oprirea evoluției

Metodele aplicate sunt:

masaj decontracturant dorsal;

exerciții de relaxare a musculaturii anterioare a regiunii superioare a trunchiului;

exerciții de elongație a coloanei vertebrale;

exerciții de tonifiere a centurii scapulare, a coloanei vertebrale dorsale;

educarea posturii corecte și antrenarea reflexului de menținere a posturii corecte;

exerciții de tonifiere globală; [18]

exerciții de echilibru;

Principiile de recuperare kinetică presupun realizarea de exerciții din poziții corective, cu forțarea extensiei coloanei vertebrale (cu prevenirea accentuării compensărilor lordotice).

2.6. Metode de evaluare utilizate

Somatoscopia constă din examinarea vizuală a aliniamentului global și segmentar al corpului din față, spate și profil, în stare statică și dinamică (mers). [5]

Se efectuează inițial subiectiv, fără instrumente de măsură și control. Când se recurge la ajutorul acestora devine obiectivă, evaluările globale și segmentare fiind în măsură să stabilească un diagnostic precis al aliniamentului normal și al abaterilor de la acesta. [5]

Poziția ideală din care se realizează evaluarea este stând: cu umerii relaxați, membrele superioare pe lângă corp, palmele în poziție intermediară de pronosupinație, degetele ușor flectate, bărbia orizontală, privirea anterior, membrele inferioare apropiate, genunchii extinși, picioarele orientate anterior, călcâiele apropiate, vârfurile ușor sau chiar depărtate, fără să depășească 45 de grade. [5]

Goniometrie

Goniometrul se plasează în plan sagital, cu centrul în dreptul vertebrei celei mai caudale a regiunii pe care dorim să o măsurăm, iar brațul mobil va urmări cea mai cranială vertebră a respectivei regiuni (idem și la extensie și la flexia laterală). Mișcarea de rotație se măsoară punând goniometrul în plan transversal (deasupra capului), urmărindu-se linia umerilor (pentru regiunile toraco-lombare), respectiv „linia urechilor” (în cazul regiunii cervicale). [16]

Testul Schober = 10/15 cm: pentru determinarea amplitudinilor de flexie a coloanei lombare Schober marchează, apofiza spinoasă S1 și măsoară cranial zece centimetri, marcând un al doilea reper, după ce bolnavul face flexie, măsoară din nou distanța dintre cele două repere, care în mod normal se alungește, ajungând la aproximativ 15 cm; [16]

Fig.18 Testul Schober [20]

Măsurarea distanțelor degete-sol pentru flexie: Se efectuează din poziția stând, solicitând o flexie maximă a trunchiului cu și fără tensiuni. Posibiliatea de a măsura cu exactitate distanța ce rămâne de la vârful degetelor până la sol, constituie un indicator prețios a evoluției tratamentului. [29]

Scala analog vizuală a durerii(VAS)

Pacientul plasează un cursor pe o linie care are la capătul stâng marcată absența durerii, iar la capătul drept cea mai cumplită durere imaginabilă, în funcție de cât de intensă este resimțită durerea sa. Verso-ul scalei este marcat de la 0 cm la 10 cm, putându-se cuantifica intensitatea durerii raportată de pacient. [30]

Fără Durere ușoară Durere moderată Durere severă Durere

durere maximă

Fig.19 Scala analog vizuală a durerii

CAPITOLUL III – PREZENTAREA CAZURILOR AVUTE ÎN STUDIU

Studiul s-a făcut cu acordul pacienților la Spitalul Clinic Municipal, Timișoara, Secția Clinică Balneologie și Recuperare Medicală. În perioada septembrie – aprilie 2013-2014.

Studiul a fost efectuat pe 3 pacienți (2 pacienți de sex femin și unul de sex masculin) pe o perioadă de 6 luni. Pacienții aveau cifoză totală, pe toată perioada tratamentului s-a urmărit dacă pacienții prezintă îmbunătățiri față de faza inițială. Ca metode de evaluare s-au folosit măsurarea distantelor degete sol pentru flexie. Ca și tratament principal este tratamentul kinetic iar pe lângă el ședințe de masaj, înot, fizioterapie.

Tabel nr. 1 – Prezentarea pacienților avuți în studiu

Tratamentul kinetic efectuat a avut urătoarele obiective generale:

corectarea atitudinii cifotice;

creșterea amplitudinii mișcărilor pe care le permit articulațiile;

creșterea forței musculare a musculaturii spatelui și paravertebrale;

corectarea deficiențelor secundare; [7]

crearea reflexelor de atitudine în activitățile statice și dinamice; [7]

corectarea tonusului respirator.

Exerciții pentru corectarea cifozei:

Se execută exerciții premergătoare înaintea începerii programului kinetic pentru centurile articulare (scapulo-humerală și coxo-femurală) și articulațiile.

Se vor folosi metodele Klapp și Cotrel. Din metoda Klapp se folosesc pozițiile lordozante plecând din poziția de start „în genunchi”. Metoda Klapp este prezentă încă din anul 1905 la Congresul german de ortopedie și ocupă un loc important. La baza metodei Klapp stau două observații: lipsa scoliozelor la patrupede; numai bipedele și acestea pe măsura ridicării lor tot mai sus pe treapta evoluției pot avea deformații ale rahisului; [17]

mobilitatea mare în sens lateral a coloanei lordozante la animalele patrupede, în special prin acțiunea memebrelor asupra rahisului.

Observațiile de mai sus l-au determinat pe Klapp să pună rahisul în condițiile vieții primitive – poziție patrupedă – pe o perioadă de timp mai mult sau mai puțin îndelungată pentru a corija statica vertebrală, poziție care constituie de fapt esența metodei sale. [17]

Poziția de patrupedie are următoarele avantaje:

– în primul rând, coloana vertebrală paralelă cu solul elimină acțiunea nedorită a greutății corpului, putându-se mobiliza în acest fel mai ușor și deci practica mai bine înclinările laterale corectoare;

– la nivelul lordozării fiziologice, se produc cele mai ample mișcări ale rahisului;

– efectul corector al mișcării poate fi localizat la un anumit nivel al rahisului.

În acest scop, metoda permite cinci poziții inițiale: una orizontală, două de redresare deasupra acesteia, iar dedesubtul ei tot două poziții, aplecat și foarte aplecat. [17]

Metoda Cotrel: decubit ventral cu membrele inferioare cât mai întinse, membrele superioare întinse pe lângă urechi. Se întinde întregul corp, apoi treptat se extind brațele, corpul se lordozează, membrele inferioare se extind din șolduri. Apoi, un membru superior se duce înapoi spre șold, care se extinde; celălalt membru superior rămâne lângă ureche.

Notă: P.I.= poziție inițială; T1= timpul unu; T2= timpul 2. [31]

3.1. Program kinetic aplicat pacientului P.A. , 31 ani, F

În primele 5 săptămâni s-au efectuat 10 ședințe de fizioterapie care au constat din TENS cu scop antalgic și decontracturant, CIF în cruce cu 4 poli, Trabert și ULS (0,5 Watt/cm²) + mișcări de streching. Gradat pe lângă mișcările de streching se fac și mobilizări active (10 repetări în primele 5 ședințe, 20 repetări/5 ședințe, 30 repetări/5 ședințe) după care se continuă următoarele 3 luni la intensitate maximă (30 repetări). Iar pe lângă s-a mai făcut înot 1/săptămână pe toată durata tratamentului.

1) P.I. Pacientul în șezând pe scaun în fața oglinzii.

T1: rotarea brațelor prin față sus, înapoi jos;

T2: revenire.

2) P.I. Pacientul pe genunchi cu brațele întinse și sprijinite pe un scaun.

T1: presiuni pe spate, între omoplați, executate de kinetoterapeut (hipercorecția pasivă);

T2: revenire;

3) P.I. Pacientul în decubit dorsal, brațele lateral cu palmele în sus, picioarele îndoite din genunchi.

T1: extensia spatelui cu sprijin pe cap, brațe și șezută; izometrie;

T2: revenire.

4) P.I. Pacientul cu spatele la spalier, brațele deasupra capului cu priză pe spalier.

T1: se coboară trunchiul până se face extensia brațelor, trunchiul rămâne lipit de spalier;

T2: revenire.

Fig. 20 exercițiul 4

5) P.I. Pacientul cu fața la spalier, picioarele depărtate, brațele pe lângă corp cu priză pe spalier.

T1: se lasă trunchiul să cadă spre sol, picioarele rămân în extensie la fel și brațele;

T2: revenire.

Fig. 21 exercițiul 5

6) P.I. În ortostatism, pacientul ține la spate un baston (priză la marginile bastonului).

T1: se execută extensia brațelor;

T2: revenire.

Fig. 22 exercițiul 6

7) P.I. În ortostatism, pacientul ține în mâini un baston (priză la marginile bastonului).

T1: se ridică bastonul până la nivelul cutiei toracice;

T2: revenire.

Fig. 23 exercițiul 8

8) P.I. În așezat cu priză pe mânerele aparatului, brațele în extensie.

T1: se execută flexia brațelor până bara aparatului ajunge la nivelul coapselor;

T2: revenire.

Fig. 24 exercițiul 8

9) P.I. Decubit ventral, brațele la nivelul umerilor, capul înclinat lateral.

T1: se execută extensia brațului de pe partea înclinată a capului;

T2: revenire.

Fig. 25 exercițiul 9

10) P.I. Decubit ventral cu brațele întinse și priză pe o minge medicinală.

T1: se execută extensia trunchiului;

T2: revenire.

Fig. 26 exercițiul 10

3.2. Program kinetic F.O. , 35 ani,

În primele 5 săptămâni s-au efectuat 10 ședințe de fizioterapie care au constat din TENS cu scop antalgic și decontracturant, CIF în cruce cu 4 poli, Trabert și ULS (0,5 Watt/cm²) + mișcări de streching. Gradat pe lângă mișcările de streching se fac și mobilizări active (10 repetări în primele 5 ședințe, 20 repetări/5 ședințe, 30 repetări/5 ședințe) după care se continuă următoarele 3 luni la intensitate maximă (30 repetări). Iar pe lângă s-a mai făcut înot 1/săptămână pe toată durata tratamentului.

1)P.I. Pacientul în decubit ventral, capul în afara banchetei.

T1: ridicarea capului cu bărbia în piept, fără a lordoza, kinetoterapeutul opune rezistență pe cap; izometrie 5-10 secunde;

T2: revenire.

2) P.I. Pacientul pe genunchi cu șezuta pe călcâie , cu greutăți de 1 kg în mâini.

T1: ducerea brațelor lateral, executând două arcuiri și extensia spatelui;

T2: revenire.

3) P.I. Pacientul merge cu mingea medicinală de 1 kg pe cap, menținută cu ajutorul unui colac de tifon sau cu brațele întinse.

T1-2: mers liniștitor cu mișcări de respirație.

4) P.I. În ortostatism, pacientul ține în mâini un baston (priză la marginile bastonului).

T1: se ridică bastonul până la nivelul cutiei toracice;

T2: revenire.

Fig. 23 exercițiul 4

5) P.I. Decubit ventral cu brațele întinse și priză pe o minge medicinală.

T1: se execută extensia trunchiului;

T2: revenire.

Fig. 26 exercițiul 5

6) P.I. Așezat pe genunchi, mingea se sprijină pe tălpile picioarelor cu brațele în extensie, palmele fac priză pe mingea Bobath.

T1: se face extensia trunchiului pe minge;

T2: revenire;

Fig. 27 exercițiul 6

7) P.I. Decubit ventral cu brațele spre înainte,privirea spre înainte.

T1: se face extensia trunchiului cu menținerea brațelor și menținerea privirii spre înainte;

T2: revenire.

Fig. 28 exercițiul 7

8) P.I. Pacientul cu spatele la spalier, brațele deasupra capului cu priză pe spalier.

T1: se coboară trunchiul până se face extensia brațelor, trunchiul rămâne lipit de spalier;

T2: revenire.

Fig. 20 exercițiul 8

9) P.I. În ortostatism, pacientul ține în față un baston (priză la marginile bastonului).

T1: se execută extensia brațelor cu bastonul în mână;

T2: revenire.

Fig. 29 exercițiul 9

10) P.I. În ortostatism, pacientul ține la spate un baston (priză la marginile bastonului).

T1: se execută extensia brațelor;

T2: revenire.

Fig. 22 exercițiul 10

3.3. Program kinetic A.M. , 53 ani, M

În primele 5 săptămâni s-au efectuat 10 ședințe de fizioterapie care au constat din TENS cu scop antalgic și decontracturant, CIF în cruce cu 4 poli, Trabert și ULS (0,5 Watt/cm²) + mișcări de streching. Gradat pe lângă mișcările de streching se fac și mobilizări active (10 repetări în primele 5 ședințe, 20 repetări/5 ședințe, 30 repetări/5 ședințe) după care se continuă următoarele 3 luni la intensitate maximă (30 repetări). Iar pe lângă s-a mai făcut înot 1/săptămână pe toată durata tratamentului.

1) P.I. Pacientul șezând cu fața la oglindă, palmele sprijinite înapoi pe sol.

T1: extensia spatelui cu inspirație amplă, revenire fără a cifoza;

T2: revenire.

2) P.I. Pacientul în decubit dorsal, mâinile prinse la ceafă, picioarele îndoite din genunchi, tălpile pe sol.

T1: specialistul apasă pe coatele pacientului, iar acesta întinde picioarele, menținând bazinul lipit de sol;

T2: revenire;

3) P.I. Pacientul în decubit ventral, pe banchetă, picioarele în afara suprafeței de sprijin, apucat de marginile banchetei.

T1: ridicarea picioarelor sub orizontală;

T2: revenire.

4) P.I. Pacientul în șezând pe scaun în fața oglinzii.

T1: rotarea brațelor prin față sus, înapoi jos;

T2: revenire.

5) P.I. Decubit ventral, brațele la nivelul umerilor, capul înclinat lateral.

T1: se execută extensia brațului de pe partea înclinată a capului;

T2: revenire.

Fig. 25 exercițiul 5

6) P.I. Decubit ventral cu brațele spre înainte,privirea spre înainte.

T1: se face extensia trunchiului cu menținerea brațelor și menținerea privirii spre înainte;

T2: revenire.

Fig. 28 exercițiul 6

7) P.I. Așezat pe genunchi, mingea se sprijină pe tălpile picioarelor cu brațele în extensie, palmele fac priză pe mingea Bobath.

T1: se execută extensia trunchiului cu ducerea brațelor în prelungirea trunchiului;

T2: revenire.

Fig. 30 exercițiul 7

8) P.I. În ortostatism, pacientul ține în față un baston (priză la marginile bastonului).

T1: ridicarea brațelor spre înainte și extensia lor cu ducerea bastonului până la nivelul omoplaților;

T2: revenire.

Fig. 31 exercițiul 8

9) P.I. În așezat cu priză pe mânerele aparatului, brațele în extensie.

T1: se execută flexia brațelor până bara aparatului ajunge la nivelul coapselor;

T2: revenire.

Fig. 24 exercițiul 9

10) P.I. În așezat cu priză pe mânerele aparatului, brațele în extensie.

T1: tragerea barei la nivelul umerilor;

T2: revenire.

Fig. 32 exercițiul 10

Capitolul IV – REZULTATE

Tabelul nr.2 – Valorile unghiului cifozei inițial și final

Grafic 1. Evaluarea unghiului cifozei

Tabelul nr.3 – Valorile durerii după scara VAS inițial și final

Grafic 2. Evaluarea durerii scala VAS

Tabelul nr.4 – Valorile măsurătorii distanțelor degete sol pentru flexie inițial și final.

Grafic 3. Evaluarea flexiei – test degete sol

Capitolul V – DISCUȚII

1) În acest articol autorii Makurthou AA, Oei L, Saddy SE, Breda SJ, Castaño-Betancourt MC, Hofman A, van Meurs JB, Uitterlinden AG, Rivadeneira F, Oei EH. vorbesc despre criteriile de evaluare radiologică în boala Scheuermann. Studiul s-a desfășurat în rândul unei populații olandeze. Au participat 2753 de oameni cu vârste cuprinse între 45 și 89 de ani.

Studiu: Studiu observațional în rândul populației.

Obiectivul: Pentru a determina prevalența bolii Scheuermann într-o populatie olandeză și pentru a evalua consecvența criteriilor de diagnostic.

Rezumatul: Boala Scheuermann este o formă de osteocondrozei caracterizată prin rotunjirea crescută posterioară a coloanei vertebrale toracice cu deformare a structurii vertebrale. Există mai mulți experți cu opinii diferite pe baza criteriilor radiologice, dar acestea nu au fost validate. Prevalența în populația generală raportată a variat de la 1% până la 10%.

Metode: Radiografii laterale ale coloanei vertebrale la 2753 de participanți la studiu Rotterdam (cu vârste cuprinse între 45-89 ani) au fost evaluate pentru boala Scheuermann, folosind Sørensen și criterii de radiografie Sachs ", în 2 faze. Statisticile Cohen κ au fost calculate pentru rata de corelare. Estimările prevalenței au fost calculate și în funcție de diferentele de sex, au fost testate cu Pearson testul χ. Am evaluat dacă unghiul cifozei ar varia, ar schimba estimarea prevalenței. [12]

Rezultate: Un total de 677 (24,6%) persoane au avut nereguli și 140 (5,1%) persoane au avut blocare vertebrală. Anomaliile au fost semnificativ mai răspândite în rândul bărbaților (P <0,05). Un total de 127 de persoane au avut ambele criterii, dintre care 111 au avut un unghi al cifozei mai mare de 45 °, rezultând o prevalență de 4,0% (95% interval de incredere [CI]: 3,3% -4.7%). Prevalența bolii a fost de 4,5% la bărbați, față de 3,6% la femei, dar această diferență nu a fost semnificativă statistic (P = 0,23). [12]

2) În acest articol autorul Grabara M. vorbește despre curburile anteroposterioare ale coloanei vertebrale la adolescenții care fac sport. În acest studiu au participat 57 de femei și 104 bărbați cu vârste între 14 și 17 ani care practicau diferite sporturi. Pe lângă ei a mai fost și un grup de control format din 63 de femei și 99 bărbați.

Obiective: Pentru a evalua forma curburilor vertebrale anteroposterioare la adolescenți care practică sporturi de echipă. [9]

Materiale și metode: 57 de femei și 104 de bărbați cu vârsta cuprinsă între 14-17 de ani, jucând volei, baschet sau handbal, și 63 de femei și 99 de bărbați ca un grup de control. Un plurimetru Rippstein a fost utilizat pentru a măsura unghiurile de cifoză toracică și lordoză lombară. [9]

Rezultate: Studiul a relevat diferențe semnificative în cazul lordozei lombare la sportivii de sex masculin, comparativ cu grupul de controlul (p = 0,01). Jucători de volei de sex masculin au avut o mai mare cifoză toracică (p = 0,002) decât jucătorii de baschet. Atletele au avut o cifoză toracică mai mică decât grupul de control (p <0,01). Valorile normale ale cifozei toracice au fost mai frecvente la sportivii de sex feminin și la jucătorii de handbal masculin în timp ce lordoza normală lombare a fost mai frecvent observate la jucători de volei de sex feminin și de sex masculin. Din informațiile noastre, (p <0.05), corelații semnificative între curbura anteroposterioră a coloanei vertebrale și a parametrilor somatici. [9]

Concluzii: Diferențele în cifoza toracică sau lordoza lombară între sportivii și grupul de control ar putea fi din cauza forței mușchilor, ca urmare a angajamentului regulat în exerciții intensive.Variabilitatea curburilor coloanei vertebrale anteroposterioare nu poate fi asociată numai cu activitate fizică direcțională; unele contribuții a structurii somatice este de asemenea posibilă. [9]

3) În acest articol autorul Yoo WG. în lucrarea sa vorbește despre Efectul strechingului asupra toracelui, exerciții de extensie a toracelui, exerciții pentru zona cervicală și postura scapulară în unghiul cifozei toracale și dureri toracice superioare. În acest studiu a participat o persoana de sex masculin în vârstă de 36 de ani care acuza dureri la nivelul T1 – T4.

Obiectiv: Scopul acestui studiu a fost de a investiga efectul strechingului asupra toracelui, un exercițiu de extensie a toracelui, exerciții pentru zona cervicală și postura scapulară în unghiul cifozei toracale și dureri toracice superioare. [19]

Subiect: Un bărbat în vârstă de 36 de ani, care s-a plâns de dureri toracice superioare la nivelul T1-T4 cu capul lăsat anterior și cu umeri căzuți, a fost subiectul. [19]

Metode: El a efectuat strechingul cutiei toracice (sesiunea 1), un exercițiu de extensie a toracelui (sesiunea 2), și exerciții musculare pentru postura cervicală și scapulară (sesiunea 3).

Rezultate: Pragul de durere a presiunii toracice a crescut după sesiunea 1, sesiunea 2, și sesiune 3. Unghiul cifozei toracice a scăzut după sesiunea 1, sesiunea 2, și sesiune 3.

Concluzie: Va sugerăm această intervenție pentru dureri toracice sau pentru corectarea cifozei, ar trebui să utilizeze nu numai o abordare pentru extinderea mușchiilor toracici, dar, de asemenea, o abordare de a trata mușchii în regiunea cervicală și scapulară. [19]

4) În acest articol autorii Kado DM, Huang MH, Nguyen CB, Barrett-Connor E, Greendale GA. prezintă un studiu legat de Postura hipercifotică și riscul de accidentare la persoanele în vârstă a-III-a. Acest studiu s-a realizat pe 1883 de persoane și prezintă riscul la care se expun persoanele hipercifotice mai în vârstă.

Obiective: Căderea în rândul persoanelor de vârsta a-III-a pot avea consecințe fizice și emoționale grave, în cele din urmă ceea ce va duce la o pierdere a independenței. Identificarea îmbunătățită a celor cu risc pentru a cădea ar putea duce la intervenții eficiente. Deoarece postura hipercifoza este asociată cu afectarea funcționării fizice, am emis ipoteza că cifoza poate fi, de asemenea, asociată cu căderi. [10]

Metode: Au participat la studiu 1883 adulți în vârstă de la Studiul Bernardo Rancho. Între 1988 și 1991, cifoza a fost măsurată cu ajutorul unui sistem de 1.7-cm blocuri plasate sub capetele participanților, în cazul în care ei nu puteau să se întindă pe plat fără ca gâtul să fie în hiperextensie. Datele cu privire la căderi, inclusiv căderi vătămătoare, demografice, de sănătate, și obiceiurile au fost obținute de la un chestionar auto-administrat finalizat în cadrul aceleiași vizite. [10]

Rezultate: Hipercifoza a fost definită ca necesitând utilizarea a > sau = 1 blocuri (n = 595, 31,6%). În acest grup, bărbații au fost mai predispuși să fie hipercifotici decât au fost femeile (p <0.0001). Dintre cei care au căzut, 36,3% au fost hipercifotici, față de 30,2% în rândul celor care nu cad (p = 0.015). Cei care au căzut au fost mai în vârstă, mult mai susceptibile au fost femeile, care au avut indicele de masă corporală mai mic, nu făceau exerciții, nu consumau alcool, și au avut o sănătate precară auto-raportate fizic și emoțional. În vârstă și-modele personalizate după sex, cei cu hipercifoză au de 1,38 ori mai mare șanse de a experimenta o cădere dăunătoare (interval de încredere de 95% [CI], 1.05-1.91, p = 0.02), care a crescut la 1,48 folosind o oprire de > sau = 2 blocuri față <sau = 1 blocuri (95% CI, 1.10-2.00; p = 0.01). Deși femeile au mai multe șanse să cadă, după ajustarea pentru posibile confuzii, bărbații cu hipercifoză moderată au prezentat cel mai mare risc de cădere.

Concluzii: Postura hipercifotică moderată poate însemna un ușor factor de risc independent de identificat pentru căderi dăunătoare la bărbații mai în vârstă, cu asocierea faptului ca fiind mai puțin pronunțată la femeile mai în vârstă. [10]

5) În acest articol autorii Chen Y1, Wang X, Lu X, Yang H, Chen D. vorbesc despre Artroplastie de disc cervical comparativ cu ACDF pentru cifoza reductibilă preoperatorie. Studiul s-a realizat pe 32 de pacienți. Artroplastia cervicală totală de disc s-a dovedit a fi o alternativă eficientă și sigură pentru disectomia anterioră de cervicală și de fuziune (ACDF) pentru tratamentul de disc cervical degenerativ. Cu toate acestea, dacă și când artroplastia de disc cervical este indicat pentru faza preoperatorie cifozei este neclar. Din experiența autorilor, cifoza preoperatorie poate fi în general împărțită în forme reductibile și ireductibile în funcție de rezultatele de dinamice flexie-extensie ale radiografiilor laterale. Cifoza reductibilă este în mare parte legată de căderea de disc locală, simptome clinice, și slăbiciune musculară, dar cifoza ireductibilă este întotdeauna asociată cu degenerarea cervicală sau malformatii congenitale osoase. În acest studiu, 32 de pacienți cu cifoză reductibilă preoperator. Nu sunt diferențe semnificative între rezultatele clinice și radiologice la 2 ani urmate de artroplastia și grupurile ACDF. La nivel global și funcțional unghiurile coloanei din grupul de artroplastie au fost semnificativ mai mici decât cele ale grupului ACDF 6 luni postoperator, care a fost în concordanță cu rezultatul comparației Indexului scorului dizabilității gâtului. Cu toate acestea, alinierea sagitală a coloanei cervicale și segmentul tratat și scorul indexului dizabilității gâtului îmbunătățit semnificativ după 6 luni în grupul de artroplastie dar nu și în grupul ACDF. Prin urmare, cifoza reductibilă preoperator nu este o contraindicație pentru artroplastia totală de disc cervicală. Cu toate acestea, exerciții de consolidare a rezistenței gâtului ar trebui să fie pentru reabilitarea postoperatorie după artroplastia totală de disc cervicală. [4]

Capitolul VI – CONCLUZII

Se incepe cu concluzii generale legate de importanta kinetoterapiei la pacientii cu cifoza

Se recomanda programe kinetice aplicate in cabinetele de specialitate de 2 -3 ori pe saptamana

Recomandarea efectuarii exercitiilor fizice la domiciliul zilnic minim 15 minute

Rolul exercitiilor fizice este acela de a creste mobilitatea…………..

La pacientul A.M. s-a observat creșterea mobilității centurilor scapulo-humerale și coxo-femurale, a vertebrelor cervicale,?????????? Cum tu la evaluare ai folosit scala VAS, indicele degete sol si unghiul cifozei deci doar despre acestea poti spune la concluzii reducerea contracturilor musculare paravertebrale și a durerilor. Pacientul nu poate executa exercițiile cu spatele la spalier.

Continui cu concluzii legate de evolutia fiecarui pacient

Bibliografie

Albu Constantin, Tiberiu-Leonard Vlad, Albu Adriana, (2004) Kinetoterapie pasivă, Editura Polirom, pag. 113-127.

Antonescu M. Dinu, (2008) Patologia aparatului locomotor, Editura Medicală, București, pag. 1-17, pag. 242-261.

Birtolon Ștefan A., (1978) Exercițiul fizic și coloana vertebrală, Editura Sport-Turism, București, pag. 36-57.

Chen Y1, Wang X, Lu X, Yang H, Chen D. (2013), Cervical disk arthroplasty versus ACDF for preoperative reducible kyphosis, Orthopedics. 2013 Jul;36(7):e958-65. doi: 10.3928/01477447-20130624-29

Cordun Mariana (1999), Kinetologie Medicală, Ed. Axa

Dănoiu Mircea, Dănoiu Suzana, Orțănescu Dorina, Călina Mirela, (1997) Introducere în kinetologie „Caiet de lucrări pentru uzul studenților”, Tipografia Universității din Craiova, pag. 128-137.

Deleanu, M., Kohn Iudita (1978), Masaj – Gimnastică corectivă – Lucrări practice, Tipografia Universității din Timișoara pag. 117-137.

Dumitru Dumitru (1984), Reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale, Ed. Sport-Turism, București, pag. 47-56.

Grabara M. (2014), Anteroposterior curvatures of the spine in adolescent athletes, J Back Musculoskelet Rehabil. 2014 May 27. [Epub ahead of print]

Kado DM, Huang MH, Nguyen CB, Barrett-Connor E, Greendale GA. (2007) Hyperkyphotic posture and risk of injurious falls in older persons: the Rancho, J Gerontol A Biol Sci Med Sci. 2007 Jun;62(6):652-7.

Kado DM1, Prenovost K, Crandall C. (2007), Narrative Review: Hyperkyphosis in Older Persons, Ann Intern Med. 2007 Sep 4;147(5):330-8

Makurthou AA, Oei L, Saddy SE, Breda SJ, Castaño-Betancourt MC, Hofman A, van Meurs JB, Uitterlinden AG, Rivadeneira F, Oei EH.(2013) Scheuermann's Disease: Evaluation of Radiological Criteria and Population Prevalence, Spine (Phila Pa 1976). 2013 Sep 1;38(19):1690-4. doi: 10.1097/BRS.0b013e31829ee8b7.

Oravițan Mihaela, Ghid de anatomie – Aparatul locomotor, Editura Mirton, Timișoara, (pag.99-102)

Pantea Corina, (2009) Elemente de biomecanică cu aplicații în sport și kinetoterapie, Editura Politehnică, Timișoara, pag.148-152.

Papilian Victor, (1974) Anatomia omului – Volum I, Aparatul Locomotor, Editura didactică și pedagogică, București, pag. 115-119, 220-230

Sîrbu Elena, Chiriac Mircea, Ianc Dorina (2012), Fundamentele kinetoterapiei –noțiuni și tehnici, Ed. Universității din Oradea, Oradea, pag. 76-79

Șdic Laurian Conf. Dr., Kinetoterapia în recuperarea algiilor și a tulburărilor de statică vertebrală, Editura Medicală, București 1982 (pag. 52-56).

Țeghiu Adrian, Mergheș Petru, (2009) Deficiențele fizice – Ghid practic, Ed. Eurostampa, Timișoara, pag. 23-33.

Yoo WG. (2013), Effect of thoracic stretching, thoracic extension exercise and exercises for cervical and scapular posture on thoracic kyphosis angle and upper thoracic pain, J Phys Ther Sci. 2013 Nov;25(11):1509-10. doi: 10.1589/jpts.25.1509. Epub 2013 Dec 11.

www.spondylitis.be

www.isico.it

www.topmasaj.ro/download/afect6.doc

http://www.lectiadeortopedie.ro/coloana-vertebrala/maladia-scheuermann/

http://www.romedic.ro/cifoza

http://www.scrigroup.com/sanatate/Aplicatii-terapeutice-SHIATSU-54185.php

http://www.romedic.ro/ortez-cervico-toracic-ham-de-memorie-aparat-picault-0H2823..

http://www.activ-ortopedic.ro/index.php?route=product/product&product_id=38

http://www.pansportmedical.ro/dezvoltare/articole/maladia_Scheuermann.html

http://www.scrigroup.com/sanatate/Rolul-kinetoterapiei45132.php

www.justmed.eu/fisiere/1p3hhCurs_7_-_ingrijirea_paliativa.ppt

http://danykomio.ro/blog/?title=terapia-coloanei-vertebrale&more=1&c=1&tb=1&pb=1