Aplicatii ale Identificarii Biometrice

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL I. ASPECTE DE ORDIN GENERAL ………………………………………..4

1.1.Considerații generale…………………………………………………………………………………….4

1.2 Tehnologia biometrică…………………………………………………………………………………..5

1.3. Clasificarea sistemelor biometrice………………………………………………………………..6

1.4 Impactul identificării biometrice asupra protecției datelor cu caracter personal……7

1.5 Aspecte de ordin procesual penal………………………………………………………………….10

CAPITOLUL II. SISTEME BIOMETRICE DE IDENTIFICARE…………………..12

Identificarea facială a persoanei…………………………………………………12

2.1.1. Noțiuni generale………………………………………………………………………………………12

2.1.2. Etapele identificării faciale………………………………………………………………………..13

2.1.3. Sistemul automat de recunoaștere facială IMAGETRAK………………………………15

Identificarea persoanei în baza amprentei digitale………………………..17

2.2.1. Noțiuni generale. Scurt istoric……………………………………………………………………..17

2.2.2. Metode de identificare cu ajutorul amprentei digitale……………………………………..17

2.2.3. Condiții necesare în vederea identificării pe baza impresiunilor papilare…………..20

2.2.4. Baza de date AFIS. Structură. Mod de funcționare………………………………………….21

Identificarea persoanei în baza caracteristicilor irisului și retinei……23

2.3.1. Fundamentul științific al utilizării sistemului de identificare a persoanei după iris și retină. Puncte slabe. Puncte forte…………………………………………………………………………23

2.3.2. Procedee specifice în cazul recunoașterii retinei………………………………………………24

2.3.3. Procedee specifice în cazul recunoașterii irisului……………………………………………..26

2.3.4. Sistemul biometric de identificare pe baza scanării irisului……………………………….28

Identificarea persoanei după voce…………………………………………………..28

2.4.1. Noțiuni generale.Fundament științific…………………………………………………………….28

2.4.2. Caracteristicile de identificare a vocii………………………………………………………….29

2.4.3. Expertiza criminalistică a vocii………………………………………………………………….30

2.4.4. Sistemul biometric de identificare a persoanei după voce……………………………….31

2.5. Identificarea persoanei după geometria mâinii………………………………….31

2.5.1. Noțiuni generale. Avantaje și dezavantaje……………………………………………………..31

2.5.2. Terminale biometrice de studiere a geometriei mâinii……………………………………..32

Identificarea persoanei după semnatură…………………………………………….33

2.6.1. Noțiuni generale. Fundament științific…………………………………………………………..33

2.6.2. Caracteristici generale și speciale ale scrisului………………………………………………..34

2.6.3. Metode de examinare grafică. Procedee de falsificare a semnăturilor…………………38

Identificarea persoanei după ureche…………………………………………………….40

2.7.1. Notiuni generale. Fundament științific…………………………………………………………….40

2.7.2. Caracteristici generale și individuale……………………………………………………………….41

2.7.3. Descoperirea și relevarea urmelor de ureche…………………………………………………….42

2.7.4. Etapele identificării……………………………………………………………………………………….43

Aplicatii ale identificarii biometrice………………………………………………………45

2.8.1. Pașaportul biometric………………………………………………………………………………………45

2.8.2. Plasamentul sub supraveghere electronică………………………………………………………..49

2.8.3. Controlul accesului………………………………………………………………………………………..53

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………..57

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………..59

INTRODUCERE

Disciplina care se ocupă cu identificarea indivizilor ținând cont de elemente sau caracteristici fiziologice și comportamentale unice proprii fiecăruia dintre noi se numește biometrie. Termenul de biometrie derivă din cuvintele grecești „bios”, care înseamnă “viață” și „metrikos”, care înseamnă măsură. Biometria reprezintă studiul metodelor pentru recunoașterea unică a unei persoane pe baza unei sau mai multor caracteristici fizice sau comportamentale intrinseci.

În Egiptul Antic erau utilizate principiile de bază ale verificării biometrice în situațiile cele mai întâlnite în afacerile vremii – tranzacțiile agricole sau în cazul diverselor proceduri legale. Caracteristicile biologice folosite în acea perioadă erau: cicatricile, dimensiunile corpului, culoarea ochilor, înălțimea sau aspectul tenului.

Ulterior, cu trecerea timpului, în special de la sfârșitul secolului XIX, biometria a început să aibă o mai mare utilitate în domeniul justiției și în cel al siguranței publice, în cercetarea infracțiunilor.

Ultima parte a secolului XX a însemnat pentru utilizarea sistemelor biometrice de identificare o explozie a utilizării lor atât în sfera comercială cât și în cea a agențiilor de aplicare a legii și a autorităților judiciare.

Prima parte a lucrării vizează aspecte generale ale sistemelor biometrice, clasificarea lor și a tehnologiilor biometrice. La fel sunt prezentate și aspecte de ordin procesual-penal precum și implicațiile cu privire la protecția datelor cu caracter personal, având în vedere că elementele biometrice sunt cele mai importante date de ordin fizic ale unei persoane și pot duce la identificarea acestuia.

A doua parte privește identificarea persoanei după sistemele de biometrie. Astfel sunt prezentate identificarea după amprenta digitală, după geometria mâinii, după iris și retină, după față, după voce, după semnătură și după ureche.

Sunt prezentate pentru fiecare în parte fundamentele științice pe care se bazează utilizarea lor în tehnologia biometrică și dar și exemple de sisteme biometrice automate de identificare.

Ultima parte a lucrării prezintă aplicații practice pentru biometrie, cum ar fi pașaportul biometric, plasamentul unei persoane – aflate sub efectul unei măsuri preventive sau al unei condamnări – sub supraveghere electronică precum și cea mai utilizată aplicație – controlul accesului prin utilizarea sistemelor biometrice.

CAPITOLUL I. ASPECTE DE ORDIN GENERAL

1.1.Considerații generale.

Datele biometrice sunt proprietăți biologice, aspecte comportamentale, caracteristici fiziologice, trăsături vitale sau acțiuni repetate iar atât trăsăturile cât și acțiunile sunt caracteristice unei persoane și sunt măsurabile, chiar dacă modelele utilizate în practică pentru măsurarea din punct de vedere tehnic a acestora implică un anumit grad de probabilitate. Acestea modifică în mod irevocabil relația dintre corp și identitatea persoanei, întrucât, datorită lor, caracteristicile corpului uman pot fi „descifrate” de către un dispozitiv și pot fi folosite ulterior în vederea realizării scopului pentru care au fost create.

Utilizarea biometriei, prin sistemele biometrice, pentru identificarea și autentificarea subiecților umani a început să ofere câteva avantaje unice fața de metodele tradiționale utilizate anterior. Autentificarea biometrică este singura modalitate care se bazează pe identificarea unei anumite părți intrinseci a unei ființe umane. Motivul principal pentru aceasta este faptul că în cazul trăsăturilor anatomice copierea sau pierderea este improbabilă, cu unele excepții foarte rar întâlnite. Biometria poate fi integrată în orice aplicație care necesită un nivel crescut de securitate, accesul controlului, identificarea și verificarea utilizatorilor. De reținut că resursele securității biometrice se bazează pe persoana care le utilizează și pe caracteristicile acesteia, în acest mod realizându-se eliminarea tuturor riscurilor specifice tehnologiei anterioare, dar și în același timp creând o securizare la un nivel superior care satisface în totalitate cerințele și așteptările utilizatorului precum și a administratorului sistemului.

Biometria, în prezent, constă, în principal, în metode automate de recunoaștere a individului, bazate pe caracteristicile fizice sau comportamentale specifice. Printre acestea, se numără amprentele, scanarea retinei și a irisului, geometria mâinii și a degetului, recunoașterea caracteristicilor vocale și recunoasterea facială. Tehnologiile biometrice au devenit soluții preferate în aplicații dn domeniul identificării, verificării și controlului accesului personalului.

”Securitatea electronică din zilele noastre se află într-o nevoie critică de a găsi alternative corecte, sigure și eficiente din punct de vedere financiar, la parole și cifre de identificare personală (PIN) din moment ce, anual, cresc în mod dramatic pierderile financiare cauzate de frauda prin computer precum intrarea frauduloasă în computere și

furtul de identitate.”

1.2 Tehnologia biometrică

În momentul de față, tehnologiile biometrice au la baza identificatori fiziologici, cum ar fi amprenta digitală, geometria palmelor, structura retinei, configuratia ADN-ului și identificatori comportamentali, ca și timbrul vocal, dinamica scrisului, dinamica apăsării tastelor. Acești identificatori permit recunoașterea absolută a unei persoane.

Tehnologiile biometrice includ tehnologiile care susțin utilizarea caracteristicilor fiziologice sau comportamentale umane pentru determinarea sau verificarea identității unei persoane. Această tehnologie oferă metode automate de identificare sau autorizare a unei persoane. Tehnologia biometrică are ca țel primar identificarea persoanelor prin intermediul caracteristicilor unice persoanei, indiferent că sunt fiziologice sau de comportament. Altfel spus, mai complet, definiția lor include expresia ”utilizare asistată automat” deoarece în multe cazuri sistemele de autentificare/identificare bazate pe metode biometrice implică un grad de corelație cu decizii umane finale, în scopul stabilirii sau verificării unei identități.

Tehnologiile biometrice sunt utilizate la recunoașterea identității utilizând eșantionul de intrare care este comparat cu modelul de referință stocat anterior. Practic, utilizarea metodelor biometrice urmărește identificarea persoanelor prin unele caracteristici specifice acestora.

Caracteristicile biometrice ale persoanelor pot fi grupate în două mari clase, după cum urmează:

• Caracteristicile fiziologice se referă la caracteristicile umane fixe, nemodificabile, îsau cel puțin nu pot fi modificate cu prea multă ușurință. Aceste caracteristici sunt întotdeauna prezente. Exemple de metode biometrice statice sunt: amprentele, geometria mâinii, caracteristicile faciale, caracteristicile irisului, identificarea pe baza retinei. Utilizatorul nu trebuie să memoreze nimic pentru a putea prezenta aceste caracteristici biometrice în procesul identificării, fiind legate de componentele anatomice ale corpului uman. Cea mai cunoscută și utilizată dintre acestea este amprenta, utilizată de mai bine de 130 de ani de autoritățile din domeniul judiciar sau criminalistic.

• Caracteristicile comportamentale sunt prezente numai în conexiune cu abilități sau acțiuni ale individului, fiind determinate de ”comportamentul” persoanei în cauză. În cazul acestora, caracteristica lor este ca sunt dinamice, putându-se schimba relativ ușor. Cea mai folosită metodă biometrică din cadrul acestei categorii este dinamica semnăturii grafice. Alte metode se bazează pe dinamica apăsării tastelor și recunoașterea pe baza vocii. Desigur că se poate argumenta că vocea este, de asemenea, și o trăsătură fiziologică, deoarece fiecărei persoane i se pot evidenția unele caracteristici vocale specifice. În cazul sistemelor de recunoaștere a vocii se utilizează extragerea caracteristicilor acustice vocale care reușesc să reflecte atât particularitățile anatomice ale persoanei dar și aspectele dinamice ale vocii acesteia.

Se utilizează o listă lungă a tipurilor de informații biometrice care sunt folosite în mod curent în aplicațiile de recunoaștere și/sau autentificare, care include printre altele: vocea, amprentele dactilare, caracteristicile faciale, irisul, retina, forma geometrică a mâinii, scrierea, mersul și alte combinații ale acestora. De regulă, sistemele comerciale folosesc vocea, amprentele, fața și irisul, datorită existenței senzorilor necesari la prețuri și cu performanțe mulțumitoare dar și datorită suportului teoretic si tehnic aferent procesării adecvate a datelor disponibile, desigur având în vedere pentru avantajele și dezavantajele prezentate de fiecare.

Există două preocupări de bază legate de tehnologiile biometrice: toleranța erorilor și stocarea template-urilor. Setarea gradului de toleranță la erori este deosebit de importantă pentru performanța oricărui sistem biometric. În momentul de față, în mod cert, amprentele, scanarea irisului și recunoașterea facială reprezintă vârful în ceea ce privește tehnologiile utilizate în scopul identificării, dar în cazul folosirii în mod separat nu prezintă aceeași capacitate de a nu fi infailibile. Sistemele multibiometrice cresc performanța indiferent de motivul utilizării, prin furnizarea de multiple template-uri pentru aceeași identitate sau persoană.

1.3. Clasificarea sistemelor biometrice.

Sistemele biometrice sunt aplicații care utilizează tehnologiile biometrice și care permit identificarea automată concomitent sau nu cu autentificarea ori verificarea identității unei persoane. Aplicațiile de autentificare sau verificare sunt utilizate în mod frecvent pentru diverse activități în domenii diferite, în scopuri diferite și sub diferite autorități din cadrul unor entități.

Un sistem biometric include totalitatea componentelor hardware, software și a celor de rețea necesare pentru realizarea activității de identificare a persoanei ori de autentificare, prin folosirea metodelor biometrice, prin exploatarea caracteristicilor fiziologice și comportamentale specifice indivizilor pentru care se dorește verificarea identității.

Când sistemul biometric identifică corect o persoană, atunci rezultatul procesului de verificare este adevărat pozitiv. Când sistemul biometric respinge în mod corect o persoană, rezultatul este adevărat negativ.

Autentificarea este un proces tip unu-la-unu (1:1), în care se vor compara mostre biometrice ale unui individ cu template-ul stocat pe un smartcard în scopul autentificării identității declarate de către acesta.

Așa cum am arătat anterior, sistemele biometrice sunt cele statice sau fiziologice, legate în general de formele corpului, și includ amprentele, geometria mâinii, recunoașterea feței, recunoașterea irisului – care a înlocuit în mare măsură recunoașterea retinei, ADN-ul și odorul sau mirosul specific unei persoane, dar și cele dinamice sau comportamentale, legate de comportamentul unei persoane, incluzând aici ritmul tastării, mersul și vocea. Există cercetători care utilizează termenul de comportametrie pentru această clasă a datelor sau caracteristicilor biometrice.

1.4 Impactul identificării biometrice asupra protecției datelor cu caracter personal

Conceptul de protecție a datelor cu caracter personal reprezintă conform prevederilor legale, dreptul unei persoane fizice de a îi fi apărate caracteristicile sau informațiile care pot fi puse direct sau indirect în legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă care pot conduce la identificarea sa precum și obligația corelativă a autorităților statului de a adopta măsuri adecvate pentru asigurarea unei protecții eficiente.

Datele biometrice sunt considerate date personale sensibile. Utilizarea sistemelor biometrice trebuie să respecte principiile care guvernează regulile de protecție a datelor personale, în scopul evitării riscurilor dezvăluirii acestora, care ar crea probleme în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Ca exemplu, în cazul eliberării documentelor electronice de identitate, indiferent că vorbim de pașaportul electronic sau cartea electronică de identitate este necesar să fie luate în considerare următoarele: procesul de colectare a datelor biometrice trebuie explicat persoanelor care solicită acest lucru; trebuie să existe căi alternative pentru persoanele care nu pot utiliza anumite date biometrice; datele biometrice originale vor fi distruse după procesul de înregistrare; template-urile sunt păstrate doar pe cardul introdus în documentul electronic; nu este permisă realizarea de baze de date cu template-uri; autentificarea se realizează numai prin comparare cu date biometrice achiziționate direct de la persoana implicată în procesul de autentificare; informațiile cu privire la starea de sănătate a persoanelor nu vor fi colectate prin intermediul datelor biometrice; datele biometrice vor fi consultate doar de autorități de stat abilitate.

Directiva 95/46/CE reprezintă textul de referință, la nivel european, în materie de protecție a datelor cu caracter personal.

Prelucrarea datelor biometrice trebuie se va baza pe temeiurile legale menționate la articolul 7 din Directiva 95/46/CE. O condiție este aceea ca este necesar să existe suficiente garanții privind exprimarea cu adevărat liberă a consimțământului persoanei solicitante.

Prelucrarea datelor biometrice poate fi necesară pentru executarea unui contract la care subiectul datelor este parte sau în vederea luării unor măsuri, la cererea acestuia, înainte de încheierea contractului. Însă, datele cu caracter personal nu sunt ”bunuri” care pot fi solicitate în schimbul prestării unui serviciu, astfel că, toate contractele care prevăd acest lucru sau acele contracte care oferă un serviciu numai cu condiția ca o persoană să accepte să ii fie prelucrate datele biometrice pentru un alt serviciu nu pot constitui un temei legal pentru prelucrarea datelor respective.

Un alt temei legal pentru prelucrarea datelor cu caracter personal este situația în care prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unei obligații legale care îi revine operatorului. Această dispoziție se aplică, de exemplu, în unele țări, la emiterea sau utilizarea pașapoartelor și a vizelor, unde conform atribuțiilor de serviciu, funcționarul sau polițistul prelucrează în mod curent date cu caracter personal, în vederea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

De asemenea, prelucrarea datelor biometrice cu caracter personal poate fi justificată, de asemenea, atunci când, conform aceluiași articol 7 din Directiva 95/46/CE este „necesară pentru realizarea interesului legitim urmărit de operator sau de către unul sau mai mulți terți, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate”. Interesul operatorului constituie temei legitim numai dacă acesta poate demonstra că interesul său primează în mod obiectiv față de dreptul persoanelor vizate de a nu fi înregistrate într-un sistem biometric.

În contextul biometriei, diferite tipuri de entități pot fi operatori de date, de exemplu angajatorii, autoritățile de aplicare a legii sau autoritățile din domeniul migrației.

Atunci când se utilizează sisteme bazate pe prelucrarea datelor biometrice, trebuie să se acorde o atenție specială consecințelor discriminatorii potențiale asupra persoanelor respinse de sistem. În plus, pentru a proteja dreptul persoanei de a nu fi supusă unei măsuri care o afectează numai din cauza prelucrării automate a datelor, trebuie să se introducă măsuri de protecție adecvate, precum intervenția umană ori alte remedii sau mecanisme care permit subiectului datelor să-și exprime punctul de vedere.

Conform articolului 15 din Directiva 95/46/CE „statele membre recunosc fiecărei persoane dreptul de a nu face obiectul unei decizii care să producă efecte juridice asupra sa ori să o afecteze în mod semnificativ și care să fie întemeiată numai pe prelucrarea automatizată a datelor destinată să evalueze anumite aspecte ale personalității sale, cum ar fi randamentul profesional, credibilitatea, încrederea pe care o prezintă, conduita etc.”

Operatorul de date trebuie să asigure că persoanele vizate sunt informate în mod corespunzător cu privire la elementele principale ale prelucrării datelor biometrice, în conformitate cu articolul 10 din Directiva privind protecția datelor, precum: identitatea operatorului, scopurile prelucrării, tipul de date preluate, durata prelucrării, dreptul persoanelor vizate de a accesa, rectifica sau retrage datele, dreptul de a-și retrage consimțământul și informații cu privire la destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor. Având în vedere obligația operatorului sistemului de prelucrare a datelor biometrice de a informa persoanele vizate, nu trebuie să fie colectate date biometrice ale unei persoane fără cunoștința acesteia.

Subiecții de la care provin datele au dreptul de a obține de la operatorii de date accesul la datele lor, inclusiv, de regulă, la datele biometrice proprii. Aceștia au, de asemenea, dreptul de a accesa potențialele profile bazate pe astfel de date biometrice. Dacă operatorul trebuie să verifice identitatea persoanelor vizate pentru a le permite accesul, este esențial ca accesul să le fie acordat fără prelucrarea unor date cu caracter personal suplimentare.

Operatorii de date trebuie să pună în aplicare măsuri tehnice și organizatorice adecvate pentru protejarea datelor cu caracter personal împotriva distrugerii accidentale sau ilegale, pierderii accidentale, modificării, divulgării sau accesului neautorizat și împotriva tuturor celorlalte forme ilegale de prelucrare, în special în cazul celor care pot fi transferate pe internet.

Legat de introducerea obligației legale generalizate de colectare a identificatorilor biometrici pentru unele grupuri, în special pentru copiii cu vârste mici și pentru persoanele în vârstă, la controalele de frontieră în scop de identificare, este necesar ca „pentru demnitatea persoanei și asigurarea fiabilității procedurii, colectarea și prelucrarea amprentelor să fie restrânsă în cazul copiilor și al persoanelor în vârstă, iar limita de vârstă să fie conformă cu limitele de vârstă în vigoare pentru alte baze de date biometrice importante din UE, în special pentru Eurodac.

Unele date biometrice ar putea fi considerate sensibile în sensul articolului 8 din Directiva 95/46/EC, în special, datele referitoare la originea rasială sau etnică sau datele referitoare la sănătate. De exemplu, ADN-ul unei persoane include adesea informații despre sănătatea acesteia sau poate indica originea rasială sau etnică. În acest caz, datele privind ADN-ul reprezintă date sensibile și este necesar să se aplice măsurile speciale de protecție, pe lângă principiile generale de protecție a datelor din directiva mai sus menționată. Pentru a evalua caracterul sensibil al datelor prelucrate de un sistem biometric, trebuie să se țină seama, de asemenea, de contextul prelucrării.

Autoritatea națională competentă pentru protecția datelor, înainte de introducerea unor astfel de masuri de protecție, are un rol foarte primordial în supravegherea respectării tuturor cerințelor legale în materia datelor cu caracter personal utilizate în sistemele automate de identificare biometrică.

În România, baza legală este dată de legea 677/2001, modificată și completată. Și aici, în conformitate cu această lege, datele colectate, inclusiv cele biometrice, trebuie să fie strict cele necesare îndeplinirii scopului, aspect care solicită o analiză prealabilă a necesității imperioase a colectării datelor pentru evitarea unor ingerințe în viața privată a unei persoane și găsirea unor soluții mai puțin intruzive.

1.5 Aspecte de ordin procesual penal

Orice procedură de identificare se desfășoară în baza unei prevederi legale. Din punct de vedere criminalistic, identificarea pe baza sistemelor biometrice este o formă a identificării criminalistice. Utilizarea identificării prin intermediul sistemelor biometrice nu este prevăzută în mod specific de vreun act normativ dar este utilizată în mod curent de autoritățile judiciare precum și de cele din domeniul ordinii si siguranței publice în scopul îndeplinirii atribuțiilor stabilite de lege.

Astfel că specialistul numit pentru a face o expertiză sau chiar o constatare științifică, în care se face o identificare prin utilizarea sistemelor biometrice, nu se subordonează organului de urmărire penală, deoarece atribuțiile sale sunt limitate prin actul de numire în care sunt trecute problemele cărora i se cere să descopere răspunsul precum și materialul pe care-l poate consulta în vederea efectuării cu succes a acestei sarcini.

Expertiza este importantă deoarece contribuie la aflarea adevărului, cu privire la existența sau inexistența unei fapte, persoana care a săvârșit fapta, precum și la orice alte împrejurări necesare de stabilit pentru corecta soluționare a cauzei. Elementele de probă îndoielnice ori simplele indicii pot, prin efectuarea expertizei, să fie reținute ca probe temeinice sau pot fi înlăturate ca fiind, fără valoare.

Dispunerea efectuării unei expertize, care utilizează sisteme biometrice, de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată se face ori de câte ori sunt necesare cunoștințele unui specialist, în funcție de problemele care urmează a fi lămurite, expertiza va fi diferită, clasificarea acestora făcându-se după mai multe criterii: natura probelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului criminalist; modul de organizare a expertizei.

În alt domeniu, necesitatea existenței unei metode de verificare a identității unei persoane în cadrul unei proceduri de orice natura indiferent ca este vorba de una legala, comercială sau de altă natură a dus la utilizarea la scară largă a sistemelor biometrice de identificare.

Deși este posibilă, fiind utilizată și în cazul documentelor electronice de identitate si a celor de trecere a frontierei este necesar ca în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, datele cu caracter personal destinate a face obiectul prelucrării trebuie să fie prelucrate cu bună-credință și în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, colectate în scopuri bine determinate, explicite și legitime, să fie adecvate, pertinente și neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate și ulterior prelucrate.

Ordonanța de urgență a Guvernului 82/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români și pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, precum și Legea 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate de asemenea, prevede obligativitatea prelevării de informații biometrice de la persoanele cărora li se emite unul din documentee prevăzute în acest act normativ, fiind specificate imaginea facială și impresiunea digitală a două degete.

CAPITOLUL II. SISTEME BIOMETRICE DE IDENTIFICARE.

2.1 Identificarea facială a persoanei.

2.1.1. Notiuni generale

Recunoașterea imaginii faciale sau termograma facială este o tehică neinvaziva. Scanarea se face cu ajutorul unor senzori fie optici fie de temperatura. Imaginea, după procesul de captare, trece printr-un proces de transformare sau geometrizare într-o imagine 3D, fiind ulterior și ulterior fiind reținută. Instrumentele convenționale de măsurare a performanței în cazul sistemelor de verificare utilizează în mod tradițional două tipuri de erori: rata falsă de rejecție (False Rejection Rate), fiind probabilitatea ca un sistem să respingă în mod eronat date valide și rata falsă de acceptare (False Acceptance Rate) care este probabilitatea ca un sistem biometric să identifice în mod incorect o persoană sau să nu respingă un impostor. Aceasta din urmă măsoară procentajul de date nevalide care sunt acceptate în mod eronat, fiind cunoscută, de asemenea, sub numele de rată fals pozitivă(„false positive rate”). Respingerea falsă are loc atunci când nu se stabilește corespondența între o persoană și propriul său model biometric existent. Aceasta este cunoscută, de asemenea, sub numele de rată fals negativă („false negative rate”).

Cercetătorii din domeniu au propus o generalizare a aplicațiilor de verificare, generic numită ”watch list”, în care verificarea identității unei persoane necunoscute se efectuează în raport cu o listă de persoane “suspecte” și nu față de o singură persoană.

De asemenea, pentru recunoașterea fețelor, institutul american National Institute of Standards and Technology a elaborat standardul FERET (Face Recognition Technology) și a efectuat de asemenea evaluări ale tehnologiei de recunoaștere facială a vorbitorului.

O metodă importantă descompune fețele în componente distincte care sunt grupate în jurul unor puncte reprezentative precum ochii, nasul, gura denumite generic și puncte fiduciale. Acestea au avantajul că se păstrează practic nealterate în decursul vieții și și-au demonstrat deja eficiența în practică, existând deja un volum apreciabil de date colectate. Prețul suficient de scăzut al multor senzori, diversitatea tehnologiilor de obținere și dimensiunile reduse sunt de asemenea atractive. Ca dezavantaje putem menționa posibilitatea ca anumite profesii să poată conduce la alterarea calității amprentelor, obținerea unor date de bună calitate putând necesita o anumită procedură de „antrenare”, precum și reticența în atingerea unui senzor pe care l-au atins în prealabil foarte multe persoane.

Aceste mod de identificare este, cum am precizat, o tehnică neinvazivă, fiind utilizați ca senzori camerele de fotografiat sau filmat disponibile pe scară largă, existând în prezent, baze de date de dimensiune mare, iar rezultatele pot fi verificate cu ușurință. Pe de altă parte, ca dezavantaje, fețele sunt puternic afectate de nivelul de luminare, expresie, transformări geometrice, îmbătrânire, iar unele aplicații video presupun viteză de operare sporită. În practică, pe lângă distincția dintre problemele de recunoaștere și cele de verificare, se disting câteva direcții particulare de folosire a acestor informații precum analiza expresiei feței, determinarea stării emoționale, detecția și urmărirea ochilor sau a buzelor.

Tehnologia de recunoaștere sau identificare facială a a evoluat în două sensuri, și anume măsurarea metricii faciale și crearea matricii caracteristicilor faciale. Metrica feței reprezintă măsurătorile caracteristicilor faciale, cum ar poziționarea ochilor, bărbiei, nasului precum și distanțele dintre ele. O altă metodă utilizată este comparația imaginii feței cu șablonul predefinit de caracteristici faciale, realizând în acest mod matricea caracteristicilor faciale proprii unei anumite persoane.

2.1.2. Etapele identificării faciale

În vederea recunoașterii sau identificării faciale vor fi respectate etapele acestui proces, și anume următoarele :

1. Captarea imaginii, care este realizată, în mod obișnuit cu o cameră foto sau video, luând în considerare că o înregistrare video este pur și simplu doar o succesiune de imagini statice.
2. Identificarea feței. Acest proces începe odată cu identificarea feței din imaginea captată, care poate conține o imagine de fond și, chiar și alte fețe. Unui om îi este foarte ușor să distingă este fața unei alte persoane într-o fotografie, dar un computer trebuie să decidă, în baza unui algoritm care sunt pixelii care formează fața și care nu formează fața. Sistemul de identificare facială trebuie să standardizeze imaginea, într-un mod în care sa rezulte aceleași dimensiuni, aceeași rotație și aceeași luminozitate ca și imaginile salvate în galeria de imagini. Imaginea conformă standardului este ulterior preluată de sistemul de recunoaștere facială.
3.Extragerea trăsăturilor, în scopul generării modelului sau referinței biometrice, care este practic un algoritm de recunoaștere facială care transformă pixelii care formează imaginea feței într-o reprezentare matematică. Aceasta este salvată, în acest pas, în baza de date, în scopul transformării acestuia în fundament al recunoașterii.

Baza acestor algoritmi de recunoaștere facială este formată din geometrie și fotometrie sau altfel spus măsurarea intensității surselor de lumină. Algoritmii utilizați inițial pentru recunoașterea facială erau bazați doar pe geometrie și identificau doar relațiile dintre trăsăturile principale, urmărind poziționarea ochilor, nasului și gurii. Această mod de identificare era în raporturi de dependență față de detectarea trăsăturilor, aspect care putea fi extrem de dificil din cauza unor factori externi ca variațiile luminozității prezente în imaginea captată și în mod special a umbrelor existente. Probabil cel mai utilizat algoritm este Principal Component Analysis – PCA. Acesta utilizează convertirea fiecărei imagini bidimensionale în parte într-un vector unidimensional, selectând caracteristicile care sunt cele mai diferite în raport cu restul imaginii. Apoi, după extragerea trăsăturilor generază un model unic, care corespunde fiecărei imagini. Ulterior modelului i se asociază un scor individual.
4. Compararea modelelor generate în etapa anterioară cu modelele fețelor deja stocate în galeria cu imagini. Acum, aplicația care efectuează identificarea compară scorurile imaginii obținute cu cele salvate în galerie.
5. Declararea identității este ultima etapă, în care se constată dacă apropierea dintre scoruri este destul de mare, pentru a se constata potrivirea imaginilor. În general, în această etapă intervine factorul uman, materializat de obicei prin operator.
Sistemul de recunoaștere facială depinde, sub aspectul performanței, de calitatea imaginilor obținute și stocate. Pentru ca precizia să fie foarte bună, imaginea trebuie să surprindă subiectul identificării doar din față, nu din profil; de asemenea, trebuie să aibă atât luminozitatea cât și contrastul potrivite, ochii persoanei să fie deschiși, iar imaginea captată să nu prezinte nici un fel de umbre. Acest sistem este sensibil până și la expresia feței. Ca exemplu, un zâmbet larg poate determina rezultate mult mai puțin eficiente.

Studii de dată recentă consideră că îmbunătățirile aduse algoritmilor de recunoaștere facială, cum ar fi utilizarea imaginilor cu rezoluție mare, a imaginilor faciale 3D și a imaginilor irisului furnizează rezultate de circa 10 ori mai corecte decât cele generate de algoritmii utilizați în urmă cu 10-12 ani și de 100 de ori mai exacte decât cele generate de algoritmi în urmă cu 20 de ani. O parte a acestor algoritmi identifică indivizii fără intervenții din partea factorului uman, având rezultate excelente și în identificarea gemenilor identici.

Caracteristicile imaginilor faciale în contextul documentelor de călătorie se diferențiază și sunt definite de standardul ISO/IEC 19794-5 astfel: imagine facială de bază, imagine facială frontală, imagine facială frontală completă și imagine facială caracteristică. Acest standard a fost creat în baza recomandărilor ICAO -Organizația Internațională a Aviației Civile.

Sunt utilizate 2 strategii majore în scopul obținerii "semnăturii" sau a caracteristicilor feței umane:

a) tehnica geometrică, care extrage pozițiile relative și alți parametri dependenți de puncte particulare ca ochii, comisurile gurii, nasul și bărbia.

b) tehnica bazată pe modele sau templates, în care toate matricile care sunt reprezentate de valorile intensității luminoase a pixelilor care formează fața de test precum și cea de referință se procesează în mod convenabil, urmând ca rezultatele obținute să fie comparate prin utilizarea unui tip de măsură a similitudinii, uneori se utilizează mai multe modele pentru fiecare față.

De asemenea, se folosesc mai multe metode de compresie, liniare sau neliniare, cum ar fi analiza componentelor principale sau Principal Components Analysis – PCA, în scopul obținerii unei reprezentări de dimensiuni mult reduse a imaginii originale, fără a avea o pierdere semnificativă a calității. Se utilizează și analiza discriminatorie liniară sau Linear Discriminant Analysis– LDA, care este aleasă pentru identificarea direcțiilor din spațiul fețelor de-a lungul cărora separarea „semnăturilor” faciale este maximă.

2.1.3. Sistemul automat de recunoastere facială – IMAGETRAK

Este o aplicație de recunoaștere a formelor ori pattern recognition sau altfel spus,este un sistem integrat care are rolul de stocare și examinare a fotografiilor de semnalmente, a datelor antropometrice, a semnelor particulare precum și a datelor cu privire la fapte și la modul de operare utilizat, în scopul identificării persoanelor care au săvârșit fapte penale precum și în scopul clarificării aspectelor de interes pentru activitatea Poliției și a celorlalte unități operative din cadrul Ministerul Afacerilor Interne.

Acesta a fost implementat începând cu anul 2004 la nivel național, fiind repartizate stații de lucru pentru fiecare inspectorat județean de poliție dar și Serviciului Criminalistic din cadrul D.G.P.M.B..

Acest sistem de recunoaștere facială înlocuiește pe deplin clasoarele cu fotografii de semnalmente utilizate in mod clasic, folosite la identificarea persoanelor, prelucrând și stocând la nivel național fotografii și date de stare civilă ale persoanelor, indiferent că se află în stare de arest sau libertate, în urma comiterii de infracțiuni în diverse moduri de operare. Fotografiile persoanelor sunt digitalizate în limbaj de programare informatic, procesate și stocate, mai apoi, într-o bază de date.

Sistemul folosește un algoritm de căutare care nu ține cont de culoare, la căutarea facială nu se iau în calcul nici culoarea fotografiei nici cea a pielii.

Din punct de vedere rasial nu se ia în calcul structura feței, aceasta fiind universală. Are o largă arie de proveniență a sursei de preluare a imaginilor, făcându-se prin folosirea scanner-ului, a camerei foto sau camerei video etc.

Legat de vârstă, faceprint-ul nu se schimbă după trecerea timpului. Machiajul, părul facial, ochelarii, iluminarea etc. nu influențează în nici un mod identificarea persoanelor.

Perceperea de către victima unei infracțiuni sau de către martorul ocular a imaginii infractorului, în momentul săvârșirii faptei penale, se asimilează, într-o accepțiune largă, cu o urmă de memorie, care poate fi denumită „urma ideală”, având caracterul material caracteristic proceselor psiho-fiziologice specific nivelului scoarței cerebrale. Astfel identificarea infractorului devine posibilă foarte simplu doar baza portretului vorbit făcut de martor sau victimă, ori chiar recunoașterea din grup sau pe baza fotografiei. Desigur că utilizând metodologia adecvată, de identificare sau de recunoaștere și potrivit regulilor tacticii criminalistice. percepțiile martorului sau victimei sunt redate, sub aspect procedural, luând forma declarațiilor scrise, ajutând la descoperirea făptuitorului.

Posibilitățile sistemului Imagetrak sunt multiple, dar principalele sunt cele menționate mai jos:

– listarea unor rapoarte cu privire la persoanele cu privire la care există înregistrări cu fotografii și diverse date de interes operativ precum și obținerea facilă a oricăror rapoarte legate de datele și semnalmentele persoanelor înregistrate în baza de date;

– accesul în rețeaua sistemului, care este datorat faptului că sistemul are stațiile de lucru legate într-o rețea Intranet;

– accesul la distanță pentru toți furnizorii sistemului în vederea intervenției rapide în scopul înlăturării oricăror probleme ivite în funcționarea sistemului;

– existența softului personalizat, care în cazul sistemului utilizat de către structurile M.A.I. este în limba română;

– permiterea importului imaginilor digitale;

– posibilitatea utilizării unei imagine cadru, a unui frame din cadrul unui film de supraveghere;

– posibilitatea utilizării fotografiilor scanate;

– existența imaginilor cu portrete robot; softul pentru portret robot acceptă mai multe formate/templates și permite editarea imaginii obținute prin: scalare, decupare, strălucire, contrast etc.

– permite căutări în baza de date; rezultatul căutărilor este o listă de candidați, cu caracteristici conforme cerințelor căutării, afișată ordonat după punctajul obținut.

– existența filtrelor de căutare, pentru reducerea timpului de căutare.

”În concluzie, căutarea în baza de date a sistemului Imagetrak se finalizează prin aducerea unor fotografii ale unor persoane care prezintă asemănări cu cea a cărei imagine a fost codificată, operatorul fiind cel care stabilește identificarea.”

2.2 Identificarea persoanei în baza amprentei digitale

2.2.1. Noțiuni generale. Scurt istoric.

Amprentele papilare au fost poate cea mai veche metodă utilizată pentru identificarea persoanelor care au comis infracițuni. În 1890, Sir Edward Henry, după ce a petrecut mulți ani cercetând amprentele digitale ale mai multor persoane, a descoperit existența a 4 moduri principale de clasificare a modelelor amprentelor digitale – arcul, bucla, spirala și compusa.

Amprentele digitale au devenit atât foarte utilizate în scopul identificării, datorită faptului că nu există două persoane care să poată avea aceleași amprente. Inclusiv în situația gemenilor identici, când două persoane au acelasi ADN, amprentele digitale sunt în mod clar diferite. Acest lucru este datorat faptului că, deși modelele au aceeași bază genetică, sunt afectate pe parcurs de condițiile mediului de dezvoltare. După formarea modelului amprentei acesta nu se schimbarămânând același pe tot parcursul vieții.

Un alt motiv pentru care au fost dezvoltate tehnici de identificare pe bază de amprente este faptul că pielea umană secretă pe suprafața sa uleiuri, în mod constant, doar cu scopul menținerii naturii pielii ca subtilă și flexibilă. Uleiurile acestea transparente, rămân în urma persoanei în orice situație în care aceasta atinge orice suprafață. Amprentele rămase în acest mod se numesc amprentele digitale latente, care nu sunt, în mod obișnuit, vizibile ochiului liber. O excepție o reprezintă situația în care sunt lăsate pe o anumită suprafața cum ar fi sticla.

2.2.2. Metode de identificare cu ajutorul amprentei digitale

Identificarea prin intermediul amprentei digitale este, în mod cert, cea mai veche metodă biometrică, fiind utilizată într-un sistem biometric de identificare automat electronic la un nivel incipient încă din anii 1960.

Sistemul de identificare a persoanelor în baza amprentei digitale utilizează un senzor optic ori capacitiv, care transmite imaginea captată către un microcontroler sau către un server în funcție de sistemul în care acesta este implementat.

Amprenta degetului a fost utilizată încă din secolul XIX pentru stabilirea identității. După dezvoltarea tehnologiei, oamenii de știință s-au orientat și către dezvoltarea acest domeniu. Tehnologia de recunoaștere a amprentei se bazează pe analiza imaginii captate și mai apoi generate de un senzor, care conține anumite puncte caracteristice care sunt alcătuite din terminații precum și din bifurcațiile aflate la nivelul degetului.

Aceste puncte caracteristice, care sunt extrase din imaginea generată a amprentei, sunt foarte dese, fapt care poate oferi motivul pentru care amprenta este cea mai des utilizată caracteristică biometrică în identificarea persoanei. Exista circa 70 de puncte măsurabile, care sunt unice pentru fiecare amprentă în parte, iar fiecare punct este purtătorul a 7 caracteristici unice. Pentru atingerea unui nivel de securitate maximă și se vor scana cele 10 degete ale mâinilor, vor rezulta 4900 de puncte independente pentru fiecare persoană.

Așa cum am menționat anterior, sunt utilizate două tehnologii pentru senzorii de amprentă digitală: cea optică și cea capacitivă.

Senzorii optici necesită pentru un bun randament o sursă de lumină care este refractată, mai apoi, prin intermediul unei prisme. Se plasează degetul pe o placuță de sticlă. Sursa luminează în acel moment amprenta digitală și se capturează imaginea.

În cazul senzorilor capacitivi nu este necesară utilizarea dispozitivului optic, pentru că imaginea amprentei se obține măsurând automat tensiunea creată între piele și placa fabricată din policarbonat a cititorului. Senzorii capacitivi trebuie să aiba o suprafață cel puțin similară cu cea a degetului. Aceștia sunt susceptibili la zgomot, chiar nivelul de zgomot de 50 de herți de la rețeaua utilizatorului, inclusiv zgomotul intern al senzorului putând afecta randamentul lor. De asemenea, o descărcare electrostatică, sarea rezultată din transpirație sau degetele uscate pot produce perturbări în capturarea imaginii de la senzori.

Datele referitoare la așezarea relativă a liniilor, crestăturilor, bifurcațiilor și intersecțiilor se păstrează într-un fișier al bazei de date apoi fiind comparate cu datele introduse în stația de lucru de către utilizator.

Majoritatea metodelor biometrice automate de identificare pe baza amprentelor sunt sisteme de verificare. La începutul utilizării sistemelor biometrice automat de identificare, subiectul urma instrucțiunile, introducând prin tastare un cod PIN format din 1 până la 9 cifre. La un semnal, degetul urma a fi poziționat pe placa de policarbonat a cititorului, iar apoi era retras. Astfel era creat un cod numeric. Apoi, din nou, la semnal, se poziționa din nou degetul, de mai multe ori, pentru efectuarea comparării. Întreaga operațiune dura ca timp de efectuare a acestor operațiuni, sub 2 minute. Dimensiunea fișierului rezultat era între 500 și 1500 biți.

În prezent, utilizatorul își introduce datele de identificare tastând un PIN sau prin folosirea unui cititor de carduri, iar apoi pozitioneaza degetul indicat pe placa cititorului. Mesajul de confirmare sau infirmare se transmite solicitantului în 5-7 secunde.

Operatorii sistemelor de identificare curață des plăcile în scopul îndepartării murdăriei care poate afecta acuratețea în identificare. Pentru evitarea problemei legate de murdărirea plăcilor, a fost dezvoltat un nou sistem care este capabil să obțină o imagine a amprentelor pe baza ultrasunetelor. Conform unor susțineri este într-atât de performant încât poate obține amprentele unui chirurg, care poartă mănuși.

Desigur că este posibil ca dispozitivele optice de recunoaștere a amprentei să fie înșelate de o amprentă latentă, reducând în acest fel siguranța întregului sistem. În scopul limitării consecințelor acestui aspect, s-a introdus utilizarea imaginilor tridimensionale. Dat fiind faptul recunoscut că amprentele latente sunt predispuse la a fi ”furate” însă un model tridimensional al amprentei nu poate fi reconstruit ușor; pentru acest lucru ar trebui ca subiectul să coopereze, acceptând să îi fie preluate amprentele sau să fie forțat să coopereze la acest fapt. Acest tip de sisteme care se bazează pe acest mod de obținere a amprentelor au un foarte înalt grad de siguranță.

La fel de sigur este faptul că se poate pune problema dacă acest sistem ar detecta utilizarea unui deget tăiat, fapt care indică săvârșirea unei infracțiuni grave, nefiind același lucru cu furtul codului PIN sau a parolei. Pentru a evita această posibilitate, se utilizează un traductor care detectează presiunea sângelui, putând indica dacă degetul aparține unei persoane vii. De asemenea poate fi folosita și detectarea conductivității electrice a pielii.

Un alt mod de depistare a utilizării frauduloase este că folosirea tehnicii deplasării degetului pentru detectarea situației în care subiectul este forțat sau nu, deoarece mișcarea degetului nu mai este aceeași în situații de stres.

Cititoarele utilizate pentru recunoașterea amprentei pot fi bazate pe principii optice, termale sau ultrasonice, dar cel mai des utilizat, în prezent este cititorul optic.

Un exemplu practic de cititor utilizat este Dermalog Live Scanner LF10, unul dintre cele mai noi și mai performante echipamente în domeniul securității prin scanare a amprentei.

LF10 a fost primul scanner de amprente, care datorită ultimelor noutăți în domeniul opticii și tehnologiei scanării live asigură cea mai bună calitate posibilă a imaginii fie pentru scanarea simplă a celor 10 degete, a palmei în totalitate sau a amprentei desfășurate.

LF10 are un sistem integrat care detectează încercarea de a falsifica și imita în mod artificial o amprenta – Spoof Detection – și de asemenea poate detecta folosirea unei amprente care nu aparține unui corp viu – Liveness Detection. Tehnologiile de ultimă generație asigură securitate maximă, astfel încât orice încercare de folosire a unei amprente false artificiale sau de folosire a metodei ”degetelor tăiate” pentru procurarea amprentei eșuează.

Echipamentul DERMALOG LF10 poate fi procurat împreună cu un pachet complet de softuri de ultimă oră și SDK sau kitul de dezvoltare a programelor care include:

· Tehnologia de compresie a imaginii amprentei – WSQ, certificat de FBI;

· Modul automat de verificare a calității imaginii amprentei NIST;

· Modul automat de recompunere a amprentei;

· Modul integrat de detectare a falsului și a folosirii degetelor tăiate;

· Rutinele utilizate în vederea codificării și potrivirii amprentelor.

2.2.3. Condiții necesare în vederea identificării pe baza impresiunilor papilare

Amprentele nu se compară cu imagini captate, ci se compară folosind o metodă bazată pe puncte caracteristice numite ‘minutiae’, care sunt reprezentate de caracteristici unice pentru fiecare amprentă în parte, cum ar fi terminațiile de creste, bifurcațiile sau divergențele. Metodele de identificare a amprentelor, bazate pe ‘minutiae’, localizează aceste puncte și creează o hartă a locațiilor în care se află acestea pe suprafața degetului.

Amprentele prelevate cu tuș (cerneală) și amprentele scanate electronic sunt folosite pentru o înregistrare a caracteristicelor unice ale impresiunii.

”La amprentare trebuie respectate următoarele reguli tehnice privind calitatea acestei operațiuni:

a) imprimarea zonei reliefului papilar numai cu tuș negru tipografic la amprentarea clasică, repartizat uniform pe suprafața degetelor și palmelor;

b) orientarea verticală a amprentelor pe formular;

c) apăsarea și rularea completă a suprafeței falangetelor fără întoarcere la punctul de plecare;

d) plasarea desenelor papilare strict în spațiile delimitate pe formular excluzând cu desăvârșire inversarea degetelor sau mâinilor (stânga-dreapta) evitând astfel înregistrările duble;

e) completarea obligatorie a rubricilor de pe aversul și reversul imprimatelor pe care sunt prelevate amprentele papilare ;

f) înaintarea la AFIS numai a fișelor cu amprente originale fiind excluse amprentele xerocopiate sau transmise prin fax ;

g) pe fișele dactiloscopice ce fac obiectul examinării cu ajutorul tehnologiei AFIS nu se atașază agrafe sau capse pentru fixarea fotografiilor, acestea fiind lipite cu substanță adezivă.

La sistemul AFIS se înaintează pentru a fi procesate alături de impresiunile papilare și :

a) urmele papilare digitale descoperite cu ocazia cercetării la fața locului pe obiecte tratate cu pulberi relevante sau prin metode fizicochimice, ridicate cu folii adezive sau prin fotografiere directă, obligatoriu cu etalon, cu condiția să conțină minim 12 detalii caracteristice dactiloscopice, bine evidențiate, din categoria celor ce le marchează operatorul dactiloscop, conform manualelor de utilizare AFIS (început, sfârșit, contopire și bifurcație de creastă papilară), astfel încât codificarea să se poată realiza cu maximum de precizie;

b) filmul negativ (alb-negru) pe care este fotografiată urma papilară, obligatoriu cu etalon ce atestă prelucrarea la mărime 1:1.

Urmele papilare digitale ridicate cu ocazia cercetării la fața locului și filmul negativ ( alb negru ) pe care este fotografiată urma papilară sunt scanate, iar operatorul identifică detaliile urmelor papilare denumite minuții, le atribuie fiecăreia o clasificare, codifică detaliile și le trimite la căutare în banca de date.”

2.2.4. Baza de date AFIS. Structură. Mod de funcționare

Cele mai avansate sisteme în prezent sunt sistemele automate de identificare a amprentelor (automated fingerprint identification systems– AFIS), folosite în aplicarea legii, care sunt utilizate pentru schimbul de date prin căutarea în diferite baze de date la nivel transfrontalier. Acest schimb de date implică probleme legate de faptul că locațiile, formatele și nivelurile de calitate sunt diferite.

La nivelul Uniunii Europene, exemple de AFIS-uri sunt sistemele Eurodac și VIS – Visa Information System sau sistemul de informații privind vizele Schengen, care, foarte probabil vor face parte dintre cele mai mari baze de date din lume, având stocate, ca estimare preliminară, aproximativ 70 de milioane de amprente. Grupul de lucru privind securitatea datelor cu caracter personal de la nivelul UE a ridicat câteva probleme cu privire la utilizarea bazelor de date la scară largă, conform necesității de a asigura proporționalitatea. Trebuie să fie soluționate, în mod special, problemele fiabilității referitoare la cazurile de fals pozitiv și fals negativ, al controlului efectiv al accesului la bazele de date precum și problemele legate de utilizarea amprentelor prelevate de la copiii sub vârsta de 12 ani și de la persoanele în vârstă.

Înregistrarea în baza de date necesită prezența fizică a persoanei în cauză și, în funcție de utilizarea dorită, implicarea unui personal calificat pentru asigurarea unei bune calități a datelor. Colectarea amprentelor este o sarcină foarte importantă. Acuratețea comparării va depinde de calitatea imaginii captate în raport cu tehnica imaginii utilizate. Tehnicile variază de la amprentarea unuia, a două chiar până la zece degete, prin apăsare sau ușoară rotire. În funcție de sistemul existent, amprentele pot fi utilizate numai pentru verificare 1:1 (unu la unu) sau pentru identificarea și compararea cu anumite urme 1: n (unu la n). Cu toate aceste motivații, conform unelor studii, o parte a populației nu poate fi înregistrată din diferite motive, ceea ce poate ridica o problemă care a dus la necesitatea existenței unor proceduri subsidiare adecvate, în special în cazul sistemelor mari, pentru a nu lipsi persoanele de drepturile de care dispun acestea.

Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale (AFIS 2000) a fost introdus la utilizare în țara noastră de către Poliția Română începând cu anul 1996 și a marcat un pas important în calea modernizării poliției tehnico-științifice.

Integrarea țării noastre în U.E. și deschiderea spațiului european fără frontiere interne au evidențiat mai mult facilitățile acestui sistem, care permit identificarea doar pe baza amprentelor papilare a persoanelor care își declară o identitate falsă sau a celor care au comis fapte antisociale, indiferent de locul săvârșirii lor.

Necesitatea modernizării acestui sistem național care inițial, funcționa doar cu 9 laboratoare, a fost factorul determinant pentru a fi inclus ca obiectiv primordial în Strategia de modernizare a Poliției Române și în Planul de măsuri prioritare pentru integrarea României în Uniunea Europeană, în acest fel extinzând la nivel național posibilitățile de lucru dar și conectarea cu sisteme AFIS aparținând organismelor de aplicare a legii din țările membre ale Uniunii Europene.

Sistemul AFIS PRINTRAK BIS (Printrak Biometric Identification System) a fost fabricat Motorola – Printrak, în Statele Unite ale Americii, reprezentând vârful tehnologiei de identificare biometrică și reprezentând în perioada fabricației sale, versiunea superioară în examinarea dactiloscopică.

Sistemul Afis Printrak – Bis are o arhitectură de sistem relativ simplă, pe două nivele, după cum urmează:

1. la nivelul central – Inspectoratul General al Poliției Române prin Institutul Național de Criminalistică care joacă rolul de administrator al bazei de date și al stațiilor de lucru. Tot aici și Direcția Cazier Judiciar, Statistică și Evidență Operativă utilizează stațiile de lucru în scopul implementării evidenței centrale a fișelor dactiloscopice din cazierul judiciar al persoanelor.

2. la nivel local, județean, toate serviciile criminalistice din cadrul inspectoratelor de poliție județene utilizează stațiile de lucru ale sistemului. La fel și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București care utilizează pe lângă stațiile de lucru menționate anterior și o stație mobilă de amprentare electronică.

Alte structuri, care utilizează sistemul AFIS la nivelul Ministerului Afacerilor Interne, au fost dotate cu stații de lucru în conformitate cu competențele lor legale. Acestea sunt Inspectoratul General pentru Imigrări și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

La nivelul unitățiilor de învățământ ale Ministerului Afacerilor Interne, în scopul pregătirii profesionale a fost alocată câte o stație AFIS la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, precum și la școlile de agenți de poliție și poliție de frontieră.

Facilitățiile sistemului Afis Printrak Bis constau în următoarele:

– examinarea comparativă a amprentelor degetelor și palmelor;

– informatizarea evidenței dactiloscopice decadactilare în cadrul cazierului judiciar atât la nivel local cât și central;

– examinarea comparativă operativă a amprentelor papilare la nivel județean;

– identificarea rapidă a persoanelor, dispăruților și cadavrelor cu identitate necunoscută;

– diferențierea utilizatorului în baza identificatorului unic sau ID și oferirea conexiunii cu alte baze de date, cum ar fi Sistemul Informatic al Cazierului Judiciar Român (ROCRIS) , portalul Direcției de Evidență a Persoanei și Administrarea Bazelor de Date, INTERPOL, EURODAC etc.;

– relaționarea prin intermediul interfețelor cu echipamentele electronice de amprentare, fixe sau mobile, amplasate în punctele de trecere a frontierei de pe teritoriul României sau în alte locuri de interes operativ;

– căutărea rapidă în baza de date numai pentru două degete pentru solicitările făcute în punctele de trecere a frontierei;

– oferă scăderea timpului de răspuns al căutărilor și oferă posibilități diverse pentru analiza și interpretarea imaginilor amprentei prin intermediul analizei 3D.

Sistemul AFIS PRINTRAK BIS a devenit pe deplin operațional din luna iulie 2007 și în conformitate cu prevederile acordurilor internaționale, iar I.N.C. a devenit punct național de contact pentru schimbul de date dactiloscopice cu sistemele europene similare. Este considerat o componentă principală a sistemului judiciar atât a celui național cât și a celui european în combaterea oricărei forme de infracționalitate transfrontaliere, datorită faptului că este cea mai complexă tehnologie existentă în domeniul identificării pe baza amprentelor.

Astfel, alături de baza de date cu profile genetice ADN, se mai deschide o perspectivă științifică de ultimă generație din punct de vedere tehnologic, capabilă să atingă satisfacerea exigențelor în materie operativă ale sistemului național și european de siguranță publică.

2.3. Identificarea persoanei în baza caracteristicilor irisului și retinei

2.3.1. Fundamentul științific al utilizării sistemului de identificare a persoanei după iris și retină. Puncte slabe. Puncte forte.

În cazul Iris/Retina Recognition System sau sistemul de recunoaștere a irisului sau al retinei este utilizat un senzor optic, care scaneaza irisul sau retina, înregistrând, mai apoi, imaginea obtinută într-o memorie dinamică sau statică.

Probabilitatea ca două persoane diferite să aibă o aceeași caracteristică biometrică extrasă pe baza irisului este de 3×10 la puterea 8, în aceasta constând și fundamentul științific principal al utilizării acestui sistem.

Un punct forte al sistemului este faptul că nu necesită contact fizic al subiectului cu senzorul și reprezintă o informație extrem de individualizată, specifică fiecărei persoane.

Pe de altă parte, ca aspecte negative, există o reținere în a expune ochii la o sursă de lumină, fiind necesară o pricepere superioară decât în alte cazuri pentru extragerea informației de interes pentru utilizator. Un alt risc este acela că informația utilă poate fie mascată de prezența lentilelor de corecție sau de contact, a genelor sau diverselor reflexii de pe cornee.

2.3.2. Procedee specifice în cazul recunoașterii retinei.

Retina este o structură subțire, circulară în ochi, care este responsabilă pentru controlul diametrului și mărimii globului ocular și a cantității de lumina care ajunge la globul ocular. Culoarea ochiului este datorată retinei. În momentul când lumina cade pe suprafața ochiului, mușchii atașați retinei extind sau contractă zona de la centrul retinei. Această parte este cunoscută sub numele de pupilă. Prin lărgirea pupilei se reflectă în ochi mai multă lumină.

Retina este elementul unic fiecărei persoane în parte, din punct de vedere al vascularizării acesteia. Acest element esențial, vascularizarea, reprezintă, înainte de toate, baza metodelor de identificare umană cu ajutorul retinei prin realizeazarea imaginii rețelei foarte complexe a vaselor de sânge care irigă retina prin folosirea tehnologiilor cu infraroșu bazate pe faptul că vasele de sânge absorb lumina mult mai bine decât restul retinei. Astfel, se înregistrează calea determinată de aceste vase de sânge.

Recunoașterea retinei este metoda de identificare biometrică, utilizată de asemenea, și pentru efectuarea autentificării într-un sistem, care folosește tehnologia de recunoaștere prin intermediul unor imagini de înaltă rezoluție ale retinei ochiului persoanei.

Acest procedeu de recunoaștere constă, deci, în determinarea aspectului și a mărimii vaselor de sânge care provin de la nervul optic și sunt dispersate în retină. Investigația reprezintă o sursă de informații biometrice datorită celor trei proprietăți importante ale retinei: anatomia ei, unicitatea și topografia dispunerii vaselor sanguine, diferite la fiecare persoană în parte.

Sistemul automat de recunoaștere a retinei include o camera în infraroșu care reduce reflexia din corneea convexă și dă imagini detaliate ale structurii complexe a retinei. Mai apoi, imaginile captate sunt convertite în șabloane digitale care oferă o reprezentare matematică a retinei. Tehnologia aceasta oferă identificarea perfectă a oricărui individ. Chiar și persoana care poartă ochelari sau lentile de contact poate fi identificată prin recunoașterea retinei. Datorită vitezei mari de lucru, recunoașterea retinei este o tehnologie unică de recunoaștere biometrică, utilizabilă pentru identificare sau pentru sisteme de autentificare sau control al accesului.

Sistemul biometric automat care este bazat pe recunoașterea retinei înregistreaza datele referitoare la tipul vaselor de sânge din porțiunea aflată în spatele globului ocular, prin utilizarea unei camere video cu scopul obținerii de imagini. Subiectul identificării este îndrumat să își poziționeze ochiul la circa distanta de 3-5 centimetri față de aparat fără a se mișca. In acel moment, o lumină invizibilă, de intensitate foarte scăzută, permite citirea informațiilor căutate de pe retina. Urmează etapa tastării unui cod PIN. Timpul necesar în vederea îndeplinirii formalităților este de sub 2 minute. Imaginea scanată a retinei și informațiile captate vor fi salvate într-un fișier. La etapa de verificare, utilizatorul tastează din nou PIN-ul. Automat, sistemul de identificare obține date atunci când ochiul este poziționat în fața aparatului și trebuie să fie centrat pe punctul verde. Acceptarea sau neacceptarea subiectului este indicată pe ecranul LCD atașat sistemului. Verificarea durează circa 1,5 secunde. Recunoașterea necesită mai puțin de 5 secunde. Sistemul necesită un ochi real și o privire fixă pentru a strânge informațiile oferite de procesul de scanare. Se pot înregistra variații în funcție de producătorul sistemului. Deoarece unele persoane transpiră sau au ochi care lăcrimează excesiv, umezind dispozitivul, o parte a utilizatorilor sunt îngrijorați că ar putea lua germenii unei boli, prin transfer de pe aparat. Sistemele mai vechi utilizau o rază roșie pentru culegerea informațiilor, motiv pentru care unii utilizatori au fost îngrijorați că ar putea fi afectați la nivelul sănătății oculare de "laser".

Ca răspuns la îngrijorările acelor persoane nemulțumite de posibilitatea prevalenței părții negative a utilizării acestui sistem asupra sănătății, au fost făcute o serie de teste, ale căror rezultate nu au relevat faptul că vreunui utilizator, i-ar fi fost cauzate probleme oculare de către sistem. Diabetul și infarctul cauzează schimbări pe retină, care pot fi depistate de sistem, motiv pentru care există utilizatori îngrijorați de faptul că persoane din conducere, ar obține, în mod neautorizat, unele informații privind starea lor medicala, fapt care poate fi în detrimentul lor. Alți potențiali utilizatori așa cum am menționat anterior sunt îngrijorați cu privire la posibilele efecte adverse asupra ochiului. Aceștia susțin că sistemul proiectează o rază în interiorul ochiului pentru a scana retina.

Principalul avantaj este rata foarte scăzută de erori, în jur de una la un milion și viteza de lucru ridicată. Ca dezavantaje, amintesc faptul că rețeaua vasculară de la nivelul retinei poate fi influențată de boli ca diabetul sau boli ale sistemului vizual, precum glaucomul, cataracta sau astigmatismul pronunțat. De asemenea, metoda de testare este neplăcută, este necesară apropierea la o distanță foarte mică de ochiul subiectului și costul aparaturii este foarte ridicat. Această metoda nu se poate practica pentru identificarea la distanță.

Drepturile de autor privind sistemele ce utilizeaza această metodă sunt detinute de firma Eye Dentify Inc. din Statele Unite ale Americii.

2.3.3. Procedee specifice în cazul recunoașterii irisului.

Irisul este inelul colorat sau porțiunea colorată care înconjoară pupila având caracteristici unice, chiar în cazul gemenilor identici sau în cazul ochiului stâng și a celui drept ai aceleiași persoane. Se utilizează o cameră alb-negru în infraroșu, amplasată la o distanță de 10 – 40cm, care fotografiază topologia irisului. Este necesară menționarea faptului că topologia irisului este stabilă pe tot parcursul vieții. Și în acest caz, al recunoașterii după iris, există un format standardizat al imaginii utilizate.

Irisul este o excepție având în vedere multitudinea, diversitatea și originalitatea structurii și funcțiilor sale. Irisul deține harta genetică a întregului organism, fiind indicatorul indubitabil al particularităților individuale, constituționale, dar reflectând în același timp starea actuală a organismului. Ca structură morfologică, el include diverse elemente : vasele sanguine , nervii , mușchii, pigmenții care sunt de diferite naturi – melanina este pigmentul nativ, care formează culoarea ochilor precum și pigmenții de natură metabolică sau deșeurile metabolice care se depun sau sunt grupate sub forma petelor pigmentare de diferite nuanțe, care redau irisului un peisaj aparte, îngreunând vizualizarea și identificarea structurilor sale.

Sub influența luminii spectrale, aceeași structură morfologică este percepută ori vizualizată în mod diferit. Apar sau dispar diferite „peisaje” în funcție de parametrii spectrului sau lungimii de undă, care penetrează țesuturile irisului. Acest efect are la bază legile fizicii optice, fenomenul de absorbție și reflexie a undelor electromagnetice în țesuturi, care diferă ca structură și mod de amplasare. Diversitatea elementelor structurale, cu compoziția spectrală foarte variată , pot fi identificate numai prin intermediul filtrelor color care permit analiza formațiunilor componente ale irisului, amplasate atât la suprafață, cât și in profunzime.

Diversitatea structurală, inițial, a fost considerată, un impediment pentru selecția parametrilor de identificare. Ulterior, problema a fost rezolvată prin captarea imaginii cu camerelor video în spectrul vizibil și infraroșu și utilizarea ca indice biometric a stromei trabeculare.

În situațiile când sunt necesare sisteme mai complexe de siguranță se utilizează ca indice biometric și parametrii pupilei. Toți parametrii, utilizați ca indicatori biometrici sunt structuri vii, care evoluează pe parcursul vieții, odată cu organismul din care fac parte. Luând in considerație acest fapt, sunt necesare studii pe perioade indelungate de timp între 10 și 50 de ani, care să ateste evoluția modificărilor parametrilor biometrici la toate categoriile – copii, vârstnici, persoane cu anumite afecțiuni patologice și elaborarea recomandărilor privind reactualizarea bazelor de date.

Irisul are o structură bogată și unică prin conținutul său de linii, puncte, fibre, filamente, cornee, cute și vase de sânge. . Imaginile sunt obținute prin intermediul unei camere video de 1/3 inch CCD, care realizează 30 imagini/secundă. Subiectul privește o imagine a ochiului său, furnizată de un LCD caree funcționează ca o oglindă. Sistemul creează câteva zone de analiză pe imagine, stabilește caracteristicile fiecăreia și realizează un cod al irisului. Urmează procesarea a 3 imagini, dintre care o alege pe cea mai bună și o salvează, după aprobarea operatorului. Fisierului care contine datele personale ale utilizatorului, i se adauga un cod PIN. Timpul necesar pentru operațiune este de sub 2 minute. Codul stabilit pentru iris ocupa 256 biti. Sistemul poate opera ca un verificator, dar este folosit în principal pentru identificare, întrucât îndeplinește această funcție mult mai repede decât alte sisteme. Utilizatorul apasă pe butonul Start, înclină aparatul optic conform înălțimii sale și privește imaginea ochiului său. Dacă sistemul e utilizat pentru verificare, atunci el este legat la un cititor de card-uri sau la o tastatură. Se transmite un mesaj pe cale auditivă și vizuală, de identificare sau neidentificare, în aproximativ 2 secunde. Timpul total pentru un utilizator cu experienșă este de 2,5 până la 4 secunde. Irisul este un organ care rămâne, în principiu, neschimbat de la vârsta de un an până la moarte.

Odată înregistrată, persoana va fi întotdeauna recunoscută, exceptând situațiile în care suferă de anumite boli ale ochiului sau prezintă răni la nivelul acestuia. Drepturile de autor pentru realizarea sistemelor bazate pe scanarea irisului sunt deținute de IriScan Inc din SUA.

John Daugman, cercetător și profesor la Universitatea Cambridge, Anglia, a dezvoltat un algoritm eficient pentru convertirea imaginii irisului într-un cod numeric, codul irisului. Codul irisului, care necesită 256 de octeți pentru memorare, permite compararea eficientă a irisurilor prin calcularea distanței Hamming pentru ele.

Distanța Hamming (DH) este definită ca fiind fracțiunea de biți care nu corespund între două coduri ale irisurilor. Pentru două imagini identice ale unui iris DH=0, pentru două irisuri diferite DH este aproximativ 0,5, iar pentru două imagini ale aceluiași iris, DH variază între 0,05 și 0,1. O DH limită de 0,342 implică o rată a acceptărilor false (FAR) sau a respingerilor false (FRR) de 1 la 1,2 milioane. Această rată a erorii, extraordinar de mică, face din iris un indicator biometric ideal pentru aplicațiile de identificare bazate pe baze de date mari, cu cerințe de securitate ridicate.

În prezent, toate sistemele disponibile comercial pentru recunoașterea irisului se bazează pe algoritmul lui John Daugman, prin licența software pentru codul binar executabil.

Există câteva metode pentru detectarea fraudei. Sistemele de recunoaștere a irisului pentru folosire publică, de exemplu, pentru ATM-uri bancare, necesită un minim de cooperare și antrenament din partea utilizatorilor. Sistemul localizează automat ochiul utilizatorului, calculează codul irisului și îl validează prin compararea cu codul irisului înregistrat. Sistemul are nevoie de aproximativ 2,5 secunde pentru întregul proces de recunoaștere.

2.3.4. Sistemul biometric de identificare pe baza scanarii irisului.

Un sistem biometric de identificare pe baza scanării irisului funcționează în modul următor: odată cu obținerea imaginii alb-negru a ochiului, algoritmul localizează irisul în cadrul acesteia mai apoi creând un cod pentru iris prin utilizarea metodei bazate pe filtrele Gabor. La crearea codului irisului, algoritmul va lua în considerare condițiile de iluminare, făcând acest lucru în mod dinamic, dar și faptul că, nu doar pupila ci și irisul suferă schimbări de mărime în funcție de variațiile iluminării.

Metodologia identificării este rapidă și confortabilă. Este suficientă o privire pentru o secundă spre o cameră video de la distanța de 30 până la 100 de centimetri. Ulterior preluării imaginii ochiului, programul selectează sectoarele irisului, segmentând irisul în sute de vectori, și preluând de la fiecare iris parametrii necesari pentru formarea IrisCod-ului, fișierul digital care reprezintă referința în baza de date. La dimensiunea de 512 bytes, fișierul este foarte mic, fiind doar un cod hexazecimal nu imaginea fizică a irisului. Poziția, orientarea și frecvența spațială sunt lucruri elementare în calcularea IrisCod-ului.

Utilizatorul reglează unitatea în așa fel încât ochiul să-i apară în centrul ariei de captură a imaginii. Imaginea ajunge la o unitate de procesare prin intermediul unei rețele pentru a fi comparată cu codul imaginii irisului din arhivă.

Camera utilizează lumină monocromatică și infraroșie. Scannerul arhivează într-un șablon 247 de trăsături ale irisului unei persoane.

Susținătorii acestei tehnologii consideră că este mai specifică decât luarea amprentei. Sistemul functionează și în cazul folosirii lentilelor de contact și a ochelarilor de vedere, dar nu și în cazul ochelarilor de soare. Este folosit ca modul de identificare sau combinat cu numere de identificare sau carduri.

2.4. Identificarea persoanei după voce

2.4.1. Noțiuni generale.Fundament științific.

Recunoașterea vocii apare ca o spectrogramă, care este un grafic care prezintă frecvențele sunetului pe axa verticală și timpul pe axa orizontală. Diferite voci creează forme diferite pe grafic.Spectrogramele folosesc de asemenea culori sau nuanțe de gri pentru a reprezenta calitățile acustice ale sunetului..

Toate vocile noastre sunt unice inclusiv în cazul gemenilor identici și nu pot fi exact dublate. Discursul este alcătuit din două componente. O componentă fiziologică sau tractul vocal și o componentă comportamentală sau accentul.

În acest mod de identificare – Voice Recognition sau Speaker Recognition – se analizează spectrul vocii utilizatorului, iar în cazul constată faptul că este identic spectrul frecvenței captat cu cel stocat, se face identificarea și/sau se permite accesul. Recunoaștere vocii mai are un domeniu apropiat, dar totuși diferit. Una este recunoașterea vocii sau Speaker Recognition și altceva este recunoașterea vorbirii sau Speech Recognition.

Ca puncte tari, pot fi menționate următoarele: se acceptă ca metodă de identificare pe scară largă, senzorii fiind la îndemână și fără a necesita contact fizic între subiect și utilizator.

Ca și punct slab, se poate menționa, în schimb, faptul că vocea prezintă variații semnificative în raport cu vârsta, starea de sănătate și cea emoțională a subiectului, apar dificultăți din cauza alterării vocii de către microfonul utilizat și a zgomotului ambiental, iar rezultatele satisfăcătoare sunt relativ dificil de obținut în cazul bazelor de date de dimensiune mare.

Sunt avute în vedere două familii mari de aplicații, la care este utilizată identificarea dupa voce, și anume cele de recunoaștere a vocii, indiferent de persoana care rostește cuvintele, precum în cazul roboților telefonici, respectiv cele de identificare a vorbitorului.

Astfel, ca aplicație practică, unele companii folosesc recunoașterea vocii, astfel încât oamenii să poată avea acces la informații fără a fi necesară prezența fizică, ca și în cazul unui apel telefonic. Dar ca și vulnerabilitate, este menționat faptul că se poate trece peste acest sistem folosind o voce preînregistrata de la persoana autorizată. Acesta este motivul pentru care unele sisteme utilizează mai multe parole, alese în mod aleatoriu sau folosesc spectrogramele generale, în loc de spectrograme de cuvinte specifice.

Prima identificare a persoanei pe baza vocii a fost efectuată în 1958, în Germania, în cazul răpirii unui copil.

2.4.2. Caracteristicile de identificare a vocii.

În ceea ce privește detectarea vocii, tehnicile utilizate în mod tradițional folosesc caracteristicile segmentate pentru diferenția persoanele. Una dintre caracteristici este timbrul vocal. Deși se obțin rezultate bune în utilizarea acestei metode, întotdeauna va exista loc de mai bine.

Până acum, cercetătorii au început să îmbunătățească sistemul și să mărească ritmul și intonația vocii. Toți parametrii vocii sunt introduși în baza de date. De fapt, s-a arătat că, în momentul în care anumite sisteme biometrice sunt verificate sau parametrii de la aceași biomăsuratoare sunt însumați, în general eroarea medie este mai mică decât eroarea produsă atunci când fiecare sistem e măsurat separat.

Vocea unei persoane este dependentă de anumite caracteristicile fiziologice personale invariabile (tractul vocal, corzile vocale, gura, limba, cavitatea nazală, buzele), dar și de caracteristicile comportamentale, care diferă în funcție de vârstă, starea de sănătate, emoții.

În vederea determinării și aprecierii științifice a caracteristicilor vocii și vorbirii sunt necesare mijloace tehnice specializate de evaluare, cum ar fi sonografele. Sonografele permit analize complexe ale caracteristicilor generale și individuale fonoacustice, spectrul lor de audiofrecvență fiind situat între 5 și 16000Hz.

Expertiza criminalistică complexa a vocii și vorbirii, a imaginilor spectrografice ale vocalelor și consoanelor relevă următoarele caracteristici generale și individuale mai importante de identificare.

Vocea are caracteristici acustice generale, cum ar fi întinderea vocală sau registrul vocal, greutatea vocală, timbrul vocal și tranziția vocii. Alte caracteristici vocale ale tipului de voce de cântat sunt frecvența, modularea, vorbirea și intensitatea sonoră.

Caracteristicile acustice individuale sunt formate dintr-un complex de frecvențe, modularea și intensitatea.

Vorbirea se caracterizează, în general, prin particularități de expresie și stil specifice unui anumit grup de persoane.

Cu privire la particularitățile modului de a vorbi al unei persoane, acestea pot face obiectul recunoașterii sale de către o altă persoană, martor de auditu sau de catre victimă, situație întâlnită frecvent în practică.

2.4.3. Expertiza criminalistică a vocii.

Obiectul expertizei criminalistice a vocii și a vorbirii nu este rezumat numai la identificarea persoanei, existând și alte domenii în care pot fi oferite răspunsuri utile întrebărilor organelor judiciare.

Expertiza criminalistică a vocii este etapizată, în scopul descoperirii caracteristicilor vocii unei persoane în perspectiva identificării sale, în modul următor:

Prima etapă este stabilirea autenticității înregistrărilor audio sau video, în scopul determinării falsurilor. Utilizarea unui fals ar duce la imposibilitatea identificării în mod corect a persoanei. În această fază se stabilește și dacă înregistrarea în cauză are o calitate acceptabilă și realizabilă. Uneori, poate fi necesar ca expertul să aplice o ușoară egalizare sau alte prelucrări nedistructive ale înregistrării pentru a reduce sau elimina zgomotul de fundal. În același timp, trebuie să se asigure că proba luată în lucru este suficient de lungă pentru a permite efectuarea cu succes a examinării. În general, este necesară o probă sonoră cu o durată mai mare de treizeci de secunde.

Este necesară și examinarea vizuală a suportului pe care se află înregistrarea originală. Aici este inclusă examinarea caracteristicilor fizice a benzii sau a instrumentului de înregistrare. Se examinează caseta sau orice altă sursă de bandă pentru a determina dacă există semne vizuale de modificare sau alterare intenționată.

Apoi se inspectează vizual undele sonore, sonograma și spectrograful. După inspectarea vizuală a înregistrării, dacă se constată că nu există semne de manipulare a urmei sonore, înregistrarea este încărcată pe calculator și testată, folosind instrumente software pentru a afla caracteristicile înregistrării. Același procedeu este aplicat exemplar pentru a determina acele caracteristici care utilizează același software

A doua etapă presupune identificarea persoanei vorbitorului respectând condițiile de calitate privind înregistrarea litigioasă și dispunând de modele de comparație. Se face o comparația între înregistrarea care servește ca urmă și între cea a persoanei bănuite că ar fi vorbitorul , în baza măsurătorilor făcute în etapa anterioară. Discursul trebuie să fie același ca și discursul aflat pe înregistrarea urmă, pentru a putea face examinarea în condiții cât mai bune.

Ultima etapă este reprezentată de stabilirea eventualei deghizări a vocii și a vorbirii, prin utilizarea a diverse procedee cum ar fi acoperirea microfonului cu o batistă, vorbirea în șoaptă, modificarea tonalității, astuparea nasului ș.a. Acum se examinează caracteristicile vocale, cum ar fi modelul de vorbire, pronunția, tonul vocii și inflexiunile, accentul, dialectul și caracteristicile specifice. Există un ritm și un mod în care un individ vorbește și chiar dacă persoana încearcă să mascheze vorbirea pentru comparație, prin intermediul ritmului vorbirii poate fi totuși descoperit. Expertul trebuie să acorde atenție nu doar ritmului vorbirii ci și formării cuvintelor. Se asculta pe rând cuvinte simple, propoziții și fraze. Se poate face o comparare repetată a sursei urmei cu vorbirea înregistrată ca model de comparație care ajută în procesul de identificare auditiv. În acest fel, se pot experimenta mai bine sunetele, formarea vocaleor și a consoanelor fără nici un fel de întrerupere.

Sistemele informatice de identificare vocală permit azi ca înregistrările analogice să fie ameliorate prin numerizarea lor, filtrarea și analiza spectrală computerizată, ducând la o creștere a precizei unui astfel de sistem.

2.4.4. Sistemul biometric de identificare a persoanei dupa voce.

În cazul unui sistem biometric automat de identificare după voce se utilizează senzori audio și de diferite alte naturi care recepționează circa 7 nivele diferite ale tonurilor nazale, vibrațiile produse de gât și de laringe, presiunea exercitată asupra aerului de către voce.

Majoritatea acestor sisteme utilizează un echipament similar telefoanelor. Subiectul ridică receptorul și introduce, conform indicațiilor utilizatorului, un cod PIN tastat de la butoanele telefonului. La auzul semnalului sonor transmis prin receptor, subiectul pronunță o parolă, care poate fi ori un PIN și numele sau o propoziție formată din 4 – 6 cuvinte. Se repeta de cel mult 4 ori. Timpul necesar acestei operațiuni este de cel mult două minute.

În prezent, aceste sisteme operează doar ca simpli verificatori de identitate. Răspunsul auditiv se primește prin intermediul receptorului. Există sisteme care includ și un răspuns vizual. Operațiunea durează între 10 și 14 secunde. Se utilizează diferite metode, incluzând aici și măsurarea presiunii aerului, care crește când se pronunță consoanele “p” sau “t”.

Sistemele sofisticate cer utilizatorului să pronunțe diverse cuvinte, într-o ordine arbitrară, dintr-o listă de 10 cuvinte înregistrate anterior. Zgomotul de fundal poate fi un factor care afectează acuratețea sistemelor.

2.5. Identificarea persoanei după geometria mâinii

2.5.1. Noțiuni generale. Avantaje și dezavantaje.

Recunoașterea geometriei mâinii este o caracteristică biometrică, disponibilă utilizării la scară largă, de circa patruzeci de ani, din 1976. Pentru realizarea autentificării personale, sistemul măsoară caracteristicile fizice ale degetelor sau ale mâinilor. Acestea pot include lungimea, lățimea, grosimea și suprafața mâinii.

Ca avantaje se pot menționa beneficiile majore ale sistemelor de geometrie a mîinii care sunt rapidatea , caracterul neintruziv și exactitatea chiar într-o gamă largă de condiții de muncă și de culori ale pielii. Geometria mâinii este o caracteristică biometrică dintre cele mai fiabile, datorită faptului că forma și dimensiunea mâinilor au un caracter distinctiv și rămân stabile în timp, în general.

Mărimea și forma mâinii și a degetelor sunt utilizate de un cititor palmar care verifică identitatea unei persoane. Geometria mâinii evaluează o imagine tridimensională a celor cinci degete și a unei părți a palmei. Aceasta tehnologie a fost folosită pentru primul dispozitiv biometric comercial, lansat pe piața încă din 1976. Acesta continuă să fie cel mai răspândit dispozitiv biometric folosit in aplicațiile de control acces.

2.5.2. Terminale biometrice de studiere a geometriei mainii.

Un sistem de identificare pe baza geometriei mâinii este abreviat ca HGU sau Hand Geometry Unit. Terminalele de tip Hand Punch și Hand Key folosesc o cameră digitală 3D care citește circa 30.000 de puncte ale mâinii individului în mai puțin de o secundă. Petele, bijuteriile și unghiile artificiale nu afectează acuratețea sistemului. Terminalele Hand Punch și Hand Key au o baterie de rezervă și o capacitate mare de memorie pentru stocarea șabloanelor și tranzacțiilor în cazul în care sistemul nu funcționează, asigurându-se astfel integritatea datelor pentru prelucrarea corectă a procesului de achitare.

Sistemele de recunoaștere a geometriei mâinii utilizează un senzor optic, care scanează întreaga palmă a utilizatorului. Se introduce mâna într-un dispozitiv mecanic dotat cu o serie de senzori de proximitate. Datele referitoare la forma palmei și a degetelor cum ar fi lungimea, lățimea și înălțimea lor, se obțin utilizând imagini video, fie orizontale fie verticale.

Mai apoi, subiectul este solicitat să poziționeze palma pe placa cititorului respectând delimitările dintre degete. Beculețele aflate deasupra a 4 degete asigură o pozitie corectă a palmei. O camera digitală înregistrează imaginile de sus și din lateral, utilizând o oglinda la 45 de grade în cazul celei laterale. Subiectul își retrage din nou palma, apoi o repoziționează din nou de 2 ori. Citirile efectuate palmei iau forma unui cod. Timpul necesar operațiunii este mai mic de 2 minute. Scanarea geometriei palmei este o metodă de verificare a identității subiectului. Utilizatorul sistemului introduce un PIN tastând sau prin intermediul cititorului de carduri. La apariția pe ecran a mesajului "pozitionați palma", utilizatorul trebuie îndeplinească această instrucțiune, respectând și delimitările dintre degete. Când semnalul luminos confirmă existența corectă a poziției palmei, iar datele necesare au fost captate, apare mesajul "retrageți palma". Mesajul vizual și auditiv de confirmare sau de infirmare este trimis pe ecran în 3 până la 5 secunde. Apare mesajul: "sistemul verifică dacă palma utilizată este reală".

Sistemul de identificare prin scanarea formei palmei a fost patentat și este fabricat de Recognition Systems Inc. Sistemul care identifică pe baza scanării formei a două degete este produs de BioMet Partners. Ambele firme producătoare ale acestor sisteme sunt firme din Statele Unite ale Americii.

Dar din cauza faptului că dispune de o capacitate de distincție relativ redusă, față de alte sisteme, acest tip de sistem biometric automat bazat pe recunoașterea geometriei mâinii este folosit în mod uzual pentru efectuarea de verificări și abia în plan secundar identificarea persoanelor.

2.6. Identificarea persoanei după semnatură

2.6.1. Noțiuni generale. Fundament științific.

Semnătura digitalizată este memorată pe o cartelă și comparată cu semnătura utilizatorului înaintea identificării sau permiterii accesului. Viteza de scriere, direcția și presiunea exercitată asupra instrumentelor de scris sunt înregistrate prin intermediul senzorilor aflați în interiorul instrumentului de scris sau pe placă. În partea de stiocare, sunt urmate indicațiile, subiectul semneaza, utilizând un instrument de scris sau placa cu senzori. Sunt necesare 5 semnături. Unele sisteme înregistrează însă doar 3. Pentru preîntâmpinarea reproducerii semnăturii sunt efectuate o convertire în coduri, și o adăugare a unui PIN. Timpul necesar operației este până în 2 minute. La autentificare, utilizatorul se identifică prin tastarea unui PIN sau prin cititorul de carduri. Semnează așa cum am arătat utilizând instrumentul de scris sau placa cu senzori. Mesajul de confirmare sau infirmare se transmite pe cale auditivă și vizuală după aproximativ o secundă. Timpul total este de 5 până la 10 secunde, depinzând de timpul necesar pentru a semna.

Baza științifică a utilizării acestui sistem este dată în primul rând de individualitatea scrisului, care este influențată direct de diverse particularități personale precum și de specificul tipului activității nervoase caracteristice fiecărui individ în parte. Grafismul rezultat este manifestat prin caracteristicile generale sau dominantele grafice și prin elementele specifice de detaliu cum ar fi construcția semnelor grafice, gesturile spontane.

De asemenea, un alt fundament este dat de stabilitate. În jurul vârstei de 20 de ani se cristalizează grafismul, caracteristicile generale și formele scripturale care rămân constante pe parcursul vieții. Stabilitatea scrierii însă este un element relativ, putând suferi modificări în timp careînsă nu au repercusiuni importante la identificarea autorului.

Semnătura digitală este echivalentă cu semnătură tradițională, doar că în cazul semnăturii digitale este mult mai dificilă falsificarea decît în cazul celei tradiționale. Schemele semnăturii digitale au la bază criptografia și sunt puse în aplicare în mod corespunzător pentru a fi eficiente. Semnăturile digitale pot fi folosite pentru poșta electronică, pentru încheierea contractelor sau pentru orice mesaj trimis prin intermediul altui protocol criptografic.

Fiecare semnătură are o cheie secretă, care este utilizată pentru validarea semnăturii, dacă a fost trimisă de utilizatorul pe care-l presupune că ar fi expeditorul. Multe aplicații pot aprecia importanța nivelului înalt de confidențialitate în autenticitatea expeditorului, de la aplicațiile guvernamentale până la instituțiile financiare.

2.6.2. Caracteristici generale si speciale ale scrisului

În funcție de maniera colectării datelor, recunoașterea automată a semnăturii poate fi efectuată în două moduri: direct și indirect.

Recunoașterea indirectă a semnăturii este bazată pe un document care scanat la o procesare ulterioară.

Toate caracteristicile semnăturii depind de parametrii spațiali și fiind mai simplu de falsificat, autorul trebuie doar să imite felul în care a fost scrisă semnătura. Totuși, rezultatele studiilor referitoare la recunoașterea directă a semnăturii reprezintă atât studiul formelor spațiale ale scrisului, cât și datele dinamice sau maniera mișcărilor în timpul scrisului. Folosind o masă digitală și un stilou digital, datele sunt adunate în ritm continuu în timp ce stiloul este folosit, se exercită presiune în timpul scrisului, se înclină stiloul etc. Atunci când este facută înregistrarea datelor referitoare la recunoasterea directă a semnăturii, cel care semnează trebuie să fie prezent pentru a fi stocate în baza de date mișcările si maniera în care acesta scrie și semnează. Într-o asemenea bază de date, pentru ca sistemul să funcționeze, trebuie introduse atât semnăturile originale cât și cele false. Un sistem biometric nu ar trebui să aiba erori însă, de multe ori acest lucru se întâmplă. În cazul recunoașterii directe a semnăturii există o marjă de eroare de 4%. Prin aceasta se înțelege că sistemul respinge 4% din semnăturile corecte și acceptă tot atâtea din cele false. Prin identificarea indirectă, marja de eroare este mai mare, de circa 20%.

Scrisul deține o paletă largă de caracteristici generale care permit, avâând în vedere numărul lor, o relativ rapidă identificare a autorului :

a. Dimensiunea scrisului

Scrisul mediu sau normal sub aspect dimensional este situat în general la limita între 2 și 4 milimetri înălțime. Peste 4 sau 5 milimetri înălțime scrisul este considerat mare, iar sub 2 milimetri este considerat scris mic.

După lățime, scrisul este:

1.dilatat;

2. normal;

3. înghesuit.

Sub aspectul continuității înălțimii, scrisul este :

1.uniform;

2. crescător (îngladiat);

3.descrescător (gladiolat);

4. filiform.

b. Proporționalitatea scrisului

1. proporțional, este atunci când raportul între majuscule depasante și minuscule nedepasante este de circa 1/2;

2. subînălțat, atunci când raportul dintre majuscule și minuscule este de aproximativ unu la unu – 1/1;

3. supraînălțat, este atunci când raportul între majuscule și minuscule ca de altfel și între depasante ( b, f, h, l, d, j, y, t, k ) și nedepasante este de 1/3.

c. Nivelul de evoluție a scrierii

Acesta este cel mai dificil de apreciat din punct de vedere vizual, datorită fineții gradelor. Evoluția scrisului exprimă gradul în care o persoană și-a însușit deprinderea de a scrie sau gradul de coordonare a mișcării. Scrisul poate fi:

1. evoluat sau superior;

2. mediu sau mediocru cu grade intemediare. Este aflat la limita nivelului superior și la limita nivelului inferior;

3. scrisul inferior sau neevoluat.

d. Forma scrisului

Poate fi apreciată din punct de vedere al configurației literelor, urmărind atât sensul și tipul mișcărilor din timpul scrierii cât și complexitatea execuției.

a) după configurația scrisului:

scris cursiv;

scris cu caractere care imită scrisul tipografic.

b) după mișcare:

1. arcadat;

2. ghirlandat;

3. unghiular;

4. rotunjit;

5. cu forme mixte – arc – ghirlandat.

c) după gradul simplificării:

scrisul simplificat;

scrisul simplu;

scrisul complicat (încărcat).

e. Înclinarea scrisului, care poate fi:

verticală;

spre dreapta sau dextroclin;

spre stânga sau sinistroclin.

f. Dinamica și viteza scrierii

Aprecierea se face într-un context complex. Un scris evoluat are o dinamică superioară fiind executat la o viteză mare. La imitațiile servile sau la modelele fanteziste va lipsi spontaneitatea și dinamica va fi alterată iar viteza mai redusă.

g. Presiunea și spațierea scrisului se clasifică astfel:

– presiunea: mare, normală și redusă; fluctuantă sau constantă; crescătoare sau descrescătoare.

– spațierea: normală, scris risipit sau cu spațiere mare ori înghesită. De asemenea, mai poate fi și inconstantă.

h. Gradul de legare sau continuitatea. Forma traseelor.

– legarea poate fi intensă când sunt legate mai multe cuvinte, normală, grupată cu 2-3 litere, tocată când fiecare literă este executată în mod separat.

– forma traseelor este datorată variațiilor presiunii asupra instrumentului de scris. Traseele sunt: cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuțite.

i. Topografia elementelor și a textului

Se referă la plasarea unor elemente ca și titlul, adresa, data, semnătura etc. Plasarea textului în pagină este făcută la stânga, spre dreapta etc., dar se pot aprecia inclusiv forma și dimensiunea aliniatelor.

j. Direcția și forma rândurilor poate fi clasificată astfel:

– orizontală, ascendentă, descendentă;

– fragmentat ascendent, fragmentat descendent sau scrisuri scaliforme;

Forma rândului: concav, convex, sinuos, nedefinit sau săltăreț.

De asemenea, în afara caracteristicilor generale, fiecare scris deține și caracteristici speciale, care îl individualizează în raportul cu scrisul altei persoane. Acestea pot fi foarte bine observate în urma unei expertize.

Elementele sau detaliile de construcție literală sunt modul particular, personal, în care un autor execută construcția semnelor grafice, a literelor, a cifrelor, a modului de realizare a legării și atacului execuției, a finalizării, a monogramării etc.

Morfologia sau structura semnelor grafice în cazul unui anumit autor care execută într-un anumit fel un semn grafic ori anumite modele specifice este un caz de polimorfism literal. Ca exemplu putem lua scrierea literei ”B” fie ca B caligrafic sau ca B gotic.

Numărul elementelor constructive este dat de numărul de mișcări, de trăsături, de grame executate.

Forma elementelor constructive este următoarea:

trăsăturile drepte sunt: verticale, oblice și orizontale;

trăsăturile circulare sunt: închise, semicirculare și spiralate;

trăsăturile unghiulare sau ascuțite;

trăsăturile concave sau ghirlandate;

trăsăturile convexe sau arcadate;

trăsăturile ondulate sau sinuoase;

trăsăturile rotunde, ovoidale și buclate.

Direcția mișcărilor predominante, poate fi clasificată astfel:

– după sens sunt – dextrogire;

– sinstrogire;

– pe verticală sunt: – de extensie ( de jos în sus);

– de flexie (de sus în jos);

– pe orizontală – spre dreapta sau abducție;

– spre stânga sau aducție.

Modul de începere sau atacul semnelor grafice în cazul scrisului se clasifică în modul următor:

– după poziție sunt: superior, median și inferior.

– după forma utilizată la punctul de atac sunt: puncte, croșete, ovale etc.

Modul de finalizare al semnelor grafice utilizate poate fi: eterat, punctat, în croșet, detașat, etc.

Modul de execuție a unor elemente grafice, ca exemple având bara lui t care poate fi legată, oblică, extinsă, etc.sau punctul lui i care poate fi în croșet, liniar, oval, spiralat etc.sau prin execuția semnelor diacritice

Modul de scriere a unor mențiuni, este o altă caracteristică specială a tipului de scris, putând exemplifica următoarele:

– abrevierile (str., nr., dvs., ș.a.m.d.)

– datele calendaristice (21 feb., , 21 II 1983, '83)

– bifarea

– execuția operațiilor matematice

– numerotarea paginilor

Alte caracteristici speciale sunt: legarea semnelor și a elementelor lor, modul de repartizare a presiunii pe trasee și alinierea semnelor pe linia de bază

Importanța detaliilor de construcție a semnelor grafice diferă. Forma literei, atacul, numărul de elemente vor fi întotdeauna menționate, în timp ce alte elemente sunt indicate numai în măsura în care prezintă interes prin particularități și detalii specifice raportate la alte elemente, permițând identificarea autorului sau excluderea presupusului autor.

2.6.3. Metode de examinare grafică.Procedee de falsificare a semnăturilor.

Metodele de examinare grafică utilizate, conform literaturii de specialitate au fost următoarele:
1. Metoda caligrafică, care este numită și gramatomorfică ori caligrafic-descriptivă. Aceasta examinează grafismele ca structuri formale, examinând în primul rând criteriile morfologice. Astfel, două scrisuri au aceeași persoană ca autor dacă sunt asemănătoare din punct de vedere morfologic, sau au autorii diferiți în cazul contrar. Aplicarea metodei menționate are un caracter strict superficial, descriptiv, bazat pe înțelegerea simplistă a simetriei și a stabilității scrisului, conducând la crearea unui paradox. Expertul aprecieză în mod denaturat, elementele de rigoare și obiectivitatea, căutand în același timp intersecții analogice de natură aparentă, recurgând de asemenea la elemente empirice. Un exemplu al erorilor generate prin aplicarea acestei metode caligrafice este procesul Dreyfus unde expertul Bertillon a realizat o expertiză grafică. Acuzația de spionaj a fost susținută cu ajutorul ideii că deosebirile grafice desprinse din actele examinate de Bertillon ar fi fost datorate autodeghizărilor la care a recurs căpitanul Dreyfus pentru crearea impresiei că scrisul său a fost imitat de o altă persoană. Ulterior s-a stabilit faptul că scrisul aparținea de fapt baronului Esterhazi.
2.Metoda grafometrică este o metodă de examinare grafică, care are în vedere raporturile dimensionale stabilite între forme și mișcare, considerate constante în baza experienței empirice. Se conferă valoare identificatoare elementelor generatoare ale raporturilor interliterale, plasărilor spațiale, traseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare. Acestea sunt apoi reprezentate cu ajutorul diagramelor supuse aprecierii și comparării.
Principala critică adusă acestei metode este faptul că este redusă diversitatea cvasi-inifinită a caracteristicilor grafice la o cotație arbitrară la elemente rigide, care eludează tocmai aspectul complex al variabilității grafice .
3.Metoda grafonomică, numită și semnalectico-descriptivă, este considerată cu adevărat modernă, fiind derivată din cercetările lui Bertillon precum și ale lui Crepiux Jamion și a fost apoi dezvoltată de școala italiană de grafologie Ottolenghi, Falco și Sorentino. Conform acestei metode se iau în calcul gesturile grafice ca expresii ale autorului și ansamblul elementelor constante și variabile, împletirea complexă a generalului și particularului în scris. Se individualizeză elementele generale, variabilele dar și constantele în context general. Interpretarea privește sub aspectul naturaleții lor elementele normale cum ar fi repasările, model particular ca și cele patologice – disgrafiile, tremurul patologic, mișcările spastice, alternanțele, idiotismele grafice. Se individualizează tipul grafic, iar comparându-l cu materialul original se stabilesc corelațiilor complexe și se identifică autorul. Un factor important aici este luarea în considerare a totalității elementelor individuale ale antecedentelor autorului în măsura în care au influentat grafismele luând ca exemplu vârsta la momentul scrierii, posibile accidente, boli, infirmități etc.

Procedeele de falsificare a semnăturilor sunt variate, în funcție de experiența plastografului. Acestea sunt prezentate mai jos:
1. Copierea, care poate fi directă, prin executare pe actul litigios a semnăturii model prin transparență sau utilizând metoda proiecției.
Copierea indirectă se face prin folosirea hârtiei copiative – indigoul sau plombagina, prin care se transmit traseele originale ale scrisului, apoi se repasează.
Alteori, transpunerea se face prin aplicarea de presiune. Actul pe care se realizează semnătura este așezat pe un suport moale ca și cartonul, mai multe coli de hârtie sau lemn de brad, iar semnătura ce copiată sau modelul este urmărită cu un instrument de scris tare. Traseele presiunii sunt mai apoi acoperite cu creionul, pixul sau stiloul. Urmele de presiune rămân însă vizibile, pe versoul documentului deoarece traseele cu instrumentul de scris sunt ezitante. Copierea semnăturii are ca rezultat perfecta corespondență dimensională între semnătura copiată și cea rezultată. La examinarea microscopică se vor observa traseele inițiale realizate cu creionul și apoi repasate.
În mod practic uneori, falsificatorul depune ca material de comparație tocmai actul sursă a copierii semnăturii litigioase, pentru convingerea cu privire la autenticitatea acesteia. Această perfectă corespondență dimensională este dovada clară, fără dubii a falsului, având în vedere că nici o persoana nu poate semna ceva în mod absolut identic ca dimensiuni.
2. Imitația servilă este este utilizată atunci când falsificatorul redă, după un model pe care îl observă, o semnătură autentică. Rezultatul este lipsit de spontaneitatea naturală, cu trasee lente, cu reluări, opriri chiar și cu corecturi. Sunt cazuri foarte rar întâlnite când autorul semnăturii realizate prin imitație servilă poate fi depistat, deoarece, în această situație scrisul falsificatorului este depersonalizat, urmărind numai reproducerea scrisului imitat. Doar uneori, la final, când își pierde răbdarea, falsificatorul poate scăpa și elemente de notă personală în semnătura imitată, ca și în semnătura proprie.

3. Imitația libera este realizată prin "învățarea "semnăturii care trebuie imitată. Prin exerciții prealabile este eliminată lipsa dinamismuluii și a coordonării. Totuși reproducerea nu are aceeași acuratețe a detaliilor, putând apărea deosebiri. Identificarea însă rămâne, totuși dificilă, chiar dacă există șanse mai mari decât în cazul imitației servile, când apar unele elemente personale, ca exemple pot fi înclinația, linia de bază sau atacul unor litere.

4. Semnăturile executate din fantezie, caz în care nu este urmat un model autentic ci este inventată o semnătură. În aceste aceste cazuri grafismul folosit va fi aproape identic cu cel al executantului, fiind regăsite caracteristici suficiente penru identificarea acestuia.

2.7. Identificarea persoanei după ureche

2.7.1. Noțiuni generale. Fundament științific.

Temeiul științific al identificării persoanelor după ureche îl constituie faptul că urechea face parte din semnalmentele anatomice ale individului care prezintă caracter de imuabilitate și diversitate.

Folosirea urmelor de urechi ca probă în procesul penal deși începe să se extindă, încă este prea puțin răspândită. Este utilizată rar, fiind considerată controversată, deși urmele de urechi au fost folosite încă din secolul al XIX-lea ca mijloc de identificare a persoanei.

Unul din pioneri a fost francezul Alphonse Bertillon, care a recomandat ca suspecților să le reiasă clar forma urechilor în fotografiile din profil.

Medicul Inhofer, ORL-ist specializat în urechi, din Praga a făcut un studiu în 1906, în urma căruia a descris totalitatea caracteristicilor formei urechii. Acest studiu a devenit baza utilizării urechilor ca metodă de identificare a persoanei, susținând și demonstrând că acestea rămân neschimbate pe toata durata vieții.

Prima identificare a persoanei în acest mod a fost făcută de către profesorul elvețian Hirchi în 1965, prin obținerea unor modele de comparație, fiind vorba de o tâlhărie cu 40 de suspecți de la care a obținut modele de comparație.

Urechea este clasificată după aspectul general, poziția față de cap dar și sub aspectul elementelor sale componente. Urechea este elementul anatomic care suferă una din cele mai puține modificări pe parcursul vieții, în general se modifică la pavilionul urechii doar dimensiunea lui.

Este un organ cu soț, motiv pentru care sunt cercetate ambele urechi și când se găsesc diferențe între ele, vor fi notate la trăsăturile special statice.

Când se descriu caracteristicile elementelor urechii, se acordă o atenție specială lobului, antetragusului și pliului interior.

Urmele de urechi au făcut obiectul unor cercetări de specialitate, ajungându-se la concluzia că toate părțile corpului uman pot lăsa urme, prin contact sau penetrație pe alte obiecte, inclusiv urechea.

Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care a lăsat urma, iar în anumite situații, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la fața locului etc poate contribui la stabilirea apartenenței de gen ori a altor date cu privire la făptuitor sau fapta penală.

Interpretarea la fața locului a urmelor urechilor poate oferi anumite date cu privire la: vârstă, înălțime, sex, numărul persoanelor ori activitățile care au avut loc în câmpul infracțional. Existența mai multor urme de ureche provenite de pe aceeași parte a câmpului, ajută la aflarea numărului persoanelor care le-au creat, iar distanța de la sol până la locul unde a rămas urma, în raport cu condițiile concrete, poate servi la stabilirea înălțimii făptuitorilor.

2.7.2. Caracteristici generale și individuale.

Urechea începe să se dezvolte la puțin timp după ce fătul a fost conceput. Unele părți ale urechii pot fi recunoscute din ziua a 38-a după concepție , chiar dacă încă nu este situată în poziție normală, ajungând la aceasta în jurul celei de-a 56-a zi de la concepție. În acest moment, părțile componente ale urechii pot fi recunoscute ușor.

După a 70-a zi se procesul de formare a urechii se accelerează, însă cele mai importante schimbări sunt legate de dimensiunile ei, nu de forma ei.

S-a stabilit că există între dezvoltarea urechii bărbaților și a femeilor apar diferențe . Același lucru se întâmplă și între urechile oamenilor din rase diferite.

Urechile unei persoane diferă de cele ale altei persoane tocmai datorită caracteristicilor individuale ale ei. Pavilionul urechii este ferit de acțiunea directă a unor factori externi, datorită poziției ocupate în ansamblul capului.

Stabilitatea de-a lungul timpului a formei pavilionului este dată de structura cartilaginoasă a acestuia.

Nu putem fi 100% siguri că urmele urechii unui individ diferă față de urmele urechii celorlalți indivizi din lume. Este, însă acceptată ideea că nu exista două urechi identice.

Urmele de urechi descoperite la fața locului sunt parte a categoriei urmelor formă, datorită faptului că reflectă construcția exterioară a obiectului creator.

Caracteristicile urechii sunt determinate de părțile constitutive ale pavilionului extern, adică helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul și lobul.

Forma urechii variază între triunghiulară, rectangulară, ovală și rotundă, forme observabile fără cunoștințe speciale.

Mărimea urechii se poate categorisi ca: foarte mică, mică, normală, mare și foarte mare.

Poziția urechii față de cap sau depărtarea față de cap este o altă caracteristică generală de identificare a urechii.

Caracteristicile individuale ale unei urechi sunt forma și dimensiunea fiecărei părți componente a pavilionului, lungimea, lățimea și distanța dintre ele dar și existența unor semne particulare, cum ar fi lobul găurit, lobul tăiat, negii, malformațiile congenitale, acumulările sau deformările cantitative ori calitative sau lipsa acesteia etc.

În baza caracteristicilor generale și individuale s-a stabilit formula organizatorică și funcțională a cartotecii cu urmele de ureche.

2.7.3. Descoperirea si relevarea urmelor de ureche.

În majoritatea cazurilor, urmele de urechi sunt descoperite la fața locului, de obicei, pe ușa locuinței, atunci când infractorii pătrund fie forțând intrarea, fie utilizând chei potrivite. Alteori, urmele de urechi sunt descoperite pe ușile situate vizavi de cele ușa locuinței vizate.

Locul și poziția urmelor pot indica modul în care acestea au fost create în procesul de ascultare – având urechile lipite de ușă – pentru detectarea unor indicii cu privire la existența vreunei persoane în interiorul locuinței.

Urme de urechi pot fi descoperite chiar și pe pereții laterali cutiilor, dacă acestea au fost transportate pe umăr, în momente legate de procesul infracțional.

În unele situații, aceste urme pot fi descoperite pe geamul ferestrelor, pe vitrine, pe casele de bani ori pe seifuri. Statistic, la fiecare 20 de fapte infracționale descoperite, infractorii lasă în urma lor, la locul faptei, o astfel de urmă de ureche.

Acestea sunt descoperite, în general, în stare latentă, necesitând relevarea lor pentru transformarea în imagini vizibile.

Relevarea este o operațiune relativ ușor de îndeplinit, partea mai dificilă fiind identificarea urmelor după forma specifică, care în multe cazuri, se aseamănă cu petele de grăsime sau cu mizeria.

Criminaliștii care se ocupă cu relevarea urmelor de urechi trebuie să fie experimentat în domeniu sau să aibă efectuate multe exerciții școală, suficient de multe pentru a recunoaște caracteristicile generale ale urmelor de urechi sau ale fragmentelor acestor urme.

Relevarea urmelor de urechi se va face folosind pulberi fluorescente și pulberi negre ori argintii, care, în funcție de suportul pe care se află, trebuie să fie magnetice sau nemagnetice.

Relevarea poate fi făcută, de asemenea, cu soluție de ninhidrină, în cazul în care urma se află pe cutii din carton, dar procentajul obținerii unei urme cu elemente de identificare clare este destul de scăzut.

2.7.4. Etapele identificării.

Calitatea urmei supuse procesului de relevare afectează gradul ei de identificare. Pot exista potriviri, dacă o ureche se aseamăna cu alta. Dacă, însă potrivirea se bazează pe o urmă cu foarte puține caracteristici, de exemplu, avem prezentă urma unei mici zone a helixului, atunci potrivirea are o valoare mult prea fără importanță.

Dacă, însă, a fost descoperită, o urmă clară a întregii urechi, conținând șanțuri, deformări, cute, alunițe, tăieturi ș.a. caracteristice unei urechi, rata de asemănare crește. Și atunci când forma urechii este unică, munca de stabilire a identității persoanei care a lăsat urma devine mult mai facilă.

Aceasta este o situație diferită de cea existentă, în cazul amprentelor, unde expertul consideră că urmele se potrivesc, motiv pentru care nimeni nu se mai îndoiește de acest lucru. Dar, din această cauză, în practica judiciară au existat multe erori, în urma cărora, multe persoane au fost condamnate pe baza amprentelor, care ulterior s-a stabilit că nu aparțin lor.

Prelevarea sau ridicarea acestui tip de urme se face prin utilizarea unor folii adezive de culoare albă, neagră ori transparentă sau cu banda scotch.

La utilizarea foliilor negre folosite pentru urmele relevate cu ajutorul pulberilor fluorescente se procedează la inversarea fotografică.

Foliile albe sunt folosite pentru ridicarea urmelor relevate cu ajutorul pulberilor de culoare neagră.

Foliile transparente, dar și benzile scotch sunt folosite în scopul ridicării urmelor relevate folosind pulberea neagră și argintie. Mai apoi, urmele vor fi aplicate pe un suport de culoare albă.

Ridicarea urmelor relevate prin folosirea pulberilor se face și fotografiind în mod direct, utilizând suplimentar și o sursă de lumină.

Prelevarea urmelor care vor fi folosite ca modele de comparație pentru urme de urechi descoperite se face folosind o plăcă de sticlă, faianță, gresie etc. care va fi fixată la o înălțime aproximativ egală cu cea la care a fost descoperită urma de ureche.

Persoana sursă a modelului de comparație, va atinge în mod repetat placa cu urechea, cu grade de apăsare diferite, permițând ulterior specialistului criminalist să releveze urmele de urechi utilizând pulberile adecvate suportului utilizat. Ridicarea se face folosind foliilor adezive menționate anterior.

Această operațiune va fi repetată cu ambele urechi până la obținerea amprentelor complete sau asemănătoare cu urmele de urechi ridicate de la fața locului.

Prelevarea acestor modele de comparație se face de către tehnicianul sau expertul criminalist care va întocmi raportul de expertiză. Acest tip de urme poate ajuta la eliminarea unor persoane din cercul de suspecți.

Mijloace tehnice de examinare a urmelor urechii, folosite în activitatea curentă sunt: lupele, microscoapele, sursele de lumină, aparatele digitale de fotografiat și programele software.

În această etapă a examinărilor se face delimitarea caracteristicilor generale de caracteristicile individuale. Caracteristicile nu sunt reflectate întotdeauna în ansamblul lor.

Tot în acest moment se face, de asemenea, și analiza coincidențelelor de mărime și de plasament.

Existența punctelor caracteristice care coincid, atât ca urmă cât și ca model de comparație, se realizează confruntând prin alăturare, suprapunere dar și prin juxtapunere.

Programele sofware joacă un rol important și în acest domeniu, un program utilizat la examinarea urmelor de urechi este Lucia Forensic.

La compararea prin alăturare se fac măsurători cu privire la lungimea unor caracteristici, la distanța dintre acestea și anumite puncte de referință stabilite, la valoarea unghiulară a unor elemente, la poziția și forma acestora etc.

Caracteristicile care coincid cât și cele care nu coincid sunt descrise și se indică, pentru ușurarea citirii comparației, cu săgeți numerotate. Ele sunt descrise pe imaginile fotografice aflate pe planșa demonstrativă.

Examinând urmele de urechi se pot efectua, mai apoi, diferite rapoarte de constatare tehnico-științifică dar și expertize traseologice sau antropometrice.

Etapele identificării sunt următoarele:

a) Examinarea separată, etapă în cadrul căreia sunt studiate și delimitate atât caracteristicile generale cât și cele individuale atât în urma creată de urechi cât și în urmele prelevate de la persoanele suspecte.

Expertul trebuie să aibă în vedere că, în raport cu natura obiectului primitor, nu întotdeauna caracteristicile sunt reflectate în totalitatea lor.

b) Examinarea comparativă, etapă în care se analizează coincidențele de mărime și plasament ale caracteristicilor reliefate în etapa precedentă, ținându-se seama de eventualele modificări ce puteau să apară în momentul creării urmei și cel al prelevării metodelor de comparație.

c) Demonstrația, când existența punctelor caracteristice care sunt coincidente atât în urmă cât și în modelul de comparație se demonstrează cu ajutorul confruntării, juxtapunerii sau suprapunerii.

d) Formularea concluziei, etapă în care expertul criminalist poate formula, după caz, una din următoarele concluzii:

♦ Certa pozitivă.

♦ Certa negativă.

Expertizele care se pot efectuat în vederea identificării prin examinarea urmelor lăsate de urechi, sunt expertizele antropometrice și cele traseologice.

În urma finalizării analizei, expertul poate da următoarele răspunsuri, în funcție de detaliile prezente la efectuarea expertizei :

a) Când se prezintă numai urmele:

♦ precizarea numărului persoanelor care au creat urmele;

♦ precizarea sexului, vârstei și înălțimii aproximative a persoanelor care au creat urma;

♦ precizarea malformațiilor prezentate de ureche;

♦ precizarea mecanismului de formare a urmei și vechimea aproximativă.

b) Când se prezintă urmele și metodele de comparație, precizarea faptului că urmele de ureche descoperite la locul faptei, au fost ori nu create de persoane de la care s-au prelevat modele de comparație.

2.8. Aplicatii ale identificarii biometrice

2.8.1. Pasaportul Biometric

În terminalele non-Schengen ale marilor aeroporturi din Europa, cum ar fi Schiphol-Amsterdam, Roma-Fiumicino, Madrid etc. atât pe fluxul de plecări internaționale, cât și pe fluxul de sosiri internaționale sunt instalate sisteme automate de control la frontieră, ABC – Automated Border Control, bazate pe recunoașterea facială a persoanei, comparându-se fotografia stocată în cipul din pașaportul biometric al persoanei cu persoana ce se prezintă la controlul de frontieră sau în anumite situații și amprentele papilare. Pentru a putea beneficia de acest sistem de control automat este necesară deținerea cetățeniei unui stat al Uniunii Europene, vârstă de minim 18 ani și deținerea unui pașaport electronic.

De asemenea, în România, pe aeroportul Otopeni, Ministerul Afacerilor Interne prin Poliția de Frontieră, intenționează să pornească un proiect pilot în vederea utilizării acestor porți de control de frontieră, în baza caracteristicilor biometrice.

Uniunea Europeană, pe termen mediu, va iniția proiectul Smart Borders, care va permite, la fel efectuarea controlului de frontieră prin intermediul unor terminale automate, pentru deținătorii de documente de trecere a frontierei electronice, care conțin caracteristici biometrice.

Pașapoartele biometrice, care includ date personale, precum amprentele, au fost introduse, pentru prima dată, în anul 2004, în scopul combaterii fraudei documentare. Cu toate acestea, un număr relativ mare de documente false circulă în lume.

Punctele slabe menționate până în prezent pentru acestui tip de documente sunt următoarele:

– fiabilitatea și utilitatea prelevării amprentelor în cazul copiilor și al persoanelor în vârstă;

– încrederea care poate fi acordată procesului de colectare a datelor biometrice;

– posibilele deficiențe ale sistemelor de identificare și rata erorii în diverse state membre UE care emit astfel de documente;

– disparitățile existente în ceea ce privește documentele care trebuie furnizate și modalitatea de emitere a documentelor respective.

La întrebarea care sunt diferențele dintre pașapoartele biometrice și cele anterioare non biometrice, se poate da răspunsul că elementul de noutate al acestui tip de pasapoarte constă în introducerea mediului electronic de stocare, altfel spus a cipului. Cipul include datele personale existente in fila informatizata: numele , prenumele, data nașterii, codul numeric personal, termenul de valabilitate al documentului, organul emitent și cetățenia titularului documentului de trecere a frontierei.
De asemenea, cipul conține imaginea facială și impresiunile digitale a 2 degete pereche de la ambele mâini, cu excepția cazului minorilor cu vârsta sub 6 ani și a persoanelor pentru care prelevarea amprentelor digitale este fizic imposibilă.
Față de pasapoartele românești vechi, care rămân valabile până la expirare și care conțin 32 de elemente de siguranță, pasapoartele actuale electronice conțin 50 elemente de siguranță. Valabilitatea pașaportului electronic este de 5 ani, iar pentru minorii cu vârsta sub 6 ani, valabilitatea acestuia este de 3 ani.
În Romania, stat membru UE, pașapoartele biometrice au fost introduse în ianuarie 2010. De asemenea, se intenționează introducerea cărților de identitate electronice, la nivel național, după finalizarea unui proiect pilot de emitere a acestor documente și după achiziționarea echipamentelor necesare în vederea emiterii lor.

Pașaportul biometric este un document de identitate format dintr-o combinație de hârtie și componente electronice. Informația este stocată pe un cip RFID sau radio-frequency identification, o metodă automată de identificare, care stochează și transmite informațiile. Pașaportul electronic conține un cip non-contact, care asigură integritatea pașaportului și a datelor biometrice. Standardul biometric folosit pentru acest tip de identificare este format din recunoașterea facială, recunoașterea amprentelor și a irisului. Acestea au fost adoptate după ce au fost incercate și alte variante biometrice, cum ar fi recunoașterea retinei. Doar imaginea digitala în format JPEG sau JPEG2000 este stocată pe cip. Comparația datelor biometrice are loc în afară pașaportului cu ajutorul unui sistem de granițe electronice sau e-border. Acest sistem este format dintr-o bază de date și un scaner. Scanerul preia informația emisă de cipul pașaportului, care apoi este comparată cu cea din baza de date. Pentru stocarea datelor pe cipul contactless e necesară o memorie EEPROM sau electrically erasable programmable read-only memory cu o dimensiune de 32 de kilobiți.

Pașapoartele biometrice, modele recente sunt dotate cu un set de protecții standard pentru a evita atacurile. Aceste protecții sunt:
– controlul de bază al accesului: cipul trebuie să fie activat prin folosirea zonei destinate citirii de pe pașaport, protecție cu un nivel mediu de criptare între cip și scaner.
– numărul aleatoriu de identificare reprezentat de faptul că numărul pașaportului este aleatoriu până în clipa citirii sau activării cipului de către scaner.
– autentificarea activă este datorată faptului că acest cip conține o cheie numerică privată care nu poate fi citită sau copiată dar a cărei existența poate fi confirmată în scopul împiedicării clonării cipului.
– control extins al accesului prin necesitatea ca scanerul să se autentifice folosind un certificat de criptare, pentru a putea accesa datele biometrice conținute de cip.
Această protecție asigură și o criptare puternică a canalului de comunicare, nivelul de protecție este cel mai sigur utilizat în prezent, dar fiind foarte rar întâlnit.

Numărul țărilor care au adoptat această formă de identificare este foarte mare și în continuă creștere: statele Uniunii Europeană, Albania, Australia, Bosnia și Herzegovina, Brunei, Canada, Croația, Republica Dominicană, Hong Kong, Islanda, India, Iran, Macedonia, Malaezia, Moldova, Muntenegru, Noua Zeelandă, Norvegia, Pakistan, Filipine, Rusia, Serbia, Singapore, Somalia, Elveția, Taiwan, Thailanda, Ucraina, Statele Unite ale Americii, Venezuela.

În acest fel, câteva zeci de țări din Europa, Asia, Australia și America au introdus deja, pașapoarte electronice conținând, pe lângă datele biografice și elementele de biometrie ca și imaginea feței, minim două amprente digitale și, în ultima perioadă, amprentele irisurilor. Printre aceste ultime inițiative, este de menționat, în cadrul programului e-Borders, emiterea pașaportului biometric al Marii Britanii. Numit IRIS sau Iris Recognition Immigration System, inițiativa permite sa se emită cetățenilor britanici un pașaport electronic, incluzând elemente de biometrie.

Exemple de sisteme biometrice multimodale sunt pașapoartele electronice la nivelul UE și US-VISIT Biometric Identification Services(Servicii de identificare biometrică) în Statele Unite. combinație între diferite tehnologii biometrice menită să crească acuratețea sau performanța sistemului (aceasta mai este numită și biometrie pe mai multe niveluri).Sistemele biometrice utilizează două sau mai multe trăsături/modalități biometrice ale aceleia și persoane în procesul de comparare.

Autoritățile din Marea Britanie au inițiat acest proiect de emitere a documentelor electronice având la bază următoarele rațiuni:

• combaterea fraudei documentare și a contrafacerii pașapoartelor;

• combaterea fraudelor de identitate;

• atingerea unui nivel înalt de siguranța și respect mondial pentru pașaportul britanic ;

• asigurarea compatibilității cu standardele ICAO;

• introducerea unor controale de frontieră mai eficiente și automatizarea controlului imigrației;

• asigurarea posibilității pentru cetățenii englezi de a beneficia de călătorii fără viză în Statele Unite ale Americii;

• evitarea dezavantajelor cu privire la siguranța documentelor de trecere a frontierei pentru cetățenii britanici, în cazul în care alte state schimbă documentele cu altele cu un nivel superior de securitate;

Posesorul unui astfel de pașaport are traseul ușurat în zonele de control al documentelor în aeroporturil: trece prin poarta automată și se lasă recunoscut de sistem, privind într-o cameră. Pașapoartele biometrice britanice au fost emise de la începutul anului 2007. Totodată, pentru a permite o lansare normală a programului, în aeroporturile londoneze și în marile orașe au fost deschise câteva zeci de centre de înrolare.

Biometria este folosită de către guvernul Marii Britanii în vederea atingerii mai multor scopuri:

• emiterea pașaportului biometric britanic, în cadrul proiectului IRIS;

• înregistrarea amprentelor solicitanților de azil, atunci când solicită cardul de înregistrare ca azilant;

• compatibilitatea cu sistemul Sistemul Informatic Schengen. Deși Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord nu aplică decât parțial prevederile Acordului Schengen, utilizează SIS, în scopul cooperării polițienești precum și a îmbunătățirii rezultatelor agențiilor sale de aplicare a legii, prin utilizarea informațiilor din SIS

2.8.2. Plasamentul sub supraveghere electronica

Noul Cod de Procedură Penală prevede pentru măsura preventivă a arestului la domiciliu, utilizarea supravegherii electronice. Însă din cauza lipsei achiziționării dispozitivelor de supraveghere, în momentul de față, sistemul judiciar și autoritățile de aplicare a legii sunt în imposibilitate obiectivă de a pune în aplicare acest nou mod de plasare a persoanei arestate la domicliu sub supraveghere electronică.

Global Positioning System sau GPS a fost conceput și elaborat de fizicianul D. Fanelli pentru armata Statelor Unite ale Americii fiind utilizat inițial de către Departamentul Apărării, este un sistem de geolocalizare, care este operațional și accesibil publicului din 2010. Are o utilizare în diverse domenii de activitate, cum ar fi navigația aeriană, în scopul localizării avioanelor, rachetelor etc. ; navigația maritimă, în scopul localizării vaselor de croazieră, a navelor comerciale etc.; navigația terestră, în scopul localizării vehiculelor de transport marfă sau pasageri. Un alt sistem echivalent este GLONASS – Globalnaya Navigatsionnaya Sputnikovaya Sistema sau Sistemul planetar de navigație asistată prin statelit al forțelor spațiale ale Federației Ruse.

Este de asemenea, utilizată și la supravegherea persoanelor deținute, plasate în regim semi-deschis, deschis sau în libertate provizorie, ori în cazul foștilor deținuți supravegheați, ulterior eliberării din penitenciar, datorită existenței riscului ridicat de recidivă. În acest caz, modul de funcționare este următorul:

Persoana în cauză poartă o brățară electronică, în fapt un emitator, care transmite semnale de o anumită frecvență către un receptor, plasat la locul unde persoana se află sub supraveghere electronică, iar acesta, în același timp, transmite informatiile către un centru de supraveghere electronică, fapt care permite geolocalizarea persoanei, 24 de ore din 24 și 7 zile din 7.

Persoana supravegheată, nu își poate părăsi domiciliul fixat sau locul desemnat de către autoritățile judiciare competente , decât în anumite circumstanțe stabilite de către legem cum ar fi un loc de muncă în exterior, participarea la un centru de învățământ sau de pregătire profesională, participarea la evenimente familiale, urmarea unui tratament medical etc., ulterior instalării sistemului de supraveghere electronică, și doar în intervalele de timp stabilite de către autorități.

Dintre multiplele variante tehnologice de supraveghere prin intermediul GPS fixe sau mobile, cea mai cunoscuta este brățara electronică, care se fixează pe gleznă sau pe încheietura mâinii. Acest mod de supraveghere este aplicat Franța conform legii 1549/2005 din 12 decembrie 2005, doar în cazurile de libertate conditionata sub control judiciar, supraveghere socio-judiciară și supraveghere judiciară, conform articolelor 131-36-9 si urmatoarele din Codul Penal francez.
Sistemul de supraveghere electronică mobilă a persoanelor aflate sub incidența măsurilor preventive, nu poate fi utilizată decât în cazul unei persoane majore, care are o condamnare la pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de 7 ani inclusiv și al cărei dosar medical pune în evidență riscul ridicat al recidivei, după executarea pedeapsei în penitenciar sau ulterior eliberării deținutului.
Autoritatea competentă pentru plasarea persoanelor sub supraveghere electronică este reprezentată de o persoană cu una din următoarele funcții din sistemul judiciar: judecătorul de instrucție, magistratul numit de catre procurorul Republicii, pentru instrumentarea unui dosar penal sau judecătorul de libertate și detenție în cazul controlului judiciar ori în cazul persoanei căreia i s-a întocmit un dosar penal, fie judecătorul responsabil cu executarea și supravegherea executării pedepselor în cazul unei persoane condamnate care execută o pedeapsă privativă de libertate.
Plasarea sub supraveghere electronică face parte din setul de măsuri pe care directorul Serviciului Penitenciar de Inserție și Probatoriu poate propune judecătorului responsabil cu supravegherea executării pedepselor în cadrul procedurii de stabilire a executării pedepselor, în conformitate cu Legea Perben II din 9 martie 2004, care stabilește că sunt susceptibile aplicării acestei măsuri următoarele categorii de persoane : inculpații cărora li s-a întocmit un dosar penal și sunt trimiși în judecată ; condamnații la una sau mai multe pedepse privative de libertate, dar a căror durată contopită este de maxim 2 ani și care își execută pedeapsa în afara centrelor de detenție precum și cei care au executat pedepsele, dar fac în continuare obiectul supravegherii socio-judiciare, a supravegherii de siguranță sau a interdicției de sejur, începând cu decretul din 1 august 2007.
Sistemul Penal francez utilizează supravegherea electronică, cu precădere în cazul infracțiunilor, când condamnatul se află fie în regim semi-deschis, având o activitate lucrativă în exteriorul unității de deținere sau în cazul eliberării condiționate ori sub control judiciar, fie ulterior, după executarea pedepsei în penitenciar, dar fostul deținut prezintă un risc ridicat de recidivă, cum ar cazul supravegherii electronice mobile prin intermediul sistemului GPS pentru infractorii periculoși – criminali, violatori, pedofili etc. – care au executat pedepse privative de libertate..
Acest sistem de supraveghere poate fi contestat de către cel în cauză dacă poate influența în mod negativ sănătatea sau comportamentul său social.
În oricare dintre situațiile mai sus menționate, înainte ca inculpatul sau condamnatul să fie supus unui regim de supraveghere electronică, trebuie să dovedească Serviciului Penitenciar de Inserție și Probatoriu, că dispune de un domiciliu fix sau de găzduire – la o persoană, la o institutie etc. – stabilă, cel puțin pe perioada supravegherii sale electronice; de un post de telefonie fixă ; de un certificat medical care să ateste compatibilitatea dintre starea sa de sanatate și utilizarea brățarii electronice; de acordul proprietarului spațiului locativ pe care acesta îl ocupă, dacă nu este proprietar al acestuia pentru a fi pus sub control GPS.
Nerespectarea, în mod nejustificat, a regulilor impuse persoanelor supuse sistemului de supraveghere electronic, duce la încarcerarea sau reîncarcerarea persoanei în cauza, la ordinul autorităților judiciare în custodia cărora se află persoana supravegheată.

Acest sistem a fost pus în practică de către Georges Fenech, fost magistrat și om politic francez, care după ce a elaborat un studiu complex cu privire la această problemă, a prezentat raportul sau premierului Jean-Pierre Raffarin, care a decis introducerea sa. Raportul sugera utilizarea sa în două situații: în cazul pedepselor privative de liberate sub doi ani, ca alternativă la încarcerare, și în cazul celor care au efectuat pedeapsa dar care erau, conform analizei de risc, potențial periculoși pentru societatea civilă, având un risc ridicat de recidivă.
Conform unui studiu Administrației Penitenciare din Franța, s-a stabilit că doar 42% dintre cei cu pedepse sub 2 ani au recidivat în primii 5 ani după executarea pedepsei, dintre persoanele condamnate și puse sub supraveghere electronică. Acest procent este de 72% în cazul celor care au executat pedepsele în stare de detenție în penitenciare. S-a constatat și că rata recidivei era superioară în cazul tinerilor decât al celor maturi, care în general, erau mai educați, aveau familii și un loc de munca stabil, etc. avand în acest fel, mai mult de pierdut, în cazul nerespectării condițiilor impuse la includerea în programul de plasament sub supraveghere electronică.

Această purtare permanentă a brațării electronică, din punct de vedere psihologic, se prezintă ca o măsură de descurajare, fiind și motivul care reduce rata recidivei.
Pericolul real, în cazul recidivei, provine din partea persoanelor aflate într-o stare de labilitate psihică, fie din motive sentimentale sau emoționale, fie din cauza pierderii unei activități lucrative sau a locului de muncă, a abandonulului din partea familiei, fie din cauza consumului de stupefiante sau alcool etc. – persoane susceptibile să acționeze în scopul restabilirii unei poziții dominante în care se aflau anterior.

Există două tipuri de supraveghere electronică: fixă și mobilă. În cazul plasamentului sub supraveghere electronică fixă, caz în care receptorul este fix, persoana în cauză dispune doar de o libertate de mișcare relativ limitată, în general, la reședința acesteia, în cazul supravegherii electronice mobile, când receptorul este mobil, libertatea de mișcare a persoanei crește în mod considerabil, putând efectua deplasări la locul de muncă, activități socio-educative, contact cu familia etc. În acest fel, inserția sau reinserția socială și profesională devine mult mai facilă.

Măsura de plasament sub supraveghere electronică fixă sau mobilă, poate acționa față de infractor ca o forță de echilibru, care să îl atragă în rândul celor care respectă legea și fie se opun fie nu repetă actele infracțional săvârșite anterior.
Supravegherea electronică prezintă două valențe complementare de ordin cartografic, deoarece în cadrul acesteia, executarea pedepsei este echivalentă cu mutarea instituției de deținere – în funcție de modul de supraveghere – fie la domiciliul sau reședința persoanei condamnate fie pe corpul acestuia, pe încheiatura mâinii sau pe gleznă, permițând, conform prevederilor legale, accesul în locuința sa, autorităților judiciare, și de ordin psihologic, deoarece persoana este conștientă de faptul că este privată de libertate, nefiind stăpân pe propriile sale acțiuni și fără a putea dispune de libertatea de mișcare a unui om liber. Altfel spus, acesta dispune de o libertate limitată, iar nerespectarea condițiilor impuse la acceptarea în program, poate duce la încarcerare sau reîncarcerare.

Dezavantajul principal, în cazul plasamentului sub supraveghere electronică este riscul de natură psihologică, în care persoana supusă acestui sistem, în mod conștient sau nu, să aibă tendința de a fi indulgent cu propria persoană, fapt care poate conduce la la abateri de la normele impuse de către respectivul sistem de supraveghere, motiv pentru care poate fi introdus într-o unitate de deținere.
Un avantaj major al acestui sistem este costul pentru contribuabil, care este mult mai mic decât în cazul încarcerării, prin lipsa cheltuielilor aferente sistemului recluziv, cum ar fi cele pentru hrană, pentru plata personalului unităților de detenție, pentru plata utilităților și a mentenanței spațiilor de detenție ș.a. În acest fel scade în mod semnificativ populația carcerală, cu un efect pozitiv asupra cheltuielilor publice, în primul rând. Fațeta negativă este că posibila creștere a ratei sustragerii de sub supravegherea acestui dispozitiv judiciar precum și a probabilității recidivei persoanei în cauză, datorită modului facil de executare a pedepsei, într-un loc familiar nu într-o unitate penitenciară. .
Plasarea sub supraveghere electronică și în mod special, sub supraveghere GPS mobilă, permite o mai bună supraveghere a persoanei precum și colectarea și stocarea informațiilor privind mobilitatea acesteia, dar este mai scump, ca și costuri pentru stat. Un sistem semiactiv, care stocheaza doar încălcarea obligațiilor sau interdicțiilor impuse, este o măsură de control, mult mai rentabilă din punct de vedere economic și suficientă în ceea ce privește timpul de intervenție pentru protejarea potențialelor victime ale persoanei aflate sub incidența acestui sistem.
Acest sistem pe viitor, în mod posibil, poate înlocui unitătile de deținere a persoanelor față de care sunt impuse măsuri preventive sau executări de pedepse în urma condamnări.

2.8.3. Controlul accesului

Tehnica de permitere a accesului prin analiza trăsăturilor anatomice sau biometrice reprezintă o abordare inovatoare, care permite reducerea costurilor.

Sistemele biometrice sunt recunoscute ca fiind cele mai eficiente soluții de securitate utilizate în prezent, deși senzorii biometrici mai prezintă încă vulnerabilități.

Dezvoltarea și perfecționarea sistemelor de colectare și prelucrare a informației au dus, în timp, la modernizarea sistemelor de control al accesului. Sistemele de securitate bazate pe tehnologii biometrice au devenit o alternativă viabilă, la un cost scăzut, pentru sistemele bazate pe cartele magnetice, coduri de bare ori parole, definind în acest mod o clasă superioară de securitate, față de cea asigurată anterior de sistemele tradiționale.

Scopul sistem de control al accesului este controlul zonelor în care pot intra anumite persoane, caz în care un sistem biometric automat își arată eficiența. Sistemele de acces bazate pe utilizarea cardurilor va controla numai accesul prin utilizarea unor bucăți de plastic, fără a stabili cine este posesorul cardului. La fel,
sistemele care utilizează PIN-urile sau numerele de identificare personale presupun, în mod teoretic, că numai un singur individ cunoaște un anumit numar care îl autorizează să accesez o zonă. Dar, în mod similar nu există posibilitatea determinării persoanei care a introdus codul.
Sistemele biometrice automate, însă, verifică identitatea persoanei utilizând caracteristicile sale naturale, cum ar fi geometria mâinii, ochii – irisul sau retina, amprenta ori caracteristicile vocii persoanei, elemente care nu pot fi pierdute, uitate sau furate, situație care poate fi întâlnită în cazul parolelor sau PIN-urilor ori cardurilor.

Dar în continuare, metodele biometrice de identificare pot fi folosite combinat cu metodele de autentificare tradiționale bazate pe date cunoscute, contribuind la securizarea unui anumit obiectiv.
Controlul accesului necesită din partea sistemului abilitatea identificării unei persoane precum și de a debloca o cale de acces, de a permite sau de a bloca accesul în baza restricțiilor de timp și monitorizarea alarmelor pentru căile de acces. Dar, mulțumită biometriei, este îndeplinită principala funcție a sistemului.
Există mai multe tipuri de sisteme de control al accesului bazate pe utilizarea biometriei.

Primele sunt sistemele independente. Sunt denumite astfel, deoarece
dispozitivele biometrice conținute sunt disponibile în configurații independente. Aceste dispozitive sunt nu doar biometrice, ci și controloare complete pentru o cale de acces. Utilizatorii sunt înregistrați în unitate, iar șablonul biometric al acestora este stocat temporar pentru comparațiile ulterioare. Comparația este realizată în interiorul unității biometrice și în funcție de rezultatul ei există un efect asupra respectivei căi de acces.
Sistemele în rețea, sunt utilizate atunci când
mai multe aplicații de control acces trebuie să administreze mai multe intrări. Deși este posibilă utilizarea mai multor unități independente este mult mai eficientă utilizarea unei rețele de cititoare biometrice. Astfel, prin legarea în rețea a sistemelor și prin conectarea la un computer apar mai multe avantaje, cel mai vizibil fiind monitorizarea centralizată a sistemului. Alarmele și activitățile tuturor căilor de acces din sistem sunt raportate către un server. Toate schimbările suferite de sistem sunt arhivate pe hard-disk-ul serverului și pot fi ulterior consultate pentru a oferi rapoarte personalizate, în funcție de necesități
Acest tip de sisteme în rețea oferă o administrare foarte convenabilă pentru șabloanele biometrice. Deși un anume utilizator este înregistrat într-o singură locație, șablonul său este disponibil și în celelalte locații autorizate ale sistemului. Eliminarea utilizatorului sau modificarea profilului de acces pot fi realizate prin intermediul computerului. Există sisteme biometrice care arhivează totalitatea informațiilor în server, unde sunt procesate și comparațiile șabloanelor. De asemenea, sunt sisteme care distribuie datele șabloanelor către cititoarele individuale de la fiecare intrare. Efectul rețelei asupra administrării șabloanelor este același.
Sistemele cu smart-carduri, sunt mai performante, deoarece oferă atât flexibilitate cât și capacități adiționale. Pe măsura reducerii costurilor și a răspândirii utilizării, dispozitivele biometrice pot crește ca eficiență a depozitării datelor securizate. Smart-cardul poate arhiva atât numărul de identificare al utilizatorului cât și șabloane biometrice cum ar fi geometria mâinii utilizatorului. În acest mod nu este necesară distribuirea șabloanelor în rețeaua de cititoare palmare iar sistemul de control acces nu trebuie să administreze aceste șabloane biometrice.
Astfel integrarea în sistemul de control acces existent este simplificată, iar costurile infrastructurii de rețea sunt eliminate. Această soluție rezolvă și problemele de intimitate a individului, deoarece șablonul este depozitat numai pe card.
Este o combinație a celor mai bune aplicații ale smart-cardurilor și a biometriei, asigurând dubla autentificare prin intermediul cardului potrivit și a persoanei potrivite. În acest caz, cititorul biometric încorporează un cititor de smart-carduri, având un spațiu pentru introducerea cardului, fixat în lateralul unității biometrice. Procesul de verificare a subiectului durează aproximativ o secunda și este în mod teoretic securizat total.
Integrarea în sistemele de control al accesului convenționale existente deja, este oferită într-o varietate de metode
Cea mai întâlnită este emularea cititoarelor de carduri, metodă foarte eficientă în cazul în care integrarea se face într-un sistem bazat pe carduri pre-existent, aducând astfel un plus de securitate căii de acces principale sau camerei unde este amplasat serverul. Sistemul de conectare este identic celui al cititoarelor de carduri.

Însă, în general, biometria elimină necesitatea utilizării cardurilor, ducând la reducerea eforturilor administrative. Ca exemplu, atunci când un card care a fost pierdut și care trebuie înlocuit si inregistrat din nou. La acumularea mai multor astfel de evenimente, administrarea sistemelor bazate pe carduri devine costisitoare.

Pentru a avea acces într-o incintă protejată, datorită existenței informațiilor sensibile, o persoană se poate identifica, pentru un nivel crescut de siguranță, pe baza trăsăturilor sale anatomice.

Un alt caz este cel al controlului accesului, fie la documentele care pot fi copiate de pe o unitate informatică fie în încăperile unde sunt discutate informații secrete, care poate fi realizat utilizând metodele și sistemele prezentate anterior. Poate fi valabil și pentru datele aflate pe suport informatic sau pentru locurile de depozitare a dispozitivelor optice de stocare a datelor. Astfel că autentificarea biometrică poate fi utilizată atât în aplicațiile de control al accesului fizic în incinte sau camere cu destinații speciale, cât și pentru securizarea accesului la resurse informatice cum ar fi baze de date.

Un sistem biometric automat de control al accesului îndeplinește, în principal, următoarele 2 funcții:

• Verificarea, care este procesul de autentificare a utilizatorilor legitimi, proces efectuat conjugat cu un smartcard, username sau număr special de identificare ori ID number. Șablonul biometric capturat este comparat cu cel stocat anterior fie pe un smartcard, fie în baza de date;

• Identificarea, care este procesul prin care este realizată autentificarea utilizatorilor, dar fără a apela la forme de stocare pre-înregistrată a unor date biometrice cum ar fi smart-cardurile, numele de utilizator sau codurile numerice personale. Șablonul biometric curent este comparat cu totalitatea înregistrărilor aflate în baza de date și este returnat scorul care indică cea mai strânsă potrivire, care este necesar să satisfacă pragul minim de securitate, determinând autentificarea și acceptarea utilizatorului în sistem.

Principalele operații pe care sistemul biometric le efectuează sunt înregistrarea ori înscrierea în baza de date a sistemului și testarea ori compararea în scopul identificării ori pentru verificare. Este utilizat un șablon – sinteză a caracteristicilor extrase din informațiile sursă, care are o dimensiune optimă pentru permiterea identificării adecvate. Șablonul este stocat în faza de înregistrare fiind mai apoi comparat în faza de potrivire cu cel obținut de la utilizatorul final.

. Beneficiile utilizării acestui sistem sunt date, așa cum am menționat anterior, de faptul că datele biometrice nu pot fi transmise altei persoane în mod intenționat sau neintenționat, caracteristica biometrică putând fi folosită numai de către ”proprietar”, fiind legată în mod indisolubil de o singură persoană. De asemenea, datele biometrice nu sunt secrete, deși au un caracter personal, iar securitatea sistemului de autentificare biometrică și de control al accesului poate să nu depindă de ținerea secretă a datelor de verificat.

3. CONCLUZII

O comparație între cele mai importante tehnologii biometrice raportate la caracteristicile lor principale, o putem regăsi în tabelul de mai jos.

Comparație între caracteristicile elementelor biometrice

Verificatorii biometrici prezintă și ei atât avantaje cât și dezavantaje. Avantajele ar fi că acestea:

– elimina sau cel puțin reduc fraudele de identitate;

– sporesc securitatea;

– nu pot fi usor transferați, uitați, pierduți sau copiați;

– sunt mult mai convenabile pentru utilizatori decât metodele tradiționale;

Desigur că există și dezavantaje inerente în utilizarea verificatorilor biometrici. Acestea sunt:

– nici un verificator nu este optim, totul depinde de aplicația utilizată;

– nu pot fi înlocuiți, în cazul pierderii;

– poate exista o integrare dificila in sistem;

– de asemenea, există susceptibilități cu privire la încălcarea intimității;

Există o listă lungă a tipurilor de informații biometrice utilizate în mod curent în aplicațiile de recunoaștere sau de autentificare, care includ cele menționate anterior precum și diferite combinații ale acestora. Sistemele biometrice de identificare comerciale utilizează, de obicei, vocea, amprenta digitală, fața sau irisul, datorită existenței senzorilor necesari la prețuri și cu performanțe satisfăcătoare dar și datorită suportului teoretic aferent procesării adecvate a datelor disponibile.

Legătura dintre problematica securității și contextul economico și social devine tot mai largă, deoarece există abordări și instrumente specifice de evaluare și estimare care stau la baza deciziilor politice și administrative, și pe de altă parte, există tehnologii specifice care sunt aplicate în proiecte de mare complexitate cu un impact social major, cum sunt noile documente biometrice. Utilizarea identificării biometrice devine un vector major în modernizarea și trasformarea societății, în îmbunătățirea calității vieții atât din punct de vedere al accesului la libertățile fundamentale, cât și din punct de vedere al creșterii siguranței personale. Deși mijloacele tehnice nu sunt încă impecabile, înțelegerea și acceptarea lor este o necesitate atât pentru individ, cît și pentru organizații sau pentru societate în ansamblul ei, deoarece constituie baza evoluției rapide spre satisfacerea așteptărilor generale ale societății.

Dacă adoptarea utilizării la scară largă a biometriei ca parte componentă a vieții cotidiene este controversată și prezintă riscuri, folosirea acesteia în cadru restrâns, la nivel de instituții sau ca metodă complementară de recunoaștere este dezirabilă și folositoare.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. Bondarciuc, A. – Irisul-amprenta individualității, Ed Spectrum, Bucuresti, p 287, 2002.

2. Cârjan, L. – Tratat de Criminalistica, Ed.Pinguin Book, Bucuresti, 2006;

3. Matei, G. – Criminalistică – curs pentru învățământul la distanță, Universitatea Ecologică, 2012

4. Popa, G. – Metode și tehnici de identificare criminalistică, AIT Laboratories, București, 2011

5. Stancu, E – Tratat de Criminalistica, Ed. a V-a revizuita si adaugita, Universul Juridic, Bucuresti, 2010 ;

ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ

Boldea, M și Boldea, C.R., Identificarea biometrică, Revista Informatica Economică nr. 1/2003

Arion, S și Stroică, P., Identificarea biometrică și circulația persoanelor, Revista Alarma nr. 9/2008

Dobozi, V., Plasamentul sub supraveghere electronică în Franța, Revista de Drept Penal nr. 3/2008

III. SITE-URI INTERNET

www.politiaromana.ro

http://www.findbiometrics.com

http://www.biometricgroup.com

http://www.biometricaccess.com

http://science.howstuffworks.com/fingerprinting1.htm

http://www.accesscontrolsystem.in

http://www.schengen.mai.gov.ro

ANEXA

3.1 Comparație între caracteristicile elementelor biometrice – Tabel aflat la pagina 57