Aplicatie Informatica Privind Personalul Societatii
CUPRINS
Introducere
CAP. 1. INTEGRARE ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ
1.1. Definire și concept
1.1.1. Integrarea economică
1.1.2. Integrarea monetară
1.2. Fazele integrarii economice și monetare
CAP. 2. REALIZAREA UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
2.1. Etapele realizarii Uniunii Economice și Monetare
2.2. Introoducerea monedei Euro
2.2.1. Etapele și măsurile adoptate pentru realizarea introducerii monedei Euro
2.2.2. Funcțiile monedei Euro
2.2.3. Efectele introducerii monedei Euro
2.3. Componentele Uniunii Economice și Monetare
2.3.1. Politica monetară comună
2.3.2. Politica economică comună
2.3.3. Solidaritatea financiară
2.3.4. Structura instituțională
2.4. Argumente pro și contra formării Uniunii Economice și Monetare în spațiul european
CAP. 3. UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ ȘI ROMÂNIA
3.1. România și relațiile cu Uniunea Europeană
3.2. România – aproape sau departe de moneda unică
CAP. 4. STUDIU DE CAZ
4.1. Prezentarea societății comerciale TERMO INVEST S.R.L.
4.2. Monografie contabilă la S.C. TERMO INVEST S.R.L.
CAP. 5. APLICAȚIE INFORMATICĂ PRIVIND PERSONALUL SOCIETĂȚII
5.1. Aspecte teoretice privind sistemul informațional și sistemul informatic
5.2. Aplicație propusă pentru informatizarea la S.C. TERMO INVEST S.R.L.
Încheiere
Bibliografie
Anexe
Introducere
Lucrarea prezintă atât aspecte teoretice cât și practice în ceea ce privește Uniunea Economică și Monetară. Uniunea Europeană reprezintă un spațiu economico-social și politic, în construcție, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a intereselor de natură economică și socială la scară societală. Procesul de formare și consolidare a spațiului european a presupus o serie de transformări ale structurilor economice și socio-politice, care s-au concretizat în formele îmbrăcate de-a lungul timpului trecând de la zona de comerț liber la: zona de comerț, uniunea vamală, piața comună, piața internă, uniunea economică și monetară, integrarea economică completă.
Uniunea economică și monetară presupune și numeroase avantaje, ceea ce m-a determinat să aleg această temă, urmând în conținutul lucrării să aprofundez și să analizez aceste avantaje.
Adoptarea monedei euro pare a constitui pentru România rezolvarea multor probleme de natură economică, politică sau socială, în timp ce efortul necesar pentru atingerea acestui obiectiv, cât și posibilele consecințe negative sunt de multe ori trecute sub tăcere. Astfel, pe parcursul lucrării am urmărit atingerea mai multor obiective:
Primul capitol Integrare economică și monetară prezintă definiții cu privire la: integrarea economică, integrarea monetară, precum și fazele integrării economice și monetare.
În al doilea capitol al lucrării Realizarea uniunii economice și monetare sunt prezentate următoarele aspecte importante: Etapele realizarii Uniunii Economice și Monetare, Introoducerea monedei Euro, Componentele Uniunii Economice și Monetare, precum și Argumente pro și contra formării Uniunii Economice și Monetare în spațiul european.
Al treilea capitol Uniunea Economică Și Monetară și România cuprinde următoarele subcapitole: România și relațiile cu Uniunea Europeană, România – aproape sau departe de moneda unică.
Al patrulea capitol conține un studiu de caz, care are în vedere: Prezentarea societății comerciale TERMO INVEST S.R.L. și o Monografie contabilă la S.C. TERMO INVEST S.R.L.
Și ultimul capitol, Aplicație informatică privind personalul societății evidențiază aspecte teoretice privind sistemul informațional, sistemul informatic și este prezentată o aplicație propusă pentru informatizarea la S.C. TERMO INVEST S.R.L.
La finalul lucrării sunt prezentate concluziile și anexele care cuprind bilanțul contabil și alte documente ale societății comerciale.
CAP. 1. INTEGRARE ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ
1.1. Definire și concept
Integrarea este ”un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente, menit să permită respectivelor state să funcționeze ca o unică entitate”. Cu alte cuvinte, este procesul prin care națiuni, până atunci doritoare și capabile să-și conducă independent politica internă și externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor organe centrale, respectiv procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinși să-și modifice speranțele și activitățile politice către un nou centru.
1.1.1. Integrarea economică
Majoritatea analiștilor percep integrarea drept un fenomen în primul rând economic, termenul de „integrare economică” poate fi interpretat în sens:
• Dinamic – integrarea este privită ca un proces prin care frontierele economice dintre statele membre sunt treptat desființate (echivalent cu a afirma că discriminările naționale sunt astfel eliminate), ducând la apariția unui spațiu economic nou;
• Static – integrarea este definită ca reflectând o situație în care componentele naționale ale unei noi economii nu mai sunt separate prin frontiere economice, dar funcționează în continuare ca entități distincte.
Expresia „integrare economică” poate acoperi o multitudine de aspecte, de la poziția unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei economii naționale în cadrul unui spațiu regional.
În literatura de specialitate, se disting mai multe forme, stadii de integrare economică:
Colaborarea economcă cuprinde ansamblul relațiilor economice dintre state, incluzând-le atât pe cele bilaterale, cât și pe cele multilaterale. Aceasta poate fi regională sau globală.
Cooperarea economică este o formă de cooperare între mai multe state care participă în comun la realizarea unui obiectiv economic concret.
Clubul de comerț preferențial reprezintă o asociere între două sau mai multe state care își reduc reciproc taxele vamale la importul de bunuri, păstrând neschimbat nivelul acestora față de terțe personae.
Zona de liber schimb este o formă mai evoluată de integrare:
• taxele și cotele vamale sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre ale zonei;
• statele membre își păstrează propriul tarif vamal (și sistemul de cote) față de statele terțe.
Uniunea vamală presupune eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piața bunurilor (nu neapărat a serviciilor) și existența unui tarif vamal comun opozabil terților (legislația vamală se uniformizează). Țările din uniunea vamală nu pot participa individual și la alte grupări economice
Piața comună este o formulă de integrare superioară uniunii vamale, care elimină toate restricțiile privind libera circulație a factorilor de producție (a capitalurilor și a forței de muncă)
Uniunea vamală și Piața Comună pe lângă Zona de liber schimb nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esențiale se regăsesc în GATT/OMC.
Uniunea economică și monetară, reprezintă cea mai completă formă de integrare economică pusă în practică până în prezent:
• piață unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice naționale, menită să reducă discriminarea pe piața comună.
• Uniunea monetară presupune un curs valutar relativ stabil sau o monedă unică.
• presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul de vag.
• Funcționarea acesteia este condiționată de existența unor politici fiscale și monetare armonizate, altfel guvernele ar putea influența valoarea banilor pe teritoriul în care își exercită autoritatea.
Integrare economică totală este ultimul stadiu al integrării:
• unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale și ciclice;
• crearea unei autorități supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre sprijinită de o legislație comună și un buget comun.
Procesul de integrare economică include două procese care se susțin reciproc: procesul de integrare a piețelor și cel de integrare a politicilor economice. Esența integrării economice o reprezintă însă integrarea piețelor, care se materializează într-o circulație transfrontalieră semnificativă a bunurilor, serviciilor, capitalului și a forței de muncă. Gradul de convergență al prețurilor poate fi etalonul prin care s-ar putea măsura gradul de integrare economică.
În concluzie putem afirma că integrarea economică este un proces complex care presupune crearea unei piețe comune. El constă în dezvoltarea interdependențelor economice dintre statele componente și este determinat de un ansamblu de factori, între care revoluția științifică și tehnica joacă un rol de prim ordin.
1.1.2. Integrarea monetară
Integrarea monetară este denumirea procesului de formare a unei zone monetare, a unui spațiu în care monedele mai multor țări sunt într-una din următoarele două situații:
legate între ele în mod irevocabil, sau fiecare monedă se leagă irevocabil de o monedă "ancoră" pe baza unui anumit raport
monedele naționale sunt înlocuite cu o singură monedă, care va fi folosită în întreaga zonă
Atât într-un caz, cât si în celălalt, ne aflăm în fața unui proces de unificare monetară.
O uniune monetară formată în acest mod trebuie să corespundă unei zone monetare optime, înțelegându-se prin aceasta un spațiu economic care poate urma aceeași politică monetară: țările respective renunță la politica monetară proprie, la folosirea instrumentelor de politică monetară, în special la instrumentul curs valutar, în favoarea unei politici monetare și de curs comune.
Condițiile integrării monetare conform teoriei Zonelor Monetare Optime:
Convergența economiilor. Indicatorii macroeconomici care pot fi luați în calcul la evaluarea gradului de convergență sunt:
mărimea ratei inflației la nivel anual
modifcările cursurilor valutare
mărimea admisibilă a deficitului public guvernamental sau bugetar
datoria publică totală (inclusiv internă, externă, guvernamentală, locală)
2. Asigurare a celor ”patru libertăți”: liberatea de mișcare a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor și a persoanelor
3. Exporturi diversificate
4. Grad ridicat de deschidere a economiilor
5. Renunțarea la banca centrală națională de către țările participante
Referitor la integrarea economică și monetară se au în vedere următoarele aspecte:
modalitatea de aplicare a unor politici care să fie valabile pe ansamblul spațiului economic format de piața comună,
moneda unică asigură o mai mare transparență a costurilor și prețurilor care, devenite comparabile în toată comunitatea, dau un nou impuls concurenței.
moneda unică are marele avantaj pentru voiajori, turiști sau oameni de afaceri că nu suportă costuri de tranzacții pe care le fac de fiecare dată, schimband devize.
integrarea monetară trebuie să aibă în vedere o cooperare între statele membre în materie de politică economică și monetară, mai ales printr-o coordonare a ratelor de schimb și de dobânzi, dar și rezolvarea unr probleme referitoare la o balanță a prețurilor.
trebuie fundamentat faptul că o monedă comună economisește pentru întreprinderi, cheltuielile de acoperire a riscurilor de schimb, cheltuieli care se fac în prezent, pentru a se proteja de fluctuațiile monetare.
o uniune monetară implică deplina convertibilitate a monedelor statelor membre și liberalizarea completă a mișcărilor de capital. Acest lucru elimină orice marjă de fluctuație a monedelor în jurul cursului pivot și instaurează rate de schimb fixe de manieră irevocabilă, ceea ce presupune un înalt grad de convergență a politicilor economice și monetare a statelor membre, precum și un transfer de puteri de decizie din aceste state spre o autoritate economică și monetară comunitară.
întreprinderile care realizează tranzacții comerciale în mai multe state membre ar trebuii să fie ajutate să înlăture costurile administrative legate de schimbul de monede, inclusiv risipa de timp.
1.2. Fazele integrarii economice și monetare
Faza I ce a cuprins perioada 1958-1969. Tratatul de la Roma. Sistemul Bretton Woods.
Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeanămbre în materie de politică economică și monetară, mai ales printr-o coordonare a ratelor de schimb și de dobânzi, dar și rezolvarea unr probleme referitoare la o balanță a prețurilor.
trebuie fundamentat faptul că o monedă comună economisește pentru întreprinderi, cheltuielile de acoperire a riscurilor de schimb, cheltuieli care se fac în prezent, pentru a se proteja de fluctuațiile monetare.
o uniune monetară implică deplina convertibilitate a monedelor statelor membre și liberalizarea completă a mișcărilor de capital. Acest lucru elimină orice marjă de fluctuație a monedelor în jurul cursului pivot și instaurează rate de schimb fixe de manieră irevocabilă, ceea ce presupune un înalt grad de convergență a politicilor economice și monetare a statelor membre, precum și un transfer de puteri de decizie din aceste state spre o autoritate economică și monetară comunitară.
întreprinderile care realizează tranzacții comerciale în mai multe state membre ar trebuii să fie ajutate să înlăture costurile administrative legate de schimbul de monede, inclusiv risipa de timp.
1.2. Fazele integrarii economice și monetare
Faza I ce a cuprins perioada 1958-1969. Tratatul de la Roma. Sistemul Bretton Woods.
Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) și a fost semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg la 25 martie 1957. Acesta enunță principiile referitoare la coordonarea politicilor monetare, conjuncturale și macroeconomice între statele membre.
Inițial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunității Economice Europene. Prin Tratatul de la Maastricht semnat mai târziu s-a eliminat, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunității cât și al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunității Europene sau Tratatul CE.
În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom): cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât și Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul inițial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secțiune de sine stătătoare în cadrul acestuia.
Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcția integrării europene, luarea majorității deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislației comunitare.
Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei piețe comune, instituirea celor ”patru libertăți”, excluderea oricărei discriminări naționale pentru a funcționa însă, avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curții Europene de Justitiție se arăta extrem de important.
Implicații teoretice ale acestui tratat: odată cu piața comună naște societatea civilă europeană. Statul nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu întrucât piața comună trebuie să funcționeze pe dimensiunea supranațională, doar așa poate fi eficientă. Astfel iese în evidență primatul dreptului comunitar asupra dreptului național.
În acest sistem al Tratatului de la Roma, în Titlul II al Părții a treia, intitulat ”Politica economică” erau avute în vedere atât probleme economice, cât și probleme monetare legate de stabilirea Uniunii economice și monetare, precum și problemele politicii comerciale comune. Politica economică a Comunității comporta potrivit acestor prevederi cinci elemente esențiale: politica pe termen scurt sau conjuncturală, politica pe termen mediu, politica financiară și monetară, politica balanței de plăți și supravegherea multilaterală.
Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește, astfel s-au prevăzut următoarele:
– eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor, precum și a oricăror altor măsuri cu efect echivalent;
– stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune în raport cu statele terțe;
– eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulații a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor;
– adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
– adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
– instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenței pe piața comună;
– aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre și împiedicarea dezechilibrelor în balanțele de plăți ale acestora;
– apropierea legislațiilor interne în măsura necesară funcționării pieței comune;
– crearea unui Fond Social European pentru a îmbunătăți posibilitățile de angajare a lucrătorilor și pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai;
– instituirea unei Bănci Europene de Investiții, destinată facilitării extinderii economice a Comunității prin crearea de resurse noi;
– asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări în vederea creșterii schimburilor comerciale și continuării în comun a efortului de dezvoltare economică și socială.
Sistemul Bretton Woods
Europa beneficiază, în anii ՙ60, grație sistemului de schiburi fixe instituite prin acordul de la Bretton Woods, de stabilitate monetară.
Reprezentanți ai celor două mari puteri aliate, Marea Britanie și SUA, au început să se gândească, încă din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial (anii 1940-1941) la arhitectura sistemului financiar internațional pentru perioada postbelică.
Lecțiile perioadei interbelice erau:
– cursurile de schimb fluctuante produc instabilitate excesivă;
– mișcările de capital necontrolate cauzează perturbații mari;
– este nevoie de un cadru care să favorizeze comerțul internațional și să evite războaiele comerciale.
– nevoia acută de refacere economică, de reconstrucție după război.
Americanii au pledat pentru stabilitatea (fixitatea) cursurilor de schimb și fluxuri comerciale și de capital libere. În schimb, britanicii, îndrumați de marele economist John Maynard Keynes, gândeau prin prisma unei viziuni mai aproape de realitatea economică a Europei, la acel moment, un continent distrus de război, unde guvernele aveau nevoie de un număr cât mai ridicat de mijloace, pentru a lupta cu eventuale dezechilibre externe mari, fiind preocupate și de costurile ajustării pentru o populație.
Planul Keynes accentua nevoia de stabilitate a cursurilor de schimb și de dezvoltare a relațiilor comerciale, dar prevedea “cursuri ajustabile” și posibilitatea de a impune restricții comerciale și controale asupra mișcărilor de capital, în anumite circumstanțe.
În final s-a ajuns la un compromis, care a încercat să concilieze cele două poziții și care s-a regăsit în acordurile de la Bretton Woods (din 1944), în statutele celor doua organizații financiare specializate – Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Aranjamentele de la Bretton Woods statuau ca “reguli ale jocului” funcționarea de cursuri fixe, dar ajustabile în condiții speciale și posibilitatea de a aplica restricții comerciale în anumite condiții, din perspectiva ajustării balanței de plăți. Totodată, se acceptau controale asupra mișcărilor de capital.
Dacă FMI și Banca Mondială urmau să se ocupe de problematica financiară, pe termen scurt (ajustare de balanță de plăți) și lung (dezvoltare economică), o altă organizație, GATT (actuala Organizație Mondială a Comerțului) trebuia să se preocupe de ordonarea comerțului internațional, de liberalizarea sa.
Aranjamentele de la Bretton Woods au contribuit la refacerea economică a țărilor vest-europene după război și au introdus reguli folositoare în relațiile economice internaționale, plus funcționarea a două instituții, care au marcat evoluția sistemului postbelic.
În 1971 SUA decide să renunțe la convertibilitatea în aur a dolarului. Acel moment a semnalat intrarea într-o eră a fluxurilor flotante.
Sistemul de la Bretton Woods – cursuri de schimb fixate – a durat efectiv din decembrie 1958 până în martie 1973. Al doilea regim, care a debutat în martie 1973, continuă și în prezent – regimul cursurilor de schimb supuse flotării controlate.
Lira sterlină, deși și-a păstrat statutul de valută de rezervă, juca un rol minor în țările din afara Regatului Unit. Pe piețele valutare, în timpul perioadei Bretton Woods, intervențiile băncilor centrale erau limitate.
După ce dolarul a fost declarat neconvertibil în aur, în august 1971, a urmat imediat o declarație de devalorizare. Autoritățile SUA au început să exerseze intervenții directe pe piețele valutare. Americanii și-au devalorizat moneda, pentru a-și deschide drum spre avantajele competitive. Devalorizarea dolarului a dus la multiplicarea tranzacțiilor comerciale în mărci, yeni și în alte monede.
Înființarea Fondului Monetar Internațional a fost stabilită în iulie 1944, in cadrul Conferinței Financiare și Monetare a Organizației Națiunilor Unite desfășurate în localitatea americana Bretton Woods, unde delegații din 44 state au fost de acord asupra unui nou cadru privind cooperarea economică.
În conformitate cu acordurile de la Bretton Woods, FMI urma să dețină rolul principal în cadrul noului sistem monetar internațional. În același timp, s-a făcut precizarea că o “țară nu poate deveni membră a BIRD, atâta timp cât nu este membră a FMI”. În urma acestei conferințe, ca urmare a sistemului adoptat, definirea și convertirea monedelor naționale, ca și constituirea rezervelor valutare urmau să se facă numai prin aur și dolari SUA, și nu prin aur și mai multe devize ca mai înainte. Aceasta a reflectat poziția economică și financiar valutară dominantă a SUA.
Urmărind realizarea acestor deziderate, la baza sistemului de la Bretton Woods au fost puse următoarele principii mai importante:
universalitatea – presupunea fixitatea parităților și cursurilor valutare. Modificarea acesteia putea fi efectuată numai la propunerea țării membre, în urma consultării cu FMI și numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental al balanței de plăți externe.
convertibilitatea reciprocă a monedelor, prin desființarea restricțiilor asupra plăților curente, precum și convertibilitatea în aur a dolarului.
crearea unui volum de rezerve adecvat. Autoritățile monetare ale țărilor membre FMI aveau obligația să constituie rezerve monetare adecvate nevoilor de echilibrare a balanței de plăți compuse din: rezervele oficiale de aur; rezervele valutare; creanțe față de FMI.
echilibrul balanțelor de plăți. Țările membre ale FMI aveau obligația să supravegheze și să asigure menținerea echilibrului balanțelor de plăți. Astfel, se utiliza de comun acord cu FMI, tehnica devalorizării sau revalorizării monedelor naționale. Singura țara care făcea excepție de la acest principiu era SUA pentru care deficitul balanței de plăți se acoperea prin emisiune de monedă proprie, dat fiind rolul privilegiat al dolarului.
Pe parcursul anilor, ca urmare a evoluțiilor fenomenelor economice și monetar- valutare, aceste principii au fost abandonate treptat.
Faza a II-a ce a cuprins perioada 1969 – 1979
Alt moment al integrarii monetare europene a avut loc la Summitul de la Haga din 1969, în care s-a pus problema creării unei uniuni economice și monetare.
La 8 octombrie 1970, Raportul Werner a propus realizarea unei uniuni monetare între țările Comunității Europene într-o perioadă de 10 ani, prin fixarea irevocabilă a parităților dintre monedele statelor membre și liberalizarea totală a fluxurilor de capital.
Prin prisma acestui plan, uniunea monetară avea drept scop „convertibilitatea deplină și ireversibilă a monedelor statelor membre eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parității și cursurilor valutare și completa liberalizare a fluxurilor de capital”.
Integrarea monetară în cadrul unui sistem monetar european unic a fost inițiată prin mecanismul șarpelui monetar în 1972, continuată cu înființarea SME în 1979 și adoptarea Euro.
”Șarpele monetar” este dat de imaginea evoluției cursului monedelor europene care se formează, în evoluția lor, o linie ondulată (șarpe) care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuație, autorizate SMI.
Sistemul Monetar European intră în vigoare pe 13 martie 1979, practic șarpele monetar a fost îmbunătățit, lărgit și redenumit. Are la bază trei elemente:
– Ecu reprezintă numerarul în cadrul mecanismului de schimb, este numitorul comun în mecanismul de intervenție și de credit, servește ca mijloc de reglementare între autoritățile monetare ale statelor membre. În această etapă apare ECU- (unitatea de cont europeană, o monedă coș ce se bazează pe o altă veche monedă coș DST) și va juca un rol central în SME.
– Mecanismele de schimb. Fiecare monedă are un curs pivot legat de Ecu. Marjele de fluctuație de 2,55% sunt autorizate în jurul cursurilor bilaterale.
– Mecanismele de credit. Statele transferă la FECOM 20% din rezerva lor de devize și de aur.
Mecanismul sistemului presupune ca atunci când cursul de piață al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară intervenția Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.
Sistemul șarpelui monetar a funcționat cu dificultate, cu dese momente de retrageri și reveniri ale statelor membre și cu numeroase reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare.
Din cauza practicilor speculative de a cumpăra aur cu dolarii americani excedentari semnalate pe piața liberă londeneze, țările europene au eliminat obligația menținerii unei limite de fluctuație față de dolarul american, dar mențin același nivel de fluctuație între monedele europene.
Faza III din 1979 – prezent.
În anul 1987 intră în vigoare Actul Unic European, document care a impus ca obiectiv imediat crearea Pieței Unice și pentru atingerea acestui obiectiv a fost subliniat necesitatea intensificării eforturilor de cooperare în plan monetar. Fără o convergență în materie de politică monetară, libera circulație a capitalurilor și integrarea piețelor financiare implică o presiune foarte puternică pe piețele monetare. Piața unică era imposibil de realizat fără o monedă unică, acesta diminuând din riscuri și costuri de tranzacționare.
Realinierile succesive și întărirea diverselor mecanisme (acordurile de la Bâle- Nybourg în septembrie 1987) au permis, până la începutul anilor ՙ90, o bună funcționare a Sistemului Monetar European. CEE constituie o zonă de stabilitate monetară propice proprii dezvoltării economice.
Criza economică și reunificarea germană au antrenat după 1990, o creștere a ratelor dobânzii. Marca germană s-a întărit, lira italiană și lira sterlină au părăsit Sistemul Monetar European în 1992.
În 1988, în cadrul Consiliului European de la Hanovra, misiunea de a studia și propune etapele concrete pentru a ajunge la uniunea economică și monetară îi revine președintelui Comisiei Europene, Jaques Delors. Acesta a propus, prin raportul care îi poartă numele, o nouă bază pentru unificarea monetară în Europa.
Din raportul Delors se reține ultima soluție și se hotărește la întrunirea Consiliului European de la Madrid (iunie 1989) cele 3 etape prin care se realizează înfăptuirea monedei unice:
1. sporirea performanțelor economice și monetare în cadrul instituțional existent. În domeniul monetar, obiectivul constă în realizarea unificării piețelor financiare și accentuarea coordonării politicilor monetare.
2. coordonarea politicilor economice și înființarea unor noi instituții europene dintre care Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
3. se trece la parități fixe, transferarea competențelor băncilor centrale către SEBC și înființarea monedei unice
Programul Cartea Albă care a regrupat în jur de 300 de propuneri specifice vizând desfințarea tuturor obstacolelor care se opun liberei circulați de bunuri, servicii, persoane și de capital.
Tratatul de la Maastricht, semnat în decembrie 1991 în plan monetar, a consfințit constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Uniunii și a stabilit criteriile pe care statele membre trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al spațiului monetar european.
Tratatul privind Uniunea Europeană, numit și Tratatul de la Maastricht, a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene. Acesta prevedea desăvârșirea Uniunii Economice și Monetare în trei faze:
Faza I presupune coordonarea și liberalizarea financiară, care prevedea libertatea totală a circulației capitalurilor în cadrul Uniunii, creșterea resurselor destinate corectării dezechilibrelor dintre regiunile europene (fondurile structurale) și convergența economică în ce privește supravegherea multilaterală a politicilor economice ale Statelor.
Faza a II-a are în vedere crearea de noi structuri. Aceasta prevedea crearea Institutului Monetar European la Frankfurt, ca precursor al Băncii Centrale Europene, alcătuit din guvernatorii Băncilor Centrale ale Uniunii, independența Băncilor Centrale naționale și reglementări privind interdicția unor deficite bugetare excesive. Astfel este creat Sistemul European al Băncilor Centrale, a cărui funcționare se bazează pe mai multe principii generale dintre care amintim independența instituțională și financiară, transparența, subsidiaritatea și responsabilitatea în atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht.
Țările ale căror rate ale inflației și al căror deficit public erau foarte ridicate trebuiau să adopte o politică ce viza să le aducă la nivelul economiilor celor mai stabile din cadrul Uniuni.
Faza a III- a a fost reprezentată de transferul responsabilităților. Această ultimă fază constă în fixarea irevocabilă a ratelor de schimb și instituirea monedei unice.
Conform tratatului moneda unică europeană urma să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.
Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice, prin care trebuie asigurată stabilitatea monedei unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referință 1997.
Criteriile de la Maastricht
În acest scop statele membre trebuiau să asigure băncilor centrale o mai mare independență și îndeplinirea următoarelor criterii de convergență nominală:
Stabilitatea prețurilor. Statele membre trebuie să demonstreze că, în cursul ultimului an ce precede trecerea la cea de a treia fază, rata lor a invlației n-a depășit cu mai mult de 1,5% media celor trei state ale Uniunii Europene care au cea mai scăzută rată a inflației.
Rata dobânzii. În acest domeniu, Statele trebuie să aibă o rată a dobânzi nominale medii pe termen lung, care să nu varieze cu mai mult de 2% față de media ratelor celor trei state cu cele mai mici rate ale dobânzilor, în anul dinaintea examinării.
Finanțele publice. În acest domeniu, statele membre trebuie să demonstreze că deficitul lor nu depășește 3% din PIB, iar datoria publică cumulată nu depășește 60% din PIB.
Stabilitatea cursului de schimb. În ce privește ratele de schimb, statele membre trebuie să respecte marjele normale de fluctuație prevăzute prin mecanismele de schimb ale Sistemului Monetar European pe o perioadă de cel puțin doi ani înaintea intrării în zona euro (art. 121 din TEC).
Criteriile de convergență reală privesc:
gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB,
ponderea comerțului bilateral că țările membre ale Uniunii Europene în totalul comerțului exterior,
structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură și servicii),
PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie în funcție de paritatea puterii de cumpărare, fie la cursul nominal.
Ca urmare a recesiunii și a turbulențelor monetare din 1992 și 1993, Uniunea nu a fost în măsură să pună în practică prima opțiune a Tratatului de la Maastricht, care constă în trecerea la cea de a treia fază a UEM la 1 ianuarie 1997. În cadrul Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995, conducătorii Statelor membre au confirmat a doua opțiune menționată în cadrul tratatului, și anume, cea care prevedea ca fază finală a UEM să debuteze la 1 ianuarie 1999, chiar dacă numai o minoritate a Statelor membre va îndeplini criteriile de intrare.
Țările Europei, membre ale Uniunii Europene, în momentul aderării au îndeplinit criteriile de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga din 1983 și reafirmate de Consiliul European de la Madrid din 1995. Aceste criterii sunt:
– Politice – instituții stabile care să garanteze democrația,statul de drept, drepturile omului și respectul pentru protecția minorităților
– Economice – o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față concurenței
– Capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare
– Adoptarea acquis-ului comunitar și implementarea sa efectivă prin structuri administrative și judiciare adecvate.
CAP. 2. REALIZAREA UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
Uniunea economică și monetară reprezintă o etapă superioară a integrării multinaționale, care presupune: o politică monetară comună, o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre, o monedă unică, liberalizarea fluxurilor de capital, un sistem instituțional care să coordoneze și administreze politica monetară.
Trebuie să acceptăm diferențele dintre statele europene și, mai ales rolul lor în declașarea crizei europene, dar și în adâncirea ei. Sub o formă sau alta, trebuie acceptate soluții structurale ca țări atât de diferite sub aspectul nivelului de dezvoltare economică să rămână împreună, unite. Cu alte cuvinte, zona euro nu trebuie privită ca un grup de state cu interese individuale, ci ca un singur stat cu scop unic.
Integrarea economică aduce beneficii mai mari, eficiență internă și soliditate economiei UE, în general și economiilor statelor membre, în particular. Acest lucru oferă și oportunități pentru stabilitate economică, pentru intensificarea creșterii economice și pentru un grad mai mare de ocupare a forței de muncă – de care beneficiază direct cetățenii UE.
Uniunea economică și monetară europeană este rezultatul unui proces integrativ complex, atât în planul economiei reale cât și în cel al economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăți de secol în spațiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor etape.
2.1. Etapele realizarii Uniunii Economice și Monetare
Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice și Monetare în trei etape conform raportului Dellors:
1. Etapa I – iulie 1990- decembrie 1993, ale cărei elemente centrale au fost stabilite înainte de Maastricht a reprezentat etapa consolidării pieței și are în vedere:
– desăvârșirea pieței interioare realizată la 31 decembrie 1991 când s-au pus condiții referitoare la constituirea spațiului financiar unic,
– intărirea coordonării economice printr-o mai mare stabilitate a prețurilor.
Obiectivul central al acestei etape l-a constituit creșterea convergenței politicilor economice și a cooperării între băncile centrale în scopul încorporării practicilor monetare ale statelor membre în cadrul Sistemului Monetar European.
În această etapă s-au adoptat o serie de măsuri precum:
• libertate totală de circulație a capitalurilor în cadrul Uniunii,
• sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene,
• reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.
În cadrul acestei etape, în procesul de consolidare a pieței Consiliul a stabilit un cadru de convergență al performanțelor economice din statele membre și de monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice.
2. Etapa a II- a: 1 ianuarie 1994- 31 decembrie 1998 care se referă la disciplina financiar- monetară.
În timpul acestei etape, pornind de la prevederile Tratatului Uniunii Europene statele membre au fost constrânse să evite deficitele bugetare excesive și să inițieze pașii spre independența băncii centrale. În procesul de creștere a independenței băncilor centrale, Tratatul le interzice acestora acordarea de facilități de creditare guvernamentale sau de achiziții de instrumente privind datoria publică direct de la acestea.
În conformitate cu prevederile legate de etapa a II-a a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European înființat în 1994 cu sediul în Frankfurt (Germania).
Institutul Monetar European pregătește condițiile pentru trecerea în faza a III-a prin crearea instrumentelor și procedurilor necesare aplicării politicilor monetare.
3. Etapa a III- a: 1 ianuarie 1999- 1 iulie 2002 când se urmărește:
– crearea unui sistem european al Băncii Centrale.
– numele monedei unice – Euro- și scenariul introducerii noi monede (1995- Consiliul European întrunit la Madrid),
– coordonarea politicilor economice.
ECU (European Currency Unit) a fost înlocuit de către euro, și acesta a devenit moneda oficială a statelor membre care participă în totalitate la politica monetară comună. Din punct de vedere al structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, unitatea de cont europeană, o monedă coș ce se bazează pe o altă veche monedă coș DST, cu alte cuvinte un coș monetar constituit în funcție de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia.
Din acel moment, politicile monetare și politica cursului de schimb sunt conduse in euro, iar utilizarea monedei euro pe piața internațională și emisiunile de titluri de stat sunt făcute în mod obligatoriu în euro, Statele membre participante au o singură monedă (euro) și o singură politică monetară.
Institutul Monetar European a fost transformat în Banca Centrală Europeană (BCE) și a fost înființat Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
În urma celor prevăzute în cadrul Consiliului European ce a avut loc la Madrid în 1995, Comisia a întreprins acțiuni în patru domenii și anume:
– defintivarea cadrului general al UEM (viitoarele relații de schimb dintre țările ”in” și țările ”pre- in”, pactul de stabilitate și de creștere în vederea punerii în practică a unor politici bugetare sănătoase în cursul celei de a treia faze);
– consolidarea cadrului juridic al monedei unice;
– trecerea la moneda unică a administrațiilor publice;
– punerea în practică a unui program de informare.
2.2. Introoducerea monedei Euro
Consiliul European de la Madrid, decembrie 1995 a decis ca numele dat monedei europene să fie acela de Euro, nume care simbolizează Europa și care să fie același în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.
Introducerea monedei Euro de la 1 ianuarie 1999 a fost precedată de adoptarea Regulamentului 1103/97, prin care s-au prevăzut dispozițiile referitoare la înlocuirea ECU (European Currency Unit) cu EURO.
Trecerea efectivă de la ECU la Euro s-a realizat la 16 iunie 1997, iar Consiliul Uniunii Europene a decis:
– de la data de 1 ianuarie 1999 toate datele în ECU s-au facut în Euro,
– continuitatea contractelor denominate în monedele naționale ale țărilor membre participante la Euro,
– respectarea regulilor de rotunjire stabilite la exprimarea prețurilor în noua monedă.
Euro se va utiliza în principal în plățile oficiale, pentru ca apoi folosirea lui să se extindă progresiv la operații comerciale, la plăți și transferuri bancare electronice.
Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote euro în
Uniune. Statele membre pot emite monedă metalică euro, sub rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii. Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, poate adopta măsuri de armonizare a valorilor unitare și a specificațiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice destinate punerii în circulație, în măsura în care acest lucru este necesar pentru asigurarea bunei lor circulații în Uniune.
Pentru a asigura locul monedei euro în sistemul monetar internațional, Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie de stabilire a pozițiilor comune cu privire la problemele de interes special pentru uniunea economică și monetară în cadrul instituțiilor și conferințelor financiare internaționale competente. Consiliul hotărăște după consultarea Băncii Centrale Europene.
2.2.1. Etapele și măsurile adoptate pentru realizarea introducerii monedei Euro
Etapele introducerii monedei Euro
Realizarea introducerii monedei Euro poate fi împărțită în patru etape.
1. În prima etapă a avut loc lansarea UEM, această etapă concretizându-se în:
– lista participanților la UEM, și anume 15 țări îndeplinesc criteriile de convergență pentru anul 1997.
– la începutul anului 1998 au loc: instruirea SECB și Banca Centrală Europenă (BCE), producția de bancnote și monede, adoptarea cadrului legal complet, structurile naționale de îndrumare și planurile de transformare a comunității bancare și financare.
2. În cea de-a doua etapă are loc startul UEM când:
– începe activitatea Banca Centrală Europeană,
– se stabilesc ratele de schimb între Euro și devizele țărilor care au aderat,
– începând cu 1 ianuarie 1999 – întroducere monezii Euro strict ca monedă scripturală. Monedele naționale ale statelor membre au continuat să circule numai ca exprimări nezecimale ale monedei unice, până când au fost complet înlocuite cu moneda euro.
– apare o nouă dobândă de referință pentru piața interbancară europenă EUROLIBOR,
– BCE conduce politica monetară și valutară,
– băncile și instituțiile financiare continuă transformarea
– opțional operatorii publici și privați încep transformarea,
– se întroduc bancnotele și monedele euro
3. Cea de-a treia etapă, când putem vorbi de moneda unică utilizată, se concretizează în:
– se întroduc bancnotele și monedele euro,
– băncile au terminat transformările,
– sunt retrase bancnotele și monedele naționale,
– începând cu 1 ianuarie 2002 operatorii publici și privați definitivează transformarea
-începând cu 1 iulie 2002, Euro devine singurul mijloc de plată
4. Etapa a patra când putem vorbii despre faptul că singura monedă utilizată este Euro, are loc retragerea din circulație a monedelor naționale ale țărilor care au aderat la Euro.
Statele care au îndeplinit cerințele impuse în vederea trecerii la Euro au fost: Germania, Franța, Italia, Spania, Belgia, Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg, Olanda.
Statele precum, Suedia, Marea Britanie, Danemarca și Grecia nu au aderat la Uniunea Monetară în faza inițială. Grecia, a 12-lea țară din grupul celor 15 care s-a alăturat Uniunii Monetare începând cu data de 01 ianuarie 2001.
În momentul de față au adoptat moneda Euro în afara de celor 12 țări menționate și alte state: Slovenia (01.01.2007), Cipru și Malta (01.01.2008) și Slovacia (01.01.2009).
Monedele naționale UE care nu participă la Uniune Monetară, pot participa voluntar la noul mecanism al cursului de schimb ERM II (New Exchange Rate Mechanism), care înlocuiește vechiul Sistemul Monetar European.
Mecanismul ERM II constă în:
• stabilirea unui curs față de euro
• cotarea monedelor se face având euro ca monedă de referință
În afara celor 16 state ce alcătuiesc zona euro, moneda europeană este utilizată ca monedă națională unică și în alte teritorii. Odată cu adoptarea sa de către unele state membre, Euro a fost adoptat automat în zonele administrate de acestea: fostele colonii franceze (Noua Caledonie, Polinazia Franceză. Wallis și Futuna), olandeze (Aruba și Antilele Olandeze), zona Campione D’Italia și republica Ciprului de Nord.
Pe lângă acestea, anumite teritorii autonome din cadrul statelor membre au încheiat acorduri cu UE sau cu statele sub a căror autonomie se află, pentru utilizarea euro: Principatul Monaco – cu Franța, republica San Marino și Vaticanul cu Italia.
Există o serie de state care utilizează euro, fără a avea un acord în acest sens – Andorra (care utiliza anterior francul francez și pesseta spaniolă), Kosovo și Muntenegru (care utilizau marca germană).
Programele de informare asupra monedei unice
Un prim pas în pregătirea unui program de informare asupra UEM la nivel european a constat în organizarea unei mese rotunde la Bruxelles în ianuarie 1996, la care au participat experți în domeniul comunicării, cât și reprezentanții tuturor grupurilor de utilizatori ai monedei unice, aparținând celor cincisprezece State membre.
În urma acesteia, Comisia a lansat, în cooperare cu parlamentul European, o campanie de comunicare plurianuală privind moneda unică. Această campanie a făcut parte din cele trei acțiuni de comunicare prioritare, celelalte două fiind ”Cetățenii Europei” (care au avut în vedere drepturile cetățenilor Uniunii) și ”Să construim Europa împreună”.
Pe baza concluziilor mesei rotunde, s-a decis ca inițial campania să se concentreze asupra grupurilor- cheie care trebuie să pregătească tranziția.
În 1999 a fost lansat un program de informare de mare anvergură care se adresează cetățenilor și agenților economici individuali.
Primele produse de informare, precum buletinul de informare bilunar ”InfEuro” ce a apărut în toamna anului 1996, cuprind decizii tehnice sau legislative adoptate la nivel comunitar sau național, care pot ajuta utilizatorii monedei unice să se pregătească pentru tranziție.
Printre alte acțiuni întreprinse, trebuie să menționam activitatea conferențiarilor ”Grupeuro”. Este vorba de experți independenți specializați pe diverse aspecte ale UEM, care participă la conferințe privind moneda unică.
În scopul asigurării unei difuzări cât mai largi a informației, UE a luat măsurile necesare pentru ca orice persoană să poată consulta sistemul ”Euro” de pe internet.
Un alt proiect constă în punerea la punct a dosarelor de informare pentru numeroase grupuri sectoriale și comerciale.
2.2.2. Funcțiile monedei Euro
Euro este este o monedă credibilă, care inspiră încredere operatorilor financiari și un catalizator de integrare macroeconomică și microeconomică.
Moneda Euro are următoarele funcții și anume, este:
– unitate de cont deoarece permite cuantificarea valorii unui bun sau a unui serviciu pe baza monedelor și bancnotelor obișnuite.
– mijloc legal de plată. Monedele și bancnotele statelor care au preluat Euro au fost preschimbate fizic în euro după 1 ianuarie 2002, în timp ce transferurile bancare au putut fi efectuate în Euro înainte de această dată.
– instrument de economisire. Moneda unică europeană a devenit în mare măsură moneda de bază în care sunt deținute rezervele valutare internaționale și totodată moneda în care se derulează cea mai mare parte a împrumuturilor internaționale.
Bancnotele Euro au fost concepute de Robert Kalina, designer de bancnote de la Banca Națională a Austriei, pe tema ”Epoci și stiluri europene”. Fiecare denominare are un design unic, comun tuturor țărilor care folosesc Euro. Sunt ilustrate stiluri arhitecturale din șapte perioade ale istoriei culturale europene: clasic pentru 5€, romanic pentru 10€, gotic pentru 20€, renascentist pentru 50€, baroc și rococo pentru 100€, arhitectura din fier și sticlă a secolului al XIX- lea pentru 200€ și cea modernă de secol XX pentru 500€.
Pe plan microeconomic, statele nu pot în același timp să dețină aceeași monedă și să aibă politici economice dispersate, care să meargă în toate direcțiile. Coordonarea politicilor economice este esențială credibilității monedei, echilibrului și succesului uniunii economice și monetare.
Marile orientări ale politicii economice constituie un test al voinței statelor membre de a-și coordona politicile, servindu-se de instrumente care au acest scop, chiar dacă este de dorit a ne gândi tot timpul la modalitățile de întărire a acestei coordonări și a face mai constrângătoare dispozițiile instituționale existente.
Printre altele, crearea euro a dus la armonizarea fiscală. Euro aduce o transparență totală a diferențelor de impozitare, care ar putea crea unora din statele membre o tentație a dumpingului fiscal, iar acest lucru i-ar prejudicia pe toți, pentru că s-ar traduce fie printr-o scădere a încasărilor – lucru ce ar putea pune în pericol finanțele publice, fie printr-un transfer al principiilor de impozitare în spre facturile cele mai puțin mobile, adică în spre salarii.
Pe plan macroeconomic, Euro accelereză fenomenul convergenței prețurilor. Totuși diferențe importante există într-adevăr în UE.
În ceea ce priveste utilizarile private, acestea există deja în operațiunile comerciale externe cu UE și în toate operațiunile bancare. Firmele au posibilitatea de a stabili un preț în Euro care să fie valabil pentru vânzările lor în oricare dintre țările zonei.
Băncile au posibilitatea de a reduce cheltuielile lor pentru diferite operațiuni, inclusiv prin reducerea numărului de bănci corespondente.
Conceperea și realizarea Euro a reprezentat în primul rând un eveniment politic, o abandonare a suveranității naționale prin care s-a obținut și se așteaptă obținerea unor beneficii privind:
• reducerea costurilor privind schimburile valutare;
• reducerea riscului valutar;
• prevenirea devalorizărilor competitive;
• preîntâmpinarea unor atacuri speculative;
• o politică monetară coordonată.
Introducerea Euro a facilitat în mod amplu schimburile comerciale cu avantaje pentru întreprinderile mici și mijlocii, deoarece întreprinderile mari au la dispoziție mijloace mai sofisticate pentru gestionarea operațiilor financiare internaționale.
2.2.3. Efectele introducerii monedei Euro
Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul Euro încă de la 1 ianuarie 1999. Tot de la această dată tranzacțiile între sectorul bancar și băncile centrale se fac în Euro. Toate piețele de capital ale statelor participante își efectuează operațiile în noua monedă. Guvernele utilizează Euro pentru stabilirea noilor bugete. Cele mai mari firme, au trecut la utilizarea Euro încă de la începutul procesului datorită beneficiilor care sunt multiple:
• eliminarea costurilor și a riscului schimburilor internaționale;
• transparența prețurilor care duce la o mai bună concurență cu privire la vânzări și servicii;
• standardizarea contabilității și a altor sisteme.
Companiile mici și mijlocii, care sunt de obicei furnizorii companiilor mari, au fost nevoite în acest caz să treacă la sistemul Euro pentru a nu-și periclita existența.
Începând de la 11 ianuarie, aproape toate prețurile în majoritatea magazinelor și supermarketurilor au fost afișate atât în Euro cât și în vechea monedă națională. Aceasta a servit la „convertirea publicului” la folosirea monedei unice Euro.
Asupra sistemului bancar, efectele pot fi evidențiate astfel:
De la 1 ianuarie 1999, majoritatea băncilor oferă posibilitatea clienților săi de a-și converti economiile în Euro, dar obligativitatea a survenit numai după 2002. Posesorul unui cont în Euro poate plăti sau poate da ordine de plată în moneda națională, fără a i se percepe vreun comision. Pentru plățile în Euro au fost tipărite noi carnete de cecuri, iar pe lângă logo-ul Euro sunt prevăzute și cu o bandă magnetică care asigură că plata se va realiza.
În perioada tranziției (1999 – 2001) agenții economici au avut posibilitatea alegerii modului de efectuare a plăților în Euro sau în moneda națională.
După 1 ianuarie 2002 însă, toate plățile și încasările au fost efectuate în Euro. În perioada tranziției, băncile au fost obligate să transforme sumele în moneda cerută de creditor. Regulamentul nu prevedea prelevarea nici unei taxe și comisioane pentru transformarea sumelor din moneda națională în Euro și invers.
Prin moneda unică, politica monetară e transferată la nivel comunitar devenind de competența Băncii Centrale Europene, absolut independentă.
Efectele pe plan internațional ale introducerii monedei unice sunt și mai puternice:
utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacțiilor comerciale, permite reducerea instabilității generate de fluctuațiile cursului de schimb;
posibilitatea emitenților de monedă de a beneficia de venituri de pe urma sumelor deținute în străinătate. Va continua procesul de realocare mai puternică a portofoliilor de active financiare în favoarea titlurilor emise în Euro;
dispariția necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale naționale pe plan intracomunitar.
Euro a devenit în acest scurt timp un pilon de stabilitate monetară în cadrul Uniunii Economice și Monetare, rolul său fiind recunocut la nivel internațional de toate țările. Datorită performanțelor înregistrate și a acceptării generalizate de către actorii economici, moneda unică a devenit a doua valută internațională de referință, după dolarul american.
Aria Euro în 2006 a înregistrat cea mai mare creștere economicã din 2000 și perspective de creștere au fost anunțate. Astfel, economia zonei Euro rãmâne cea mai puternicã, cu fluctuații recente în privința ratei dobânzii mai mici pentru euro decât pentru dolar. Moneda euro a înlãturat dolarul ca monedã predominantã în tranzacțiile de pe piețele internaționale, iar acum însumeazã deja 25% din rezervele internaționale, câștigând teren fațã de dolar.
O mare parte din fluxurile globale zilnice de comerț sau tranzacții financiare se desfășoară în euro, iar multe din statele lumii și-au sporit în ultima vreme rezervele valutare proprii în această valută. O serie de aspecte pozitive s-au înregistrat după introducerea monedei unice la nivelul Zonei euro.
Cele mai multe avantaje sunt înregistrate în general de statele mari, puternic dezvoltate economic, care posedă o bază tehnologică avansată, înregistrează niveluri ridicate ale productivității forței de muncă și au o structură diversificată a exporturilor. Economiile acestor state sunt relativ omogene, cu cicluri de afaceri puternic sincronizate între ele, care răspund mult mai bine șocurilor externe, și mai ales au o greutate mare în sfera de decizie politică de la nivelul Uniunii Economice și Monetare.
Comerțul în afara zonei Euro reprezintã doar o treime din produsul intern brut al zonei Euro, și totuși ratele de schimb au un efect asupra acestuia. Un euro puternic afecteazã în mod negativ exportatorii și descurajeazã investițiile în zona Euro, dar de asemenea ajutã importatorii și investițiile din zona Euro oriunde în lume.
Preîntâmpinarea unor atacuri speculative
Cursurile de schimb fixe sunt vulnerabile din perspectiva operațiunilor speculative. Dacă se estimează că va avea loc o depreciere a unei monede, speculatorul va vinde cantitățile deținute din această monedă. Dacă o asemenea evoluție este așteptată de mai mulți jucători pe piață, încrederea în acea monedă începe să scadă, ceea ce forțează banca centrală emitentă să o deprecieze în continuare, chiar dacă nu aceasta era intenția inițială.
Diminuarea operațiunilor speculative prin majorarea dobânzilor conduce la creșterea deținerilor în moneda respectivă.
O monedă unică elimină atacurile speculative care pot determina o țară să crească mult dobânzile pentru a-și apăra moneda, așa cum s-a întâmplat în septembrie 1992.
Cei care speculeazã au cauzat cãderea lirei sterline și apoi a lirei italiene, dar nu au determinat – cel puțin pânã acum – pagube majore monedei euro. Ca o consecințã, zona Euro este mult mai capabilã sã absoarbã creșterile de prețuri decât statele membre în mod individual.
Costurile întroducerii monedei Euro
Deși euro oferă avantaje economice substanțiale, moneda unică aduce, de asemenea, multe costuri care au servit celor ce criticau euro.
Costurile tranziției
În perioada 1999-2002 publicul și instituțiile private din întreaga lume au cheltuit miliarde de dolari pentru a modifica documentele de facturare, listele de prețuri, formularele utilizate în birouri, statele de plată, conturile bancare, bazele de date, casele de marcat, automatele bancare, cabinele telefonice etc. Costul total al tranziției s-a ridicat la aproximativ 50 miliarde de dolari pentru cele mai mari companii din Europa, costul mediu pentru fiecare companie în parte fiind de aproximativ 30 milioane de dolari.
Costurile ocazionale
Analiza argumentelor pro și contra euro trebuie să țină seama de efortul enorm consacrat dezvoltării proiectului de către guvernele locale, regionale, naționale și internaționale, precum și de orele de pregătire necesare sectorului privat. Criticii euro argumentează că aceste resurse, în valoare de miliarde de dolari, ar fi fost mai bine cheltuite pentru reformarea problemelor structurale stringente ale Europei, cum ar fi cele generate de șomaj, lipsa fondurilor destinate programelor sociale publice, sistemele excesive de impozitare, stagnarea inovației sau privatizarea ineficientă.
Reducerea locurilor de muncă
Majoritatea companiilor și-au pus întrebarea de unde vor proveni veniturile lor după realizarea totală a Uniunii Economice și Monetare. Crearea unei monede unice a eliminat necesitatea multor tranzacții inter-devize și a instrumentelor de acoperire a riscului legat de rata de schimb. Casele de schimb valutar sunt dezavantajate de introducerea euro, pierzând aproximativ 2/3 din afacerea lor, până în anul 2010.
Pierderea independenței în termeni de politică bugetară
Criteriile stabilite de Tratatul de la Maastricht obligă țările membre să ducă politici bugetare restrictive, ceea ce conduce la o scădere a creșterii economice și a locurilor de muncă în Europa. Fără autonomie în materie de politică monetară, politica bugetară reprezintă ultima posibilitate de manevră.
Apariția unor șocuri asimetrice care impun utilizarea ajustărilor ratei de schimb
Pentru ca Uniunea Monetară Europeană să funcționeze bine era necesar ca toate statele participante să țină seama de efectele politicilor lor naționale, în special bugetare, asupra uniunii monetare.
Coordonarea politicilor economice a fost cuprinsă în prevederile Tratatului de la Maastricht, statele membre fiind obligate să-și considere politicile economice naționale drept un element de interes comun și să le supună unei proceduri multilaterale.
Prin forțarea guvernelor să țintească la o poziție fiscală echilibrată sau un surplus pe termen mediu, Pactul de Stabilitate și Creștere le permitea majorarea deficitelor bugetare în timpul recesiunilor fără însă să depășească valoarea de referință de 3%.
Teoria "zonelor monetare- optimale" a fost adesea evocată de economiștii care au criticat Uniunea Monetară Europeană și și-au manifestat îngrijorările cu privire la abandonarea politicii valutare ca instrument de răspuns la șocurile asimetrice.
Deși euro este rezultatul unei game variate de agende politice, obiectivele economice ambițioase au jucat și ele un rol important încă de la început. Evident, solidaritatea politică din Europa ar fi promovată mult mai greu dacă fondatorii euro nu ar fi crezut că noua monedă va avea o bază economică solidă.
2.3. Componentele Uniunii Economice și Monetare
Politica economică și politica monetară se condiționează reciproc, neputând să fie concepute de sine stătător, ca factori contributivi la progresul comunitar. După cum va rezulta și din cele ce urmează, s-ar putea face aprecierea că nefuncționarea sau funcționarea neordonată a componentelor ansamblului comunitar ar putea duce la compromiterea aproape decisivă sau iremediabilă a obiectivelor Uniunii Europene.
În termeni practici, Uniunea Economică și Monetară înseamnă: coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre; coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria și deficitul public; o politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană, precum și moneda unică și piața unică.
Comunitatea Europeană are ca misiune, prin instituirea unei piețe comune, a unei uniuni economice și monetare și prin punerea în aplicare a politicilor sau acțiunilor comune, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice, un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială, egalitatea între barbați și femei, o creștere durabilă și neinflaționistă, un grad ridicat de competitivitate și de convergență a performanțelor economice, un nivel ridicat de protecție și de ameliorare a calității mediului, creșterea nivelului și calității vieții, coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre.
2.3.1. Politica monetară comună
Obiectivul realizării Uniunii economice și monetare implică definirea și punerea în practică a politicii monetare a Comunității, această atribuțiune fundamentală revenind sistemului european al băncilor centrale, potrivit art. 105, par. 2 din Tratat.
Politica monetară poate fi definită ca o componentă a politicii economice ce vizează influențarea evoluției masei monetare și a ratelor dobânzilor și, prin acestea, a inflației, creșterii economice, forței de muncă și a ratei de schimb.
Principalele mobiluri ale crearii Uniunii Economice și Monetare au fost următoarele:
Eliminarea neajunsurile determinate de variațiile cursurilor de schimb ale monedelor naționale ale țărilor membre. După formarea pieței comune, utilizarea cursului de schimb ca pârghie de stimulare a exportului sau de reducere a importurilor devenea indezirabilă întrucât orice variație a cursului de schimb poate influența schimburile comerciale.
Asigurarea creșterii și stabilității economice. Realizare obiectivelor economice dintr-un stat membru depinde atât de conjunctura economică a celorlalte state membre cât și de variațiile cursurilor de schimb, care are adesea efecte imprevizibile.
Armonizarea politicilor economice naționale. În condițiile în care statele membre își pierd treptat autonomia în privința unor politici economice, crearea Uniunii Economice și Monetare permite prevenirea, gestionarea și combaterea unor situații conjuncturale negative precum și menținerea sau creșterea eficienței economice.
Reducerea costurilor în cadrul tranzacțiilor transfrontaliere. Schimbul valutar reprezintă un cost pentru agenții economici importatori, exportatori, cost transferat asupra prețului bunurilor tranzacționate, crearea Uniunii Economice și Monetare și întroducerea monedei euro contribuie la reducerea costurilor și împlicit a prețurilor.
Comparabilitatea prețurilor practicate în diferite țări. Prin adoptarea monedei unice, ea devine una din cele mai importanete monede de schimb și de rezervă și permite europenilor reglarea importurilor din terțe țări în propria lor monedă, euro.
Obiectivele politicii monetare trebuie să fie integrate în cadrul mai larg al politicii economice și conform literaturii de specialitate sunt obiective principale, finale și intermediare.
Referitor la obiectivele finale accentul este pus pe lupta împotriva inflației deși obiectivele macroeconomice ale politicii monetare sunt creșterea economică, ocuparea forței de muncă, echilibrul balanței de plăți și stabilitatea prețurilor.
Obiectivele intermediare ale politicii monetare sunt: stabilitatea ratelor de schimb, mărimea cantității de monedă în circulație și nivelul ratei dobânzii.
Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea unei monede unice și nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare între statele membre, ci doar, prin paragrafele 103-107, precizează că „fiecare țară participantă la procesul de integrare consideră politicile sale conjuncturale și politicile în domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui consens reciproc acceptabil, considerand cursul de schimb ca fiind o problemă de interes comun”.
Pe parcursul primilor ani ai construcției europene, în care s-au pus bazele uniunii vamale și s-au creat instrumentele Politicii Agricole Comune, principala problemă a Comunității din perspectivă monetară a fost ajustarea cursurilor de schimb. Aceasta se datora faptului că atât funcționarea, cât și performanțele Politicii comerciale comune și ale Politicii Agricole Comune erau puternic influențate de fluctuațiile cursului de schimb valutar. Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht în 1991 este cel care condus la introducerea unei politici monetare comune bazată pe o monedă unică administrată de către o singură bancă centrală independentă.
În conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de bază al politicii monetare comune și al politicii cursului de schimb îl reprezintă stabilitatea prețurilor și fără a aduce prejudicii acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale ale Uniunii, în concordanță cu principiile economiei libere de piață și ale concurenței.
Alături de introducerea monedei euro în spațiul format de către statele membre care au îndeplinit criteriile de convergență, un moment de importanță crucială l-a constituit înlocuirea politicilor monetare naționale cu o politica monetară comună, concepută de către Banca Centrală Europeană.
Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere obiectivului privind stabilitatea prețurilor, SEBC susține politicile economice generale din Uniune cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii.
SEBC acționează în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise în care concurența este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor.
În ceea ce privește politica monetară, bazată fie pe ”monetary targeting”, fie pe ”inflation targeting” sau pe o combinație a celor două variante, indiferent de strategia aleasă, cadrul operațional al politicii monetare unice trebuie să răspundă următoarelor principii generale: conformitate cu principiile de piață, egalitate de tratament, simplitate, căutarea celui mai convenabil raport cost- eficiență, descentralizare, continuitate, armonizare, conformitate cu procesul de decizie al SEBC.
Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislației sale interne, inclusiv a statutului băncii sale centrale naționale, cu tratatele și cu Statutul SEBC și al BCE. Pentru îndeplinirea misiunilor încredințate SEBC, în conformitate cu tratatele și în condițiile stabilite de Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană adoptă:
— regulamente, în măsura necesară îndeplinirii misiunilor definite la articolul 3.1, la articolele 19.1, 22 sau 25.2 din Statutul SEBC și al BCE, precum și în cazurile prevăzute de actele Consiliului menționate la articolul 129 alineatul 4;
— deciziile necesare îndeplinirii misiunilor încredințate SEBC în conformitate cu tratatele și cu Statutul SEBC și al BCE;
— recomandări și avize.
Banca Centrală Europeană este abilitată să impună întreprinderilor amenzi și penalități cu titlu cominatoriu în cazul neîndeplinirii obligațiilor care rezultă din regulamentele și deciziile sale.
Fără a aduce atingere atribuțiilor Băncii Centrale Europene, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare pentru utilizarea monedei euro ca monedă unică. Aceste măsuri sunt adoptate după consultarea Băncii Centrale Europene.
Aplicarea unei politici monetare uniforme a necesitat atât armonizarea instrumentelor de politică monetară, cât și integrarea piețelor interbancare naționale.
Pentru ca băncile să poată efectua tranzacții eficiente cu euro și în afara granițelor țărilor de rezidență, IME a elaborat un nou sistem de plăți, denumit target, care funcționează printr-o rețea specială de comunicații și permite participanților să efectueze plăți ”în timp real” în euro, răspunzând astfel nevoilor politicii monetare unice.
Sub rezerva par. 1, Consiliul decide poziția pe care o ocupă comunitatea la nivel internațional în privința problemelor care dobândesc un interes particular pentru Uniunea economică și monetară. Fără prejudicierea competențelor și acordurilor comunitare în domeniul acestei Uniuni, statele membre pot să negocieze în instanțele internaționale și să încheie acorduri internaționale în mod independent.
2.3.2. Politica economică comună
Spre deosebire de politica monetară, prin care practic statele membre transferă puterea de decizie de la nivel național la nivel comunitar, acestea își mențin responsabilitatea asupra politicii economice, în condițiile respectării principiilor economiei de piață deschise în cadrul unui mediu concurențial corect.
Uniunea economică și monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al doilea este cel fiscal iar cel de-al treilea cel structural. Politica economică comună acoperă cu preponderență pilonii doi și trei.
Dacă în cadrul primului pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică coordonare însoțită de o înlocuire a politicilor monetare naționale și a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privința celui de-al doilea pilon, datorită în principal lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare și de slabe performanțe în aplicarea în comun a unor prevederi și reguli de această natură.
Prin politică economică se înțelege influențarea economiei prin măsuri politice, prin intermediul statului respectiv, a puterii legislative, în vederea orientării activității economice într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul național.
Începând cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt coordonate la nivel comunitar. Decizia Consiliului din decembrie 1990 este direcționată spre întărirea capacității statelor membre de a atinge în mod progresiv convergența în privința performanțelor economice înregistrate.
Statele membre și Uniunea acționează în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor.
Marile orietări ale politicilor economice ale statelor membre și Comunității stabilite și recomandate constituie fundamentul politicii economice comunitare pe termen lung, fiind o inovație deosebită în organizarea politicii economice generale a Comunității. Deciziile în acest sens, au un pregnant caracter politic, fiind implicat și Consiliul european.
Consiliul, la recomandarea Comisiei, elaborează un proiect privind orientările generale ale
politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii și prezintă Consiliului European un raport. În scopul asigurării unei coordonări mai strânse a politicilor economice și a unei convergențe durabile a performanțelor economice ale statelor membre, Consiliul, în temeiul rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează evoluția economică în fiecare dintre statele membre și în Uniune, precum și conformitatea politicilor economice cu orientările generale menționate la alineatul 2 și efectuează periodic o evaluare de ansamblu.
Constituind un arbitraj între diferite tipuri de obiective si instrumente, politica economică exprimă ansamblul alegerilor economice ale autorității publice, similar alegerilor economice ale consumatorului, producătorului, investitorului etc..
Aspectele economice au dominat întotdeauna existența și acțiunea Uniunii Europene. Începând cu primul experiment, cel al integrării producțiilor de cărbune și oțel, făcând apoi pasul către uniunea vamală, Politica Agricolă Comună, stabilizarea cursului de schimb, piața unică și moneda unică, planurile UE au fost în cea mai mare parte motivate de problemele legate de comerț, taxe, piețe de desfacere, valute, concurență și mobilitatea forței de muncă.
Statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor economice și monetare în favoarea Comunității.
Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile naționale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forței de muncă, de stabilitatea prețurilor sau de echilibrul balanței de plăți, politici a căror elaborare și implementare a rămas în exclusivitate în sarcina și sub jurisdicția statelor membre.
Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre uniunea economică și monetară, în 1971, ca urmare a unei rezoluții a Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre.
Condiția realizării etapelor cerute de către uniunea economică și monetară a fost convergența economiilor statelor membre, o sarcină dificilă de îndeplinit, date fiind disparitățile structurale majore dintre economiile care urmau să participe la acest proces înainte de completarea pieței interne.
În ciuda eșecului înregistrat, lecțiile primite în acea perioadă au constituit un important stimulent pentru elaborarea și formularea unei politici economice eficiente.
Deoarece dezvoltarea economiilor naționale are impact asupra perspectivelor inflației în zona euro, ele influențează condițiile monetare ale zonei. Din acest motiv, introducerea monedei unice presupune o mai puternică monitorizare și coordonare a politicilor economice ale statelor membre care formează zona euro. O mai puternică coordonare va putea, în schimb, să contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2 din tratatul EC.
Pentru a asigura creșterea convergenței și bunei funcționări a pieței interne, statele membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de schimb trebuie incluse în coordonarea politicilor economice.
Relațiile care se stabilesc între obiectivele, mai ales cele concurente, pot constitui constrângeri serioase în conceperea și transpunerea politicilor economice. În procesul politic, de utilizare efeicientă a instrumentelor, decidenții politici trebuie să țină cont de trei categorii de constrângeri:
Politice – în funcție de doctrina partidului câștigător
Tehnice – unele instrumente au limite considerate a fi “condiții de limită” (de exemplu rata dobânzii)
Temporale – în procesul de realizare a obiectivelor pot apărea întârzieri datorate diferențelor ce decurg din timpul de implementare al obiectivului
Luarea deciziei în cazul unei politici economice se poate face prin două modele diferite:
Modelul optimizării sau al obiectivelor flexibile – se face apel la raționalitatea decidentului politic, prin exprimarea preferințelor, ceea ce îi permite să stabilească obiective flexibile. Se utilizează econometria prin prin apelarea la două modele distincte: a interviurilor și relevarea preferințelor.
Modelul simulării sau al obiectivelor fixe – în acest caz poate fi, fie alegerea obiectivelor în funcție de modelul optimizării, fie o alegere prestabilită de către decident
În cadrul Uniunii economice și monetare există mai multe modele de coordonare a politicii economice, în funcție de modul și puterea de intervenție: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative și cel de-al treilea, care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune existența unei baze legale în acest sens.
Modele de coordonare a politicilor economice sunt:
Bazate pe regulamente: Pactul de Creștere și Stabilitate: explicit în tratat și intrat în vigoare prin reguli formale; are putere de lege și permite aplicarea de penalități financiare
Orientative: Broad Economic Policy Guidelines (proceduri, actori, luarea deciziilor) – pe baza de tratate, însă doar prin prevederi fără a avea puteri de lege și fără penalități financiare, mai mult un schimb de ”best practice”
Slabe: Metoda de coordonare deschisă (Lisabona) rezultat al concluziilor Consiliior Europene, fără putere de lege, fără penalități financiare, stabilește agenda pe termen lung.
Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor membre, s-a semnat, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam, Pactul de Stabilitate și Creștere (1997) prin care era asigurată disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste limitele stabilite.
Politica bugetară reprezintă, probabil, cea care înregistrează cele mai mari diferențieri între statele membre, datorită faptului că bugetul reprezintă cea mai puternică formă de manifestare a suveranității naționale din punct de vedere economic. El este în egală măsură cel mai important instrument de orientare a economiei în general și a diferitelor politici guvernamentale, cum ar fi cea industrială, de dezvoltare regională sau socială.
Prin partea de cheltuieli, bugetul are o influență directă asupra investițiilor publice și, indirect, asupra celor private. Prin partea de venituri, bugetul influențează economisirea și circulația monetară.
Prin politica bugetară, un stat membru poate influența obiective economice pe termen scurt cum ar fi evitarea unei recesiuni sau creșteri inflaționiste sau obiective structurale pe termen lung.
Statele membre evită deficitele publice excesive. Pentru a identifica erorile evidente, Comisia supraveghează evoluția situației bugetare și a nivelului datoriei publice în statele membre. Comisia examinează în special dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:
a) dacă raportul dintre deficitul public planificat sau real și produsul intern brut depășește o valoare de referință, cu excepția cazului în care:
— raportul s-a diminuat în mod semnificativ și constant și atinge un nivel apropiat de valoarea de referință;
— depășirea valorii de referință este excepțională și temporară și respectivul raport se menține aproape de valoarea de referință;
b) dacă raportul dintre datoria publică și produsul intern brut depășește o valoare de referință, cu excepția cazului în care acest raport se diminuează suficient și se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.
Pe baza majorității calificate, Consiliul, la recomandarea Comisiei, și pe baza observațiilor făcute de către statul membru în cauză, va decide dacă există un deficit excesiv. Daca se stabilește existența acestuia, Consiliul va face recomandări statului membru cu privire la perioada în care acesta trebuie remediat. Dacă pe parcursul acestei perioade statul membru nu ia măsurile necesare, Consiliul va face mai întâi, în mod public, aceleași recomandări, după care va decide, cu majoritate calificată, asupra măsurilor care urmează a fi luate.
O serie de alte dispoziții din Tratat reglementează unele aspecte financiare și bugetare ale politicii economice comunitar, instituindu-se în principal unele obligații negative.
Astfel, potrivit art. 104 se interzice BCE și băncilor centrale ale statelor membre să pună la dispoziție facilități de credit fără acoperire și orice alt tip de facilități de credit instituțiilor sau organelor Comunității, administrațiilor centrale, autorităților regionale sau locale, altor autorități publice, altor organisme, precum și achiziționarea, cumpărarea de la ele, de către BCE sau băncile centrale naționale, a instrumentelor datoriei lor.
Interdicția își are sorgintea în garantarea imparțialității acelor organe, instituții, ca și a eliminării oricărei posibilități de influențare a politicilor economice cu interesele naționale înguste sau cu depășirea sau nerespectarea obiectivelor comunitare, în detrimentul sau profitul altor state, instituții sau autorități.
2.3.3. Solidaritatea financiară
Instrumentul comunitar prioritar pentru solidaritate financiară este Banca Europeană de Investiții. Datorită încrederii financiare de care se bucură, banca cumpără de pe piețele de capital credite la o rată scăzută a dobânzii, pe care le redistribuie apoi statelor membre pentru ca acestea, la rândul lor să le direcționeze spre dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Banca reprezintă o sursă majoră de finanțare a activităților industriale noi și a sectoarelor cu tehnologie avansată, contribuind, în egală măsură, la formarea rețelelor de transport și energie transeuropene, protejarea mediului înconjurător sau cooperarea cu statele din afara spațiului comunitar.
Fondul European de Investiții, înființat în 1994, are o structură a acționariatului formată din Banca Europeană de Investiții (60%), Comisia Europeană (30%) și membrii din sectorul bancar comunitar (10%).
Scopul acestuia îl reprezintă dezvoltarea legăturilor dintre organismele comunitare și mediul financiar, în dorința de a contribui, alături de BEI, la crearea de locuri de muncă în spațiul comunitar și în țările aflate în curs de aderare.
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide, în spiritul solidarității dintre statele membre, să adopte măsuri corespunzătoare situației economice, în special în cazul în care apar dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei.
În cazul în care un stat membru se confruntă cu dificultăți sau este serios amenințat de dificultăți grave, datorită unor catastrofe naturale sau unor evenimente excepționale situate în afara controlului său, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate acorda statului membru în cauză asistență financiară din partea Uniunii, în anumite condiții. Președintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la decizia adoptată. Atunci când Consiliul constată că există un deficit excesiv, acesta adoptă, la recomandarea Comisiei, fără întârzieri nejustificate, recomandările pe care le adresează statului membru în cauză pentru ca acesta să pună capăt situației într-un termen dat.
2.3.4. Structura instituțională
Structura instituțională a Uniunii economice și monetare este dată în principal de către Banca Centrală Europeană și băncile centrale ale statelor membre care, împreună formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
Din acest sistem mai fac parte și băncile centrale ale statelor membre care nu fac parte din zona Euro, și care nu participă la luarea deciziilor cu privire la politica monetară unică pentru zona Euro.
Începând cu 1 ianuarie 1999, politica monetară a Uniunii Europene nu a mai fost concepută la nivel național, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană (BCE).
Principalele părți implicate în UEM sunt:
Consiliul European – stabilește principalele orientări ale politicii economice și monetare
Consiliul UE – coordonează elaborarea politicii economice a UE și decide dacă un stat membru poate sau nu să adopte moneda unică
„Eurogrupul” – coordonează politicile de interes comun pentru statele membre din zona euro
Statele membre – fixează bugetele naționale între limitele stabilite pentru deficitul și datoria publică și stabilesc politici structurale proprii cu privire la piețele muncii, pensiilor și capitalurilor
Comisia Europeană – monitorizează performanța și conformitatea
Banca Centrală Europeană (BCE) – stabilește politica monetară, având drept obiectiv principal stabilitatea prețurilor
Parlamentul European – împarte cu Consiliul sarcina formulării legislației și supune guvernanța economică scrutinului democratic, în special prin intermediul noului dialog economic.
Institutul Monetar European (IME)
A fost înființat ca o măsură pentru realizarea celei de-a doua etape a Uniunii Economice și Monetare și a contribuit la realizarea condițiilor necesare trecerii la cea de-a treia fază a Uniunii Economice și Monetare prin intensificarea coordonării politicilor monetare pentru a asigura stabilitatea prețurilor, efectuarea pregătirilor necesare pentru constituirea Sistemului European al Băncilor Centrale.
IME are personalitate juridică și este condus și administrat de un consiliu compus dintr- un președinte și din guvernatorii băncilor centrale naționale, dintre care unul este vicepreședinte. Președintele este numit de comun acord de guvernele statelor membre, el trebuind să fie o persoană cu autoritate și experiență profesională în domeniul bancar și monetar recunoscute.
IME a fost un pilon de bază al integrării monetare europene și este precursorul Sistemului European al Băncilor Centrale.
Printre atribuțiile principale ale IME se numără:
– intensifică cooperarea între băncile centrale naționale,
– întărește coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea prețurilor,
– efectuează cu regularitate consultări cu privire la evoluția politicilor monetare și utilizarea instrumentelor de politică monetară,
– efectuează consultări asupra problemelor care țin de competența băncilor centrale naționale și care privesc stabilitatea instituțiilor și piețelor financiare etc.
Funcțile IME sunt consultative, operaționale și tehnice.
Comitetul Monetar
Organ comunitar consultativ în care Comisia și statele membre delegau câte doi reprezentanți. El a contribuit la realizarea unor lucrări pregătitoare ale Uniunii Monetare, printre care și scenariul de referință privind trecerea la moneda unică.
Acest comitet are, în conformitate cu art. 109 C, următoarele atribuții:
urmărirea situației monetare și financiare a statelor membre și efectuarea în mod regulat de rapoarte pe această temă către Consiliu și Comisie,
formularea de avize, fie la cererea Consiliului, fie din proprie inițiativă pentru aceste instituții,
fără să afecteze atribuțiile COREPER, contribuția la pregătirea lucrărilor Consiliului în situațiile specificate în care sunt în discuție probleme de natură financiară și monetară.
examinarea, cel puțin o dată pe an, a situației în materie de circulație a capitalurilor și de libertate a plăților.
Banca Centrală Europeană (BCE)
Și-a început activitatea în mod oficial în iunie 1998, înlocuind IME. Sediul este la Frankfurt, iar prin statutul de înființare este un organism independent. Acest principiu al independenței presupune că banca are autonomie absolută asupra luării deciziilor și implementării politicilor care-i revin.
Unul dintre autoritățile de decizie ale BCE este Consiliul General, compus din președintele și vice-presedintele BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale din toate Statele Membre.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor care le revin, organele de decizie ale BCE pot să emită reglementări, decizii, recomandări, avize, instrucțiuni sau directive.
BCE trebuie să fie consultată în legătură cu orice act comunitar în domeniile ce sunt de competența sa și de către autortățile naționale asupra oricărui proiect de reglementare în domeniile ce îi intră în atribuțiunile sale, dar în limitele și condițiile fixate de Consiliu, conform procedurii prevăzute la art. 106, par. 6. Astfel, Consiliul a adoptat Decizia Nr. 98/415 din 29 iunie 1998 privind consultarea BCE de către autoritățile naționale privind prevederile proiectelor legislative.
Băncile centrale naționale sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capital la BCE.
Contribuția fiecărei bănci centrale naționale este stabilită proporțional cu partea sa din capitalul subscris la BCE.
BCE definește regulile generale ale operațiilor de open market și de credit efectuate de ea sau de băncile naționale, inclusiv privind comunicarea condițiilor practicate pentru încheierea unor astfel de operațiuni.
Instrumentele și procedurile de politică monetară utilizate de către BCE sunt:
– operațiunile pe piața deschisă, din care fac parte operațiunile de cesiune temporară, operațiile ferme de vânzare de active de către SEBC, emisiunea de certificate de depozit, operațiuni de schimburi de devize și lichidități în alb;
– facilități permanente care permit furnizarea sau retragerea de lichidități;
– rezervele obligatorii;
– controlul dobânzii la împrumuturile pe termen scurt.
BCE este abilitată să impună instituțiilor de credit din statele membre constituirea de rezerve obligatorii la BCE, în conformitate cu obiectivele din politica monetară.
Banca Centrală Europeană coordonează moneda unică și este responsabilă cu elaborarea și implementarea politicii economice și monetare a UE. Prin Regulamentul Nr. 975/98 din 3 mai 1998, Consiliul a adoptat asemenea măsuri necesare privind specificațiile tehnice ale monedelor euro destinate pentru circulație.
BCE este independentă și nu execută dispozițiile instituțiilor Uniunii Europene și nici pe cele ale guvernelor statelor membre. Ea are dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote în cadrul zonei euro, în timp ce băncile centrale naționale sunt unicii acționari și deținători ai capitalului BCE.
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
Și-a început activitatea odată cu BCE, iar apariția celor două a reprezentat transpunerea în practică a două inovații normative mai ales prin sarcinile și competențele atribuite lor.
SEBC are drept obiectiv principal menținerea stabilității prețurilor și sprijină politicile economice generale din uniune pentru a contribuii la realizarea obiectivelor comunității.
SEBC este compus din BCE, care are personalitate juridică, și din băncile centrale naționale ale statelor membre ale UE. El este condus de organele de decizie ale BCE, care sunt consiliul guvernatorilor și consiliul director.
SEBC acționează după regulile economiei de piață în care concurența este liberă și favorizează o alocare eficientă a resurselor comunitare.
Sarcinile fundamentale ale SEBC se referă la:
– definirea și implementarea politicilor monetare ale UE,
– desfășurarea operațiunilor de schimb pentru euro, în raport cu monedele necomunitare,
– păstrarea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre,
– asigurarea stabilității sistemului financiar,
– promovarea unei bune funcționări a sistemului de plăți.
Un rol esențial în condițiile actuale de criză îl are SEBC prin colaborarea cu băncile centrale în supravegherea prudențială bancară, dar și prin funcțiile consultative în relația cu instituțiile europene.
În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate și prin Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naționale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita și nici accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism.
Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea misiunii lor.
Comitetul Economic si Financiar (Comitetul ECOFIN)
Joacă rolul unui comitet de administrare a UEM, este compus din miniștrii economiei și finanțelor statelor membre, hotărăște dacă un stat membru poate sau nu să adopte moneda euro.
În cadrul întâlnirilor, ce au loc de două ori pe an, Comitetul ECOFIN determină orientarea politicii economice și monetare.
Cea mai mare parte a activității sale este pregătită de Comitetul economic și financiar, cel care reunește doi reprezentanți ai Comisiei Europene și delegați ai BCE, miniștrii finanțelor și băncilor centrale din statele membre.
Comitetul răspunde și de aspectele specifice ale politicii economice. După ce au primit avizul Comisiei Europene, Comitetul ECOFIN trebuie să indice dacă Programele de stabilitate anuale ale statelor membre sunt conforme cu normele de disciplină economică impuse prin Pactul de stabilitate și de creștere economică. Tot în sarcina lui intră și stabilirea sancțiunilor aplicabile statului care a încălcat aceste norme.
Comitetul urmărește situația monetară și financiară, precum și regimul general al plăților acestor state membre și prezintă periodic un raport Consiliului și Comisiei cu privire la aceasta.
Comitetul supraveghează în egală măsură ratele de schimb ale euro și poate determina orientarea sau abordarea generală a politicii ratelor de schimb.
Banca Europeană de Investiții (BEI)
Banca Europeană de Investiții (BEI) acordă împrumuturi pentru proiecte de interes european, în special în zonele mai puțin dezvoltate, în statele candidate și în statele în curs de dezvoltare.
Politica generală de credite a Băncii este definită de către Consiliul Guvernatorilor, format din miniștri din toate Statele Membre. Fiecare stat membru are o contribuție la capitalul BEI.
2.4. Argumente pro și contra formării Uniunii Economice și Monetare în spațiul european
Uniunea economică și monetară considerată a fi, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ambițios dar și cel mai riscant proiect al construcției europene, este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică.
Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza creării acesteia, Uniunea economică și monetară nu s-ar fi realizat nici în prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.
Din punct de vedere politic, formarea Uniunii economice și monetare reprezintă cedarea de suveranitate și de control asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre.
Mai mult, introducerea și utilizarea monedei unice ar presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de responsabilități și chiar funcționarea unei conduceri politice unice.
Nici strict din punct de vedere economic, Uniunea economică și monetară nu prezintă argumente suficiente pentru crearea ei, în primul rând, deoarece spațiul comunitar nu reprezintă o zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune:
– un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerțul intracomunitar,
– un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului și forței de muncă,
– flexibilitate înaltă a prețurilor și salariilor,
– transferuri fiscale în condițiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune.
În esență, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot câștiga reciproc din deținerea unei monede comune doar atunci când fac parte dintr-o zonă monetară optimă, adică atunci când structurile lor economice sunt similare și când nu există riscul ca șocurile asimetrice să afecteze doar unele din aceste țări.
Cum însă între economiile statelor membre există diferențe notabile între nivelurile de dezvoltare, acestea vor reacționa în mod diferit la șocurile venite din exterior.
Consumatorii din unele state membre se împrumută mai mult, alții mai puțin și ca atare vor percepe în mod diferit fluctuațiile ratelor dobânzilor de pe piața internațională.
Șocurile asimetrice pot genera disfuncționalități și din perspectiva incompatibilității ciclurilor de afaceri, în sensul că unele state membre se pot afla în faza de creștere, altele în cea de declin sau stagnare, astfel încât o politică monetară unică, proprie zonelor monetare optime, nu ar putea rezolva problemele tuturor statelor implicate.
Particularizând pentru zona Euro, care nu reprezintă nici în acest moment o zonă monetară optimă, statele membre ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-și stabili propria rată a dobânzii sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument al politicii economice. Mai mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migrația, nivelul salariilor, mișcările de capital, politica fi scală, transferurile fiscale sau ajutoarele directe nu funcționează la parametri optimi în spațiul Euro.
În același timp, există bariere culturale și lingvistice legate de mobilitatea forței de muncă, ceea ce determină variații legate de nivelul salariilor și de rata șomajului.
Din aceste considerente, Uniunea Europeană reprezintă și în prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment în această etapă a integrării.
În ciuda statutului de zonă monetară sub- optimă, există însă o serie de argumente pro (și desigur și contra) constituirii unei Uniuni economice și monetare în spațiul european.
Argumentele în favoarea unei uniuni economice și monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
completarea pieței unice în sensul că o piață unică are nevoie de o monedă unică;
creșterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare și eliminarea costurilor de conversie;
reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale și investiții prin eliminarea fluctuațiilor ratei de schimb;
transparența prețurilor și prin aceasta o mai bună informare a participanților la tranzacții;
disciplina monetară, în sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca instrumente de politică economică;
scăderea inflației, datorită disciplinei impuse economiilor care formază zona Euro;
fuziunea piețelor financiare, care poate conduce la economii la scară;
creșterea eficienței și obținerea unor ritmuri de creștere economică înalte;
întărirea poziției Uniunii Europene în cadrul sistemului monetar internațional;
facilitează atingerea țelului creării uniunii politice;
Argumente împotriva formării unei uniuni monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
pierderea controlului și a puterii de decizie cu privire la problemele monetare;
pierderea de flexibilitate, în sensul că guvernele naționale nu vor putea să ia decizii de politică monetară care să permită protejarea economiilor lor de șocurile externe, în detrimentul altor țări;
diferențe relativ mari în ciclurile de afaceri și standarde de viață între statele membre;
pericolul de a diviza Uniunea Europeană în state din interiorul și din afara Uniunii economice și monetare;
costurile materiale pe care le incumbă înlocuirea monedelor naționale cu moneda unică, crearea instituțională și modificările de natură legislativă cerute de acest demers.
CAP. 3. UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ ȘI ROMÂNIA
3.1. România și relațiile cu Uniunea Europeană
Relațiile dintre cele două părți au fost inițiate la sfârșitul anilor ’60, în plină perioadă de deschidere internațională a regimului Ceaușescu, și s-au concretizat în acorduri comerciale bilaterale, suspendate în anii ’80 din cauza încălcării drepturilor omului de către România.
Astfel, în 1967 sunt inițiate primele negocieri pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico- sectoriale privind anumite produse agroalimentare (brânzeturi, ouă, carne de porc), produse pentru care România practica prețuri de dumping. Guvernul român urmărea scutirea de taxe suplimentare a produselor romănești, iar Comunitatea Europeană încearcă să impună respectarea unui anumit nivel al prețurilor pentru a nu avea distorsiuni pe piața statelor membre.
În anii ’70 sunt semnate acorduri de cooperare economică privind produsele agroalimentare, industria textilă, industria grea și comerțul cu cărbune și oțel.
Cel mai important succes al acestui deceniu (anii ’70) este semnarea unui acord bilateral de includere a României în Sistemul General de Preferințe (SGP) al CEE, acord semnat în 1974.
În 1980, se semnează un nou acord privind crearea Comisiei Mixte România- CEE. Începând cu 1981, contactele dintre cele două părți se înrăutățesc, fiind apoi suspendate până în 1990.
În martie 1990, România a fost prima țară din blocul comunist care a stabilit relații oficiale cu Comunitatea Europeană, încercând să se reapropie de structurile occidentale, inclusiv de NATO.
Începând cu decembrie 1991, Comunitatea Europeană încheie o serie de acorduri de asociere (cunoscute și sub numele de Acorduri Europene), ce reglementează cadrul juridic și instituțional dintre părțile semnatare, cu scopul de a promova relațiile economice (în special comerciale), precum și un dialog politic instituțional cu fostele țări socialiste din Centrul și Estul Europei.
Obiectivul acestor tratate este totuși pregătirea pentru aderare a acestor state.
Printre statele care încheie primele Acorduri Europene sunt Ungaria și Polonia (1991), iar România abia în 1993 (ca urmare a climatului politic: mineriada din 1991 și căderea guvernului, alegeri generale în 1992). Acordul a intrat efectiv în vigoare abia la 1 februarie 1995.
La 22 iunie 1995, România a înaintat cererea oficială de aderare la UE, împreună cu Strategia Națională de Pregătire a aderării, document semnat la Snagov de toate partidele politice parlamentare, care stabilea etapele procedurale și acțiunile ce urmau să fie întreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare.
În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga recunoaște explicit principiul extinderii UE către statele asociate din Europa Centrală și de Est și fixează o serie de criterii economice și politice de aderare, cunoscute sub numele de criteriile de la Copenhaga.
Acestea sunt:
1. Criteriul politic cu referire la crearea unor instituții stabile care să garanteze democrația și statul de drept (Parlament, Guvern, Puterea judecătorească), precum și respectarea drepturilor omului și protecția minorităților;
2. Criteriul economic, care are în vedere crearea unei economii de piață funcțională, capabilă să reziste presiunilor concurențiale de pe piața unică a UE;
3. Criteriul legislativ, ce are în vedere aplicarea acquis-ului comunitar din momentul aderării la UE;
4. Criteriul instituțional sau administrativ, care are în vedere capacitatea statului de a-și asuma obligațiile de stat membru al UE, din momentul aderării sale.
Consiliul European de la Madrid din 1995 a mai adăugat două criterii, și anume:
a) Comisia Europeană elaborează un raport și un aviz privind cererea de aderare pe baza progreselor realizate de statul candidat, în funcție de criteriile de la Copenhaga;
b) Consiliul de Miniștri, pornind de la avizul Comisiei,decide asupra oportunității începerii negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat în parte, în funcție de progresele sale, începând cu anul 1996.
Negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000 și s-au încheiat la finele anului 2004, integrarea având loc la 1 ianuarie 2007, după ce, la 25 aprilie 2005, cele două țări (România și Bulgaria) semnează la Luxemburg tratatul de Aderare la UE.
Președintele României, Traian Băsescu, declara la semnarea Tratatului de Aderare la UE: procesul extinderii UE spre Europa Centrală și de Est reprezintă, de la început, o oportunitate istorică pentru a șterge barierele artificiale și de a întări și extinde pacea și prosperitatea pe continentul nostru. După evenimentul istoric de la 1 mai 2004, iată-ne astăzi în situația de a ne exprima propria dorință de a fi împreună la bine și la rău, în sânul unei familii extinse de 27 de membri.
Deși a depus cererea de aderare la 22 iunie 1995, împreună cu Strategia Națională de Pregătire a Aderării, negocierile de aderare cu România au început abia la 15 februarie 2000, când s-a solicitat României o nouă Strategie de aderare.
Strategie de aderare este un document elaborat de un Grup de lucru din cadrul Centrului național de dezvoltare durabilă, aflat sub sprijinul Academiei Române și asistat de PNUD (Programul ONU pentru dezvoltare) pentru perioada 2000-2004. Acest Grup de lucru a fost construit pe baza H.G. nr. 305 din 15.04.1999. Strategia prezentă sarcini și obiective pe trei domenii: stabilitate macroeconomică, creștere economică și reformele structurale.
Limitele acestei Strategii de dezvoltare constau în faptul că acredita ideea că singurul obstacol în calea integrării îl constituie nivelul scăzut al dezvoltării economice. De aceea, Strategia aborda ideea dezvoltării economiei în general și nu o dezvoltare care să fie compatibilă pe termen lung cu piața unică europeană. Cu alte cuvinte, o dezvoltare doar până la momentul integrării României în UE, nu și după aceea.
Strategia n-a avut transparență în rândurile populației, care n-a înțeles ce costuri trebuie să plătească pentru a deveni membri ai UE.
De aceea, în anul 2003 s-a elaborat o nouă strategie de aderare intitulată „Planul național de dezvoltare 2004-2006”, care răspunde într-o mai mare măsură obiectivelor integrării, și anume:
a) Creșterea competitivității sectorului productiv care să asigure creșterea veniturilor populației pe termen lung;
b) Îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii de transport și energie,
c) Protejarea și îmbunătățirea calității mediului la standardele europene, până în anul 2017;
d) Combaterea dezechilibrelor sociale prin dezvoltarea resurselor umane, creșterea ratei de ocupare și combaterea excluziunii sociale.
e) Combaterea dezechilibrelor regionale prin diversificarea economiei rurale și creșterea productivității în agricultură, încât să se asigure o participare echilibrată a tuturor regiunilor din România la procesul de dezvoltare economico-socială
După aderarea la UE România elaborează o nouă strategie economică „Planul național de dezvoltare 2007-2012”. Acest plan încearcă să reflecte cât mai fidel prioritățile stringente de dezvoltare ale României la nivel național, regional și local și propune susținerea acestora prin investiții publice concentrate, alocate pe bază de programe și proiecte.
Planul Național de Dezvoltare (PND) este instrumentul fundamental prin care România va încerca să recupereze cât mai rapid disparitățile de dezvoltare socio- economică față de Uniunea Europeană. PND este un concept specific politicii europene de coeziune economică și socială și reprezintă documentul de planificare strategică și programare financiară multianuală, elaborat într-un larg parteneriat, care va orienta și stimula dezvoltarea socio- economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene.
Guvernul României, întrunit în ședință la 12 noiembrie 2008, a dezbătut și aprobat Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013–2020–2030. Strategia stabilește obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil și realist, la un nou model de dezvoltare propriu Uniunii Europene și larg împărtășit pe plan mondial – cel al dezvoltării durabile, orientat spre îmbunătățirea continuă a vieții oamenilor și a relațiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.
Strategia propune o viziune a dezvoltării României în perspectiva următoarelor două decenii, cu obiective care transced dur ciclurilor electorale și preferințele politice conjuncturale:
Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României;
Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile;
Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al țărilor UE.
3.2. România – aproape sau departe de moneda unică
Introducerea monedei euro presupune pregătiri de durată, sub atenta monitorizare a instituțiilor europene responsabile cu acest demers. Ca atare, Comisia Europeană întocmește rapoarte periodice cu privire la stadiul pregătirilor legate de introducerea monedei unice pentru fiecare din statele membre care nu fac parte din zona euro, precum și pentru statele în curs de aderare.
UE este alcătuită din 27 de state membre, după integrarea Bulgariei și României care a avut loc 1 ianuarie 2007. România se va alătura statelor europene integrate în Uniunea Economică și Monetară, dar până în acel moment mai este un lung drum de facut și de îndeplinit o serie de criterii.
La prima vedere pare a fi din ce în ce mai greu având în vedere actuala criză mondială care afectează și România și practic puterea de cumpărare a monedei noastre naționale.
Până la momentul istoric când moneda unică europeană va înlocui leul, rămân de parcurs o serie de etape de care depinde succesul adoptării euro, maximizarea avantajelor și reducerea riscurilor care decurg din participarea la Uniunea Monetară.
În cadrul Consiliului European, România și-a luat angajamentul politic de a semna Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare și de a aplica prevederile acestuia înaintea aderării la zona euro. Tratatul a fost semnat la Consiliul European din 1-2 martie 2012 și va intra în vigoare în momentul ratificării de 12 state din zona euro. Obligația de transpunere a regulii bugetare la nivel național trebuie îndeplinită în termen de un an de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului.
Cel puțin o dată la doi ani, Comisia și Banca Centrală Europeană elaborează un raport asupra progresului făcut de statele membre în ceea ce privește criteriile de convergență de la Maastricht. Dacă în urma acestui studiu Comisia va constata îndeplinirea criteriilor de convergență, poate să propună Parlamentului European ca statul respectiv să treacă la euro. După ce Parlamentul va aproba propunerea, aceasta va ajunge în Consiliul Uniunii Europene care ia decizia finală. Tot Consiliul, după ce se consultă cu Banca Centrală Europeană, stabilește rata de schimb la care euro va înlocui moneda națională Această etapă marchează intrarea monedei naționale în Mecanismul de Rate de Schimb II.
În iulie 1997, raportul Comisiei cu privire la România a stipulat faptul că, datorită situației în care se află, era prematură o discuție legată de accesul României în cadrul zonei euro imediat după accesul în Uniunea Europeană.
Raportul din noiembrie 1998 a menționat progresele făcute de către România în pregătirile legate de intrarea în Uniunea Economică și Monetară, în timp ce rapoartele din 1999 și 2000 au arătat că este necesar un progres semnificativ pentru implementarea aquisului în acest domeniu.
Următoarele rapoarte ale Comisiei au scos în evidență faptul că progresul înregistrat de către România a fost unul nesemnificativ, în principal îndreptat spre creșterea accizelor la tutun și alcool pentru alinierea acestora la nivelul minim practicat în spațiul comunitar, însă fără nici un fel de rezultate în privința alinierii TVA-ului sau a impozitării directe, și ca atare se așteaptă o mai mare deschidere spre implementarea aquis-ului în domeniu.
În anul 2003 s-au încheiat provizoriu negocierile cu privire la capitolul impozitare, României fiindu-i acordată o perioadă de tranziție până în decembrie 2009 pentru aplicarea ratelor comunitare minime de accizare pentru țigarete și alcooluri distilate.
Raportul pe 2004 a evidențiat faptul că România și-a consolidat legislația existentă în domeniu într-un sigur Cod Fiscal, care a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 2004.
Dintre celelalte elementele pozitive care se desprind din aceste rapoarte amintim faptul că infrastructura instituțională a României, formată din Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Economiei, Banca Națională a României și Institutul Național de Statistică este funcțională. Capacitatea administrativă a acestor instituții se va ameliora continuu până la data accesului.
Banca Națională a României operează în concordanță cu prevederile Legii 101/1998, amendată în 2003, privind Statutul Băncii Naționale. O parte importantă din aquis-ul comunitar propriu politicii monetare și de curs de schimb a fost implementată prin intermediul acestei legi.
Legea datoriei publice, adoptată în iunie 2004 în scopul alinierii legislației naționale cu aquis-ul comunitar elimină toate prevederile existente anterior în legislația românească care au fost identificate ca fiind conflictuale cu legislația comunitară în privința finanțării directe a sectorului public de către banca centrală și elimină accesul privilegiat al sectorului public la instituțiile financiare.
Această lege interzice băncii centrale cumpărarea de obligațiuni guvernamentale de pe piața primară și obligă la plata comisioanelor necesare pentru tranzacțiile executate în contul curent al Trezoreriei. Scopul acestor amendamente îl constituie asigurarea independenței băncii centrale.
Prin aceleași amendamente și urmărind același scop, al creșterii independenței băncii centrale, obiectivul acesteia este definit ca fiind asigurarea stabilității prețurilor și nu, așa cum era prevăzut în legea 101/1998, menținerea stabilității cursului de schimb combinată cu menținerea stabilității prețurilor.
Un plan clar și bine structurat crește șansele unei adoptări a monedei europene fără mari dezechilibre economice, având avantajul de a fi și un semnal pozitiv pentru investitorii străini.
Avantajele și riscurile adoptării monedei unice
Realitatea ne arată că introducerea monedei europene are într-adevăr și beneficii și riscuri.
Ziarul Financiar a făcut o analiză a principalelor costuri și beneficii ale României în urma adoptării monedei euro. Astfel, la costuri s-ar încadra pierderea independenței politicii monetare, dobânzile fiind stabilite de Banca Centrală Europeană; pierderea capacității de a deprecia moneda în caz de recesiune dându-se exemplul Greciei care se vedea nevoită să iasă din zona euro pentru a depăși criza și a permite devalorizarea, proces în urma căruia exporturile ar deveni mai atractive și economia mai competitive. Pactul de Creștere și Stabilitate limitează politica fiscală expansivă pe timp de criză economică, ceea ce ar face mai dificilă ieșirea din recesiune prin limitarea îndatorării.
Așa cum ne dovedește experiența vechilor state membre, principalele beneficii din Zona Euro sunt: reducerea costurilor privind schimburile valutare și scăderea riscului valutar, prevenirea unor atacuri speculative, scăderea dobânzilor la credite și o politică monetară coordonată.
O singură monedă generează și economie de timp, și bani pentru populația și firmele rezidente în interiorul Uniunii Monetare, facilitează și multiplică schimburile comerciale în interiorul zonei, stimulează sporirea volumului tranzacțiilor cu acțiuni și obligații din țările membre.
Integrarea pieței monetare și financiare va conduce în acest fel la majorarea ratei de creștere economică pe termen mediu și lung a țărilor din Zona Euro. Moneda are efecte și asupra relațiilor comerciale externe cu țări care nu fac parte din UEM și asupra fluxurilor internaționale de capital. Cetățenii români și firmele care desfășoară activități comerciale în Zona Euro vor simți treptat avantajele reale ale introducerii monedei prin simplificarea evidențelor, a contractelor și procedurilor financiar-contabile.
Beneficiile se referă la costuri de tranzacționare mai reduse pentru firme și populație, siguranță mai mare pentru companiile care exportă în Europa, transparență mai mare în privința prețurilor, presiuni mai mari pentru creșterea productivității și descurajarea inflației.
Se pare că România nu are de ales dacă dorește să aibă o economie funcțională și competitivă în Europa. Conform lui Valentin Lazea, economist-șef al BNR, ”s-a dovedit că economiile mici, care nu au prea multe resurse, nu pot acționa ca un actor independent, ca un jucător independent. Deci, dacă nu ai poziția geografică și economică a Elveției sau a Norvegiei nu poți să trăiești singur într-o lume globalizată”.
Criza zonei euro a scos la iveală fracturi de performanță economică între țările membre și un design de politici inadecvate. De aceea, sunt în curs demersuri de a reforma structurile de guvernanță, de a forma o uniune bancară, care ar include un mecanism de reglementare și suprevaghere comun, un mecanism de rezoluțiune pentru statele aflate în suferință, un mecanism pentru stabilitate financiară și o schemă de garantare colectivă a depozitelor. Mare parte din noii cetățeni ai Uniunii sunt atrași de ideea adoptării unei monede puternice și relevante pe plan internațional, în timp ce nostalgicii regretă monedele naționale, iar scepticii contestă eficiența trecerii la euro.
Riscurile asociate cu introducerea în circulație a euro sunt puține la număr, dar au impact direct asupra vieții cotidiene și a sistemului financiar. Cel mai cunoscut dintre acestea este creșterea generalizată a prețurilor care este legată de lipsa de familiaritate a populației cu noile prețuri exprimate în moneda unică, de specularea unor erori de rotunjire, ca și de reducerea costurilor legate de modificarea generală a prețurilor, afișate de acum exclusiv în euro.
O altă provocare adresată economiilor UE este dimensionarea adecvată pe termen scurt a lichidităților în euro la nivelul sistemului bancar, având în vedere o cerere de numerar în moneda unică.
Criticii euro avertizează că schimbarea monedei naționale presupune și pierderea controlului și a puterii de decizie cu privire la problemele monetare și a flexibilității luării deciziilor care să permită protejarea economiilor de șocurile externe.
Una din pre-condițiile adoptării monedei unice și intrării în zona Euro o constituie liberalizarea fluxurilor de capital. Dincolo de aspectele pozitive generate de liberalizarea fluxurilor de capital, se întâlnesc și o serie de efecte negative cum ar fi majorarea excesivă a volumului de credite sau, ceea ce s-a întâmplat deja, aprecierea monedei naționale, cu impact asupra schimburilor comerciale și implicit asupra balanței de plăți externe.
Contextul actual
Primul termen stabilit în calendarul de aderare al României la moneda euro a fost anul 2014 care ulterior s-a transformat în 2015. Cu cât am început să ne apropiem de această țintă, atât guvernații români cât și instituțiile europene și-au dat seama că pentru România este absolut nerealist și că țara noastră nu este încă pregătită să facă acest pas. România se încăpățânează și insistă să ducă la bun sfârșit acest plan cu toate că economia nu este la nivelul așteptărilor, iar criteriile care mai sunt de îndeplinit nu sunt tocmai de ignorat.
Guvernul și Banca Națională au văzut în adoptarea euro în 2015 o „ancoră” puternică pentru îndeplinirea reformelor economice stabilite și au ignorat deteriorarea indicatorilor macroeconomici, ceea ce a făcut improbabilă respectarea graficului. Declarațiile și analizele recente au schimbat din nou termenul și am ajuns la 2018- 2020 ca și dată probabilă a adoptării euro. Victor Ponta, șeful Guvernului a declarat că „așteptă ca planul anticriză adoptat de liderii din zona euro să își facă efectul până la sfârșitul acestui deceniu".
Inflația se menține la cote ridicate în toate statele, iar criteriul deficitului bugetar cauzează de asemenea probleme. Încrederea mediului de afaceri în moneda europeană este cel mai bun barometru, iar economia statelor care folosesc euro a început să crească.
România privește optimistă la acest peisaj sperând că, urmând o politică financiară eficientă și abilă, va ajunge să facă parte într-o zi, nu prea îndepărtată, din acest spațiu al bunăstării.
CAP. 4. STUDIU DE CAZ
4.1. Prezentarea societății comerciale TERMO INVEST S.R.L.
S.C. TERMO INVEST S.R.L. s-a înființat ca firmă cu răspundere limitată în anul 1997, sediul în Bacău , str. Nordului, nr.38, înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J04/438/1997, având codul fiscal RO9458924. Societatea are ca acționar unic pe Boghiu Alexandru Iulian și este administrată de Pârvu Constantin.
Are ca date de contact un număr de telefon 0234519519, o adresă de e-mail: [anonimizat], dar și o pagină de internet unde părțile interesate pot accesa informații utile referitoare la societate: www.termoinvest.ro.
Din iulie 1997 firma și-a dezvoltat activitatea continuu extinzându- și obiectul de activitate, baza materială și schema de personal în fiecare an.
Obiectul de activitate al societății s-a schimbat în anul 1998 de la spălare chimică a cazanelor industriale în instalații termice și sanitare, luând reprezentanță pentru service și distribuție la centralele termice Saunier, Duval, ACV și Thermostahl.
Din anul 2002 s-au realizat și lucrări de climatizare și aer condiționat, iar în anul 2003 s-a obținut autorizație în domeniul execuției de instalații de utilizare a gazelor naturale.
Alte activități desfășurate: comerț cu ridicata a lemnului de lucru și de celuloză, producția de scândură și panouri pentru construcții.
Principalul obiect de activitate desfășurat efectiv: instalații termice, sanitare, de ventilare și climatizare, construcții și amenajări interioare.Firma are codul CAEN pentru Lucrări de instalații sanitare de încalzire și de aer condiționat 4322.
În domeniul instalațiilor, societatea este în etapa în care distribuția și service- ul se bazează în proporție de aproximativ 70% pe contracte cu societăți comerciale și instituții ale statului.
Pentru persoane fizice se promovează, încă din anul 2003, contracte de întreținere a centralelor și instalațiilor cu produse de ultimă oră (Progalva).
Angajații firmei au între 2 și 15 de ani de experiență în construcții, amenajări interioare, instalații, sisteme de încălzire, ventilație și climatizare, mașini electrice și instalații electrice, domenii în care au urmat stagii speciale de pregătire, atât în România cât și peste hotare.
Cifra de afaceri a societății a înregistrat creșteri considerabile de-a lungul timpului 1997- 106.000 lei, 1998- 1.060.000 lei, 1999- 1.773.000 lei, 2003- 7.193.000 lei, 2011- 9.905.835 lei, însă în anul 2012 înregistrează o scădere bruscă, ajungând la o valoare de 4.618.084 lei.
Datele necesare analizei evoluției indicatorilor economico – financiari ai societății S.C. TERMO INVEST S.R.L. sunt prezentate în graficul nr. 1 Evoluția profitabilității pentru S.C. TERMO INVEST S.R.L.
Fig. nr. 1 Evoluția profitabilității pentru S.C. TERMO INVEST S.R.L.
4.2. Monografie contabilă la S.C. TERMO INVEST S.R.L.
S.C. TERMO INVEST S.R.L. realizează pe parcursul lunii iunie din exercițiul finaniciar 2013 următoarele operații de decontări ce privesc salariații, asigurările sociale și protecția socială și de asemenea bugetul statului:
1. Se ridică suma de 2514 lei de la bancă în vederea achitării avansului chenzinal.
2. Se înregistrează plata avansului chenzinal în sumă de 2514 lei.
3. S.C. TERMO INVEST S.R.L. înregistrează totalul salariilor brute în sumă de 8570 lei, conform Statului de plată din 31. 06. 2013.
4. S.C. TERMO INVEST S.R.L. calculează și înregistrează contribuțiile la asigurările și protecția socială și alte rețineri aferente salariilor în valoare totală de 4747 lei, datorate de angajați conform Statului de plată din data de 31. 06. 2013.
5. Se înregistrează pe cheltuieli contribuțiile unității la asigurările sociale de stat (condiții normale de muncă), aferentă salariilor lunii iunie 2013 în sumă de 1783 lei (8570* 20,8%).
6. Înregistrarea contribuției societății la constituirea fondului de șomaj, aferentă salariilor lunii iunie 2013 în sumă de 43 lei (8570* 0,5%).
7. Înregistrarea contribuției angajatorului pentru asigurările sociale de sănătate aferentă salariilor lunii iunie 2013 în sumă de 446 lei (8570* 5,2%) .
8. Se înregistrează pe cheltuieli contribuția unității pentru fondul de risc și accidente de muncă, aferentă salariilor lunii iunie 2013 în sumă de (8670* 0,169%).
9. Se înregistrează pe cheltuieli contribuția unității pentru fondul de garantare a creanțelor salariale, aferentă salariilor lunii iunie 2013 în sumă de 21 lei (8570* 0,25%).
10. Se înregistrează pe cheltuieli contribuția unității pentru concedii și indemnizații (FNUASS), aferentă salariilor lunii iunie 2013 în sumă de 73 lei (8570* 0,85%).
11. Se înregistrează virarea angajamentelor legate de salarii aferente lunii iunie 2013: impozit, CAS, contribuția la fondul de șomaj, contribuția la fondul asigurărilor sociale de sănătate în sumă totală de 4613 lei.
12. Ridicarea numerarului de la bancă necesar achitării restului de plată (chenzina a doua), în sumă de 3823 lei, conform Statului de plată din 31. 06. 2013.
13. S.C TERMO INVEST S.R.L. înregistreză achitarea salariilor datorate personalului (restul de plată) aferente lunii iunie 2013, în sumă de 3823 lei, conform Statului de plată din 31. 06. 2013.
CAP. 5. APLICAȚIE INFORMATICĂ PRIVIND PERSONALUL SOCIETĂȚII
5.1. Aspecte teoretice privind sistemul informațional și sistemul informatic
„Sistemul informatic este un ansamblu de componente, care interacționează între ele în vederea culegerii, prelucrării și stocării datelor necesare fundamentării anumitor decizii.” Un sistem informatic are următoarele componente: hardware, software, personal de specialitate, metodologii și tehnici de lucru, bazele de date.
Un program informatic este un cod executabil scris într-un anumit limbaj de programare, prin care se execută un anumit set de instrucțiuni. El are anumite date de intrare, care sunt prelucrate și se obțin astfel rezultatele.
O unitate economică, poate fi privită ca un sistem cibernetic. Proiectanții sistemelor informaționale contabile trebuie să determine ce informații sunt necesare conducerii și cât de rapid trebuie ele oferite. Dacă informațiile sunt insuficiente sau eronate, deciziile vor avea de suferit.
Datele reprezintă un set de caractere acceptate ca intrare într-un sistem informațional, care sunt memorate și prelucrate. Informațiile reprezintă ieșirile unui sistem informațional și sunt
rezultatul proceselor de prelucrare a datelor.
Sistemele informaționale au devenit o componentă esențială a oricărei organizații. Din punct de vedere sistemic, o unitatea economică poate fi considerată ca un ansamblu format din trei sisteme: sistemul operațional (sistemul condus sau sistemul de bază), sistemul de conducere (sistemul decizional), sistemul informațional.
Sistemul operațional reprezintă resursele umane, materiale și financiare și întregul ansamblu organizatoric care asigură realizarea efectivă a obiectivelor stabilite de sistemul de conducere.
Sistemul de conducere este format dintr-un ansamblu de specialiști care cu ajutorul unor metode specifice controlează, dirijează si supraveghează funcționarea întregului sistem în scopul
îndeplinirii obiectivelor stabilite.
“Prin sistemul informațional înțelegem ansamblul de resurse materiale și financiare care utilizează tehnologiile informaționale pentru a culege, prelucra, stoca, regăsi, transmite și vizualiza informațiile utilizate în procesele ce au loc în perimetrul unei întreprinderi.”
Informațiile pe care le oferă un sistem informațional la o unitate economică, permit cunoașterea situației existente, a celei trecute și permite anticiparea evoluției viitoare, cu scopul atingerii obiectivelor firmei. Misiunea sistemului informațional se poate concretiza în îmbunătățirea activității, creșterea profitabilității prin furnizarea de informații corecte, sub o formă direct utilizabilă, la momentul oportun, în scopul sprijinirii proceselor decizionale și operaționale.
În ceea ce privește raportul dintre sistemul informatic și sistemul informațional, se poate aprecia că sistemul informatic tinde a egala sfera de cuprindere a sistemului informațional, în sensul că noile tehnologii informaționale și de comunicații oferă suportul de culegere, prelucare și interpretare a informațiilor în format electronic, rămânând a se executa manual doar activitățile neformale.
Obiectivele sistemului informațional urmăresc creșterea relativă a volumului datelor prelucrate, reducerea timpului de răspuns sau a nivelului cheltuielilor generate de sistemul informațional.
Sintetic, se poate spune că un sistem informațional eficient, trebuie să aibă urmatoarele calități: să fie flexibil, să permită o vehiculare rapidă a datelor la toate nivelele de conducere și execuție, să redea datele într-un mod ierarhizat și rațional, iar forma de prezentare să fie accesibilă și corespunzătoare.
Sistemul informațional contabil se definește ca fiind “un set de resurse umane și de capital dintr-o organizație, care se ocupă cu pregătirea informațiilor contabile și, de asemnea, de informațiile obținute prin colectarea și prelucrarea tranzacțiilor economice.
Sistemul informațional pentru gestiunea resurselor umane presupune planificarea necesarului de personal, dezvoltarea întregului potențial al angajaților și controlul tuturor politicilor și programelor relative la personal, respectiv: recrutarea, selecția și angajarea de personal, atribuirea sarcinilor de muncă, întreținerea cărților de muncă și a altor documente, întocmirea documentelor de plată privind drepturile salariale, evaluarea randamentului personalului angajat, formarea și perfecționarea personalului.
5.2. Aplicație propusă pentru informatizarea la S.C. TERMO INVEST S.R.L.
Programul are ca limbaj de programare, Microsoft Visual Basic. Obiectul de studiu al programului Visual Basic este reprezentat de arta și știința creării de programe, pe baza unor algoritmi, scrise într- un limbaj de programare.
Scopul acestui program este de a calcula toate sumele dintr- un stat de plată. Aceste informații sunt trecute într- o listă de tip ListView, împarțită pe coloane care permite observarea cu ușurință a situației financiare, a salariaților, în cazul de față, pe luna iunie din exercițiul financiar 2013 la S.C. TERMO INVEST S.R.L.
Fig. nr. 2 Prezentarea programului „Stat de salarii” la S.C. TERMO INVEST S.R.L.
Datele sunt încărcate din cadrul aplicației în momentul de load a ferestrei principale. Astfel, se evită posibilitatea de pierdere a datelor și reintroducerea lor la fiecare pornire a programului.
Se poate considera că aplicația este împărțită în două părți.
Prezentarea intrărilor
Prima parte este cea în care utilizatorul trebuie să introducă datele personale ale unui angajat, precum numele și prenumele acestuia, CNP – ul și genul. De asemenea, în acestă parte trebuie introdusă valoarea salariul brut al angajatului, pe baza căruia vor fi calculate contribuțiile angajatului, și selectat numărul de persoane în întreținere, pe baza cărora se va calcula venitul impozabil.
Fig. nr. 3 Datele de intrare
Prezentarea ieșirilor
A doua parte a programului, se ocupă de prelucrarea datelor. După apăsarea butonului „Calculează” se vor calcula și popula, pe baza formulelor contabile, câmpurile de tip EditBox, ce reprezintă venitul net realizat, deducerile personale, venitul impozabil și venitul net.
Din salariul brut se scad contribuțiile angajatului, calculându- se astfel venitul net realizat. Din acesta din urmă se scad deducerile pentru a se afla venitul impozabil. Calculul impozitului pe salariu se realizează prin aplicarea cotei de 16% la venitului impozabil. Iar în final, pentru obținerea salariul net se calculează diferența dintre venitul net și impozit.
Fig. nr. 4 Datele de ieșire
Codul folosit pentru butonul este:
Private Sub calculeazaBtn_Click(ByVal sender As System.Object, ByVal e As System.EventArgs) Handles calculeazaBtn.Click
If salariuBrutTextBox.Text <> "" And IsNumeric(salariuBrutTextBox.Text) Then
salariuBrut = CDbl(salariuBrutTextBox.Text)
CAS = salariuBrut * (10.5 / 100)
somaj = salariuBrut * (0.5 / 100)
fondSanatate = salariuBrut * (5.5 / 100)
venitRealizat = salariuBrut – CAS – somaj – fondSanatate
venitRealizatTextBox.Text = venitRealizat.ToString
persInIntertinere = CInt(deduceriUpDown.Value)
If salariuBrut <= 1000 Then
If persInIntertinere = 0 Then
deducerePersonala = 250
End If
If persInIntertinere = 1 Then
deducerePersonala = 350
End If
If persInIntertinere = 2 Then
deducerePersonala = 450
End If
If persInIntertinere = 3 Then
deducerePersonala = 550
End If
If persInIntertinere = 4 Then
deducerePersonala = 650
End If
ElseIf salariuBrut >= 1001 And salariuBrut <= 3000 Then
If persInIntertinere = 0 Then
deducerePersonala = 250 * (1 – (salariuBrut – 1000) / 2000)
End If
If persInIntertinere = 1 Then
deducerePersonala = 350 * (1 – (salariuBrut – 1000) / 2000)
End If
If persInIntertinere = 2 Then
deducerePersonala = 450 * (1 – (salariuBrut – 1000) / 2000)
End If
If persInIntertinere = 3 Then
deducerePersonala = 550 * (1 – (salariuBrut – 1000) / 2000)
End If
If persInIntertinere = 4 Then
deducerePersonala = 650 * (1 – (salariuBrut – 1000) / 2000)
End If
ElseIf salariuBrut > 3000 Then
deducerePersonala = 0
End If
deduceriPersTextBox.Text = deducerePersonala.ToString
venitImpozabil = venitRealizat – deducerePersonala
venitImpozabilTextBox.Text = venitImpozabil.ToString
impozit = CInt(impozitTextBox.Text)
impozit = (impozit / 100) * venitImpozabil
venitNet = venitRealizat – impozit
venitNetTextBox.Text = venitNet.ToString
Else
MessageBox.Show("Va rog completati toate campurile corect.", "Atentie!", _
MessageBoxButtons.OKCancel, MessageBoxIcon.Asterisk)
End If
End Sub
Codul folosit pentru butonul este:
Private Sub adaugaButton_Click(ByVal sender As System.Object, ByVal e As System.EventArgs) Handles adaugaButton.Click
End Sub
De asemena, aplicația oferă posibilitatea memorării datelor noi introduse și calculate după apasarea butonului „Adaugă”, afișând astfel, noul angajat, în lista existentă. În cadrul listei angajați sunt afișați, după nume, în ordinea alfabetică.
Fig. nr. 5 Lista angajaților
La apăsarea butonului „Șterge” angajatul selectat și datele aferente acestuia sunt șterse din listă.
Fig. nr. 6 MessageBox „Angajat șters cu succes”
Au fost introduse în fereastră și mesaje de avertizare (MessageBox). În cazul în care nu este selectat salariatul care se dorește a fi șters, este afișat următorul mesaj:
Fig. nr. 7 MessageBox „Vă rog mai întâi selectați un anagajat pentru a fi șters”
Sau atunci când sunt lăsate campuri goale:
Fig. nr. 8 MessageBox „Vă rog completați câmpurile corect.”
Sau atunci când butonul „Calculează” nu a fost selectat:
Fig. nr. 9 MessageBox „Câmpul salariu net nu este calculat”
Codul sursă aferent aplicației informatice, care nu a fost expus pe parcursul acestui paragraf, este prezentat în Anexa nr. 3.
Încheiere
Uniunea Europeană tinde către integrarea economică completă care ar presupune parcurgerea tuturor etapelor descrise anterior, spațiul integrat căpătând trăsături apropiate de cele ale unei economii naționale: instituții comune care guvernează cu ajutorul unei legislații comune utilizând un buget comun și adresându- se unei piețe de producție și de desfacere comună, utilizarea unei monede unice și a unui sistem bancar omogen, a politicilor interne și externe comune.
În prezent, Uniunea Europeană se află în faza de construcție a Uniunii economice și monetare. Din Uniunea economică și monetară, ca formă de integrare, fac parte toate statele membre ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele dintre ele au adoptat moneda Euro- formând zona Euro, două state (Marea Britanie și Danemarca) beneficiază de clauza output, care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro, iar celelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro” vor trebui să adere la euro într-o perioadă nedeterminată. Privită ca o etapă superioară a integrării multinaționale, Uniunea economică și monetară este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării și presupune: politică monetară comună, strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre, monedă unică, liberalizarea fluxurilor de capital, un sistem instituțional care să coordoneze și să administreze politica monetară.
Condiția de bază pentru crearea și funcționarea unei forme integrative de tipul uniunii economice și monetare o constituie existența unei piețe comune a bunurilor și serviciilor, deși în cazul Uniunii Europene, Uniunea economică și monetară este mai degrabă asociată cu piața internă unică. Stadiul de Uniune economică și monetară, care presupune eliminarea cursului de schimb și aplicarea unei politici monetare comune conduce la diminuarea unor costuri și riscuri care, anterior, au putut să accentueze sau, după caz, să împiedice interpenetrarea piețelor de capital, să genereze distorsiuni în funcționarea pieței agricole comune sau să nu permită politicii industriale o dezvoltare unitară care să conducă spre o piață comună în domeniu.
Este clar că nașterea monedei europene este în mod cert evenimentul financiar mondial cel mai important de la crearea sistemului financiar internațional.
Bibliografie
Adam, R., Pravăț, C., Sisteme informatice de gestiune- Note de curs, Editura Alma Mater, Bacău, 2007;
Ardelean, C., Cerkez, M., Agenda EU/RO: E vorba despre tine!, Asociația Generation Europe- România, European Communities, București, 2007;
Bologa, G. Uniunea economică și monetară- Proiect European, Editura Universității Agora, Oradea, 2009;
Bologa, G., Mateut, O., Monedă și credit, Editura Universității Agora, Oradea, 2008;
Burnete S., Relațiile monetar- finaciare internaționale, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002;
Cerna S., Teoria zonelor monetare optime, Editura Univesității de Vest, Timișoara, 2006;
Chabot, C. N., Euro- moneda europeană, Editura Teora, București, 2000;
Cristian, O., Politica monetară a Uniunii europene. Implicații macroeconomice pentru România, 2012
Deju, M. (coordonator), Muntean M., Rotilă A., Contabilitate generală, Concepte. Aplicații și studii de caz, Editura Alma Mater, Bacău, 2011
Dragan, G., Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura ASE, București, 2005;
Dumitru, M., Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2002;
Manolache, O., Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare, Ed. All Beck, București, 1999;
Manolache, O., Drept comunitar. Instituții comunitare, Editura All Beck, București, 1999;
Profiroiu, A., Profiroiu, M., Introducere în realitățile europene, Editura Economică, București, 1999;
Rotilă, A., Pătruț, V., Contabilitate și diagnostic financiar, Fundamente teoretice și aplicații practice, Editura Sedcom Libris, Iași, 2010
Ștefănescu, F., Politici economice europene, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2005;
Tofan, M., Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Editura C.H.Beck, București, 2008;
Țugui, A. Produse informatice generalizate pentru contabilitate, Editura CECCAR, București, 2003;
Velea, S., Jones, H., Agenda Europa: E alegerea ta!, Asociația Generation Europe- România, București, 2008;
Versiune consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2010
Proiect Phare- “Formare inițială în afaceri europene pentru funcționarii publici din administrația publică centrală” – Uniunea economică și monetară, implementat de Institutul European din România în colaborare cu EUROMED – Euro Mediterranean Networks din Belgia în anul 2005, Tipărit la MasterPrint Super Offset;
Arnăutu, A., România. Tot mai departe de zona euro, adaptare după:
http://www.actualitatea.it/economic/1308-romania-tot-mai-departe-de-zona-euro.html
Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013–2020–2030, adaptare după:
http://www.mmediu.ro/beta/domenii/dezvoltare-durabila/strategia-nationala-a-romaniei-2013-2020-2030/
Uniunea economică și monetară, adaptare după:
http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/emu/index_ro.htm
Uniunea economică și monetară, adaptare după:
http://www.bnr.ro/Capitolul-11–Uniunea-Economica-si-Monetara-1257.aspx
Socol, A., Către o adevarată uniune economică și monetară, adaptare după:
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-13779671-catre-adevarata-uniune-economica-monetara.htm
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare, adaptare după:
http://old.mae.ro/node/12110
Uniunea economică și monetară și moneda Euro adaptare după:
http://www.eu4journalists.eu/index.php/dossiers/romanian/C23/
Comisia Europeană propune o Uniune economică și monetară în zona euro, adaptare după:
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_24871/Comisia-Europeana-propune-o-uniune-economica-si-monetara-in-zona-euro-cu-un-partaj-adecvat-al-suveranitatii-si-cu-buget-central-care-presupune-schimbarea-tratatului-UE.html
Dobre, A., Dimensiunea socială a Uniunii Economice si Monetare ca alternativă la politica de austeritate neoliberala?, adaptare după:
Anexe
Bibliografie
Adam, R., Pravăț, C., Sisteme informatice de gestiune- Note de curs, Editura Alma Mater, Bacău, 2007;
Ardelean, C., Cerkez, M., Agenda EU/RO: E vorba despre tine!, Asociația Generation Europe- România, European Communities, București, 2007;
Bologa, G. Uniunea economică și monetară- Proiect European, Editura Universității Agora, Oradea, 2009;
Bologa, G., Mateut, O., Monedă și credit, Editura Universității Agora, Oradea, 2008;
Burnete S., Relațiile monetar- finaciare internaționale, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002;
Cerna S., Teoria zonelor monetare optime, Editura Univesității de Vest, Timișoara, 2006;
Chabot, C. N., Euro- moneda europeană, Editura Teora, București, 2000;
Cristian, O., Politica monetară a Uniunii europene. Implicații macroeconomice pentru România, 2012
Deju, M. (coordonator), Muntean M., Rotilă A., Contabilitate generală, Concepte. Aplicații și studii de caz, Editura Alma Mater, Bacău, 2011
Dragan, G., Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura ASE, București, 2005;
Dumitru, M., Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2002;
Manolache, O., Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare, Ed. All Beck, București, 1999;
Manolache, O., Drept comunitar. Instituții comunitare, Editura All Beck, București, 1999;
Profiroiu, A., Profiroiu, M., Introducere în realitățile europene, Editura Economică, București, 1999;
Rotilă, A., Pătruț, V., Contabilitate și diagnostic financiar, Fundamente teoretice și aplicații practice, Editura Sedcom Libris, Iași, 2010
Ștefănescu, F., Politici economice europene, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2005;
Tofan, M., Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Editura C.H.Beck, București, 2008;
Țugui, A. Produse informatice generalizate pentru contabilitate, Editura CECCAR, București, 2003;
Velea, S., Jones, H., Agenda Europa: E alegerea ta!, Asociația Generation Europe- România, București, 2008;
Versiune consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2010
Proiect Phare- “Formare inițială în afaceri europene pentru funcționarii publici din administrația publică centrală” – Uniunea economică și monetară, implementat de Institutul European din România în colaborare cu EUROMED – Euro Mediterranean Networks din Belgia în anul 2005, Tipărit la MasterPrint Super Offset;
Arnăutu, A., România. Tot mai departe de zona euro, adaptare după:
http://www.actualitatea.it/economic/1308-romania-tot-mai-departe-de-zona-euro.html
Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013–2020–2030, adaptare după:
http://www.mmediu.ro/beta/domenii/dezvoltare-durabila/strategia-nationala-a-romaniei-2013-2020-2030/
Uniunea economică și monetară, adaptare după:
http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/emu/index_ro.htm
Uniunea economică și monetară, adaptare după:
http://www.bnr.ro/Capitolul-11–Uniunea-Economica-si-Monetara-1257.aspx
Socol, A., Către o adevarată uniune economică și monetară, adaptare după:
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-13779671-catre-adevarata-uniune-economica-monetara.htm
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare, adaptare după:
http://old.mae.ro/node/12110
Uniunea economică și monetară și moneda Euro adaptare după:
http://www.eu4journalists.eu/index.php/dossiers/romanian/C23/
Comisia Europeană propune o Uniune economică și monetară în zona euro, adaptare după:
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_24871/Comisia-Europeana-propune-o-uniune-economica-si-monetara-in-zona-euro-cu-un-partaj-adecvat-al-suveranitatii-si-cu-buget-central-care-presupune-schimbarea-tratatului-UE.html
Dobre, A., Dimensiunea socială a Uniunii Economice si Monetare ca alternativă la politica de austeritate neoliberala?, adaptare după:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aplicatie Informatica Privind Personalul Societatii (ID: 149447)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.