Aplicatii Psihopedagogice ale Desenului la Varstele Timpurii
CUPRINS
CAPITOLUL I. Considerații generale despre desenul copilului
I.1. Ce este desenul?
I.2. De ce desenează copilul?
I.3. Studii asupra creativității
I.4. Principalele elemente de limbaj plastic
I.5. Importanța simbolurilor în activitățile artistico-plastice la vârsta prescolară.
CAPITOLUL II Desenul – Metodă de cunoaștere, autocunoaștere și intercunoaștere la vârstele timpurii:
II.1.Conținutul cunoașterii: imaginea de sine, relatiile cu ceilalți
II.2. Profilul psihosocial al copilului preșcolar și școlar mic
II.3.Desenul ca metodă proiectivă, exemplificări: omulețul și familia
II.4. Desenul de la 0 la 12 ani și stadiile evoluției lui
CAPITOLUL III. Aplicații psihopedagogice ale desenului la vârstele timpurii
III.1. Stabilirea unui contact cu copilul și punerea în valoare a acestuia
III.2. Desene despre percepția proprie de sine și a celorlalți
III.3. Descoperirea aspectelor curative ale desenului
III.4. Desenul că mijloc de cunoaștere, consiliere și psihoterapie
CAPITOLUL IV. Proiect de cercetare: “Desenul- metodă interactivă de cunoaștere la vârstele timpurii”
Concluzii
Bibliografie
Anexe
CAPITOLUL I. Considerații generale despre desenul copilului
I.1. Ce este desenul?
Așa cum în anul 1928 Adolphe Ferriere scria că: "Părinții noștrii au descoperit Alpii, generația noastră a descoperit desenele copiilor". Această concepție s-a verificat și a fost îmbogățită în anii precedenți, datorită munciiunor unor eminenți psihiatrii, neurologi, psihologi si pedagogi care au adus în fiecare zi elemente inovatoare în teoria cunoașterii copilului prin intermediul desenului. Dintre toate elementele, mijloacele și procedeele de care dispune un psihiatru sau un psiholog pentru a încerca să cunoască mai bine copilul si pentru a-i cercete mai amănunțit personalitatea, desenul constituie un limbaj privilegiat.
Desenul este o tehnică, o artă prin care se poate reprezenta grafic un obiect, o figură, un peisaj pe o suprafață plană sau curbă. Transpunerea desenului se poate realiza cu ajutorul simbolurilor, linilor sau punctelor. După cum bine realizăm din perspectiva vizuală, desenul poate fi colorat sau monocrom. De asemenea citându-l pe Henri Matisse, aflăm că desenul este transpunerea unei linii în jurul unei idei, acesta făcând parte din categoria artelor vizuale. “În psihologie, termenul desen depășește simpla imagine în creion sau în peniță, însemnând și desenul în culori, inclusiv acuarela. Psihologii utilizează desenul mai ales în studierea copiilor, folosindu-1 ca test de dezvoltare mentală, ca mijloc de descifrare a caracterului și afectivității.” (Sillamy, N., 1998, p. 97)
Alături de pictură și modelaj, desenul este una din cele mai cunoscute și plăcute forme de a se juca. Fie că sunt acasă alături de parinții lor, fie că sunt la grădiniță sau singuri, pentru ei desenul este oricând la îndemână, iar pentru adult poate devein un instrument extreme de util în cunoașterea propiului copil. Încă de la vârstele timpurii, desenul poate devinii cea mai simplă modalitate a copilului de a se exprima și de a ne oferii indicii asupra dezvoltării personalitătii sale.
În rândurile de mai jos sunt evidențiate funcțiile desenului în calitatea lor de paralimbaj, adică un limbaj fără cuvinte, dar foarte expresiv:
Funcția grafică- modalitatea în care reușește șă construiască desenul. Vârsta apariției primilor linii variază între nouă zece luni și doi ani, în funcție de circumstanțele și condițiile în care trăiește, acesta reușește să contureze forme geometrice și să păstreze o simetrie între mâzgălire și conturul obiectelor. Putem urmării nivelul grafic al copilului în funcție de modul în care ține creionul în mână, gradul de îngroșare sau tremurul liniilor, dar și încetineala sau refuzul de a finalize un desen.
Funcția expresivă- valoarea de expresie a desenului este cu atât mai importantă, pentru copiii care nu reușesc să se exprime foarte ușor, care întâmpină greutăți în a comunica și care se închid în lumea lor interioară. Desenul devine pentru ei o formă de a comunica cu cei din jur, fără ai privii pe aceștia ca niște intruși în universul lor. Desenele pot fi bogate în imagini, pline de obiecte sau oameni, iar aici copilul ne oferă oglinda propriei sale viziuni asupra a ceea ce se întâmplă în realitate. Aspectele generale pot fi ordonate sau haotic aranjate, redând modul în care se structurează lumea lui interioară. Cât despre alegerea liberă a culorilor pe care acesta le folosește în desen, este elementar să înțelegem anumite aspecte ale caracterului și temperamentului său, mai ales dacă le folosește mereu pe aceleași.
Funcția simbolică- fiecare desen conține câte un mesaj pe care copilul vrea să il transmită adultului. Pentru a identifica mai ușor ceea ce a vrut copilul să exprime în desen, îl putem ruga să ne povestească ce a desenat. Imaginiile desenate nu sunt niciodata alese intâmplător, detaliile si modul proiectării desenului în ansamblu pot ilustra adesea agresivitate, personaje din basme, monștrii, finițe pe jumătate umane, obiecte care chiar există în viața reală sau sunt inventate. Greșeala frecvenă a adulților este de a eticheta un desen ca fiind frumos sau urat, aici i se imprimă adesea copilului tendința de a desena folosind modele.
Funcția socială- adesea în desenele copiilor sunt illustrate casa, familia, persoanele importante și plăcute din viața lor. Interacțiunea dintre ele poate fi pusă în evidență prin prezența figurilor umane, sau poate apăre retragerea copilului în propria lume prin evidențierea ușilor închise, absența ferestrelor și lipsa oamenilor.
Funcția grupală- desenul fiind o modalitate de exprimare a sinelui, ajută în egală măsură exprimarea sentimentelor despre grupul de prieteni din care face parte și despre oamenii care îl înconjoară. Nimic din ceea ce formează universul copilului nu este înafara universlui familiei sale. Desenele lui vorbesc despre povestea întregii familii, sentimentele pe care el și le exprimă sunt în relație cu cei care îi sunt mereu aproape, cu cei care trăiește împreună, simte, se dezvoltă și funcționează alăruri de ei.
Șușală Ionuț (1982), susține idea că noi ne naștem cu simțiri plastice moștenite sau “matricea ereditară a sensibilității” iar aceasta în omogenizare cu alte elemente ale personalității noastre dă naștere unei formule de expresie plastică. Datorită mâzgălelilor care apar la vârstele foarte timpurii, ne putem convinge că apariția acestor simțuri estetice este ereditară. Revenind la funcțiile desenului, menționăm că pe lângă cele cinci funcții amintite mai sus, mai există și altele cum ar fi: funcția proiectivă, funcția narativă prin care se evidențiază structura epică a subiectului și imprimă experientele personale ale acestuia și cea asociativă care combină fincția precenentă cu modul de realizare al lucrării.
Pe lângă funcțile desenului pe care le-am amintit mai sus, mai există și alte trei categorii de desene: sintetice, analitice și mixte.
Desenul sintetic reprezintă acel desen care este exectuat dintr-o singură trasare a creionului, acest tip de desen semnifică comunicativitate, entuziasmul, imaginație și reacții prompte,dar făra să fie suficient de perseverent în activitate.
Desenul analitic este acel tip de desen care este executat cu un anumit procedeu, detaliile care apar în urma lui reprezintă un ansamblu dispus geometric, acest tip de desen poate indica lipsa de încredere în propria persoana sau lipsa de voință.
Desenul mixt conține cele două tendințe despre care am vorbit mai sus, în prima fază copilul acționează sintetic în partea central a desenului, pe care o completează mai apoi cu detalii de tip analitic.
Categoriile de desene prezentate nu le vom găsi decât foarte rar în realitate, de aceea vorbim cel mai des de subiecți de tip mixt, de asemenea este riscant dar și greșit să ne exprimăm asupra unui copil numai pe baza unui singur desem, deoarece proba pe baza unui desen nu constituie decat o parte din analiza psihologică.
În concluzie, putem afirma că desenul se naște ca o povste pe care copilul este dornic să o împărtășească. O poveste a dorințelor, a emoțiilor, a temerilor între două tendințe, una care favorizează schema grafică și una ce se leagă de transformările, schimbările neașteptate ce apar când îți lași mâna să curgă liber pe foaia de hârtie. Copilul de cele mai multe ori își exteriorizează prin desen ceea ce nu poate să verbalizele, emoțiile, dorințele și viziunea lui despre tot ceea ce îl inconjoară.
I.2. De ce desenează copilul?
În pedagogia și psihologia din perioada contemporană se consideră că vârsta preșcolarității reprezintă perioada în care receptivitate, sensibilitate, mobilitate și flexibilitate psihică sunt cel mai bine puse în evidență. Vârstele timpurii sunt reprezentate de imaginația foarte bogată, fanteziile copilăriei și jocul, iar în această perioadă copilul are posibilitatea de a se exteriorize printr-un mod imaginative-creativ.
“Din momentul în care este capabil să țină în mână un creion, copilul schițează, trasează linii, scrijelește pereții sau orice altă suprafață pe care o are la îndemână. Astfel își exprimă dorința puternică de a se reprezenta prin intermediul unor semene care la prima vedere par indescifrabile, dar care sunt mesaje cu sens și elocvente adresate, într-o primă etapă, mamei și tatălui: reprezintă modul său de a comunica lumii că există și că este capabil șă își facă simțită prezența în această lume.” (Crotti, E., 2010, p. 5). La vârsta preșcolarității copilul are tendința de a se exteriorize prin lucrările lui care sunt bazate pe propriile experiențe personale.
Pentru copil desenul reprezintă un fel de al doilea grai al său, pe lângă faptul că acesta satisface un mijloc de comunicare, ajută și la dezvoltarea limbajului care simbolizează într-o fază incipientă ceea ce știe copilul despre lume și mai apoi ceea ce vede. De fiecare dată desenele sunt illustrate pun radografia destul de precisă a stărilor emoționale ale copilului, a felului în care el percepe legăturile familiar sau alte aspect care privesc viața lui. Deșii desenul este un impact foarte important în primii ani de viață ai copilului, mulți păinți înclină să credă că acele desene neglijable și urâte ilistrează semen ale unei dereglări sau a unei afecțiuni.
Toți copiii care au o evoluție normală încep să deseneze de la vârstele foarte timpurii, iar dacă până la vârsta de doi trei ani acest comportament nu apare este un semn al nedezvoltării expresiei plastice și figurative. Aici intervine întrebarea de bază: “De ce desenează copilul?” cel mai simplu și uzual motiv invocat este cel al plăcerii și faptul că urma lăsată de creion pe suprafața de hârtie reprezintă propria capodoperă a desenatorului. “Primele mâzgăleli sunt o formă plăcută de activitate motrică prin care copilul își exersează membrele, la ea adăugându-se plăcerea de a vedea urme produse prin mișcarea brațelor .” (Arnheim, 1979, p. 177) Principala nedumerire o reprezintă semnificația acestor începuturi ale desenului, ele pot semnifica expresii ale dorințelor copilului sau sunt pur și simpu involuntare. Acest lucru poate fi relative ușor de descoperit, dacă urmărim comportamentul copilului care lucrând cu un instrument de scris, se oprește la un moment dat fiind surprins de propria creație.
Adulților le revine sarcina de a descifra acest limbaj nonverbal, iar cu puțină practică și dragoste putem înțlege ce ne transmit aceste desene care nu spun niciodată nimicuri. După terminarea desenului, copilul întodeanuna îl arată adultului și este foarte atent la expresia feței aștreptând cu nerăbrare o evaluare. Motivul așteptării acestui răspuns este foarte simplu, în desenele pe care ei le realizează vorbesc despre ei însuși și despre lumea lor. Pentru copiii desenele nu reprezintă doar un joc, ci un mijloc oportun pentru ei de a se face cunoscuți și de a lăsa imaginația să le contureze propriile vise. De aceea este foarte bine ca părinții și persoanele din jurul copiilor să le ofere acestora lrme produse prin mișcarea brațelor .” (Arnheim, 1979, p. 177) Principala nedumerire o reprezintă semnificația acestor începuturi ale desenului, ele pot semnifica expresii ale dorințelor copilului sau sunt pur și simpu involuntare. Acest lucru poate fi relative ușor de descoperit, dacă urmărim comportamentul copilului care lucrând cu un instrument de scris, se oprește la un moment dat fiind surprins de propria creație.
Adulților le revine sarcina de a descifra acest limbaj nonverbal, iar cu puțină practică și dragoste putem înțlege ce ne transmit aceste desene care nu spun niciodată nimicuri. După terminarea desenului, copilul întodeanuna îl arată adultului și este foarte atent la expresia feței aștreptând cu nerăbrare o evaluare. Motivul așteptării acestui răspuns este foarte simplu, în desenele pe care ei le realizează vorbesc despre ei însuși și despre lumea lor. Pentru copiii desenele nu reprezintă doar un joc, ci un mijloc oportun pentru ei de a se face cunoscuți și de a lăsa imaginația să le contureze propriile vise. De aceea este foarte bine ca părinții și persoanele din jurul copiilor să le ofere acestora libertate în idei, dar și sprijin și mijloace de formare a propriilor impresii despre lumea cu ajutorul sentimentelor și emoțiilor trăite de ei. Acestă activitate artistico-plactică crează pentru copil un mijloc de exprimare propriei vieți. Reprezentările prezente în desenele copiilor vor evolua treptat spre o redare cat mai realistă a realității, iar alteori intervine imaginația și trece spre fabulație, ireal.
Importanța tehnicilor de lucru în executarea desenului la vârstele timpurii:
Prin utilizarea mai multor tehnici de lucru în activitățile artistice copii reușesc să își expună capacitatea artistică, adr are și posibilitatea de a comunica propriile sentimente prin diverse mijloace. Cunoașterea îndeaproape a unor tehnici noi le starnește copiilor curiozitatea și activitățiile capătă un character active și creativ. Cunoașterea de către copiii a limbajului și a unor tehnici noi de lucru duce la dezvoltarea formelor artistice variate și a creativității. Pentru a stârnii curiozitatea și caracterul atractiv al activităților artistico-plastice este necesara familiarizarea traptata a copiilor cu aceste tehnici, iar prin folosirea lor nu trebuie să facem un scop ci o modalitate de realizare care să fie în concordanță cu temperamental fiecărui copil.
Importanța activitățiilor artistico-plastice în educarea gustului estetic:
Activitățiile artistico-plastice asigură stimularea și promovarea creativității în toate domeniile. Educația estetică are și o influență foarte mare asupra trăirilor affective, dar și în observarea a tot ceea ce este corect și fumos. Implicarea în întreg procesul de formare a personalității, educația estetică urmărește dezvoltarea papacității de percepere și înțelegere corectă a frumosului din realitate. Gustul estetic este capacitatea de a aționa spontan într-un sentiment de satisfacție sau insatisafacție față de obietele prezente în natură. La preșcolari acest gust al esteticului se manifestă prin atractia și plăcerea lor de a privi și mai ales de a opera cu obiect.
Ca și o concluzie putem spune că majoritatea copiilor care desenează, pictează, ștampilează, modelează, prin aceste activități ei desfașoară o bogată varietate de preocupări. În timp ce își desfoșoară lucrarea ei fac cunoștință cu majoritatea elementelor de bază ale limbajului plastic. Toate aceste câștiguri nu reprezintă pentru ei un scop în sine, ci este un mijloc eficient și îndrăgit de educarea unei personalități active cu initiative capabile să se adapteze la condițiile mereu schimbătoare ale societății.
De ce desenează copiii așa? “Este foarte adevărat că desenele copiilor mici vădesc o stăpânire incompetă a activitățiilor motorii. Liniile lor urmează uneori cursuri neregulate în zigzag și nu se întâlnesc exact acolo unde ar trebui. Cel mai adesea, totuși, liniile sunt destul de precise pentru a indica ce reprezintă desenul, mai ales pentru privitorul care poate compara numeroase desene de același fel. Și apoi la o vârstă destu de fragedă această imprecizie a trăsăturii face loc unei exactități mai mult decât suficientă pentru a arăta ce încearcă să deseneze copilul. Alți teoreticieni au susținut că copiii tind să trasese linii drepte, cercuri și ovale, deoarece aceste forme simple sunt relative ușor de desenat. Afirmașia este perfect adevărată, dar nu ne spune ce proces mintal îi face pe copii să identifice obiecte complexe cu figure geometrice pe care nu le putem interpreta ca imagini proiective simplificate.”(Arnheim, Rudolf, 1979, p.169)
I.3. Studii asupra creativității
“Analizând creativitatea, J. Dewey (1921) pornește de la semnificația sa de atribuit al gândirii; G.W. Allpot (1938) evidențiază faptul că în actul creației sunt implicate aptitudinile și chiar toate procesele psihice. Astfel, cei doi depășesc interpretările unilaterale, care reduceau creativitatea la dotație, aptitudine, talent, genialitate.”(E. Rafailă, 2002, p. 9)
Creativitatea este definită ca “reprezentând cel mai înalt nivel comportamental uman, capabil de a antrena și focaliza toate celelalte niveluri de conduită biologică și logică (instincte, deprinderi, inteligență), precum și toate însușirile ale unui individ (gândire, memorie, atenție, voință, afectivitate) în direcția pentru care acesta este pregătit și îl preocupă, în vederea realizării unor produse ce se caracterizează prin originalitate, noutate, valoare și utilitate socială.” (V. Feier, 1995, pp. 50-53). Conceptul de creativitate a fost tratat din mai mai multe puncte de vedereː ca proces, ca produs, ca potențial și ca trăsătură de personalitate.
Foarte mulți psihologi definesc creativitatea ca proces. După E. P. Torrance creativitatea reprezintă „procesul moderării unor idei sau ipoteze, al testării acestor idei și al comunicării rezultatelor obținute” (Torrance, E.P, 1963, p. 59). Printre multele încercări de a descrie conceptul de creativitate, este recunoscută teoria psihologului englez Graham Wallas din cartea „Arta Gandului” – („The Art of Thought”), scrisa in 1926. Wallas a sintetizat patru stadii ale procesului creativ: pregatirea, incubarea, iluminarea și verificarea.
a. Faza de pregătireː “reprezintă perioada în care subiectul se orientează spre sarcina creativă ˗ acumuleză informații, colectează date, analizează, schițeză planuri, eperimentează mintal. Se consideră că pregatirea este cu atat mai eficientă cu cât nu intervine cenzura critică a corectitudinii, a conformării la adevăruri prestabilite și a utilității. Sarcina poate fi impusă din exterior prin cerințele care se adresează subiectului sau asumată prin propria imițiativă. Se poate vorbii de o pregătire în sens larg (extinsă la întreaga perioadă de formare a individului care acumulează miltiple și variate cunoștințe și interiorizează operații genereative ˗ procedee euristice și imaginative) și de o pregătire în sens restrâns (individul colectează material pentru o anumită sarcină creativă). Pregătirea este organizată rațional și se desfășoară conștient, iar pe parcursul pregătirii, psihologii delimitează următoarele subetapeː sesizarea și formularea problemei, colectarea datelor, formularea ipotezelor preliminare.” (Elena Rafailă, 2002, p.10)
b. Faza de incubație sau germinația: “este etapa de așteptare, aparent pasivă și relaxantă, dar cu reveniri neintenționate acupra problemei. Se realizează, dar nu exclusiv, în planul inconștientului, ceea ce favorizează combinări extrem de libere, inedite, flexibile, nesupuse restricțiilor. Este posibilă continuitatea între conștient și inconștient. Se multiplică și sunt contemplate variantele ipotetice. Durata incubației poate vria de la câteva zile sau săptămani, la câteva luni sau ani. Uneori ia forma reveriei. Cu cât persoana reușește să se îndepărteze de problemă, cu atat imcubația este mai productivă. A. Osbon concepe iucubația ca o etapă planificată pentru întreținerea căreia se aplică anumite măsuriː somn îndelungat, plimbări, însingurare.” (Rafailă, E., 2002, p. 11). Alți autori – precum T. S. Eliot, Alexander Graham Bell, sau Lewis Carroll – au recunoscut ulterior valoarea și necesitatea stadiului incubației în procesul creator. Wallas propune, de asemenea, o tehnică pentru optimizarea incubării ideilor, tehnica ce este confirmată de psihologia productivității: să ne întrerupem în mod voluntar intervalele de muncă și de concentrare pe o anumită problema. “Putem obține rezultate mai bune daca începem să lucram în paralel la mai multe probleme și le abandonam succesiv pentru a trece la altele, decât dacă încercam să terminăm o lucrare dintr-un singur efort neîntrerupt.”
c. Iluminarea: „este o intuiție cognitovă. Poate fi provocată de o întamplare sau apare în momentul în care persoana s-a distanțat la maxim de obiectul interesului său; este cu totul spontană și reprezintă un miment crucial în procesul de creație ștințifică, tehnică, artistică. Apariția subită, dramatică și aproape miraculoasă a ideii este însoțită de o imensă bucurie, de certitudine și de uimire. Nu toate intuițiile sunt corecte și complexe, ele trebuie cizelate, perfecționate, simplificate sau dezvoltate. Iluminarea se poate ivi de-a lungul întregului proces creativ, în orice moment. Spre deosebire de pregătire, organizată și dominată de logic și rațional, în această etapă intervine din plin, fantezia care depășește logicul și chiar îl contrazice. Iluminarea poate intervenii în stările involuntare, când comunicarea dintre conștient și inconștient este maximă. G.Wallas apreciază că ea apare nu în focarul conștiinței clare, ci într-o fază prefocală. Din această cauză ideile uneori de o valoare inestimabilă, sunt fugitive și pot fi rapid uitate. Se recomandă notarea lor imediată. După ce intervine iluminarea, ideile sunt corectate, completate, asociate și integrate pentru a fi definitivate într-un produs material sau spiritual. Definitivarea este rezultatul unei concentrări conștiente. De regulă, mecanismele psihice care intervin sunt asociațiile îndepărtate, analogiile dintre diferitele domenii, elaborarea metaforelor.” (Rafailă, E., 2002, p. 10). “Dacă definim etapa iluminarii ca pe eruperea instantanee a unei idei, este evident că nu o putem influența printr-un efort de voință. […] Ideea iluminatoare și potrivirea elementelor initiale reprezinta punctul culminant al unor asocieri succesive și conexiuni, care ar fi putut să dureze un timp apreciabil și care au fost probabil precedate de o serie de tentative nereușite. Seriile de asocieri eșuate pot să dureze de la câteva secunde până la cateva ore. […] Câteodată conexiunile reușite par a fi făcute dintr-un singur pas, sau din mai mulți pași care sunt atat de rapizi, încat parcă se întamplă instantaneu.” (Graham Wallas 1926).
d. Verificarea: În acest ultim stadiu se verifică validitatea ideii, care este adusă la o formă precisă. Ideea trebuie evaluată în mod constient. Trebuie analizat rezultatul inspirației și trebuie deduse consecințele ideii iluminatoare. Toate acestea implică disciplina, atentie, voința și un efort conștient și consecvent. Probabil că cel mai important aspect al creativității este interconexiunea celor patru stadii și faptul că nici una dintre ele nu poate exista separat de celelalte, deoarece creativitatea reprezintă un mecanism complex format din mai multe parți aflate în continuă mișcare.
“In avalanșa de gânduri zilnice, aceste patru stadii ale creativității se întrepătrund continuu, pe măsură ce ne confruntăm cu diverse probleme. Psihologul care face un experiment, sau omul de afaceri care își verifică dimineața corespondența – ar putea ca in acelasi timp să “incubeze” o problemă la care s-au gandit în urmă cu două zile. Ar putea, de asemenea, să adune informație în stadiul de pregătire pentru o a treia problemă, sau ar putea să-și verifice concluziile într-o a patra problemă. Chiar explorand o problemă, mintea poate să incubeze inconstient un aspect al ei, ăn timp ce este implicată la nivel constient în pregătirea sau verificarea altui aspect.” (Graham Wallas 1926).
Creativitatea ca produs. Cei mai mulți psihologi care au definit creativitatea s-au referit la caracteristicile produsului creator. Edison considera că actul creative se compune din 99% transpirție și 1% inspiratie. Crearea unui produs reprezintă rezultatul unui proces complex, care necesită multă muncă. “Noutatea este apreciată în raport cu subiectul, cu experiența lui psihologică sau în raport cu societatea, cu experiența socială. Originalitatea este apreciată după unicitatea, imprevizibilitatea, surpriza soluției. Noutatea și originalitatea sunt văzute în corelație cu utilitatea produsului, criteriul adoptat pentru a dostinge produsul cu adevorat creative de cele aberate și rupte de realitate. Desigur, nu putem formula aceste cerințe ale creativității pentru produsele școlarilor. Pentru ei noutatea și originalitatea su numai valoare subiectivă. În general, la această vârstă, copilul are tendința de a-l imita pe celălalt și de a repeat conduitele care au fost appreciate de adult. De aceea se impune orientarea preșcolarului spre original și util. educatorul, parintele sau cdrul didactic va avea grijă să aprecieze toate strădaniile copilului chiar și atunci când ele nu corespund unor criteria riguroase și să-l mobilizeze să-și finalizeze produsele.” (Rafailă, E., 2002, p. 14)
Creativitatea ca potențial. Este de preferabil să se descopere cât se poate de timpuriu acest tip de potențial creativ și să se aibă în vedere formarea lui ca trasătură de personalitate care să poarte amprenta creativității. I. Taylor (1959) pune în valoare cinci niveluri ale creativității ca potențial, aratând că acestea au cea mai mare importanță indiferent de domeniul în care sunt prezente.
a. “Creativitatea expresivă exemplificată prin desene spontane ale copiilor, este forma primară de creativitate, posibilă la toți oamenii și absolut necesară nivelurilor superioare. Presupune spontaneitate, independență, libertate, originalitate. Adulții nu trebuie să franeze evprimările la acest nivel atentând la spontaneitatea și libertatea copiilor prin observații critice și prin conformarea la realitate.
b. Creativitatea procesuală ține de notele originale întâlnute în desfășurarea proceselor psihice, în modul de gândire și simțire al subiectului. Produsele obținute sunt, în proporții variate diferite de ale celorlalți.
c. Creativitatea inventivă, ale cărei caracteristici de bază sunt inventivitatea și descoperirea, implică flexibilitatea intelectivă și perceperea unor relații noi și neobișnuite între elemetele realității care erau percepute anterior ca separate. Acest nivel este specific inventatorului și descoperitorului de nou, care valorifică, și în același timp depășește experiența anterioră.
d. Creativitatea inovativă este mai rar întâlnită fiind un nivel superior. Este rezultatul cunoașterii deosebite a realității, a dezvoltării intelectuale maximale și a dezvoltării aptitudinilor. Conduce la modificarea semnificativă a fundamentelor și principiilor care stau la baza științelor și artelor.
e. Creativitatea emergentă reprezintă nivelul cel mai înalt, suprem al creativității; face posibilă apariția unui principiu sau a unor ipoteze care revoluționează cunoașterea, arta sau existența socială.
f. Creativitatea preșcolarului este o creativitate expresivă (manifestată în mimică, pantomimică, desen, joc), dar uneori și una procesuală (manifestată în activitățiile de repovestire, povestire creată, activități matematice). Centrarea procesului de învățământ pe învățarea creativă, și în general oferirea unui mediu educațional favorabil, dezvoltă potențialul creativ pentru a-l transforma, cu timpul, în ceativitate inovativă, inventivă.” (Rafailă, E., 2002, p. 15)
Creativitatea ca trăsătură de personalitate. “Creativitatea marchează întreaga personalitate și activitate psihică a individului și, în același timp, se subsumează și se integrează organic sistemului de personalitate. Folosind naliza indivizilor creatori(din știință, tehnică, artă), au fost evidențiate ca trăsături ale personalității creative: fluiditatea, flexibilitatea, capacitatea de elaborare, sensibiliatatea pentru probleme, redefinirea, originalitatea (J.Guilford) gândirea independentă, conștiința puternocă, preferința pentru fenomene complexe (Barron), toleranța față de situațiile ambigue, interese diverse și complexe, stil cognitiv specific (I.Taylor), motivație intrinsecă, emoționalitate puternică, nonconformism, nevoia crescută de independență, autoconducerea elevată. Prin educație, potențialul creativ poate deveni, în timp, trăsătura de personalitate care va produce noul, originalul valorile socio-culturale. Educația creativă la vârsta preșcolară presupune un ansamblu coerent, organizat de acțiuni educative. Prin aceste acțiuni se dezvoltă spintaneitatea, intependența gandirii, receptivitatea față de probleme, față de ceea ce este ascuns dar imprtant, motivația creativă, capacitatea de elaborare și de anticipare. În același timp, copiliul este obișnuit să se documenteze, să corecteze cu un ochi pătrunzător realitatea, să selecteze ceea ce este important, dar ascuns, să-și pună și să pună întrebări, să anticipeze soluții pe care să le verifice. Prin aceleași acțiuni copilul este obișnuit să dorească să-și exprime opiniile și exprime într-o formă adegvată convingătoare.” (Rafailă, E., 2002, pp. 15,16)
Specificul manifestării creativității la vârsta preșcolară îl reprezintă potențialul creativ care este prezent în activitatea fundamentală a copilului și anume jocul, dar este prezent în desen și în pictură activității care pentru copil reprezintă un joc cu linii si culoare, dar și în limbaj. “Preganantă la vârsta preșcolară este manifestarea potențialului creativ în desen și pictură, activități care au funcții importante în viața preșcolarului. Prin intermediul lor, copilul ajunge întâmplător la artă, își insușește instrumente de morfologie și sintaxă a artei, pe care apoi le va utiliza deliberat. Acestea exprimă și stimulează potențialul creativ al preșcolarului. Prin desen și apoi prin pictură, copilul reflectă, selectiv și într-o formă specifică, realitatea. Prin desen și pictură preșcolarul asimilează realitatea la propriul eu, echilibrează și armonizează raporturile cu natura, cu ceilalți cu el însiși. Prin limbajul liniilor, al culorilor, al semnelor grafice, desenul și pictura exprimă percepțiile , reprezentările, emoțiile, cunoștințele receptate din diferite surse. Utilizând acest limbaj, copilul recrează un univers care l-a impresionat (un obiect, un personaj, un animal), se pontopește cu acest univers. Desenul și pictura reprezintă rezonanța lunii în preșcolar și vibrația acesteia în lumea sa. Referitor la originalitate, dincolo de elementele obișnuite apar și elemente inedite, dar nu în mod deliberat, pentru a fi altfel, ci mai ales datorită valorii emoționale a obiectelor desenate. Preșcolarul mare preferă desenul cu temă liberă sau cu elemente sugerate.desenul cu temădată devine încărcat, fără a dovedi flexibilitate, sau include elemente care nu au legătură cu tema.” (Rafailă, E., 2002, pp. 47, 48)
I.4. Principalele elemente de limbaj plastic
Așa cum limbajul vorbit conține cuvintele, limbajul matematic are la bază cifrele și semnele, muzica dispune de note, generic, vorbim despre limbaje de specialitate. Este firesc ca și artele vizuale să dispună de un limbaj propriu sau, mai exact, de mai multe limbaje având în vedere faptul că există un spectru al artelor vizuale. Astfel, elementele de limbaj plastic constituie alfabetul artelor vizuale și reprezintă mijloace de comunicare specifice. Necunoscând acest alfabet, acest limbaj special, nu vom putea înțelege mesajul transmis de o operă de artă, la fel cum un analfabet nu este capabil să citească o carte. Avem nevoie de însușirea acestui limbaj, pentru avea acces la o întreagă altă lume, atât de necesară, în special în zilele noastre. Dacă nu am putea citi o carte, nu am avea acces la cunoaștere, nu am parcurge atâtea istorisiri, povești scrise de diverși autori, am avea de pierdut o parte importantă din lumea în care trăim și nu ne-am putea cunoaște lumea interioară. La fel gândim și când ne referim la limbajul vizual, o altă lume mirifică fără de care nu am putea trăi – lumea frumosului, lumea imaginilor, lumea artelor, care ar putea fi înțeleasă ca o punte de legătură între lumea interioară și cea exterioară și chiar ca pârghie de asigurare a armoniei dintre acestea. Pentru că lumea exprimată în imagini este una aparte, deosebită de toate celelalte și necesară în același timp omului ca ființă socio-culturală. “În expunerea noastră urmărim familiarizarea elevilor doar cu unele noțiuni din limbajul artelor plastic și nu aglomerarea memoriei lor cu o sumedenie de cunoștințe teoretice din specialitatea artiștilor profesioniști. Prin elementele principale ale limbajului plastic înțelegem nu uneltele cu care lucrăm, ci semnele cele mai importante lăsate pe suprafață plană cu acestea. Așa cum muzica folosește drept principale elemente de limbaj musical cele 7 note ale gamei, arta plastic folosește linia, pubctul și pata de culoare ca principale elemente de limbaj.” (Radu Adrian, 2008, p.147).
Orice desen pe care copilul în proiecteză începe cu cel mai simple element, și anume punctul. Definiția oferită de Dicționarul de artă este următoarea: “figură geometrică rezultată prin intersectarea a două linii sau prin întâlnirea mai multor planuri. Teoretic, punctul este invizibil, întrucât e lipsit de mărime, și practic, are dimensiuni neglijabile. În artele care folosesc suporturile plane, se produce prin atingerea suprafeței de către instrumentul de lucru (pensula, cărbunele, etc.). Prin amplificarea dimensiunilor devine mai puternic și mai clar, începe să devină suprafață, pată. Dacă limitele lui extreme rămân imprecise dimensional, sunt în schimb precizabile formal: pot varia de la formele libere, divers dantelate, la altele geometrizante – se pot apropia de cerc, de triunghi, de stea etc. Punctul este cel mai simplu element al formei, putând fi el însuși formă, sau să aparțină conturului ei. Caracterul lui fundamental rămâne imobilitatea. Pare închis în sine și încărcat cu o tensiune interioară pe care și-o exercită asupra spațiului din jur (iar dispariția acestuia anulează punctul, luând naștere linia).” (Dicționarul de artă, 1998, volumul 2, p 74).
Definiția elaborată a liniei, prezentată în Dicționarul de artă este următoarea: “trăsătura lăsată pe un suport, de creion, peniță, pensulă etc., care slujește la delimitarea corpurilor și suprafețelor. Linia poate avea conotații multiple, în funcție de traiectorie, lungime, grosime, poziție, grupare, succesiune, amplasare în câmpul imaginii artistice. Fiind compusă dintr-un șir neîntrerupt de puncte în succesiune, poate sugera direcția, mișcarea, stabilitatea etc. O linie orizontală este calmă și statică, una verticală pare fermă, una oblică pare întotdeauna dinamică și sugerează deplasarea (este ascendentă, dacă se deplasează de la stânga-jos spre dreapta-sus, ori descendentă, dacă este dispusă invers); un duct neuniform ca grosime pare ezitant, iar altul uniform pare calm și consecvent, uneori obositor; o linie frântă pare neliniștită și ruptă, o linie curbă care se dezvoltă larg poate sugera plenitudinea, iar o linie care curge dezordonat creează impresia de agitație. Asocierea mai multor feluri de linii amplifică rezultatele expresive datorită contrastului lor implicit. Succesiuni de linii egale sau ilegale, dispuse la intervale regulate sau nu, pot crea sugestii ritmice active sau monotone, de spațialitate sau de relief etc. Rolul estetic al liniei a variat, în funcție de concepțiile stilistice, socotit fiind ca fundamental în clasicism, academism, manierism, neoclasicism, pentru capacitatea sa abstractivă, iar în baroc, în simbolism și Jungendstil, pentru capacitatea ei de a exprima înseși ritmurile organice ale artistului.” (Dicționarul de artă ,1998, volumul 1, p 255). În desen linia deține triplu rol: un rol constructive, deoarece ne sugerează volumul și forma, un rol figurative unde devine semn plastic și un rol expresiv care este evidențiat prin conținutul semantic al desenului.
“Când copilul mânuiește creionul, el va apăsa mai mult mau mai puțin pe vârf, astfel încât conturul desenului va reflecta forța musculară care s-a exercitat asupra instrumentului. Presiunea se poate exalua după adâncimea liniei, după lățimea ei, sau după densitate, în funcție de instrumental folosit și de suprafața pe care copilul desenează. Linia trasată cu precizie, fermă și direct, nici prea tare, nici prea slabă este un indiciu de bună afirmare de sine, de extraversiune și de siguranță. Ea exprimă o bună energie vitală, care îi permite copilului să-și stăpânească forțele și agresivitatea și să reziste normal la stres (vezi fig. 19) . O linie prea apăsată riscă să încrețească hartia, ba chiar să o rupă sau să iasă pe verso. Ea indică un stress interior al copilului, impulsivitate, absența stăpânirii impulsurilor, uneori chiar nemulțumire. Poate fi și un indiciu de carență pe planul simțurilor: reprimare a sentimentelor și răceală (vezi fig.20a și fig 20b).” (Joe-Ann, Benoit, Graziella, Pettinati, 2014, p.43)
Iar în ultimul rând putem defini pata de culoare ca fiind “urma bidimensionată lăsată de o culoare, prin intermediul unui instrument adegvat, pe o suprafață plană. Așa cum se înțelege din definiție, pata are două dumensini: lățimea și lungimea. Instrumentele pot fi: creioanele colorate, carioca, pensula, pistolul de vopsit, spray-ul color etc. petele se impart în două mari categorii: plate și vibrante. Pata de culoare plată are culoarea întinsă uniform pe întreaga sa suprafață. Ea e folosită mai mult în arta decorative, motiv pentru care se mai numește și pată decorative. Pata de culoare vibrantă prezintă inegalități pe suprafața sa, acestea constând în hașurări, pensulații, mici noanțe sau diferențieri de ton etc. De aceea, în unele locuri, o întâlnim numită și pată picturală.” (Radu, A., 2008, p. 148) Simbolismul culorilor reprezintă “alegerea culorilor care aduce informații suplimentare despre personalitatea și starea de spirit a copilului. În primul rând, trebuie să ne asigurăm că cel mic are toate culorile la dispoziție și că niciuna dintre ele nu este monopolizată de un alt copil din grup. Și că nu este daltonist! Micuțul care începe să deseneze alege culorile la întamplare, dar foarte repede le selecționează fie pentru a respecta realitatea pe care o observă (de exemplu, frunzele unui pom sunt în general verzi), fie pentru a-și reflecta în mod inconștient emoțiile de moment (de pildă, copilul agitat va fi mai de grabă atras de portocaliu). Numărul de culori întrebuințate se va înmulții odată cu vârsta. Cele cae nu corespund realității, de pildă frunzele de pom albastre, pot să indice originalitatea copillului, tot așa de bine ca și o problemă de vedere sau o aderare inadegvată la realitate. Să ținem seamă și de semnificația obiectului care este colorat: de exemplu, apa albastră și limpede este mai pozitivă decât apa verde și statute. Refuzul de a utiliza culori poate fi interpretat ca I inhibiție a emoțiilor și sentimentelor. Trebuie observate mai întâi culorile dominante care se adumă în seria de desen a unui copil. Preponderența culorilor calde (roșu, portocaliu, galben…) dezvăluie un comportament mai extravertit și emotiv. La polul opus, folosirea constantă a culorilor reci (albastru, verde, violet…) relevă un temperament mai degrabă introvertit sau intelectual. Copilul bine adaptat folosește de obicei cinci culori diferite, în timp ce introvertitul nu recurge de cele mai multe ori decât la una sau maxim două. ” (Joe-Ann, et. al. 2014, pp. 54, 55)
Simbolistica culorilor rămâne una dintre puterile universului cromatic. “Posibilitățile de expresie ale culorilor sunt mult mai multe . necesarul de inventivitate firească a artistului a făcut ca acestea să fie mereu schimbate de-a lungul istoriei, înnoine dau modelate după nevoiele fiecărei aspirații.” (Radu, A., 2008, p. 150) Simbolistica culorii poate fi studiată cel mai ușor folosind un dicționar de simboluri. Doi dintre autorii care s-au oprit asupra simbolismului în general, și asupra culorilor în particular sunt Jean Chevalier și Hans Biedermann. În continuarea lucrării vor fi structurate câteva caracteristici ale culorilor.
Alb (absența culorii) “la fel ca și cenușiul, albul este rar solicitat, cu excepția elementelor care sunt albe în mod natural ˗ zăpada, printer altele. Albul este spatial nelocuit, vidul insesizabil. Albul exprimă ceea ce nu poate fi comuniact, tacerea, visul, reflecția, interiorizarea. Dacă un copil îl folosește fregvent pentru a colora figure care de obicei nu sunt colorate sau lasă multe spații albe, am puea să ne gândim cp lucrul acesa reflect un vid interior, tendința de a se refugia în vis sau dificulatatea de a se ancora în realitate (desigur, trebuie să ținem seama de vârsta copilului înainte de a ne pronunța). Un spațiu alb mare între două personaje arată o distanță simbolică între ele. Absența albului (o foaie de hârtie invadată de culoare) în exces și repetat poate indica o tendință de a adera din plin la mediul înconjurător și de a reacționa puternic pe moment, fără a sta prea mult pe ganduri.”( Joe-Ann, et. al. 2014, p. 56)
Albastrul (cerul) “culoare a sensibilității, a emiției, a liniștii, albastrul este pasiv, senin, calm. Este interiorizare. Este și motivul pentru care decoratorii îl recomandă adesea pentru încăperile associate repausului și destinderii. Albastrul este o culoare feminină (leagată de vălul Fecioarei Maria) care simbolizează pacea, liniștea, odihna sau, în ultimă instanță, pasivitatea și resemnarea. Folosit in exces, trimite la căutarea mamei. Albastrul asociat cu negrul în mod repetat poate indica resemarea sau o depresie trecătoare.” (Joe-Ann, et. al. 2014, p. 56)
“Cuvinte-cheie: calm, seninătate, absența spiritului de competitive, înțelegere, rezervare, nevoia de destindere.
Punctele sensibile: răceala, care poate duce la sentimente lipsite de căldură.” (Crotti, E., 2010, pp. 28,29)
Maro (pământul) “reprezintă căutarea siguranței, nevoile primitive și importanța satisfacerii nevoilor senzoriale, cum ar fi hrana. După vârsta de 6 ani, preponderența maroului poate indica o oarecare regresie sau retenție simbolică sau chiar un refuz de a da, care poare fi asociat uneori cu atitudini rigide în comportare sau în gândire. O regresie trecătoare cu o folosire mai fregventă a maroului poate surveni la un copil după ce i s-a născut un frățior sau o surioară care monolizează atenția părinților.” (Joe-Ann, et. al. 2014, p. 56)
“Cuvinte-cheie: seriozitate, amărăciune, intoleranță față de comtraste și contrarii, prudență, comoditate și simț dezvoltat al realității.
Puncte sensibile: alegerea obișnuită a acestei culori poate semnala dificultăți datorate unui sentiment de insatisfacție interioară din cauza incapacității de a îndeplini cerințele adulților.” (Crotti, E., 2010, p. 29)
Gri “rar se întamplă să fie culoare preferată, este mai de grabă o culoare neută. Dacă apare foarte des într-o serie de desene, ar putea însemna o dificultate de exprimare a sentimentelor, o refulare, plictiseală sai tendința de a se ține departe, de arămâne în umbra. Seria de desene arhivate ne va permite să clarificăm mai précis situația.” (Joe-Ann, et. al. 2014, p. 57)
“Cuvinte- cheie: teamă, timorare, dicilitate.
Puncte sensibile: teama de eșecul luării deciziilor rapide și de reproșurile celor din jur.” (Crotti, E., 2010, p. 30)
Galben (soare) “este culoarea veseliei, a optimismului, a deschiderii spre lume, a dorinșei de participare sau a voinței de a merge mai departe. Este preferata copiilor cărora nu le place să stea singuri. Capătă un aspect foarte pozitiv cu excepția cipiilor care suferă de enurezis nocturn, la care poate exprima o tendință îngrijorătoare. Folosirea excesivă a galbenului poate indica nevoia de prezență a tatălui sau nevoia de a elibera tensiuni interioare.” (Joe-Ann, et. al. 2014, p. 57)
“Cuvinte cheie: energie, dinamism, deschirere mentală, ancorare în prezent, extrovertire, libertate, nevoie de mișcare.
Puncte sensibile: dacă lipsește figura paternă, micuțul poate devein melancholic și își dezvoltă teama de viitor. Este nevoie să evaluați raportul cu tatăl și eventualele tensiuni din familie.” (Crotti, E., 2010, p. 26)
Negru (noapte) “trebuie făcută deosebirea dintre negrul întrebuințat pentru contur și cel folosit la umplerea unui spațiu. În primul caz, copilul dorește ca desenul lui să fie cât mai vizibil. Negrul fiind culoarea cea mai închisă, el tine în evidență conturul figurilor desenate și face să reiasă mai bine celelalte curori. Folosind pentru a colora spatial, negrul exprimă tristețea, închiderea în sinse sau chiar disperarea daca este prea present și în mod repetat. Este asociat și cu sentimental de culpabilitate, de pasivitate tragică în legătură cu unele evenimente, cum ar fi despărțire de părinți, moartea unui animal de companie etc. Frecvent legat de doliu, negrul ar putea reprezenta și negarea sai revilta. Mici pete de culoare neagră indică anxietate sau tensiune interioară.” (Joe-Ann, et. al. 2014, p. 57)
“Cuvinte-cheie: bogăție interioară, temeri, anxietate, rezervare, pudoare, melancolie, durere, rigiditate.
Puncte sensibile: trebuie controlate aspectele legate de starea copilului, care poate trece de la o extremă la alta foro motive aparente.” (Crotti, E., 2010, p. 30)
Portocaliul (galben + roșu) “reprezintă vitalitate, curiozitate, dorință de reușită, dinamism. Exprimă bucuria, veselia. Prezenă în exces poate indica excitație sau agitație, o dorință de a atrage atenția. Pe de altă parte, s-a remarcat că portocaliul este culoare favorite a multor copii hiperactivi.” (Joe-Ann, et. al. 2014, p. 57)
“Cuvinte-cheie: bucurie, entuziasm, dorință, curaj, optimism.
Puncte sensibile: o anumită ușurință și naivitate, motiv pentru care copilul trebuie să învețe să-și măsoare mai bine propria generozitate și imboldul spre altruism.” (Crotti, E., 2010, p. 33)
Roz și alte culori pastel “toate culorile pastel exprimă căutarea sau sentimental de linște, de echilibru, de armonie, de afecțiune, trandețe, blândețe. Rozul reprezintă, afectivitatea lipsită de pasiune sau de agresivitate (roșu atenuat). Aceste noanțe sunt cu deosebire folosite de fetițe în faza lor oedipiană.” (Joe-Ann, et. al. 2014, p. 58)
“Cuvinte-cheie: suflet bun, sensibilitate.
Puncte sensibile: sensibilitatea excesivă îl face să nu tolereze frustrările și eșecurile. Mai mult, susceptibilitatea sa poate interfera negativ în raporturile sociale. Părinții trebuie să fie atenți cu un astfel de copil, pentru a nu-I răni sensibilitatea.” (Crotti, E., 2010, p. 32)
Roșu (sânge) “este culoarea preferată a foarte multor copii sub vârsta de 6 ani. Din această cauză se și ceartă între ei pe suzeta roșie, balonul roșu, pe creionul roșu! Este normal, așadar, să regăsim roșul mai des în desenele preșcolarilor. Această atracție specială scade odată cu trecerea timpului. Roșul este o culoare tonică, exprimă acțiunea, puterea dorințelor, nevoia de mișcare. În exces, ar putea reprezenta impulsivitatea, argresivitatea sau frica. Roșul este stimulativ, ideal ca alegere de culoare în acele încăperi ale casei în care se desfățoară multe activității, dar în niciun caz nu are ce căuta în dormitor!” (Joe-Ann, et. al. 2014, p. 58)
“Cuvinte chie: vitalitate, putere vitală, exuberanță, motricitate, vivacitate, energie, ambiție, emoție, încântare pasiune, curaj agresivitate benignă și direcționată spre creștere.
Puncte sensibile: o agresivitate necanalizară care se poate resfrânge asupra comportamentului, făcându-l reactionar sau, dimpotrivă, taciturn și reținut. Uneori, exuberanța excesivă devine ostilitate sau violență, copilul fiind ușor de enervate și având posibile descărcări de furie.” (Crotti, E., 2010, p. 26)
Verde (iarbă și frunziș) “are o legătură cu stima de sine, cu nevoia de a fi recunoscut și respectat; indică o dorință de comunicare. Este o culoare care le sugerează calmul și odihna persoanelor nervoase. Conform lui Lüscher, verdele introduce o voință în acțiune, perseverență, tenacitate și constanță în comportament. În funcție de nuanță (spre galben: mai entrovertit; spre albastru: mai introvertit), verdele poate reflecta atitudini opuse. În unele cazuri, indică o rezistență(de exemplu, o reacție de răzvrătire față de o disciplină prea strictă).” (Joe-Ann, et. al. 2014, p. 58)
“Cuvinte cheie: liniște, relaxare, satisfacție, echilibru, pace interioară, complacere, speranță, gândire, calm.
Limite: verdele poate indica o tendință spre lene și inhibiție. Uneori, paradoxal, indică nervozitate și descărcări furioase (după cum arată expresia “s-a înverzit de furie”).” (Crotti, E., 2010, p. 28)
Violet (roșu + albastru) “este culoarea situate la extremitatea spectrului curcubeului și închide în ea cea mai mare energie vibrantă. Iată de ce este adesea asociată cu spiritualitatea. Mai mult cum violetul combină o culoare caldă (roșul) cu una rece (albastrul), el simbolizează de asemenea ambivalența între doi poli. Deoarece copiii își stăpânesc cu greu aceasă energie, ea este de multe ori interpretatăca un semn de angoasă, de îngrijorări interioare sau de tensiuni contradictorii, de ambivalență” (Joe-Ann, et. al. 2014, pp. 58, 59)
“Cuvinte-cheie: dorința de realizare personală, intuitive, neliniște, dominație asupra pasiunilor, credință religioasă, idealism, pudoare, spiritualitate, spirit de sacrificiu.
Puncte sensibile: prea multe pretenții îl pot constrânge pe copil la reacția aproape obsesivă asupra propriilor acțiuni, de aceea este nevoie să fiți foarte atenți să nu cereți prea multe de la el. Melancolia îl poate face să se închidă în sine, să-i fie dificil să-și exprime emoțiile dorințele și sentimentele.” (Crotti, E., 2010, p. 29)
Turcoaz.“Cuvinte cheie: profunzimea sentimentelor, liniște, dependent. Comportament: preferința pentru turcoaz apare la copilul bucuros să depindă de cineva, căruia îi place să fie sprijinit și încurajat și care are nevoie să știe că ceilalți au încredere în el. Sensibilitatea lui îi permite să-și îmbogățească sufletul și să exploreze tot ce îl înconjoară. Puncte sensibile: dependent sa de legăturile affective, care poate sta la baza unui comportament flegmatic.” (Crotti, E., 2010, p. 33)
I.5. Importanța simbolurilor în activitățile artistico-plastice la vârsta prescolară.
“De-a lungul timpului, omul a găsit modalități variate de exprimare a trăirilor, sentimentelor și aspirațiilor sale prin gesturi, mimică, desen, muzică și cuvant. La început, la vârsta preșcolară copiii se exprimă mai greoi verbal alegând varianta exprimării grafice. Prin activități instructiv-educative structurate, copilul ajunge să se exprime corect gramatical si cursiv, iar din punct de vedere plastic să se exprime prin desen, pictura și modelaj. Această ultimă variantă de exprimare este utilizată mai des de către copiii mai emotivi, care se refugiază în lumea culorilor. Activitățile artistico-plastice (desen-pictură-modelaj) sunt concepute conform nivelului de vârstă al copilului, de la 1an și 6 luni până la 6/7 ani. Prima formă de exprimare grafică a copiulului mic este mâzgălitura. Acesta are un înțeles pentru el, deși adulții nu percep reprezentarea. Treptat, cu ajutor și perseverență, copiii învață să redea obiecte sau chiar imagini respectând realitatea. Prin desen copilul se simte important, descoperind o altă variantă de exprimare a ceea ce simte, a ceea ce gandește și cum percepe lumea înconjuratoare. Atât educatoarele, cât și părinții trebuie să încurajeze și să ghideze pașii copiilor pentru dezvoltarea gustului pentru frumos, artă și pentru dezvoltarea unei personalități complexe. Elementele plastice care se învață la gradiniță sunt: punctul, linia, pata de culoare, forma și combinații ale acestora. În prima etapa, copilul învață să deseneze utilizând creionul grafic, apoi creioanele colorate și mai târziu carioca. Pentru utilizarea elementelor grafice și instrumentele specifice desenului, educatoarea trebuie să proiecteze activități cu teme simple precum: Fulgerul, Floarea, Nori, Soarele, Omul, Bradul, Copacul, Sacul, Clopoțelul, Mașina, Steluța, iar mai apoi trece la compoziții simple, apoi mai complexe, având ca posibile teme Anotimpurile, Familia, La Bunici, Prietenii, Jucariile Mele, Parcul etc.”
Cele mai comune arhetipuri pe care copiii le desenează sunt: Soarele, Luna, Cerul, Apa, Pământul, Munții, Curcubeul, Monștrii și Stolurile de păsări.
“Soarele este un simbol frecvent întâlnit în desenele copiilor. Astrul strălucitor cu figură masculine, asupra căreia copilul proiectează forța și puterea tatălui ideal care vede tot și poată să facă orice. Prin reprezentarea soarelui, copilul își exprimă nevoia de ieșire din atmosfera protectoare a mediului familiei, pentru a-și începe propriile căutări și conturarea rolului său. Soarele, care înseamnă lumină, căldură, forța care mișcă lumea, simbolizează, de fapt, forța virilă, dorința de autocunoaștere și de independență. Reprezintă un stimul și un element de susținere în creșterea fizică și psihică a copilului, călăuzindu-l spre viitor și spre împlinirea de sine. Copiii redau soarele cu sau fără raze, galben, portocaliu și, uneori, roșu sau negru; unii îl umanizează desenându-I ochi, nas și gură.” (Crotti, E., 2010, p. 36)
“Luna. Omul fost atras dintodeauna de lună, un astru discret, cu lumină stabă, care luminează doar în ântunericul nocturn care străbate firmamentul învăluit în obscuritatea nopții, urmând mișcări ciclice de 28 de zile legate de ciclul menstrual și de însăși esența feminității. Este un simbol care apare rar în simbolurile copiilor,pentru că este asociat cu întunericul, de care, incinștient, orice copil se teme. Apare ma ales în desenele micuților care au momente de regresie sau nevoia de liniște cauzată de stări de anxietate sau la copiii preocupați de identitatea lor sexuală, cel mai adesea din cauza unei educații materne hiperprotectuare. Abia mai târziu, spre adolescent, luna apare mai fregvent, mai ales în desenele fetelor, aproape ca semn al cadențelor și ritmului ciclului menstrual. Este un simbol care alimentează conștientul și stimulează imaginația, face trimitere la forța sufletului, la dulceața nopții, la jocurile pline de fantezie care îmbogățesc primele iubiri. Alături de lună apar adesea simboluri precum flori, vaze, dealuri, cercuri, melci, fructe.” (Crotti, E., 2010, p.42)
“Apa. Reprezentarea apei de către copil are o dublă interpretare: poate fi un element purificator, și în acest caz este semn al stării de bine al micuțului sau unul amenințător (mai ales dacă este desenată sub forma unui noroi de ploaie); astfel, exprimă teama de mustrare și este un indiciu al hipersensibilității și a toleranței scăzute la frustrări, care poate genera teamă.” (Crotti, E., 2010, p. 44)
“Pământul. Reprezentat de copii printr-o linie orizontală verde sau maro, plasată în josul foii, pământul este indiciul siguranți date de figura maternal care a știut să-l hrănească adegvat pe copil, oferindu-i stailitate emoțională.” (Crotti, E., 2010, p. 45)
“Curcubeul. este o magie care apare pe cer, o fantezie coloră care exprimă bogăție, originalitate, nevoia de a-i minuna pe ceilalți și de a fi luat în seamă. Conține și o notă de omnipotență. Cupilului care umple foaia cu un curcubeu i-ar plăcea să poată produce lucruri ieșite din comun, cu care să-i uimească pe adulți și să treacă peste conflictul patern; este aproape o redirecționare a atenției către figurile de referință.” (Crotti, E., 2010, p. 45)
“Munții. Copilul care desenează munții ușor rotunjiți exprimă delicat nevoia sânului matern, manifestând un puternic atașament față de mamă și necesitatea fizică de a se simți protejat de ea. Micuțul poate să exprime și unele dificultăți apărute în timpul alăptării sau al înțărcării. Dacă munții sunt ascuțiți sau formulează un lanț, copilul trece printr-un moment dificil, legat, de exemplu, de nașterea unui frățior sau de un eveniment traumatizant.” (Crotti, E., 2010, p. 46)
“Animalele. Adesea, copiii, instinctiv atrași de animale, le desenează pentru a-și exorciza propriile temeri sau pentru a-și descărca sentimentele violente, directe, față de adulții cu care nu îndrăznesc să fie agresivi; în acest sens, reprezentarea unui animal poate fi semn al tensiunilor emoționale. Acest lucru este valabil, în mare parte, când copilul alege să reprezinte un animal feroce (leu, tigru, șarpe, lup, crocodil…), adesea interpretabil ca simbol care, la băieți, trimite la competiția cu tatăl, tipică fazei oedipiene.” (Crotti, E., 2010, p. 47)
“Monștrii. Copilul care desenează monștrii manifestă o teamă pe care încearcă să o exorciteze, adăugând adesea un personaj care le ține piept.” (Crotti, E., 2010, p. 48)
“Stolurile de păsări. De obicei, păsările populează cerul unui desn în care sunt reprezentate și o casă, un arbore sau o persoană. Exprimă dorința de ieșire din copilărie, din nucleul familiei, sigur, dar în același timp opresiv, cum indică adesea unui cuib în copac, unde păsările se pot refugia. Stolurile de păsări sunt bune indicatoare ale gradului de autonomie, siguranță și încredere în propriile capacitate ale copilului; dimpotrivă, uneori pot exprima rezistența față de abandonarea familiei, dulcele și plăcutul cuib al copilăriei. În primul caz, copilul este vesel, visător, comunicativ și extrovertit, dar are nevoie de atenție pentru înlăturarea gândurilor triste care îi tulbură creșterea armonioasă. În al doilea caz, copilul vrea să rămână ancorat de familie, pentru că încă nu se simte capabil șă-și ia zborul și este în căutarea alinturilor și mângâierilor care îl consolează emotional.” (Crotti, E., 2010, p. 49)
“Automobilul. Automobilul , mijloc aproape indispensabil de transport și comerț, a devenit simbol al rapidității și puterii. Apare mai fregvent în desenele băieților, care sunt la volan alături de tații lor. Copilul care desenează des automobile încearcă să-și măsoare propriile forțe și propriul grad de independență și își manifestă dorința de autonomie. Vrea să crească repede, pentru a se separa de modelele prea opresive sau de colegii de vârstă pe care îi consideră imaturi.” (Crotti, E., 2010, p. 112)
“Roboții. Foarte întâlniți în desenele copiilor de astăzi, exprimă solidaritatea, spiritual practice și îndemânarea. Copilul care desenează des roboți este concret, realist, practice, stabil emotional. Partea negative o poate constitui o anumită detașare de lumea adulților și o fractură în comunicare, care poate apărea din nimic. De aceea, el are nevoie să fie susținut afestiv pentru a ajunge la echilibru.” (Crotti, E., 2010, p. 115)
“Pisica. Copilul care desenează psici e la fel de delicat și te șiret ca și ele. Politicos și viclean, îi place să aibă o viață liniștită și este secretos, dar dacă este necăjit, este gata să-și scoată ghearele. Este foarte iubit de colegi pentru că inspiră încredere și este o companie plăcută.” (Crotti, E., 2010, p. 116)
Elementele de observant în desenele copiilor:
Poziția mâinii “ceea ce trebuie observant cu privire la poziția mâinii este naturalețea sau, dinpotrivă, efortul cu care copilul tine instrumental folosit la desen.” (Crotti, E., 2010, p. 65)
Punctual de pornire pe foaie “punctual din care copilul începe de obicei să deseneze oferă indicații prețioase asupra modului în care este ancorat în realitate: din acest motiv, este important să fiți atenți la locul unde așează creionul sau carioca pentru a începe mișcarea.
De obicei, copiii aflați la primele desene încep din partea central a foii, exprimând astfel un egocentrism natural.
Începerea de la marginea foii poate indica o inhibiție ori sentimental de înstrăinare față de mediu.
Alegerea părții stângi pentru a începe desenul indică nevoia copilului de a rămâne ancorat în starea fericită din trecut, când era în pântecul mamei.
Dacă porneștre din partea dreaptă, copilul arată dorința de creștere, de deschidere față de lume și de experimentare a prieteniei.” (Crotti, E., 2010, p. 67)
CAPITOLUL II Desenul – Metodă de cunoaștere, autocunoaștere și intercunoaștere la vârstele timpurii:
II.1.Conținutul cunoașterii: imaginea de sine, relatiile cu ceilalți
“Intrat în sfera preocupărilor psiholigilor încă de la sfârșitul secolului XIX-lea conceptul de sine se bucură și la ora actuală de un interes deosebit, fapt concretizat printer altele și de existența de peste 20 de subconcepte care gravitează în jurul lui: self-concept; self-esteem, self-efficacy.” (E. Bonchiș, 2003, p.168) Conceptul de sine poate fi definit ca o colecție organizată despre persoana noastră, tendința care se reflectă asupra vieții, asupra însușirilor psihice, asupra comportamentului și acțiunilor proprii.
“Prin urmare la baza formării sinelui stă experiență noastră stocată în memorie, care mai târziu va fi utilizată în evaluarea unor situații sociale. Memoria de lungă durată asigură astfel menținerea ralativ stabilă a schemei sinelui. Această schema a sinelui se construiește de-a lungul timpului fiind rezultatul interacțiunilor dintre individ și mediul său fizic sau socio-cultural, funcționând ca un ecran prin care informația care vine este codificată și selectată. De aceea omul poate crelucra mai ușor și mai rapid informația pentru care schema sinelui conține un material mai relevant.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 168, 169) Concepția despre sine apare încă din primii ani de viață și de-a lungul timpului dezvoltă permanent raporturi despre: succese/eșecuri, antipatii/simpatii, putere/slăbiciune, așadar conceptul de sine reprezintă o structură cognitivă.
Sharon S. Brehm evaluează aspectele sinelui din perspectiva psihologiei sociale și
identifică:
– concepția despre sine (self concept), sau componenta cognitive care include stima de sine, identitatea, valorile, convingerile fiecărei personae.
– stima de sine (self-esteem), sau componenta afectivă, ce se referă la importanța propriei persoane;
– prezentarea de sine (self-presentation) care se referă la toate acțiunile din partea celorlalți;
“Stima de sine (self-esteem) este mai mult o recție afectivă, o evaluare a ceea ce știi sau atitudine pozitivă/negativă față de propria persoană, mod de a te simți capabil sau nu, important sau nu, valoros sau nu. Stima de sine fiind predominant afectivă pre să fie mai mult influențată de situațiile în care individl realizează seccese sau înregistrează eșecuri, este afectată de idealurile și astirațiile noastre intervenind aici sistemul de valori la care ne rapoerăm. Prin urmare ea poate prezenta oscilații cu privire la un aspect și să rămână constantă sau chiar să crească relative la alt aspect. Ne gândim aici la dimensiunile conceptului de sine – zona academică și cea nonacademică. Dacă individual se avaluează pozitiv spunem că are o stimă de sine ridicată, dacă se evaluează negative, stima de sine este scăzută.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 170, 171)
“Bazându-se cu deosebire pe o structură cognitică conceptual de sine este deosebit de complex și cuprinde elemente care țin atât de componenta academică cât și de cea non-academică. Schematic structura conceptului de sine se prezintă astfel:” (E. Bonchiș, 2003, p. 172)
“Structura sinelui”
(apud Hart și Damon, 1988)
“Individul își formează aceste structure pe bază de experiență, de exemplu conceptual de sine fizic sau sinele corporal în variant propusă de W.James (1890) se bazează pe practicarea unui sport de performnță, evaluarea propriului corp, a feței, părului, ochilor, relațiile cu alții. Această structură ierarhică este mai puternică în adolescență, asta nu înseamnă însă că la nivelul copilăriei nu putem delimita elemente ce compun conceptual de sine, numai cu o autoevaluare cât de cât obiectivă este apanajul vârstei adolescente.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 172, 173)
Evoluția imaginii de sine în copilărie 0-10 ani
0 – 1 ani
“M. Mahler (apud Damon și Hart 1988) consideră dezvoltarea sinelui ca un process de separare și de consolidare a individualității proprii, distingând următoarele faze:
0 – 2 luni, perioada numită «normal autistic» este dominată de senzații interne, de tensiuni provocate de trebuințe fiziologice și o sensibilitate scăzută la influențele lunii exterioare;
2 – 4 luni, perioada de «simbioză» între copil – mama, copilul incluzând figura mamei în aria propriului eu, este dependent fizic și afectiv iar reprezentările despre lumea proprie și cea externă fuzionează;
4 – 6 luni, este o fază caracterizată de începerea unui process de «diferențiere», de «separare» de dezvoltare a unor mișcări;
6 – 12 luni este o etapă «practică» de explorare, de dezvoltare a autonomiei grație apariției mersului și mai ales a limbajului;
Între 12 – 14 luni copilul traversează o etapă extreme de importantă de stabilire a unor «noi relații» de dezvoltare a unor noi structure cognitive, utilizare mai adegvată a limbajului și a unor scheme intelectuale ce îi vor permite delimitarea «eu – mamă». O ultimă etapă după Mahler este cea a «consolidării persinalității» când se realizează o stabilizare emoțională, imaginea sinelui începe să fie separată de imaginea celuilalt, se dezvoltă permanența obiectului precum și reprezentările mentale în sens piagetian. Această fază depășește stadiul de 12 luni putând intra în anul al doilea de viață când copilul grație limbajului și reprezentărilor începe să dezvolte și să mențină o imagine cât de cât stabile a sinelui.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 175, 176)
1 – 3 ani
“Un moment important în constituirea sinelui îl reprezintă descoperirea în oglindă sau «stadiul oglinzii» plasat de marea majoritate a psihologilor în preajma vârstei de 18 luni. Acest procedeu al oglinzii a fost mai sistematic studiat de Dixon (apud Damon și Hart, 1988) care a observant comportamentul unor copii cu vârste cuprinse între 4 – 18 luni descoperind existent următoarelor etape:
Stadiul numit de Dixon «mama» în care copilul nu manifestă interes pentru imaginea proprie dar recunoaște figura mamei, recunoaștere însoțită de zâmbete și priviră insistente;
Stadiul «colegul de joacă» în care copilul devine interesat de recunoașterea de sine, repetă în fața oglinzii acțiuni simple cum ar fi închiderea sau deschiderea gurii;
Studiul «cine face așa când fac și eu?» este faza în care copilul este capabil să distingă între imaginea proprie din oglindă și imaginea altor copii și preferă să interacționeze deja cu imaginea altora.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 176, 177)
3 – 6 ani
“În perioada, numită preșcolară, copilul devine conștient de propriul său comportament, de pripriile intenții pe care le distinge cu destulă claritate de ale altora. Această înțelegere mai matură a sinelui merge mână în mână cu înțelegerea celorlalți. Dezvoltarea structurilor cognitive facilitează evoluția conceptului de sine. Cicetti (apud Sroufe, 1992) afirmă că atâta vreme cât copiii cu vârstă cuprinsă între 3 – 6 ani pot avea reprezentări ale obiectelor din realitatea înconjurătoare atunci pot fi capabili să-și reprezinte mintal propriul sine dar și pe ceilalți să-și reprezinte mintal și propriul sine dar și pe ceilalți ca actori. Wallon (1975) subliniază că odată cu intrarea copilului în cel de-al patrulea an de viață începe stadiul personalismului marcat de o relative independent și o continua îmbogăție a eu-lui, un eu conștient, copilul vorbind deja despre sine la persoana întâi. Dacă în prima fază a personalismului se manifestă o oarecare inhibiție, o impulsivitate limită, copilul căutând aprecierile adultului, în faza a doua denumită a «grsției», «narcisismului» sau «valorificării personale» copilul va dori «să cucerească» să fie «seducător». Faza a treia este caracterizată de o mare sensibilitate afectivă, a dezvoltării emoționale care evoluează de la stări afective diferite în care copilul plânge cu lacrimi și râde zgomotos la stări de mânie sau de abandon, de trăire a sentimentului culpabilității. Spre 6 ani însă începe să se afirme o orientare rațională, copilul fiind nu de puține ori contrariat de diferențele care apar între cerințele sale și posibilitățile de acțiune de care depinde – începe să se compare cu alții – rezultatul fiind autoatribuirea unor caracteristici predominant de natură fizică: înalt, slab, puternic etc. Sinele fizic care a debusolat în primul an de viață se consolidează acum pe două căi:
Confruntarea cu lumea obiectelor reale;
Interacțiunea cu alții.
Considerată «vârsta de aur a copilăriei», perioada de la 3 – 6 ani este, astfel puternic marcată de joc, ca formă dominantă de activitate – aceasta fiind o sursă importantă de informații despre sine – aprecieri positive, aprecieri negative. Dorința de identificare fiind puternică, se va încerca imitarea unor modele exestente în mediul familial – modelele parentale – dar și înafara acestuia, dat fiind faptul că noul mediu educational – granița realizează o lărgire a contactelor sociale și prin urmare o extindere a ariei de căutare a modelelor. Referindu-se la cipilul cu vârsta cuprinsă între 3 – 7 ani Gesell (apud Debesse, 1970) notează:
Copilul de 4 ani este autoritar și excesiv, amator de fabulații și de joc, superficial și instabil, capbil de improvizații, capabil de concentrări durabile, foarte active din punct de vedere lingvistic, este vârsta expansiunii;
5 ani – «vârsta de aur», copilul începe să-și organizeze experiența, este mai organizat, se subordonează cu ușurință adulților, se lansează în mici aventuri, în căutarea necunoscutului, exagerează în relatări verbale, caută să iasă de sub tutela adultului;
6 ani – este considerate vârsta de tranziție, copilul este dificil, activ, doritor de independență, de afirmare, perioada de extensiune și aprofundare a eu-lui, acordă valoare și importanță semenilor.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 179, 187)
– 10 ani
“Cea de-a treia copilărie, supranumită și «plinătatea copilăriei» sau «perfecțiunea unei mentalități originale», este prima dintr-o serie de perioade care se caracterizează prin faptul că dezvoltarea psihică se face sub influența foarte puternică a școlarității. Comparațiile de regulă sunt făcute în termini absoluți «eu pot să…» sau «eu nu pot să…» Revenind la caracterizarea pe care Gesell (apud Debesse, 1970) o face copilului menționăm:
La 7 ani – copilul asimilează noi experiențe, ascultă atent ce i se spune, nu acceptă să fie întrerupt din «meditațiile» sale, deschis în relațiile cu ceilalți, este vârsta calmului, a preocupărilor interioare;
8 ani – este vârsta cosmopolitană, a expansiunii și extravaganței, a interesului universal;
9 ani – vârsta autocriticii, a autodeterminării, vârsta clarificărilor, dominată de «intensitatea trăirilor»;
10 ani – este o perioadă relative echilibrată, bine adaptată la cerințele externe, calmă, sigură, lipsită de încordare și tensiune, copilul impresionează prin înțelegerea foarte clară pe care o manifestă față de ceea c ear trebui să facă sau despre ceea c ear fi trebuit să facă, manifestă coerență, sensibilitate, continuitate și perseverență în realizarea scopurilor.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 184, 189)
Reprezentarea sinelui în desen
“Cecetătorii cred că în copilărie dimensiunea activă este o componentă centrală (Keller, Ford, Meacham, 1978), preșcolarii și școlarii mici se descriu adesea pe ei înșiși în termenii activităților de joc, ei gândesc în termeni de self fizic și self activ. Acest lucru apare evident nu numai în relatările copiilor despre performanțele lor fizice raportate la ale altora ci și în desen, unde vor avea grijă ca imaginea lor să fie mai mare, mai bogată în detalii, plasată central în pagină etc. Rugând un număr de 23 de copii de grădiniță și 83 de școală primară să redea în desen propria lui figură, am obținut rezultate care confirmă în cea mai mare parte linia de evoluție a conceptului de sine și de ce nu a stimei de sine. Pe grupe de vârstă situația se prezintă astfel:” (E. Bonchiș, 2003, p. 192)
Fig. 1.1. Reprezentarea sinelui (grupa mica 3 – 4 ani)
Fig. 1.2. Reprezentarea sinelui (grupa mijlocie 4 – 5 ani)
Fig.1.3. Reprezentarea sinelui (grupa mare)
“Observăm prin urmare că tendințele egocentriste ale copilului se manifestă inclusive în acest gen de activități, cunoscând însă o diminuare de la gruma mică spre grupa mare concretizată în scăderea procesului de supradimensionare a eu-lui prin pomparație cu celălalt de la 71,42% la 61,53%, crescând concomitant dorința copilului de a-l red ape celălalt egal cu sine (0 30,76%). Începând de la 6 – 7 ani, partenerii de grup nu mai apar pentru copil ca o amenințare ci din potrivă ei constituie ocazii de valorizare și de afirmare a eu-lui devenind mai conștient. Copilul, intră în școală și preocupat de învățare începe să-și dea mai bine seama că nu este centrul universului, că între el și adult este o distanță care îl separă, că acesta din urmă nu mai este singurul ce îi poate oferi un spațiu de siguranță, el refugiindu-se printer cei de o vârstă cu el, unde găsește nenumărate ocazii de a se valoriza, de a fi acceptat. Copilul de clasa a I – a va tinde să exprime în continuare o atitudine de supraevaluare a eu-lui tipic, fapt exprimat și în desen. Astfel, procentul de 66,66% dintre copiii care se desenează pe sine mai mare decât pe altul reflect această stare de lucruri.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 194, 195)
Fig.1.4. Reprezentarea sinelui (clasa a I – a)
“Activitatea de învățare, alte tipuri de activități care solicit minca în grup favorizează acea căutare a reciprocității, cunoașterea și respectarea drepturilor proprii concomitant cu respectarea celorlalți. Mai mult decât atât copilu începe să perceapă diferențele dintre eu și celălalt, diferențe exprimate fie la nivelul structurilor academic ale self-ului fie la nivelul celor nonacademice. Acceptarea faptului că celălalt este mai bun ca mine se exprimă în desen prin dimensiunea figurii dar și prin detaliile care vin să marcheze superioritatea celuilalt. Astfel că procedeul celor care se redau pe ei însuși mai mici decât pe altul în desen crește vizibil înspre clasa a IV – a (de la 11,11% clasa I la 47,61% la clasa a IV –a) crescând concomitant și procentual celor care redau pe altul mai mare sau egal. Grupul dezvoltă așadar voința de a-l înțelege pe celălalt, dorința de împărtășire a succeselor, dificultăților care creează solidaritate și în același timp valorizarea reciprocă.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 196, 198)
Fig.1.5. Reprezentarea sinelui (clasa a IV –a)
Percepția și reprezentarea altuia în desen
Când și cum apare percepția de altul? “Prin urmare am putea spune că omul folosește în cunoașterea de sine același tip de imformație ca și în cunoașterea de altul și invers, percepția altuia bazându-se pe observarea comportamentelor, pe înfățișare. De astfel, recunoașterea altuia în oblindă este anterioară recunoașterii de sine, manifestându-se destul de timpuriu. P. Osterrieth sublinia că în primul an de viață domină emoțiile considerate negative a căror cauză este printre altele și alternarea situațiilor familiale pe care copilul nu le recunoaște sau prezența persoanelor străine. Începând cu al doilea an de viață imitația devine activă, copiii extind înțelegerea și cunoașterea și asupra altora chiar dacă se manifestă încă o puternică centrare pe «eu». Apogeul egocentrismului corespunde cu apogeul presiunilor exercitate de opiniile și exemplele celor din jur. Și totuși, integrarea copilului în grădiniță crează multiple ocazii de comparare cu altul dar și de înțelegere a celorlalți fapt ce îl va alimenta nevoia de identificare cu modelele din ambianța sa, mai întâi a părinților. Verza și U.Șchiopu (1981, 1995) subliniază existența următoarelor faze ale acestui proces care implică fără îndoială percepția altuia:
Descoperirea unor si militudini de înfățișare cu părinții;
Perceperea unor caracteristici psihice;
Adoptarea unor conduite sau gesturi prin imitație;
Însușirea de conduite, gesturi, atribuite pe care le indică urmărind modelul.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 199, 202)
Reprezentarea altor personae în desenul copilului
“Dacă în identificarea schemei corporale proprii copilul de grădiniță nu întâmpină prea mari dificultăți nu același lucru se poate spune în privința indicării corpului celuilalt. Rezultatele obținute într-un studio abterior prin administrarea probei «Piaget-Head» susțin idea menționată. Pe măsură ce copilul achiziționează noi informații despre sine și despre celălalt va reuși să redea correct chiar și în desen schema porporală proprie și a altuia. Apare însă în această situație o nouă problemă, cea a formei, conșinutului, a dimensiunii figurii ce exprimă «sinele» sau «altul». Fiind tributar în mare parte egocentrismului specific perioadei 3 – 7 ani copilul va fi tentat să acorde propriului eu o mai mare importanță decât «celuilalt», fapt ușor de sesizat în desenele analizate de noi pe un lot de 106 copii de grădiniță și de scoală primară. Rugându-i să deseneze două figuri umane între care una să reprezinte propria persoană și alta o persoană din anturajul lor obținut următoarele rezultate. La grupa de copii 3 – 7 ani un procent de 69,56% din ei reprezintă figura altuia mai mica decât propria figură, 13,04% o reprezintă mai mare și doar 17% tind să egalizeze aceste scheme. Pe grupe de vârstă, evident, discrepanța cea mai mare apare la grupa mica unde un procent de 71,42% dintre copii reprezintă figura altuia mai mica decât figura proprie și nu am întâlnit nici un desen în care figurile să fie egale. Treptat însă, jocul «lângă celălalt» se transformă în «jocul cu celălalt», fapt ce poate fi evidențiat și în rezultatele obținute la grupele mijlocie și mare la care se constată o scădere vizibilă a numărului de figure mai mici ale celuilalt crescînd concomitant numărul figurilor egale de la 0 la 30,76%.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 204, 205)
Fig. 2.1. Reprezentarea altiua “mai mic” în desenele copilului (3 – 7 ani)
Tabel nr. 2.2. Reprezentarea altiua “mai mic” în desenele copilului (3 – 7 ani) (comparativ cu schema proprie)
“La clasele I – IV sinele activ se exprimă în conștientizarea calității de membru al unui grup, de exercitare a anumitor roluri dar și de comparare permanent cu altul, acesta din urmă jucând rolul unei adevărate «mirror social» fapt ce îl va determina pe copil să renunțe la manifestările egocentric și totodată să acorde o importanță cel puțin egală sinelui și celuilalt. Tendința prezentă de la clasa a I-a spre clasa a IV-a este de scădere a procentului celor care redau figura altuia mai mică. Astfel, dacă la clasa a I-a procentul este de 66,66%, la clasa a IV-a acesta scade până la 14,28%, crescând parallel pe de o parte numărul celor care redau figura altuia mai mare (11,11% – 47,61%) iar pe de altă parte tendința de egalizare a figurilor (22,22% – 38,09%) .” (E. Bonchiș, 2003, pp. 206, 207)
Tabel nr. 2.3. Reprezentarea “altiua în desen” comparativ cu schema proprie
(clasa I – IV)
“Mai mult decât atât, copilul manifestă nu de puține ori aceeași atenție față de redarea celuilalt, chiar dacă nu întodeauna din punctual de vedere al dimensiunilor cel puțin din perspectiva numărului de detalii vestimentare sau culori. Un alt sfat ce trebie să îl menționăm este următorul: dacă la grupa de vârstă 3 – 7 ani copiii redau aproximativ în egală măsură figure de fete și de băieți indifferent de genul desenatorului la clasele I – IV există tendința ca fetele să redea fete iar băieții să redea băieți. Poate fi și acesta un semn sau un argument al perioadei de «latență» sexuală pe care o parcurg copiii, de repliere după manifestarea complexului freudian Oedip sau Electra. Procesul comparării cu altul este premisă și totodată rezultat al devenirii eu-lui ca factor rational. Conștientizând valoarea sa dar și a altuia, copilul va acepta mai ușăr egalitatea și chiar depășirea de către celălalt, ajugând ca înspre 10 ani să sesizeze diferența dintre cum se petrece și cum este perceput. Autocritica, exigența sporită față de sine, față de actele și faptele sale îl fac pe copil să fie mai realist.” (E. Bonchiș, 2003, pp. 208, 209)
II.2. Profilul psihosocial al copilului preșcolar și școlar mic
Dacă până la 3 ani copilul este în grija familiei, în a doua copilărie, preșcolaritatea cuprinsă între 3 ani și 6-7 ani, copilul se află sub îndrumarea atentă a primei instituții de învățământ – grădinița de copii, iar mai apoi școala. Preșcolaritatea reprezintă pentru copil perioada de continuare a maturizării și dezvoltării intelectuale. Pe parcursul celor 3-4 ani de grădiniță și 4 ani de școală, copilul se dezvoltă fizic, înregistrează mai multe progrese intelectuale, i se dezvoltă personalitatea, i se întipăresc anumite norme de comportament și trebuiesc depășite anumite erori de educație în familie. Învățământul școlar și preșcolar ajută la completarea lipsurilor primate în educația familiar, dar asigură formarea și dezvoltarea fizică, intelectuală, afectivă, socială și morală a copiilor, mai ales prin desen și joc. Pentru a realiza aceste obiective, trebuie să cunoaștem foarte bine copilul deoarece nu putem întâlni niciodată doi indivizi identici, chiar frați gemeni fiind, aceste diferențe se remarcă încă de la vârstele fragede.
“Simplificând lucrurile, îi putem clasifica pe copii în trei grupe care la defines caracterul: extrovertiți, introvertiți și sensibili. În această parte vom ilustra principalele trăsături ale fiecărui character și vom explica, prin intermediul desenelor, cum putem înțelege care tip caracterizează copilul nostrum. Identificare timpurie a personalității copilului le permite părinților să îi înțeleagă mai bine nevoile reale și să îi aleagă un model de educație adaptat temperamentului și înclinațiilor natural.
Caracterul extrocertit
Copilul extrovertit are nevoie de spațiu pentru a-și folosi cât mai bine, în activitățiile care presupun mișcare, toată vitalitatea sa. Este foarte sociabil, îi place să organizeze mici evenimente (fiind protagonistul lor indiscutabil) și poate avea o foarte dezvoltată imaginative teatrală. În manifestările afective este adesea impulsive, cald și foarte pasional când se joacă. Îi plac lucrurile și situațiile concrete, este atras de noutate și interesat de tot ceea ce îl înconjoară. Din aceste motive, nu îi limitați nevoia înnăscută de a se dezvolta și nici nu îi puneți multe restricții, astfel riscați să îi transformați vitalitatea în agresivitate față de el însuși și de ceilalți. În schimb este obligatoriu să îi direcționați încărcătura vitală spre un sport ce presupune multă mișcare, cum ar fi scrimă, volei sau judo, ori spre teatru, unde poate să își exprime liber excentricitățile. Puse în slujba eului, caracteristicile sale egocentric își vor găsi o realizarea corectă.
Cum se exprimă în desene
Copilul extrovertit are tendința de a ocupa întreaga foaie cu numeroase forme dispuse transversal, care se întind de la un capăt la altul al spațiului de desen. Desenează forme mai ales rotunjite, apăsănd foarte bine foaia. Îi plac culorile tari, mai ales roșul. Folosește multe foi de hârtie și are tendința să iasă din linia paginii.” (E.Crotti, 2010, p. 85)
Caracterul introvertit
“Este foarte important să nu confundăm, așa cum se întâmplă adesea, introvertirea copilului cu timiditatea sau cu lipsa de deschidere. Copilul introvertit este mai degrabă rezervat, îi place să strea singur sau cu puține personae în jur, își alege cu grijă prietenii și nu își oferă cu ușurință jucăriile, pe care le păstrează cu gelozie. Demonstrează un precoce simț al ordinii și îi este ușăr ca, odată ce a terminat de desenat, să strângă, metodic, culori și să le pună în cutia lor. Are nevoie să fie susținut și să simtă confirmarea afecțiunii celor apropriați, dar se și teme că nu se ridică la înălțimea situațiilor în care este pus. Încă de mic îi este greu să accepte dezaprobarea și interdicțiile și devine anxios când este pus în fața unor situații neclare. Îi este adesea greu să își exprime în cuvinte sentimentele, din cauza sensibilității sale profunde dar și avid de mângâieri. Familia trebuie să învețe să îi respecte discreția și să evite să umple casa de oameni ori să îl constrângă să socialezeze, considerând că îi fce bine, pentru că, dinpotrivă, i-ar putea dezvolta atitudini de autoagresivitate și poate devein timid tocmai din cauza unei educații care respectă prea puțin liniile temperamentului său.
Cum se exprimă în desene
Copilul introvertit tinde să concentreze desenul într-un colt al foii, mai ales în partea stângă. Preferă formele mici, liniare sau întrerupte, pe care le desenează în culori delicate. Apăsarea pe foaie poate alterna, de la formele abia trasate la cele redate cu forță și punctiforme.” (E.Crotti, 2010, p. 86)
Caracterul sensibil
“Copilul sensibil are un prag foarte scăzut de rezistență la frustrări și poate fi ușor rănit impunându-i-se anumite sarcini; în schimb, caută mereu laude și aprecieri din partea celorlalți. Mama și tata trebuie să ia în serios în considerație importanța unei educații adegvate din punct de vedere afectiv, fizic și alimentar: astfel educația trebuie să fie adegvată structurii fizice și psihice a micuțului, dacă doriți să îi respectați și să îi valoroficați personalitatea aflată în formare. Ca o trăsătură specială, copilul sensibil nu are nevoie de multă hrană, ci de multe ore de somn. Părinții trebuie să pornescă de la aceste date pentru a-l educa, să fie conștienți că va tinde mereu spre perfecțiune și să evite să confunde sensibilitatea sa înnăscută cu emotivitatea. Diferența dintre emotivitate și sensibilitate este, de fapt, radical: emotivitatea poate apărea în situații de tensiune sau prea solicitante, în timp ce sensiibilitatea este o trăsătură permanent a caracterului. O concluzie: foarte adesea, pielea copiilor sensibili este fină și deschisă la culoare.
Cum se exprimă în desene
Copilul sensibil desenează abia atingând foaia și folosește cu predilecție culorile estompate. Foarte interesantă, în acest sens, este compararea desenului unui copil sensibil cu cel al unui copil emotive.” (E.Crotti, 2010, pp. 86, 88)
Temperamentalul
“ Este important ca părinții să poată să indentifice cât mai repede temperamental și aptitudinile propriului copil pentru a-l putea direcționa către activitățiile cele mai adegvate, astfel încât să nu altereze, ci dinpotrivă, să-i valorifice înclinațiile naturale. Pe baza câtorva caracteristici extrase din analiza desenelor, putem împărții copiii în grupe cărora le corescunde un anumint tip de compottament. Desigur, nu este vorba de o ristribuire rigidă, nici de scheme riguroase , ci de un table flexibil, cre permite valorizarea înzestrărilor semnificative și a pontențialității effective a fiecărui tip de temperament, cu scopul de a le sugera părințiilor cele mai ficiente metode de edcație.
Putem identifica opt tipuri de temperament:
Liderul
Copilul lider este, în general, expansiv. Ceea ce contează pentru el este să-șui manifeste curajul și să-i mulțumească pe adulți, mai ales pe tată, pe mama și pe învățătoare. De obicei are un character generos și conciliant și are mulți prieteni, pentru că e simpatico. Încearcă adesea să îi implice pe colegi în ceea ce face, arătându-le tuturor micile lui capodopere și oferind sugestii într-un mod spontan, ceea ce îl ajută să își găsească adepți fideli.
Cum se exprimă în desen
Copilului lider nu îi sunt niciodată suficiente foile de desen și cere mereu alytele noi; folosește cu ușurință toate instrumentele care îi sunt puse la dispoziție și, după ce umple toate spațiile albe ale foii, are tenzința să lase urme de culoare și pe masă. Desenul este amplu, cu linii puternice și hotărâte; când desenează oameni, aceștia sunt mari și bine evidențiați.” (E.Crotti, 2010, pp. 88, 91)
Timidul
“De obicei, copiii nu se nasc timizi, dar devin astfel dacă, încă de mici, sunt puși în situații dificile. La baza aceste timidități poate sta, de exemplu, prezența unui frate mai mare care atrage asupra lui toată atenția tatălui, a mamei, a bunicilor și a prietenilor, ori perioade de spitalizare sau o anumită teamă, cum ar fi aceea de a nu fi mai prejos decât colegii săi.chiar și o întârziere normală în apariția vorbirii (să nu uităm că orice copil are ritmul lui!) poate cauza timiditate, pentru că îl pune pe micuț în situații jenante și îl lace să se simtă inadaptat pentru înfruntarea realităților cotidiene. Copilul timid tinde mereu spre perfecțiune și, pentr a-l ajuta să depășească aceasă problemă, are nevoie de recunoaștere constantă. Îi este dificil să lege relații cu ceilalți și să intre cu seninătate în medii noi, pentru că înainte de a se implica într-o anumită situație are nevoie să o cunoască bine. Timiditatea, deși nu este un defect, poate crea dificultăți în gestionarea relațiilor de prietenie.
Cum se exprimă în desen
Desenele copilului timid se caracterizează prin formele întrerupte, apăsarea ușoară și dificultatea de a ocupa liber foaia, unde predomină spatial alb. Pentru a desena, copilul timid folosește cu grijă instrumentele puse la dispoziție, pentru că este foarte atent să nu se murdărească; așează cu precizie imaginile într-o ordine rigidă, pentu că nu suportă să fie certat pentru diverse greșeli și cere mereu confirmarea înainte să înceapă și în timpul executării srcinii. Casele desenate sunt mici, cu uși și ferestre abia conturate, iar liniile sunt incerte.
Nesigurul
Nesiguranța se manifestă încă din prima copilărie, când micuțul, aflat în fața unui străin care îi dă ceva, îi aruncă mamei o privire întrebătoare, neștiind dacă să întindă mâna sau nu. Copilul nesigur preferă ca mama sau tatăl să decidă în locul lui tot ceea ce are de făcut, o atitudine pe care o păstrează și când începe să meargă la grădiniță. Dacă educatoarea nu îl stimulează corescunzător, îi va fi dificil să preia initiative autonome. Copilul nesigur nu trebuie să fie solicitat în situații care îi depășesc posibilitățiile, în special pentru a le face pep lac adulțiilor. Pentru a-i respecta și valorifica natura, este nevoie să fie scoasă la iveală partea ascunsă a bogoției sale interioare pe care, de altfel, orice copil o are. Pentru el nu sunt indicate sporturile de competitive, care riscă să aibă un impact negatinegativea lui: de fapt, dacă se simte amenințat de forță sau de agresivitatea altor copii, se poate închide în sine și va avea un respect de sine scăzut.
Cum se exprimă în desene
Desenul copilului nesigur, adesea dominant de forme rotunde, are modele nesigure și ștersături. Dacă desenul ocupă doar partea de jos, sau în cel mai bun caz, partea stângă a foii, înseamnă că micuțul nu a găsit încă forța de a se exprima pe deplin, poate din cauza educației din familie sau din școală. Are un caracter instabil, este plângăcios și caută adesea confoartul,ascunzându-se după mamă pentru a nu fi văzut. În desenele care reprezintă figuri umane lipsesc de cele mai multe ori tălpile, iar picioarele sunt lipite, într-un singur element, semn al fragilității.” (E.Crotti, 2010, pp. 94, 96)
Visătorul
ʽʽEste un copil plin de fantezie, cu un caracter vesel, expansiv și dotat cu o imaginație efervescentă. Este vorbăreț și inventează povestioare vesele cu care își distrează colegii și adulții. Merge cu bucurie la grădiniă și la școală, pentru că acolo poate fi între multe persoane care îi stimulează fanteziile.
Cum se exprimă în desen
Desenele copiilor visător sunt plasate în special în partea de sus a foii, de unde și pornește desenul. Desenele sunt bogate în detalii, cum ar fi păsările în zbor, care indică nevoia de mângâiere și căldură din partea celor dragi.” (E.Crotti, 2010, p. 99jj )
Agresivul
“Copilul agresiv are temperament vioi și agitat: pune mâna pe tot ceea ce vede și se mișcă fără încetare. Încă de mic vrea să-și impună voința; are o atitudine impetuasă față de copiii de aceeași vârstă și nu acceptă cu ușurință nici cele mai elementare reguli de viață în comun. Agresivitatea poate indica dorința lui de a crește și de a-și demonstra propria valoare; poate indica însă și tulburarea copilului pus în fața unei situații dificile, care i-a creat o frustrare pe care a dezvoltat-o din motive mai mult sau mai puțin întemeiate.
Cum se exprimă în desen
Elementele care indică agresivitatea sunt formele bine marcate, apăsate, care lasă urme și pe spatele foii de desen, folăsirea culorilor tari, reprezentarea animalelor periculoase ori a formelor ascușite.” (E.Crotti, 2010, pp. 99, 100)
Leneșul
“Copilul foarte calm, lent în mișcări, care în limbajul current este numit, greșit, leneș, are de obicei un bun potential cognitive, este pacifist și îi sunt suficiente puține jocuri pentru a se distra. Are nevoie de un program foarte précis pentru somn, joacă și masă și știe să respecte acest orar. Se îndepărtează de colegii prea agresivi și gălăgioși. Alintat și bland, este mare iubitor de jucării de plus, pe care le ia adesea peste tot cu el. Este capabil să îi calmeze pe cei din jurul său și, în ritmul lui, reușește să îndeplinească sarcinile care îi sunt date, o calitate care îi va fi utilă atunci când va începe să meargă la școală. Trebuie să fiți atenți în special la alimentația sa, pentru că are tendințe de obezitate. De aceea este necesar să practice o activitate fizică, pe care să i-o propuneți, la început, sub forma unui joc.
Cum se exprimă în desen
Copilul leneș schițează și desenează forme estompate li ușoare, puțin delimitate, și prefer în special formele rotunde.” (E.Crotti, 2010, p. 100)
Dinamicul
“Întodeauna ocupat, plin de energie și neobosit, copilul dinamic trece extreme de ușor de la un joc la altul. Acest mic cutremur este dificil de oprit. Spre deosebire de majoritatea copiilor, consideră televizorul prea puțin atrăgător și știe să își mobilizeze prietenii, inventănd mereu diverse ocazii de distracție. Copilul dynamic respectă regulile, de obicei, mai ales dacă este pedepsit, dar se neliniștește când trebuie să se dedice activitățiilor statice, pentru că suportă greu să stea nemișcat. În schimb, este întodeauna gata pentru noi activități.
Cum se exprimă în desen
Copilul dinamic este rapid chiar și când desenează, iar foile par să nu-i mai ajungă niciodată.” (E.Crotti, 2010, p. 103)
Egocentricul
“Copilul egocentric are tendințe evidente de a se plasa în centrul atenției, iar acestea trebuie moderate treptat. În general este sociabil și câștgă simpatia tuturor. Îi place să fie mereu în atenția celorlalți și face tot ce îi stă în putință să reușească aces lucru. Nu accesptă să fie al doilea și dacă, de exempul, un frate mai mic se dovedește a fi mai bun decât el într-un anumit domeniu, se simte atât de rănit încât izbucnește cu ușurință în lacrimi. Copilu egocentric nu se joacă cu cei despre care crede că ar putea fi mai buni decât el și încearcă să fie meru în centrul atenției profesorilor. La băieți, egocentrismul se manifestă prin atitudini exibiționiste atunci când se află în medii sigure, de exemplu în families au printer persoanele care îl iubesc. În situații noi, cu o anumită doză de necunoscut și printer străini, își pierde siguranța. La fete, egocentrismul se manifestă prin vanitate și prin nevoia de a se simți admirate: acordă mare importanță aspectului fizic, fac pe vedetele printer colegi și au tendința de a izola sau evita colegele care le pot depăși prin frumusețe sau grație.
Cum se exprimă în desen
Desenele copilului egocentric sunt compuse din forme precise și ocupă mai ales zona central a foii. Figura umană, desenată cu multă acuratețe, ocupă o mare parte a foii.” (E.Crotti, 2010, p. 105)
Memoria
“Memoria este procesul psihic de întipărire, păstrare și reactualizare (recunoaștere și reproducere) a experienței anterioare (cognitive, afective, volutive).
Carasterizarea generală a memoriei:
– este o capacitate generală a întregii materii, fie ea vie sau nevie;
– definește dimensiunea temorală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut – prezent și viitor;
– Eul dobândește continuitatea identității în timp;
– reflect trecutul cat recut, dar este implicată și în present, participă la desfășirarea curentă a activității noastre psihice;
– conșinutul memoriei este divers și eterogen – imagni, cuvinte, propoziții, idei, trăiri affective, mișcări etc.;
– ea se datorează plasticității creierului (proprietatea de a-și modifica starea internă sub influența stimulilor externi) și capacității de integrare (engramare), păstrare și reactivare (reactualizare) a «urmelor» acestor stimuli;
– este în interacțiune cu toate procesele, însușirile și capacitățiile psihice.” (M. Păiși, S. Magdalena, T. Loredana, 2006, p. 27)
Procesele ce caracterizează memoria sunt:
Memorarea reprezintă acțiunea ca ajută la fixarea informațiilor.
Păstrarea reprezintă procesul de reținere a informațiilor memorate.
Reactualizarea constă în reproducerea celor memorate.
Există mi multe forme ale memoriei:
Memorie involuntară – se realizează fără intenție și fără control deliberat
Memorie voluntară – presupune o organizare conștientă a scopului de memorare
Memorie mecanică – se afectuează prin repetarea continua a unor conținuturi
Memorie logică – se realizează pe baza unor legături între elementele conținuturilor
Memoria vizuală – se întâlnește în stocarea informațiilor senzoriale cu ajutorul formelor, culorilor, graficelor, etc.
Memorie auditivă – dominantă este capacitaea de reproducere a conținuturilor sonore prin intermediul vocilor umane
Memorie verbal simbolică – performanța în raport cu materialul abstract
Memorie senzorială – reprezintă păstrarea unor secvențe din trecut
Memorie de scurtă durată – durează până la 5 minute, iar volumul cunoștințelor este unul mic
Memorie de lungă durată – volumul de informații este mare iar timpul de păstrare este nelimitat, de la câteva ore până la toată viața
Imaginația
“Imaginația este procesul psihic intelectual (cognitiv) de selectare și conbinare în imagini noi a elementelor din experiența anterioară (generarea de imagini fără corespondent în experiență)
Caracterizarea generală a imaginației:
– etimologic desemnează capacitatea de a forma imagini; în vorbirea curentă se numește fantezie, putere de închipuire;
– produsul activitții imaginative – imagini ale unor obiecte care nu pot fi percepute direct, dar încă nereale pentru persoana respăectivă, idei, proiecte și planuri complexe obiectivate în inovații, invenții, descoperiri, opere literare, muzicale plastice etc.;
– datorită ei omul își poate planifica viitorul, anticipând rezultatele activității;
– sursa imaginației – experiența stocată în memorie;
– spre deosebire de memorie a cărei performanță este fidelitatea cu care reproduce, imaginașia are ca performanță noutatea fiind mai aproape de gândire, în sensul că este orientată spre viitor;
– în timp ce gândirea presupune riguare logică, raționalitatea, reguli și norme riguroase imaginația este mult mai liberă, ea depășind barierele realului perceptibil ajungând până la fantastic și fantasmagoric.” (M. Păiși, et.alt., 2006, p. 34)
Deprinderile
“Deprinderile sunt acte conștient elaborate care au tendința de a se desfășura mechanic și uniform, dobândite în cursul experienței și perfecționate prin repetare.
Caracterizarea generală a deprinderilor:
– se automatizează acele componente ale activității care se repetă fregvent, se execută în același fel și se exersează mult;
– se reduce la minimum controlul voluntar și conștient, analitic;
– se desfășoară la nivel subconștinent, fiind ușor controlate conștient, sunt acțiuni postvoluntare;
– prin automatizare acțiunea se schematizează și se prescurtează, se elimină ceea ce este de prisos se articulează bine secvențele ei;
– se învață și se consolidează prin permanentizarea unor sarcini și a unor preocupări.” (M. Păiși, et.alt., 2006, p. 39)
Motivația
“Motivația este acea componentă psihică prin care se reflect și se semnalizează stările de necessitate, înnăscute și dobândite, primare și secundare ale subiectului și care selectează și activează comportamente adegvate de satisfacere.
Caracterizarea generală a motivației:
-este «cauza internă» a comportamentului, sursa activismului intern și dependența comportamentului de influențe ale stimulilor externi;
– reprezintă ansamblul factorilor care declanșează activitatea individului, o orientează către anumite scopuri și o susținere energică;
– pe de altă parte motivația exprimă dependența omului de factorii externi; în funcție de experiență ea sensibilizează diferit persoana la stimuli exteriori, ceea ce face ca aceiași situație să producă reacții diferite unor diferite persoane;
– motivația reprezintă o cauză externă transpusă în plan subiectiv, intern;
– datorită motivației omul are o conduită nonlineară, înalt probabilistă;
– din punct de vedere genetic motivația este reprezentată încă de la naștere (nevoi, trebuințe organice);
– starea de necesitate este reprezentată de orice oscilație sau tensiune negativă care apare în echilibrul biologic și psihic al personalității;
– orice stare de necesitate (motiv) are două laturi: -obiectivă și subiectivă.” (M. Păiși, et.alt., 2006, p. 48)
Funcțiile motivației:
Funcția de selectare sau declanșare se referă la activarea organismului la un anumit nivel astfel încât să poată să mobilizeze energia ce este necesară pentru a începe o acțiune. Pentru a declanșa această funcție, este necesar ca intensitatea motivului să depășească un anumit prag.
Funcția de orientare – direcționare (vectorială) se realezează pe baza unei analize ce constă în ghidarea anumitor comportamente pe care le are o anumită traiectorie, ce este ghidată într-un anumit sens, cu scopul acșiunii de atingere a obiectivului particular stabilit de motiv.
Funcția de susținere – potențare (energizată) se realizează pe baza analizei rezultatelor care se referă la menținerea în stare activă a comportamentului declanșat până la atingerea obiectivului de satisfacere a stării de necesitate.
Aptitudinile
M. Zlate (2000) o oferă o definiție comlexă a aptitudinilor, el spunea că aptitudinile “reprezintă un complex de procese și însușiri psihice individuale structurate într-un mod original care permite efectuarea cu succes a anumitor activități.” Nu poate fi considerată orice însușire psihică o aptitudine numai aceea care permite individului să realizeze performanțe superioare într-o anumită activitate.
Clasificarea aptitudinilor
1. După structura și gradul lor de complexitate, aptitudinile pot fi:
a) Simple, care se referă la o serie de însușiri dezvoltate peste medie, care permit desfășurarea unei singure operații din cadrul unei activități și se bazează pe un singur fenomen psihic. (Exemplu: auzul musical, acuitatea vizuală, discriminarea culorilor etc.)
b) Complexe, prin intermediul lor rezultă îmbinarea și organizarea specifică a unor aptitudini simple. (Exemplu: aptitudini artistice)
2. După specificul activității solicitante, aptitudinile pot fi :
a) Aptitudini generale, care participă și ajută la desfășurarea cu succes a mai multor forme de activitate. (Exemplu: inteligența, spiritul de observație)
b) Aptitudini speciale, care ajută la realizarea cu succes pentru desfășurarea unei anumite forme de activitate. (Exemplu: aptitudinea pedagogică, aptitudini sportive, aptitudini tehnice)
II.3.Desenul ca metodă proiectivă, exemplificări: omulețul și familia
“Copilul începe să deseneze în jurul vârstei de 2 ani și își transformă stilul grafic (linii formale independente de orice semnificație) în cursul anulor următori. Mai exact între 4 și 12 ani, copiulul uimește prin diversitatea temelo și producțiilor, prin capacitatea sa de expresie, atât în privința formei, cât și a alegerii subiectelor și culorilor. Evolția grafismului este mai muțin sensibilă ulterior. Din acest motiv, lucrările despre utilizarea diagnostică a desenului sunt mai curând consecrate stadiului grafismului în timpul copilăriei. O vedere de ansamblu a publicațiilor despre desen ne permite să afirmăm că interpretarea desenului se bazează cel mai adesea pe judecăți subiective și pe observația cazurilor individuale; ele sunt mai puțin interesate de problemele metodologice pe care le ridică fiecare situație particulară. Desenul este rare ori analizat în acest caz cu un system de referință precis, neputând fi deci considerat un mijloc de investigație ștințifică. La modul general, problemele de desen înnlesnesc comunicarea cu copilul; cu toate acestea interpretarea lor rezultă cel mai adesea din deducții clinice și din ipoteze apriorice.
Dat fiind faptul că realizările grafice progresează în parte odată cu dezvoltarea inteligenței, desenul poate fi un mijloc de explorare a aceste dezvoltări. Cercetătorii mai vechi au demonstrat existent unei relații între succesorul școlar și aptitudinea pentru desen. Claparède, în colaborare cu Guez, a publicat un plan de anchetă în 1906. Probele care folosesc desenul s-au înmulțit de-a lungul timpului; ele dezvăluie tehnici și obiective variate; uneori, psihologul propune un model de copiat, iar alteori sugerează o temă. În anumiete cazuri, el caută să obțină o informație de natură metică, evaluează, crede el, dezvoltarea inteligenței și propune, de exempu, un calcul al vârstei mentale sau al unui coeficient de maturitate; în alte cazuri evaluarea este mai curând de natură calitativă: practicianul caută să stabilească un diagnostic clinic, să determine caracteristici de personalitate, referindu-se, de exemplu, la un corpus teoretic de ordin analitic. În paginile care urmează, am procedat la o recapitulare critică a unnui anumit număr de probe, centrându-ne pe stilul grafic și pe evoluția desenului, pe desen ca mijloc de comunicare și system de semen, și pe desen și personalitate. ” (P. Wallon, A.Cambier, D. Engelhart, 2008, pp. 81, 83)
Reprezentarea formei unane – (Testul Omulețului)
“Tema cea mai cunoscută, cel mai des folosită în testele desenului figurativ, este reprezentarea personajului uman. Omulețul a dat initial naștere unor numeroase studii genetice, arătând cum progresează copilul în realizarea semnificantului formal. Dar, foarte repede, cercetătorii s-au arătat interesați de caracterul proiectiv al probei. Aplicarea desenului persoanei ca test de inteligență a fost cunoscută mai ales sub forma Testului omulețului. Scara de evaluare în termeni de Q a fost elaborată de Goodenough. Această cercetare a început în 1920, cu desene adunate de la grupele de grădiniță și până la închererea ciclului primar.” (P. Wallon, et. al., 2008, p. 84)
Atunci când copilul este pus să deseneze o figură umană, acesa, inconștient se reprezintă pe el însuși și totodată în desen sunt reprezentate și dorințele de care el are nevoie. Din simplul fapt că în desenul omulețului putem găsi multe asemănări asemănări între propria persoană și acea figură desenată, de aici putem extrage informații prețioase despre temperamental și coaracterul copilului. “Testul figurii umane ne dă o idee aproximativă, dar corectă, despre nivelul de evoluție și maturizare al copilului. La copilul foarte mic, desenul figurii umane se conturează treptat, plecând de la imaginea primordial a cercului, care reprezintă chipul mamei: este vorba de prima imagine pe care copilul o recunoaște ca separată de el, dar de care depinde total în primele luni de viață. Evoluția redării figurii umane nu reprezintă perfecțiunea conștientă a unei structure realiste, ci o seccesiune treptată de senzații și percepții pe care copilul le asimilează în timpul creșterii. Pentru toți copiii, cercul este începutul. Apoi, evopuția figurii umane poate urma trei căi diferite, în funcție de structura micuțului și de abilitățiile sale grafice particulare, ajungând la reprezentarea definitive a unui omuleț adesea desenat foarte în detaliu.
În tabelul carea urmează sunt identificare etapele de evoluție ale figurii umane: după cum se poate observa, există o diferență semnificativă între băieți și fete în unele situații. Fatele de mai jos sunt, evident, doar informative.” (E.Crotti, 2010, pp. 123, 126)
Testul figurii umane se aplică copiilor cu vârstă cuprinsă între 3 și 12 ani deoarece după această vârstă majoritatea cercetătorilor contestă validarea scării, iar atunci când acesta este executat spontan are o valabilitate mai redusă decât acele desene efectuate în situații de testare. Nu există limită de timp pentru executarea deseului, iar copilul are voie să șteargă sau să modifice după bunul său plac. Materialele nesecare care trebuiesc puse la dispoziția copilului pentru executarea desenului omulețului: un creion, o gumă de șters, o ascuțitoare, cele șapte culori elementare (albastru, verde, roșu, galben, mov, maro și negru) și câteva coli de hârtie. În analiza desenului figurii umane există anumite elemente pe care trebuie să le observăm: dispunerea desenului pe foaie și dimensiunile acestuia, figurile umane pot fi de diminsiuni mici ceea ce reprezintă un semn al timidității, de dimensiuni mari ceea ce exprimă siguranța de sine și dimensiunea corectă 8 – 18 cm. Un alt element important îl reprezintă proporțiile părțiilor corpului: capul care poate să fie prea mare sau prea mic, gâtul prea lung sau absența acestuia, brațele lungi care evidențiază necesitatea de comunicare, brațele scurte, mâinile mari, picioarele prea lungi sau prea scurte și ochii mari.
Linia grafică, folosirea anumitor culori și elementele specific ale figurii umane reprezintă și ele aspect generale de observant în analiza desenului figurii umane. Elementele specifice firurii umane sunt: capul care poate să fie prea mare sau prea mic, ochii, gura și dinții, nasul, urechile, gâtul, picioarele, labele picioarelor, mainile, brațele și plalmele, trunchiul și prezența hainelor. Pentru identificarea tipului de caracter al fiecărui copil trebuie urmărit tabelul de mai jos.
Avantajele pe care le deține prin utilizarea acestui test: corelația satisfăcătoare cu alte probe de inteligență, ajută la favorizarea contactului cu copiii și este un test care se aplică foarte ușor.
Testul familiei – loc al afecțiunii și al siguranței
“Prin desenarea familiei, copilul își exprimă, chiar dacă la nivelul inconștient, partea cea mai intima și mai delicată: sfera afectelor pe care își construiește propria siguranță, încredere și stimă de sine, dar și senzațiile simțite în contextul familiei. Se știe câte «elemente de distorsionare», câte piedici pot apărea pe îndelungatul și dificilul parcurs al creșterii, cum ar fi nașterea unui frate ori cuccesul școlar al surorii mai mari sau mai mici (chiar mai rau!), cu cinsecințele subevaluării de sine și ale inducerii unei frici iraționale că va fi abandonat de părinți sau ale impresiei că cerințele școlare sunt prea mari… Când un copil desenează o familie, o redă, inevitabil, deși nu i se cere, pe a lui și ne povestește astfel problemele, angoasele, temerile sau, dinpotrivă, bucuria și liniștea care caracterizează relațiile cu familia. Astfel putem intuit cine oferă afecțiune, care este modelul cu care ar vrea să semene, cine îi este confidentul, dar și de cine depinde mai mult și dacă există legături problematice.” (E.Crotti, 2010, p. 189)
Pentru a pune în aplicarea testul familiei este necesar ca să îi punem la dispoziție copilului un creion, o gumă de șters, o ascuțitoare, cele șapte culori elementare (albastru, verde, roșu, galben, mov, maro și negru) și câteva coli de hârtie. Îi explicăm că are voie să inventeze o familie pe care să o deseneze, iar dacă dorește o poate și colora. Odată terminat desenul putem discuta cu el punându-i intrebări de genul: “Este un desen foarte frumos! Acum, ce-ar fi să-mi povestești despre această familie inventată de tine? ”, “Care este cel mai simpatico personaj desenat de tine? Dar cel mai puțin simpatic?”, “cine este el mai fericit? Dar cel mai trist?”, “Care este personajul tău preferat?”, “Tu cine ai vrea să fii?”; toate raspunsurile trebuiesc notate pentru a ajuta în interpretarea corectă a testului, iar popilul trebuie să își motiveze fiecare raspuns dat la întrebările de mai sus.
“Porot (1952) a fost unul dintre primii care a codificat aceasto situație cerându-I copilului: «Desenează-ți familia». Porot insistă asupra uitării anumitor personae din familie. Trebuie luată în considerare valorizările sau minimizărie anumitor personae. Primul personaj desenat este cel mai important. Locul copilului în familia sa este semnificativ pentru felul în care se percepe pe sine.” (P. Wallon, et. al., 2008, p. 91)
În analiza desenului familiei trebuie urmărit:
– timpul de redare al fiecărui personaj
– plasarea desenului pe foaie
– atenția la detalii și distanța dintre personaje
– primul personaj colorat
– retușuri sau ștersuri
– uitarea unui membru al familiei sau adăubarea unor personaje inexistente în familie
– expresiile cipurilor, poziția parmelor, brațelor și picioarelor
– îmbrăcămintea
“Interpretarea desenului se realizeazo pe trei niveluri – grafic, al structurilor formale, al conținutului – și din punct de vedere al manifestărilor afective în timpul aplicării probei. Dimensiunea personajelor familiei, centralizarea sau excentralizarea lor în spatial grafic, distanțele dintre membrii familiei și dintre figurile centrale și copilul investigat sunt principalele elemente în funcție de care este interpretat desenul familiei. Înteresează deasemenea ordinea desenării, formele, gradul de identitate ce li se conferă prin desen (accesorii, îmbrăcăminte), dar și poziția – față, profil – și mai ales omiterea din desen a unor membrii ai familiei. Cei desenați cu atenție și înfrumusețați sunt persoanele cele mai srimate și agreate, chiar iubite și cu statut important în familie, spre deosebire de persoanele a căror desenare este neglijată, care sunt mai puțini agreați și stimați. În cazul în care persoanele desenate le lipsește ceva important, se consideră că ele sunt devalorizate (devalorizarea exprimă conflicte). Felul în care sunt îmbrăcare personajele este reprezentativ pentru sentimentele pe care copilul le are față de ele (un copil care se simte deprimat sau insuficient iubit va avea tendința de a se îmbrăca gros în familia sa). Alegerea culorilor pentru sine și anumite personaje nu este întâmplătoare. Desenarea în culori vii, luminoase sau terne este în directă legătură cu emoțiile și sentimentele copilului față de personajele desenate, iar preferința pentru desenul alb – negru poate sugera blocaje emoționale, elemente de depresie, retragere sau lipsă de rezonanță afectivă, dificultăți de exprimare a sentimentelor și trăirilor. Poziția central a unui personaj este privilegiată, precum și poziția spre care sunt îndreptate privirile celorlalte personaje din desene. Când există garduri, obiecte între părți și copil sau izolarea acestora în casă este evidentă izolarea copilului în cadrul familiei.” (M. Păiși, 2011, pp. 131, 132)
II.4. Desenul de la 0 la 12 ani și stadiile evoluției lui
Stadiile dezvoltării desenului
Există diferite etape prin care trec majoritatea copiilor până sunt în stare să deseneze figura descrisă. Există o vârstă medie, iar unii vor putea reprezenta desenul descris mai devreme, iar alții mai târziu. Întârzierea reprezentării desenelor nu reprezintă obligatoriu o anormalitate ci pur și simplu o lipsă de interes pentru desen.
Faza realismului fortuit sau faza măzgălelilor (de la un an la un an și jumătate)
Dacă la vârsta acesta copilul are în mană un creion și o foaie, acesta va trasa linii în toate direcțiile manifestând o placere imensă pentru mișcare constantă a brațelor, el nu își controleză mușchii mici ai degetelor. În această perioadă copilul nu poate să fie conștient de ceea ce reprezintă în desen, va descoperi însă urma lasată de creion prin examinare sau urmărindul pe adult sau pe un alt copil. Conform specialiștilor mâzgăliturile reprezintă plăcerea de a murdării și tocmai această repetare este importată, datorită ei copilul ajunge să-și stăpânescă semnul grafic. Copilul cu un temperament instabil renunță repede la această activitate, copilul vesel trasează de obicei liniile mai apăsate, iar acel copil care este expansiv de obicei ocupă toată pagina pentru a atrage atenția. Mâzgăleala reprezintă primul desen și prima scriere a copilului, iar acesta este lipsită de intenția reprezentativității.
Mâzgăleala circulară (de la un an jumatate la 2 ani)
Între 18 luni și 2 ani observăm cum copilul începe să își controleze măzgăliturile. Este un proces prin care creierul își organizeaz un traseu de creionare pe care copilul îl respectă.
Copilul își analizează desenul, se amuză, comentează, și dintr-o dată aproape brusc descoperă anumite asemănări. Cu timpul actul grafic este intenționat, chiar dacă prezintă în continuare forme schematice, grosier asamblate chiar dacă la început poate fi mai puțin evident. Mișcarea circulară este una destul de importantă deoarece ajută la construirea mult mai rapidă a unui cerc, iar de aici de pot obține foarte multe elemente: soare, casă sau anumite personaje. Toate aceste reprezentări sunt însoțite de o dezvoltare spectaculoasă a vorbirii iar sunetele capătă o sonorizare deosebită.
Realismul fortuit simbolic/intelectual (de la 2 la 3 ani)
Desenul este unul schematic deoarece copilul contiunuă se exerseze animite trasee, ca de exempu de la cele circulare la combinarea liniilor zigzagurile, curbele și altele. Această fază a desenului estre bogată în detalii
Fenomenele cele mai caracteristice acestei perioade sunt: exemplaritatea, transparența și rabaterea.
Exemplaritatea corespunde necesității copilului de a povesti ceea ce a desenat și de a pune în evidență caracteristicile esențiale identificării imaginii
Transparența răspunde aceleași necesități de a sublinia ceea ce copilul cunoaște despre obiect și particularitățile sale, ignorând în același timp constrângerile lumii vizuale.
Rabaterea răspunde unui principiu simplu, desenul apărând ca o carte de geografie, elementele verticale sunt reprezentate ca și cum ar fi văzute din față. Atât casele cât și oamenii sunt reprezentate în aceeași manieră.
Faza realismului intelectual sau apariția razelor (3 ani)
În apropierea vârstei de 3 ani apar pimele desene figurative cum ar fi un soare. În acestă fază copilul învață o nouă deprindere: să desprindă de mai multe ori creionul de pe foaie și să îl pună la loc. În aceată fază copilul își fixează ideea înainte de a începe să deseneze, iar din acest moment putem că desenul este un mijloc de exprimare personală. Deși fiind cea mai diversificată, această fază este considerată și cea mai favorabilă dezvoltării capacității copilului de a exprima prin desen propriile stări sufletești. Coordonarea motorie este mult mai bună și mai precisă, iar în această fază îi permite copilului identificarea mult mai ușor decoficicării unor teste psihologice.
Faza realismului vizual (peste 5 ani)
Deja în această etapa copilul redă în desene aspecte vizibile ale lucrurilor, această fază se caracterizează prin dorința copilului de a reda în imagine grafică aspectele vizibile ale obiectelor. După reprezentarea în desen a soarelui și omulețului temele pe care copilul le va desena se vor diversifica în funcție de centrele de inters, mediul înconjurător și de evenimentele din viața lui. La această vârstă se observă în desen tentative de perspectivă dar este posibil ca în același desen să vedem unele elemente redate corect, realist, altele nu.
Apariția unui stil personal (după vârsta de 10 ani)
Între vârsta de 3 ani și 10 ani copiii desenează foarte multe desene, iar după vârsta de 11 sau 12 ani copilu își dă seam ace ceea ce el desenează nu reprezintă în totatitate realitatea, iar persianele din jurul lui nu îi valorizează această activitate. De aici și lipsa de interes penru aeastă activitate.
CAPITOLUL III. Aplicații psihopedagogice ale desenului la vârstele timpurii
III.1. Stabilirea unui contact cu copilul și punerea în valoare a acestuia
III.2. Desene despre percepția proprie de sine și a celorlalți
III.3. Descoperirea aspectelor curative ale desenului
III.4. Desenul că mijloc de cunoaștere, consiliere și psihoterapie
CAPITOLUL IV. Proiect de cercetare: “Desenul- metodă interactivă de cunoaștere la vârstele timpurii”
I. CADRUL CONCEPTUL AL CERCETĂRII
Desenul este cel mai ușor mijloc de exprimare liberă, pe care copilul îl are, este un mod mai puțin obișnuit, dar care îi permite acestuia, să proiecteze în exterior sentimentele reale care le resimte pentru anumite persoane importante din viata lui. Prin intermediul desenului copilul își exprimă deschis sentimentele, experiențele prin care a trecut, dar și dorințele și friciile pe care le resimte. Prin limbajul liniilor, semnelor, culorilor, copilul reușește să dea sens lumii lui interioare, lăsând la îndemâna adultului aceste informații prețioase. În special, în cazul copiilor foarte mici, aflați în perioada de achiziție a limbajului, desenul este unul dintre puținele instrumente care oferă informații legate de personalitatea, comportamentul, conflictele, traumele și bucuriile lor, testul desenului este singurul care poate oferii specialistului aceste informații. Copiii desenează ceea ce știu ei despre lume și nu încearcă să redea detailat ceeea ce ne prezintă realitatea. Abia după vârsta de șase, șapte ani putem observa o încercare a copilului de a desena într-un mod mai practic.
Atunci când desenează figura umană, copilul se reprezintă inconștient, pe sine însuși și prin urmare, modul în care își percepe propriul corp și dorințele pe care acesta i le comunică. Adesea putem ientifica asemănări între omulețul desenat și caracteristicile celui care l-a desenat. Din acest motiv, din desenul figurii umane se pot extrage informații prețioase despre caracterul și comportamentul copilului.
II. CADRU METODOLOGIC AL CERCETĂRII
1. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Identificarea desenului ca metodă eficientă în activitatea de cunoaștere a copilului de vârstă preșcolară;
Identificarea nivelului de maturizare al copiilor utilizând tehnica desenului;
Identificarea caracterului psihosocial al copilului prin metoda desenului.
IPOTEZA
Presupunem că utilizând în activitatea de cunoaștere a copilului metoda desenului, cunoașterea devine optimă și eficientă.
Pentru că există diferite semnificații în ceea ce privește exprimarea prin desen, acesta devine o completare atât tematică, cât și ca mod de abordare și nivel de interpretare.
Presupunem că există diferențe semnificative în ceea ce privește conținutul desenului sau modului de efectuare a desenului în funcție de variabila gen și vârstă.
3. METODA
Metoda folosită în această cercetare este testul de inteligență, și anume “Testul Omulețului” pentru a dezvolta nivelul creativității copiilor.
Ca test de inteligență- testul omulețului- oferă detaliile despre anatomia corpului unui om, stilul vestimentar și cu ajutorul formulei I.Q-ului se poate calcula vârsta mentală a copilului. Ca test de personalitate desenul reprezintă reflexia ansamblurilor de însușiri stabile ce caracterizează mental și comportamental elevul. Copilul desenează spontan ceea ce este important pentru el, fie că este pozitiv sau negativ. Persoana care este prezentată în desen este reprezentarea copilul însuși căruia, de cele mai multe ori îi dă propria vârstă și sex. Diferențe semnificative în reprezentarea grafica a desenului omulețului poate indica tendinta de a creste pentru al ajunge pe adultul pe care îl apreciază foarte mult (mama, tata, bunicu, bunica). Prin acest proces de proiectie a unei figuri umane, copilul poate să se exteriorizeze și își prezintă problemele, sentimentul de sine, anxietatea și reacțiile spontane pe care acesta le are sau mecanismele de aparare.
3.1.Participanți: acest studiu de elaborare a cuprins un lot de 30 de copii , 17 fete și 13 băieți cu vârta cuprinsă între 3 ani și 5 ani și 3 luni. Acest esantion a servit pentru stabilirea unei scale a maturizării.
Mediul de proveniență al participanților este: urban dar și rural, iar nivelul de pregătire profesională al parinților/ bunicilor este unul mediu.
Timpul acordat pentru apricarea testului a fost de 30 minute pentru fiecare grupă care era alcătuită din 10 participanți.
3.2. Instrumente: testul “Desenul Omulețului”.
„Testul desenul omulețului oferă indicii asupra nivelului intlectual al copilului, în funcție de nivelul de maturitate psihomotrică și percepția propriei scheme corporale. Cu cât copilul se maturizează psihic, cu cât silueta desenată a unui om va fi mai realistă și mai complexă din punct de vedere grafic. În desenul unui om subiecții își proiectează modul în care se percep pe ei înșiși, cu dorințele, problemele sau conflictele ce țin de imaginea de sine.” (Mihaela Păiși Lăzărescu, 2011, p. 128) Fidelitatea și valabilitatea “Desenului omulețului” este prezentată prin cercetările care au reprezentat rezultate favorabile, Machover consideră desenul omulețului o veritabilă semnătură personală, iar A. Abraham confirmă identitatea desenelor facite de același subiect după o anumită perioadă de timp.
3.3. Design/ Procedura:
Pentru a identifica planul dezvoltării psihice, maturizarea psihomotorie și intelectuală dar și evidențierea diferențelor dintre cele două sexe, vom folosi Testul Omulețului. Pentru aplicarea acestuli test copiii vor fi puși să deseneze un om sau un copil, băiat sau fată, important este ca omul sau copilul pe care îl desenează să aibă tot ceea ce îi trebuie și desenul să fie cât mai frumos. Au posibilitatea de folosi întreaga pagină și ce creioane dorește!
Pentru că testul a fost dat pe grupe de câte 10 copii au fost așezați la o anumită distanță unul față de celălalt astfel încât să nu vadă planșe cu figurile umane pe care să le folosească drept model. Îi anunțăm că nu vor proceda corect dacă în desen va fi doamna educatoare și că vor fi nevoiți să reia desenul de la început.
3.4. Analiza și interpretarea rezultatelor:
Analiza și interpretarea datelor desenului omulețului, trebuie cercetată urmând o cale care oferă indiciile nivelului intelectual al copilului. În funcție de nivelul său de maturitate, dar și informațiile despre personalitate, imagine de sine, agresivitate, trăiri emoționale putem înțelege apariția unor comportamente. Percepția propriei scheme corporale și expunerea lui în desen pot fi semnificative pentru gradul de perfecțiune și completitudine al desenului, bogăția detaliilor, dar și echilibrul general.
Elementele care trebuiesc observate pentru a putea fi interpretat testul figurii umane:
– Poziția desenului pe foaie și dimensiunile lui;
– Proporțiile parților corpului;
– Linia grafică;
– Folosirea culorilor;
– Unele elemente specific figurii umane: ochii, bustul, picioarele, mâinile etc., dar și lipsa acestor elemente și a altor particularități.
F. Goodenough a stabilitt 51 de itemi conform corora poate fi cotat desenul omulețului, totalul obținut servind drept bază pentru constituirea unei scale de dezvoltare.
TESTUL OMULEȚULUI
TOTAL: 51 puncte
TABELUL CU NIVELUL DE VÂRSTĂ
V.M × 100
Q.I=
V.C
V.M = vârsta mintală V.C = vârsta cronologică (reală)
Rezultatele aplicării probei “0mulețul”
Grupa mică – Grădinița cu program normal Mioveni
Grupa mijlocie – Grădinița cu program normal Mioveni
Grupa mare – Grădinița cu program normal Mioveni
În urma testului care a fost aplicat s-a stabilit raportul de cunoaștere a schemei corporale. Pentru stabilirea Q.I s-a aflat vârsta reală a fiecăriu preșcolar.
Q.I: 140 = inteligență excepțională;
120-138 = inteligență superioară;
110-119 = inteligență relativ superioară;
90-109 = inteligență medie (normalitate);
80-89 = încetineală intelectuală;
70-79 = zona marginală a normalității;
69 = granța inferioară a normalității;
50-68 = debilitate mintală;
20-49 = imbecilitate;
Sub 20= idioție.
Tabel 1.
Raportul de cunoaștere a schemei corporale pentru stabilirea Q.I
“În tabelul care urmează sunt indicare etapele de evoluție ale figurii umane: după cum se poate observa, există o diferență semnificativă între băieți și fete în unele situații. Datele de mai jos sunt, evident, doar informative” (Evi Crotti, 2010, p. 117)
3 ANI
4 ANI
5 ANI
Dispunerea desenului pe foaie:
Simbolismul spațial reprezintă poziționarea fiecărei părți a foii într-o semnificație clară corespunzând unei caracteristici a desenului omulețului și arată elaborarea și tendința copilului față de mediu.
Partea stângă: trecut
Partea centrală: prezent
Partea dreaptă: viitor
Alegerea plasării desenului depinde de stările emoționale, afective prin care trece acesta, dar și de vârsta și caracteristicile psihologice. De exemplu, un desen plasat în partea stângă poate semnifica tendința copilului de a se lega de amintiri, iar cei care preferă partea dreaptă sunt mai legați de figura paternă. În funcție de vârsta lor, copiii folosesc mai des partea inferioară a foii, unde, cel puțin până la trei ani, se simt protejați. Apoi trec la partea centrală, iar tot spațiul foii este ocupat după vârsta de șapte ani.
Tabel 2.
Plasarea desenului pe coală
Dintr-un eșantion de 30 de preșcolari 7 dintre aceștia au poziționat desenul în partea stangă a colii, 15 au desenat în mijloc, iar restul de 8 copiii în partea dreaptă.
Partea stângă: Trecut – 23,55 %
Partea centrală: Prezent – 50%
Partea dreaptă: Viitor – 26,67%
Proporțiile părților corpului
“În desenele copiilor, trebuie observat raportul între cap, trunchi, membre și în interiorul acestora, în anumite detalii: de exemplu, între dimensiunea ochilor și cea a chipului sau între dimensiunea mâinilor și cea a brațelor. Nu există o regulă care să stabilească dacă proporțiile elementelor figurii umane sunt corecte. Copilul învață să respecte proporțiile odată cu maturizarea grafică, fenomen ce corespunde creșterii complexe.” (Evi Crotti, 2010, p 124)
Unele din proporții sunt destul de relevante, cum ar fi:
Capul mare care indică o puternică nevoie de schimbare / Capul mic reprezintă experianțele dificile trăite în perioada de alăptare sau de înțărcare.
Brațele prea lungi reprezintă necesitatea de continuare, de îmbrățișare fizică a tot ceea ce este în jur / Brațele scurte semnalează nesiguranță și timiditate.
Picioarele lungi reprezintă dorința de creștere pentru al ajunge pe adultul care îi este model / Picioarele scurte indică rezistență, siguranță și putere fizică.
Tabel 3.
Proporțiile părțiilor corpului
Dinr-un eșantion de 30 de preșcolari, 28 dintre aceștia au desenat capul, 21 trunchiul, 26 brațele, iar 27 au desenat picioarele.
Capul – 93,33 %
Brațele – 87 %
Trunchiul – 70 %
Picioarele – 90 %
Reprezentarea grafică a modului de cotarea a proporțiile părțiilor corpului la vârstele timpurii:
4. CONCLIZII
Pentru copii o modalitate plăcută de a se juca, de a se exprima și de a-și petrece timpul liber este desenul, el reprezintă rezultatele eforturilor pe care copilul le depune. Preșcolarii folosesc desenul ca mijloc de descriere a experiențelor pe care le trăiesc. Prin aplicarea mai multor teste consecutive se poate observa o evoluție ascendentă în desenul copilului la vârstele timpurii. Deși studiul desenelor realizate pe copiii poate să pară o banalitate, acesta oferă informații prețioase pentru cei care vor să cunoască mai bine felul de a gandi al copilului. Din momentul în care copilul este capabil să țină un creion în mână, acesta reușește să schițeze să traseze linii care la prima vedere sunt indescifrabile, dar care asund mesaje importante. Orice desen are o semnificație, iar pentru a o afla este suficient să îi cerem copilului să ne explice ce a desenat, iar prin simpla explicație a desenului se naște o poveste. O poveste pe care copilul este dornic să o împărtășească cu adultul pe care îl copiază: o poveste a dorințelor, a emoțiilor, a temerilor care este bine conturată pe hârtie. Cu puțină practică putem înțelege foarte ușor ce ne transmit desenele copiilor. Prin utilizarea celor mai potrivite strategii metodice și teste psihologice putem identifica cu ușurință ceea ce este și ceea ce trăiește copilul. Prin intermediul “Testului Omulețului” copilul oferă indicii asupra nivelului intelectual, nivelului de maturitate psihomotrică, dar și percepția propriei scheme corporale. Cercetările privind fidelitatea testului au prezentat rezultate favorabile.
Se poate spune că în cazul grupei mari, unde copiii au vârsta cuprinsă între 5 și 6 ani, s-a înregistrat o evoluție în planul dezvoltării potențialului creativ, comparativ cu grupa mică unde vârsta predominantă este de 3 ani, 3ani și 6 luni. În ceea ce privește identificarea coeficientului de inteligență, la vârstele timpurii s-au înregistrat în cea mai mare parte evoluții ascendente ale dimensiunilor urmărite. În timpul aplicării metodei “Testului Omulețului”, copiii din toate cele 3 grupe de preșcolari au dat dovadă de o bună dezvoltare a dimensiunilor creativității. Din cele trei tabele în care este calculat I.Q-ul preșcolarilor se observă că există o diferență graduală între copiii din grupa mică și grupa mijlocie în privința gradului de adaptabilitate socioemoțioală, în sensul unor progrese înregistrate de copiii din grupa mare. În baza observațiilor și analizării datelor obținute în aplicarea testului psihologic se poate afirma că toate cele 3 grupe au înregistrat trasături care indică caracterul instabil sau personalitatea desenatorului. Testul omulețului a evidențiat atât o amplifcare a indicilor creativității cât și percepția propriei scheme corporale și proiectarea sa în desen.
Desenul omulețului reprezintă o veritabilă semnătură personală, ceea ce confirmă identitatea desenelor efectuate de același subiect. Trăsăturile variabile ale desenelor indică caracterul și personalitatea autorului. Desenul omulețului s-a dovedit a fi sensibil la orice schimbare în personalitatea desenatorului, iar când acesta este executat spontan are o validitate mai redusă decât desenul efectuat în situații de testare. Cercetarea prezintă specificul spihopedagogic și particularitățile psihofizice ale copilului de vârstă preșcolară din perspectiva stimulării creativității.
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aplicatii Psihopedagogice ale Desenului la Varstele Timpurii (ID: 164642)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.