Aplicatii Practice ale Principiului Interesului Superior al Copilului
CUPRINS
LISTA DE ABREVIERI
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. Aspecte generale privind situația juridică a copilului.
I.1. Analiza noțiunii de copil în legislație și în doctrină
I.2. Scurte reflecții filosofice, doctrinare și legislative privind conceptul de copil și copilărie
I.3. Copii în contextul acțiunii externe a Uniunii Europene
CAPITOLUL II. Aplicații practice ale principiului interesului superior al copilului
II.1. Prezentarea generală a principiului interesului superior al copilului
II.2. Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil
II.3. Principiul respectării interesului superior al copilului la luarea oricărei măsuri de ocrotire a acestuia. Ascultarea copilului
II.4. Celeritatea în luarea oricăriei decizii cu privire la copil
CAPITOLUL III. Rolul părinților și al instituțiilor statului în respectarea principiului interesului superior al copilului. Acțiunea convergentă a acestora
III.1. Responsabilizarea părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului
III.2. Primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului
III.3. Descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate.
III.4. Rolul statului cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTA DE ABREVIERI
Alin. -Alineatul
ANPDC -Autoritatea Naționala pentru Proteția Drepturilor Copilului
Art. -Articolul
C.E.D.O -Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.civ -Codul civil
C.fam. -Codul familiei
C. pr. civ. -Cod procedură civilă
DGASPC -Direcția Generala de Asistență Socială și Protecția a Copilului
Dr. -Dreptul
Ed. -Editura
Ex. -Exemplu
H.G. -Hotărârea Guvernului
Lg. -Legea
NCC -Noul Cod Civil
Nr. -Numărul
O.G -Ordonanța de Guvern
O.N.U. -Organizația Națiunilor Unite
ORA -Oficiul Român pentru Adopții
P. -Pagina
Paragr. -Paragraf
T. -Tomul
U.E -Uniunea Europeană
Urm. -Următorii
VCC -Vechiul Cod Civil
Vol. -Volumul
INTRODUCERE
Contemporaneitatea se distinge prin consacrarea unei noi filosofii socio-politice, un secol al fundamentării relațiilor internaționale, relații care se axează tot mai mult pe recunoașterea și salvgardarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Afirmarea și respectul ființei umane sub toate aspectele, fizic, moral, social, spiritual, politic – fără privilegii sau discriminări de vreun fel devine temeiul primordial al păcii, dreptății și libertății în lume.
Încă de la începutul afirmării dreptului internațional ca ramură de drept, problematica minorului a beneficiat de o atenție specială. Astfel, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, în articolul 25 alineatul 2 se precizează în mod expres că: “Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire speciale. Toți copiii, indiferent dacă s-au născut în cadrul sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeași ocrotire socială.”
Anul 2004 se evidențiază în România prin adoptarea de către Parlament a întregului pachet de legi care reglementează domeniul adopțiilor, protecția și drepturile copilului: legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului; legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției ș.a. Unul dintre principiile fundamentale statuate în aceste acte normative, în mod evident cel mai important, este acela al interesului superior al copilului.
Principiul interesului superior al copilului este consacrat, în premieră pentru dreptul intern românesc, prin dispoziția articolului 2 al legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, alături de alte principii fundamentale în materie. Norma amintită prevede că “prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.
Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești”.
O importantă reglementare de drept internațional este Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 și intrată în vigoare la 2 septembrie 1990 și a reprezentat fundația tuturor reglementărilor din dreptul pozitiv intern privind protecția și promovarea drepturilor copilului, inclusiv sau mai ales prin consacrarea principiul interesului superior și prevalent al copilului. Textul Convenției mai utilizează și formula “interes suprem”.
Recomandarea 874 din anul 1979 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a statuat ca un prim principiu următoarele: "copiii nu trebuie sa mai fie considerați proprietatea părinților ci trebuie să fie recunoscuți ca indivizi având propriile drepturi și nevoi". Aceeași recomandare precizează necesitatea ca minorii să aibă propria reprezentare juridică, avocat oficial, în caz de conflict între părinți. De aceea procedurile de divorț și de separare, ar trebui să fie îmbunătățite, și să se bazeze pe principiul că interesele copilului sunt primordiale. Totodată, aceste proceduri trebuie să se desfășoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului și relațiile de familie să nu fie afectate.
Prin noul Cod civil, legiuitorul statuează acest principiu, după modelul legislațiilor moderne, prinzându-l în opera de codificare, ca principiu de bază a societății românești, extinzând sfera de reglementare și depășind cadrul care privește copilul aflat în dificultate.
Conținutul și abordarea acestui principiu se raportează întotdeauna la situația particulară în care se află copilul. Aplicabilitatea cea mai mare a acestui principiu se întâlnește în cazurile de stabilire a modalităților de încredințare a copilului atunci când părinții se separă.
Respectarea și promovarea în ansamblu a drepturilor copilului și aplicabilitatea prioritară a interesului său superior poate fi realizată într-o manieră eficientă doar cunoscând și respectând setul legislativ existent și prin congruența eforturilor autorităților statului și a părinților în mod deosebit.
Vulnerabilitatea specifică a copilului dar și recunoașterea sa ca ființă autonomă, cu drepturi depline reclamă o protecție specială, lucrarea își propune să aprofundeze principiile care guvernează ansamblul drepturilor copilului și a acțiunilor în domeniu și tinde să fie o contribuție în ceea ce privește amplul proces de conștientizare și responsabilizare a societății față de copii.
CAPITOLUL I
Aspecte generale privind situația juridică a copilului
„Copilăria este lumea miracolului și a magiei : este ca și cum creația ar răsări trandafirie din noapte , totul fiind proaspăt și uimitor.Copilăria se termină în momentul în care lucrurile înceteaza să mai fie uluitoare.Atunci când lumea îți dă senzația de "déjà vu" , când ești rodat de existență , devii adult.”
(Eugen Ionescu)
I.1. Analiza noțiunii de copil în legislație și în doctrină
Deslușirea exactă a termenului de copil este relevantă, aceasta permite ca dispozițiile legale cu aplicare în materia drepturilor copilului să fie adaptate vârstei și elementelor statutului civil al copilului cum ar fi: starea de sănătate, statutul civil – căsătoria/divorțul, antrenarea răspunderii în dreptul penal. În acord cu noile reglementări din Codul Civil, calificarea persoanei fizice ca adult sau copil este determinată de analiza capacității civile și a personalității juridice.
Etimologic, termenul de copil provine de la latinescul infans ceea ce înseamnă care nu vorbește, desemnând un copil mic de vârstă. Actualmente, termenul de copil are un sens mult mai larg, definiția este dată de Convenția ONU în art. 1: „orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile când legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub acea vârstă” . Legea 272/2004 definește copilul ca fiind acea persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii, stabilindu-se astfel două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ: persoana să nu fi împlinit vârsta de 18 ani și să nu fi dobândit capacitatea deplină de exercițiu.
În dependență de aceste două condiții este determinat începutul și sfârșitul aplicării dispozițiilor legale care privesc direct statutul de copil. Codul civil, prin dispozițiile art. 28 alin. 1, recunoaște capacitate civilă tuturor persoanelor stabilind că orice persoană are capacitate de folosință. și cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu. În dreptul actual, orice persoană are personalitate juridică prin simplul fapt ale existenței sale, fără ca acest lucru să fie atribuit ca urmare a existenței discernământului. Astfel, deși este lipsit de discernământ, drept urmare a unei prezumții legale, copilului i se recunoaște calitatea de subiect de drept, putând participa, în măsura în care legea îi permite, la viața social-juridică.
Elementul esențial pentru definirea exactă a termenului de copil este existența discernământului. Legiuitorul a prezumat că, la 18 ani, dobândesc dicernământ, ca urmare a deplinei maturizări psihice, dobândind implicit capacitatea deplină de exercițiu. Anumite legi speciale pot păstra și peste această limită de vârstă anumite efecte începute în perioada minorității, spre exemplu obligația de întreținere a minorului care se află la continuarea studiilor superioare sau menținerea dreptului la pensie de urmaș a acestuia.
Regula înserată în art. 38 alin. (2) C. civ. comportă și excepții și anume pierderea statutului de minor înainte de dobândirea majoratului. Excepțiile sunt prevăzute expres de lege. Codul civil face referire la dobândirea capacității depline de exercițiu ca urmare a încheierii de către minor a unei căsătorii, disoziție inserată în art. 39, iar, pe de altă parte, dobândirea capacității depline de exercițiu ca urmare a aprobării de către instanțaa de tutelă, așa cum prevede art.40. Excepțiile pot avea ca sursă legea, cum ar fi actul căsătoriei, sau o hotărâre judecătorească. În primul caz este vorba de emanciparea minorului prin căsătorie, iar în cel de-al doilea caz despre emanciparea judecătorească a acestuia.
Vârsta matrimonială este stabilită la 18 ani, atât pentru bărbat, cât și pentru femeie, ca excepție este enunțată posibilitatea minorului care a împlinit vârsta de 16 ani de a încheia valabil o căsătorie cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute de lege
Capacitatea de exercițiu anticipată recunoscută judiciar este o inovație a Noului Cod civil, fiind reglementată ca excepție de la regula privind dobândirea majoratului la vârsta de 18 ani. Articolul 40 din C. civ. prevede posibilitatea ca, pentru motive temeinice, instanța de tutelă să recunoască minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. Competența recunoașterii este acordată instanței de tutelă și familie. Titularul cererii este minorul care în acest mod își valorifică un drept și care va fi asistat, în virtlui de minor înainte de dobândirea majoratului. Excepțiile sunt prevăzute expres de lege. Codul civil face referire la dobândirea capacității depline de exercițiu ca urmare a încheierii de către minor a unei căsătorii, disoziție inserată în art. 39, iar, pe de altă parte, dobândirea capacității depline de exercițiu ca urmare a aprobării de către instanțaa de tutelă, așa cum prevede art.40. Excepțiile pot avea ca sursă legea, cum ar fi actul căsătoriei, sau o hotărâre judecătorească. În primul caz este vorba de emanciparea minorului prin căsătorie, iar în cel de-al doilea caz despre emanciparea judecătorească a acestuia.
Vârsta matrimonială este stabilită la 18 ani, atât pentru bărbat, cât și pentru femeie, ca excepție este enunțată posibilitatea minorului care a împlinit vârsta de 16 ani de a încheia valabil o căsătorie cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute de lege
Capacitatea de exercițiu anticipată recunoscută judiciar este o inovație a Noului Cod civil, fiind reglementată ca excepție de la regula privind dobândirea majoratului la vârsta de 18 ani. Articolul 40 din C. civ. prevede posibilitatea ca, pentru motive temeinice, instanța de tutelă să recunoască minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. Competența recunoașterii este acordată instanței de tutelă și familie. Titularul cererii este minorul care în acest mod își valorifică un drept și care va fi asistat, în virtutea capacității restrânse de exercițiu pe care o are la 16 ani, de părinți sau de tutore.
Din conținutul dispozițiilor cuprinse în Codul civil actual și în Legea 272/2004 rezultă că, copilul este persoana fizică care nu a împlinit vârsta majoratului și care nu a dobândit potrivit legii capacitate deplină de exercițiu. În funcție de acest ultim aspect, copilului i se recunoaște dreptul de a încheia acte juridice de unul singur sau prin ocrotitor legal.
În ceea ce privește momentul recunoașterii capacității de folosință anticipată, relevantă este jurisprudența CEDO care nu recunoaște în mod expres calitatea de persoană a embrionului sau a fetuslui uman, însă recunoaște că, având în vedere potențialitatea acestei ființe, precum și posibilitatea sa de a deveni în viitor o persoană, trebuie să îi fie recunoascute drepturile asimilate ființei umane, în numele demnității umane.
Dispoziția dată presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții: să fie vorba de drepturile copilului și copilul să se nască viu, legislația română, spre deosebire de cea franceză, nu cere condiția viabilității. Termenul de capacitate de folosință anticipată are o semnificație juridică foarte precisă.
Numeroase constituții europene recunosc dreptul la viață al embrionului uman, în acest sens, Curtea Constituțională germană a decis, în virtutea legii fundamentale, că dreptul copilului de a se naște are o valoare cel puțin egală cu cel al mamei și că demnitatea vieții umane se aplică chiar în perioada ce precede nașterea. Convenția Europeană a drepturilor omului protejează copilul încă de la naștere. Chiar dacă nimic nu împiedică un stat parte să extindă definiția termenului de copil și la perioada care precede nașterea, protecția prenatală nu s-a înscris însă în cadrul dreptului la viață astfel încât să confere embrionului drepturi egale cu cele recunoscute la naștere.
Majoritatea drepturilor recunoscute copilului sunt acordate acestuia după naștere, exercitarea lor efectivă fiind diferențiată pe segmente de vârstă conform unor prezumții ale legiuitorului care vede în copil o ființă cu capacități în permanentă evoluție cum ar fi: dreptul de a încheia un contract individual de muncă la 16 ani, dreptul de a fi ascultat în instanță începând cu vârsta de 10 ani și dreptul de a-și alege singur felul educației începând cu vârsta de 14 ani etc. Stabilirea unui prag minim de vârstă pentru exercitarea unui anumit drept recunoscut de lege copilului trebuie obligatoriu să țină cont de interesul superior al copilului, precum și de celelalte principii care guvernează protecția copilului.
Convenția este flexibilă atât în ceea ce privește vârsta minimă, cât și în privința vârstei maxime. În cadrul Consiliului Europei, Comitetul de Miniștri a recomandat guvernelor statelor membre, în 1972, să reducă vârsta majoratului sub 21 de ani și să-l stabilească, dacă consideră oportun, la 18 ani, fiind înțeles că statele pot să mențină o vârstă de capacitate mai mare pentru anumite acte limitate și determinate în anumite domenii în care consideră că o maturitate mai mare este necesară. La nivel intern, parcursul copilăriei este marcat de momentul concepției și de cel fixat, ca regulă, de dispozițiile legale pentru majorat, la 18 ani.
Doctrina a dat o definiție cuprinzătoare noțiunii de copil, astfel, prin copil se înțelege orice persoană care, în temeiul legislației țării sale, nu a ajuns încă la vârsta cerută pentru a-și asuma responsabilitatea actelor sale într-un domeniu determinat. Vârsta legală a majoratului diferă de la o țară la alta, în unele situații în funcție de sex sau de alte instituții juridice importante, cum ar fi căsătoria, capacitatea de a contracta, dreptul la vot.
La nivelul legislației naționale, de lege lata, toate reglementările referitoare la copil folosesc expresii ca: minor (art. 272 C. Civ.), copil minor (art. 261 C. Civ), copil (Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului). Dreptul penal operează cu noțiunea de minor. Constituția României revizuită se referă numai la copil (art.49). Discuțiile poartă și asupra terminologiei ocrotire a copilului, protecție a copilului, precum și autoritate părintească, noțiune introdusă de Noul Cod civil, care înlocuiește vechea denumire de ocrotire părintească. Între termenul de minor și cel de copil nu există identitate de conținut, noțiunea de minor fiind mai cuprinzătoare decât cea de copil. Minorul care se căsătorește rămâne cu această calitate, dar nu mai poate fi considerat copil deoarece, așa cum prevede legea, acesta a dobândit capacitatea de exercițiu.
Atât legislația internă cât și cea internațională are drept premisă recunoașterea copilului ca persoană, în această calitate recunoscându-i acestuia toate drepturile de natură civilă, politică, economică, culturală și socială, așa cum rezultă din tipologia drepturilor consacrate de Convenția internațională privind drepturile copilului. Recunoașterea acestor drepturi este condiționată în anumite cazuri de împlinirea unei anumite vârste.
În funcție de nevoile specifice și particularitățile împrejurărilor în care se află copiii, în legislația națională sunt identificate mai multe categorii: copil aflat în dificultate, adică acel copil a cărui dezvoltare sau integritate fizică sau morală este periclitată, copil maltratat, acel copil victimă a unor violențe fizice, abuzuri sexuale, acte de cruzime mentală sau a unei neglijări severe, având consecințe grave asupra dezvoltării sale fizice și psihice, copil în situație de risc, adică acel copil care trăiește în condiții de viață care riscă să îi pericliteze sănătatea fizică și mentală, securitatea, dezvoltarea morală sau educația, fără a fi însă în situație de maltratare, copil al străzii, acel copil care a pierdut orice contact cu membrii familiei sau cu instituțiile de protecție și care trăiește în stradă, copil în stradă, acel copil care are o legătură ocazională c familia de rigine și care devine ocazional o parte integrantă a subculturii de stradă, copil delincevnt, acel copil care se face vinovat de săvârșirea unor fapte care intră sub incidența legii penale, copil public, copilul aflat în ingrijirea organelor statale specializate, copil din căsătorie, acel copil conceput și născut în timpul căsătoriei, copil din afara căsătoriei etc.
Pentru fiecare dintre aceste subcategorii de copii există un cadru legislativ specific.
Noțiunile de copil și protecția copilului fac obiect de studiu pentru o multitdine de discipline ceea ce subliniază faptul că protecția copilului reprezintă actualmente o preocupare primordială a statului.
I.2. Scurte reflecții filosofice, doctrinare și legislative pprivind conceptul de copil și copilărie
Analiza situației juridice a copilului pornește de la afirmația lui J.J. Rousseau, se trece cu vederea că rasa umană ar fi pierit dacă omul nu ar fi început prin a fi copil. Rousseau îndeamnă la respectarea acestei perioade din viața omului, fără a o judeca în bine sau în rău.
Într-o altă opinie, copilăria este privită ca un handicap, o slăbiciune, o lipsă, Aristotel comparând copilul cu animalul. La fel ca și animalul, copilul acționează în mod voluntar, dar sub imperiul impulsivității, și unul și altul sunt lipsiți de rațiune și tocmai acest element important, rațiunea, îl face pe copil vulnerabil și incapabil de a se apăra singur. Copilul are astfel nevoie de părinți pentru a-și îndeplini dorințele. Este motivul pentru care și Philippe Aries vede în copil o prelungire a părinților săi.
Concepția despre copil este în totalitate reconsiderată de către J.J. Rousseau care susține necesitatea unei protecții eficiente a copilului, considerându-l ca fiind un cetățean eminamente liber, deși această libertate recunoscută copilului este una imperfectă, judecând prin prisma specificității acestei ființe umane, adică a slăbiciunii sale.
Conceptualizarea copilăriei ca pe o construcție socială îi aparține istoricului francez Philippe Aries (1962). Aries susține teza existenței ideii de copilărie în societatea medievală, precum și faptul că odată cu modernitatea, putem discuta despre copii și copilărie ca reprezentând un univers diferit de cel al adulților.
Individualizarea copilăriei ca etapă esențială în evoluția umană s-a realizat de-a lungul timpului prin instituționalizarea educației. Tot J.J. Rousseau este cel care cu sensibilitate descoperă copilul în cadrul procesului educațional, cunoștințele despre copil au sporit semnificativ, modificându-se și îmbunătățindu-se imaginea asupra acestuia. Sociologia și psihologia au redefinit copilul din adult în miniatură în ființă originală, autonomă. La începutul secolului al XX-lea a început să fie recunoscut faptul că, copilul trebuie tratat în mod distinct de adulți. S-a produs o evoluție la nivel doctrinar și legislativ, îndemnul lui Rousseau devenind o aplicație practică.
Noțiunea de copil este cunoscută ca un cuvânt cu semnificație deosebită în civilizația umană și a fost și este elogiată în creațiile poeților, scriitorilor, sculptorilor și altor oameni de creație. Grupul social (mama-copil) creat de natură nu poate fi despărțit, a asemenea dispersare ar duce la violarea drepturilor copilului, care, în virtutea vârstei fragede, are nevoie de îngrijire și dragoste. Maternitatea este un tezaur etic și social, un pilon pe care se sprijină omenirea și care presupune o rudenie biologică, naturală, responsabilitate pentru copil, de aceea legea perfectează aceste relații necondiționat și le oferă garanții legislative.
În ceea ce privește recunoașterea și exercitarea drepturilor sale, acestea au fost diferite în funcție de reglementările legislative care consacrau sau nu drepturi și libertăți, recunoscând sau nu copilul ca individualitate. Acest aspect a fost în strânsă legătură și cu exercitarea autorității părintești, de-a lungul timpului puterea acordată părinților influențând considerabil statutul copilului. Oricât de mult ar fi promovate și garantate drepturile copilului, desprinderea definitivă de părinții săi nu poate fi realizată atâtat timp cât, până la pragul stabilit de legiuitor, acesta nu poate pe deplin să-și promoveze interesele singur, copilăria fiind marcată de slăbiciune fizică și de inexistența uzului rațiunii.
La mijlocul sec. al XX-lea majoritatea legislațiilor europene cuprindeau reglementări cu privire la drepturile și obligațiile părinților față de copiii săi, implicit reglementări cu privire la obligația statului de a interveni în acele situații în care viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică ale copilului sunt periclitate de mediul familial.
Prin crearea unui cadru legislativ proriu, copilului i se aplică un tratament special, diferit de cel al adulților, luându-se în considerare caracteristicile fizice, psihice și afective ale acestuia, chiar dacă în esență, drepturile copilului sunt drepturi ale omului.
Spre deosebire de dreptul actual, în care orice ființă umană este înzestrată cu capacitatea de a participa la viața juridică, în dreptul roman nu era recunoscută calitatea de persoană tuturor membrilor societății. Potrivit dreptului roman, pentru ca ființa umană să poată participa la viața juridică trebuie să aibă capacitate sau personalitate. Numai cei ce aveau personalitate puteau să dobândească drepturi și să-și asume obligații, în timp ce personalitatea era completă sau limitată.
La romani, din punct de vedere juridic, familia era condusă de pater familias. În fața lui, tot ce viețuia în interiorul proprietății era lipsit de drepturi, taurul și sclavul, precum și femeia și copilul.
Teoriile psihologice și neurobilogice și-au adus contribuția nu numai la „descoperirea copilului” ci și la argumentarea pe noi temeiuri, a vulnerabilității și nevoii sale de ocrotire. Pornind de la concluziile teoriilor fundamentate de-a lungul timpului, a fost definit principiul interesului superior al copilului ca proces de identificare și respectare a nevoilor de dezvoltare a copilului. Configurația și conținutul principiului nu sunt predeterminate, ci variabile în funcție de etapa de dezvoltare a copilului, de ritmurile sale particulare de actualizare a propensiunilor naturale.
I.3. Copiii în contextul acțiunii externe a Uniunii Europene
Angajamentul Uniunii Europene față de drepturile copilului necesită o abordare coerentă în toate acțiunile relevante ale Uniunii. Acest obiectiv poate fi atins prin invocarea tratatelor, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului ca bază comună pentru toate acțiunile UE care au un impact asupra copiilor. „Perspectiva drepturilor copilului” trebuie avută în vedere în toate măsurile adoptate de UE care au un impact asupra copiilor, ai Comitetului Economic și Social, ai Consiliului Europei, ai UNICEF, ai observatoarelor naționale pentru drepturile copilului, ai Ombudsmanilor pentru drepturile copilului, ai societății civile și ale altor părți interesate.
Strategia Comisiei pentru punerea în aplicare efectivă a Cartei drepturilor fundamentale, adoptată la 19 octombrie 2010, cere Comisiei să se asigure dintr-un stadiu incipient, prin intermediul unei liste de verificare că propunerile sale legislative sunt întotdeauna conforme cu drepturile fundamentale garantate de Cartă. În conformitate cu această strategie, Comisia cooperează cu Parlamentul European și cu Consiliul pentru a se asigura că și modificările introduse pe parcursul procesului legislativ sunt pe deplin conforme cu prevederile Cartei. Comisia cooperează, de asemenea, cu statele membre pentru a se asigura că acestea respectă prevederile Cartei atunci când transpun legislația UE în legislația națională, conform dispozițiilor articolului 51 alineatul (1) din Cartă.
Drepturile copilului, garantate de articolul 24 din Cartă, constituie unul din drepturile fundamentale menționate explicit în strategia Comisiei. Prin urmare, acestea sunt incluse în lista de verificare periodică privind drepturile fundamentale la care apelează Comisia pentru proiectele de acte legislative relevante ale UE. Comisia a pus la punct mecanisme pentru a monitoriza conformitatea proiectelor de acte legislative cu prevederile Cartei. Pentru a consolida evaluarea impactului propunerilor sale asupra drepturilor fundamentale, inclusiv asupra drepturilor copilului, Comisia a elaborat orientări operaționale care permit departamentelor sale să examineze impactul unei inițiative asupra drepturilor fundamentale, inclusiv asupra drepturilor copilului, și să selecteze opțiunea care are în vedere în primul rând interesul superior al copilului. Comisia asigură, de asemenea, o pregătire practică internă privind drepturile copilului și alte drepturi fundamentale pentru consolidarea și promovarea în continuare a culturii respectării drepturilor fundamentale. Continuă, de asemenea, să urmărească cu atenție activitatea Comitetului ONU pentru drepturile copilului și interpretarea pe care o dă acesta dispozițiilor CDC. Acolo unde este cazul, expunerile de motive din propunerile legislative relevante vor explica modul în care au fost avute în vedere drepturile copilului în elaborarea propunerilor.
Uniunea Europeană este hotărâtă să acorde prioritate promovării și protejării drepturilor copilului și în cadrul acțiunii sale externe, inclusiv în cadrul cooperării judiciare în materie civilă în domeniile aflate în competența UE. În această privință, este crucială poziția fermă și solidară a UE în ceea ce privește chestiunile de politică externă atunci când intră în discuție drepturile copilului în relația cu țările terțe, astfel încât să asigure o intervenție rapidă și eficace dacă este cazul.
Uniunea Europeană, prin măsurile întreprinse continuă eforturile de combatere a muncii copiilor și emite periodic un raport privind cele mai grave forme de exploatare a muncii copilului și privind comerțul, ținând cont de experiența internațională și de punctele de vedere ale organizațiilor internaționale responsabile.
În cadrul cooperării multilaterale, UE continuă să sprijine inițiativele internaționale, inclusiv prin propunerea de rezoluții în cadrul Adunării Generale a ONU și al Consiliului ONU pentru Drepturile Omului. UE își va intensifica, de asemenea, eforturilor de coordonare cu părțile interesate de pe scena internațională. În ceea ce privește ajutorul umanitar, UE acordă un sprijin sporit proiectelor și activităților care vizează în mod direct nevoile specifice ale copiilor în situații de urgență.
Transformarea sistemului judiciar din Europa într-un sistem care lucrează în interesul copilului constituie o acțiune-cheie în cadrul Agendei UE pentru drepturile copilului. Acesta este un domeniu cu o puternică relevanță practică, în care UE are, conform tratatelor, competența de a traduce în realitate drepturile copilului prin intermediul legislației UE. Planul de acțiune al Comisiei de punere în aplicare a programului de la Stockholm14 a subliniat, prin urmare, acest aspect pentru perioada 2010-2015. Copiii pot ajunge să fie implicați în actul de justiție în diferite moduri, de exemplu atunci când părinții lor divorțează sau se judecă pentru custodie, atunci când comit infracțiuni, când sunt martori la infracțiuni sau victimele acestora sau atunci când cer drept de azil. Atunci când copiii au de a face cu sisteme de justiție care nu sunt în interesul copilului, drepturile lui pot suferi limitări sau încălcări multiple. Copiii pot întâmpina dificultăți în ceea ce privește reprezentarea judiciară sau audierea în instanță. De asemenea, informațiile care le sunt necesare copiilor și reprezentanților lor pentru a-și exercita drepturile și a-și apăra interesele în cadrul procedurilor judiciare pot să fie necorespunzătoare. Copiii pot fi tratați ca adulți fără să beneficieze întotdeauna de măsuri de protecție
Accesul efectiv la justiție și participarea la procedurile administrative și judiciare constituie cerințe fundamentale pentru a garanta un nivel ridicat de protecție a intereselor juridice ale copiilor. Litigiile familiale pot afecta negativ bunăstarea copiilor. Copiii care sunt separați de unul dintre părinți sau de ambii părinți trebuie să aibă dreptul de a întreține relații personale și contacte directe cu ambii părinți în mod regulat, cu excepția cazurilor în care acest lucru contravine interesului lor superior. Procedurile civile, în special litigiile transnaționale, care rezultă din dizolvarea căsătoriei sau din separarea legală pot duce la restrângerea acestui drept, în special în cursul procedurilor care au ca obiect stabilirea răspunderii părintești, copiii pot ajunge să fie „captivi” în cadrul unor litigii transfrontaliere de durată între foștii parteneri.
Informarea adecvată a copiilor și părinților cu privire la drepturile care le sunt conferite de legislația UE și de legislația națională constituie o condiție prealabilă care le permite să își apere drepturile în cadrul litigiilor familiale.
Informațiile ar trebui să fie ușor accesibile și să ofere orientări clare cu privire la procedurile relevante. Comisia, în cooperare cu statele membre, întocmește și actualizează fișe privind legislația UE și legislația națională cu privire la obligațiile de întreținere, mediere și recunoașterea și executarea hotărârilor privind răspunderea părintească. În ceea ce privește răpirea copiilor de către părinți, Comisia acordă o atenție deosebită informațiilor furnizate de Mediatorul Parlamentului European pentru răpirile internaționale ale copiilor de către părinți.
Înregistrarea și recunoașterea documentelor legate de starea civilă sunt importante pentru stabilirea drepturilor copilului. Atunci când copiii și părinții lor se mută pe teritoriul UE și trebuie să prezinte astfel de documente într-un alt stat membru, trebuie îndeplinite adeseori condiții costisitoare și îndelungate pentru a obține recunoașterea actelor respective, inclusiv traducerea și autentificarea lor, ceea ce poate îngreuna accesul la justiție. În acest sens, Comisia a lansat o consultare publică privind modalitățile de facilitare a recunoașterii reciproce, pe tot teritoriul UE, a efectelor actelor de stare civilă.
Dreptul la un proces echitabil pentru copiii care fac obiectul unor proceduri penale presupune protejarea vieții private, dreptul la informare cu privire la acuzațiile aduse și la proceduri într-un mod adaptat vârstei și maturității copilului, acordarea de asistență judiciară și de reprezentare judiciară. Acest lucru este deosebit de important atunci când limba în care se desfășoară procedurile nu este limba maternă a copilului.
Este acordată o atenție specială persoanelor suspectate sau acuzate care nu pot înțelege sau urmări conținutul sau semnificația procedurilor ca urmare, de exemplu, a vârstei lor, a condiției lor fizice sau mentale. Comisia a prezentat o propunere legislativă privind unele măsuri de protecție speciale pentru persoanele suspectate sau acuzate care se află în situații de vulnerabilitate. Această măsură este de o importanță fundamentală pentru a se asigura o justiție în interesul copilului.
În aria acțiunilor întreprinse la nivel european, Consiliul Europei a manifestat un interes deosebit în sfera protecției copilului împotriva diferitor forme de violență. Eforturile sale s-au materializat prin adoptarea a numeroase recomandări cu caracter special în materie de violențe exercitate împotriva copilului.
CAPITOLUL II
Aplicații practice ale principiului interesului superior al copilului
II.1. Prezentarea generală a principiului interesului superior al copilului
Noțiunea de interes superior al copilului este largă și înglobează ansamblul de factori care concură la o dezvoltare normală, armonioasă, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.
Problematica privind copilul a fost reconsiderată după anul 1989 ceea ce a permis crearea unui cadru legislativ adecvat, menit să configureze acele reguli fundamentale privitoare la protecția copilului. Acest demers a avut drept punct de plecare Convenția internațională privind drepturile copilului și Constituția României care stabilește cadrul general al ocrotirii copilului și familiei.
Principiile protecției copilului sunt în strânsă corelație cu principiile generale ale dreptului, ca reguli de funcționare a statului și dreptului, reglementate prin acte normative cu forță juridică superioară, aceste principii sunt consacrate în art. 6 din Legea 272/2004, scopul lor fiind acela de a asigura respectarea și garantarea drepturilor copilului în toate împrejurările în care acesta se poate afla.
Interesul superior al copilului este o noțiune preluată din Convenția privind drepturile copilului,odată cu ratificarea de către România a Convenției ONU cu privire la drepturile copilului și odată cu intrarea în vigoare a legii nr. 272/2004, legislația românească a cunoscut o schimbare esențială de principiu care se referă la prioritatea interesului copilului față de părinții și în ceea ce privește deciziile care le iau în legătură cu situația minorului, de către autoritățile statului.
Interesul superior al copilului trebuie să fie vectorul principal al tuturor acțiunilor părinților și măsurilor întreprinse de stat în legătură cu un copil. Având în vedere că dreptul și psihologia nu sunt științe exacte, aprecierea acestui interes este deosebit de dificilă, putând fi evaluat în funcție de datele sociale, economice și politic ale unei țări și epoci, dar și în funcție de situația concretă a copilului.
Prin interes al copilului a fost desemnat de către legiuitor pe de o parte un interes social, superior, conform căruia părinții au obligația să crească și să educe copilul în conformitate cu regulile și principiile generale ale societății iar pe de altă parte un interes personal concret al minorului, în acest sens părinții având obligația de a se îngriji de săntatea și dezvoltarea lui fizică, dar și de educarea și pregătirea profesională potrivit cu însușirile sale particulare. Cele două laturi se întrepătrund și se influențează reciproc, iar exercitarea lor trebuie să se facă numai în limitele create de dreptul pozitiv. În practică, utilizarea noțiunii de interes superior indică faptul că ori de câte ori există o situație conflictuală interesul superior al copilului trebuie preferat altor interese implicate.
Enunțat de Convenția din 1989 principiul interesului superior al copilului este reflectat și în legislația națională precum și în toate deciziile relevante, punându-și în acest mod amprenta pe toate reglementările legale în materia protecției copilului. Principiul interesului superior al copilului a devenit mijlocul de raportare a demersurilor organelor și autorităților îndreptățite în a lua decizii privitoare la copil. Interferența principiilor, care guvernează protecția copilului, este realizată prin forța regulii respectării și promovării cu prioritate a interesului superior al copilului, fapt care determină o oarecare superioritate a acestuia în raport cu celelalte principii statuate.
Legea nr. 272/2004 consacră o serie de principii privind respectarea și garantarea drepturilor copilului și enunță faptul că aplicarea oricărui principiu enumerat în art. 6 din lege este ghidată de afirmarea interesului superior al copilului, care în orice împrejurare trebuie să prevaleze.
Deși a fost recunoscut și de vechea legislație, principiul interesului superior al copilului cunoaște în prezent o nouă abordare, fiind reglementat cu mai multa acuitate, legea subliniind de o manieră clară, fără echivoc faptul că: “orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, dupa caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.” (art. 2. alin. (1) din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului).
Principiul interesului superior al copilului apare impus inclusiv în ceea ce privește drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, reprezentanților legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Acestui aspect i se conferă prioritate absolută în ceea ce privește ansamblul demersurilor și deciziilor care privesc copiii, intreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Mai mult decât atât, legea cadru, subordonează acestui principiu orice alte reglementări, ori acte juridice, care ar putea fi elaborate și care ar putea avea incidență în domeniul protecției drepturilor copilului. Determinarea interesului copilului trebuie să cuprindă atât evaluarea situației sale pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung, în realizarea acestui deziderat trebuie pornit de la premisa că fiecare copil este o entitate pe cât de complexă, pe atât de diferită de celelalte ceea înseamnă că fiecare copil trebuie înțeles ca un univers în sine, al cărui interes nu poate fi stabilit decât printr-o continuă și responsabilă raportare la ansamblul relațiilor sociale de care depinde evoluția și dezvoltarea copilului.
A fost subliniat faptul că interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare, în mod individual mai ales în situațiile legate de separarea copilului de părinți, așa cum stabilește legea „copilul nu va fi separat de părinți împotriva voinței lor, cu ,,excepția situației în care autoritățile decid sub rezerva revizuirii judiciare și cu respectarea legilor și procedurilor aplicabile, că această separare este necesară în interesul superior al copilului.
De asemenea, în ceea ce privește responsabilitățile părintești se evidențiază faptul că ambii părinți au principala responsabilitate pentru creșterea copiilor, iar ,,interesul superior al copilului va constitui principala lor preocupare“. Copiii lipsiți temporar sau permanent de mediul lor familial sau cei care, pentru protejarea interesului lor superior, nu pot fi lăsați în acest mediu, trebuie să beneficieze de protecție și asistență speciale. În situația când sunt necesare audierile în instanță în cazurile de natură penală care implică un minor, este necesar și obliatoriu ca părinții sau reprezentanții legali ai copilului să fie prezenți.
Importanța acestui principiu este consfințită de legiuitor inclusiv în ceea ce-i privește pe copiii aflați pe teritoriul României din diverse motive, consfințind analizarea situației particulare a acestora tot în funcție de aceleași unități de măsură ca și în cazul copiilor cetățeni români.
În ceea ce privește utilizarea procedurilor de mediere în cazul neînțelegerilor dintre soți privind continuarea căsătoriei, exercițiul drepturilor părintești, stabilirea domiciliului copiilor, contribuția părinților la întreținerea copiilor, precum și orice alte conflicte care apar în raporturile dintre soți cu privire la drepturi și de care ei pot dispune potrivit legii, mediatorul responsabil va veghea ca rezultatul medierii să nu contravină interesului superior al copilului, va încuraja părinții să se concentreze în primul rând asupra nevoilor copilului, iar asumarea responsabilității părintești, separația în fapt sau divorțul să nu impieteze asupra creșterii și dezvoltării acestuia. Dacă, în cursul medierii, mediatorul ia cunostință de existența unor fapte ce pun în pericol creșterea sau dezvoltarea normală a copilului ori prejudiciază grav interesul superior al acestuia, este obligat să sesizeze autoritatea competentă.
Pentru implementarea eficientă a acestor deziderate și decizii este absolut necesar ca autoritățile statului să implice întotdeauna familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil și să sprijine în mod consecvent îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestuia în cadrul familiei.
Dispozițiile legale stabilesc în mod explicit, în primul rând răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
În mod subsidiar, responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa. Organismele administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului. Intervenția statului este complementară: statul asigură protecția copilului și veghează la respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu. Astfel, exercitarea drepturilor copilului devine operațională și efectivă prin raportarea permanentă a drepturilor copilului la obligațiile ce revin părinților, autorităților publice sau societății, în general.
În ceea ce privește interesul superior al copilului, Legea cadru enunță în art. 2 alin. (1) următoarele: Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului și se subliniază faptul că principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal (2).
Este imperios necesar ca acest principiu să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești, aceste persoane sunt obligate să implice familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil și să sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestuia în cadrul familiei.
Articolul 263 NCC enunță principiul fundamental care stă la baza tuturor măsurilor privitoare la copil, respectiv respectarea interesului superior al copilului. În dispozițiile generale, în cadrul aceluiași articol, NCC consacră principiul superior al copilului, în concordanță cu prevederile convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului și cu cele ale Legii nr. 272/2004 (ulterior modificată cu legea nr. 257/2013), prin protecția și promovarea drepturilor copilului, stabilind că orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului, prin copil înțelegându-se „persoana care nu a implinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, protrivit legii”. În cele ce urmează, se prevede că pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autoritățile competente sunt obligate să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile să recurgă la metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, deschizându-se astfel calea medierii. O altă implicație a consacrării principiului interesului superior al copilului este faptul că procedurile referitoare la relațiile dintre părți și copii trebuie să garanteze că dorințele și interesele părinților privind copiii lor pot fi aduse la cunoștința autorităților și că aceste autorități țin cont de ele în hotărârile pe care le iau.
Aceste proceduri trebuie să-și găsească desfășurarea într-un timp rezonabil (pe cât se poate de operativ), astfel încât să nu fie afectate relațiile de familie și interesul superior al copilului. Odată cu adoptarea a NCC, principiul interesului superior al copilului este statuat de către legiuitor, urmând modelul legislațiilor moderne și introducându-l în opera de codificare, acest principiu este de o importanță majoră și reprezintă un principiu de bază al societății românești.
Acest principiu a fost consacrat prin art. 3 din Convenția cu privire la drepturile copilului și are incidență atât în sfera drepturilor nepatrimoniale ale copilului cât și în cea a drepturilor patrimoniale și impune ca orice proces decizional care-l privește pe copil să răspunda următoarelor unui set de cerințe: identificarea tuturor opțiunilor posibile la o situație problemă, evaluarea rezultatelor previzibile opțiunilor găsite situației individuale date, aproximarea șanselor de a produce rezultatele prefigurate pentru fiecare din opțiunile posibile, determinarea valorii specifice fiecăreia dintre rezultatele în competiție.
Toate aceste aspecte fac din interesul superior al copilului un principiu flexibil, adaptabil fiecărei situații în parte în care copilul se află, decizia asupra probabilității diferitelor rezultate fiind luată în funcție de circumstanțele concrete în care se găsește copilul și intenția protectivă de a-i oferi un standard de viață superior. Conținutul principiului nu este predeterminat, ci este variabil in funcție de etapa de dezvoltare a copilului, favorizând unitatea și coerența drepturilor copilului in sensul concilierii universalității drepturilor copiilor cu varietatea tradițiilor socio-culturale.
Deși nu a putut fi stabilită o ierarhie între aceste principii, trebuie menționat faptul că congruența acestora este realizată prin forța regulii respectării și promovării cu prioritate a interesului superior al copilului, fapt care determină o oarecare superioritate a acestuia în raport cu celelalte. Rezultă că aplicarea oricărui principiu enumerat în art. 6 este ghidată de afirmarea interesului superior al copilului, care trebuie să prevaleze în toate împrejurările.
Respectarea si garantarea drepturilor copilului se realizeaza în conformitate cu urmatoarele principii:
a) respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului.
b) egalitatea șanselor și nediscriminarea;
c) responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și indeplinirea obligatiilor părintesti;
d) primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
e) descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectoriala și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
f) asigurarea unei ingrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
g) respectarea demnității copilului;
h) ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, tinand cont de varsta si de gradul sau de maturitate;
i) asigurarea stabilității și continuității in ingrijirea, cresterea si educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasa, culturala și lingvistica, in cazul luarii unei masuri de protecție;
j) celeritate in luarea oricarei decizii cu privire la copil;
k) asigurarea protectiei impotriva abuzului, neglijarii, exploatarii si oricărei forme de violență asupra copilului;
l) interpretarea fiecarei norme juridice referitoare la drepturile copilului in corelație cu ansamblul reglementărilor din aceasta materie.
Reglementarea expresă principiilor respective reprezintă o modalitate concretă de garantare a drepturilor copilului, fiecare situație sau împrejurare în care se află copilul putând fi apreciată de către cei cărora le revine această sarcină numai prin prisma acestor reguli fundamentale care concură la supremația interesului superior al copilului.
Interesul superior al copilului este un concept extrem de complex, prin prisma extinderii sferei sale de acțiune desfășurată de orice persoană sau instituție publică sau privată autorizată și care îl vizează în mod direct pe copil (art. 3 din Convenție). Chiar toate actele normative în materia protecției copilului, internaționale și interne, fac referire directă la acest principiu, lăsând să se înțeleagă că dispozițiile lor trebuie să se concentreze în jurul acestuia, nu există nicio dispoziție legală expresă care să îi stabilească conținutul.
Complexitatea și varietatea situațiilor în care se poate regăsi fiecare copil, a determinat legiuitorul să lase orice apreciere în sarcina organismelor competente, care prin analiza împrejurărilor specifice trebuie să stabilească cu precizie care este interesul superior al copilului. Este vorba de o noțiune legală cu un conținut variabil, sarcina stabilirii acestuia revenind judecătorului, autorităților competente sau altor persoane îndreptățite.
Practica judiciară înglobează câteva criterii de apreciere a interesului superior al copilului, criterii care vizează atât copilul (vârstă, personalitate, sex, grad de maturitate, educație instituționalizată, religie), cât și persoana sau persoanele cu care copilul menține relații personale și care își pun amprenta asupra educării, creșterii și pregătirii profesionale a acestuia (criterii de moralitate, antecedente penale, criterii materiale, stare civilă, stare de sănătate, religie etc.)
S-a produs o extindere covârșitoare a sferei drepturilor omului și implicit ale copilului, astfel s-a impus o conceptualizare a celui mai important principiu care guvernează protecția copilului, se poate stabili obiectiv o ordine de prioritate în privința criteriilor de apreciere a interesului superior al copilului, în funcție de materia în care se regăsește acest interes: exercitarea drepturilor copilului, aplicarea unei măsuri de protecție alternativă, executarea unei măsuri educative, încredințarea copilului în caz de divorț, exercitarea autorității părintești, desfacerea sau nulitatea adopției, încheierea unui contract individual de muncă etc.
Dificultățile de interpretare și aplicare ale acestui principiu sunt conferite de faptul că reglementarea acestuia este una evazivă dar se poate afirma cu certitudine că el are prioritate în raport cu celelalte principii ale protecției copilului, motiv pentru care dobândește un rol deosebit de important, acela de a soluționa în anumite cazuri o eventuală coliziune între două sau mai multe drepturi și de a facilita elaborarea de către guverne a unor politici și strategii sociale orientate spre crotirea și protecția copilului.
Interesul superior al copilului este fundamentat în principii și condiții obligatorii și cumulative ce trebuie să existe pentru a asigura valabilitatea unui act juridic care îl implică în mod direct pe minor. În acest sens definitoriu este modul în care a fost reglementată instituția adopției, căsătoria minorului, încheierea unui contract individual de muncă de către un minor, ocrotirea unor drepturi și libertăți recunoscute de lege acestuia cum ar fi: dreptul la propria imagine, dreptul la propria voce, dreptul la demnitate, ca drepturi ale personalității. Aceste condiții expres prevăzute de lege constituie suportul prealabil pentru respectarea interesului superior al copilului afirmându-se, la rândul lor, prin forța cu care sunt impuse de normele legale și sancțiunile pe care le atrag ca urmare a nerespectării, ca garanții ale protecției interesului copilului.
Adopția se face cu respectarea unor principii, grupându-le în jurul interesului superior al copilului, legiuitorul mai enumeră o serie de principii care trebuie să guverneze instituția adopției: Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial, principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică, principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adoției, principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate, principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește identitatea părinților.
Articolul 1 din Legea nr. 273/2004 prevede că adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legătura de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului. Interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviințarea adopției ci și în timpul în care aceasta există precum și atunci când se pune problema desfacerii ei. Principiul ca adopția se face numai în interesul adoptatului trebuie înțeles în sensul că scopul principal al adopției este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotire părintească de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului.
Principiul asigurarii stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică în cazul luării unei măsuri de protecție are o aplicabilitate largă și vizează, de asemenea, interesul superior al copilului. Aria de aplicație a principiului privește situațiile în care se impune luarea unor măsuri de protecție, cum ar fi tutela, măsuri de protecție specială – plasamentul în regim de urgență, adopția etc., însă privește și asigurarea stabilității, continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului care fac din decizia separării copilului de familie o soluție de ultimă instanță. Acest principiu are incidență și în ipoteza prevenirii separării de familie a copilului aflat în dificultate, situație în care sunt obligatorii următoarele măsuri: acordarea de servicii și prestații pe baza evaluării psiho-sociale a copilului și a familiei sale, asigurarea informarii și consilierii parinților, precum și a accesului la terapie și la oficiile de mediere.
Instanța judecătorească poate încuviința adopția numai dacă este în interesul superior al adoptatului. Interesul superior al adoptatului trebuie înțeles în sensul că adoptatorul să prezinte condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului. Trebuie avute în vedere satisfacerea intereselor personale nepatrimoniale ale adoptatului și cele patrimoniale ale acestuia.
II.2. Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil
Situațiile în care se pot regăsi copii sunt diferite și solicită o intervenție particulară. În virtutea dreptului la respectarea personalității și individualității sale și a principiului interesului superior al copilului, asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil reprezintă o aplicație practică a principiului egalității șanselor și nediscriminării.
Îngrijirea personalizată și individualizată trebuie să se manifeste atât în familie, cât și în afara acesteia. Modalitățile practice de realizare a acestui principiu presupun obligatoriu identificarea și aprecierea corectă a situației în care se găsește copilul, precum și diagnosticarea acesteia în concordanță cu interesul superior al copilului. Monitorizarea îngrijirii este de asemenea importantă, pe parcursul acesteia măsurile aplicabile pot fi reconsiderate atunci când nu corespund cu situația respectivă.
O aplicație a acestui principiu se regăsește în legea 272/2004 în ceea ce privește copilul cu handicap, protecția căruia necesită un tratament deosebit. Acesta are dreptul la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare potrivite posibilităților proprii în vederea dezvoltării personalității sale. Îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situației copiilor și părinților acestuia ori, după caz, situației celor cărora le este încredințat copilul și se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare al copiilor cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătirii în vederea ocupării unui loc de muncă, activități recreative etc.
Exercitarea dreptului la educație presupune și luarea în calcul a individualității și personalității copilului, programa școlară trebuie să fie adaptată la capacitățile acestuia. Comitetul pentru drepturile copilului a recomandat acest lucru arătând că educația trebuie direcționată pentru dezvoltarea personalității copilului, a talentelor sale, a abilităților sale fizice și mentale până la atingerea potențialului maxim.
Măsuri particulare, în funcție de situația în care se regăsește un copil se pot lua în cazul copilului separat de părinții săi, în cazul copilului refugiat, în cazul copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, în cazul copilului supradotat etc.
Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil dă consistență principiului promovarii interesului superior al copilului, aplicarea principiului se înscrie atât în coordonatele normale ale cadrului familial cât și ca forme de intervenție suplimentare, de către specialiștii din domeniul protecției copilului, care au ca scop sprijinirea ocrotirii părintești ori de suplinirea acesteia în situația copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părintească.
II.3. Principiul respectării interesului superior al copilului la luarea oricărei măsuri de ocrotire a acestuia. Ascultarea copilului
Când personalitatea, motivele și dorințele copilului au o importanță crucială în luarea deciziei, atunci copilul ar trebui audiat, chiar dacă este foarte tânăr.
Acțiunea acestui principiu are carcater general și însoțește dreptul fundamental al copilului la libera exprimare atât în relațiile cu autoritățile judiciare sau administrative cât și în relațiile cu părinții.
Există o legătură corelativă între dreptul copilului de a fi ascultat și măsura in care opinia sa este valorizată, ultima componență fiind configurată de vârsta și gradul de maturitate al copilului care vor fi însă supuse interesului superior al copilului în acest sens făcându-se distincție intre consultarea copilului și luarea consimțământului său. În aceasta materie, art. 12 alin. 2 din Conventia O.N.U. cu privire la drepturile copilului dispune: „in acest scop se va da copilului în special posibilitatea de a fi ascultat in orice procedură judiciara sau administrativă care-l privește, fie direct, fie printr-un reprezentant sau o instituție corespunzatoare, în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională.”
Revizuirea comprehensivă a legislației, politicilor și practicilor, pentru a asigura compatibilitatea cu articolul 12 al Convenției, pentru toți copiii și în toate domeniile jurisdicției a constituit o prioritate pentru autoritățile române care au facut eforturi pentru a obține o reglementare clara si fara echivoc în acest sens.
Respectarea dreptului la opinie este garantat prin Constitutie fiecărei persoane, intelegând prin aceasta inclusiv copiii. În ideea reglementării și consacrării prin lege a acestui principiu, Legea 272/2004 privind protecția si promovarea drepturilor copilului precizeaza la art. 6, lit. h că ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate reprezintă unul dintre drepturile sale fundamentale.
În ideea respectării dreptului la opinie al fiecarui copil, legislația specifică acestui domeniu precizează că ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate este obligatorie. Conform legii civile, persoana fizică se prezuma a avea discernamânt necesar încheierii de acte juridice incepând cu vârsta de 18 ani, vârsta de la care legea îi și recunoațte capacitatea de exercitiu deplină. Minorul sub 14 ani este prezumat de lege că nu are discernamântul necesar pentru a incheia acte juridice civile, iar copilul intre 14 si 18 ani se considera a avea discernamântul in formare, de unde și recunoașterea legala a unei capacități restrânse de a încheia acte juridice.
Referindu-se la copilul capabil de discernamânt Legea 272/2004 privind protecția si promovarea drepturilor copilului dă un sens diferit de cel menționat anterior. Astfel, art. 24. al Legii 272/2004 statuează ca orice „copil capabil de discernamânt are dreptul de a-si exprima liber opinia asupra oricarei probleme care il priveste”. În orice procedura judiciara sau administrativa care il priveste, copilul are dreptul de a fi ascultat, este obligatorie ascultarea copilului care a implinit vârsta de 10 ani. Poate fi ascultat si copilul care nu a implinit vârsta de 10 ani, daca autoritatea competentă apreciază ca audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei.
Dreptul de a fi ascultat oferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-si exprima opinia si de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectata, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. Ascultarea opiniei copilului este respectata in tot ceea ce presupune procedura administrativa, dincolo de audierea sa in instanta, copilul având consfintit și dreptul de a-și exprima opinia in cazul unei decizii cu privire la luarea unei masuri de protectie de catre aceasta.
Hotărârea de Guvern nr. 1437/2004 precizeaza ca persoanele chemate în fața Comisiei pentru soluționarea cazului sunt audiate de Comisie separat, în ordine conformă: copilul care a implinit vârsta de 10 ani, părinții/reprezentantul legal, persoana, familia sau reprezentantul organismului privat acreditat care dorește sa îi fie dat in plasament copilul, celelalte persoane chemate in fața Comisiei pentru a da relații necesare soluționării cazului, ulterior după audierea separată a acestor persoane, Comisia poate proceda la o nouă audiere comună a două sau mai multe dintre acestea. Copilului care a împlinit vârsta de 10 ani i se comunica de catre presedintele Comisiei măsura aleasă pentru protectia sa, consecințele pe care stabilirea acestei masuri le va avea și i se asigura dreptul de a-și exprima în mod liber opinia cu privire la masura de protecție propusă.
II.4. Celeritatea în luarea oricăriei decizii cu privire la copil
Orice măsură, decizie sau procedură în care sunt implicati copiii trebuie sa fie luată cu maxima urgenta pentru a nu lipsi nici un moment copilul de asistență și ocrotire, indiferent de circumstantele speciale in care acesta s-ar afla.
Este absolut necesar ca celeritatea să fie o constantă a tuturor măsurilor adoptate și a procedurilor judiciare și administrative desfășurate care au în centrul lor copilul. Aceasta este impusă de statutul copilului, de incapacitatea sa de a se apăra singur și de a identifica cea mai bună soluție care să îi protejeze interesele. Celeritatea este o obligație în sarcina tuturor celor care prin prisma competențelor stabilite de lege vin să decidă cu privire la copil. Scopul principal al celerității este acela de a oferi copilului securitate pe toată durata minorității, astfel încât niciun ment viața, sănătatea și dezvoltarea normală a acestuia să nu îi fie puse în pericol.
Pentru ca instanțele sa-și poată asuma o decizie îndrăzneață în interesul superior al copilului ele au nevoie de spirjinul specialiștilor sau experților: psihologi, pedagogi, medici pediatri. În sprijinul instanței de judecată pot veni și Autoritățile locale pentru Protecia copilului care dispun de personal specializat, psihologi în mod special și care pot întocmi raporturi detaliate și competente privind relația dintre copil și părinții săi. Pot asculta minorul și îl pot supune unor psihologice apoi utilizate în completarea raportului. Astfel este respectat principiul celerității în soluționarea cauzelor care-i privesc direct pe minori, este surmontată și problema sarcinii probei și mai ales este conferită prioritate interesului superior.
Celeritatea în luarea deciziilor privitoare la copii trebuie în mod obligatoriu să excludă superficialitatea și graba în aprecierea situației de fapt, în așa mod măsura aplicată să fie cea mai eficientă. Tolerarea oricăror greșeli de apreciere din cauza rapidității cerute de lege pentru aplicarea măsurilor legale poate avea același efect ca și întârzierile nejustificate.
Celeritatea în luarea deciziilor cu privire la copil este susținută de art. 107 alin. (2) C. Civ. care stabilește că instanța de tutelă și de familie va soluționa de îndată cererile care privesc ocrotirea persoanei fizice, în speță a copilului. Dispozițiile legale reprezintă o aplicare a unuia dintre principiile fundamentale ale procesului civil, și anume cel al dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil. Legea nr. 272/2004 stabilește același regim de urgență și în cazul cauzelor care privesc stabilirea măsurilor de protecție specială.
Procedura adopției este de asemenea una specială, caracterizându-se prin termene reduse în care trebuie efectuate anumite acte. Totodată, art. 75 din Legea adopției prevede că cererile de deschidere a procedurii adopției interne, cererile de încredințare a copilului în vederea adopției, cererile de încuviințare a adopției sunt scutite de taxa judiciară de timbru și se soluționează cu celeritate.
Soluționarea cererilor în regim de urgență își găsește aplicabilitate în materia exercitării autorității părintești, în materia aplicării măsurilor de protecție specială și în general în toată materia care vizează relațiile de familie. În acest sens, Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în materia reunirii copilului cu familia sa, stabilește în art. 1 că autoritățile judiciare sau administrative ale fiecărui stat contractant trebuie să procedeze în regim de urgență în vederea înapoierii copilului. În alin. (2) este stabilit un termen de 6 săptămâni de la momentul sesizării pentru luarea unei decizii, nerespectarea acestui termen dând naștere obligației organului de decizie de a motiva cererea.
În problemele care țin de reunirea copiilor cu familia lor, celeritatea este justificată prin faptul că trecerea timpului poate avea consecințe nefaste asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu aceștia.
Dispozițiile Convenției de la Haga au fost coroborate cu cele ale Regulamentului CE nr. 2201/2003 prin care sunt stabilite noi reguli ce asigură înapoierea copilului într-un timp rezonabil, sunt create mecanisme eficiente de prevenire a răpirii copilului și, de asemenea, prin regulament se reușește o responsabilizare mai mare a autorităților și serviciilor publice de protecție a copilului care au obligația ca la cererea instanțelor de judecată să furnizeze date cu privire la situația copilului sau să sprijine executarea hotărârilor pronunțate. Pentru înlăturarea imediată a efectelor produse de deplasarea ilicită a unui copil și a restabili ordinea de drept, Regulamentul reglementează o procedură urgentă cu termene scurte.
Respectarea celerității în luarea deciziilor privitoare la copil este reflectată și prin modalitatea de stabilire a competențelor între autoritățile cu atribuții în materia protecției copilului, care se reflectă în ceea ce privește aplicarea măsurilor de protecție specială reglementate în art. 55 din Legea nr. 272/2004. În cazul plasamentului în regim de urgență, precum și în situația copilului care a săvârșit o faptă penală, dar nu răspunde penal, competența aplicării revine Comisiei pentru protecția copilului, dacă există acordul părinților pentru aceasta. Se urmărește o aplicare imediată a măsurilor, astfel încât copilului să i se asigure protejarea intereselor sale, fără a se mai adresa instanței de tutelă. În numeroase situații în care interesul copilului justifică celeritatea, legiuitorul face expres precizarea soluționării acestora în regim de urgență, este cazul soluționării cererii privind decăderea din drepturile părintești, dispoziție înserată în art. 508, alin. (2) C. civ., urgență justificată de necesitatea apărării vieții, sănătății ori dezvoltării copilului.
Principiul celerității este susținut și de regulile speciale de procedură stabilite de Legea 272/2004 (art. 124-131) care instituie excepțiile de la procedura de drept comun. În acest sens art. 125 prevede, cauzele prevăzute la art. 124 se soluționează în regim de urgență, cu citarea reprezentantului legal al copilului, a direcției generale de asistență socială și protecție a copilului și cu participarea obligatorie a procurorului. Audierea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie și se face cu respectarea prevederilor legale, (art. 24), cu excepția cauzelor care privesc stabilirea unei măsuri de protecție specială pentru copilul abuzat sau neglijat, în acest caz, audierea copilului se face cu respectarea prevederilor art. 95 alin (3). Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile, părțile fiind legal citate dacă citația le-a fost înmânată cel puțin cu o zi înaintea judecării. Regimul de urgență impus decurge din obligația instanțelor judectorești de a respecta interesul superior al copilului, nevoia de protecție specială fiind urgentă (art. 2) precum și a principiului celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil (art. 6 lit. j).
Nu doar citarea dar și participarea efectivă a părinților sau reprezentantului legal al copilului este deosebit de importantă având în vedere faptul că instanța are și obligația de a se pronunța asupra modului de exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești, inclusiv asupra dreptului la relații personale (art. 16 alin. 2). Participarea procurorului la soluționarea cauzelor este obligatorie, în considerarea faptului că acesta, printre alte atribuții, are și rolul de a apăra drepturile și interesele legitime ale minorilor. Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului, deși nu are în mod expres această obligație, trebuie să ia măsuri pentru a asigura și facilita participarea la proces a părinților sau reprezentanților legali ai copilului. În cazul în care părinții copilului sunt decăzuți din drepturile părintești sau cărora le-a fost limitat exercițiul anumitor drepturi, direcția generală de asistență socială și protecție a copilului are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru ca aceștia să beneficieze de asistență specializată în vederea redobândirii drepturilor părintești.
Este instituită obligația pentru instanța judecătorească de a proceda la audierea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, pentru care urmează să se instituie o măsură de protecție specială. Este important de subliniat faptul că ascultarea opiniei este un drept al copilului și nu o obligație. În toate situațiile în care se impune audierea copilului în legătură cu luarea unei măsuri de protecție, iar prezența acestuia în sala de judecată nu este posibilă (de ex, incapacitatea de deplasare a copilului; diverse afecțiuni prezentate de copii etc.) apreciem că audierea se poate realiza de către judecător în mediul de viață al acestuia.
Ținând cont de circumstanțele speciale în care se află copilul abuzat sau neglijat audierea se face numai în camera de consiliu, în prezența unui psiholog și numai după o pregătire prealabilă a copilului. Specificul cauzelor determină impunerea unor termene mici – acestea nu pot fi mai mari de 10 zile (art. 125 alin. 3). Hotărârile prin care se soluționează fondul cauzei se pronunță în ziua în care au luat sfârșit dezbaterile iar în situații deosebite, pronunțarea poate fi amânată cel mult două zile.
Obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 126 alin. 1 și 2 decurg din durata termenelor mici prevăzute pentru instanțe în legătură cu stabilirea măsurilor de protecție specială. Dosarul prezentat instanței de judecată trebuie să conțină toate documentele, inclusiv planul de servicii semnat de primar și planul individualizat de protecție, din care să rezulte necesitatea luării unei măsuri de protecție specială pentru copil. În practică, lipsa de exercițiu și de experiență la nivel local precum și informațiile sumare din planul de servicii sociale determină întârzieri în soluționarea cauzelor.
Articolul 127 srecizează la alin. 1 următoarele: Hotărârea instanței de fond este executorie și definitivă. ((2) Hotărârea se redactează și se comunică părților în termen de cel mult 10 zile de la pronunțare, instanțele de judecată nu pot depăși termenul de 10 zile pentru a redacta și comunica hotărârea părților interesate. Aceasta se comunică inclusiv copilului care a împlinit vârsta de 14 ani.
Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii. Părinții nu se pot opune la executarea hotărârii instanței de fond dar au posibilitatea de a face recurs în termen de 10 zile de la data la care li s-a comunicat hotărârea cu privire la stabilirea măsurii de protecție specială și copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul de a ataca în instanță măsurile de protecție specială, beneficiind de asistență juridică gratuită în condițiile legii.
Dispozițiile Legii 272/2004 referitoare la procedura de soluționare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecție specială se completează cu prevederile altor acte normative în domeniu. În toate cauzele care privesc aplicarea prezentei legi, direcția generală de asistență socială și protecție a copilului de la domiciliul copilului sau în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul întocmește și prezintă instanței raportul referitor la copil, care va cuprinde date care se referă la: a) personalitatea, starea fizică și mentală a copilului; b) antecedentele sociomedicale și educaționale ale copilului; c) condițiile în care copilul a fost crescut și în care a trăit; d) propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip rezidențial în care ar puteafi plasat copilul;e) orice alte date referitoare la creșterea și educarea copilului, care pot servi soluționării cauzei.
În toate cauzele care privesc stabilirea, înlocuirea ori încetarea măsurilor de protecție specială stabilite de legea cadru pentru copilul care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal se va întocmi un raport și din partea serviciului de reintegrare și supraveghere de pe lângă instanța judecătorească. Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului are obligația de a întocmi și a prezenta instanței de judecată raportul referitor la copil nu numai pentru stabilirea măsurilor de protecție specială ci și în alte cauze. Astfel persoana fizică, respectiv soții care urmează să fie numiți tutori sunt numiți pe baza prezentării de către direcția generală de asistență socială și protecție a copilului a raportului de evaluarea acestora, care cuprinde și date referitoare la copil, relațiile personale cu copilul, opinia copilului, în situația în care constată necesitatea încetării sau modificării măsurii de protecție specială direcția generală de asistență socială și protecție a copilului, pe baza raportului de evaluare sesizează instanța de judecată.
Serviciul de reintegrare și de supraveghere organizat pe lângă tribunal conform prevederilor OG. nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Reintegrare Socială a Infractorilor și de Supraveghere a Executării Sentințelor Neprivative de Libertate, aprobată și modificată prin Legea nr. 129/2002) la care face referire alin.(2) poartă denumirea de „serviciu de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor“. Serviciul respectiv se adresează atât infractorilor cât și victimelor, inclusiv minori infractori, sancționați sau minori victime ale infracțiunilor.
Cauzele care privesc aplicarea acestei legi sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar. Această gratuitate decurge din obligațiile pe care statul român și le asumă pentru protecția copilului. Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor așa cum stabilește art. 49 alin. (1) din Constituția României, republicată: toți copiii se bucură de un „regim special de protecție“ în primul rând datorită statutului de minori pe care aceștia îl au până la împlinirea vârstei de 18 ani.
CAPITOLUL III
Rolul părinților și al instituțiilor statului în respectarea principiului interesului superior al copilului. Acțiunea convergentă a acestora
III.1. Responsabilizarea părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului
Copilul nu poate fi separat de părinții săi fără încuviințarea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. De principiu trebuie găsită modalitatea care să permită ambilor părinți și copilului să aibă legături firești cât mai mult posibil, aceasta fiind în interesul superior al copilului iar nu a părintelui.
Noțiunea de exercitare în comun a autorității părintești asupra minorilor nu trebuie nicidecum înțeleasă ca fiind o împărțire a minorului între cei doi părinți. Dimpotrivă art. 397 Noul Cod Civil are în vedere doar situația deciziilor fundamentale referitoare la creșterea și educarea minorilor. Mai exact, părintele care nu va locui statornic împreună cu minorul va avea dreptul și obligația de a participa la luarea deciilor importante pentru viitorul copilului. Ambii părinți vor trebui să ia o decizie comună cu privire la instituțiile de învățământ ce vor fi frecventate de minor sau cu privire la deciziile importante din programul extrașcolar al minorului.
Potrivit acestui principiu părinții sunt principalii gestionari ai drepturilor copilului, ca reprezentanți legali ai acestuia, și prin urmare titularii unui complex de obligații corelative. Aceste obligații sunt complinite de o asistență specializată menită să crească capacitatea acestora de a se ocupa și îngriji copiii.
Responsabilizarea părinților se poate realiza prin două modalități. Prima dintre acestea este una firească, care nu necesită eforturi substanțiale urmare a afecțiunii necondiționate pe care părintele o oferă copilului său, iar cea de-a doua presupune și implicarea altor factori externi care să acorde consiliere și informarea acestora în privința drepturilor și libertăților copilului, precum și a modului în care acestea pot fi exercitate.
Calitatea de părinte atribuie acestuia atât drepturi cât și la obligații. Principala îndatorire a părinților este aceea de creștere și educare a copiilor lor minori. Raportat la principiul egalității în drepturi a copiilor, consacrat cu caracter general de art. 260 NCC, îndatorirea de creștere și educare privește copilul în general, fără a deosebi după cum acesta este din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptat.
Nu există similitudini între statutul social, pregătirea profesională, gradul de înțelegere, situația financiară a părinților și nici între situațiile și ipostazele în care se regăsește un copil și atunci această responsabilizare trebuie construită și prin intermediul statului care, potrivit legii, art. 37. alin 1, asigură asistență specializată gratuită părinților în vederea creșterii capacității acestora de a se ocupa de copii.
Pentru realizarea acestui principiu, părintele trebuie să fie informat asupra existenței facilităților acordate de lege copilului, astfel încât copilul să poată beneficia de acestea. Articolul 45 , alin. 1 din Legea 272/2004 prevede că „copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale, în funcție de resursele și de situația în care se află acesta și persoanele în întreținerea cărora se găsește”. La alin. 2, al aceluiaș articol se revede că, în cazul în care parinții sau persoanele care au, potrivit legii, obligația de a întreține copilul nu pot asigura, din motive independente de voința lor, satisfacerea nevoilor minime de locuința, hrana, imbracaminte și educatie ale copilului, statul, prin autoritatile publice competente, este obligat sa asigure acestora sprijin corespunzator, sub forma de prestații financiare, prestatii in natura, precum si sub forma de servicii, in conditiile legii. Părintii au obligația să solicite autoritatilor competente acordarea alocatiilor, indemnizatiilor, prestatiilor in bani sau in natura si a altor facilitati prevazute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii.
Autoritatile administratiei publice locale au obligația de a informa părinții și copiii în legatură cu drepturile pe care le au, precum și asupra modalității de acordare a drepturilor de asistență socială și de asigurări sociale.
În îndeplinirea obligațiilor de creștere și educare se acordă întâietate principiului interesului superior al copilului. Bunăstarea copilului poate fi realizată prin mijloace diverse și anume: îngrijirea copilului prin menținerea relațiilor personale cu acesta, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii copilului, prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său. Ori de câte ori intervin neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanța de tutelă, după consultarea ambilor părinți, va hotărâ potrivit interesului superior al copilului.
Responsabilizarea părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului presupune îmbunătățirea imaginii generale asupra statutului copilului, posibilitatea cunoașterii metodei oportune de intervenție în orice situație care ar constitui la un moment dat un eventual risc de punere în pericol a drepturilor și libertăților copilului. Responsabilizarea necesită implicații atât pe plan juridic, cât și pe plan sociologic și psihologic. De responsabilizarea părintelui depinde dezvoltarea armonioasă, fizică, psihică și intelectuală a copilului.
Legea 272/2004 statuează în art. 31 principiul responsabilității egal împărțite între părinți, există astfel reglementată egalitatea părinților în ceea ce privește drepturile și îndatoririle față de copilul minor, ca aspect al egalității drepturilor dintre barbat și femeie, principiu statuat la nivel constituțional.
Părinții trebuie să-si exercite împreună drepturile și să-și îndeplinească obligațiile părintești numai in interesul copilului. În mod evident, pe primul plan se situează obligațiile părintești, întrucât drepturile sunt recunoscute tocmai în vederea îndeplinirii obligatiilor de catre părinti. Pe de altă parte, părintii pot avea pareri diferite in ceea ce priveste interesul superior al unui anumit copil, iar specialiștii pot de asemenea să nu fie de acord unul cu celalalt în legatura cu ceea ce este cel mai bine pentru copil.
Încălcarea de orice natură a drepturilor copilului, inclusiv lipsa de respect față de capacitatile în evoluție a copilului, este contrara intereselor superioare ale acestuia. Atunci când dezvoltarea fizica, psihologica sau intelectuala a copiilor este subminata prin actiuni sau inactiuni ale parintilor, care ar putea fi evitate, se poate spune ca acestia nu își indeplinesc responsabilitțile în mod corespunzător. Codul civil aduce în acest sens o serie de precizari, astfel, ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara casatoriei, ori adoptați. Astfel, ceea ce intereseaza în stabilirea modului de exercitare a drepturilor și indatoririlor este calitatea de părinți – ca persoane față de care este stabilită filiația copilului.
Totodata, toate măsurile privitoare atât la persoana, cât și la bunurile copiilor se iau de către părinți, de comun acord. Cu privire la bunurile copilului se enumeră dreptul și îndatorirea de a-i administra bunurile, dreptul și îndatorirea de a reprezenta pe minor in actele juridice ori de a-i încuviința aceste acte. Daca regula este aceea ca parintilor le revine responsabilitatea parinteasca in mod egal, exista si numeroase cazuri derogatorii, in sensul ca numai unul dintre acestia exercita, in mod exclusiv, drepturile și indatoririle parintești, situație în care responsabilitatea nu le mai revine în mod egal. Dacă unul dintre părinți este mort, decazut din drepturile parintești, pus sub interdictie sau, din orice imprejurare, se afla in neputinta de a-si manifesta vointa, celalalt parinte exercita singur drepturile parintesti.
În categoria imprejurarilor care ar pune pe unul dintre parinti in imposibilitate de a-și manifesta vointa sunt incluse situațiile în care:
-unul dintre părinți este disparut;
-contrarietatea de interese intre minor si unul dintre parinti, ceea ce poate conduce, pe cale de consecinta la periclitarea garantiei exercitarii drepturilor parintesti de catre acel parinte „in interesul copilului“, impunându-se ca drepturile parintesti sa fie exercitate de catre celalalt parinte;
-impiedicarea unui parinte de a indeplini un anumit act in interesul copilului, de exemplu din cauza bolii; impiedicarea exercitarii drepturilor si indatoririlor parintesti din cauza parasirii si abandonarii familiei sau a executarii unei pedepse privative de libertate.
Intre situatiile in care responsabilitatea parinteasca continua sa revina ambilor parinti, dar nu in mod egal, cel mai frecvent intâlnita este cea a divortului parintilor, în acest caz instanta judecatoreasca este obligata sa se pronunțe și asupra incredințării copiilor minori. Codul civil prevede că părintele divortat caruia i s-a incredintat copilul exercita cu privire la acesta drepturile parintesti, stabilindu-se expres care sunt drepturile și indatoririle parintelui divortat căruia nu i s-a incredintat copilul.
Modul de exercitare a dreptului de a veghea la cresterea copilului de catre parintele caruia nu i-a fost incredintat copilul difera decel anterior divortului. In doctrina se arata ca parintele caruia nu i-a fost incredintat copilul nu are exercitiul pazei si supravegherii acestuia sau de a lua măsuri disciplinare și al dreptului de a stabili locuința copilului și nici nu poate cere înapoierea acestuia de la cel care îl deține fără drept.
Se arata, de asemenea, ca nu trebuie sa existe o intelegere intre parinti, prealabila masurii care se ia, masurile vizând aceste drepturi luându-se de catre un singur parinte. Acordul intervine, in aceste cazuri, dupa luarea masurii, iar daca celalalt parinte, caruia nu i s-a incredintat copilul, nu este de acord cu masura luata, el poate cere modificarea masurilor luate cu privire la drepturile și îndatoririle dintre părinții divortați și copii. Similar situației rezultate în urma divorțului părinților este solutionată legal situația copilului din afara căsătoriei a cărei filiație este stabilită față de ambii părinți.
În România statul ocroteste casatoria si familia, sprijină, prin masuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei. Statul apara interesele mamei și copilului și manifesta grijă deosebită pentru creșterea și educarea tinerei generații. In relatiile dintre soti, precum și in exercitiul drepturilor fata de copii, barbatul si femeia au drepturi egale. Drepturile parintesti se exercita numai în interesul superior al copilului. Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului a desfasurat, de la intrarea in vigoare a Legii 272/2004, o serie de campanii de constientizare al caror rol primordial a fost acela de a-i informa pe parinti cu privire la responsabilitatile ce le revin, care sunt obligatiile si responsabilitatile ce le incumbă în ceea ce privește asigurarea unui mediu familial apt dezvoltarii, cresterii si educarii unui copil.
Garantarea respectarii drepturilor copilului in ceea ce priveste mentinerea contactului cu parintii, precum si asumarea de catre acestia a responsabilitatilor ce le revin este universal valabila, indiferent ca este vorba despre un copil nascut intr-o familie legal constituita sau despre un copil rezultat in afara casatoriei. Astfel, in acest din urma caz legea permite tatilor sa isi asume si sa isi exercite in egala masura obligatiile de crestere si intretinere a copilului la fel ca orice alt parinte.
In conditiile existentei unor imprejurari menite sa conduca la separarea copilului de parintii sai sau macar de unul dintre acestia legea oferă asigurari cu privire la garantarea dreptului acestuia de a putea mentine contacte cu acestia, in conditiile in care respectarea interesului sau superior este asigurata. Introducerea acestei prevederi exprese in lege a venit ca o garantie suplimentara vis-a-vis de garantarea dreptului copilului la mentinerea legaturii cu parintii sai, in aproape toate conditiile, pornind de la premisa că cel mai bun mediu de dezvoltare al acestuia este în mijlocul familiei sale.
Legea privind protectia și promovarea drepturilor copilului cuprinde o serie de articole care se referă la problema relațiilor personale ale copilului cu părintii săi, precum și cu „alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament“. Astfel, art. 14 al Legii 272/2004 recunoaște dreptul copilului de a mentine relații personale și contacte directe nu numai cu parintii, dar si cu rudele si, chiar mai important, cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legaturi de atasament. Asadar copilul poate avea „viata de familie“ alaturi de persoane cu care are relatii legale si biologice, dar si sociale.
In mod evident, acesta este unul dintre articolele definitorii asupra conceptiei legiuitorului in abordarea problematicii copilului si a plasarii si integrarii sale in mediul in care se formeaza, acesta reflectă filosofia legii potrivit careia copilul este un univers in sine, integrat unui mediu familial si social care ii influenteaza si modeleaza personalitatea. Acest text reprezinta unul dintre putinele cazuri in care se confera conotatie juridica relatiilor de natura afectiva, recunoasterea si afirmarea acestora ca element al protectiei juridice constituind un pas important in definirea principiului ocrotirii interesului superior al copilului. Nu a fost definita categoria persoanelor cu care copilul poate avea legaturi personale printr-o enumerare limitativa, ci prin precizarea rolului acelor persoane in viata copilului, optându-se pentru o abordare flexibila, adaptabilă fiecărei situații în parte.
Mai mult decât a afirma dreptul la pastrarea legaturilor personale, potrivit art. 14 alin. (3) din aceeasi lege, parintii nu le pot interzice copiilor sa mentina legatura cu bunicii, fratii sau alte persoane alaturi de care copilul s-a bucurat de viata de familie, cu exceptia cazurilor „in care instanta decide in acest sens, apreciind ca exista motive temeinice de natura a primejdui dezvoltarea fizica, psihica, intelectuala sau morala a copilului“. Aceasta prevedere merge mult mai departe decât ceea ce li se impune in mod legal parintilor in multe alte tari.
Competența limitarii legaturilor copilului cu alte persoane decât parintii săi o dețin în exclusivitate instantele judecatoresti, care pot decide acest lucru numai în situația în care s-au administrat probe din care rezultă că prin menținerea relațiilor respective s-ar periclita dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
Articolul 15 al enumera, in mod exemplificativ, o serie de forme de contact care reprezinta cele mai frecvente modalități de pastrare a legaturilor, incluzând corespondenta, furnizarea de informatii despre copil si alte forme de contact indirect. Importanta procesului de relationare si a atașamentului a fost subliniata permanent ca modalitate de prevenire a abandonului. Procesul de relationare si de atasament are loc de obicei in mod natural, generat de mecanisme interioare, afectiv-cognitive, iar separarea, la o vârsta frageda a copilului, de o persoana care a jucat un rol important in viata lui, ca si neglijarea sau abuzul, poate determina tulburari de atasament.
Restrictii asupra dreptului copilului de a fi in contact cu oricare dintre parinti pot fi impuse doar de instanta, atunci când exista „motive temeinice de natura a periclita dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala a copilului“. Este o prevedere fără echivoc conform careia este nevoie de un motiv foarte serios pentru a putea restricționa contactul, precizându-se anume situatiile in care contactul poate fi apreciat ca ar contraveni interesului superior al copilului: daca ar conduce la primejduirea dezvoltarii fizice, psihice, intelectuale sau morale a copilului. Drept consecință, instanta judecatorească se va pronunta obligatoriu odata cu dispunerea masurii de protectie a copilului si cu privire la mentinerea relatiilor personale si contactelor directe ale copilului cu ambii parinti, desigur cu respectarea interesului superior al copilului. In situatia în care instanta va aprecia ca exista motive temeinice de natura a periclita dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala a copilului, prin intermediul aceleiași hotarâri judecatoresti se va pronunta obligatoriu in sensul limitarii exercitarii acestui drept. Simpla limitare a exercitarii dreptului la relatii personale cu copilul nu este suficienta daca instanta nu se va pronunta si asupra modalitatilor concrete de realizare a acestui drept tocmai în scopul prevenirii situațiilor grave în care s-ar putea afla copilul la un anumit moment.
III.2. Primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului
Răspunderea pentru creșterea și dezvoltarea copilului aparține cu primordialitate parinților care trebuie să se implice în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil intreprinse de autoritatile publice, de organismele private autorizate sau dispuse de instantele judecatorești.
Raspunderea cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului revine, in mod egal, ambilor parinti fara a se face distinctia dupa cum copilul este din casatorie, din afara casatoriei sau adoptat. O responsabilitate subsidiara în privinta protectiei și asistentei copiilor revine autorităților locale care au obligația de a sprijini părinții sau un alt reprezentant legal al copilului, sens în care va dezvolta servicii diversificate corespunzatoare nevoilor copilului.
Responsabilitatea creșterii copilului, în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială, revine părinților, care trebuie să ia toate deciziile privitoare la copil în acord cu respectarea principiului interesului superior al acestuia. Legea acordă această responsabilitate în mod egal ambilor părinți conform art. 503 alin. (1) C. civ., realizându-se astfel și o aplicație a deplinei egalități dintre femeie și bărbat. În acord cu art. 260 C. civ., drepturile și îndatoririle părintești au identitate de conținut chiar dacă este vorba despre un copil născut în timpul căsătoriei, în afara căsătoriei sau este adoptat.
Responsabilitatea primordială acordată de lege părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului presupune câteva aspecte extrem de importante. În primul rând, legiuitorul acordă primordial această responsabilitate părinților bazându-se pe raționamentul afecțiunii ce se naște între părinte și copil și evident al bunei-credințe care decurge din acesta. În al doilea rând, maturitatea intelectuală și experiența de viață ale părinților, net superioare vulnerabilității copilului, îl îndreptățește pe părinte să fie garantul respectării drepturilor copilului, atât în cadrul familial, cât și în afara lui.
Dacă până la o anumită vârstă, când copilul nu poate decide în niciun fel asupra situației sale, părintele își manifestă această responsabilitate cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului în mod absolut, doar potrivit propriilor convingeri, de la un anumit prag de vârstă de la care copilul începe să evolueze către dobândirea deplinei maturități, responsabilitatea părinților devine relativă, manifestându-se prin informarea copilului, prin orientările și sfaturile pe care aceștia le oferă copilului în scopul respectării și garantării drepturilor sale. Se tinde în acest mod către o implicare directă, părinte-copil, chiar dacă, până la atingerea majoratului, părintele rămâne în continuare vectorul principal în ceea ce privește respectarea și garantarea drepturilor copilului. Aceasta este o etapă tranzitorie către încetarea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului la împlinirea vârstei de 18 ani.
Legiuitorul prezumă că părinții sunt cei care trebuie să asigure cu prioritate creșterea armonioasă a copilului prin garantarea și respectarea drepturilor sale. În art. 9 al Convenției din 1989 este specificat expres că statele părți vor veghea ca niciun copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora, exceptând situația în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și cu respectarea legilor și a procedurilor aplicabile, că această separare este în interesul suprem al copilului.
În subsidiar această responsabilitate revine statului care prin înființarea unor organisme și servicii diversificate, poate veni în sprijinul părinților. Prin art. 107 din Legea nr. 272/2004 s-au înființat o serie de servicii care au drept scop prevenirea separării copiilor de părinții lor.
Statul poate interveni, de asemenea, și în situațiile când creșterea armonioasă a copilului nu mai poate fi realizată în familie. Intervenția statului trebuie să nu aducă atingere dreptului la viață privată și de familie recunoscut de lege copilului, această intervenție trebuie să fie temeinic justificată și să respecte interesul superior al copilului. În jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului este subliniată atenția acordată menținerii copilului în mijlocul familiei și grija ca intervenția statului să nu aducă atingere dreptului copilului la viață de familie. În acest sens a fost enunțat faptul că „pentru un copil faptul de a trăi împreună cu părintele sau părinții săi reprezintă o componentă fundamentală a vieții de familie, iar plasarea lui într-o instituție de ocrotire socială reprezintă o ingerință în viața familială a celor interesați, această măsură trebuie justificată întotdeauna de un interes legitim.”
III.3. Descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate
Instiuțiile în domeniul protecției copilului au ca misiune principală trecerea de la o abordare de tip “protecția copilului aflat în dificultate” la promovarea și monitorizarea respectării drepturilor copilului, asigurarea exercitării efective a drepturilor copilului în cadrul familiei și în raport cu toate instituțiile implicate în creșterea și educarea acestuia.
Sistemul județean de protecție a drepturilor copilului, implicit de protecție a interesului superior al copilului își desfășoară activitatea în concordanță cu o serie de principii, dezvoltarea parteneriatului presupune cooperarea între structurile publice, cât și între acestea și organizațiile societății civile. Prin parteneriat se urmărește activarea participării a cât mai multor instituții, autorități, asociații și fundații, culte, agenți economici și cetățeni în vederea realizării obiectivelor propuse de strategiile în domeniu.
Strategiile în domeniu se adresează și părinților, atât în calitate de beneficiari direcți ai serviciilor sociale, alături de copii, cât și în vederea responsabilizării lor în creșterea, îngrijirea și educarea propriilor copii. Totodată, acestea au în vedere profesioniștii care interacționează cu copiii, precum și comunitatea locală.
În conformitate cu Legea 272/2004 “Autoritățile administrației publice locale au obligația să garanteze și să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitățile administrativ-teritoriale, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de îngrijirea părinților săi”.
Completitudinea de reglementare în privința drepturilor copilului impune corelarea interpretativă cu celelalte dispozitii legale care conțin prevederi în domeniul protecției copiilor, precum și de reglementările internaționale în materie așa cum dispune art. 20 alin. 2 din Constituția României, revizuită.
Legea nr. 272/2004 este inovatoare prin introducerea în legislația internă a principiilor fundamentale ale protecției drepturilor copilului și se completează cu alte dispoziții care urmăresc protecția copilului, cuprinse în alte acte normative cum ar fi: Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, Codul civil etc. Dispoziții legale interne care privesc copilul se regăsesc în toate ramurile sistemului românesc de drept și implicit în actele normative specifice ce reglemetează relațiile sociale respective. Toate aceste dispoziții legale sunt în acord cu cele ale legii fundamentale, dar și cu reglementările internaționale în materia protecției copilului.
Structurile comunitare consultative sunt o formă prin care comunitatea locală se poate implica în soluționarea problematicii copilului aflat în dificultate la nivel local.
În contextul implicării autorităților locale în soluționarea problematicii copilului aflat în dificultate la nivelul comunității, actuala legislație recomandă infiintarea de catre primarii a serviciilor de zi (centre de zi, centre de consiliere și sprijin pentru părinți, centre de asistență și sprijin pentru readaptarea copilului cu probleme psihosociale, servicii de monitorizare, asistență și sprijin al femeii gravide predispuse să își abandoneze copilul.).
Nevoile prioritare vizează crearea unor servicii specializate care să asigure protecția copilului impotriva exploatării, a răpirii și a traficării, precum și pentru copilul abuzat, neglijat și cel care a săvârșit o faptă penală și nu raspunde penal, asigurarea dreptului copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate, asigurarea acccesului efectiv al copiilor la servicii medicale și de recuperare, care sa le favorizeze dezvoltarea individuala si posibilitatile de integrare sociala, promovarea drepturilor copilului cu handicap/dizabilitati la educatie, recuperare, reabilitare și integrare.
Totodată este primordială dezvoltarea capacitatii institutiilor implicate în oferirea de servicii de prevenire a separarii copilului de parinții sai precum și dezvoltarea serviciilor pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecție. Un demers important este și promovarea si respectarea drepturilor copiilor romi fara discriminare la educație, sanatate, servicii sociale, promovarea drepturilor copiilor in rândul comunităii rome.
Intarirea capacitatii autoritatilor locale de a raspunde nevoilor copilului, in vederea prevenirii separarii copilului de parintii sai. Campanii mass-media pentru educatia parintilor in vederea cresterii responsabilitatilor, a cunoasterii drepturilor si obligatiilor lor. Toate aceste acțiuni au scopuri bine conturate și urmăresc informarea parintilor pe probleme legate de specificul protectiei copilului, a consecintelor pe care le poate avea luarea unor decizii majore in privinta copiilor, educarea parintilor privind modul de crestere al copilului și pregătirea parintilor pentru a face fata unor dificultati legate de cresterea si educarea copilului.
În același scop se organizează cursuri de catre cabinetele de consiliere pentru parinti sau in comunitatile de pe raza judetului și se desfășoară campanii de informare în comunităti și în mass-media;
O altă misiune a parteneriatului o reprezintă prevenirea abandonului în spitale prin Serviciul de prevenire a abandonului de copii prin planificare familiala și monitorizare a femeii gravide, prin acest program se urmareste prevenirea abandonului de copii si promovarea dreptului acestora la viata in familia biologica si la o stare de sanatate cât mai bună.
Sunt inițiate, de asemenea, programe de sprijinire a infiintarii consiliilor consultative la nivelul autoritatilor locale, sprijinirea copiilor si a parintilor pentru depasirea situatiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa, creșterea capacitatii și a gradului de înțelegere a profesioniștilor care în activitatea lor zilnică intră în contact cu copiii în conformitate cu spiritul Legii nr .272/2004 și a rolului și responsabilităților lor în protecția și promovarea drepturilor copiilor
Prezintă importanță deosebită programele menite să prevină intrarea copilului in dificultate în sistemul de protectie rezidentiala, si se asigura dreptul fiecarui copil de a-și păstra relațiile familiale.
Monitorizarea respectării principiilor și a drepturilor recunoscute copilului precum și controlul activităților de protecție și promovare a drepturilor sale se realizează atât la nivel central cât și la nivel local prin organisme specializate.
Având în vedere faptul că o bună protecție a copilului îndreptată spre creșterea sa armonioasă interesează societatea în ansamblul ei, fiind un indicator important în analiza gradului de dezvoltare a unui popor, este necesară și intervenția statului care prin pârghiile sale să asigure îndeplinirea acestui obiectiv important. Intervenția statului poate fi complementară sau subsidiară. Complementară este atunci când copilul beneficiază de autoritate părintească, însă intervenția statului este necesară pentru a preveni separarea copilului de familia sa, prin intermediul serviciilor înființate prin Legea nr. 272/2004, precum și prin acordarea de consiliere părinților în diverse situații care îl privesc pe copil. Statul se substituie principalilor vectori ai protecției copilului, atunci când autoritatea părintească nu mai poate fi exercitată. Intervenția statului se poate realiza prin prestații, servicii și măsuri. Organismele statale care aisgură și monitorizează respectarea drepturilor copilului sunt organizate atât la nivel central, cât și la nivel local.
La nivel central controlul asupra modului de respectare a drepturilor copilului și principiilor inserate în legea internă și Convenție este realizat prin Ministerul Muncii, Familiei și Persoanelor Vârstnice. Tot la acest nivel se situează și instituția Avocatului Poporului, cu rolul de a apăra drepturile și libertățile copilului în raporturile cu autoritățile publice pentru a îmbunătăți situația copilului.
La nivel local, autoritățile publice locale au rolul de a asigura protecția drepturilor copilului în unitatea adminstrativ-teritorială în care își desfășoară activitatea. Acestea au rolul de a preveni separarea copilului de părinți și de a suplini prin măsuri de protecție specială lipsa autorității părintești. De asemenea autoritățile administrației publice locale au rolul de a cointeresa comunitatea locală în problemele care privesc copiii. În acest scop pot crea organisme consultative din care să facă parte oameni de afaceri, preoți, polițiști, medici, cadre didactice, cu scopul de a contribui la soluionarea anumitor probleme privitare la copii.
La nivel local funcționează Comisia pentru protecția copilului ca organ de specialitate fără personalitate juridică aflată în subordinea consiliilor județene. Tot la nivel local funcționează și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului, instituție publică cu personalitate juridică. Aceste organisme dețin atribuții în domeniul protecției copilului stabilite prin actele normative prin care acestea au luat ființă.
Alături de aceste organisme publice sau private cu atribuții în domeniul respectării drepturilor copilului, societatea are o obligație morală ca ori de câte ori există o situație care lipsește copilul de protecția părinților săi sau îi pune în pericol viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică să se acționeze astfel încât copilul să își poată continua în mod firesc cursul dezvotării sale.
III.4.Rolul statului cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului
Așa cum a fost specificat în cadrul acestui capitol, intervenția statului în ceea ce vizează protecția drepturilor copilului este una adaugătoare intervenției autorităților publice locale.
Prin activitatea specifică desfășurată de către instituțiile statului și de autoritățile publice, statul asigură protecția cu privire la respectarea și garantarea tuturor drepturilor copilului și respectiv a protecției propriu-zise a copilului. Rolul statului este de a interveni în stabilirea politicilor sociale de protecție a familiei și a copilului, pentru dezvoltarea unui sistem complex și eficient de asigurări sociale și în dezvoltarea de programe de interes național. O altă funcție primordială a statului este aceea de a face și de a monitoriza gradul de implementare a cadrului legal privind promovarea drepturilor copilului și respectarea lor.
Autoritățile publice centrale principale cu atribuții în reglementarea și asigurarea respectării legislației în domeniul sunt Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Oficiul Român pentru Adopție. ANPDC reprezintă o organizație care funcționează ca organ distinct de specialitate al administrației publice centrale, desfășurându-și activitatea în subordinea Ministerului Muncii, Solidaritații Sociale și Familiei, având personalitate juridică. Această organizație are drept scop aigurarea respectării pe teritoriul României a drepturilor copilului prin intervenția sa în conformitate cu prevederile legale, în procedurile administrative și judiciare care vizează respectarea și promovarea drepturilor copilului. Autoritatea Naționala pentru Protecția Drepturilor Copilului monitorizează direct respectarea principiilor și drepturilor stabilite de lege, care se regăsesc și în conveția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, precum și coordonarea și controlul activitații de protecție, propagare și înaintare a drepturilor copilului.
O altă instituție distinctă a statului este Oficiul Român pentru Adopții, ea având drept funcție și scop principal promovarea adopției naționale, precum și extinderea serviciilor de adopție și post adopție precum și dezvoltarea lor. O altă funcție la fel de importantă este de realizarea de metodologii specifice și proceduri de lucru care să vină în ajutorul profesioniștilor.
Protecția riguroasă a drepturilor copilului nu poate fi efectuată eficient fara o strânsă legatură a normelor cuprinse în pachetul legislativ și a legislației sale secundare cu cele care vizează alte domenii la fel de importante cum ar fi sănătatea, protecția socială și educația, cu ajutorul autorităților și instituțiilor care dirijează aceste domenii. Colaborarea dintre instituțiile administrației publice centrale și locale este semnificativă fiind regăsită și în cadrul Proiectului Strategiei Naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului (2006 – 2013). Autoritățile centrale cu atribuții în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului sunt: Ministerul Muncii, Solodarității Sociale și Familiei; Ministerul Sănătății Publice; Ministerul Justiției; Avocatul Poporului; Ministerul Educației și Cercetării; Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; Ministerul Administrației și Internelor, toate aceste autorități centrale au o implicare directă și esențială în cadrul promovării și respectării drepturilor copilului.
Statul asigură respectarea drepturilor copilului prin întermediul justiției, astfel instanța stabilește și se pronunță cu privire la: acea persoană care exercită drepturile și îndeplinește obligațiile părintești în cazul în care copilul este lipsit temporar sau permanent de ocrotirea părinților sai; decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor parintești; redarea exercițiilor drepturilor părintești; modalitățile în care se exercită drepturile și se indeplinesc obligațiile părintești, instanța judecătorească fiind singura autoritate competentă să se pronunțe privitor la aceste chestiuni, punând ca primordial interesul superior al copilului.
CONCLUZII
Pachetul legislativ în domeniul protecției copilului a suferit schimbări calitativ substanțiale ceea ce a permis crearea unui cadru legislativ adecvat menit să configureze regulile fundamentale în materie. Având drept temei Convenția internațională privind drepturile copilului și Constituția României care stabilește cadrul general al ocrotirii copilului și familiei, principiul interesului superior al copilului, implicit ansamblul principiilor consacrate în art. 6 din Legea 272/2004 au un singur scop comun și anume acela de a asigura respectarea și garantarea drepturilor copilului în toate împrejurările în care se poate afla.
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor coilului este inovatoare prin introducerea în legislația internă a principiilor fundamentale ale protecției drepturilor copilului și se completează cu alte dispoziții care urmăresc protecția copilului, cuprinse în alte acte normative cum ar fi: Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, Noul Cod civil.
Schimbările operate fac referiri de principiu care evidențiază prioritatea interesului copilului față de părinți și în ceea ce privește deciziile luate în legătură cu situația minorului, de către autoritățile statului, în acest sens se cere remarcat faptul că interesul superior al copilului trebuie să fie vectorul principal al tuturor acțiunilor părinților și măsurilor întreprise de stat în legătură cu un copil.
Lucrarea este structurată în trei capitole, centrul problematicii abordate îl constituie principiul interesului superior al copilului în toată complexitatea sa. Premisa de la care pornește importanța practică a acestui principiu, primordialitatea cunoașterii și respectării sale este reprezentată de vulnerabilitatea copilului în concordanță cu recunoașterea ca ființă autonomă cu drepturi depline.
Capitolul I abordează problematica copilului pe două paliere, astfel, conceptualizarea noțiunii de copil și statuarea acesteia în legislație prezintă utilitate practică indiscutabilă, aceasta constituie primul pas către identificarea nevoilor copiilor și luarea măsurilor corespunzătoare acestor nevoi. O altă dimensiune definește copilul în cadrul acțiunii externe a Uniunii Europene. În contextul integrării și amplificării cooperării la nivel comunitar și internațional, prezintă un interes deosebit acțiunile și orientările legislative comunitare care au în centrul lor copii. În acest sens este evidențiat faptul că statul român raliază la standardele europene în materia protecției copilului prin adoptarea unei legislații conforme actelor și tratatelor la care este parte și care veghează la respectarea cu prioritate a drepturilor copiilor.
Capitolul II constituie o abordare integrată a principiului interesului superior al copilului, care reprezintă un principiu fundamental și de bază a societății românești. În acest sens trebuie subliniat faptul că principiului interesului superior al copilului urmează modelul legislațiilor moderne, legiuitorul întroducându-l în opera de codificare, utilitatea sa practică fiind pregnantă.
Capitolul III este dedicat rolului părinților și implicit al statului prin intermediul autoritoților sale. În acest context trebuie subliniat faptul că părinții sunt principalii gestionari ai drepturilor copilului, ca reprezentanti legali ai acestuia, și prin urmare titularii unui complex de obligații corelative. În îndeplinirea obligațiilor de creștere și educare se acordă întâietate principiului interesului superior al copilului întrucât de responsabilizarea părintelui depinde dezvoltarea armonioasă, fizică, psihică și intelectuală a copilului
Intervenția statului ocupă, de asemnea, un rol semnificativ, în special atunci când un copil se află în dificultate, autorităților competente le revine obligația și responsabilitatea de a hotărâ care este măsura cea mai potrivită în conformitate cu principiul interesului superior al copilului și în mod absolut necesar toate acțiunile trebuie întreprinse respectând principiul celerității.
Instiuțiile în domeniul protecției copilului au ca misiune principală trecerea de la o abordare de tip protecția copilului aflat în dificultate la promovarea și monitorizarea respectării drepturilor copilului, asigurarea exercitării efective a drepturilor copilului în cadrul familiei și în raport cu toate instituțiile implicate.
BIBLIOGRAFIE
Cărți. tratate, monografii
1. Bacaci Alexandru, Dumitrache Viorica Claudia, Hageanu Codruța Cristina, Dreptul familiei în reglementările Noului Cod Civil, Ediția 7, Editura C.H. Beck, București, 2012.
2. Botnaru Mihaela, Anghel Rodica, Libertatea de exprimare și protecția minorilor în audiovizual, Institutul Român Pentru Drepturile Omului, București, 200610.
3. Cojocaru Daniela, Copilăria și construcția parentalității, Editura Collegium Polirom, Iași, 2008.
4. Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic, București, 2013.
5. Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I., Adopția, Editura Universul Juridic, București,
6. Frențiu Gabriela Cristina, Comentariile Codului Civil, Familia, Editura Hamangiu, București, 2012.
7. Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, Dreptul familiei în Noul Cod Civil, Ediția II-a, Editura Universul Juridic, București, 2012
8. Manual pentru implementarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Editura Vanemonde, București, 2006.
9. Moroianu Zlătescu Irina, Marinache Emil, Șerbănescu Rodica, Drepturile Copilului și Tânărului, VII, Documente interne, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2004.
9. Moroianu Zlătescu Irina, Marinache Emil, Șerbănescu Rodica, Drepturile Copilului și Tânărului, VI, Documente internaționale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005.
10. Petrilă Gavrilă Simona, Instituții de dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
11. Pescaru Maria, Asistența și protecția socială a familiei și copilului, Editura TIPARG, Pitești,
Legislație
Instrumente internaționale:
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 3 iunie 2001.
Acte normative interne:
1. Constituția României, republicată.
2. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.
3. Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
4. Legea 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
5. Codul Civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, republicat în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011.
6. Hotărârea nr. 1437/2004 din 02.09.2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a Comisiei pentru Protecția Copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 24 septembrie 2004.
7. Hotărârea nr. 1439/2004 din 02.09.2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 24 septembrie 2004.
8. Legea audiovizualului nr. 504 din 11 iulie 2002, actualizată în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I până la 12 aprilie 2013.
9. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 259 din 19 aprilie 2012
Articole în reviste de specialitate
1. Dobozi Veronica, Aplicarea dispozițiilor Convenției de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale ale copiilor,Revista Curierul Judiciar, nr. 6/2011.
2. Ursuța Mircea, Exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți. Aplicarea imediată a NCC, în Revista Curierul Judiciar, nr. 10/2011
Pagini web oficiale
1. http://www.copii.ro/ – Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.
2. http://ec.europa.eu
3.http://www.unicef.org/
4. http://www.cncd.org.ro/ – Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării
BIBLIOGRAFIE
Cărți. tratate, monografii
1. Bacaci Alexandru, Dumitrache Viorica Claudia, Hageanu Codruța Cristina, Dreptul familiei în reglementările Noului Cod Civil, Ediția 7, Editura C.H. Beck, București, 2012.
2. Botnaru Mihaela, Anghel Rodica, Libertatea de exprimare și protecția minorilor în audiovizual, Institutul Român Pentru Drepturile Omului, București, 200610.
3. Cojocaru Daniela, Copilăria și construcția parentalității, Editura Collegium Polirom, Iași, 2008.
4. Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic, București, 2013.
5. Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I., Adopția, Editura Universul Juridic, București,
6. Frențiu Gabriela Cristina, Comentariile Codului Civil, Familia, Editura Hamangiu, București, 2012.
7. Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, Dreptul familiei în Noul Cod Civil, Ediția II-a, Editura Universul Juridic, București, 2012
8. Manual pentru implementarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Editura Vanemonde, București, 2006.
9. Moroianu Zlătescu Irina, Marinache Emil, Șerbănescu Rodica, Drepturile Copilului și Tânărului, VII, Documente interne, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2004.
9. Moroianu Zlătescu Irina, Marinache Emil, Șerbănescu Rodica, Drepturile Copilului și Tânărului, VI, Documente internaționale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005.
10. Petrilă Gavrilă Simona, Instituții de dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
11. Pescaru Maria, Asistența și protecția socială a familiei și copilului, Editura TIPARG, Pitești,
Legislație
Instrumente internaționale:
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 3 iunie 2001.
Acte normative interne:
1. Constituția României, republicată.
2. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.
3. Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
4. Legea 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
5. Codul Civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, republicat în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011.
6. Hotărârea nr. 1437/2004 din 02.09.2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a Comisiei pentru Protecția Copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 24 septembrie 2004.
7. Hotărârea nr. 1439/2004 din 02.09.2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 24 septembrie 2004.
8. Legea audiovizualului nr. 504 din 11 iulie 2002, actualizată în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I până la 12 aprilie 2013.
9. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 259 din 19 aprilie 2012
Articole în reviste de specialitate
1. Dobozi Veronica, Aplicarea dispozițiilor Convenției de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale ale copiilor,Revista Curierul Judiciar, nr. 6/2011.
2. Ursuța Mircea, Exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți. Aplicarea imediată a NCC, în Revista Curierul Judiciar, nr. 10/2011
Pagini web oficiale
1. http://www.copii.ro/ – Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.
2. http://ec.europa.eu
3.http://www.unicef.org/
4. http://www.cncd.org.ro/ – Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aplicatii Practice ale Principiului Interesului Superior al Copilului (ID: 164641)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.