Aplicarea Tehnicilor Profiling ÎN Investigarea Infracțiunilor Privitoarela Viața Sexuală

UNIVERSITATEA BUCURESTI

Școala doctorală – Psihologie și Științe ale Educației

TEZĂ DE DOCTORAT

APLICAREA TEHNICILOR PROFILING ÎN INVESTIGAREA INFRACȚIUNILOR RIVITOARELA VIAȚA SEXUALĂ.

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: DOCTORAND:

Prof. univ. dr. Mihai Aniței Iulian Ipate

București

2016 –

INTRODUCERE

Actualitatea temei de investigație. Problematica infracțiunilor privind viața sexuală constituie o preocupare continuă pentru teoreticieni și practicienii dreptului penal. Dezvoltarea continuă a relațiilor sociale necesită o atenție sporită în ceea ce privește infracțiunile vizând viața sexuală, în vederea găsirii celor mai eficiente metode de prevenire și combatere a faptelor ce atentează la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei.

Libertatea sexuală este un atribut important al personalității umane și o importantă valoare socială. Pericolul social pe care îl generează infracțiunile privitoare la viața sexuală constă în răul fizic și psihic pe care îl provoacă victimei, cu consecințe grave asupra desfășurării normale a vieții sexuale, precum și în plan social. De aceea, reprimarea infracțiunilor privitoare la viața sexuală reprezintă o necesitate, societatea fiind interesată în crearea unui cadru de desfășurare normală a raporturilor sexuale.

În continuare vom prezenta doar câteva argumente care vin în sprijinul suținerii acestei necesități:

Infracțiunile la viața sexuală incriminate de actualul cod penal sunt violul, agresiunea sexuală, actul sexual cu un minor, coruperea sexuală a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale, hărțuirea sexuală. În vechiul cod mai erau reglementate și infracțiunile de incest și perversiune sexuală, care se regăsesc azi în formele de comitere ale celorlalte infracțiuni. În acest context, 2/3 dintre inculpații trimiși în judecată în fiecare an sunt acuzați de comiterea infracțiunii de viol.

Dacă luăm în considerare statisticile din ultimii trei ani de aplicare a vechiului Cod penal (2011-2013), atunci se constată că  au fost trimiși în judecată pentru comiterea de infracțiuni la viața sexuală anual în medie 715 inculpați și au fost condamnați 584, 85% dintre cei condamnați fiind majori. Dintre aceștia, în medie în fiecare an sub 5 au primit ca pedeapsă închisoare până în 6 luni; sub 10 o pedeapsă între 6 luni și un an; cam 155 o pedeapsă între 1-5 ani; în medie 123 au primit între 5-10 ani; 35 au primit închisoare 10-15 ani și 14 au primit închisoare peste 15 ani. Trei sferturi dintre cei condamnați sunt în închisoare; un sfert au primit pedepse cu suspendare (ei sunt cei care au fost condamnați la maxim 3 ani închisoare și nu aveau antecedente penale). În cazul minorilor, jumătate au fost condamnați cu privare de libertate.

În cazul infracțiunilor de viol, în ultimii 5 ani de zile au fost trimise în judecată 2038 persoane. 5 infracțiuni de viol au dus la moartea victimei. 11% din cei condamnați pentru săvârșirea acestei infracțiuni sunt minori. Un număr de 4 autori sunt femei. 25% dintre victime sunt minori cu vârsta până în 15 ani.

Ca și număr, infracțiunile de act sexual cu un minor (spre deosebire de viol, aceastea presupun acordul victimei, care este însă minoră) sunt în creștere. În ultimii 5 ani de zile au fost trimise în judecată 934 persoane. Una dintre persoanele condamnate este femeie. 15% dintre cei condamnați sunt minori. Dintre victime, jumătate au sub 15 ani.

Motivația alegerii acestei teme a fost determinată de faptul ca infracțiunile privind viața sexuală reprezintă acte de violență cu o mare gravitate socială. Pericolul social apare cu atât mai evident cu cât nepedepsirea unor fapte de o asemenea gravitate pune în primejdie pentru viitor libertatea sexuală, integritatea fizică, sănătatea sau chiar viața unui număr mare de persoane.

Profilingul este o tehnică a psihologiei judiciare de determinare a caracteristicilor comportamentale și de personalitate ale unui infractor.

Tehnica profiling este preponderent utilizată în cazul infracțiunilor care implică violență: violuri, crime care prezintă eviscerări, semne de tortură, mutilări, elemente oculte, incendieri, abuzuri sexuale asupra minorilor, jafuri și amenințări prin intermediul scrisorilor.

Profilingul psihologic criminalistic reprezintă o tehnică de analizare a modelelor comportamentale manifestate atunci când se comite o infracțiune sau o serie de infracțiuni, cu scopul principal de a construi un șablon descriptiv al posibilului făptaș. Spre deosebire de tendințele dominante ale altor tehnici criminalistice, cum ar fi utilizarea kiturilor de amprentare sau de identificare facială, Profilingul își are rădăcinile în investigarea unor crime atipice care, de obicei, sunt asociate cu un tip de personalitate aberantă a infractorului, ale cărui motive par să nu se înscrie în modelele tipice criminalistice.

Gradul de investigare a temei. Menționăm că, în ultimii ani, în literatura de specialitate acestui tip de infracțiuni i-au fost consacrate mai multe studii, în care acest fenomen infracțional a fost tratat sub diferite aspecte.

Printre ele se evidențiază: Metodica cercetării infracțiunii de viol (Cătuna Nelu Viorel, Metodica cercetării infracțiunii de viol, edit. . C.H.Beck, București 2007) Violența sexuală (Bujor V., Miron I., Violența sexuală, Ch. Centrul ed. al Univ. De Criminologie, 2001) etc. – studii și publicații care, pe lângă altele, au servit în calitate de suport la realizarea lucrării în cauză.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul realizării acestei teze îl constituie examinarea teoretico-practică a infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, a particularităților de încadrare juridică și nuanțarea procedeelor de investigare juridică, accentul punându-se pe tehnicile profiling – ca instrumente specifice psihologiei judiciare.

În acest sens, ne-am propus crearea unei tipologii a infractorilor români care comit infracțiuni contra libertății și integrității sexuale, în funcție de modul de operare al acestora în câmpul faptei.

Metodologia de investigație. În derularea demersului investigativ, am utilizat atât o metodologie cantitativă, cât și una calitativă. Principalele argumente pentru care am optat pentru o metodologie cantitativă au fost următoarele:

realitatea este obiectivă;

ființa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care trăiește și, prin urmare, sarcina psihologului este să descopere legitățile care dirijează comportamentul uman;

explicația unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare, ea trebuie să urmeze o cale bine definită, prin utilizarea de concepte și proceduri formale, astfel încât rezultatele să poată fi verificate de alți cercetători, prin utilizarea unui aparat matematic comun.

Baza teoretică a investigației o constituie lucrările celor mai recunoscuți autori consacrați în domeniu, atât din literatura de specialitate autohtonă cât și din străinătate: N. Mitrofan, T. Butoi, M. Minovici, Gh. Nistoreanu, R. N. Kocsis, A. F. Hayes ș.a.m.d.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Cercetarea științifică rezidă în analiza multiaspectuală a conceptelor și definițiilor expuse în literatura de specialitate autohtonă și străină, trecute prin filtrul unei analize proprii precum și promovarea tehnicilor profiling, ca instrumente ale psihologiei judiciare, tehnici care sunt apte să ajute organul de urmărire penală pe parcursul anchetei judiciare a infracțiunii de viol, astfel încât să se diminueze intervalul dintre comiterea faptei și descoperirea, probarea infracțiunii și condamnarea făptuitorului.

CAPITOLUL 1 – Analiza juridico-penală a infracțiunilor privitoare la viața sexuală.

Caracterizarea generală a infracțiunilor privitoare la viața sexuală.

Problematica infracțiunilor privind viața sexuală constituie o preocupare continuă pentru teoreticieni și practicienii dreptului penal. Dezvoltarea continuă a relațiilor sociale necesită o atenție sporită în ceea ce privește infracțiunile vizând viața sexuală, în vederea găsirii celor mai eficiente metode de prevenire și combatere a faptelor ce atentează la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei.

Prin incriminarea infracțiunilor privind viața sexuală, nu este ocrotită doar integritatea fizică a persoanei, ci și valorile sociale care pot fi lezate prin săvârșirea unor agresiuni sexuale. Apărarea persoanei prin dispozițiile cuprinse în capitolul al III-lea, titlul II, Partea specială din Codul penal în vigoare, privește pe om, în ansamblul atribuțiilor care caracterizează ființa umană: integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea persoanei.

În noul Cod penal, capitolul infracțiunilor împotriva libertății și integrității sexuale a fost complet revizuit, pe baza unei noi concepții în acord cu soluțiile diferitelor coduri europene în materie, privind relațiile dintre infracțiunile înscrise în această categorie .

Art. 218 Violul.

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-si exprima voința, sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi
(2) Cu aceeași pedeapsa se sancționează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile alin. (1).
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima nu a împlinit vârsta de 15 ani;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală .
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi .
(5) Acțiunea penala pentru fapta prevăzută in alin. (1) si (2) se pune în mișcare la plângerea prealabila a persoanei vătămate.
(6) Tentativa la infracțiunile prevăzute in alin. (1) – (3) se pedepsește .

Art. 219 Agresiunea sexuală.

(1) Actul de natura sexuala, altul decât cele prevăzute in art. 218, cu o persoana săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori profitând de această stare, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi .
(2) Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima nu a împlinit vârsta de 15 ani;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală .
(3) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi .
(4) Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale prevăzute in art. 218 alin. (1) si (2), fapta constituie viol.
(5) Acțiunea penala pentru fapta prevăzută in alin. (1) se pune în mișcare la plângerea prealabila a persoanei vătămate.
(6) Tentativa la infracțiunile prevăzute in alin. (1) si (2) se pedepsește.

Art. 220 Actul sexual cu un minor.

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise de un major cu un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi .
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârșită de un major cu un minor cu vârsta intre 13 si 15 ani, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
(3) Fapta prevăzută în alin. (1) comisa de un major cu un minor cu vârsta intre 13 si 18 ani, de către o persoană care a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influența sa asupra acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitări unor drepturi .
(4) Fapta prevazuta in alin. (1) se sanctioneaza cu inchisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi atunci cand:
a) minorul este ruda in linie directa, frate sau sora;
b) minorul se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul faptuitorului;
c) a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice.
(5) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta prevazuta in alin. (2) si (3), savarsita in conditiile alin. (4) lit. c).

Art. 221 Coruperea sexuala a minorilor.

(1) Comiterea de catre un major impreuna cu un minor care nu a implinit varsta de 13 ani, a unui act de natura sexuala, altul decat cel prevazut in art. 218, precum si determinarea minorului sa suporte ori sa efectueze un astfel de act, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani.
(2) Pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi atunci cand:
a) minorul este ruda in linie directa, frate sau sora;
b) minorul se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul faptuitorului;
c) fapta a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice.
(3) Actul sexual de orice natura savarsit de un major in prezenta unui minor care nu a implinit varsta de 13 ani, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda.
(4) Determinarea de catre un major a unui minor care nu a implinit varsta de 13 ani sa asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibitionist ori la spectacole sau reprezentatii in cadrul carora se comit acte sexuale de orice natura, precum si punerea la dispozitia acestuia de materiale cu caracter pornografic se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.

Art. 222 Racolarea minorilor in scopuri sexuale.

Propunerea facuta de catre un major, prin intermediul tehnologiilor de comunicare si informare, pentru a intalni minor care nu a implinit varsta de 13 ani, in scopul comiterii unui act din cele prevazute la art. 218 sau 219, daca propunerea a fost acceptata de catre minor, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda.

Art. 223 Hartuirea sexuală.

(1) Pretinderea, in mod repetat, de favoruri de natura sexuala, in cadrul unei relatii de munca sau a unei relatii similare, daca prin aceasta victima a fost intimidata sau pusa intr-o situatie umilitoare, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.
(2) Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

2.1. Violul ( Art 218).

1.2.1. Obiectul infracțiunii de viol.

1.2.1.1. Obiectul juridic.

Articolul 218 din Codul Penal al României incriminează infracțiunea de viol, infracțiune a cărei obiect juridic îl constituie relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale a persoanei, adică dreptul pe care orice persoană îl are de a dispune în mod liber și după bunul plac de corpul său în materia vieții sexuale, atâta timp cât aceasta nu cade sub incidența legii penale.

Faptele menționate lezează nu numai valori sociale importante ale persoanei, cum ar fi libertatea și inviolabilitatea sexuală, ci pot aduce atingere și altor valori sociale referitoare la persoană, cum ar fi: viața, integritatea corporală sau sănătatea victimei, care pot constitui obiect juridic secundar al infracțiunii.

1.2.1.2. Obiectul material.

Obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de corpul persoanei în viață, asupra căreia se săvârșesc atât actele cu caracter sexual cât și actele de constrângere care pot fi de natură fizică sau psihică.

Este vorba despre săvârșirea actelor de natură sexuală asupra unei persoane aflată în viață deoarece, în caz contrar, actele sexuale săvârșite asupra unui cadavru vor avea potrivit Codului penal încadrarea juridică a infracțiunii de profanare de morminte.

În conținutul acestei infracțiuni se va include, ca act material al laturii obiective:

raportul sexual în înțelesul pe care această sintagmă l-a cunoscut în mod tradițional în

dreptul nostru, acela de conjuncție a organului sexual masculin cu cel feminin sau ceea ce se numește în limbaj comun, nejuridic, act sexual normal.

– actul sexual oral;

– actul sexual anal (indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual);

– actele de penetrare vaginală sau anală, realizate în alte modalități (prin introducere de

obiecte, degete etc.).

Pentru existența infracțiunii de viol, este necesar ca acțiunea ce reprezintă actul material al laturii obiective să fie comisă într-una dintre modalitățile prevăzute de lege:

prin constrângere;

prin punerea victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința.

Astfel definit, violul acoperă toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor asupra victimei sau dacă victima a fost obligată să facă acest lucru.

În privința formelor agravate s-a realizat și de această dată o simplificare a reglementării, renunțându-se la acele elemente de agravare care pot fi valorificate corespunzător în cadrul individualizării judiciare.

De data aceasta, a fost menținută agravanta referitoare la săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună, complet justificată în cazul infracțiunii de viol

Unele dintre variantele agravate au fost reformulate, așa cum s-a întâmplat în cazul comiterii faptei asupra unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul, pentru a rezulta cu claritate că această faptă absoarbe incestul, punând astfel capăt incertitudinilor din practica judiciară cu privire la acest aspect.

De asemenea, în cazul producerii de vătămări, referirea la vătămări grave asupra sănătății a fost înlocuită cu aceea de vătămare corporală, în conformitate cu modificările aduse infracțiunii de vătămare corporală.

A fost introdusă o nouă variantă calificată a infracțiunii, atunci când aceasta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice. În acest caz, fapta este comisă cu forma de vinovăție a intenției directe.

Constituie agravantă comiterea faptei asupra unui minor ce nu a împlinit vârsta de 16 ani. A fost de asemenea menținută varianta agravată a infracțiunii, în situația în care urmarea imediată a constituit-o moartea victimei. Ca și în reglementarea anterioară, în cazul infracțiunii tip acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

1.2.2. Subiecții infracțiunii.

1.2.2.1. Subiectul activ

Subiectul activ al infracțiunii de viol poate fi orice persoană, atât de sex masculin cât și de sex feminin, care prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, o supune unui act sexual. Subiectul activ al infracțiunii poate fi și minorul care întrunește condițiile răspunderii penale.

1.2.2.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv poate fi orice persoană, indiferent de sexul acesteia. Nu interesează dacă subiectul pasiv a mai întreținut sau nu raporturi sexuale cu făptuitorul sau cu o altă persoană. Subiectul pasiv poate fi chiar și soția făptuitorului, în măsura în care acesta o constrânge pentru a întreține o relație sexuală.

1.3. AGRESIUNEA SEXUALĂ (Art. 219).

1.3.1. Obiectul infracțiunii.

Obiectul juridic.

Obiectul juridic îl reprezintă actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare.

Obiectul material.

Obiectul material al laturii obiective este constituit dintr-o acțiune care nu presupune existența unui act sexual normal, anal sau oral și nici penetrare cu alte obiecte, ci orice act de natură sexuală care nu presupune penetrare, și nici act oral; spre exemplu, atingeri nedorite.

Pentru existența infracțiunii de agresiune sexuală, este necesar ca acțiunea ce reprezintă actul material al laturii obiective să fie comisă într-una dintre modalitățile prevăzute de lege:

– prin constrângere

– prin punerea victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința profitând de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința.

În cazul în care astfel de acte sunt precedate sau urmate de infracțiunea de viol așa cum este ea reglementată de art. 218, nu se va reține un concurs de infracțiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol. Rezultă că aceste acte de agresiune sexuală trebuie să fie comise în aceeași împrejurare cu infracțiunea de viol; în caz contrar sunt incidente dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni (spre exemplu agresiunea sexuală se desfășoară pe parcursul unei perioade de timp de câteva luni după care are loc violul în accepțiunea art. 218).

Ca variantă calificată a infracțiunii, în acord cu celelalte texte ce incriminează infracțiuni contra vieții sexuale, aceasta subzistă atunci când fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

În acest caz, fapta este comisă cu form[ de vinovăție a intenției directe. Și în cazul infracțiunii de agresiune sexuală a fost menținută agravanta referitoare la săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună, complet justificată în cazul acestei infracțiuni sau a infracțiunii de viol.

A fost de asemenea menținută varianta agravată a infracțiunii, în situația în care urmarea imediată a constituit-o moartea victimei.

Ca și în reglementarea anterioară, în cazul infracțiunii tip acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

1.2.2. Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ.

Subiectul activ poate fi orice persoană, indiferent de sex, care prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, o supune unui act de natură sexuală, altul decât cele prevăzute de art. 218 C. pen.

Participația penală, datorită modului de comitere, este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv.

Subiectul pasiv îl reprezintă orice persoană, atât de sex feminin, cât și de sex masculin. Nu are relevanță dacă subiectul pasiva mai avut vreo relație sexuală cu făptuitorul sau cu o altă persoană. Nu există cerințe special cu privire la timpul și locul comiterii infracțiunii.

Sunt menționate ca agravante următoarele situații:

a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;

c) victima nu a împlinit vârsta de 15 ani;

d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;

e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei .

1.4. ACTUL SEXUL CU UN MINOR (Art. 220).

1.4.1. Obiectul infracțiunii.

Obiectul juridic.

La infracțiunea de act sexual cu un minor, obiectul juridic este unul special și se referă la libertatea si inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex diferit sau de același sex, care nu a împlinit 15 ani sau este între 15 si 18 ani.

Legiuitorul are în vedere că la această vârstă persoana nu are suficientă experiență și nici destulă rezistență pentru a se apăra împotriva celui care încearcă să îi exploateze naivitatea.

Pe de altă parte, începerea precoce a vieții sexuale poate avea consecințe grave atât pentru dezvoltarea fizică și morală a minorului, cât și pentru copiii care s-ar naște din aceste raporturi.

Obiectul material.

Obiectul material al acestei infracțiuni îl reprezintă corpul persoanei de sex diferit sau de același sex, care nu a împlinit 15 ani sau se află între 15 si 18 ani, asupra căruia se exercită actul sexual de orice natură.

1.4.2. Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ.

Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal, care îndeplinește o anumită calitate, prevăzută de lege, în raport cu victima( tutore, curator, educator, îngrijitor, medic, supraveghetor).

Subiectul pasiv.

Subiect pasiv este un subiect special si anume persoane care nu au împlinit vârsta de 15 ani indiferent de sex, sau persoanele între 15 -18 ani, indiferent de sex.

Deși lege nu arată limita minimă de la care persoana este susceptibilă să devină subiect pasiv al infracțiunii, se admite că această limită este în legătură cu momentul când victima dobândește capacitatea de a ava o relație sexuală.

Dacă victima, datorită vârstei fragede, prin constrângere sau profitându-se de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința, nu avea posibilitatea de a consimți, fapta va constitui viol.

1.5. CORUPEREA SEXUALĂ A MINORILOR (Art. 221).

1.5.1. Obiectul infracțiunii.

Obiectul juridic.

Obiectul juridic special îl reprezintă relațiile sociale cu privire la viața sexuală, pentru care minorul trebuie pregătit în condiții de decență și moralitate.

Prin incriminarea acestei fapte se asigură un climat de dezvoltare normală a minorului, la adăpost de săvârșirea oricăror acte obscene, în cadrul societății sau în mediul familial.

Societatea modernă este interesată ca preocupările sexuale să nu fie trezite înainte de ajungerea persoanei la o anumită maturizare biologică.

Obiectul material.

Elementul material se realizează prin acte de natură sexuală, altele decât cele prevăzute la art. 220 C.pen.. Prin ”acte de natură sexuală” se înțelege orice fel de manifestări exterioare ( fapte, gesturi, atitudini) care au ca scop determinarea minorului la efectuarea unui act sexual, altul decât cel prevăzut la art. 220 C.pen.

De asemenea, este necesar ca fapta să se producă în prezența sau asupra unui minor. Actul este comis asupra unui minor, atunci când autorul se folosește de corpul minorului pentru actele de natură sexuală. Actul este săvârșit în prezența minorului atunci când acesta este de față sau în locul unde are loc actul de natură sexuală, putând vedea și auzi fără un efort deosebit.

1.5.2. Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ.

Subiectul activ poate fi orice persoană, indiferent de sex. Fapta se poate comite în oricare dintre formele de participație, inclusiv coautoratul.

Subiectul pasiv.

Subiectul pasiv este un minor, până la 13 ani, de sex masculin sau feminin.

1.6. RACOLAREA MINORILOR ÎN SCOPURI SEXUALE (Art. 222).

1.6.1. Obiectul infracțiunii.

Obiectul juridic.

Incriminarea acestei fapte reprezintă o noutate în legea penală română. Elementul material al laturii obiective este acțiunea de a propune unui minor o întâlnire în scopuri sexuale.

Propunerea poate fi făcută în mod direct, indirect sau prin mijloace de transmitere la distanță, legiuitorul sancționând astfel racolarea minorilor inclusiv prin intermediul internetului.

Pentru existența infracțiunii nu este necesar ca întâlnirea sau actele sexuale sa aibă loc.

Cerința legii este doar ca scopul întâlnirii sa fie comiterea unui act dintre cele prevăzute la art. 220 sau 221.

În cazul în care comiterea actelor prevăzute de art. 220 sau 221 a avut loc, sunt aplicabile dispozițiile concursului de infracțiuni.

Obiectul material.

Actul sexual cu un minor are ca obiect material însuși corpul persoanei minorului, pentru că asupra lui săvârșește acțiunea și se pot produc eventuale urmări materiale.

1.6.2. Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ.

Subiectul activ al infracțiunii este o persoană majoră.

Subiectul pasiv.

Subiect pasiv al infracțiunii poate fi minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Minorul care a împlinit vârsta de 13 ani nu poate fi subiect pasiv al acestei infracțiuni.

1.7. HĂRȚUIREA SEXUALĂ (Art. 223).

1.7.1. Obiectul infracțiunii.

Obiectul juridic.

Obiectul juridic al acestei infracțiuni, așa cum s-a arătat si în literatura de specialitate, este unul complex întrucât se pun în pericol mai multe categorii de relații sociale, respectiv relații sociale privitoare la viața sexuală a persoanei, relații sociale a căror formare, dezvoltare și desfășurare sunt dependente de asigurarea bunului mers al serviciilor aparținând autorităților sau instituțiilor publice ori a altor persoane juridice.

Prin urmare, infracțiunea de hartuire sexuală are ca obiect juridic principal apărarea drepturilor privitoare la viața sexuala a persoanei, legea prin incriminarea hartuirii sexuale ocrotind libertatea acestor relații dopa bunul plac al fiecăruia, atâta timp cât ele nu contravin legii.

Obiectul juridic secundar ocrotește valori legate de persoana umană, demnitatea acesteia, de vătămarea integrității corporale sau a sănătății acesteia prin folosirea constrângerii fizice, fie de protejarea raporturilor sociale care se nasc din exercitarea unor activități la locul de munca.

Obiectul material.

Infracțiunea nu are obiect material deoarece acțiunea prin care se realizează elementul material nu este îndreptată asupra unui lucru, bun sau persoană, vatamându-l sau expunându-l unui pericol. Totuși, atunci când infracțiunea se realizează prin constrângere fizică, exercitată asupra victimei, corpul acesteia devine obiect material.

1.7.2. Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ.

Infracțiunea de hărțuire sexuală se săvârșește de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă. Subiect activ este, deci, calificat sau propriu, fiind vorba de un funcționar, care se bucură de o anumită autoritate sau influență asupra unor angajați din subordinea sa. Nu este necesar însă ca el să facă parte din organele de conducere sau de control ale persoanei juridice, fiind suficient să aibă putere de decizie asupra situației altor angajați.

În textul de lege nu se cere ca infracțiunea să se săvârșească la locul de munca al făptuitorului, ci în legătură cu poziția sa de superioritate asupra victimei, conferită de funcția îndeplinită.

Autoritatea sau influența de care dispune subiectul activ, trebuie să fie relativă la atribuțiile sale de serviciu, caci dacă el se folosește de un alt gen de autoritate sau influență spre a amenința sau constrânge victima, fapta ar putea să întrunească conținutul constitutiv al infracțiunii de șantaj.

Subiectul pasiv.

Subiectul pasiv al infracțiunii, întotdeauna, este o persoană angajată și aflată sub autoritatea sau influența profesională a subiectului activ, indiferent dacă angajarea are la bază un contract de muncă sau o convenție civilă.

Există infracțiune si când victima se află sub influenta autorului în alt mod decât acela care ar rezulta nemijlocit din atribuțiile de serviciu ale acestuia, caz în care nu există o subordonare ierarhică. Este de observat si faptul că este vorba de raporturi distincte la locul de muncă, a căror legătură determină influența cerută de lege.

Dacă autorul condiționează angajarea unei persoane de obținerea satisfacțiilor de natură sexuală, victima nu va întruni calitatea de a fi subiect pasiv, deoarece nu se află în raporturi de muncă cu făptuitorul, nefiind încă angajată într-un post în structura persoanei juridice respective, caz în care , eventual, va exista infracțiunea de șantaj.

CAPITOLUL 2 – Aplicarea profilingului psihologic criminalistic în evaluarea crimelor cu substrat sexual.

2.1. Particularitățile crimelor cu substrat sexual.

2.1.1. Particularitățile crimelor cu substrat sexual în spațiul românesc în perioada 2004-2015.

Impunerea unui caracter modern activității judiciare reprezintă o preocupare stringentă în societatea actuală, fiind unanim acceptată convingerea conform căreia știința are o contribuție decisivă la descoperirea faptelor penale. Astfel, pentru soluționarea cauzelor penale, simpla aplicare a regulilor de drept este insuficientă.

În conturarea exactă a obiectului probațiunii trebuie să se recurgă la diverse metode științifice de investigare a realității și nu doar la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale. Astăzi, a devenit evidentă necesitatea creării unui sistem științific coerent, destinat investigării faptelor penale în general și a celor cu grad înalt de violență în mod special.

Comportamentul criminal este învățat prin interacțiunea cu alții, într-un grup familiar ( E. H. Sutherland, 1970). Învățarea include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuințele, raționalizările și atitudinile favorabile comiterii crimei. Nu în ultimul rând, grupurile sociale creează devianță prin conturarea regulilor ale căror încălcare conduce către comiterea actului criminal.În acest context își găsește locul folosirea tehnicilor profiling, investigarea infractorilor ce comit crime cu substrat sexual și crearea unor tipologii ale acestei categorii de infractori. Un astfel de demers este justificat de gradul de violență utilizat de acești indivizi în săvârșirea acestor fapte abominabile și de faptul că rămași nedescoperiți în timp util aceștia vor continua să comită astfel de acte.

Deși, în România incidența unor astfel de fapte este relativ scăzută în comparație cu alte state din Uniunea Europeană sau Statele Unite ale Americii, totuși România nu a fost lipsită de astfel de evenimente. Drept urmare demersul de investigarea a acestor fapte nu trebuie tratat cu superficialitate, nu ar trebui amânat sau ignorant.

În continuare vom prezenta câteva statistici care să aducă lumină asupra fenomenului comiterii crimelor cu substrat sexual pe teritoriul românesc.

TABELUL 1. Distribuția infracțiunilor în funcție de mediul de rezidență

În TABELUL 1 putem observa că numărul cazurilor de crime cu subtrat sexual este cu mici diferențe într-o continuă scădere. Posibilele explicații pentru acestă scădere pot fi, evoluția societății în sine, faptul că manifestările violente ce au însoțit perioada de tranziție din anii 90 și-au pierdut din intensitate, accesul la educație din ultimii ani a mai multor persoane a facilitat acestă scădere și de ce nu și faptul că organele de poliție și-au făcut simțită prezența și au dat dovadă de mai multă vigilență odată cu trecerea anilor, dar și o îmbunătățire a politicilor penale.

Mai mult, în tabel putem observa că marea majoritate a cazurilor avut loc în mediul rural, unde interesul pentru educație este scăzut, iar tinerii de regulă au parte de o pregătire insuficientă, nesatisfăcătoare, unde întâlnim un număr mare de familii dezorganizate și unde consumul de alcool este foarte frecvent atât în rândul personelor de sex masculin, cât și în rândul celor de sex feminin.

TABELUL 2. Distribuția autorilor în funcție de provinciile istorice.

Pe baza distribuției în funcție de provinciile istorice, se poate observa că, cei mai mulți autori provin din Moldova, zona cea mai defavorizată la nivel național, prea puțin dezvoltată din punct de vedere economic, cu un număr mare de locuitori ce sunt șomeri, cu obiceiuri bine cunoscute în ceea ce privește consumul de alcool și unde folosirea violenței din diverse motive este la ordinea zilei. La polul opus se află Banatul, o zonă ce a suferit, din punct de vedere istoric, anumite influențe exterioare, influențe ce s-au soldat cu formarea a unor valori ce se consideră a fi pozitive și o deschidere spre educație și civilizație.

TABELUL 3. Nivelul de instrucție al persoanelor cercetate

În TABELUL 3 se poate observa că numărul celor ce sunt doar absolvenți de școală generală și școală profesională este într-o continua scădere, însă crește numărul celor ce sunt absolvenți de liceu și a celor ce au beneficiat de acces la studii superioare, lucru ce poate avea efecte pozitive pe viitor. Un nivel de pregătire ridicat este mai probabil să afecteze statutul ocupațional al persoanelor, iar un statut ocupațional corespunzător reprezintă un factor inhibitor al comiterii actelor de violență.

În cercetare numită “Politici penale și dinamica infracțiunii de omor în ultimii 20 de ani” (E. Balica, 2008) au fost evidențiate unele elemente comune ale agresorilor care comit omoruri printre care se numără și aspect ce țin de mediul familial de origine, de condițiile de viață, de statutul occupational și de relațiile de muncă. Deși cercetarea tratează infracțiunea de omor la nivel general, multe din aspectele evidențiate de E. Balica și colaboratorii săi pot fi identificate și în cazul crimei cu substrat sexual:

Caracteristici ale mediului familial în care a evoluat infractorul până la majorat:

Familia de origine (92,8%) – familii legal constituite (85,3%), relații de concubinaj (5,3%), familii monoparentale (4,2%) sau familii reorganizate (3,8%).

Majoritatea infractorilor provin din familii cu mai mulți copii: aproximativ 50% dintre ei au avut 3 frați și peste, 20% doi frați, iar 25,7% un frate.

Marea majoritate a infractorilor au avut domiciliul până la vârsta de 18 ani în mediul rural (70%).

Familia în care a copilărit infractorul deținea o locuință proprietate personală.

Salariul (47,9%) și munca în gospodărie (38,7%) reprezentau principalele surse de venituri pentru familiile din care provin infractorii.

82,7% dintre părinți fără antecedente, 83,5% dintre frați fără antecedente. Există și infractori care au avut în familie un părinte (14,4%) sau frate cu antecedente penale (16,5%).

Date privind familia infractorului:

60% aveau o familie la momentul faptei – familie legal constituită (34,3%) și uniune consensuală (concubinaj – 27,2%).

Surse de venituri: salariul (50%), muncile ocazionale (20,8%) și munca în gospodărie (16,9%).

Majoritatea subiecților aveau o locuință în proprietate în care locuiau numai membrii familiei lor. O pătrime dintre ei locuiau cu părinții, iar 8,8% locuiau în chirie.

Relațiile dintre ei și partenerele lor de viață erau ocazional (62,1%) marcate de conflicte verbale sau agresiuni fizice.

Relațiile cu soția/concubina au fost mai des marcate de conflicte verbale sau fizice (15,6%).

Se știe că agresivitatea este un comportament câștigat pe parcursul evoluției individului și nu moștenit. Existența unei multitudini de factori ce țin de mediul de proveniență determină apariția și manifestarea agresivității. Acești factori au fost împărțiți în factori familiali și de grup, sociali și instituționali, în literatura de specialitate de către Durkheim, fiind descriși ca o stare de anomie macrosocială, microsocială și instituțională.

Factorii familiali ce intervin în formarea unui comportament agresiv sunt reprezentați în special de comportamentul parental și anume carența afectivă maternă asociată cu lipsa modelului de comportament sau abuzul de autoritate al acestuia din urmă. La acestea se adaugă influențele mediului familal (conflicte între membrii familiei), lipsa de afectivitate între aceștia generând un comportament violent. Un mediu familial neechilibrat, lipsit de afectivitate, în special din partea mamei, va genera tulburări de adaptare și de comunicare a copilului în mediul social, tulburări ce se pot manifesta prin agresivitate excesivă.

Statutul ocupațional și relațiile de muncă ale persoanelor condamnate pentru omor înainte de săvârșirea faptei:

Majoritatea persoanelor condamnate pentru omor (77,8%) aveau un loc de muncă. Restul erau șomeri, pensionari, studenți, casnice sau fără ocupație.

Statutul ocupațional: 58,3% aveau un statut ocupațional scăzut (agricultori, muncitori necalificați și muncitori calificați) – 11,8% un statut mediu (funcționari, maiștri, mici întreprinzători) și doar 2% un statut ocupațional superior.

Mai mult de jumătate desfășurau activități cu caracter permanent și aproximativ o treime activități ocazionale sau temporare.

Corelația dintre criminalitate, nivelul de instruire și educație nu poate fi neglijată. Indivizi cu un volum redus de cunoștințe, cu carențe educaționale pronunțate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor și normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit. Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale sigură spre delincvență.

De asemenea, profesia, reprezintă o modalitate de a evita delincvența prin asigurarea unor venituri oneste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracțiunilor comise cu violență relevă că majoritatea subiecților activi au un statut ocupațional precar, instabil, cei mai mulți dintre aceștia neavând nici o calificare.

Figura 1. Măsuri luate înaintea săvârșirii infracțiunii.

Premeditarea presupune existența unui interval de timp între momentul luării hotărârii infracționale și până la momentul executării infracțiunii. În această perioadă de timp făptuitorul săvârșește acte de pregătire, de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei. Mai mult, s-a observat existență unor activități psihice de reflexie și chibzuire asupra modului de aducere la îndeplinire a hotărârii infracționale.

Mobilul infracțiunii reprezintă cauza subiectiva care l-a determinat pe infractor să comită infracțiunea. Este un criteriu pentru stabilirea gradului de pericol social al faptei penale si individualizarea pedepsei. În cazul de față cel mai frecvent mobil al infracțiunii este răzunarea.

Răzbunarea este un act prin care cel care se consideră, jignit, neîndreptățit caută să se revanșeze, să-și facă singur dreptate, să spele rușinea îndurată sau să îl pedepsească pe cel din cauza căruia a suferit un prejudiciu fie el real sau închipuit.

Mobilul infracțiunii – Răzbunarea (40,4%), avantajele materiale (16,7%), ura (9,9%) și gelozia (9,1%) sunt principalele motivații ale infracțiunii de omor.

Arme utilizate: arme albe (cuțit, briceag), obiecte aflate în locuință (topor, secure, par de lemn, sticlă, ciocan), forța fizică (pumni, picioare) substanțe toxice, armele aflate în dotarea unităților militare (pistoale și baionete)

Influența mass-media – Doar 5 persoane condamnate pentru omor au confirmat că s-au inspirat din filme, iar alte 5 din alte surse de informare.

Aspecte victimologice

Două treimi dintre victimele infracțiunilor de omor au fost persoane de sex masculin și o treime persoane de sex feminin.

Ocupația victimelor

persoane neocupate (53,3%) din care: fără ocupație (17,3%), pensionari (9,7%), șomeri, casnice, elevi și studenți;

persoane ocupate – 46,7%

Domiciliul victimelor – în mediul rural (63,1%).

Situația consumului de alcool al victimei – două treimi dintre victime se aflau sub influența consumului de alcool, iar 20% nu consumaseră alcool.

Figura 2. Vârsta victimelor infracțiunilor de omor.

Categoriile de vârstă predispuse a fi victime ale infracțiunii de omor sunt persoanele cu vârsta peste 50 de ani , tinerii cu vârsta între 19-30 ani și adulții cu vârsta între 31-40 ani.

Victimizarea bătrânilor poate avea loc în cadrul mediului familial de apartenență, cei care îi victimizează fiind rude sau persoanele străine care-i îngrijesc, sau în afara acestui mediu, inițiatorii acțiunii victimizante fiind, cel mai frecvent, infractori. Infractorii profită de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, precum și de alte caracteristici psiho-comportamentale specifice bătrânilor (credulitate, neglijență, confuzie, uitare etc.). Ca atare, infractorii pot comite acte infracționale grave, inclusiv crime. Aceste acte victimizante au diferite motivații, jaful fiind principalul motiv. În cazurile de jaf, infractorii fie cunosc direct sau indirect bunurile și valorile pe care le posedă unii bătrâni, fie inițiază infracțiunea în baza presupunerii că bătrânii dețin bani sau bunuri adunate în cursul vieții sau păstrate pentru asigurarea traiului în ultimii ani de viață și chiar pentru înmormântare. Aceste cazuri sunt mai frecvent întâlnite în mediul rural, unde persoanele în vârstă își pregătesc din timp tot ce este necesar pentru înmormântare, inclusiv bani.

Cât despre tinerii cu vârste cuprinse între 19 și 30 de ani explicațiile ar fi anturajele nepotrivite, implicare în anumite activități cu caracter ilicit, imposibilitatea de identificare a riscului la care se expun, etc.

Figura 3. Nivelul de instrucție al victimei.

Cei ce au un nivel de instrucție mediu și superior au abilitatea de a evita implicarea în conflicte ce ar putea degenera în agresiuni fizice soldate cu moartea uneia dintre persoanele implicate. Aceasta ar putea fi o explicație asupra numărului mare de persoane ce nu au o pregătire și care ajung să fie victime ale infracțiunilor în general.

Figura 4. Relația dintre agresor și victimă.

Agresiunile care se finalizează cu moartea victimei sunt de departe rezultatul unor conflicte dintre rude, în special soț sau soție, conflicte între persoane cunoscute cel puțin din vedere sau între concubini și rude ale concubinilor.

Figura 5. Atitudinea victimei față de infractor.

Una din clasificările cele mai utile din punct de vedere științific legate de atitudinea victimei față de agressor este cea a lui Stephen Schafer (1977) care utilizând drept criteriu gradul de participare și implicit de răspundere a victimei în comiterea infracțiunii, diferențiază șapte categorii de victime:

victime care anterior faptului infracțional nu au avut nici o legătură cu făptașul. Victima și infractorul se întâlnesc la locul infracțiunii într-un mod cu totul întâmplător. Un exemplu în acest sens îl constituie cazul funcționarului de la ghișeul băncii care cade victima unui infractor numai pentru că la ora respectivă se găsea la ghișeu.

victime provocatoare – sunt acelea care, anterior victimizării lor au comis ceva conștient sau inconștient, față de infractor. Un exemplu în aceste sens îl constituie persoanele (victime ulterioare) care se comportă arogant față de viitorul infractor, sau care nu-și țin promisiunile ori au legături amoroase cu iubita infractorului etc.

victima care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului. În această categorie intră persoanele care, prin conduita lor, stimulează răufăcătorii în comiterea infracțiunilor, deși între ei nu a existat nici o legătură. Exemplu: femeia care umblă seara prin locuri puțin frecventate cu o costumație provocatoare; persoana care trântește portiera mașinii, dar uită să o încuie.

victime slabe sub aspect biologic. În această categorie de victime intră persoanele care prezintă slăbiciuni din punct de vedere fizic sau psihic, fiind din această cauză ușor victimizate.

victime slabe sub aspect social. Este cazul acelor persoane care aparțin unor grupuri minoritare etnice sau care aparțin unor religii neagreate de comunitate. Aceste persoane pot să fie victimizate frecvent de către ceilalți reprezentanți ai comunității fără să aibă nici un fel ce vină.

victime autovictimizate. În această categorie intră persoanele care orientează agresiunea către propria persoană. Suicidul, toxicomaniile, inversiunile sexuale, cartoforia sunt exemple de acte deviante sau chiar criminale în care cel în cauză are dublu rol: criminal și victimă.

victimele politice – sunt acele persoane care au suferit din cauza convingerilor lor materializate sau nu în acțiuni.

2.1.2. Particularitățile crimelor cu substrat sexual pe teritoriul SUA.

În Statele Unite ale Americii principala autoritate care investighează omorurile cu motivații ieșite din comun este ”Biroul Federal de Investigații”. Însă, în ultimii ani, pe lângă implicare în investigațiile care necesită ceva mai mult decât tehnici convenționale de identificare a autorilor unor infracțiuni, unitatea specializată în analiză comportamentală a ”Biroului Federal de Investigații” în colaborare cu ”Centrul Național de Analiză a Faptelor Săvârșite cu Violența” au reușit să realizeze o serie de cercetări menite să scoată în evidența toate aspectele legate de persoanele ce comit crime cu substrat sexual, precum și o analiză de natură victimologică.

În continuare vom prezenta aspectele pe care autorii R. J. Morton, J. M. Tillman și S. J. Gaines le-au descoperit.

În scopul realizării acestui studiu, crima cu substrat sexual este definită drept o faptă a cărei motivație este de natură sexuală. Sensul definiției este atât de general datorită caracterului neobișnuit al crimelor motivate sexual și implicarea unei varietăți largi de comportamente sexuale. Mijloacele de a determina o motivație sexuală au inclus actele sexuale, actele sadice, precum și orice alte practici sexuale care au avut loc. Dovezile acestor acte pot fi de natură fizică, cum ar fi existența materialului seminal, existența leziunilor la nivelul organelor sexuale, poziționarea victimei de către autorul infracțiunii, natura celorlalte leziuni suferite de victimă, precum și alte dovezi despre metodele utilizate de infractor pentru a-și imobiliza victima. Aceste variabile au fost folosite în mod colectiv pentru a determina o motivație de natură sexuală.

Victimele

În acest studiu, 329 din cele 480 de persoane agresate au fost victimele unui infractor care a avut o motivație sexuală.

Genul

85,4% din numărul victimelor au fost de sex feminin,

14,6% din numărul victimelor au fost de sex masculin.

Intervalul de vârstă:

între 8 și 13 ani (3,3%)

între 14 și 29 de ani (47,4%)

între 30 și 45 ani (35,0%)

peste 45 de ani (9,4%)

pentru șaisprezece dintre victime, vârsta nu a putut fi determinată.

Etnia victimelor:

Caucaziene (52,0%)

Afro-americane(38,9%)

Hispanice (6,1%)

Altele (2,4%)

pentru două dintre victime, apartenența la o anumită etnie nu a putut fi stabilită.

Infractorii (n = 64)

Criterii etnice

Cucazieni (48,4%)

Afro-americani (42,2%)

Hispanici (7,8%)

Alții (1,6%)

Vârsta infractorilor este cuprinsă între 15 și 45 de ani

Doar 25% dintre infractori erau căsătoriți

65,6% din ei erau angajați (fie cu normă întreagă ori part-time)

45% dintre infractori fie erau chiriași sau dețineau propria locuința

Majoritatea infractorilor (64,1%) absolviseră liceul

39,1%, aveau studii superioare

La momentul primei fapte, mai mult de jumătate (56,5%) din ei mai fuseseră arestați înainte

25% din infractori săvârșiseră servicil militar

Și nu în ultimul rând, șaisprezece infractori au avut antecendente psihiatrice.

Relația dintre victimă și agresor:

Agresorul era un client al victimei (55,6%)

Agresorul era străin (30,4%)

Agresorul era o cunoștință a victimei (10,3%)

Caracteristicile faptelor:

Modalitatea de abordare a victimei:

Trucuri/înșelăciune (77,8%)

Victima a fost luată prin surprindere (10,0%)

Atac violent, fără interacțiune verbală (4,0%)

Necunoscută (7,9%)

Locul în care victimele au fost acostate:

Zone mai puțin circulate (43,2%)

Locuri publice (23,7%) – în aer liber

Reședința victimei (16,1%)

Altele (8,8%)

Necunoscute (8,2%)

Figura 6. Dinamica crimelor.

Locațiile unde au avut loc atacurile sexuale:

Zone publice (23,4%) – spații deschise

Reședința infractorului (21,6%)

Reședința victimei (15,5%)

Vehiculul infractorului (17,6%)

Necunoscute (15,2%)

Altele (6,7%) – zone de interes public / incinte și alte spații de locuit

Locul omorului:

Zone publice (27,7%)

Reședința infractorului (21,3%)

Reședința victimei(15,8%)

Vehiculul infractorului (14,0%)

Necunoscut (16,4%)

Altele (4,8%)

Cauzele decesului:

Strangulare (51.6%)

Lovire cu un obiect contondent (13,7%)

Răni provocate prin înjunghiere (10,6%)

Răni provocate prin împușcare (7,6%)

Nedeterminate (9,1%)

Altele (0,6%)

Necunoscute(4,9%)

Aspecte legate de activitatea sexuală

În 75,1% din cazuri, victimele au fost găsite fără haine sau parțial dezbrăcate.

Au existat dovezi ale contactului sexual în 49,5% din cazuri, iar în 29,2% din cazuri s-au putut preleva urme prin care se poate stabili un profil ADN (urme descoperite în victimă, pe victimă, sau la locul faptei).

De asemenea legiștii au putut dovedi existeța activității sexuale post-mortem în 11,2% din cazuri.

Imobilizarea victimei prin folosirea legăturilor a fost întâlnită în 31,3% din cazuri.

Au existat și opt ​​cazuri de acte sexuale neobișnuite, cum ar fi folosirea obiectelor străine pentru penetrare.

Figura 7. Locații semnificative.

Intervalul de timp scurs între săvârșirea faptei și descoperirea corpului victimei

Corpul victimei a fost descoperit la mai puțin de o zi după crimă (31,3%)

Corpul victimei a fost descoperit între una și cincisprezece zile (27,7%)

Corpul victimei a fost descoperit după cincisprezece zile (10,2%)

În 30,8% din cazuri, intervalul de timp nu a putut fi determinat

Tentativele de ascundere a urmelor

Transportul și ascunderea cadavrului (24,6%)

Fără a fi îngropat (12,2%)

Aruncat în apă (8,8%)

Îngropat (3,6%)

Transportat și aruncat la întâmplare (31,9%)

Lăsat la vedere la locul faptei (33,4%)

Ascuns la locul faptei (8,2%)

Corpul nu a putut fi recuperat (1,8%).

Deși informațiile pe care le aveam până în prezent despre dezvoltare unui ”pattern criminal” ne oferă perspective interesante, au o utilitate destul de scăzută în identificarea unui autor necunoscut din mai multe motive.

În primul rând, aceste informații ne oferă asistență minimă în evidențierea potențialilor suspecți. Din moment ce persoanele care sunt suspectate de comiterea unei infracțiuni nu divulgă, de obicei, informații sensibile cu privire la copilăria lor, mai ales despre abuzul fizic, emoțional sau sexual, acești factori pot rămânând ascunși.

În al doilea rând, există restricții juridice semnificative implicate în colectarea anumitor informații de fond în timpul unei investigații, în special acele înregistrări care sunt protejate de confidențialitate, cum ar fi dosarele medicale și psihologice. Acest lucru limitează cantitatea de informații despre istoricul suspectului.

În al treilea rând, ar fi extrem de laborios pentru personalul implicat în investigații să obțină toate aceste informații. În mod obișnuit, aceste informații sunt colectate prin realizarea interviurilor cu membrii familie și cunoscuții suspectului.

Tocmai din cauza acestor motive enumerate mai sus, studiile de genul celui realizat de Biroul Federal De Investigații sunt de mare ajutor. Nevoia de cercetare în acest domeniu al este resimțită de către organele de poliție de pretutindeni.

Aceste descoperiri le pot oferi anchetatorilor noi perspective. Vor fi utile pentru identificarea factorilor situaționali și mai ales a felului în care autorul încercă să își acopere urmele. Mai mult, cunoscând strategiile folosite de autor pentru acostarea victimei și natura relației dintre autor și victimă, se poate identifica cu mai multă ușurință natura motivației sale.

2.1.3. Particularitățile crimelor cu substrat sexual în Regatul Unit al Marii Britanii.

Elementele definitotii ale crimelor cu substrat sexual au fost explorate de către specialiștii din Marea Britanie ( E. Stefanska, A. Carter și T. Higgs, 2015) prin compararea persoanelor ce au avut o condamnare anterioară pentru viol sau tentativă de viol, cu cei care nu au avut o astfel de condamnare până la momentul săvârșirii faptei. Criteriile folosite pentru definirea conceptului de crimă cu substrat sexual au fost extrase din descrierile Serviciului Național Britanic pentru Management-ul Infractorilor (UK National Offender Management Service) și din baza de date a Sistemului de Evaluare a Infractorilor (Offender Assessment System) și au inclus omoruri evidențiate, suspectate sau admise ca având drept motivație elemente de natură sexual.

A fost analizat un grup de 129 de infractori, bărbați, care au comis o singură crimă cu substrat sexual și ale căror victime au fost femei de peste 14 ani. Analizele utilizate în studiu au fost menite să evidențieze problemele cognitive, interesele sexuale, comportamentul deviant, modul de operare și caracteristicile locului faptei.

Într-o primă instanță au fost verificate bazele de date ale centrelor naționale pentru tratament (pentru includerea infractorilor care au participat la tratament și care au trecut printr-o evaluare pre-tratament) și informațiile din Sistemul Public de Protecție (pentru a aduna componentele modus operandi). Datele au fost extrase în anul 2013, iar informațiile au fost selectate din condamnările cuprinse între anii 1954-2012.

Infractorii aveau vârste cuprinse între 18 și 45 de ani la momentul comiterii faptei, cu o vârstă medie de 26 ani. Cei mai mulți dintre ei (94,7%) erau caucazieni, iar 41% aveau un loc de muncă stabil (doar 28% s-au declarat șomeri).

În urma analizei statistice s-au identificat trei categorii distincte de infractori, care par să corespundă tipurilor definite anterior de către Beauregard și Proulx (2002), Proulx (2008) și de asemenea cu descrierile clinice publicate de Clarke și Carter (2000).

Prima categorie se aseamănă cu categoria sadism (devianța este cauzată de lipsa înțelegerii comportamentul adoptat) descrisă în cercetările anterioare. Persoanele din acest grup sunt caracterizate printr-o rată ridicată a activității sexuale post-mortem și prin faptul că gratificarea vine tocmai din săvârșirea omorului. A doua se aseamănă cu categoria furie, caracterizată prin folosirea unui grad nejustificat de violență. În timp ce persoanele din al treilea grup par să ucidă victima, din motive instrumentale ( fie să o reducă la tăcere sau pentru a evita detectarea).

Rezultatele confirmă teoriile propuse de Oliver et al. (2007), Salfati și Taylor (2006) despre rolul instrumental al uciderii victimei. Situația este mult mai complexă în grupul caracterizat prin furie, deoarece actul sexual se întâmplă după ce victima a fost bătută sever, ceea ce sugerează că excitarea apare ca răspuns la violență extremă.

Din punct de vedere clinic, caracteristicile grupului sadism au fost mai bine definite în termeni comportamentali, probabil pentru că bărbații sunt reticenți în a vorbi despre problemele lor. Similaritățile dintre categoriile propuse de Beech et al. (2005) și cele descorite în urma acestui studiu adăuga un plus de valoare ideii de aplicarea clinică a tipologiilor despre crima cu substrat sexual.

2.1.4. Concluzii.

În societatea actuală, caracterul modern al activității judiciare este decis de cercetările efectuate asupra fenomenului infracțional.

Simpla soluționare a faptelor nu mai este suficientă, iar nevoia de cercetare este mai mult decât evidentă. Regulile tactice specifice unor acte procedurale trebuiesc însoțite de acte științifice de investigare a realității.

A devenit evidentă necesitatea creării unui sistem științific coerent, destinat investigării faptelor penale în general și a celor cu grad înalt de violență în mod special.

Deși informațiile pe care le aveam până în prezent despre dezvoltare unui ”pattern criminal” ne ofereau perspective interesante, aveau o utilitate destul de scăzută în identificarea unui autor necunoscut.

Descoperirile actuale le pot oferi anchetatorilor noi perspective. Vor fi utile pentru identificarea factorilor situaționali și a felului în care autorul gândește în momentul în care încercă să își ștergă urmele, să facă dificilă identificarea sa.

Mai mult, cunoscând strategiile folosite de autor pentru acostarea victimei și natura relației dintre autor și victimă, anchetatorilor le va fi mult mai ușor să identifice natura motivației sale.

Pe viitor, pentru a avansa în înțelegerea fenomenului crimelor cu substrat sexual și pentru a înțelege mai bine rolul diferit pe care îl poate juca omorul în crima cu substrat sexual, ar mai trebui luat în considerare și modul în care vor fi selectate cazurile studiate și felul în care criteriile de selecție pot afecta concluziile trase.

Mai mult, poate că restrângerea definițiilor în privința crimei cu substrat sexual ar fi un aspect pozitiv, care nu ar aduce confuzii suplimentare.

Limitările acestor cercetări sunt puse pe seama datelor incomplete conținute în bazele de date cu infractori deja condamnați și a informațiilor incomplete din dosarele de urmăririre penală.

2.2. Stadiul actual al cercetărilor privind aplicarea tehnicilo rprofiling în investigațiile criminalistice.

2.2.1. Elemente de criminalistică.

Criminalistica apare în urmă cu un secol, iar dezvoltarea ei ca știință a fost favorizată de progresele întâlnite în toate domeniile cunoașterii umane și revoluția tehnico-științifică ce se afla în plină ascensiune la sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului XX. Fondatorul ei se consideră a fi judecătorul de instrucție austriac și de asemnea profesorul de Drept penal, Hans Gross.

În 1893, Gross publică „Manualul judecătorului de instrucție”, ce urmează a fi reeditat în scurt timp sub denumirea „Manualul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii”. Astfel, pe lângă domeniul care se ocupa la acel timp de investigațiile criminalistice denumit ”Știința investigării faptelor penale” își face apariția și termenul de ”Criminalistică”.

O altă coordonată ce a contribuit la dezvoltarea criminalisticii în timp este reprezentată de necesitate obiectivă de noi mijloacele de luptă ale justiției penale împotriva criminalității.

Mijloacele și strategiile de combatere a fenomenului criminalității trebuiesc adaptate pe măsură ce infractorii devin mai versați și se ajung în situația în care modul lor de operare atinge un apogeu de perfecționare, iar faptele cu caracter penal sunt din ce în ce mai frecvente.

Astăzi, criminalistica este văzută drept:”O știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale (E. Stancu,”Tratat de Criminalistică”, 2004).

Obiectul Criminalisticii.

Pentru a surprinde obiectul de studiu al Criminalisticii este necesar să menționăm cele două planuri distincte de acțiune ale acesteia:

pe de o parte aportul său particular în aflarea adevărului;

pe de altă parte trebuie adusă în discuție unitatea și autonomia sa față de celelalte științe juridice sau nejuridice, dar care totuși urmăresc același aspect și care se află de asemenea în slujba justiției (medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia și biologia judiciară ș.a.m.d.).

Principalele direcții de acțiune ale criminalisticii.

Dacă despre Criminalistică se poate spune, în linii mari, că este destinată descoperirii și cercetării infracțiunilor în scopul aflării adevărului, însă obiectul acestei științe trebuie privit mult mai nuanțat (I. Mircea, „Criminalistica”, 1978).

Privit din punct de vedere științific, direcțiile de acțiune ale Criminalisticii sunt următoarele:

Dezvoltarea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracțiunilor (urmele specifice omului, cele ale armelor sau instrumentelor, ale mijloacelor de transport sau ale fenomenelor fizico-chimice) cu scopul de a identifica persoanele sau obiectele implicate sau folosite în comiterea unei infracțiuni.

Folosirea de metode aparținând științelor exacte (fizică, chimiei, biologiei, matematică) și adaptarea acestora la necesitățile proprii, în scopul de a fi aplicate la specificul activității de prevenire și de combatere a infracțiunilor.

Elaborarea unor reglementări și procedee tactice specifice unor acte de urmărire penală și a strategiilor de creștere a eficienței acestora, prin asigurarea unui fundament științific investigării.

Studiul practicii judiciare, în vederea valorificării științifice și generalizării experienței pozitive rezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia investigării infracțiunilor.

Analiza asupra anumitor fapte penale cu caracter antisocial, în vederea stabilirii celor mai adecvate procedee de identificare a autorilor acestora, precum și stabilirea celor mai adecvate strategii de combatere și prevenție a unor asemenea fapte.

Perfecționarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracțiuni, mai ales a faptelor săvârșite cu violență sau a infracțiunilor care ating anumite valori sociale deosebite.

Noțiunea de urmă în accepțiunea criminalisticii.

Orice act ilicit produce transformări obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infracțiunii. Pornind de la această realitate, investigațiile criminalistice, destinate descoperirii infracțiunilor și identificării autorilor acestora, au drept fundament științific principiul potrivit căruia săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală determină modificări în mediul înconjurător.

Criminalist francez, Edmond Locard, afirma: „Este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale” (P.F. Ceccaldi, „La Criminalistique”, 1962).

Potrivit principiului enunțat mai sus și unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate. Însă, producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei (sau la mijloacele folosite), ea putând aparține în egală măsură și subiectului pasiv al infracțiunii. De pildă, petele de sânge sau firele de păr ale victimei găsite pe îmbrăcămintea agresorului sunt urme care fac dovada contactului direct dintre cei doi, împrejurare de natură să conducă la implicarea persoanei suspecte în cauza cercetată sau la includerea în cercul de suspecți.

Referitor la definirea noțiunii de urmă a infracțiunii, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii asemănătoare sau apropiate. Astfel, potrivit unor autori, urme ale infracțiunii sunt considerate „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea infracțiunii”, sau „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului” (C. Suciu, Criminalistica, 1972).

Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creșterea gradului de precizie și claritate al formulării concluziilor cercetărilor criminalistice în soluționarea cauzelor penale.

În literatura noastră de specialitate, urmele sunt împărțite în două mari categorii: „urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere)” și „urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc.)” (E. Stancu, „Tratat de Criminalistică”, 2004).

Alți autori, raportându-se la criteriul valorii de identificare, le clasifică în urme indeterminante și urme determinante. Primele pot fi de natură chimică, de origine biologică sau nebiologică (sol, vopsea, metale etc.) și se caracterizează prin faptul că nu indică relația cu autorul. Spre deosebire de această categorie, urmele determinante, de natură fizică, produse prin apăsare, frecare sau smulgere, conservă relația interpretabilă cu omul sau obiectul căruia îi aparțin, permițând astfel identificare (E. Stancu, „Tratat de Criminalistică”, 2004).

2.2.2. Noțiunea și importanța proflingului în investigațiile criminalistice.

Spre deosebire de țara noastră, în multe state americane și vest europene, întocmirea profilului psihologic al autorului unei infracțiuni se consideră a fi o metodă științifică în cadrul investigațiilor penale, astăzi, fiind de un real și incontestabil ajutor în identificarea autorilor necunoscuți. Până în prezent, acest subiect a fost tratat sporadic în literatura română de specialitate.

Dicționarul explicativ al limbii române arată că termenul de profil reprezintă un „contur”, „o înfățișare, un aspect, o formă”.

Termenul de criminal personality profiling are o accepție oarecum largă, desemnând atât profilul comportamental, cât și profilul psihologic al autorului necunoscut al unei infracțiuni săvârșită cu violență. În limba engleză, sintagmele sunt multiple și poate ceva mai explicite decât în limba română: behavioral profiling, crime scene profiling, offender profiling, psychological profiling și, cea mai recentă, criminal investigative analysis.

Deși, profilingul în prezent nu este acceptat la o scală largă în practica judiciară și nici nu este văzut ca un proces de investigare propriu-zis, există unele dovezi care susțin utilizarea sa în investigarea anumitor tipuri de infracțiuni. În plus, profilingul ca știință nu reprezintă un panaceu în aplicarea legii și nici un înlocuitor al muncii convenționale și tradiționale de investigație.

Cu toate acestea, organele abilitate de aplicare a legii încep să realizeze beneficiile utilizării acestei tehnici și încep să vadă profilingul drept un instrument de investigare viabil.

Realizarea profilelor psihologice criminalistice reprezintă activitatea prin intermediul căreia se reconstruiește ”șirul evenimentelor” infracțiunii ce a fost comisă și se întocmește ”portretul” făptașului și a altor părți implicate, printr-o examinare riguroasă și obiectivă a probelor prelevate din câmpul faptei (Ault & Reese, 1980; Davis, 1996; Douglas, 1986; Geberth, 1996).

Definiția dată Biroului Federal de Investigații (F.B.I.) profilingului este: "O tehnică de investigație prin care se urmărește identificarea caracteristicilor majore de personalitatea și a manifestărilor comportamentale ale unei persoane, prin intermediul analizei infracțiunii pe care acesta a comis-o" (Douglas, 1986; Teten, 1996).

Această analiză nu le oferă investigatorilor informații directe despre identitatea făptașului, dar le indică tipul cel mai probabil de infractor care să fi comis acea faptă. Din moment ce un anchetator are o idee bine definită despre caracteristicile persoanei ce a comis fapta, acesta va putea identifica și tria cu mai multă ușurință persoanele asupra cărora se ridică anumite suspiciuni.

Deși, nu este considerată de către mulți drept o știință, realizarea profilelor psihologice criminalistice și utilizarea acestora ca instrumente de investigare contemporane, s-a dovedit a fi un atu extrem de valoros în aplicarea legii, deoarece le oferă o șansă spețelor care de regulă rămâneau cu autor necunoscut sau a căror anchetă se întindea pe o perioadă mai lungă de timp, să fie rezolvate în timp util.

Profilingul reprezintă identificarea caracteristicilor specifice ale unui individ ce comite un anumit tip infracțiune, printr-un proces aprofundat de observație sistematică și o analiză temeinică a locului faptei, a victimei cu toate caracteristicile ei, a probele prelevate de către criminaliști precum și a altor aspecte cunoscute despre faptă.

Tehnica profiling a fost folosită de către oamenii de știință și de către criminaliști pentru a examina comportamentul și eventual pentru a prezice acțiunile viitoare ale infractorilor (Davis, 1996).

În Statele Unite ale Americii, FBI-ul este principala agenție ce se ocupă cu utilizarea analizei câmpului infracțional sau a profilelor psihologice criminalistice. Unitatea pentru Studiul Comportamentelor (Behavioral Science Unit sau B.S.U) a Biroului Federal de Investigații și Unitatea pentru Studiul Comportamentelor și Asistarea Investigațiilor (Behavioral Sciences Investigative Support Service Unit sau B.S.I.S.S.U.) au reprezentat un real suport pentru comunitate în aplicarea legii, prin contribuția lor la rezolvarea faptelor cu autor necunoscut din 1972 și până în prezent. Mai mult, FBI-ul oferă, la cerere, formare profesională pentru diverse agenții din lumea întreagă.

Deși, în faza incipientă de dezvoltare și rafinament a fost privit inițial cu dispreț de către anchetatori de „modă veche”, profilingul s-a dovedit în timp un instrument de investigație valoros în arsenalul modern de tehnici folosite în aplicarea legii.

Pe măsură ce mai mult personal devine instruit și capătă experiență în aplicarea tehnicii profiling, din ce în ce mai multe agenții din lumea întreagă vor căpăta încrede în utilizarea acestuia.

În plus, numărul de fapte cu autor necunoscut este într-o continuă creștere, ceea ce face necesar ca personalul judiciar să fie instruit sau să se creeze posibilitatea ca persoanele care nu sunt angajate în sistemul judiciar să colaboreze cu organele abilitate. Investigatorii vor trebuie să se familiarizeze cu acest instrument pentru a crește eficiența sau a înlesni rezolvarea faptelor a căror motiv nu poate fi evidențiat doar prin metode de investigație convenționale (Ault & Reese, 1980; Teten , 1996).

Un profil tipic include cât mai multe date ce pot fi strânse despre făptaș, începând cu probe prelevate de la locul faptei, până la posibile afirmații despre vârstă, rasă, sex, statut economic, stare civilă, nivel intelectual și educațional, ocupație, stil de viață, istoric penal și posibile afirmații despre distanța dintre locuința făptașului și locul faptei.

În cele din urmă, infracțiunea și locul faptei (fie că este vorba de o incintă sau un loc din exterior) sunt clasificate pentru a oferi informații care să sprijine demersul investigativ. Acest aspect oferă oportunitatea de a construi un model analitic al profilului criminalistic și de a stabili o ipoteză despre faptă. Astfel, se vor efectua următoarele:

analiza și evaluarea comportamentului infracțional

analiza victimologică

consultarea constatărilor medico-legale

stabilirea modului de operare (MO)

identificarea oricărui pattern de caracter sau personalitate

identificarea unei posibile semnături psihocomportamentale

Infracțiunea este clasificată ca având o motivație sexuală, non-sexuală, sau a cărui motiv este necunoscut.

Analiza câmpului faptei reprezintă un aspect critic în elaborarea oricărui profil. Locul faptei este clasificat în funcție de existența indiciilor care să sugereze planificarea și implicit premeditarea și a modului în care autorul și-a exercitat controlul asupra victimei. Pattern-ul comportamental este identificat prin intermediul indiciilor prezente la locul faptei, în special în cazul infracțiunilor cu substrat sexual.

Calitatea profilului depinde de calitatea cercetării efectuate la fața locului și de fidelitatea informațiilor furnizate de victime sau de martorii oculari. Un specialist în profiling are nevoie de obicei următoarele informații:

Fotografii ale locul faptei și unde este cazul fotografii ale locului în care a fost descoperită victima;

Raportul medicului legist și rezultatele oricăror teste de laborator;

Informații cu privire la detaliile incidentului, inclusiv momentul în care s-a întâmplat evenimentul;

Locul, arma folosită, și o reconstituire a succesiunii de evenimente;

Informații detaliate de la posibili martori și atunci când este posibil declarația victimei;

Informații de bază despre victimă și îndeletnicirile zilnice ale acesteia;

În general sunt necesare următoarele informații despre victimă:

Ocupația victimei;

Informații despre reședința victimei;

Reputația de la locul de muncă și felul în care era percepută victima în zona în care locuia;

Descriere detaliată a victimei, inclusiv, a hainelor cu care era îmbrăcată la momentul incidentului;

Starea civilă, informații despre existența copiilor și alte informații despre membrii și apropiații familiei;

De asemenea, în prezent Centrul Național pentru Analiza Infracțiunilor Comise cu Violență (National Center for the Analysis of Violent Crime sau N.C.A.V.C.), Programul pentru Reținereaa Infractorilor Violenți (Violent Criminal Apprehension Program sau V.i.C.A.P.) sau Sistemul pentru Analiza de Legătură a Infracțiunilor Comise cu Violență (V.i.C.L.A.S.), dezvoltă baze de date statistice care conțin profile ale autorilor deja condamnați care să poată fi accesate de organele de anchetă în scopul de a înlesni identificarea și capturarea autorului unei fapte comise cu violență. Aceste baze de date sunt construite prin studiul diverselor moduri de operare ale infractorilor deja condamnați și prin intermediul informațiilor obținute în urma interogării detaliate a făptașilor. Scopul acestor programe este de a reuși să surprindă cât mai multe informații despre comportamentul infractorului în timpul comiterii faptei și de avea o imagine de ansamblu despre specificul anumitor tipuri de fapte cu caracter penal (Ault & Reese, 1980; Porter, 1983; Rossmo 1998 ).

Prin intermediul eforturilor depuse de FBI s-au identificat diferențe semnificative în cazul anumitor spețe precum și diferențe semnificative asupra modului specific de operare al fiecărui făptaș.

Criteriile utilizate de FBI sunt: acțiunile infractorului în timpul comiterii faptei; caracteristicile victimei; utilizarea vehiculelor în timpul comiterii faptei; existența și tipul dovezilor lăsate la locul faptei (Ressler, Burgess și Douglas, 1988, 1992).

2.2.3. Direcții de acțiune a profilingului în câmpul psihologiei judiciare.

Profilingul psihologic criminalistic are la bază următoarele principii:

Procesul profilingului se fundamentează pe o temeinică cercetare la fața locului, celelalte activități (determinarea formei de comportament deviant, background-ul victimei, predicțiile referitoare la persoana făptuitorului) derivând din aceasta.

Comportamentul reflectă personalitatea.

Profilul psihologic al autorului este un instrument care poate fi folosit doar în cazurile în care, pe toată durata activității infracționale, personalitatea infractorului rămâne nealterată.

Nu trebuie excluse persoane aflate în cercul de suspecți pentru simplul motiv că nu se încadrează în profilul psihologic.

În toată activitatea sa, specialistul profiler trebuie să să respecte etica profesională, confidențialitatea și demnitatea umană.

În general, infracțiunile pretabile pentru folosirea profilului psihologic criminalistic sunt:

omorul deosebit de grav,

crima în serie,

violul în serie,

pruncuciderea,

infracțiunile comise asupra minorilor,

tâlhării urmate de moartea victimei,

tâlhării în serie,

atentate cu bombă,

atacuri cibernetice.

În altă ordine de idei, profilingul s-a dovedit a fi eficace și în situații de negociere a ostaticilor, atunci când a fost nevoie de o evaluare a personalității individului care a demarat această acțiune. Se consideră că acțiunile viitoare ale atacatorului pot fi prezise, în scopul de a lua deciziile corespunzătoare pentru a nu pune în pericol viața ostaticilor. În acestă situație, polițiștii pot obține informații prin comunicarea directă cu făptașul și prin conversații cu apropiații și membrii familie acestuia (Davis, 1996; Douglas, 1986; Holmes, 1989; Ressler, Burgess și Douglas, 1988).

Una dintre cele mai interesante aplicații ale profilingului a fost evaluarea mesajelor de amenințare și implicit identificarea persoanelor care trimit asemenea scrisori anonime. S-au întocmit "dicționare al mesajelor de amenințare" prin intermediul tehnicilor psiholingvistice. Cuvintele și anumite expresii extrase din scrisori au fost comparate cu alte discursuri sau texte de internet sau din alte surse pentru a identifica un anume pattern și pentru a căuta indicii despre persoana care a trimis scrisoarea de amenințare (Davis, 1993; Douglas, 1986).

O provocare majoră cu care se confruntă agențiile de poliție din întreaga lume, este numărul tot mai mare de omucideri neobișnuite, care rămân de regulă nerezolvate. Acest tip de infracțiune implică de cele mai multe ori o simbolistică sexuală și motivații bizare sau neobișnuite. Aceste crime cu substrat sexual implică adesea mutilarea victimei, bătaia severă, tortura și alte acte de cruzime (Ault și Reese, 1980; Geberth, 1996).

2.2.4. Principalele abordări existente pe plan internațional în construirea profilului psihlogic criminalistic.

Profilul psihologic reprezintă o conturare a trăsăturilor de personalitate ale unui subiect bazată, evident, pe studiul comportamentelor acelui individ. În mod deductiv, profilul psihologic al infractorului poate fi o metodă de identificare a autorului infracțiunii, identificare bazată pe analiza pertinentă a modului de comitere a faptei și a aspectelor variate ale personalității criminale ce-l determină pe individul să acționeze într-un anumit mod înainte, în timpul cât și după comiterea infracțiunii.

Aceste aspecte pot fi ulterior combinate cu detaliile obiective, probele materiale ridicate de la fața locului și apoi comparate cu tipurile de personalitate și dezechilibrele psihice cunoscute, pentru ca în final să rezulte o descriere cât mai exactă și practică a autorului.

Studiul comportamentului infracțional, și căutarea pattern-urilor asociate acestuia are ca scop înțelegerea felului în care oamenii gândesc și acționează. Atunci când analizează un anume tip de infracțiune, este de datoria expertului profiler să extragă acele cunoștințe și elemente verificabile pe care să le folosească în activitatea sa. Cu toate acestea, cunoștințele despre criminalitatea și comportamentul infracțional sunt utile doar în măsura în care ele îi pot ajuta pe specialiști să emită ipoteze valide cu privire la succesiunea de evenimente a unui caz particular. În conformitate cu metodologia științifică, formularea acestor teorii nu reprezintă sfârșitul analizei unui profiler, ci doar început. Numai prin intermediul testării aceste teorii devin semnificative, atunci când sunt folosite pentru a analiza modelele comportamentale.

Cu privire la studiul criminalității și infractorilor, există două abordări majore pentru cercetare și consolidarea teoriilor. Prima este cunoașterea nomotetică, referindu-se la studiul abstractului: examinarea grupurilor și a legilor universale. O a doua abordare este cunoașterea idiografică, referindu-se la studiul aspectelor concrete: examinarea persoanelor și a calităților reale ale acestora.

Studiile idiografice se concentrează pe cazuri specifice și analiza trăsăturilor unice ale persoanelor. Problemele apar atunci când abordarea nomotetică este utilizată necorespunzător pentru a face deducții pripite sau interpretări ale unor trăsături individuale. Cu alte cuvinte, atunci când aceste cunoștințe generale sunt folosite pentru a răspunde la întrebări specifice.

2.2.4.1. Metoda FBI – Analiza câmpului infracțional (Crime Scene Analysis sau CSA)

Deși, Biroul Federal de Investigații (FBI) a dezvoltat cea mai cunoscută metodologie de realizare a profilelor psihologice criminalistice, profilerii FBI, din dorința de a se diferenția de ceilalți specialiști care lucrează în domeniul privat sau de alte persoane care desfășoară activități similare, se recomandă a fi specialiști în analiza comportamentului infracțional și își intitulează metoda analiza câmpului infracțional. În situațiile de interacțiune cu publicul și chiar aflându-se sub jurământ, în momentul în care au fost întrebați, au afirmat că ei nu sunt profileri, iar ceea ce fac nu se numește profiling.

Abordarea FBI constă în realizarea unei evaluări în șase pași, datele obținute și coroborate ajutând la alcătuirea profilului făptuitorului.

culegerea și evaluarea datelor primare (profiling inputs) – această etapă cuprinde obținerea datelor preliminare despre triada faptă – făptuitor – victimă, cercetarea amănunțită la fața locului și evaluarea rezultatelor acestor activități;

sistematizarea datelor (decision process models) – așezarea pe considerente logice a datelor obținute în etapa anterioară; determinarea unor eventuale legături între această faptă și altele asemănătoare (crime linkage)

interpretarea activității infracționale (crime assessment) – în această etapă are loc o reconstituire logică a faptelor întâmplate (crime scene reconstruction) precum și stabilirea rolului persoanelor participante;

alcătuirea propriu-zisă a profilului psihologic al autorului (the criminal profile).

profilul alcătuit este pus la dispoziția anchetatorilor (the investigation) în scopul includerii lui în strategia de investigare a cazului. De remarcat este că acest prim profil nu este definitiv, mai ales în cazul infracțiunilor în serie, putând fi îmbunătățit pe parcurs cu datele obținute din alte direcții ale anchetei;

compararea profilului realizat cu autorul identificat (the apprehension) – se compară trăsăturile suspectului cu cele prezentate în profil, contribuindu-se, astfel, la îmbunătățirea metodei.

Analiza câmpului infracțional își are originile în proiectul demarat de FBI privind studiul a 36 de infractori încarcerați și a celor 118 victime ale acestora, realizat între 1979 și 1983. Cercetarea a avut ca scop dezvoltarea unei clasificări a infractorilor, precum și examinarea diferitelor caracteristici ale faptelor acestora. În linii mari s-a urmărit identificarea oricăror caracteristici generale care ar putea fi utilizate în clasificarea infractorilor pe viitor.

Un prim rezultat ale acestui proiect îl reprezintă dezvoltarea dihotomiei cunoscute sub denumirea de organizat/dezorganizat. Acest sistem urmărește clasificarea infractorilor după nivelul de sofisticare, planificare, și competențele evidențiate în câmpul faptei. Este ușor de învățat și ușor de utilizat.

Ideea de analiză a câmpului infracțional a fost introdusă în ”Manualul de clasificare a infracțiunilor” și pe măsură ce a evoluat, a început să includă o serie de preocupări relevante pentru investigarea infracțiunilor cu un anume grad de complexitate.

Printre acestea se numără reconstruirea evenimentelor de la locul faptei, clasificarea agresiunilor sexuale și realizarea unor tipologii a infractorilor ce comit asemenea fapte, analiza cazurilor în care moartea persoanei a survenit în condiții suspecte, realizarea de strategii pentru interviuri și interogare, realizarea unor distincții între comportamentele ce se încadrează în sfera normalității și cea a patologicului, analiza pattern-urilor lăsate de stropii de sânge, și analiza cazurilor de incendiere sau a atentatelor cu bombă.

Din dorința de a sublinia anumite aspecte distincte, Cochran (1999), susține că analiza câmpului infracțional presupune ca toate aspectele legate de o anumită infracțiune să fie luate în considerare, indiferent dacă acea infracțiune a fost comisă de către un infractor cunoscut sau necunoscut. Profilingul, pe de altă parte, este un proces analiză a unei infracțiuni sau a unei serii de infracțiuni comise de către un infractor necunoscut, care duce la o descriere detaliată a tipului de persoană care cel mai probabil este responsabil pentru comiterea faptei/ faptelor.

Astfel, arealul oferit de analiza câmpului infracțional este larg și poate să includă activități care, fără îndoială, în unele jurisdicții pot fi efectuate doar de către cineva cu pregătire psihologică, care să aibă cunoștințe temeinice despre patologie și care să fie capabil să facă o analiză pertinentă și obiectivă referitoare la anumite comportamente manifestate de către făptuitor atât în timpul comiterii faptei cât și după.

Realizarea unei delimitări a tuturor activităților care se desfășoară în conformitate cu modelul propus de FBI nu este un lucru tocmai simplu, deoarece specialiști în analiza comportamentelor nu au făcut publică o metodologice clară care să ofere o imagine de ansamblu a procedeului practicat și învățat în prezent.

Despre această decizie se poate spune că, este o strategie viabilă, iar publicarea unor asemenea detalii le-ar putea oferi infractorilor posibilitatea de a-și modifica comportamentul din timpul comiterii faptei în scopul de a induce în eroare anchetatorii. Din cauza preocupărilor generale privind faptele săvârșite cu violență și în special a publicității care inevitabil însoțește cazurile în serie și a dorinței mass-media de a transforma asemenea cazuri în evenimente senzaționale, putem înțelege motivația și eforturile celor din FBI de a rămâne rezervați și de a nu împărtăși în întregime metodologia de investigație chiar și cu riscul de a fi acuzați de lipsă de rigoare științifică.

Însă, oricât de puternic ar fi argumentul păstrării secretului metodologic, trebuie adus în discuție și faptul că această lipsă de transparență face foarte dificilă evaluarea validității tehnicii în sine și identificarea posibilelor avantaje pe care folosirea ei le aduce.

Fără îndoială, sprijinul acordat de către FBI agențiilor locale de poliție nu poate fi trecut cu vederea, dat fiind faptul că aplicarea legii în Statele Unite ale Americii se face prin intermediul mai multor agenții, mai mari sau mai mici.

Este de așteptat ca marile agenții cum ar fi cea în discuție să aibă personal bine instruit și resurse pentru a fi destul de capabilă să intervină acolo unde metodele convenționale nu dau rezultate. Asistența acordată de către un investigator experimentat pregătit de FBI pentru a examina totalitatea probelor și care este capabil să facă recomandări cu privire la strategiile de anchetare este mai mult decât valoroasă.

Această strategie trebuie aplicată și în cazul țărilor care nu dețin resurse mari și personal foarte bine specializat, iar intervenția unor asemenea specialiști ar putea face diferența dintre rezolvarea cazurilor cu un anume grad de complexitate și înmulțirea faptelor rămase cu autor necunoscut.

Metoda David Canter – Investigative Psychology (IP)

Principalul susținător al psihologiei investigative (IP) este David Canter, un psiholog britanic, care promovează o abordare bazată pe cercetare pentru analiza comportamentului individual al infractorilor.

Profesorul David Canter a dezvoltat o metodă oarecum similară cu cea a FBI-ului, metodă bazată pe date statistice, cu deosebirea că, se creează o bază de date alimentată în permanență cu noi date provenite din studierea infractorilor condamnați. În cazul existenței unei fapte cu autori necunoscuți, datele obținute în urma cercetării la fața locului sunt comparate cu cele ale grupurilor de referință existente, generându-se o listă care va furniza caracteristicile și semnalmentele cele mai probabile ale autorului necunoscut, caracteristici deduse din asemănările de grup.

Metoda are la bază interacțiunea dintre victimă și agresor, încadrându-se într-un tipar format din cinci elemente: coerența interpersonală, semnificația timpului și locului infracțiunii, caracteristicile infracționale, cazierul judiciar și cultura criminalistică.

coerența interpersonală (interpersonal coherence) – explorează posibilitatea existenței unei legături între variațiile de comportament din activitatea infracțională și variațiile comportamentului obișnuit, a modului în care autorul interacționează cu alte persoane în relațiile sale de zi cu zi;

semnificația timpului și locului infracțiunii (significance of time and place) – poate oferi anchetatorului informații despre mobilitatea agresorului, unde locuiește și posibilele rute folosite de acesta. Făptuitorul își alege singur locul și timpul comiterii faptei, prin aceasta demonstrând importanța reprezentării locurilor și a timpului în vestigiile sale comportamentale. Acest comportament furnizează date importante despre perspicacitatea individului, programul său de lucru, aspecte din viața sa personală, zona de confort în care acesta acționează;

caracteristicile infracționale (criminal characteristics) – permite specialiștilor să dezvolte subsisteme de clasificare a infractorilor, clasificări ce se pot dovedi utile în furnizarea unor anume tipologii, punând astfel la dispoziția anchetatorilor caracteristicile de personalitate care îi definesc cel mai exact pe agresori;

cazierul judiciar (criminal career) – se referă la studierea cazierului judiciar și a trecutului infracțional al autorilor;

cultura criminalistică (forensic awareness) – se referă la cultura criminalistică a infractorului, la cunoștințele sale despre posibilitățile faptice ale anchetatorilor de a-l captura.

Această abordare inductivă și nomotetică, depinde în linii mari de cantitatea și acuratețea datelor colectate.

Deși, multe metode inductive sunt criticate din cauza dimensiunii reduse a eșantionului, Canter a reușit să efectueze cercetări care vizează relevarea dovezilor pe care se bazează supozițiile sale. Rezultatele acestor cercetări au la bază evaluări empirice.

Asemenea specialiștilor FBI și adepții acestei abordări consideră întocmirea profilului psihologic doar o parte a unei metodologii mai ample. Acest lucru este explicat de Canter (2000): „Domeniul psihologiei investigative cuprinde toate aspectele legate de psihologie, care sunt relevante pentru desfășurarea anchetelor penale și civile. Accentul este pus pe modul în care acțiunile unui infractor pot fi examinate și înțelese, în așa fel încât identificarea acestuia să se facă în mod eficient, iar procedurile legale folosite să fie adecvate”.

Astfel, domeniul psihologiei investigative cuprinde întreaga gamă de preocupări care au ca scop gestionarea, supravegherea și cercetarea criminalității.

Investigațiile poliției generează o mare cantitate de informații, ele fiind culese din mai multe surse. Aceste informații pot fi culese din locul unde a fost descoperită victima, declarațiile suspectului și ale martorilor, dosarele penale ale infractorilor sau o varietate de surse mai mult sau mai puțin oficiale. Informațiile de la locul faptei sunt în primul rând relatate prin intermediul înregistrărilor video și fotografiilor, a rapoartelor medico-legale și a modului în care autorul s-a manifestat în câmpul faptei. De asemenea, o cantitate considerabilă de informații este descoprită de ofițerii de poliție (și alte persoane implicate în investigații) prin analizarea textelor cu caracter ofensator (scrisori, email-uri) sau a scrisorilor de „adio” lăsate de cei cu intenții sinucigașe, prin analiza conținutului computerului suspectului și prin intermediul informațiilor disponibile despre victimă (stilul de viață, activități cotidiene).

Modul în care aceste informații sunt folosite de către cei pregătiți în psihologia investigativă este diferit, nu are legătură cu statisticile oficiale privind infractorii și criminalitatea sau cu criminologia.

Studiile criminologice au facilitat înțelegerea proceselor sociale care stau la baza criminalității și impactul diferitelor politici guvernamentale privind gestionarea fenomenului infracțional. Psihologia investigativă își propune să dezvolte o nouă perspectivă de analiză a criminalității și implicit a infractorilor. Prin utilizarea materialelor și informațiile furnizate de poliție într-o altă manieră și cu un alt scop decât cel al criminologiei clasice, cu speranța de a asigura creșterea utilității rezultatelor care apar. Lucru mai mult decât dificil, deoarece, așa cum susține și Canter (2000), concluziile derivate direct din genul de informații cu care un specialist lucrează zi de zi par să aibă mai mult sens și în același timp par mai relevante pentru el și preocupările sale decât descoperirile bazate pe o formă specială de colectare a datelor. De exemplu, ofițerii de poliție vor fi mai interesați de studiile psihologice concentrate pe strategii de interogare a suspecților, decât de rezultate derivate din evaluările făcute de observatori instruiți în depistarea limbajului trupului efectuate pe înregistrări video ale studenților ce s-au oferit voluntari. Drept urmare, provocarea, este aceea de a dezvolta o metodogie care să fie pe înțelesul celor ce nu au o pregătire psihologică și în același timp de stabilire a unui cadru care să ajute la dezvoltarea unor forme științifice de analiză ale acestor date furnizate de poliție.

Astăzi, psihologia investigativă a început să exploreze și ale infracțiuni mai comune, dincolo de infracțiunile comise în serie, cum ar fi intrările prin efracție (Bennell și Canter, 2002) și incendierile (Canter și Fritzon, 1998). Se încearcă extinderea cunoștințelor despre criminalitate, pentru a include până și aspectele psihologice ce contribuie la decizia utilizării unui anume tip de armă (Lobato, 2000).

Sunt aduse în discuție toate aspectele procesului de investigare, de la mărturirii până la modul în care sistemele poliției pot fi organizate în mod cât mai eficient. De asemenea, aspecte ce țin de negocierea folosită în cazul luărilor de ostatici au devenit cu timpul o preocupare a psihologiei investigative.

Metoda Brent Turvey – Behavioral Evidence Analysis (BEA)

Metoda a fost elaborată relativ recent de către profilerul american Brent E. Turvey (un profiler particular). Această metodă încearcă să acopere părțile vulnerabile ale celorlalte metode, utilizând toate urmele, mijloacele materiale de probă descoperite la locul faptei, comportamentul agresorului și caracteristicile victimei.

Turvey prezintă metoda sa ca o succesiune a următoarelor etape: Equivocal Forensic Analysis, Victimology, Crime Scene Characteristics și Offender Characteristics.

analize criminalistice echivoce (equivocal forensic analysis) – analizarea și evaluarea tuturor probelor colectate și a expertizelor tehnico-științifice.

victimologia – profilul victimei (victimology) – prin intermediul acestuia se pot obține date referitoare la identitatea făptuitorului. Este cunoscut faptul că victima și toate caracteristicile ei trebuiesc studiate în egală măsură (deși din punct de vedere istoric, victimologia a fost unul din cele mai neglijate capitole în profiling). În această etapă se alcătuiește un istoric al victimei cu date cum ar fi: identitatea, sexul, cetățenia, originea etnică, caracteristicile fizice, stare civilă, profesie, vârstă, greutate, medii frecventate, anturaj, loc de muncă, orar, obiceiuri etc. Aceste date ajută la înțelegerea modului în care autorul și-a ales victima, timpul și zona în care acționează, dacă este un criminal solitar sau acționează în grup etc.

constatările de la fața locului (crime scene characteristics) – trăsăturile câmpului infracțional pot evidenția caracteristicile făptuitorului și a modului său de operare. Se pot face, de asemenea, conexiuni cu alte fapte identificate care fac parte din aceeași categorie, modul de abordare a victimei, existența/ inexistența unui câmp infracțional secundar etc.

profilul de personalitate (offender characteristics) – este faza finală în acest proces. Ca o consecință logică a etapelor anterioare, acum se elaborează profilul psihologic propriu-zis, folosindu-se informațiile obținute până în acest punct de către investigatori și specialistul profiler. Detaliile oferite pot include: constituția fizică, sexul agresorului, profesia și obiceiurile, existența unor eventuale sentimente de remușcare sau vinovăție, tipul de vehicul folosit, cazierul, îndemânarea în comiterea actului infracțional, nivelul de agresivitate, domiciliul agresorului în relație cu locul faptei, istoria medicală a acestuia, starea civilă, rasa etc.

Analiza dovezilor comportamentale (BEA) este o metodă idiografică. Un profil idiografic face referire la fapte concrete, el descrie un infractor care există în lumea reală. Profilele idiografice, sunt dezvoltate analizând caracteristicile unui singur caz sau a unei serii de fapte legate de un singur autor.

Prin intermediul acestei analize se urmărește surprinderea acelor caracteristici specifice ale unei anume spețe, dinamica acesteia și relațiile dintre locul faptei, victimă și făptaș. La polul opus un profil nomotetic (așa cum este metoda dezvoltată de D. Canter) prezintă mai de grabă o tendință sau o predicție; nu descrie o persoană în „carne și oase”.

Metodologia BEA susține că prin examinarea, în general, a comportamentelor cu caracter criminogen împreună cu caracteristicile fizice, personale și psihologice, ale autorului unei anume fapte, se pot identifica pattern-uri și înclinații ale acelei persoane. Unele trasaturi psihologice și personale vor rămâne stabile pe parcursul unei „cariere” infracționale, unele sunt determinate situațional, iar altele vor evolua sau chiar involua în timp.

Analiza dovezilor comportamentale a fost dezvoltată în jurul teoriei lui Allport despre dinamica trăsăturilor de personalitate (Allport și Odbert, 1936), care pune accentul pe luarea în considerare a trăsăturilor de personalitate unice ale unui individ și a felului cum acestea se modifică în timp. BEA a fost construită în jurul ideii că indivizii sunt unici, iar examinarea acestor diferențe dintre indivizi este tocmai obiectul acestei metode.

În timp ce teoria lui Allport oferă acea bază teoretică solidă pentru interpretările făcute prin intermediul BEA, considerațiile acesteia oferă de asemenea mecanismul prin care se ajunge la înțelegerea și explicarea durabilității comportamentelor individuale ale infractorilor (sau a celor comune în cazul în care se încearcă o analiză de legătură).

Dovezile comportamentale sunt reprezentate de orice documentare sau set de probe fizice care va ajuta la stabilirea momentului sau felului în care s-au petrecut evenimentele investigate.

Orice dovadă fizică poate fi, în circumstanțele potrivite, o dovadă comportamentală. Spre exemplu:

Urmele lăsate de încălțăminte pot indica prezența unui individ (sau a mai multor indivizi), poziția acestuia, dacă a mers pur și simplu sau dacă a părăsit câmpul faptei alergând și direcția în care s-a deplasat.

Prin analiza pattern-urilor petelor de sânge se poate releva poziția atacatorului în comparație cu cea a victimei, tipul de rană provocată, existența contactului din cei doi și alte indicii.

Amprentele digitale pot plasa un individ la locul faptei, pot dovedi contactul dintre acesta și victimă, precum și utilizarea unui obiect anume.

Materialul seminal poate dovedi contactul sexual (existența penetrării), comportamentul individului în timpul actului, existența ejaculării și competențele sexuale ale individului.

Tipul de leziuni provocate pot indica arma folosită, cantitatea de forță folosită, și chiar intenția.

Tipul de legătură folosit poate indica strangulare, modalitatea de imobilizare, și dacă victima a opus rezistență.

Testarea toxicologică poate indica prezența drogurilor, alcoolului sau altor substanțe, în organismul victimei sau al făptașului, toate acestea având un caracter determinant asupra cogniției, judecătii, stării de spirit, sănătății și comportamentului.

Pentru a fi utile, dovezile comportamentale trebuie să fie examinate și luate în considerare ca un întreg, într-un mod bine direcționat și cu un scop specific, pentru a putea obține rezultate semnificative. Ele nu pot fi folosite inconsecvent, fără un scop anume sau analizate exclusiv în baza intuiției sau experinței subiective.

Trebuie realizată o analiză deductivă, ce implică examinarea și interpretarea dovezilor fizice, a victimologiei, a descoperirilor medico-legale, precum și a caracteristicilor locului faptei.

Concluziile relevate prin intermediul BEA sunt menite să fie rezultatul înțelegerii cât mai complete a evenimentelor și împrejurărilor legate de comiterea infracțiunii analizate. Un specialist pregătit în stilul BEA nu va emite o concluzie decât dacă există dovezi care să o susțină.

În loc să se bazeze pe statistici ale unor infracțiuni simililare, un asemenea specialist va efectua o analiză detaliată a locului faptei și a comportamentelor disfuncționale manifestate în câmpul faptei pentru a determina cele mai probabile caracteristici ale individului care a comis-o, chiar dacă în felul acesta va avea mai mult de lucru sau mai multe aspecte de studiat.

În general, informațiile folosite pentru dezvoltarea unui profil conform cu exigențele propuse de metodologia BEA sunt extrase din următoarele surse: rapoartele medico-legale, analiza victimei și a obiceiurilor de zi cu zi ale acesteia, precum și constatările și urmele descoperite la fața locului de către criminaliști.

2.2.4.4. Profilingul geografic

Profilingul geografic se concentrează pe stabilirea "comportamentului spațial al infractorului în contextul locațiilor și relațiilor spațiale dintre diverse locuri ale faptei" (Rossmo, 1997). Se presupune că zona de rezidență sau alte locații cu care făptașul este familiarizat poate fi determinată prin intermediul analizei câmpurilor faptei. Ca și în cazul altor metode, profilingul geografic nu este un panaceu în investigație, ci mai degrabă un instrument care ajută la prioritizarea și identificarea suspecților (Laverty și McLaren, 2002; Ratcliffe, 2004; Rossmo, 1997). Practicanții acestei metode susțin că este un sistem de suport decizional, folosit pentru a identifica regiunea geografică cea mai probabilă în care se află domiciliul făptașului (Rossmo, 2000) și de asemenea, dacă este cazul, regiunea în care el sau ea lucrează (Ratcliffe, 2004) sau alte locații care îi sunt familiare (noduri de activitate). În esență, profilarea geografică se folosește de natura comportamentului infracțional (care nu este întâmplătoare), presupunând că în cazul celor mai multe infracțiuni pot fi identificate pattern-uri (Wilson, 2003).

În opinia lui Godwin, profilul geografic are o mai mare acuratețe față de metoda folosită de FBI. Pașii în dezvoltarea acestui tip de profil țin seama de următoarele aspecte:

Analiza locului unde a fost dispus cadavrul;

Analiza locului de unde a fost răpită/acostată victima.

Cercetările lui Godwin, efectuate împreună cu David Canter, au avut ca subiecți 54 de criminali în serie din Statele Unite, concluzia acestor studii fiind că locul din care a fost răpită /acostată/văzută ultima dată victima are un rol semnificativ în predicțiile referitoare la autor. Dar, tot Godwin recomandă folosirea mai multor tipuri de date tocmai pentru a spori acuratețea predicțiilor:

tipul reliefului

căile de acces în zonă și căile de comunicație;

mijloacele de transport ce conduc în zonă (căi ferate, autostrăzi, drumuri naționale, mijloace de transport în comun);

identificarea posibililor martori care au văzut victima în momentul critic;

folosirea telefoanelor publice sau a celor mobile;

folosirea cardurilor de credit, folosirea camerele video care supraveghează traficul sau a celor din benzinării;

existența amenzilor de circulație sau a verificărilor de rutină ale poliției.

Folosind aceste informații (și nu numai acestea), următorul pas este corelarea locului în care s-a stabilit câmpul infracțional și domiciliul agresorului. Pentru a explica substraturile psihologice ale acestui sistem putem afirma că agresorii își construiesc în minte un plan, în care locul comiterii faptei are o importanță deosebită pentru ei, au învățat că în acest loc sunt feriți de privirile martorilor și în același timp acel loc le oferă posibilitatea să își aleagă victimele cele mai pretabile. Aceste zone sunt denumite de Godwin „spații experențiale”.

Limitările profilingului geografic sunt date de:

Faptul că metoda încalcă principiile unei analize comportamentale. Analizează o singură manifestare a comportamentului infracțional (preferința pentru o anume locație), fără a deduce semnificația acestui tip de alegere prin prisma cunoștințelor generale despre comportamente, înlăturând contextul emoțional în care s-a produs.

Ignoră probele criminalistice, contextul general și nu utilizează profiluri psihologice, ceea ce înseamnă că nu poate distinge între doi sau mai mulți infractori care operează în aceeași zonă.

Presupune că legăturile dintre toate cazurile analizate au fost deja stabilite de către organele de cercetare, drept urmare nu verifică veridicitatea acestui aspect sau a altor informații furnizate de acestea.

Presupune că infractorii de cele mai multe ori nu își părăsesc zona de confort.

Faptul că, deși tehnologia folosită este impresionantă și se presupune că se ridică la nivel de metodă stiențifică, concluziile privind nodurile de activitate și comportamentul spațial al infractorilor trebuie să fie în continuare făcute de către analist. Ceea ce într-o oarecare măsură duce la subiectivism.

Aceleași rezerve sunt împărtășite și de McGrath (2000), care afirmă că, profilingul geografic nu poate fi eficient când vine vorba de un număr mai mic de incidente și că, în continuare nu poate face predicții valide atunci când nu a fost stabilită o analiză de legătură clară dintre cazuri (sau în eventualitatea în care analiza este discutabilă). De asemenea, profilingul geografic derivă din analiza spargerilor din locuințe și a altor infracțiuni comise împotriva bunurilor personale, iar aplicarea sa la o scală mai mare pentru analiza crimele nu poate fi sustenabilă. În mod similar, o schimbare la nivelul preferințelor făptașului, rezultată din întreruperea activității sau schimbarea oportunităților, nu poate oferi o perspectivă importantă, deoarece de cele mai multe ori această schimbare nu ține neapărat de preferințele individului.

2.2.5.Concluzii.

De cele mai multe ori persoanele care sunt împotriva folosirii tehnicii profiling în investigațiile criminalistice nu au un fundal științific solid și/sau nu îi înțeleg direcțiile de acțiune și utilitatea, fie vin în contact prea târziu cu ea și tind să aibă prejudecați în această privință, considerând că se urmărește înlocuirea metodelor convenționale de investigație.

În zilele noastre, în mod evident, autorii și specialiștii în profiling sunt preocupați de fiabilitatea metodologiilor folosite, deoarece mulți specialiști (mai ales adepții abordărilor nomotetice) sunt tentați deseori să interpreteze comportamentele individuale în mod izolat, în afara contextului în care acestea s-au produs, iar acestă manieră nu reușește să surprindă și să explice diferența dintre teorie și realitate.

Specialiștii în profiling trebuie să dea dovadă de reținere atunci când folosesc cunoștințele despre infractori și infracțiuni pe care și le-au însușit. În interpretarea cazurilor individuale dacă aceste cunoștințe nu sunt susținute de dovezi incontestabile, nu pot fi considerate concludente și relevante și drept urmare nu ajută ancheta în nici un fel.

Rolul profilingului, constă în a oferi un ajutor (Holmes, 1996) prin intermediul întocmirii unor profile tipice, care să servească drept ghid investigațiilor, fie prin generarea unei legături între un anumit tip de profil și un cerc de suspecți, fie prin generarea unei serii de predictori care să permită identificarea potențialilor suspecți. Însă, sunt unii analiștii care nu par să înțeleagă această diferență, din exces de zel fac apel prea des la statisticile despre fenomenul infracțional și ignoră interpretarea amănunțită a probelor sau se folosesc de autoritatea pe o au la nivelul comunității științifice.

Deși în stadiul de rafinament tehnica fost folosită de către psihiatri și psihologi clinieni, între timp lucrurile s-au schimbat și s-a ajuns la concluzia că profilingul este un demers pluridisciplinar și nu sunt suficiente doar cunoștințe despre diagnosticele clinice. Clinicienii se limitează doar la modelele de diagnostic și intervenție. Asemenea specialiști vor da dovadă de detașare totală față de realitatea actuală a cazului și de lipsa unei viziuni de ansamblu despre totalitatea activităților ce stau la baza unei investigații criminalistice, iar concluzii despre comportamentul infracțiunional vor părea obscure datorită utilizării excesive a reperelor clinice.

Utilizarea statisticii și a modelelor matematice în activitatea de profiling nu îi concretizează caracterul științific.

Citarea unor descoperiri anterioare și utilizarea procentelor, fără a le corela cu elementele specifice ale unui spețe nu duce nicăieri. O bază de date nu are nici o valoare pentru anchetatori fără trăsături cu corespondent clar în realitate. Asemenea abordări statistice trebuiesc folosite cu precauție, iar cei ce le folosesc trebuie să fie cât se poate de conștienți de limitările acestora, deoarece rezultatele pot duce la erori judiciare (falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic).

Descoperirile rezultate din anumite studii ce au vizat tehnicile profiling au fost anterior prost interpretate și utilizate drept dovadă pentru susținerea unor planuri de acțiune eronate în cadrul investigațiilor criminalistice (Ainsworth, 2001; Muller, 2000;West, 2001).

În aparență, cel mai important aspect cu privire la un specialist în profiling este că ar trebui să își fi însușit o vastă experiența investigativă. Însă, încercările de validare a tehnicii au scos la iveală faptul că pentru a avea succes în acest domeniu și inevitabil pentru a oferi informații relevante pentru anchetă trebuie să analizezi probele în mod logic și obiectiv.

Pe viitor, dacă ar fi susținută de o mai bună justificare empirică, reputația tehnicilor profiling ar putea să evolueze. Profilingul nu ar mai fi considerat doar o artă stilizată ci mai de grabă o știință replicabilă, înrudită cu alte forme de instrumentare a cazurilor, care în prezent sunt utilizate în investigația judiciară.

2.3. Tipologii ale infractorilor care comit crime cu substrat sexual.

Crima cu substrat sexual reprezintă una dintre cele mai disprețuitoare forme de omor care se regăsește în societatea modernă. Cu toate acestea, a defini ceea ce se înțelege prin acest termen nu este atât de simplu precum s-ar crede.

În literatura de specialitate întâlnim o multitudine de denumiri care continuă să fie folosite pentru a descrie acest fenomen, de multe ori utilizate alternativ, fapt care generează multe confuzii: crimă pasională, crimă sadică, crimă cu substrat sexual.

Mai mult, ceea ce îngreunează problematica delimitării terminologice, o constituie diversitatea criteriilor care adesea stau la baza definirii a ceea ce poate constitui sau nu o crimă cu substrat sexual, precum și sensurile foarte generale pe care teoreticienii le dau atunci când încercă să definească fenomenul.

În continuare ne-am propus să expunem toate tipologiile despre crima cu substrat sexual.

Tipologia lui Ressler.

Una dintre cele mai uzitate taxonomii, în special în contextul profilingului psihologic criminalistic, a fost propusă de Douglas care propune patru categorii distincte de infractori care comit crime cu substrat sexual:

Criminal sexual de tip organizat – respectiv infractori ale căror crime sunt descrise ca fiind planificate în mod metodic. Prin urmare, aceștia pot folosi trucuri pentru a aborda victima si pentru a-i căpăta încrederea.

Criminalul sexual de tip dezorganizat – respectiv infractorul care comite crime neplanificate, cu caracter spontan.

Criminalul sexual de tip mixt – care manifestă în câmpul faptei atât comportamente specifice criminalului sexual de tip organizat, cât și comportamente specifice criminalului sexual de tip dezorganizat.

Criminalul sexual de tip sadic – acest tip de infractori obțin plăcere nu din actul sexual în sine, ci din torturarea și durerea provocată victimei. Acest tip de crimă necesită, de obicei, o locație retrasă, unde infractorul poate petrece cât mai mult timp alături de victima sa fără a exista riscul de a fi descoperit.

Această taxonomie are la bază dihotomia comportament organizat – comportament dezorganizat drivată din studiul a 36 de infractori încarcerați și a celor 118 victime ale acestora, realizat între 1979 și 1983.

Cercetarea a avut ca scop dezvoltarea unei clasificări a infractorilor, precum și examinarea diferitelor caracteristici ale faptelor acestora. În linii mari s-a urmărit identificarea caracteristicilor după nivelul de sofisticare, planificare, și competențele evidențiate în câmpul faptei.

Trebuie totuși precizat că acestă tipologie are o limită : faptul că, deși interpretarea infracțiunilor prin prisma gradului de sofisticare a comportamentului își are meritul său, totuși este necesar de luat în seamă un mecanism mult mai robust de interpretare a comportamentului infracțional și nu doar unul simplist, bazat pe dihotomia organizat – dezorganizat.

De exemplu, o astfel de abordare simplistă poate eșua în crearea unei distincții între un comportament obișnuit și un comportament discriminativ (unic) în cazul unui infractor. Comportamentul unui infractor care provoacă răni prin înțepare atunci când comite atacul sexual ar putea să nu reprezinte un indiciu al unui tipar unic de acțiune, acest tip de comportament fiind deseori observat în infracțiunile de viol.

Tipologia lui V. Geberth.

În lucrarea sa ”Practical Homicide Investigation”, autorul acestei tipologii susține că pot fi considerate crime cu substrat sexual următoarele infracțiuni: violul urmat de moartea victimei, crima în serie, omorurile care implică atât sodomie anală cât și sodomie orală, precum și alte acte de perversiune sexuală sau de violență interpersonală cu orientare sexuală. Victimele sunt de regulă femei și copii, iar autorul este de obicei bărbat.

Cu toate acestea, este important de remarcat și faptul că, în crimele cu substrat sexual, pot fi implicate și persoane homosexuale și nu doar cei care sunt heterosexuali. De asemenea, faptele pot avea implicatii sexuale chiar și fără doavada unui act sexual manifest sau activitate sexuală observabilă la locul faptei. Este important de remarcat și faptul că, spre deosebire de alte fapte, motivul sau motivația autorului de a ucide victima nu poate fi întotdeauna ușor sesizabilă sau clară (așa cum poate fi în cazul unui jaf care s-a soldat cu moartea unei persoane sau în cazul faptelor care au legătură cu traficul și consumul de droguri).

În cazurile infracțiunilor care au o motivație sexuală, Geberth spune că procedurile de bază folosite pentru colectare urmelor și dovezilor capătă o importanță crescută. Modelele comportamentale și activitățile psihosexuale, nu pot fi dovedite doar prin intermediul tehnicilor convenționale și atunci, devin factori suplimentari de luat în considerare atunci când se încearcă descoperiarea motivației autorului. Astfel, experiența investigativă și buna înțelegere a modelelor comportamentale și a principiilor sexualității umane sunt premise importante de la care trebuie să plece analiza unor astfel de cazuri.

Cele trei componente ale apetitului sexual uman sunt: componenta biologică (instinctivă), componenta fiziologică (funcțională), și cea emoțională (mentală).

În acest context al crimelor cu substrat sexual se pare că, componenta emoțională este cea care determină dezvoltărea psihosexuală. Potrivit experților, componenta psihosexuală sau emoțională este cea mai puternică, fiind decisivă în alegerea tipului de comportament adoptat de către autor.

În esență, sexualitatea umană este stabilită în timpul dezvoltării noastre psihosexuale, prin condiționare, reglarea și experiență și implică atât elemente înăscute cât și elemente dobândite. Comportamentele ce țin de sexualitate sunt asociate cu un anume tip de emoție, iar prin acesta individul dezvoltă o percepție a ceea ce este satisfacatoare punct de vedere sexual și ceea ce este adecvat punct de vedere social.

Clinic vorbind, există un caracter comportamental distinctiv când vine vorba de sexualitatea umană. Acest aspect este legat de preferințele fiecăruia și felul în care fiecare răspunde la asemenea stimuli și oferă o explicație pentru selectivitatea de care oamenii dau dovadă în alegerea partenerilor. Sexualitatea umană nu mai poate fi privită din punct de vedere instinctiv, ci se bazează pe pattern-uri de atracție, activitate și împlinire. Ceea ce ne incită și răspunsul nostru la stimuli este influențat de hormoni, de capacitatea de a ne aminti experiențele plăcute, fanteziile, emoțiile și diversele procese senzoriale care apar în raportul intim dintre două persoane.

Comportamentele sexuale sunt clasificate ca fiind acceptabile sau inacceptabile. Această determinare se bazează pe considerente statistice, culturale, religioase și subiective. Determinarea subiectivă a ceea ce este plăcut din punct de vedere sexual intră în conflict de cele mai multe ori cu standardele considerate ca fiind acceptabile de marea majoritate. Însă, acest lucru nu îi împiedică pe indivizi să își exprime nevoile sexuale. Potrivit experților elementele legate de actul sexual au o influență foarte mare asupa comportamentului uman. Nevoia sexuală este capabilă să treacă peste toate penalitățile și sancțiunile sociale cele mai severe.

În opinia lui Geberth crima cu substrat sexual poate fi împărțită în patru categorii:

Violența interpersonală îndreptată către dispute și atacuri – reprezintă cel mai comun tip de crimă de natură sexuală. Sunt implicate cupluri: soț-soție, prieten-prietenă, iubit-iubită, prieten-prieten. Moartea poate să nu apară ca fiind motivată sexual, dar după examinarea circumstanțelor, a elementelor de furie, ură, supărare, răzbunare se poate releva adevărata motivație a crimei. Astfel de conflicte se manifestă de cele mai multe ori prin scenariile de genul: "Dacă eu nu te pot avea, atunci nimeni nu va putea ”.

Atacul cu viol și/sau sodomie. Astfel de omoruri au ca scop înfrângerea victimei, fiind mai mult îndreptate către un atac sexual. Criminalul poate fi atât heterosexual cât si homosexual iar intenția sa este violul sau sodomia și nu uciderea victimei. Moartea victimei este extrem de brutală, ca o consecință a înfrângerii rezistenței acesteia. Crimele sunt precedate de acțiuni precum voayerism, exhibiționism, telefoane obscene sau alte atacuri sexuale în care victima nu a fost ucisă.

Devianță orientată către atac. Crima născută din dorințele sexuale orientate către atacul deviant și sadic se distinge de alte omoruri de natură sexuală prin implicarea mutilărilor. Cei mai mulți dintre criminali – potrivit cercetărilor FBI – nu pot participa la acțiuni sexuale cu victime lor ( cum ar fi penetrarea ). În schimb, ei se vor masturba asupra victimei și se vor angaja în mutilări port-mortem cum ar fi: îndepărtarea sânilor, atac post-mortem asupra organelor genitale, introducerea de obiecte în cavitățile trupului victimelor și posibilă antropofagie. De multe ori, un astfel de criminal ia o ”amintire”, de obicei un obiect personal al victimei sau chiar o parte din corpul victimei, cum ar fi de exemplu un sân.

Crima în serie. Reprezintă omuciderea de victime disparate în timp de a zile, săptămâni sau chiar luni între ele, comise cu relativ același mod de operare și de către același autor, în funcție de determinările pulsionale imprevizibile ale dicteului său genetic, activate conjunctural. Procesul repetitiv este posibil a fi explicat la criminalii în serie prin defectarea instinctualității e tip sexual, în sensul formării unui mecanism hormonal-constituțional care determină detensionarea sexuală și catharsisul episodic. Psihopatul sexual, deși conștientizează această detensionare, nu o poate controla, deturna sau stăpâni, motiv pentru care faptele sale sunt săvârșite cu intenție directă, acesta prevăzând rezultatele socialmente periculoase și fiind pe deplin responsabil.

Tipologia lui Beauregard și Proulx.

Autorii propun o clasificare a crimelor cu substrat sexual bazată pe două trăsături, respectiv sadism și mânie.

Categoria ”sadism” – are ca trăsătură centrală faptul că infractorul atacă spontan și omoară o victimă pe care nu o cunoaște si deci nu a avut nici un contact anterior cu aceasta.

Categoria ”mânie” – descrie crime care sunt premeditate, atacul fiind îndreptat către victime cu care autorul a interacționat în trecut și implică elemente de violență (de exemplu mutilări).

Infractorii caracterizați de sadism prezintă o serie de caracteristici dobândite pe durata dezvoltării lor care au implicații psihologice și criminologice majore. Studiile care au pus accentul pe dezvoltarea acestora au identificat că o mare parte din ei au fost victime ale violenței fizice și au fost supuși unorumilințe în timpul copilăriei . De asemenea, izolarea socială este un element central al funcționării socio-emoționale. Și nu în cele din urmă, pornografia, masturbare compulsivă și fantezii sexuale deviante pot contribui la dezvoltarea unuor asemenea comportamente.

Din punct de vedere psihologic, infractorii care au o motivație sexuală, prezintă trăsături de personalitate și interese sexuale, care sunt în concordanță cu mediul lor de proveniență. De exemplu, prezintă trăsături de personalitate evitante și schizoide, care sunt traduse prin stima de sine scăzută și înclinația spre izolare socială. In plus, aceștia se simt respinți și umiliți de alții, în special de către femei.

Întorcându-ne la factorii criminogeni, infracțiunile sexuale constituie o extensie a preferințelor sexuale deviante și ostile îndrepate către femei. Într-adevăr, înainte de săvârșirea faptei autorul este copleșiți de fantezii sexuale sadice. De asemenea, emoțional, simte furie și excitare sexuală; modul de operare este organizat și în conformitate cu fantezia lui sexuală. Crima se desfășoară la o locație selectată anterior pentru a putea controla victima și a reduce riscul de a fi întrerupt. In cele mai multe cazuri, cauza morții victimei este asfixia mecanică, iar un procent semnificativ de criminali sexuali sadici întrețin acte sexuale post-mortem.

Caracteristicile psihologice și criminologice ale infractorilor caracterizați prin furie nu sunt cu mult diferite de cele ale infractorilor în general. Aceștia sunt indivizi inadaptați social, cacacterizați prin conflicte cu autoritate, care au avut dificultăți de adaptare la școală, și care se comportă violent și impulsiv.

Abuzează de alcool și de droguri și se găsesc în imposibilitatea de a păstra un loc de muncă. Cu toate acestea, nu sunt izolați social, în ciuda faptului că relațiile lor romantice sunt marcate prin acte ocazionale de violență. Nu obișnuiesc să urmărească pornografie și nu au fantezii sexuale deviante.

Din punct de vedere psihologic, ei au adesea o tulburare de personalitate. Acest tip de personalitate se caracterizează prin stări emoționale și relații instabile. Comportamentul lor este asemănător cu cel al persoanelor care au borderline (impulsivitate, furie și consum de substanțe psihoactive).

Modul lor de operare este de prea puține ori organiza tși prea puține din faptele lor sunt săvârșite cu premeditare. Înainte de comitere faptei se simt furioși și tind să abuzeze de substanțe psihoactive. Acest lucru duce la infracțiuni foarte violente, victima fiind înjunghiată sau lovită cu un obiect contondent.

Tipologia lui Malmquist.

O altă taxonomie notabilă estre propusă de C. Malmquist, care adoptă o perspectivă psihiatrică în clasificarea infractorilor care comit crime cu substrat sexual, autorul delimitându-i în trei categorii:

Viol urmat de moartea victimei – categorie care descrie crimele cu temă sexuală, acestea fiind centrate în jurul întreținerii de raporturi sexuale cu victima.

Crima pasională – categorie care cuprinde infractori care manifestă în câmpul faptei un comportament de tip sadic.

Crima pentru distrugerea probelor – face referire la comportamente ale căror scop este să împiedice demersul anchetei judiciare.

Crima pasională este o faptă prin care autorul obține satisfacția erotică prin curmarea vieții unei alte persoane. Termenul de "crimă pasională" provine din lucrarea originală a lui Richard von Krafft-Ebing din 1898, el fiind printre primii autori care analizează omuciderile comise cu sadism. Acest tip de infracțiune se săvârșește fie în timpul actului sexual, fie prin mutilarea organelor sexuale ale victimei, sau prin crimă și mutilare. Mutilarea victimei poate include eviscerare, îndepărtarea organelor sexuale, sau chiar ambele (mutilare are loc de obicei post-mortem).

În general, crima pasională este speficică criminalilor în serie. La acestă categorie de infractori se poate identifica o distorsiune cognitivă manifestată printr-o corelație între crimă și satisfacția sexuală. În momentul alegerii victimei autorul caută victime care prezintă caracteristici pe care acesta le consideră atractive.

Odată ce infractorul a găsit o victimă ”ideală” se va angaja în urmărirea acesteia sau va adopta alte comportamente agresive înainte a-și pune în practică fantezia. Fanteziile sunt o componentă cheie a crimei pasionale, iar ele nu pot fi niciodată îndeplinite pe deplin. Fantezia autorului va continuă să evolueze, iar el va deveni din ce în ce violent pentru a o îndeplini.

Componenta cea mai critică în dezvoltarea psihologică a unui criminal în serie este fantezia. Fanteziile sunt îmsoțite de gânduri intruzive despre uciderea cuiva, asociate cu alte procese psihopatologice. Fanteziile nu poate fi niciodată complet îndeplinite, iar furia nu va putea fi niciodată îndepărtată, uneori crima generând noi fantezii violente (de aici și caracterul repetitiv). Scopul de fantezie este de a obține controlul total al victimei, iar atacul sexual va fi folosit ca un mijloc de control. Tortura sexuală devenine astfel, un instrument de degradare, umilire, și subjugare a victimei. Fanteziile pot fi alimentate de pornografie și facilitate de alcool sau de alte cauze.

Tipologia lui Schlesinger.

Schlesinger se concentrează asupra patologiilor sexuale subliniind existența a două tipuri de infractori:

Infractorii catatimici – actele de violență sunt declanșate de conflicte și sunt induse spontan de un eveniment declanșator.

Infractorii compulsivi – actele de violență sunt determinate în totalitate de factori psihogeni interni cu prea puțină influență din exterior. Dorința de a comite crima este puternică și tinde să ducă la un comportament de tip repetitiv. Motivația sexuală în cazul de față este bazată pe o fuziune între dorința sexuală și agresivitate, deci și actele violente în sine sunt erotizate.

Infractorul catatimic caută să obțină un catharsis afectiv prin intermediul actului cu motivație sexuală, victima fiind percepută ca o amenințare pentru ego-ul său. În mod clar, prezența victimei trezește în autor sentimentul de neputință sexuală, a cărei consecință este atacul violent și exploziv, urmat de o ”ușurare” psihică.

La polul opus, infractorii compulsivi sunt conduși de nevoia resimțită în plan intern de a ucide, prin asta autorul găsim o modalitate de gratificare asemănătoare cu cea obținută prin intermediul actului sexual. Infractorii compulsivi sun de asemenea cunoscuți și sub denumirea de criminali în serie.

În lucrarea sa, ”Sexual Murder: Cathatymic and Compulsive Homicides”, Louis B. Schlesinger vorbește despre dificultățile întâlnite în identificarea autorilor acestor fapte. Mai mult, afirmă că definirea crimei cu substrat sexual se află în plină dezabatere.

 Deși, Schlesinger nu oferă o definiție proprie a crimei cu substrat sexual, el promovează necesitatea de a înțelege aceste acte prin examinarea contextului în care s-a produs infracțiunea și a elementelor personalității faptuitorului. Pune accentul pe importanța verificării declarațiile martorilor, istoricului (prin intevievarea familiei și a foștilor angajatori), verificarea rapoartelor întocmite de poliției, precum și verificarea constatărilor medico-legale înainte de formularea unei opinii cu privire la intenția autorului sau capacitatea de răspundere penală. În caz contrar, se poate ajunge la concluzii distorsionate bazate pe informații deja cunoscute despre anumite categorii de infractori, în loc să caute dovezi mai fiabile din surse colaterale.

În cazul tipului compulsiv modul de operare este unul organizat și poate considera că este un individ la care putem comportamentele descrise de tulburarea de personalitate antisocială. Este detașat emoțional și de cele mai multe ori nu avut expriențe cu traume timpurii.

Tipul catatimic, pe de altă parte, acționează în mod aleatoriu și dezorganizat. Este caracterizat de tulburări de dispoziție și diverse tulburări de personalitate. Caută atașamentul și în general a avut un istoric marcat de traume fizice și / sau sexuale. Catatimicul acționează simbolic, pe bază de transfer (Wertham 1941 Meloy 2000; Schlesinger 2004).

Concluzii

În literatura de specialitate crima motivată sexual și violul sunt văzute ca două infracțiuni independente și generate de mecanisme psihologice și motivații foarte diferite. Această distincție a fost parțial influențată de clasificările juridice, iar astfel de distincții se bazează în general pe interpretări ce țin mai degrabă de gravitate faptei, decât de orice factor criminologic sau psihologic. În consecință, cercetările care aderă la astfel de distincții legale se concentrează asupra unei perspectivă restrânse de examinare a modelelor comportamentale ale infractorilor și pot trece ușor cu vederea asemănări și diferențe importante între diversele forme de violență sexuală. Pentru a înțelege pe deplin fenomenul violenței sexuale este necesară extinderea dincolo de o perspectivă de cercetare ce ia forma unei clasificări juridice, identificarea variațiilor psihologice reale manifestate în câmpul faptei fiind aspectele ce vor face diferența între cele două infracțiuni violente.

Din aceste studii a scos în evidență ceea ce știm despre asocierile legate de omuciderea de natură sexuală:

De cele mai multe ori sunt comise de bărbați

Prima crimă a fost comisă înainte de vârsta de 30 de ani.

Cele mai multe dintre victime sunt persoane străine, de sex feminin sau cunoștințe întâmplătoare.

De cele mai multe ori infractorii nu sunt psihotici, deși tulburările de dispoziție, și dependențe de droguri și alcool sunt adesea prezente.

Pe de altă parte, ele afirmă că, practic, în marea majoritate a cazurilor făptuitorii dau dovadă de trăsături specifice personalității narcisiste și psihopatice. De asemenea, sugerează că fantezia sexuală joacă un rol important.

Variațiile modelului tematic, al acțiunilor infractorilor din câmpul faptei, pot fi folosite ca un prim pas în explorarea diferențele și asemănările dintre omuciderea motivată sexual și viol, prin înțelegerea comportamentelor infractorului (C. Salfati și P. Taylor 2006). Ca atare, aceste tipologii evidențiează stilurile diferite de interacțiune cu victima și mai important, aceste modele demonstrează că analiza locului faptei este foarte importantă.

Astfel cadre reprezintă modele de referință teoretică oferă o bază eficace pentru înțelegerea diferențelor psihologice majore și asemănările între tipurile distincte de infracțiuni.

Agresiune sexuală poate reprezenta doar o activitate, dintr-o serie de activități infracționale comise de un infractor. Însă violența de natură sexuală reprezintă un tip special de infracțiune, în care motivațiile sunt mai degrabă subconștient și incontrolabile, decât evidente și deliberate așa cum este în cazul altor comportamente criminale ''(Scully și Morolla 1983, 1985).

Cercetările recente arătă că cei care comit omoruri motivate sexual și agresorii sexuali care nu își omoară victimele prezintă mai multe asemănări decât diferențe, atât în contextul dezvoltării cât și dinpunct de vedere psihologic (Oliver et al, 2007;. Proulx et al., 2007). In plus, factorii situaționali, cum ar fi rezistența victimei sau prezența unei arme sunt principalii factori determinanți ai unui rezultat fatal în agresiune sexuală (Chene & Cusson, 2007).

Dincolo de riscul recidivei, cel mai important aspect ce trebuie evaluat în cazul acestui tip de infracțiune este de fapt suma reală a factorilor care au contribuit la trecere la act, deoarece cunoștiințele despre aceștia pot duce la dezvoltarea unor viitoarelor metode de intervenție terapeutică.

Factorii externi nu acționează direct, nemijlocit și univoc în determinarea individului spre comiterea de infracțiuni, ci prin filtrul particularităților sale individuale, a căror esență se află atât în elementele înnăscute ale personalității, cât și în modelarea socio-culturală condiționată de istoria personală a individului. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament, în cele mai multe cazuri caracterizat drept disfuncțional, raportat la modul acțional în situații nestructurate, ajungând astfel la comiterea unor fapte atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Crimele în serie sunt considerate de unii psihologi ca reprezentând ultima extensie a violenței. Din punct de vedere rațional, crimele în serie sunt acte complet iraționale. Totuși, criminalul în serie simte o mare plăcere în exercitarea puterii și a controlului asupra victimei, incluzând puterea vieții și a morții, actul sexual fiind secundar. El este excitat de cruzimea actului său și, frecvent, va tortura victima până la moarte. Criminalul poate înregistra pe casete, țipetele de durere ale victimei sale, pe care le poate folosi pentru a-și spori fantezia atunci când nu are o victimă „cu care să se joace”, sau poate folosi aceste înregistrări pentru a teroriza viitoarele victime. Orice mutilare a victimei va fi făcută fie ca să șocheze autoritățile, fie ca să facă neidentificabile rămășițele cadavrului.

Cu toate că mulți criminali în serie au fost cunoscuți că au întreținut relații sexuale normale cu o femeie inițial în viața lor, ei chiar nu au nici un fel de relații satisfăcătoare cu cineva. Ei sunt într-o stare de automulțumire până la un punct, de unde nimic nu mai contează. Atacul criminal, viol și sugrumare (fără jaf) este precedat de componente ale comportamentului animalic: pândă pe cărări singuratice, surprinderea femeilor în locuri izolate, apariție bruscă și atac surpriză).

Mulți criminali în serie au declarat că au fost abuzați în copilărie, de obicei, de mamă sau de un părinte/bunic. Mulți agresori au declarat că sub influența alcoolului sau a drogurilor, în timpul crimelor, au trăit stări ireale, fără a putea percepe gravitatea și cruzimea actelor lor și fără a putea avea o explicație logică a faptelor lor. Mulți agresori au fost identificați sub influența alcoolului și drogurilor, în momentul crimei, ceea ce are tendința de a le exagera fanteziile sadice.

Omuciderile unui criminal în serie au tendința să crească pe măsură ce trece timpul. Apare evident faptul că ei trebuie să ucidă mult mai des pentru a-și satisface plăcerea pe care o obțin săvârșind acest act. Mulți criminali în serie au fost prinși accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneți în urmăririle lor și mai indiferenți față de risc. Acest tip de criminal nu se oprește niciodată din ucis, până nu este prins și încarcerat în închisoare pe viață. Nu există nici un tratament pentru a vindeca un psihopat sexual sadic care devine un criminal în serie.

Cunoașterea cât mai exactă a trăsăturilor de personalitate specifice infractorilor ce comit crime cu substrat sexual, permite în primul rând organizarea unui program diferențiat și individualizat de reeducare, recuperare și reinserție socială. În al doilea rând, aceste cunoștiințe folosesc organelor judiciare în finalizarea intenției lor de stabilire a adevărului și de soluționare legală a cauzelor.

2.4. Importanța identificării modului de operare în crima cu substrat sexual.

Infractorii sexuali sunt priviți adesea ca un subgrup discret de infractori format din indivizi care etalează comportamente sexuale deviante specifice și preferințe care rămân stabile în timp (de ex. Canter & Kirby, 1995; Ward, Hudson & McCormack, 1997). Fiecare tipologie despre un anume tip de infractor face de obicei referire la el ca având un anume mod de operare (MO) (de ex. Kaufman, Hilliker & Daleiden, 1996; Warren et al., 1999). Exclusivitatea și stabilitatea crimei sexuale constituie o parte crucială în asumarea riscului faptei și angajamentul infractorului sexual (Simon, 1997; Soothill, Francis, Sanderson & Ackerley, 2000). Această asumare este de asemenea importantă în strategiile de investigație ale poliției atunci când se creează legături între diferite locuri ale crimei pe baza comportamentului infractorului (Grubin, Kelly & Brundson, 2001). De exemplu, un număr de țări au implementat un sistem vast de stocare a datelor cunoscut sub denumirea de ViCLAS (Sistem de Analiză a legăturii între infracțiuni; Collins, Johnson, Choy, Davidson & MacKay, 1998) în care sunt introduse date despre comportamentele celor ce comit crime cu subtrat sexual atât ale cazurilor rezolvate, cât și ale celor nerezolvate, pentru a identifica posibile legături între infracțiunile ce au moduri de operare similare.

Totuși, studiile anterioare privind specializarea infractorului sexual au ajuns la concluzii diverse legate de angajamentul exclusiv al infractorilor sexuali în criminalitatea sexuală, în comparație cu alte infracțiuni non-sexuale și de asemenea în ceea ce privește stabilitatea MO specifice ale infracțiunii sexuale. Rezultatele unei meta-analize au indicat că infractorii sexuali comit infracțiuni din nou în general, inclusiv infracțiuni legate de proprietate, droguri și violență, la o scară chiar mai largă decât comit noi infracțiuni sexuale (Hanson &Bussiere, 1998). Aceste rezultate au fost sprijinite de Soothill și colegii (2000) cu precizarea că infractorii sexuali care recidivează de fapt în criminalitatea sexuală tind să repete comportamentele infracționale etalate anterior. Studiul lui Soothill et al. a urmărit peste 6000 de infractori sexuali condamnați în Regatul Unit în 1973 în ceea ce privește infracțiunile sexuale pe o perioadă de 32 de ani (din 1963 până în 1994). Infractorii au constituit patru subgrupe pe baza unei infracțiuni majore în condamnarea sexuală: (a) atac indecent asupra unei femei; (b) atac indecent asupra unui bărbat; (c) raport sexual ilegal cu o fată mai mică de 16 ani sau (d) indecență între bărbați. Rezultatele au sugerat că 60% din grupul total au avut cel puțin o condamnare pentru orice altă infracțiune (excluzând infracțiunea sexuală 1973) și 26 % au fost recondamnați pentru o altă infracțiune sexuală. Recidiviștii sexuali au fost cel mai probabil recondamnați pentru același tip de infracțiune sexuală în comparație cu infracțiunea principală ( de ex. categoria a, b, c sau d așa cum s-a făcut referire mai sus). Hanson, Scott și Steffy (1995) au urmărit molestatorii de copii timp de 15 și 30 de ani și au comparat infracțiunea lor cu aceea a infractorilor ce comit fapte fără tentă sexuală. Au ajuns la concluzia că un comportament infracțional anterior a prezis infracțiunile viitoare de același tip. În plus, Guay și colegii au studiat un grup de 178 de agresori sexuali și au descoperit că acești infractori (incluzând atât molestatorii de copii, cât și violatorii) au rămas stabili în ceea ce privește preferințele lor legate de victime. (Guay, Proulx, Cusson & Ouimet, 2001).

În contrast, alte studii privind stabilitatea în timp a MO în infracțiunile sexuale indică eterogeneitatea substanțială a infractorului și variabilitatea privind preferințele legate de victime și tipul infracțiunii (Abel, Becker, Cunningham-Rathner & Rouleu, 1988; Grubin & Kennedy, 1991; Simon, 1997, 2000). De exemplu, Abel și colegii (1988) au descoperit o versatilitate considerabilă în alegerea victimei și numârul de contacte fizice atunci când au intervievat 561 de bărbați care au fost trimiși la evaluare clinică sau tratament pentru o posibilă parafilie. Pe durata acestor interviuri, realizate cu un Certificat de Confidențialitate, 20% dintre bărbați au raportat infracțiuni comise atât împotriva bărbaților, cât și împotriva femeilor, mai mult de 40% au încadrat victimele în grupe diferite de vârstă, 23% au avut victime atât intrafamilial, cât și extrafamilial și 26% s-au angajat în infracțiuni sexuale atât cu contact fizic, cât și fără contact fizic. Când s-a studiat în mod specific comiterea a numeroase acte parafilice, autorii au ajuns la concluzia că parafiliacii cu o singură parafilie sunt rari. Versatilitatea sexuală a fost descrisă de asemenea de Weinrott și Saylor (1991), care a utilizat auto-raportare computerizată pentru a studia 99 de infractori criminali incluși într-un program de tratament. Printre infractorii clasificați ca violatori (victimă adultă), 32% au raportat de asemenea că au avut contact sexual cu un copil. Invers, 12% dintre infractorii clasificați ca molestatori de copii au recunoscut că au încercat să facă sex cu forța cu femei adulte. Printre infractorii cunoscuți că doar au molestat victime în afara casei, 34% dintre ei au comis de asemenea infracțiuni împotriva membrilor familiei și jumătate din toți infractorii cunoscuți că au comis infracțiuni de incest au admis că nu au fost detectați pentru un abuz asupra unui copil în afara familiei. În plus, Studer, Clelland, Aylwin, Reddon și Monro (2000) au explorat stabilitatea în tipul infracțiunii de-a lungul timpului pentru molestatorii de copii intrafamilial și au descoperit că mai mult de jumătate dintre toți infractorii cu o infracțiune intrafamilială au fâcut de asemenea victime extrafamiliale anterior. Printre infractorii cu infracțiune extrafamilială, 13% au avut și ei copii molestați sexual în familie. Un studiu auto-raportat cu 91 de molestatori de copii a descoperit că 28% au avut ca țintă atât victime bărbați, cât și femei și aproximativ 7% au comis infracțiuni sexuale împotriva victimelor adulte (Elliott, Browne & Kilcoyne, 1995). A fost observată de asemenea o eterogeneitate substanțială în comportamentele legate de infracțiuni printre violatorii care tind să utilizeze variate cantități de violență instrumentală, expresivă și sadică. Unii violatori își direcționează atacurile împotriva străinilor, în timp ce alții țintesc victime cunoscute. De asemenea, unii infractori care comit violuri se angajează într-o gamă largă de acte sexuale, în timp ce alții se rezumă exclusiv la raportul sexual vaginal (Langton & Marshall, 2001).

Majoritatea studiilor anterioare au explorat comportamentul criminal al infractorilor sexuali în general, utilizând concepte vaste, cum ar fi tipul de infracțiune sexuală sau au explorat consistența unui aspect unic de comportament infracțional. De aici și nevoia de concentrare în mod special asupra aspectelor multiple ale MO în infracțiunea cu subtrat sexual, aspecte cum ar fi alegerea victimei, natura și severitatea infracțiunii sexuale și nevoia explorării posibilității repetării comportamentul infracțional anterior, atunci când comit noi infracțiuni sexuale. Informațiile despre posibila păstrare a aceluiași MO în infracțiunea sexuală – adică acordul dintre comportamentul infracțional sexual anterior și recidivismul ulterior – ar putea îmbunătăți procedurile de evaluare a riscurilor în direcționarea intervențiilor de prevenire a crimei post-eliberare pentru infractorii care tind să repete același tip de comportament manifestat anterior. Cunoștințele despre natura și severitatea recidivei sexuale ar putea fi de asemenea utile pentru luarea deciziei în cadrul clinic. În plus, stabilitatea MO în infracțiunea sexuală cu alte ocazii ar putea avea implicări pentru strategiile de lucru ale poliției, cum ar fi legătura dintre o crimă și un autor necunoscut. Acest studiu este realizat pentru a explora în special stabilitatea temporală a MO în infracțiunea cu substrat sexual într-o grup de infractorilor sexuali reprezentativ la nivel național condamnați pentru o nouă infracțiune pe o perioadă de urmărire de 7 ani.

Modul de operare (MO) este un concept vast care include aspecte variate, un curs de acțiune specific infractorului, înainte, pe durata și după comiterea infracțiunii. Modul de operare implică de obicei modul de planificare al infractorului, modalitatea prin care obține accesul la victimă precum felul în care își controlează victima și de asemenea măsurile specifice pe care le folosește pentru la ieșirea din câmpul faptei fără a fi detectat sau recunoscut (Kaufman et al., 1996). În scopul acestui studiu, ne-am concentrat asupra anumitor aspecte ale MO în infracțiunea sexuală, inclusiv caracteristicile specifice ale victimei precum și natura și severitatea infracțiunii. Astfel, referințele ulterioare la MO ar trebui să fie înțelese în legătură cu această subselecție a caracteristicilor infracțiunii.

Informațiile despre MO în infracțiunea cu substrat sexual au fost colectate, folosind-se dosare întocmite de organele de cercetare penală și rapoartele asupra condamnărilor înregistrate anterior .Încercând să ne apropiem de prevalența reală a recidivismului sexual, am strâns date de la fiecare eveniment individual de recidivă sexuală în locul utilizării condamnării tribunalului drept cea mai mică unitate de analiză. Ocaziile de infracțiune au fost considerate ca evenimente individuale, dacă erau separate în timp, când infractorul stopase comportamentul abuziv ( oferind o oportunitate pentru a înfrâna comiterea unei alte infracțiuni sexuale).

CAPITOLUL 3. Analiza modelelor motivaționale circumscrise crimelor cu substrat sexual.

3.1. Incidența conduitei deviante heterodistructive asupra manifestărilor agresive.

Pentru definirea corectă a crimei și criminalului trebuie să studiem și alte categorii de fapte, de comportamente, care ies din sfera noțiunii de crimă.. Este vorba, în esență, de acele comportamente apreciate ca deviante, care se depărtează deci de normele socio-morale, fără însă a intra în conflict cu legea penală.

Realitatea ne obligă să constatăm că cercetarea, în special cea criminologică, este interesată și de asemenea comportamente, dar cu această ocazie ne referim doar la acele comportamente deviante care prezintă riscuri foarte mari de a se transforma în comportamente infracționale sau altfel spus, este studiată devianța care generează delincvență.

Conduitele umane deviante heterodistructive au în vedere atitudinile agresive caracterizate prin utilizarea forței fizice în raporturile interpersonale. Spre deosebire de terorizare sau terorism, care constituie formele eronate ale violențelor fizice, atitudinea agresivă se caracterizează, atât la nivelul conceperii, cât și al execuției, prin rapiditate. Agresivitatea, ca atitudine comportamentală, cuprinde următoarele categorii ale comportamentului agresiv:

comportamentul agresiv nediferențiat, ocazional, fără răsunet, antisocial obligatoriu sau imediat; în asemenea cazuri condiționarea fenomenului este ocazională, neactivând un fond morbid preexistent ;

comportamentul agresiv-delictual propriu-zis, polimorf și permanent, în cadrul căruia se poate diferenția un comportament specific criminal. În asemenea situații condiționarea are un caracter permanent și este susținută de predominanța de acțiune a factorilor de mediu și de ordin social negativ;

comportamentul agresiv, ca expresie integrantă nemijlocită a unei stări patologice, fie preexistente (homicidul patologic din diferite afecțiuni psihice sau suicidul), fie dobândite în urma unor modificări de personalitate produse în psihopatizări, diverse narcomanii etc.

Agresivitatea a fost explicată prin caracterul înnăscut al acesteia, ajungându-se la concluzia conform căreia comportamentul tuturor speciilor ar fi comandat de patru impulsuri: foame, frică, sexualitate și agresivitate.

3.2. Modele explicative ale conduitei agresive.

Sunt cunoscute trei tipuri de modele explicative ale conduitei agresive:

modelul biologic bazat pe noțiunea de instinct,

modelul psihologic fundamentat pe fenomenul de frustrare

modelul socio-cultural.

3.2.1. Modelul biologic bazat pe noțiunea de instinct.

Modelul biologic bazat pe noțiunea de instinct a fost explicat atât la nivelul psihologiei animale, cât și la nivelul psihologiei umane.

Dacă pentru agresivitatea animalelor termenul de instinct acoperă realitatea unui comportament înnăscut, în cazul omului acest termen nu poate fi aplicat. Pentru agresivitatea omului, termenul de instinct a fost înlocuit cu cel de „pulsiune” care are o altă semnificație decât existența spontană a nevoii de a ataca și a distruge în momentul manifestării unor anumiți stimuli-semnal.

În cazul individul uman, agresiunea apare ca o referință la o nevoie vitală ca foamea, apărarea, sexualitatea etc., toate aceste necesități vitale fiind supuse însă controlului, ceea ce permite o creștere considerabilă a rolului proceselor cognitive care fac posibil exercițiul mintal (judecata-raționamentul) și, mai departe, posibilitatea de a prevedea consecințele unui act, de a elabora și realiza proiecte. În acest sens, se poate spune că omul este efectiv singurul ”animal” capabil să omoare premeditat pentru că el este singurul capabil să-și înscrie și să anticipeze conduita distructivă într-un proiect mai mult decât la animal, în afară de actul distructiv propriu-zis. Conduita heteroagresivă se poate manifesta și printr-o depersonalizare a victimei, care și-a pierdut toată valoarea afectivă pentru agresor ori printr-un mecanism cu care încearcă să justifice actul comis sau să-l integreze într-un sistem global de justificări.

Dacă în cadrul acestui model se pune problema patologiei, se va putea distinge o patologie individuală și una colectivă. Patologia individuală capătă două aspecte, în funcție de care agresivitatea poate fi constituțională sau accidentală.

La agresivitatea constituțională se disting epilepticii, la care periodic au loc descărcări paroxistice (furia epileptică) sau cea a caracterului paranoic, lucidă, care se exercită la rece. Există, pe de altă parte, agresivități accidentale sau câștigate, datorate unor factori și împrejurări, precum:

în patologia emoțională, rănirea amorului propriu sau stările pasionale, care pot să se manifeste prin descărcări agresive;

impregnările toxice acute și cronice cum ar fi alcoolismul și narcotismul;

encefalopatiile infantile, ale adolescentului sau ale adultului, traumatismele cranio-cerebrale, afecțiuni susceptibile de a se manifesta cu sechele, tulburări de caracter și care pot fi însoțite de agresivitate, ca o predispoziție reziduală;

psihozele cronice evolutive (schizofrenia, psihoza halucinatorie cronică) pot, de asemenea, să fie însoțite de manifestări agresive.

În sfârșit, nu trebuie uitat că tulburările psihice din patologia generală, afecțiuni hepatice, ulcere, diabet, arterioscleroză cerebrală, neoplasme etc. se pot traduce pe plan comportamental prin devieri, atât în sensul heteroagresivității, cât și al autoagresivității.

3.2.2. Modelul psihologic bazat pe fenomenul de frustrare.

Fenomenul frustrării constă într-o stare de contrarietate creată prin interferarea în planul unei acțiuni dezirabile subiectului, orientată spre o finalitate însușită a unei alte acțiuni distorsionate în raport cu acțiunea dezirabilă și finalitatea acesteia, manifestându-se în patru moduri:

existența unei imposibilități sau a unei bariere fizice, în calea acțiunii proiectate;

existența unei perioade de latență între debutul și sfârșitul actului secvențial;

omiterea sau reducerea recompensei care constituie scopul activității desfășurate;

apariția unei tendințe la răspunsul incompatibil cu situația existentă.

Cercetările făcute asupra rolului frustrării în declanșarea comportamentului agresiv pleacă de la două teze, care pot foarte bine să fie formulate ca două întrebări:

Orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări?

Orice frustrare duce la comportament agresiv?

3.2.3. Modelul socio-cultural al comportamentului agresiv

Studiul etiologiei agresivității nu poate să nu țină seama și de condițiile pe care le oferă mediul familial sau colectiv, condiții care în anumite cazuri pot constitui terenul fertil al „încolțirii” acestui tip de comportament. Mass-media constituie, într-o anumită acceptare, unul din factorii favorizanți în acest sens. Similar se pune problema în privința cinematografului, televiziunii sau literaturii care prezintă scene agresive distructive, neștiindu-se niciodată dacă aceste scene au asupra spectatorului un efect inhibitor sau, dimpotrivă, îl incită spre imitarea comportamentului pe care-l descoperă. În general, se consideră că influența scenelor agresive depinde în mare măsură de existența care se pretează la obiceiuri agresive și că această influență variază în funcție de posibilitățile pe care le are spectatorul de a se confrunta cu mediul în care el se simte integrat și al cărui cadru de referință este opus celui pe care îl presupun scenele cu încărcătură agresivă. La aprecierea predictivă asupra conduitelor agresive este necesar să se țină seama de mediul de proveniență și nivelul intelectual al indivizilor pentru că unii nu prezintă nicio disponibilitate psihologică spre un astfel de comportament, pe când alții găsesc aici modelele comportamentale. Între alți factori care considerăm că se impun atenției în sfera cauzalității comportamentelor agresive cu etiologie socială sunt și narcomaniile care pot favoriza sau predispune trecerea la act mai ales dacă subiectul este dependent de utilizarea drogurilor. În aceste situații, starea de narcomanie poate fi considerată ca o cauză echivalentă în sfera generală a cauzalității actului agresiv. Consumul de alcool este unanim recunoscut ca toxicul cel mai virulent în declanșarea comportamentului agresiv, atât în sensul autodistructiv, cât și în cel heterodistructiv.

3.3. Factorii psihosociali care favorizează manifestarea agresivității.

Violența, în toate formele sale, este rezultatul acțiunii conjugate a unor factori de natură psihoindividuală, psihosocială, socio-culturală și conjuncturală. Dintre aceștia unii au o pondere deosebită, și anume:

Trăsăturile de personalitate, polemic accentuate și cu valențe disfuncționale majore: colerism excesiv, tendințe compulsive și psihopate, lipsa capacității de autocontrol, existența unor puternice complexe afective, un prag de rezistență la frustrare foarte scăzut, iritabilitate ridicată, o istorie personală încărcată, experiențe traumatizante trăite în copilărie sau într-o perioadă anterioară producerii violentei ș.a.m.d.;

Alcoolul și drogurile, consumul acestora, scad gradul de discernământ, cenzurile impuse prin învățare socială sunt total sau parțial anulate, se produce o accentuată stare de nerealizare, pe fondul diminuării capacității de autocontrol și a funcțiilor intelectual-evaluative și axiologic-normative. Consumate excesiv produc o stare de nebunie temporară, propice producerii unor violențe greu de explicat;

Frustrarea este o cauză frecventă a producerii violențelor. Această stare psihică disfuncțională, apărută ca urmare a interpunerii unui obstacol major între subiect și scopurile, trebuințele și aspirațiile sale, sau ca urmare a privării de ceea ce i-a aparținut sau consideră că i se cuvine de drept, determină frecvent reacții compulsive.

Transformarea frustrării în agresiune este condiționată de următorii factori:

intensitatea dorinței sau trebuinței blocate (cu cât dorința este mai puternică decât realizarea acesteia, este mai amenințată, cu atât probabilitatea recurgerii la violență este mai mare);

sexul persoanei care generează frustrarea (există o mai mare toleranță față de femei în comparație cu bărbații);

arbitrariul sursei (cu cât arbitrariul intervenției este mai mare, cu atât există o tendință mai accentuată de a reacționa violent împotriva respectivei surse);

statutul social al sursei și posibilitățile acesteia de a sancționa manifestările agresive;

posibilitățile de compensare de care dispune victima.

Provocarea directă, verbală sau fizică, poate conduce la adoptarea unui comportament violent, mai ales dacă persoana este impulsivă sau se află într-o stare afectivă tensionată. Analiza statistică arată că la violență se răspunde cu violență în circa 65-70% dintre cazuri, manifestarea acesteia putând fi imediată sau amânată, verbală sau fizică;

Stările emoționale paroxistice sunt cauze frecvente ale manifestărilor agresive: accesele de furie, frică sau panică pot provoca în egală măsură reacții violente, deși cauzele sunt în mod evident diferite: dorința de a pedepsi în cazul furiei, sau nevoia de a se apăra când nu există o altă cale, în cazul fricii;

Sexul este considerat un factor important în producerea multor violențe. Aici pot interveni sentimente foarte puternice precum gelozia, dorința de răzbunare a unei infidelități, competiția brutală pentru câștigarea partenerului ș.a.m.d., după cum poate fi vorba de violențele fizice și psihice aferente violului și comportamentelor sexuale aberante (sado-masochismul, homosexualitatea, pedofilia ș.a.m.d.), care cunosc o proliferare îngrijorătoare în societatea contemporană;

Climatul de violență socială constituie un alt factor de fond, care stimulează în mod deosebit manifestarea agresivității în formele ei cele mai brutale; revoluțiile, mișcările de stradă, acțiunile sistematice de reprimare ale regimurilor totalitare, slăbirea până la neputință a statului de drept, sunt tot atâtea cauze care conduc la instalarea unui climat al violenței sociale, în care sunt antrenate succesiv categorii largi ale populației. Efectele psihosociale pot fi devastatoare chiar pe termen mediu, fiind necesare măsuri complexe de contracarare a tuturor fenomenelor sociale care se produc în acest context;

Mass-media este tot mai des invocată ca având un rol determinant în escaladarea violenței în societățile moderne, superinformatizate. Fiind vorba de ansamblul mijloacelor de comunicare în masă, capacitatea mass- media de a influența atitudinile și comportamentele unor largi categorii sociale este evidentă. Ori, tocmai în acest plan se constată rolul nociv al proliferării temelor legate de violență în mai toate canalele de comunicare în masă – televiziune, presă scrisă, literatură de consum etc. Subordonată aproape exclusiv unor considerente de ordin economic și politic, mass-media este acuzată de numeroși cercetători ca având un rol central în promovarea violenței în marile aglomerări urbane;

Factorii fizici și demografici au o influență indirectă asupra potențialului agresiv, prin mărirea iritabilității și afectarea capacității de autocontrol. Căldura excesivă, iluminatul foarte puternic, spațiul restrâns și inconfortabil, precum și aglomerațiile de orice fel determină unele modificări fiziologice care influențează echilibrul afectiv al subiecților, favorizând producerea unor violențe.

3.4. Modele motivaționale ale crimelor cu substrat sexual18.

3.4.1. Modelul motivational al omuciderii sexuale.

După ce am prezentat modelele explicative ale conduitei agresive și factorii psihosociali care favorizează manifestarea agresivității, vom analiza motivația uciderii și modul în care un individ ajunge să devină un criminal. În acest sens, a fost elaborat un „model motivațional al omuciderii sexuale” adică un proces general, în cinci faze, pe baza unor interogatorii sistematice ale celor 36 de criminali în serie aflați în închisorile americane între anii 1979 și 1983, care explică modul în care un individ devine criminal în serie.19

FIG 1. Modelul motivational al omuciderii sexuale.

Un mediu social ineficient este acela în care copilul nu reușește să înnoade legături cu familia sa, fiind, cel mai adesea, victima abuzurilor, părăsirii ori neglijării din partea părinților sau al celor care îl supraveghează. Când un copil crește, intensitatea iubirii pe care o simte față de părinții sau apropiații lui și a celei pe care o primește reprezintă factorul decisiv pentru o sociabilitate reușită. Dar, în egală măsură, familia trebuie să înlesnească preponderent legăturile cu mediul social. În cazul criminalilor studiați, părinții nu au acordat nicio atenție și s-au arătat indiferenți față de copilul lor. Cel mult, ei au stabilit regulile de comportament, neîngăduindu-i copilului să facă în mod clar distincția dintre bine și rău. Astfel, băiatul poate fi pedepsit pentru un gest efectiv anormal, dar sancțiunea nu este percepută ca o lecție îndreptățită și exemplară („toți copiii fac, într-o bună zi, o prostie’). Părinții nu și-au ajutat copilul, unii îl subalimentau („fiul meu trebuie să fie puternic și să se descurce singur"), alții mergeau până la a-l considera responsabil de propriile sale probleme. Mulți criminali în serie au afirmat: „Așa am fost crescut."

Evenimentele destabilizatoare, care survin foarte devreme în copilărie, precum abuzurile fizice și sexuale și care le dirijează motivațiile și viața socială, fac ca gândurile lor să se fixeze pe aceste evenimente traumatice și îi fac să se simtă lipsiți de apărare. Într-o dezvoltare normală, copilul ar fi cunoscut unele valori și experiențe canonice (boală, moarte) și altele în afara acestora (traumatisme directe – victima maltratărilor și indirecte – martor al violenței familiale sau din alt mediu). Copilul ar fi trebuit să fie asistat și protejat de către apropiații săi, dar familia sa, exact ca și societatea, nu a văzut sau nu a vrut să vadă această experiență ca dezechilibrantă. Neputința și teama îl sufocă psihologic. De aici rezultă eșecul subiectului de a se dezvolta normal. Bătut, pângărit, copilul se închide, treptat, în sine. În cel mai bun caz, resentimentul său este izolat și stăpânit, dar suficient de neliniștitor pentru a-l inhiba și a-l face să refuze orice relație cu altcineva. În cel mai rău caz, această emotivitate este însoțită de gânduri traumatizante, culpabilizante sau imposibil de înăbușit, pe care nu le potolește decât prin agresivitate. Până la urmă, ajunge să-i urască atât de profund pe persecutorii săi încât nu-i va ierta niciodată. Se arată rece, distant și inuman față de ceilalți, foarte curând incapabil de răspunsuri afective și de adaptabilitate socială, trăind pentru moartea celorlalți. Acesta este eșecul de a stabili relații interpersonale satisfăcătoare.

Comportamentele auto- și heteroagresive din primii ani devin mai violente în timpul adolescenței și al vârstei adulte. Prima trecere la fapte îi trezește întreaga energie fantasmatică, îl dezvăluie în ochii lui și se exprimă cu o conotație sexuală. La început, este frecventă cruzimea față de animale și copii. Apoi, ca într-o lungă ucenicie care, treptat, îl apropie în fiecare zi mai mult de fantasma criminală, se dedică jocurilor dramatice, dă foc obiectelor, le strică, totul cu aceeași indiferență pe care mediul său social a manifestat-o față de el. Pentru prima oară, subiectul se afirmă, se exteriorizează, își stăpânește temerile, ceea ce îl ridică în ochii săi și îl excită deosebit de tare.

Agresiunea se explică în trei timpi:

creșterea în forță a fantasmelor, însoțită de instabilitate, anxietate și nervozitate ale cărei cauze pot fi interne sau externe subiectului, ca presiunea într-o oală închisă ermetic;

factorii de stres la nivelul sistemului nervos central declanșează trecerea la fapte pentru a evacua tensiunea pe care sistemul nu mai poate să o regleze, un fel de supapă de siguranță, care lasă să iasă surplusul de aburi;

descărcarea este eliberatoare și fantasmele se focalizează asupra unei victime reduse la starea de obiect, ceea ce îi procură plăcere și ușurare, de unde și absența remușcărilor.

Fantasmele violente, de control și de dominație, îi compensează traumatismele. De aici rezultă o personalitate negativă, care îl determină să își caute satisfacția personală fără a mai ține cont de consecințele acestui fapt pentru ceilalți. Fără portițe de scăpare, el invidiază modelul deviant al persecutorului său (identificare), pentru a-și vindeca suferințele (compensație). Repetarea și/sau obsesia traumatismelor îl aduc mereu în același impas: să-și retrăiască durerea sau să-și construiască pe îndelete scenarii imaginare. Ca atare, întreținând un monolog interior, rupt de realitate, el judecă faptele după propria sa logică și cade în generalizări, nesocotindu-se responsabil și, astfel, dezvinovățindu-se. Minciuna îi permite să fugă de realitate. Dă frâu liber imaginației, coșmarurile sale, ale căror teme principale sunt dominația, violența și moartea, devin atât de vii încât capătă forma fantasmelor obsedante. Aceasta este fixația psihologică pe trăirea traumatică. El își arogă forța stăpânului, care îi lipsește atât de dureros, pentru ca altcineva să-i ia locul de victimă (lovindu-și părinții, de exemplu). Perversiunea, ca nucleu central al personalității sale, se naște din faptul că vrea să-l facă să sufere pe un nevinovat ceea ce un nevinovat, ca el, a suferit. Aceste halucinații se exteriorizează prin alarmante trăsături de caracter infantile: izolare socială, fuga de acasă, autoerotism, revoltă, minciună cronică, agresivitate, jocuri dramatice. El învață să devină un la fel de abil manipulator ca și persecutorul său. Dar mai ales atunci când îi este imposibil să vorbească și când suferința sa nu mai poate fi refulată, interiorizarea ajunge la saturație, iar fantasma se descarcă violent.

O retroacțiune a fantasmelor agresive, care, accelerată de eșecurile și izolarea socială, îl determină să repete și să-și legitimeze purtările violente. De aceea, își planifică agresiunile, îndreptându-și greșelile și rafinându-și fantasmele. Acesta este cercul vicios. Hiperactivitatea, sporită din pricina unei fantasme omniprezente, nesățioase și irezistibile, va reveni, mai devreme sau mai târziu, în atac și va produce aceleași efecte. Asemenea narcomanului lipsit o vreme de droguri, este obligat să crească doza pentru a obține aceleași efecte. Pentru el, a reîncepe este, în egală măsură, un mod de existență căruia mediul său familial i-a negat existența. Pentru el, violența sa se agravează în timp: efracții, incendieri, agresiuni, violuri, omucideri non sexuale, omucideri sexuale însoțite de tortură, mutilare, necrofilie etc.

3.4.2. Modelul psihanalitic.

Modelul psihanalitic al omuciderii este următorul:

Fixație traumatizantă și fantasme distructive: Copilul se oprește după unul sau mai multe stadii de dezvoltare. Dă frâu liber fantasmelor distructive infantile, dar care, la el, devin conștiente. O fixație la stadiul oral, de exemplu, se va traduce prin mutilarea sânilor victimei.

Eul protejează sinele: Concomitent, eul își hrănește și își apără sinele, cum face mama față de nou-născutul ei. Îi satisface imediat sinelui fiecare dorință exprimată de acesta, nesocotind consecințele. Pentru această atitudine, pot fi avansate două explicații. Dacă este un copil respins de personajul matern, eul devine protectorul sinelui. Dacă, dimpotrivă, mama răspunde sistematic dorințelor sugarului, eul încorporează referința maternă și îi urmează exemplul în ceea ce privește cererile sinelui. În stadiul anal, copilul își imaginează că părinții săi se distrug între ei prin intermediul organelor genitale și ale excrementelor. În stadiul falic, toate fantasmele masturbatorii ale copilului au ca nucleu primele fantasme sadice focalizate asupra coitului părinților. Fuziunea dintre pulsiunile distructive și pulsiunile sexuale incită supraeul să-și construiască mecanisme de apărare împotriva fantasmelor masturbatorii și împotriva masturbației însăși. Sentimentul de culpabilitate pe care îl încearcă față de pulsiunile sale sexuale și față de dorințele sale incestuoase este o reacție la pulsiunile distructive, de care acestea sunt inseparabile. Ori, la criminalul în serie, eul nu simte nicio nevoie de a-și refula pulsiunile, supraeul este ultratolerant și nu se formează niciun simptom nevrotic. Așadar, nimic nu îl împiedică pe criminal să-și pună în fapt fantasmele.

Lipsa identificării paterne, fuziune cu mama, complexul lui Oedip: În stadiul de latență, copilul nu se identifică, la sfârșitul complexului lui Oedip, cu referința paternă, tatăl este absent ori fizic, ori afectiv. Copilul nu dobândește, așadar, nicio socializare și nu își interzice masturbația. În mod fundamental, supraeul nu se poate dezvolta. Acest lucru explică de ce nu resimte deloc teamă atunci când pulsiunile sexuale și agresive ale sinelui se transformă în fantasme și investesc eul, fără o cenzură din partea supraeului. Tot de aceea, el își tratează victimele ca pe simple obiecte, asigurând satisfacția narcisistică a exigențelor sinelui.

Intensificarea fantasmelor distructive: La pubertate, fantasmele sexuale și distructive rămân în continuare active și conștiente, ba chiar devin mai elaborate și mai complexe.

Exteriorizare criminală prin răzbunare: Când subiectul atinge vârsta adultă, el are, de acum înainte, capacitatea fizică de a trece la acțiune. Prima omucidere organizată a criminalului în serie rezultă, în general, din fantasmele vindicative declanșate de către un factor de stres. Atunci când își comite crima, ucigașul își exteriorizează o fantasmă, dar, cum realitatea nu este niciodată identică cu fantasma, aceasta îl determină să recidiveze, încercând să ajungă la perfecțiune și îl conduce la crimele în serie. După fiecare omucidere, instanțele eului și sinelui se simt ușurate deoarece s-au eliberat de tensiunile lăuntrice.

Exemplu pentru modelul psihanalitic de fixație psihică, fantasmă violentă, simptom homicid relevant este Edward Gein din SUA:

Tatăl lui Edward, George Gein, trăia la o fermă din Wisconsin. În 1879, când George avea trei ani, tatăl, mama și sora mai mare au fost luați de ape, în timpul unei revărsări a fluviului Mississippi. George, care se afla în hambar păzind puii de găină, a rămas orfan. Bunicii din partea mamei l-au primit, de nevoie, la ferma lor. La 20 de ani, i-a părăsit, prestând diverse munci necalificate. Era un ratat, care, din ce în ce mai des, bea prin taverne, la sfârșitul zilei de lucru.

Mama lui Edward, Augusta, era aproape antiteza lui George. Provenind dintr-o familie numeroasă, ea primise o educație brutală, fiind bătută de tatăl său. Robustă, autoritară, fanatică, ea nu vedea decât păcat și depravare la bărbați. La 19 ani, l-a întâlnit pe George, care părea muncitor, demn și rezervat (nu bea în fața ei).

El vedea în ea ceea ce i-a lipsit dintotdeauna, o personalitate puternică, o familie numeroasă și unită. S-au căsătorit, la 4 decembrie 1899. Pentru a trăi zile mai bune și pentru a da ascultare poruncii biblice „creșteți și vă înmulțiți”, ea își dorea o fiică. Dar sexul este abominabil exclus în afara căsătoriei, iar în cadrul ei nu se face decât în scopul procreării. Și-a călcat pe inimă și la 17 ianuarie 1902 l-a născut pe Henry. A luat-o de la capăt și la 8 august 1906, s-a întâmplat „catastrofa”, din nou un băiat, Edward.

În 1909, familia a cumpărat o măcelărie în La Crosse, pentru ca George să se dezbare de năravuri. Ea a preluat frâiele stabilind odihnă duminicală, casă impecabilă și predici moralizatoare. Într-o zi, suit pe-o scară, Edward a simțit că pică și a fost prins, în cădere, de mama sa. Dar tocmai mama sa declanșase incidentul, strigându-i să fie atent. El a izbucnit în plâns, străbătut de sentimente contradictorii: teamă, ușurare, vinovăție. De atunci înainte, numai mama, omnipotentă și omniprezentă, îl putea salva.

Fixație traumatizantă și fantasme distructive: În spatele clădirii principale a măcelăriei se găsea o baracă de lemn, în care el nu avea voie să intre. Vedea porcii târâți înăuntru, guițând și zbătându-se și auzea strigăte înfiorătoare. Într-o zi, nesupravegheat, el s-a dus până la baraca de lemn, a cărei ușă era întredeschisă, unde l-a văzut pe tatăl său ținând de un porc mort, atârnat cu lanțuri de tavan, iar mama sa îi scotea măruntaiele animalului. Ea trăgea cu mâna intestinele năclăite, care se scurgeau într-un hârdău. Deodată, Edward a făcut un zgomot, iar mama sa l-a văzut. Imaginea mamei sale, mânjite de sânge, cu un cuțit în mână, stând lângă acea carcasă golită de măruntaie îi va rămâne gravată în memorie până la sfârșitul zilelor sale.

Respingerea din partea mamei, eul protejează sinele: La șapte ani, familia s-a mutat într-o fermă foarte izolată, la Plainfield, întrucât La Crosse era un oraș al pierzaniei, în care domnea ispita. Din acel moment, pentru Augusta, cu cât cei trei bărbați ai familiei vor avea mai puțin contact cu exteriorul, cu atât vor comite mai puține păcate. Lui Edward, orice tentativă de a-și face prieteni îi era retezată nemilos de mama sa. De fiecare dată, potențialul prieten nu era decât un golan ai cărui părinți aveau o reputație proastă. Sărăcia se agrava. Atunci, Augusta, citindu-le din Biblie ore în șir, i-a pus pe fiii ei să jure că nu se vor lăsa niciodată corupți de femei.

Lipsa identificării paterne, fuziune cu mama, complexul lui Oedip nedepășit, supraeu expansiv; George a devenit pe jumătate nebun și își bătea frecvent nevasta și copiii. Cu cât George se cufunda mai tare în alcool, violență și lene, cu atât Augusta devenea mai tiranică. Monologuri usturătoare și rugăciuni pentru moartea soțului ei erau la ordinea zilei în casă.

și e) Intensificarea fantasmelor distructive, exteriorizare criminală prin răzbunare: În 1940, George a murit și ferma a căzut în paragină. Edward, în vârstă de 34 de ani, a fost supus la corvezile cele mai ingrate, chiar dacă era apreciat de vecinii săi pentru serviabilitate. Numai că Henry a devenit principalul sprijin al mamei sale, care îi acorda toată atenția sa. Gelos, frustrat, Edward l-a ucis, în timpul unui incendiu în mlaștină, în 1944. Deși Henry a murit de asfixie și a fost găsit într-un loc devastat de foc, el nu prezenta arsuri. Veșmintele sale erau pline de cenușă, dar întregi. În schimb, când l-au întors, pe față avea niște vânătăi bizare.

f) Factor de stres, reactivarea fantasmelor distructive: Augusta a suferit curând o congestie cerebrală și a ieșit invalidă din spital. Edward exulta, acum mama sa îi aparținea și depindea întru totul de el. I-a satisfăcut toate dorințele și o îngrijea ca pe un copil. Ea a devenit obiectul lui și îi putea dărui, în fine, toată dragostea. Dar ea va muri la un al doilea atac cerebral, pe 29 decembrie 1945. Găsirea unei înlocuitoare a singurei ființe pe care el a iubit-o vreodată a devenit atunci o obsesie.

La 16 noiembrie 1957, pe la ora 08.30 dimineața, Berenice Worden, 56 de ani, făcea ordine în farmacia sa din Plainfield. Cei mai mulți dintre localnici erau plecați la deschiderea sezonului de vânătoare de cerbi. Nu și Gein care, de câtva timp, îi dădea târcoale acestei femei autoritare și corpolente. Un foc de armă răsună în prăvălie, dar nimeni nu l-a auzit. Poliția a mers până la ferma lui Edward, dar aici toate ușile erau încuiate. Exista, totuși, alături de clădirea principală, o baracă din lemn, a cărei intrare opunea mai puțină rezistență. Gein o numea „bucătăria sa de vară”. Înăuntru, în beznă, corpul victimei era dezbrăcat, decapitat, cu burta despicată de la stern până la pubis și cu măruntaiele scoase, atârnat de tavan, cu picioarele desfăcute în sus, fixate de un băț trecut printre gleznă și tendonul lui Ahile, în vreme ce glezna cealaltă era legată cu o frânghie, iar brațele îi erau ținute în aer de niște sfori legate de încheieturile mâinilor.

Polițiștii au descoperit în casă straturi peste straturi de gunoaie în fiecare cameră, o cutie de cafea umplută cu 2.000 de bucăți de chewing-gum mestecată, o serie de proteze dentare, trei aparate de radio și o mască de gaz veche, fără utilitate, reviste polițiste și benzi desenate horror, puse în teancuri, prin cutii sau aruncate pe jos, un spălător de vase umplut cu nisip; mai multe cranii împrăștiate prin bucătărie, unele intacte, altele retezate pe jumătate, pentru a servi drept boluri, tăblia unuia din taburetele de la bucătărie făcută din fâșii de carne de om, capul lui Berenice într-un sac de plastic, inima într-o cratiță pe mașina de gătit (ficatul nu i-a fost niciodată găsit), un tratat de medicină în salon, nerăsfoit, cu excepția paginilor privitoare la capul și sexul femeilor, nouă măști mortuare, făcute din fața și pielea capului victimelor sale, jupuite de pe craniu și umplute cu cârpe sau cu ziare, unele date cu ruj pe buze. Alte patru erau atârnate pe perete, în jurul patului lui Gein, iar două cranii împodobeau picioarele patului. Într-o cutie veche de pantofi s-au găsit nouă vulve stafidite, iar, într-o alta, patru nasuri uscate, femururi, tibii, mânerul unui cuțit lucrat dintr-un os de om, cordonul de la o jaluzea, făcut din buze cusute în șir, una de alta; abajururi, coșuri de hârtie, o tobă, o brățară, teaca unui cuțit, toate din piele de om; cutii conținând diverse bucăți de corp, fiecare luată de la câte un cadavru neidentificat, extirpate cu precizia unui chirurg etc. Gein a recunoscut că a purtat adeseori un corset făcut dintr-un bust de femeie, pe care și-l prindea cu niște șnururi și că a încălțat jambiere din pielea tăiată de pe picioarele cadavrelor de femeie. Se plimba așa în intimitatea bârlogului său, dar i se întâmpla uneori să iasă și în curte, pentru a dansa astfel împopoțonat sub clar de lună, iar, ca să țină ritmul pașilor, bătea tactul în oala sa de cafea, transformată în tamburină cu ajutorul unei bucăți din piele de om. Dorința de a-și schimba sexul îl chinuia pe Edward ca un fier înroșit și a mers până acolo încât s-a informat despre posibilitatea de a îndura o astfel de automutilare. Dar realizarea operației îi depășea mijloacele. S-a gândit, atunci, s-o probeze măcar, înainte să renunțe. În cele din urmă, a ucis și a dezgropat bucăți de cadavre de femei din diferite cimitire din zonă, după moartea mamei sale, pentru a-și însuși trofeele materne, și, pentru că acestea nu erau niciodată întocmai ca ale mamei sale, a continuat.

3.4.3. Modelul traumă-control.

FIG 2. Modelul traumă-control alomuciderii.

Factorii care predispun (rănire la cap, anomalie biologică de tipul unui cromozom Y suplimentar etc.) asociați cu:

• evenimentele traumatizante (abuz și părăsire a copilului) îl împing pe subiect să-și dezvolte fantasmele, pentru a lupta împotriva acestei lipse de respect față de sine, conducându-l la

• disocierea personalității, pentru a-și proteja echilibrul psihic. El își creează o mască în spatele căreia să se ascundă spre a-și compensa suferințele (profilul psihopatului), dar prăpastia dintre aparență și realitate îi reactivează, mai devreme sau mai târziu, traumele (instabilitatea, impulsivitatea psihopatului etc.). Ucigașii în serie sunt atinși de sindromul Mefisto, o combinație între disociere și psihopatie. Incapabil să își stăpânească această groaznică tensiune, agravată frecvent de

• stimulenți (droguri, pornografie etc.), el se refugiază în

• fantasme violente, pe care le va pune în scenă cât mai fidel cu putință, pentru a-și controla existența și a-și domina victima.

Scopul fantasmei nu este de a-l elimina imediat pe celălalt, ci de a-l controla total. Agresiunea sexuală nu reprezintă decât un mijloc pentru a-și degrada, a-și umili și a-și subjuga victima. Cât timp durează acest chin, fantasmele legate de traumele din copilărie pot reizbucni în acte violente, cu zece până la douăzeci de ani mai târziu în cazul unora. În acest interval de timp, subiectul și-a putut refula complet trauma, încercând cu disperare să-și controleze viața. Astfel, un adolescent fusese tratat cu șocuri electrice pentru apartenența sa la o bandă de răufăcători, iar douăzeci de ani mai târziu a început să-și tortureze victimele legându-le degetele de la picioare direct la o instalație electrică. Realitatea nu se ridică niciodată la înălțimea fantasmei, ceea ce reactivează, mai devreme sau mai târziu, traumele. O dată crima comisă, ucigașul își redobândește, pe moment, senzația de echilibru, pierdută de atâta amar de vreme. Un agresor vorbește despre „stadiul de refacere”, în care „se simte bine” din nou. El explică faptul că frecvența perioadelor de crimă este direct proporțională cu gradul de desăvârșire a refacerii. Altfel spus, dacă este frustrat, va căuta să reînceapă rapid, pentru a fi împlinit.

Dar fantasmele nu pot fi niciodată pe deplin satisfăcute, iar furia revine, cu spirala-i nesfârșită de neîncredere și de îndoială. Experiența homicidă poate genera din nou fantasme violente.

Pentru modelul de traumă – control, elocvent este cazul criminalului în serie Patrice Alegre din Franța:

a) Factori psihosociali predispoziționali: S-a născut la 20 iunie 1968, la Toulouse. Mama sa, Michelle Salvy (17 ani), nu și-a cunoscut părinții biologici. Copil crescut de asistența publică, ea va deveni coafeză, apoi asistentă medicală. Tatăl său, Roland Alegre, își efectua pe atunci serviciul militar, ca după aceea să devină polițist în 1974. Patrice nu era un copil dorit, spre deosebire de fratele său, Nicolas. Bunicul său din partea tatălui era alcoolic și își snopea nevasta. Bunica sa din partea tatălui spunea că Roland ar fi început s-o lovească pe Michelle încă de la nașterea lui Patrice.

Patrice era un copil dificil, care plângea mult, mama sa trebuia să-l liniștească adeseori. Încă de la grădiniță, se arăta foarte neastâmpărat. Călugărițele (se afla la un așezământ particular) l-au legat, într-o zi, de un scaun. El a repetat clasele I, a II-a și a IV-a. Rezultatele sale la învățătură deveneau foarte proaste și era bătut de un membru al personalului școlii. La rândul lui, tatăl îl molesta, îl supraveghea și îl certa pe Patrice ori de câte ori avea vreun insucces. Despre tatăl său, el va spune că „nu are nimic bun în el”, că nu știe decât „să bată și să răcnească”. Băiatul a făcut front comun cu mama, care îi lua apărarea. El știa să se arate drăguț, ca să-și atingă scopurile. Astfel, i-a propus să aibă grijă de treburile casei în loc să se mai ducă la școală și mama a acceptat.

b) Evenimente traumatizante: Din 1974, Roland era mai mereu plecat în deplasare și se arăta zgârcit și violent, când stătea acasă.

Într-o noapte, l-a ținut în șah pe un amant de-al soției, amenințându-l cu arma sa de serviciu. Michelle a început să bea și să lipsească deseori nopțile. Ea îl lăsa uneori pe Patrice în mașină, făcându-l martor, în timp ce el se afla pe bancheta din spate, la câte o felație asupra unor bărbați. Își amintea și despre bătăile care urmau, adeseori, după relațiile sexuale dintre părinții săi. Michele a încercat să se sinucidă, apoi a fost internată. În 1982, când Roland s-a întors acasă beat, a fost la un pas s-o omoare deoarece nu voia ca ea să-i trimită dulciuri lui Patrice, aflat într-o tabără de vară. Michelle, desfigurată, nu a ieșit din casă cincisprezece zile. O nepoată a povestit despre atitudinea lui agresivă față de Patrice, despre totala lui lipsă de răbdare și despre faptul că Michelle își numea soțul „Gestapo”.

c) și d) Disociere, stimulenți, escaladă criminală: Patrice a rămas repetent în clasele a IX-a și a X-a. Fura biciclete cu motor și a fost dat afară de la colegiu, din pricina violențelor. Generos, simpatic și seducător din fire, putea deveni foarte brutal când se afla sub influența drogurilor, ca hașișul, ecstasy sau cocaina.

Tatăl său era polițist, așadar, pe el legea nu-l atingea. Precoce din punct de vedere sexual, se masturba încă din clasa a IV-a, era flecar și chipeș, alerga mereu după fete. Câtă vreme ele spuneau da, totul era în regulă, când nu, se înfuria iar refuzul lor părea întotdeauna declanșatorul trecerii la fapte. A fugit de acasă cu o fată de 16 ani, dar le-a spus psihologilor că s-ar fi luat după niște hipioți, pe când făcea autostopul și a povestit la poliție că a fost violat de aceștia. De fapt, fusese victima unui viol anal la 13 ani, comis într-o mașină de către doi junkies (narcomani înrăiți.) Atunci, după ce fugise de la o școală de corecție intenționând să vină acasă la ai lui, îi întâlnise, fumase cu ei și apoi acceptase un shot (doză de droguri injectabilă), care îl vlăguise complet. Cei doi bărbați au profitat de situație pentru a abuza de el, după care a adormit și s-a trezit în plin câmp, pe un drum de țară. Începând din acel moment, intolerant la autoritate și frustrare, nu ezita să-și înfrunte fizic tatăl. Roland, care obișnuia să-l acopere, uzând de funcția sa, se hotărăște să facă apel la un tribunal pentru copii (Patrice avea doar 17 ani). Toate soluțiile educaționale prevăzute după aceea au dat greș și, cu excepția a două contracte de angajare în servicii de reintegrare socială, procurate de tatăl său, n-a lucrat niciodată. O dată, l-a alergat cu un pistol pe un bărbat care făcuse o remarcă nelalocul ei despre fratele său, Nicolas, aflat în comă, după un accident de mașină. Persoana respectivă a rămas în viață doar pentru că pistolul se blocase.

Părinții lui au divorțat în 1987. La vremea aceea, Patrice era unul dintre membrii lumii interlope, trăind din experiențele oferite de viața de noapte și de droguri.

e) Fantasmele de omnipotență: Expertizele psihologice pun în evidență o confuzie între violență și sexualitate, cu o fixație la un stadiu infantil, favorizată mai ales de faptul că își auzea sistematic mama făcând dragoste, gemând, strigând, că ea a fost adeseori brutalizată după o relație sexuală, că ea îl obliga, mai mult sau mai puțin, să participe la aventurile sale amoroase etc. Intenția homicidă asupra tatălui său și mai ales idealizarea mamei ne permit să considerăm existența unei fantasme incestuoase.

Crimele ar putea constitui, deopotrivă, realizarea incestului (își dorea mama în relațiile cu femeile pe care le întâlnea) și anularea acestei relații incestuoase dezgustătoare (își înăbușea năvalnicul flash-back traumatic, până la următoarea întâlnire, de unde seria criminală. Neputincios și terorizat odinioară de gemetele mamei, a devenit adultul atotputernic și terorizant, care își suprima victimele sugrumându-le. Să adăugăm, la această analiză și faptul că a apărut și un sistem de frustrare/compensație criminală, în replică la abuzul sexual pe care l-a suferit la 13 ani. Similaritatea ambianței de toxicomani, de dinainte de fapte, cu o persoană pe care o cunoștea mai mult sau mai puțin, a determinat trecerea la acțiune neprevăzută și incontrolabilă. De asemenea, apar și actele de penetrare sexuală, mai des anale decât vaginale, atunci când persoana era moartă sau adormită.

3.5. Teorii și paradigme privind comportamentul infracțional.

Studiile efectuate până în prezent asupra infracțiunilor contra libertății sexuale au permis identificarea mai multor cauze și motivații, care pot explica atât comiterea unui act individual sau colectiv de agresiune sexuală, cât și amploarea acestor acte în societatea contemporană. Constatările acestor studii au permis conturarea mai multor concepții etiologice în acest domeniu, dintre care cele psihologice și cele sociologice sunt cele mai reprezentative.

3.5.1. Concepțiile psihologice cu privire la comportamentul infracțional.

Cea mai mare parte din explicațiile psihologice pun accentul pe trăsăturile de personalitate ale infractorului, încercând să identifice caracteristicile individuale ale acestuia cum ar fi: propensiunea spre violență, incapacitatea de control a impulsurilor brutale, tendința de dominare a altor persoane, sentimentul de ostilitate și dispreț față de femeie.

În centrul concepției psihologice se află de fapt tipul de personalitate a infractorului care îl mobilizează constant la comiterea unor acte de violență. În marea lor majoritate, concepțiile psihologice sunt bazate pe o interpretare freudiană conform căreia agresivitatea (învățată și condiționată cultural) poate determina excitația sexuală. Tendințele sado-masochiste sunt reprezentative în acest sens.

Pentru a explica propensiunea agresivă spre sexualitate, concepțiile psihologice adoptă o interpretare psihopatologică, în cadrul căreia predomină ideea că majoritatea violatorilor sunt persoane anormale, patologice, definite de profunde perturbări psihice. Nu trebuie însă ignorat nici modelul cultural însușit de violator, socializarea sa într-o subcultură dominată de agresivitate și dispreț față de femeie.

Infractorii se disting, de fapt, după caracteristicile principale ale subculturii de care aparțin, după nivelul de instruire, educație, status marital, contact cu modelele infracționale și motivații pentru comiterea agresiunii sexuale.

În funcție de factorii considerați a fi determinanți în explicarea fenomenului și a comportamentului infracțional, am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare.

În această selecție am plecat de la premisa că fenomenul și comportamentul infracțional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstracție atâta vreme cât orice act infracțional este rezultatul acțiunii umane răsfrânte prin prisma propriei personalități. Având în vedere numărul mare de teorii din acest domeniu, precizăm că orice încercare de sistematizare va fi inevitabil incompletă.

Aceste teorii pot fi grupate în două mari categorii: psiho-biologice și psiho-morale (Cioclei, 1996).

3.5.1.1. Teoriile psiho-biologice.

Teoriile psiho-biologice susțin, în esență, că anumite anomalii sau disfuncții psihofiziologice constituie factorii determinanți ai comportamentului infracțional. Acestea consideră că infracțiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcțională.

A. Teoria anormalității biologice

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părți ale corpului omenesc, având ca subiecți personal militar și deținuți ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedați și 5.907 cranii ale unor delincvenți în viață, autorul a concluzionat existența unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori (Lombroso, 1895).

Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuți sunt caracterizați printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunțate, pomeții și maxilarele voluminoase, orbitele mari și depărtate, asimetria feței și a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă și îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.

Astfel, el a ajuns la aprecierea că omul cu înclinații spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici și foarte apropiați, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei; hoțul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feței și a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijorați și în permanentă mișcare, prin sprâncenele sale dese și lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teșită și mișcătoare; ucigașul se evidențiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor, pomeții obrazului proeminenți. La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive.

Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanțul filogenetic). Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic și copilul – în care vedea un “mic primitiv”. El a cercetat și unele anomalii ale creierului, ale scheletului și ale unor organe interne (inimă, ficat).

Extinzând cercetările la criminalii în viață, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere anatomic cât și fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat și de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credință și practică religioasă, literatura criminalilor etc.

A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformații morfo-funcționale de natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupra componentelor psihice.

Bazându-se pe propriile studii, dar și pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso (1895) stabilește existența unor anomalii între “nebunul moral“ și “criminalul înnăscut”, mai cu seamă sub aspectul simțului moral.

Examinarea “criminalului nebun” scoate și ea la iveală existența acelorași stigmate ca în cazul “omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenței.

Într-o ultimă etapă, Lombroso (1895) se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun și nebunul moral considerând epilepsia atât “una din psihozele cele mai atavistice”, cât și “nucleul tuturor degenerescențelor”.

În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic și psihic și pe o patologie epileptică (Cioclei,1996).

Eroarea centrală a studiilor inițiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulți dintre subiecții săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceștia au comis mai multe crime decât populația generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcția comiterii unor acte criminale.

Teoria lombrosiană cu privire la etiologia crimei nu poate constitui o explicație cu caracter general valabil. “Omul criminal”, în sensul de universal valabil, nu există .Însuși Lombroso excludea această idee.

Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigații cu caracter științific legate de fenomenul criminal. Analiza minuțioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei. Opera sa conține constatări deosebit de utile și actuale încă, cum ar fi cele referitoare la infractorii bolnavi mintal.

Precizăm că, opera lui Lombroso fiind deosebit de vastă și complexă, o analiză și o interpretare exhaustivă a acesteia este foarte dificilă.

B. Teoria constituției criminale.

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” a fost publicată prima oară în anul 1945.

Prin constituție criminală autorul înțelege o stare de predispoziție specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiți indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalității oamenilor.

Pentru Di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihosociologice.

Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalități criminale.Un prim factor important este ereditatea; cu toată influența sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută. Predispoziția spre crimă poate avea ca sursă și unele disfuncționalități cerebrale, hormonale etc.Vârsta și crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum și procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament și chiar la crimă.

Se poate afirma, spune autorul, că predispozițiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiții organice și psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistența individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.

Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influență reală decât în măsura în care întâlnesc o constituție criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalități.

3.5.1.2. Teoriile psihosociale.

În funcție de factorii considerați a fi determinanți în explicarea fenomenului și a comportamentului infracțional, am selectat unele teorii considerate ca reprezentative pentru psihologia judiciară din sfera psiho-socială. În această selecție am plecat de la premisa că fenomenul și comportamentul infracțional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstracție atâta vreme cât orice act infracțional este rezultatul acțiunii umane răsfrânte prin prisma propriei personalități.

Personalitatea infractorului include ansamblul trăsăturilor, însușirilor și calităților persoanei care a comis o infracțiune, exprimând în același timp relația dintre individualitatea lăuntrică și esența socială a infractorului. Teoriile psiho-sociale sugerează faptul că comportamentul infracțional este învățat iar din interacțiunea dintre persoană și mediul ambiant -infractorul învață tehnici de comitere a infracțiunilor.

Teoria rezistenței la frustrare.

O teorie particulară, care încearcă concilierea punctului de vedere psihologic cu cel sociologic, este așa-numită teorie a „rezistenței” la frustrare” („containment theory”), elaborată de W. C. Reckless care, pornind de la critica conceptului de „cauză” a delincvenței, propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabil să suplinească deficiențele teoriei „cauzale”.

Acest model de abordare a delincvenței are ca fundament conceptual „structura interioară” a individului, care poate fi caracterizat ca un adevărat „scut de rezistență” împotriva abaterilor de la normele sociale și a demoralizării.

Există, subliniază Reckless, o structură socială externă și o structură psihică interioară, care acționează ca mecanisme de protecție în calea frustrării și a agresivității tânărului. Structura (sau „rezistența”) externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă și este socializat (familie, vecinătate, prieteni etc.) și care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul etc. În schimb, structura (sau „rezistența”) interioară dobândește o importanță și o semnificație aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată „matrice” care asigură tânărului conștiința identității de sine și a imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile și „toleranța „ la frustrare. Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, individul este predispus să devieze de la normele de conviețuire socială, comițând acte cu caracter delincvent.

B. Teoria asocierilor diferențiale.

Aceasta a fost formulată de sociologul și criminalistul E.A. Sutherland și reprezintă o particularizare a teoriei învățării sociale asupra fenomenului de delincvență. Constituie o abordare istorică sau genetică asupra comportamentului deviant, privit ca rezultat al elementelor care intră în joc în momentul comiterii faptei (circumstanțe cu caracter socioeconomic și cultural), dar și al elementelor care au influențat anterior viața delincventului.

Premisele folosite de Sutherland în elaborarea teoriei sale pot fi prezentate schematic sub forma următoare:

a) comportamentul delincvent este rezultatul proceselor de învățare socială și a proceselor de interacțiune socială, el putând fi transmis prin comunicare verbală sau prin comunicare comportamentală de către alți indivizi care vor constitui exemplul de urmat;

b) învățarea socială va cuprinde tehnici și modalități specifice de comitere a unor infracțiuni și dirijarea specifică a motivelor acțiunilor și atitudinilor;

c) orientarea mobilurilor, a scopurilor și atitudinilor este învățată în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile care sunt acordate regulilor juridice și normelor de conduită socială;

d) o persoană devine delincventă atunci când predomină conduitele favorabile încălcării legii în detrimentul conduitelor nefavorabile acestei abateri.

Conform premiselor enumerate anterior, autorul consideră că atributul de delincvent este conferit individului uman în măsura în care el aderă în viața cotidiană la grupuri sociale conformiste (nondelicvente) sau nonconformiste (delincvente). În acest sens, indivizii care se vor asocia grupurilor conformiste vor reuși să se adapteze mai ușor realității sociale căreia aparțin, iar indivizii care se vor asocia grupurilor nonconformiste vor deveni potențiali delincvenți.

Mecanismele sau modalitățile de interiorizare a acestor ultime comportamente funcționează pe baza învățarii sociale, proces fundamental care stă la baza oricărei societăți. Un rol important în cadrul asocierilor diferențiale îl are organizarea diferențială a grupurilor sociale, fapt care de multe ori generează situații în care indivizii nu cunosc în totalitate normele și valorile sociale existente. Necunoscând ansamblul axiologic și normativ existent, de multe ori individul constată că unele norme și valori sociale ce aparțin diferitelor grupuri sociale cu care el intră în contact au un caracter contradictoriu, divergent, putând genera situații conflictuale la nivelul interiorizării acestora. Reacția actorului social în cauză este de a discerne între conduitele rele și cele bune care aparțin anumitor grupuri sociale și de a le învăța sau asimila pe acelea care sunt compatibile cu interesele și scopurile individuale.

C. Teoria dezorganizării sociale.

Reprezentații de seamă ai acestei orientări sunt C. R. Shaw si H. D. McKay, teoria lor are la baza un studiu realizat în orașul Chicago. Cei doi autori au realizat o cartografiere a orașului Chicago, împărțindu-l în cinci zone ecologice concentrice, al cărui centru este reprezentat de centrul comercial, iar extrema opusă e reprezentată de suburbie.

Fiecare zonă din cele cinci a fost analizată din punct de vedere statistic în ceea ce privește rata delincvenței, iar delincvenții au fost distribuiți în trei categorii:

a) delincvenți prezumați aduși în fața tribunalului pentru a fi judecați;

b) delincvenți trimiși de tribunal spre centre de educație supravegheată;

c) delincvenți cu antecedente, ei fiind sub supravegherea unor organe speciale.

Procesele de dezvoltare socială au fost dublate de creșterea ratei delincvenței, fapt care se explică prin intermediul ideii conform căreia dezvoltarea socială presupune urbanizare, deci implicit exod rural, acesta la rândul lui va determina eterogenitate culturală, structurarea societății și coeziunea socială va avea de suferit, iar controlul social în urma acestor transformări va avea caracter difuz și va fi ineficace. Delincvența, din prisma acestei teorii, este consecința dificultăților materiale, a contradicțiilor și conflictelor colective cu care se confruntă oamenii. În majoritatea cazurilor delincvenții tineri provin din familii cu un statut socioeconomic scăzut, au condiții de locuit precare, familiile au un numar mare de membri și locuiesc în zonele periferice și sărace ale orașului, detestă școala și mediul școlar, se orientează către grupurile stradale.

D. Teoria anomiei sociale.

Aceasta consideră că devianța apare ca un rezultat direct al stării de anomie socială. Legătura dintre cele două perspective constă în faptul ca situațiile de dezorganizare socială, de instabilitate economică și chiar conflicte militare favorizează abaterea de la norme, starea anomică fiind consecința directă a acestor contexte.

Conceptul de anomie a fost introdus de E. Durkheim în legatură cu cauzele de suicid, el caracterizând acele stări în care indivizii sunt ambivalenți în fața unor norme neclare, difuze sau chiar contradictorii între ele.

Anomia exprimă dificultatea de raportare a indivizilor la normele sociale datorită „ruperii solidarității organice”, astfel instituțiile sociale specializate nu mai pot realiza conformarea indivizilor la ansamblul normativ existent, iar aceștia la rândul lor nu știu căror norme să se subordoneze. Trebuie menționat că, în aceste situații, anomia nu desemnează situații în care normele sociale lipsesc, ci ele există, dar sunt confuze și au funcționalitatea temporar suspendată, constituind un cadru prielnic pentru apariția comportamentelor deviante, în general, si delincvente, în particular.

Dupa E. Durkheim, delincvența este legată de „condițiile fundamentale ale oricărei vieți sociale”, ea este necesară oricărei societăți în cadrul evoluției sale, a dreptului și a moralei. În acest sens, persoana deviantă nu trebuie să mai fie considerată „o ființă radical nesociabilă, ca un fel de element parazitar neasimilabil, introdus în corpul societății, el este un agent regulator al vieții sociale”.

E. Teoria „conflictelor codurilor culturale”.

Aducând problematica delincvenței pe terenul „conflictului cultural”, T. Sellin construiește o teorie conform căreia delictul și crima sunt privite ca o consecință a „transmisiilor” și a „conflictelor culturale” existente între diferite categorii și grupuri ale societății.

Ceea ce diferențiază această teorie de alte teorii ce utilizează conceptul de „conflict social” este faptul că T. Sellin dă o expresie mai largă acestui concept, atât în sensul de conflicte ce pot apărea între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri, cât și în accepțiunea de conflicte ivite între „normele de comportament și conduită” ale diferitor grupuri din cadrul unei societăți. În sens general, conflictele culturale, arată Sellin, sunt „produse naturale” ale diferențierii sociale, care la rândul ei, determină apariția unor grupuri sociale variate, fiecare caracterizându-se prin moduri specifice de viață, anumite particularități ale relaților lor sociale și printr-o necunoaștere sau întelegere greșită a normelor sociale aparținând altor grupuri.

De cele mai multe ori, conflictele între codurile culturale pot apărea atunci când:

a) aceste coduri ating granițele unor arii culturale „contagioase”;

b) normele sociale și juridice ale unui grup cultural se extind asupra altui grup;

c) membrii unui grup cultural migrează spre un alt grup cultural.

În afara de aceste conflicte între codurile culturale, pot exista și conflicte între „normele de conduită” nu numai ale unor grupuri diferite, ci și în cadrul aceluiași grup sau între indivizi diferiți aparținând aceluiași grup sau chiar între un individ și grupul respectiv. Aceste conflicte, considerate ca „produse secundare ale vieții culturale”, determină apariția unui ansamblu de condiții sociale, caracterizat prin divergența și eterogeneitatea influențelor pe care le resimt indivizii.

Conflictul cultural generat de această situație se va reflecta pe plan psihologic prin acceptarea, de către individ, a unor valori și norme orientative duale, concretizate, de cele mai multe ori, în atitudini și comportamente agresive sau distructive.

Deși aceste conflicte culturale devin generatoare de delicvență numai în cazul în care sunt conștientizate de către indivizi, Sellin ne explică mecanismele psihosociologice prin care diferite contradicții apărute între „codurile culturale” sau între „normele de conduită” pot determina apariția unor comportamente infracționale la diverși indivizi sau grupuri sociale, aparținând fie aceleași culturi, fie unor arii sau culturi diferite.

F. Teoria etichetării sociale.

Diversele teze și puncte de vedere apărute în studiul delincvenței au încercat rezolvarea devianței fie din punctul de vedere al culturii deviante (accentul fiind pus pe individ sau grupuri), fie din punctul de vedere al culturii normative (accentul deplasânduse asupra societății).

Din punctul de vedere al subculturii deviante s-a afirmat necesitatea concretă de a observa resorturile delincvenței din perspectiva particulară a indivizilor și a grupurilor implicate, calificându-se drept „problematice” dificultățile sociale ale acestora.

Din punctul de vedere al culturii normative, se pune semnul egalității între devianță, dezorganizare și disfuncție socială, etichetându-se ca „problematic” orice act care atentează la ordinea și stabilitatea sistemului social.

Considerând că modelul cel mai potrivit pentru analiza delicvenței este acela de a investiga interacțiunea indivizilor într-un anumit context sociocultural și normativ, reprezentanții etnometodologiei și interacționismului simbolic (H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Rubington, E. Goffman etc.) concep delincvența nu ca o trăsatură inerentă a unui anumit tip de comportament, ci ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează conduita ca deviantă.

Pentru a explica mecanismul definirii și etichetării delincvenței, adepții acestei orientări analizează interacțiunea dintre norme și comportamente sociale, constatând ca există în orice societate indivizi care încalcă normele prescrise și indivizi sau grupuri care se pronunță asupra conduitelor primilor și evaluează aceste abateri.

Normele reprezintă, de fapt, standarde sau etaloane în funcție de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic săvârșirea anumitor acțiuni, fiind elaborate într-o formă generală și impersonală, stabilind în ce măsură un individ poate să îndeplinească sau nu un anumit rol în funcție de poziția sa socială.

Întrucât normele prescrise nu stipulează în detaliu modul cum trebuie să acționeze indivizii, precizând doar că le și mijloacele ce trebuie utilizate în acest scop, în orice societate apar diverse tipuri de comportament, de la cele nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante și delincvente.

În funcție de modelul normativ, care întruchipează forțele tradiționale, de sistemul valoric al unei societăți, de rolurile prin norme și de rolurile afectiv jucate de indivizi, grupurile sau societatea vor aprecia și sancționa diferitele comportamente (roluri) ca fiind legitime sau ilegitime, morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau deviante (anormale).

În realitate, pe parcursul acțiunii indivizilor, pot interveni o serie de distorsiuni și distanțări între modelul normativ și rolurile prescrise și jucate de indivizi. Astfel, nu întotdeauna nevoile și aspirațiile indivizilor pot fi realizate în cadrul modelului prin utilizarea unor mijloace legitime, motiv pentru care anumiți indivizi, deși cunosc rolurile prescrise, vor utiliza mijloace nepermise.

Îndepartărea față de model se poate datora fie gradului scăzut de cunoaștere și receptare a normelor, fie modului greșit în care individul înțelege să îndeplinească rolurile permise de norme, fie anticipării și devansării de către individ a acestor roluri și adoptării unora noi, diferite de cele ale modelului existent în cadrul societății.

G. Teoria controlului social.

Controlul social are, în orice societate, importante implicații etice, juridice și culturale, întrucât se exercită prin intermediul unor forme, mecanisme și instituții variate, care pot corecta, în mare parte, deficiențele și lipsurile socializării și integrării sociale. În acest sens, uneori lipsa sau scăderea controlului social, asociată cu deficitul de socializare și cu nerealizarea integrării, poate determina apariția unor forme de inadaptare, devianță și marginalitate la anumiți indivizi sau grupuri sociale. Pentru acest motiv, unii autori consideră conformitatea cu finalitatea fundamentală a oricarui proces de socializare și integrare socială.

Referindu-se, în mod direct, la aceste raporturi, T. Hirschi a dezvoltat, de pildă, o teorie a controlului social care concepe conformitatea, realizată prin socializare, ca formarea unei legături puternice între individ și societate, caracterizată de patru elemente de baza:

1. atașament, corespunzând relațiilor afective pe care tinerii le dezvoltă față de o serie de persoane semnificative pentru ei. Sursa acestui atașament îl reprezintă mediul familial, în care se realizează socializarea „primară” și unde parinții acționează ca modele de „rol”, învatându-și copiii să asimileze comportamente acceptabile din punct de vedere social;

2. angajament, corespunzând aspirației tinerilor de a-și continua și desăvârși pregătirea școlară și a dobândi, în consecință, un status socio-profesional ridicat. Un asemenea angajament tinde să-i plaseze pe tineri într-un comportament convențional, în afara căruia ei riscă să devină delincvenți. Astfel, spre deosebire de tinerii care au scopuri bine definite, adolescenții adeseori beau, fumează, se asociază în grupuri sau se angajează în diverse comportamente care, nefiind orientate către scopuri viitoare, sunt mai predispuse către devianță și delincventă;

3. implicare (comportare), care privește participarea la activități convenționale ce conduc la succese valorizate social și la obiective legate de achiziționarea statusului social. Astfel, calitatea activitatii tinerilor și proiectarea de către aceștia a unor scopuri viitoare apar ca elemente importante în prevenirea „devierii” lor morale și sociale;

4. convingere (credință), reprezentând acceptarea validității morale a sistemului central de valori sociale.

Există însă o anumită variație în această acceptare, care este fundamentală pentru teoria controlului social, deoarece cu cât indivizii se simt mai puțin constrânși de reguli și norme, cu atât ei sunt mai tentați să le încalce. Hirschi consideră că există un set de valori a căror validitate este acceptată de către indivizii devianți, în pofida faptului că aceștia nu se simt legați de ele datorită slabelor legaturi cu ordinea socială dominantă.

În felul acesta, teoria controlului social elaborată de Hirschi consideră că delicvenții nu pot forma sau menține o relație cu societatea care să includa cele patru elemente evidențiate. În consecință, cu cât sunt mai puternice asemenea elemente, cu atât sunt mai probabile comportamentele delincvente.

Teoria sa, care acordă un rol important relației care se stabilește între procesul de socializare și controlul social apare, din acest punct de vedere, mai validă și mai pertinentă decât teoria „asocierilor diferențiate” a lui E. Sutherland sau cea a „subculturilor delincvente” a lui A. Cohen, deoarece localizează analiza la un nivel suficient de concret pentru a fi confruntată cu realitatea imediată.

H. Teoria oportunității diferențiale.

Aceasta face parte din categoria explicațiilor structurale ale delincvenței. Conceptul de bază cu care operează explicațiile structurale este inegalitatea fundamentală în ceea ce privește oportunitățile în a atinge scopurile dictate de societate.

Societatea stabilește aceleași aspirații pentru toți membrii ei (sănătate, succes profesional, prosperitate materială etc.). În același timp, sunt stabilite și mijloacele legale, dezirabile social, prin care pot fi atinse scopuri. Însă nu toți membrii societății sunt capabili să atingă scopurile stabilite de societate prin mijloace legale. Astfel, apar două situații:

1. indivizii în cauză, eșuând în obținerea mijloacelor ilegale, se retrag din mecanismul social, devenind marginalizați;

2. indivizii recurg cu succes la mijloacele ilegale, devenind infractori.

Teoria oportunităților diferențiale a fost formulată de către Cloward si Ohlin (1960). Autorii acestei teorii susțin faptul că indivizii aparținând claselor de jos și grupurilor subculturale doresc să folosească mijloace legale pentru atingerea scopurilor și obținerea succesului în plan social, însă se lovesc de o multitudine de bariere, cum ar fi: diferențele culturale și de limbaj, adversități economice, o limitată disponibilitate a resurselor. În concluzie, mijloacele legale sunt blocate, oamenii fiind forțați să recurgă la mijloace ilegale, ajungându-se astfel la comiterea de infractiuni.

Această teorie are, desigur, limitele ei:

1. lipsește suportul empiric pentru descrierea teoriei privind delincvența; cercetarea arată că delincvenți manifestă mai multe diferențe față de cei nedelicvenți, în afara oportunităților diferențiale educaționale;

2. nu există o evidență că tinerii din clasa de jos sunt mult mai frustrați decât cei ce aparțin clasei de mijloc, în ceea ce privește achizițiile educaționale;

3. crimele sunt comise adesea de către cei care n-au negat niciodată oportunitățile (de exemplu, un președinte de bancă ce delapidează).

De asemenea, teoria nu explică de ce indivizii aparținând aceleiați clase și care înfruntă aceleași greutăți reacționează în mod diferit, în sensul că nu devin marginalizați și nici infractori, ei continuând să ducă o viață normală. În ceea ce privește lumea interlopă, această teorie nu ne oferă decât o explicație parțială. Evident, o mare parte a membrilor lumii interlope corespund acestui model. Însă ei nu provin neapărat din clasele de jos sau din grupurile subculturale. Membrii lumii interlope pot proveni din toate categoriile sociale. Barierele despre care vorbesc autorii acestei teorii nu sunt totdeauna reale, ci sunt folosite ca scuze doar pentru a motiva comiterea actului infracțional.

După cum am mai menționat, ierarhia valorilor în lumea interlopă plasează mijloacele legale de atingere a scopurilor (de exemplu, munca cinstită, în condiții legale) în categoria celor mai umilitoare activități.

Mijloacele legale sunt astfel respinse din start, membrii lumii interlope preferând activitatea infracțională ca mijloc mult mai eficient și mai sigur de obținere a profitului. Evident, în fața organelor judiciare, ei invocă diverse scuze, cum ar fi, de exemplu, barierele despre care vorbesc autorii teoriei oportunităților diferențiale.

3.5.1.3. Teoriile psiho-morale.

În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoționale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvență și inferioritate. Comportamentul criminal și infracționalitatea sunt simptome ale problemelor emoționale fundamentale.

Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni și psiho-morali. Diversitatea explicațiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a acestora. Aceste teorii poartă, mai mult sau mai puțin, amprenta directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanaliști.

A. Teoria analitică.

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepția psihologică a lui Freud – Freudismul sau Psihanaliza – constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare, integrative și determinist-dinamice a fenomenelor psihice și a conduitei umane, ci a exercitat, în același timp și o largă influență asupra altor științe.

Freud a desfășurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum și o prodigioasă activitate de cercetare științifică, publicând un număr mare de lucrări, dintre care amintim: “Interpretarea viselor” (1900), “Psihopatologia vieții cotidiene” (1904), “Totem și Tabu” (1913), “Metapsihologia” (1915), “Introducere în psihanaliză” (1916), “Dincolo de principiul plăcerii” (1919), “Eul și Sinele” (1922), “Noi prelegeri de psihanaliză” (1932) etc.

Atât în timpul vieții, cât și în prezent, personalitatea și opera lui Freud a fost fie elogiată, fie supusă unor critici necruțătoare.

Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă, de complexă și atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii, ignorate până atunci, cum ar fi motivația inconștientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât și în cel morbid, mai ales în nevroze.

Concepția psihologică a lui Freud, nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea ideilor sale cu privire la structura și mecanismele vieții psihice. După opinia sa, viața psihică umană cuprinde trei niveluri sau trei instanțe aflate într-o strânsă legătură, și anume: sinele (id), eul (ego) și supraeul (superego).

Sinele denumit id, eu apersonal sau inconștient, reprezintă un complex de instincte și de tendințe refulate, care au un caracter apersonal și nu sunt trăite în mod conștient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalității, depozitar al tendințelor instinctive, predominant sexuale și agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creșterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendința sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniștea și persistența organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului și a obținerii plăcerii și gratificației, sinele recurge la două mecanisme: acțiunea reflexă, care constă în reacții automate, înnăscute și imediat operante în reducerea tensiunii și procesul primar, o reacție psihologică amplă care caută să realizeze diminuarea tensiunii sau obținerea gratificației pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile și tendințele refulate în “id” reușesc să iasă la suprafață, să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând “cenzura” pe care o instituie eul și supraeul, aflându-se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic și permanent, cu instanțele superioare al psihicului. “Răbufnirile” inconștientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată.

Tendințele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumea conștiinței, dar nu reușesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi recunoscute de către subiect. După Freud, această pătrundere a refulărilor în conștiință are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise și lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecție, atât față de insuccesul anticipat, cât și fată de cel deja consumat.

Eul denumit ego sau conștientul, reprezintă nucleul sistemului personalității în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoștințelor și imaginea despre sine, precum și atitudinile față de cele mai importante interese și valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendințele și impulsurile refulate în id, pe de o parte, și exigențele supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea “constanță individuală”.

Supraeul denumit și superego sau eul ideal, a treia instanță a personalității, care constituie expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de conviețuire socială. Supraeul are funcția de autoobservare și de formare a idealurilor. El este achiziția cea mai recentă, dar totodată și cea mai fragilă a personalității, reflectând particularitățile pozitive și negative ale mediului în care persoana trăiește și se formează ca om. Supraeul își are originea în “id” (sinele) și se dezvoltă în interrelația ocazionată de experiențele eului (egoului), în cadrul personalității. Prin rolul și statusul său, supraeul împreună cu eul, contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare și a trăirilor necorespunzătoare exigențelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituția scopurilor realiste, moraliste și îl împinge la lupta spre perfecțiune și sublim; reprezintă instanța verificatoare, cenzurantă a personalității. Născut din inconștient, supraeul ca și eul, constituie un triumf al elementului conștient, element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă și mai elevată sub aspect social. În concepția lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forțe: iraționale (id), raționale (ego) și morale (superego). Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafață, în viața conștientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendințe etc., refulate în id.

Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea ușurării stării de vinovăție datorate sentimentelor incestuoase inconștiente de tip oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii și deci, în vederea purificării de vinovăție.

Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influență hotărâtoare. În perioada primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcție de anumite zone erogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală; faza anală și faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naștere unor “fixații ale libidoului” care reprezintă “predispoziții pentru ulterioare breșe ale năzuințelor refulate” și pot genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, l994).

Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixații a libidoului spre un “obiect sexual” exterior, apare și se dezvoltă “Complexul lui Oedip”. Teoria psihanalitică desemnează prin “Complexul oedipian”, în esență, atracția sexuală manifestată de individ, în primele faze ale copilăriei, față de părintele de sex opus și dorința corelativă de suprimare a părintelui de același sex. Etapa “Complexului oedipian” este o etapă ce se parcurge în mod inevitabil de orice individ. Modul în care se va rezolva “conflictul”, fie prin suprimarea tendințelor, fie prin refularea lor, va prezenta cheia diferențierii ulterioare între personalitățile normale și personalitățile nevrotice. De aceea, Freud vede în “Complexul lui Oedip” nucleul nevrozelor.

Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce merită a fi semnalate le găsim în lucrarea “Totem și Tabu”. Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanță criminologică (uciderea, incestul), Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorințe refulate.

Dorința este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei. Pe lângă varianta sexuală apare și varianta morbidă unde “responsabilitatea” crimei aparține tendinței umane spre agresiune și distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morții.

Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconștientă și anterior faptei. La mulți criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior și nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.

Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ținem seama de faptul că sentimentul vinovăției este consecutiv unor instincte condamnabile.

B. Teoria personalității criminale.

Această teorie aparține celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce privește geneza cât și dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional” (Pinatel, 1971).

Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni și răi, nu există o diferență de natură între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanțe excepționale, poate deveni delincvent. Inexistența acestor deosebiri nu exclude însă existența unor diferențe graduale în privința “pragului lor delincvențial”.

Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alții de “instigări” lejere, pentru a prezenta reacții delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferență graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepția lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalității criminale”.

Componentele nucleului personalității criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Egocentrismul reprezintă tendința subiectului de a raporta totul la sine însuși. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficiență de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendințe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcție învingerea și eliminarea obstacolelor și dificultăților care barează drumul acțiunilor umane.

Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reținut de oprobiul social care este asociat răufăcătorului. Acest proces de “autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reținut de amenințarea pedepsei este explicat prin labilitate.

Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanță, când subiectul ajunge în situația de a comite o crimă, este necesar ca el să nu fie reținut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând la persoana sau bunurile acestuia. Indiferența afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act.

Cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum și legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalității în ansamblul ei.

Etiogeneza fenomenului infracțional este multinivelară. Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al fenomenului infracțional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o teorie unificată, globală, care să evidențieze personalitatea implicată în actul infracțional în toată unitatea și complexitatea sa.

3.5.2. Concepțiile sociologice cu privire la comportamentul infracțional.

Din perspectivă sociologică, factorii structurali sunt mai importanți decât cei strict individuali.

În acest sens, aceste tipuri de infracțiuni sunt privite de sociologi ca o consecință directă sau indirectă a inegalității dintre sexe, a atitudinilor femeii, a violenței care se manifestă larg în societățile contemporane, a mecanismelor și structurilor sociale care favorizează subordonarea femeii și agresiunile sexuale comise împotriva ei.

Cea mai mare parte a explicațiilor sociologice sunt bazate pe ideea că „normalitatea” sau „anormalitatea”, respectiv caracterul deviant al unui astfel de act sunt noțiuni relative, acest act având rădăcini în mentalitățile culturale, normele, valorile și stilurile de viață învățate prin socializare ale diverselor grupuri sociale, în virtutea cărora violul este compatibil ca act cu atitudinile tradiționale manifestate față de femeie.

În societatea contemporană a crescut amploarea crimelor cu substrat sexual, majoritatea lor încorporând valori negative cum sunt: misoginismul, sexismul, agresivitatea contra femeii, subordonarea acesteia față de bărbat.

În acest sens, acest tip de infracțiune este compatibil cu o multitudine de stereotipuri și mentalități culturale care domină în societățile contemporane, conform cărora bărbații trebuie să fie mai agresivi decât femeile, să ia primii inițiativa în relațiile sociale sau sexuale, iar femeile nu pot avea autonomie și independență. Iar dacă le au, merită sancționate.

Aceste concepții sunt efectul unor conduite învățate, însușite atât prin procesul de socializare cât și prin modul cum se manifestă în viața socială majoritatea atitudinilor bărbaților față de femei.

A. Teoria subculturilor violente.

Această teorie consideră infracțiunea cu substrat sexual ca pe o problemă de definiție socială, în măsura în care mediile defavorizate și grupurile sociale cu nivele de educație și instrucție dintre cele mai scăzute dau naștere unor subculturi care privesc adeseori aceste comportamente deviante ca pe un fapt „normal”.

În aceste medii, valori precum violența, duritatea, gustul pentru risc și aventură, subordonarea femeii prin orice mijloace sunt valori obișnuite.

Există autori care critică această teorie și care consideră că agresiunea cu substrat sexual nu este numai rezultanta unor subculturi distincte, ci un produs al valorilor culturii generale existente în societate, care îl sprijină pe bărbat ca „agresor sexual”, în măsura în care procesul de socializare îi învață pe băieți că principalele atribute ale masculinității (virilității) sunt forța fizică, agresivitatea, curajul, puterea de dominare, îndemânarea sexuală și competența iar pe fete că printre cele mai apreciate calități ale femeii se numără gradul de atracție fizică, capacitatea de a manipula raporturile interpersonale, abilitatea de a exercita controlul asupra eventualelor raporturi sexuale. Aflată într-o situație de viol, o fată sau o femeie nu știe cum să reacționeze, deoarece nu a fost socializată în așa fel încât să prevină implicarea ei în rolul de victimă.

J.S. Hyde (2002) consideră că întreaga socializare a femeii „creează” victimizarea ei deoarece i se sugerează de la cea mai fragedă vârstă că trebuie să fie slabă, pasivă și altruistă în raport cu bărbatul iar la rândul lor, bărbații sunt obișnuiți să creadă încă de tineri că duritatea față de femei este atât un „semn de dragoste” cât și un indiciu al bărbăției.

B. Teoria asocierilor diferențiale.

Această teorie, elaborată inițial de sociologul american Edwin Sutherland, seamănă în unele privințe cu teoria subculturilor violente. Conform acestei teorii, în toate societățile contemporane există convingeri, valori și atitudini care încorporează atât respectul cât și lipsa de respect față de normele și regulile sociale.

Principalele teze ale teoriei lui Sutherland sunt:

comportamentul violent se învață la fel ca orice alt comportament; acest comportament se învață prin interacțiunea și comunicarea cu alte persoane;

raporturile cu alte persoane îi permit individului învățarea tehnicilor, motivațiile și atitudinilor care conduc și întrețin violența;

aceste elemente sunt învățate în contexte de asociere diferențială, care definesc violența ca fiind acceptabilă sau inacceptabilă, permisă sau interzisă;

individul devine violent datorită excesului de definiții favorabile utilizării violenței;

cele mai semnificative asocieri diferențiale pentru învățarea violenței sunt cele care sunt cele mai frecvente, de durată și intense emoțional, jucând un rol important de timpuriu în viața individului.

Teoria a fost dezvoltată de alți autori, care au considerat că în orice societate există definiții și imagini pozitive sau negative ale femeii. Sub influența dogmelor creștine, femeia era privită atât ca „sursă a tuturor relelor”, cât și ca izvor de fecunditate și gingășie.

Astfel, tinerii care se socializează sunt expuși unei definiții contradictorii și unei atitudini duale față de femeie. În consecință, riscul de a deveni agresor sexual depinde de expunerea mai intensă la definiții defavorabile despre rolul femeii, decât expunerea la definiții pozitive.

C. Teoria controlului social.

Reprezentanții acestei teorii s-au axat asupra impulsivității infractorului, gradului său de inconștiență, lipsei de responsabilitate și incapacității sale de a respecta obiceiurile, convențiile, normele și legile din societate. Majoritatea infractorilor care comit crimecu substrat sexual prezintă aceste caracteristici la care se mai adaugă incapacitatea de a recunoaște că sunt vinovați sau responsabili pentru actul comis.

Teoria susține că, în orice societate, individul este supus la două sisteme de control social care îi modelează și controlează impulsurile violente sau atitudinile negative față de femeie:

un sistem de rezistență internă (convingerile lui interioare);

un sistem de rezistență exterioară (constituit din autorități, familie, anturaj).

Probabilitatea ca o persoană să devină violentă depinde de forța celor două sisteme de control social. În mod normal, acestea trebuie să se susțină reciproc și să prevină orice act de agresiune sexuală. Dacă unul dintre el sau amândouă sunt slabe, crește probabilitatea ca individul să ajungă violator, delincvent sau criminal.

D. Teoria raportului dintre anomie și oportunitate.

Bazată pe cercetările de etnografie (antropologie) culturală, această teorie este tributară mai multor concepții psihologice și sociologice (teoria frustrare-agresivitate, teoria lui Merton cu privire la adaptarea la situații anomice, teoria oportunității diferențiale). Ea se referă la factorii de risc care determină un act de agresiune sexuală, arătând că există societăți în care:

■ restricțiile severe asupra relațiilor sexuale în afara căsătoriei (non-maritale) determină o conduită agresivă față de femei;

■ dificultățile economice sau de altă natură care împiedică căsătoria și prelungesc celibatul determină conduite sexuale agresive;

■ absența segregării fizice dintre sexe poate determina, în anumite condiții, acte de agresare sexuală a femeii;

■ inhibițiile sexuale puternice manifestate de femeie reprezintă pentru mulți bărbați un semn că ea trebuie violată.

Această teorie arată că există un risc mai crescut de a deveni violator în rândul bărbaților necăsătoriți (celibatari), care au un contact mai apropiat cu femeile și cărora li se interzice formal de a avea relații sexuale cu ele.

E. Perspectiva interacționismului simbolic.

Tributară tezelor elaborate de sociologii fenomenologi, această perspectivă cu privire la viol conține o serie de idei preluate din teoria socializării femeii în rolul de victimă. În conformitate cu această perspectivă, rolurile sexuale și raporturile între sexe sunt susținute prin mesaje verbale și nonverbale ale bărbaților și femeilor în interacțiunea lor cotidiană. De exemplu, bărbatul utilizează un limbaj mai puțin expresiv prin care își ascunde stările emoționale, în timp ce femeile folosesc un limbaj mai deschis și mai expresiv, prin care își manifestă starea emoțională. Un rol important îl au și mesajele non-verbale ce constau în atitudinile efective manifestate de femei și bărbați. Aceste roluri asumate de bărbați și femei, în interacțiunea lor cotidiană, întăresc „supremația masculinității” în detrimentul feminității, determinând sau condiționând reacțiile infractorului și ale victimei.

3.6. Scurte concluzii ce se desprind din analiza modelelor motivaționale circumscrise crimelor în serie.

Agresivitatea poate fi privită ca o calitate înnăscută a individului, care se află nediferențiată în perioada de formare a personalității, urmând ca pe parcursul dezvoltării ontogenetice să capete o anumită coloratură, cu tendințe la diferențiere în autoagresiune și heteroagresiune, fără să se poată vorbi de o diferențiere absolută, ci numai de predominanța uneia din aceste trăsături de bază.

Factorii psihosociali care favorizează manifestarea agresivității nu pot avea o influență reală, decât în măsura în care întâlnesc o constituție criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalități și pot exersa asupra individului o influență peiorativă, degenerativă sau patologică și să provoace în acest fel un „super-eu” imoral, un dezechilibru psihic acompaniat de instigări criminogene, sau dacă operează asupra unor indivizi în mod particular receptivi, ca urmare a constituțiilor biopsihice.

Studiul cauzalității agresivității la modul operațional concret va trebui să aibă în vedere toți acești factori, pentru că de multe ori cauzalitatea agresivității este complexă, insidioasă, cameleonică chiar. Modelul biologic, modelul psihologic și modelul socio-cultural constituie etiologia comportamentului agresiv, cu specificația că agresivitatea apare ca o referință la o nevoie vitală, dar care trebuie supusă controlului. Frustrarea declanșează de asemenea comportamentul agresiv, însă cei mai importanți sunt factorii sociali care favorizează manifestările agresive, și anume: trăsăturile de personalitate, alcoolul și drogurile, provocarea, stările emoționale paroxiste, sexul, climatul de violență socială, mass-media, factorii fizici și factorii demografici.

Conform teoriei psihanalitice, criminalul în serie are un eu slab (conștiința), dominat de sine (instincte) și un supraeu aproape inexistent (inconștientul, interdicțiile).

Această teorie face parte din categoria teoriilor psiho-morale de factură psihanalitică ce își propun, în primul rând, explicarea mentalității criminalului, respectiv mecanismele de formare ale acestei mentalități și trăsăturile care o diferențiază de cea a noncriminalului.

După analizarea minuțioasă a factorilor psihosociali care favorizează manifestarea agresivității conchidem că „predispoziția spre crimă este expresia unui ansamblu de condiții organice și psihice, ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistența individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.

CAPITOLUL 4 – Interdependența dintre cauzalitatea victimală și cauzalitatea criminală.

4.1. Aspecte victimologice privind actul criminal.

Victimologia reprezintă știința comportamentului și personalității victimei raportată la conceperea, realizarea și consecințele directe ale actului agresional asupra victimei.

Victimologia relevă cauzalitatea și efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care se produc actele agresionale cu un conținut clar, existând o legătură clară de cauzalitate între actul agresional și efectul victimal. Concordanța dintre agresivitate și victimizare reprezintă un corelativ pentru calificarea efectului oricărei agresiuni ca efect victimal. Modul în care victima percepe, înțelege, acceptă sau respinge violența actului agresiv are valoare pentru stabilirea lanțului cauzelor și efectelor fenomenului victimal.

Orice act agresional produce multiple efecte victimogene, astfel că prin victimologie se asigură studiul victimei unui delict, al personalității sale, al caracteristicilor sale biologice, psihologice, morale și socio-culturale, al relațiilor sale cu delincventul și al relațiilor pe care le-a jucat geneza delictului.

Victimologia are ca obiect elaborarea – printr-un studiu aprofundat al victimei – unui ansamblu de reguli generale ce contribuie la dezvoltarea, evoluția și progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a personalității și caracterului periculos al delincventului.

Victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte, de principii și reguli constituite pentru a se apăra drepturile victimei, din care să decurgă măsurile de natură social-morală și judiciară menite a duce la restabilirea situației anterioară producerii agresivității, întrucât orice agresiune este negativă în sensul că destabilizează o relație socială. Indiferent de motivația agresională, raportul de vătămare face posibilă suprimarea voinței de acțiune sau de gândire a victimei. Manifestarea atitudinii agresionale, chiar dacă unul din participanții raportului de agresivitate și-a asumat conștient sau nu riscul de a fi vătămat, reprezintă delimitarea sferei conceptului de victimă, indiferent de calitatea intervenției victimei precum și de motivația acestei intervenții.

Conceptul de victimologie definește, deci, acțiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli și principii comportamentale adoptate de victimă, actele de voință, simțămintele, constrângerea morală, fundamentele morale ale victimei, dificultățile de adaptare, sinteza cauzalității agresionale, conexiunea în acțiunile agresivo-victimologice, precum și conflictul acestora.

Analiza victimologică se referă la situațiile când agresorul are capacitatea de comportare neafectată de boli, în sensul că este conștient și responsabil de actul agresiv produs, dovedește o corectă autopercepție, o capacitate bună de relaționare socială, de rezolvare a conflictelor, de a trăi vinovăția.

Obiectul victimologiei se referă la relațiile dintre victimă și criminal, profilul victimei, relația victimei cu societatea, acțiunea de a deveni victimă și victimitatea, comportarea victimelor, prevenirea victimală, criminalul în calitate de victimă, indemnizarea (despăgubirea) victimei.

Este incontestabil că obiectul victimologiei, ca parte a domeniului criminalității care cuprinde concepțiile de orice fel produse de criminalitate și suportat de societate, populație și victimele infracțiunii, poate fi completat și cu interferențele sau fenomenele de încrucișare și permutare a raportului dintre agresor și victimă precum și cu intervenția socială pentru restabilirea ordinii sociale.

Obiectivul victimologiei apare astfel ca fiind reprezentat de actul obiectiv care constituie fenomenul de apărare și ripostă la agresiune, consecințele psihice, fizice, obiective suportate de victimă, acțiunea de recuperare socială a victimei precum și activitatea de prevenție a victimizării.

Agresiunea prezintă o anumită evoluție care modifică în mod semnificativ comportamentul și opțiunile victimei, contribuind fundamental la modificări în psihicul victimei. Agresiunea este reprezentarea unui comportament particular care în realizarea unui interes individual determină agresorul să justifice folosirea agresiunii (fizice sau psihice), ca fenomen al voinței proprii, al culturii sau întâmplării.

Astfel se explică și de ce agresiunea este studiată de două științe diferite, dar și din unghiuri diferite. Aceste științe sunt:

agresologia, care se ocupă cu studiul fenomenului agresional și personalitatea agresorului;

victimologia, care se ocupă cu studiul comportamentului și personalității victimei.

Conceptele care țin de agresologie și victimologie nu pot fi percepute separat, întrucât cauzele agresionale și efectele victimale sunt inseparabile (cauza agresională aparținând și comportamentului victimal), ordinea și înlăturarea acestor fenomene fiind dependente de variabilitatea actelor individuale exercitate de participanți precum și de activitatea trăirii acestora.

Fiecare act agresiv sau atitudine agresională produce evenimentul victimal (cu efectele sale traumatizante, interiorizate sau exteriorizate), scopul agresivității fiind de a neglija regula comportamentală a victimei, de a o înfrânge.

Agresivitatea determină forma exterioară de manifestare a gândirii și acțiunii individului care va avea libertatea limitată de a adopta orice atitudine față de victimă (având astfel un caracter temporar) și în consecință de a-și proteja interesul individual. Latura biopsihică a raportului victimal, în ambele ipostaze, are un caracter social, fenomenul agresional fiind interpretat ca un întreg, ca o structură, prin raportarea la determinismul biopsihic și social-istoric determinat.

Dacă agresologia are drept obiectiv fundamental identificarea, transformarea și educarea agresorului, victimologia va evalua intercondiționarea și interdependența (esența de ordin social) relațiilor agresor-victimă-societate în cadrul raporturilor interumane generale.

Personalitatea victimei, structura și dinamica acesteia evidențiază inteligibilitatea raportului cu agresorul precum și intenționalitatea unor victime (care nu va putea fi ignorată totuși, în mod necesar).

Percepția efectelor victimizării este legată de acțiunea agresională, de credință, judecată și experiența psihologică a victimei, de atracția sau antagonismul victimei față de actul agresional impus.

Actul agresional are o semnificație deosebită atât din cauza impactului victimei, cât și datorită modelării conștiinței victimei, scindarea dintre scopul agresional (uneori motivat de provocare) și scopul etic al oricărei acțiuni umane (uneori motivat de trebuințe, interese antisociale) fiind determinate de caracterul (individualitatea) agresorului cât și de personalitatea victimei.

Totodată, în planul general al victimizării, legătura între actul agresional și rezultatul acestuia poate fi înlăturată din stabilirea legăturii de cauzalitate, când motivul explicativ al agresiunii nu se găsește în efectul dăunător deci nu se integrează în circumstanțele agresiunii (ca sinteză a dimensiunilor fizice, morale, socio-culturale), ca atare nu se poate considera că este determinat de agresiune.

Fenomenul victimal multidimensional nefiind doar fizic, domină planul juridic, moral, religios, economic, socio-cultural al victimei, în toate sensurile, actul agresional total interesând ansamblul sistemului social, deoarece este pluridimensional, astfel încât agresologia, prin studiul în perspectiva totalității sectorului social, va releva sensul fiecărei agresiuni, gradul de determinare al raportului cu efectul victimal.

Natura agresiunii derivând din raportul bivalent agresor-mediu social (acțiunile umane și trăsăturile conștiinței individuale) va subordona existența victimei la nivelul emoțiilor, atitudinilor, trăirilor și chiar criteriilor raționale.

Agresorul va putea justifica actul agresional particular doar prin referirea la condițiile concrete din care agresiunea ar putea fi derivată și poate justifica aceste condiții numai prin derivarea din alți factori, evitând explicarea principiului agresional, a criteriilor care au declanșat actul volițional individual, regulile declanșării acestuia.

4.2. Cuplul penal victima-agresor în psihologia modernă.

Atenția acordată victimei, în cadrul dramei judiciare, nu este un fapt nou, ci, lăsând la o parte unele prevederi ale codurilor antice și medievale, școala pozitivistă italiană a relevat faptul că și victima poate avea un rol activ în cadrul infracțiunii.

Între asasin și cel asasinat, ca și între escroc și cel escrocat, există o interdependență și că, din interacțiunea „partenerilor”, rezultă cazuri când, nu o dată, se pot solda cu victimizarea infractorului.

În acest fel, un cadavru găsit nu înseamnă neapărat descoperirea victimei, dacă nu cunoaștem cine a pus în mișcare acțiunea care a avut ca rezultat apariția cadavrului. „Victima activantă” joacă un rol important în declanșarea mecanismelor latente la infractor, deci care activează la acesta potențele agresive. Cu alte cuvinte, direct sau indirect, și victima poartă o parte de vină în desfășurarea acțiunii infracționale.

Prin termenul de receptivitate victimală se înțelege capacitatea neconștientă a individului de a fi victimizat considerându-se că fiecare om are sau nu capacitatea de a deveni victima unor infracțiuni. Neîndoielnic, un individ distrat sau neglijent devine mai degrabă victima unor acțiuni infracționale decât un om ordonat, atent, grijuliu; dar aceasta nu înseamnă că unul are sau nu „capacitate victimală”.

Lăsând la o parte exagerările care sunt inerente apariției oricărei direcții noi de cercetare, esențial este aici faptul că se urmărește stabilirea naturii reale a relației dintre infractor și victimă.

Aceasta înseamnă să privim partenerii cuplului penal ca trăind obișnuit în același grup social, în aceeași cultură sau subcultură, în care relațiile sunt supuse evoluției: prietenii pot deveni dușmani, iar dușmanii se pot transforma în parteneri, complici etc.

Cu alte cuvinte, în analiza unui caz, nu e suficient să stabilim ce a fost între parteneri în momentul săvârșirii infracțiunii în cauză, ci trebuie să cunoaștem toată evoluția, întreaga dinamică a evenimentelor. Totul urmează a fi văzut numai în context și nu în afara lui, adevăr de mare însemnătate în activitatea de zi cu zi a ofițerilor de poliție. Organul de cercetare este obligat ca, pornind de la victimă, să scoată în evidență toate relațiile pe care aceasta le-a avut în faza preinfracțională și, mai ales, să evidențieze relațiile sale relevante, deci acelea care o caracterizează și sunt, în același timp, și hotărâtoare pentru caz.

Deoarece mereu trebuie să ne fie în atenție adevărul că victima este un participant adesea activ la desfășurarea infracțiunii.

Când este vorba de stabilirea existenței unor relații interindividuale care se manifestă în viața grupurilor umane, avem în vedere cele trei tipuri de relații socio-afective:

relații de afinitate;

relații de respingere

relații de neutralitate sau de ignorare.

4.3. Parțialitatea responsabilității victimei în desfășurarea dramei judiciare.

Faptul că victima participă activ – în măsură mai mare sau mai mică – la desfășurarea dramei, care juridic se cheamă infracțiune, nu este o noutate pentru niciun practician criminalist demn de acest nume.

Totuși, marele public este încă sub influența unei viziuni primitive (de origine religioasă), unde infractorul este cel vinovat, este cel rău, care poartă toată vina, iar victima (jertfa) trebuie neapărat compătimită, ajutată. Mai ales în cazurile când victima scapă cu viață dintr-un atac violent, opinia publică o ocrotește fără rezerve, este plină de compasiune pentru ea și îi dă un credit fără măsură, uitând că este un martor privilegiat și, în același timp, adânc interesat în procesul care se desfășoară. Situația psihologică a victimei este foarte complexă.

Pe de o parte, este faptul obiectiv de a fi suferit consecințele unei acțiuni infracționale. Dar, pe lângă acest fapt obiectiv, victima, din simplu cetățean (adesea anonim), devine „cineva”, de care se ocupă autoritățile, presa etc.

Are loc deci un fenomen psihologic numit schimbare de rol, care duce la schimbarea comportamentului inițial: el începe să trăiască noul rol, „pozează în victimă”, accentuează noxele suferite, recoltează simpatii, ajutoare, dar, poate, mai presus de orice, el va căuta – la adăpostul atâtor ocrotiri – să se răzbune pe agentul victimizant, pe care îl poate „înfunda”, cu atât mai mult cu cât, din oficiu, victima se bucură de credit.

Jocul psihologic, dramatizarea – nu întotdeauna perfect conștientă – pe care o realizează în mod obișnuit victima, ne face să înțelegem că și față de ea suntem obligați să procedăm cu același spirit critic, cu care cântărim orice altă depoziție (a învinuiților, a martorilor).

În ceea ce privește depozițiile victimelor, este necesar de subliniat că acestea trebuie privite cu grijă, chiar cu circumspecție, întrucât ele joacă uneori un rol special, de parte interesată în procesul judiciar, situație care poate duce la ascunderea sau deformarea adevărului.

4.4. Importanța psihologică a cunoașterii victimei.

Studiul fenomenului infracțional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracțional aduce după sine și apariția de victime, cu excepția cazurilor de autovictimizare.

Prin victimă se înțelege orice persoană umană care suferă, direct sau indirect, consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale. Victima este numai persoana care, fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfă, în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale.

Așa cum rezultă din studiul actelor infracționale, între autor (infractor) și victimă – elementele cuplului penal – este de fapt o relație de ordin social, o interacțiune, care constituie esența acțiunii delictuale.

4.4.1. Clasificarea victimelor.

Tipologia cea mai apropiată de realitate este cea care clasifică victimele după gradul de responsabilitate ce li se poate atribui, în interacțiunea lor cu infractorul:

În prima categorie intră victima care nu a avut nicio legătură prealabilă cu infractorul, singura relație dintre ei fiind doar faptul că tocmai împotriva ei s-a comis infracțiunea. Evident că, în situația dată, victima nu are nicio parte de vină în actul infracțional. Cel mult i s-ar putea reproșa că nu și-a luat minime măsuri de prevenție.

A doua categorie de victime poartă numele de victime provocatoare, care, în faza preinfracțională, cu sau fără voie, au greșit față de infractor. O ofensă adusă infractorului de către victimă, o promisiune făcută de victimă, care mai târziu nu s-a ținut de cuvânt, un gest întâmplător, care însă stârnește gelozia ori interesul infractorului etc., toate acestea sunt, evident, acte provocatoare, adesea nedorite, dar foarte reale, care, în cele din urmă, motivează actul infracțional.

Desigur, distanța în timp dintre actul considerat – subiectiv, de către infractor – drept provocator și reacția delictuală poate să fie chiar foarte mare, căci cercetările psihologice au pus în evidență, de multă vreme, existența unor reacții amânate („delayed reaction”), care pot juca un rol hotărâtor în perpetuarea unei acțiuni criminale. În condițiile existenței unor astfel de acțiuni provocatoare, indiferent de distanțarea lor în timp și indiferent de gravitatea lor reală, victima poartă și ea o anumită răspundere în actul criminal.

Cea de-a treia categorie este formată din victime care precipită acțiunea infracțională (victime precipitante). Aici intră victimele care, în prealabil, nu au avut nimic cu infractorul, dar care, prin comportamentul lor neprecaut, fără să vrea în mod explicit, ispitesc ori îi intrigă pe criminali. Femeia care, prin vestimentație și comportament provocator, incită prea mult pe cei din jur, oferă situații stimulative, care, pentru o categorie de indivizi insuficient socializați (maturizați), receptivi la stimulări, înclinați spre devianță, constituie stări precipitante de declanșare a unor acțiuni, stări față de care nu au frâne formate prin educație și nu rezistă la tentații. Când, în acest fel, pragul de rezistență – și așa foarte scăzut – este depășit, putem considera că victima precipitantă (prin comportamentul ei neglijent) este parțial răspunzătoare de declanșarea actului infracțional.

În categoria a patra intră victime slabe sub aspect biologic. Aici se includ copiii, femeile singure etc. Victimele din această categorie, personal, nu au niciun fel de răspundere în declanșarea actului infracțional, în schimb, cei în grija cărora se află, părinții, în cazul copiilor, poartă o parte de vină.

Încă o categorie de victime sunt victimele cu un statut social scăzut. Astfel, negrii, imigranții, membrii unor comunități minoritare, cad ușor victime ale unor acțiuni criminale, deoarece infractorii cunosc faptul că pot conta pe clemența celor din jur și a autorităților.

În concluzie, victimizarea nu este o consecință a unor înclinații native, ci este, în cele mai multe cazuri, rezultatul unor relații ori practici sociale

Interesul pentru studiul victimei este cu atât mai mare cu cât orice membru al societății poate deveni victima unei infracțiuni. Și dacă acest enunț corespunde realității, atunci înțelesul real al funcției de prevenție, rezervat organelor de poliție și organelor judiciare în genere, este stăvilirea victimizării cetățenilor în urma unor activități infracționale.

4.4.2. Particularități psihologice ale diferitelor categorii de victime.

Victimele aparțin tuturor categoriilor variabile: sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status economic.

Femeia, copilul și persoana în vârstă fac parte din categoria persoanelor ce prezintă un mare grad de vulnerabilitate victimală, datorită caracteristicilor lor bio-constituționale și psihocomportamentale.

4.4.2.1. Problematica psihologică a victimizării femeii.

Feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii: finețe, sensibilitate, activitate ordonată, preocupări pentru frumos, sentimente deosebite, emotivitate, inteligență analitică, aptitudini educaționale. De-a lungul timpului imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului a fost în general devalorizată. În general bărbații, cu deosebire cei căsătoriți aveau drepturi depline, drepturi care includeau și sancțiunile bazate pe agresivitate fizică. Astfel, femeia a suportat de-a lungul timpului multe forme de umilire, desconsiderare, și chiar maltratare, și toate acestea ca urmare a unor norme socio-culturale acceptate și promovate de grupurile și monogrupurile de apartenență.

Este știut faptul că femeile au trebuit să suporte multe și variate forme de victimizare. Aceste forme de victimizare au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, înscriindu-se pe toată scara de gradare a violenței, de la forme ușor agresive, până la forme violente, fizic și psihic traumatizante. Datorită unor norme socio-culturale acceptate, femeia a trebuit să suporte și să accepte pedepsirea fizică din partea soțului sau a tatălui ei ca pe ceva firesc și normal, a trebuit să accepte completa izolare, acoperirea totală a corpului, inclusiv a feței. Femeia a trebuit să suporte incomoditățile centurilor de siguranță ori alteori a trebuit să suporte consecințele "regulilor" sociale ce priveau conduita bărbatului adoptată pentru deflorarea femeii. Unele din aceste "reguli" prescriau că femeia trebuia să fie bătută chiar de la începutul căsătoriei, ca să știe toată viața de frica bărbatului. Alte "reguli" permiteau bărbatului să-și etaleze capacitățile virile în funcție de numărul de zile de convalescență a femeii după deflorare.

Cu trecerea timpului însă, locul și rolul femeii în sistemul activității familiale și sociale s-a schimbat. Transformările sociale, precum și cele în plan etno-cultural și-au pus profund amprenta asupra feminității și respectiv asupra schimbării rolului femeii în societate. S-au modificat raporturile dintre feminitate și masculinitate. Accesul femeilor la școlarizare și cultură, exercitarea de profesii și asumarea unor roluri care aparțineau exclusiv bărbaților, cucerirea unor drepturi egale cu ale bărbaților, toate acestea au contribuit la reducerea distanțelor și divergențelor dintre feminitate și masculinitate, în sensul că feminitatea a câștigat pe linia unor caracteristici comportamentale, inițiativă, independență, spirit de organizare, forță, îndrăzneală, atitudini și aptitudini de conducere.

Tendința de masculinizare a femeilor – care se manifestă în vestimentație, mod de exprimare verbală, promiscuitate sexuală etc., consfințirea legală în multe părți ale globului a emancipării lor sub aspect juridic produce schimbări și în structura spețelor de infracțiuni comise de femei. A crescut astfel, numărul femeilor care comit infracțiuni rutiere, care conduc în stare de ebrietate, care comit falsuri în acte publice, precum și a celor care participă la acte de terorism, de mare violență și cruzime. Procentul actual de participare a femeii la infracționalitate este de circa 10% . Această participare redusă, după cum observa Leaute, este cu atât mai remarcabilă, cu cât în populația generală procentul femeilor este egal sau aproape egal cu al bărbaților. Mai trebuie menționat că acest procent de 10% nu este un procent fix, ci

unul variabil. Pe măsură ce femeia participă tot mai mult la viața economică, socială, politică, în aceeași măsură femeii îi sunt oferite mai multe ocazii de a comite infracțiuni.

S-a constatat că femeile comit un cerc mai mic de infracțiuni, existând chiar o seamă de infracțiuni specifice femeii – pruncuciderea, prostituția și că există o seamă de infracțiuni care pot fi săvârșite de bărbați și nu pot fi săvârșite de femei, cum ar fi unele infracțiuni de violență, vătămare corporală și tâlhărie. Ca și în cazul procentului redus de participare la infracționalitate, nici aici nu sunt limite fixe. Pe măsură ce preocupările și munca femeii se înmulțesc se oferă mai multe ocazii de a comite și alte infracțiuni. Astfel, femeile săvârșesc și infracțiuni contra persoanei, mergând până la infracțiuni de omor cu mențiunea că folosesc mijloace adecvate (exemplu: otrăvirea). Ca și în cazul procentului redus de participare la infracționalitate, nici aici nu sunt limite fixe. Femeile săvârșesc infracțiuni contra avutului public sau personal, infracțiuni de fals, infracțiuni contra normelor de conviețuire socială.

Una din cercetările efectuate în țara noastră a plecat de la constatarea că, în ultimii zeci de ani, s-au produs mutații în structura psihocomportamentală a femeilor în sensul creșterii tendințelor spre masculinizare. Această tendință nevalorizată în suficientă măsură în plan social (cultural-educațional-productiv) poate favoriza apariția unor conduite deviante, inclusiv a celor grave, antisociale. Având ca bază de plecare, această constatare, s-a format ca ipoteză de lucru existența unei corelații semnificative între criminalitatea feminină și tendințele marcante spre masculinitate. Pentru verificarea acestei ipoteze s-a aplicat unui lot de deținute (79% adulte și 21% minore) un chestionar extras (și adaptat) din testul de personalitate Minnesota în vederea surprinderii tendințelor spre masculinitate a acestora. În ceia ce privește tendințele, deci abaterile de la normal, au fost diferențiate deținutele cu tendințe ușoare de cele cu tendințe accentuate spre masculinitate și totodată s-a încercat să se evidențieze ce legături există între tendințele spre masculinitate, așa cum sunt analizate în limitele testului Minnesota, și alți indicatori cum ar fi: infracțiunea comisă, profesia, vârsta, situația școlară, starea civilă, starea de recidivă.

Prelucrarea datelor obținute a dus la obținerea următoarelor concluzii mai importante:

a) pe ansamblul lotului, la toți indicatorii urmăriți, există o mare abatere de la etalon, în sensul că numărul celor cu tendințe spre masculinitate depășește cu mult procentul celor aflate în limitele normalului. În acest sens pledează procentul mare, de 62,7% al deținutelor adulte ce manifestă tendințe accentuate și de 23,4% care manifestă tendințe ușoare, ceea ce înseamnă că în total 85,1% manifestă tendințe spre masculinizare. Aceasta în ceea ce privește lotul deținutelor adulte, iar în ceea ce privește lotul de minore 63,2% manifestă tendințe spre masculinizare. Diferența de procent este explicată prin faptul că minorele sunt în deplin proces de formare, de organizare și structurare a personalității, fără prea multă experiență în ceea ce privește exercitarea de roluri specifice, inclusiv sexuale. Această diferență mai are și altă însemnătate în sensul că se poate aprecia că tendința spre masculinizare crește odată cu vârsta, deci pe măsura "intrării in" și exersării în conduite de rol deviaționist;

b) plecând de la constatarea că tendința de potențial deviaționist este în mai mare măsură reprezentată la adultele infractoare în raport cu cele minore se ajunge la concluzia că în structura personalității deviante, tendința la masculinizare este nu numai o simplă componentă intrinsecă, ci și una cu valoare dinamogenă și explicativă în raport cu procesul infracțional la femei;

c) referitor la manifestarea tendințelor în cadrul grupelor de infracțiuni la adulte, diferența categorică dintre numărul celor ce rămân în limitele normalului și cele ce manifestă tendințe spre masculinitate, se păstrează mai ales la infracțiunile de omor, delapidare și provocare ilegală de avort. În marea lor majoritate, minorele se grupează în categoriile de infracțiuni omor și tâlhărie, tendințele spre masculinizare fiind dublu reprezentate;

d) rezultatele obținute pe un lot martor au dus la concluzia că tendințele spre masculinizare nu conduc automat la infracțiune, dar dacă nu sunt cunoscute și nu sunt adecvat influențate de factori social-educativi, în sensul valorizării lor în plan social, pot spori "șansele" de a duce la conduita deviantă inclusiv infracțională;

e) în ansamblul ei, cercetarea a condus la confirmarea ipotezei de lucru formulate inițial.

O astfel de cercetare atrage atenția, asupra faptului că este necesară abordarea cuplului penal infractor-victimă, în care fiecare membru sau amândoi sunt femei, dintr-o nouă perspectivă în care femeia manifestă un rol mult mai activ în plan social și psihorelațional.

Concomitent trebuie să se reconsidere modalitățile de evaluare a gradului de răspundere a femeii (ca victimă) în comiterea actelor infracționale.

Violul constituie un raport sexual cu o parteneră, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința. Violul mai poate fi însoțit în unele cazuri, și de acte de cruzime încadrate în grupul actelor sadice. În unele legiuiri românești atentatul la pudoare și violul au fost aspru pedepsite. Anumite delicte sexuale sunt menționate în pravilele lui Matei Basarab prin următoarele delicte: sila, a rușina, violul.

Sila se execută asupra fecioarei, atentatul la pudoare se execută asupra femeii măritate sau văduvei, cât și asupra fecioarei. Siluirea fetei era pedepsită astfel: "acela ce va face sila unei fecioare și îi va strica fecioria, să-și piardă jumătate de averea lui, iar de va fi sărac, să-l bată și să-l gonească din locul lui". Pravila bisericească era și mai severă: "cel ce va strica o copilă mai înainte până nu va ajunge la vârsta ei prin lege, aceluia să i se taie nasul".

Dacă fata este logodită pedeapsa devine și mai mare. Dacă violatorul era tatăl fecioarei, ispășirea se făcea prin moartea autorului (1959).

În prezent, violul este considerat infracțiune și se pedepsește conform dispozițiilor Codului penal.

După Mina Minovici există 4 grupe mari de violuri:

1) reducerea la neputință prin forța brutală. Se ține cont de raportul de forță fizică dintre victimă și agresor. Așa după cum reiese din cazuistica medico-legală, o femeie robustă, sănătoasă, nu poate fi violată de un singur bărbat decât în situații speciale și anume când este atacată prin surprindere, când i se aplică o lovitură puternică când este sub influența unor substanțe ce induc o înregistrare a câmpului conștiinței (alcool, tranchilizante, somnifere etc.) și când violența se face sub amenințarea unei arme;

2) violul prin constrângere morală, cum ar fi amenințarea cu o armă ce anihilează rezistența victimei sub imperiul groazei;

3) violul prin așa-zisele abuzuri de situații;

4) violul la persoanele feminine cu stări patologice, fizice, și mentale (afecțiuni neurologice și tulburări psihice ce alterează discernământul)

Există și cazuri de viol în scopul hipnotic și scop natural.

În țara noastră, violul se încadrează, conform legislației penale românești, în grupul infracțiunilor de gravitate mijlocie, infracțiuni care se pedepsesc cu închisoare.

În alte țări violul a fost și este considerat o infracțiune gravă ca unul dintre cele mai teribile și strict interzise acte interpersonale. Astfel în S.U.A., între anii 1930 și 1968, 455 de bărbați au fost executați pentru comiterea infracțiunii de viol, iar din 1976 pedeapsa maximă a devenit închisoarea pe viață.

Violul se diferențiază de celelalte infracțiuni prin faptul că actul antisocial este subiect de interpretare, în primul rând de către victimă și violator, apoi de către organele judiciare. El poate fi comis de un străin sau de către cineva care s-a aflat înainte de viol într-o relație cu victima (aquitance rape)

Plecând de la ipoteza că prostituatele sunt mai expuse la riscul de a fi violate, decât celelalte persoane feminine, de aceeași vârstă, M. AMIR și S. NELSON au efectuat un studiu în 1973, în care au urmărit existența unei legături statistice între răspândirea prostituției și creșterea cazurilor de viol raportat poliției.

Rezultatele cercetărilor au fost grupate în câteva concluzii și anume:

– numărul violurilor efectuate asupra prostituatelor este cu 20% mai mare decât cele

comise asupra altor femei care nu intră în această categorie;

– victimizarea prostituatelor se înfăptuiește foarte frecvent de către bărbați, în general,

– de către băbați negrii sau chiar polițiști;

– obișnuit vârsta agresorilor este cu aproximativ 5 ani mai mare decât vârsta

– victimelor;

– violarea prostituatelor este favorizată de credința că ele sunt mai supuse și că ele

nu opun o rezistență prea mare;

– majoritatea violatorilor erau cei cu antecedente penale;

– violările în grup sunt mai frecvente față de prostituate decât față de alte femei de

aceeași vârstă și categorie socială.

O altă formă frecventă de victimizare a femeii o constituie maltratarea și chiar uciderea femeii de către soț. Un studiu făcut în Marea Britanie în 1989 arată că autorii celor 234 de omucideri cu victime de sex feminin au fost:

– soțul sau iubitul 48%

– membri de familie 17%

– alte persoane cunoscute 16%

– străini 12%

– neidentificați 7%

Se observă cu ușurință faptul că femeile sunt victimizate (ucise), in principal, de soții sau iubiții acestora. Cauzele acestei forme de victimizare sunt multiple. Ele pot fi conflicte intraconjugale: infidelitatea soției sau suspiciuni ale soțului privind fidelitatea conjugală, gelozia, soț alcoolic sau bolnav psihic (psihopat, psihotic).

Datorită frecventelor amenințări și agresiuni fizice, în unele cazuri: soțiile pot comite ele însele infracțiuni, inclusiv crime (omucidere) asupra soților. S-au făcut diferite studii în care s-au folosit situații comparative cu privire la omuciderile comise de soți asupra soțiilor și de către soții asupra soților.

O astfel de situație comparativă este următoarea:

Anul Soții ucise de soți Soți uciși de soții %din numărul total al crimelor numărul de cazuri %din numărul total al crimelor crimelor numărul de cazuri

1980 4,7 1028 3,6 787

1981 4,8 963 3,8 762

1982 4,8 935 3,4 662

1983 5,5 1027 3,9 728

1984 5,2 868 3,2 526

1985 5,3 930 3,0 526

1986 4,8 924 2,7 529

1987 5,2 1045 2,7 543

Din analiza acestor date se observă că femeile sunt în mult mai mare măsură victimizate (ucise) de către soți; cu toate că numărul crimelor comise de soții este mult mai mare.

Ca și în cazul soților, în ceea ce privește soțiile, motivele victimizării sunt diverse. Situația cea mai dificilă este reprezentată de cazul în care soția victimizată (maltratată) mai mult ajunge, la rândul ei să victimizeze (să-și ucidă soțul). În acest caz apare o situație paradoxală: victima inițială apare în calitate de infractor (criminal). Este foarte greu de stabilit gradul de vinovăție a celor doi membrii ai cuplului penal. Până la comiterea crimei, soțul și-a victimizat soția, dar există posibilitatea ca aceasta să-l fi provocat continuu, prin diferite acte comportamentale, iar după un timp soția, nemaiîndurând comportamentul violent aplicat de către soț răspunde prin violență și-l ucide.

Pentru a stabili responsabilitatea victimei trebuie să se cunoască în primul rând, "istoria" relației interpersonale intramaritale, existența, frecvența și evoluția conflictelor conjugale, în vederea evaluării potențialului conflictogen al cuplului marital și a stabilirii răspunderilor fiecăruia privitoare la distorsiunile funcționalității cuplului conjugal.

Este posibil ca victimizarea soției să fie o consecință a conduitei ostile și agresive a soțului, dar, în același timp, poate exista și o contribuție mai mare sau mai mică a conduitei soției în sensul că ea poate provoca direct sau indirect, prin diferitele sale acte comportamentale, actele victimizante ale soțului său.

Psihoterapia conjugală și familială are un mare rol în atenuarea conflictelor intramaritale și a situațiilor victimizante îndreptate, mai ales asupra soției.

Apelându-se la acest gen de psihoterapie s-ar reduce mult mai mult posibilitatea comiterii unor acte victimizante, inclusiv cele foarte grave datorate distorsiunilor funcționalității cuplului conjugal.

4.4.2.2. Problematica psihologică a victimizării copilului.

Alături de femei și persoanele în vârstă, copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităților psihocomportamentale și de vârstă specifice: lipsiți aproape complet de posibilități fizice și psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulților, capacitate redusă de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă empatică, imposibilitatea lor de a discerne între intențiile bune și rele ale altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate și al credulității, sinceritatea și puritatea sentimentelor, gândurilor și intențiilor lor etc. Complet dependenți de adulți și având personalitatea în formare și dezvoltare, cu caracter încă instabil, copiii pot fi ușor ținta unor conduite agresive și tendințe de antisocialitate din partea adultului, concretizate în: seducere, brutalitate și purtări necorespunzătoare care au efecte nefavorabile asupra dezvoltării personalității copiilor.

Totodată, datorită caracteristicilor copiilor (mai sus menționate), ei pot fi ușor antrenați în acțiuni victimizate pentru ei, pot fi mințiți, manevrați și determinați să comită acte ale căror consecințe negative, atât pentru ei cât și pentru alții, nu pot să le prevadă.

Copiii pot să cadă ușor pradă unor infractori periculoși care nu se rețin să comită asupra lor fapte de o mare gravitate infracțională (furt, jaf, viol, crime). Copiii cad deseori în capcanele acestor infractori tocmai datorită capacității reduse a lor de a anticipa actele comportamentale ale infractorilor, de a discerne între intențiile bune sau rele ale adulților, de a rezista unor promisiuni sau recompense oferite de către aceste persoane adulte, care, inițial, pentru ei inspiră încredere.

Unii "specialiști" susțin că bătaia are o dublă valoare: retroactivă, durere fizică și morală resimțită pentru o conduită greșită și proactivă, adică inhibarea pe viitor a unor asemenea acte comportamentale. Acești "teoreticieni" nu pot ajunge însă la un numitor comun în ceea ce privește răspunsul la o serie de întrebări cum ar fi: ce mijloace sunt mai eficiente, cât timp trebuie să dureze, cât de mare trebuie să fie durerea pricinuită, care este cel mai bun context de aplicare?

În mod obișnuit însă, bătaia este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave care produc copiilor leziuni corporale și chiar decesul. Cercetătorii au încercat să evidențieze structurile de personalitate specifice celor care maltratează copiii, mecanismele și motivațiile care duc la asemenea forme de conduită, precum și consecințele imediate și de perspectivă asupra sănătății fizice și psihice a copiilor supuși unor astfel de tratamente. Unii din acești cercetători au încercat să evidențieze și să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinți care folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copiilor. Astfel, Spineta și Rigler (1972) și Gelles (1973) au pus în evidență următoarele tipuri de caracteristici:

1) Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvență o dețin părinții al căror mariaj este instabil, care au divorțat sau cei care s-au separat în fapt. Foarte frecvent copilul bătut este rezultatul unei nașteri nedorite, iar perioada cea mai periculoasă pentru asemenea copii este perioada primilor trei ani de viață.

2) "Istoria" sau "Filmul" propriei vieți a părinților. Privind prin prisma acestui criteriu, cei mai mulți dintre părinții care își maltratează copiii, au fost ei însuși supuși unui tratament similar de către proprii lor părinți sau au fost în cea mai mare măsură neglijați emoțional de către aceștia. Copilăria acestor părinți a fost lipsită de dragoste, de protecție fiind prezente, în schimb, respingerea și indiferența. Practic, din punct de vedere emoțional, părinții au fost absenți.

3) Atitudini parentale în raport cu creșterea copiilor. Părinții care abuzează în utilizarea mijloacelor de sancțiune fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile nevoi, solicitându-i în a întreprinde acțiuni ce depășesc posibilitățile și abilitățile lor fizice și psihice. Acești părinți se confruntă cu mari dificultăți în încercarea de a stabili legături empatice cu proprii copiii și în a satisface nevoile acestora de dependență. Ei nu iau în considerație nevoile, motivele și trebuințele copiilor, exprimate sau nu, capacitățile și abilitățile lor limitate, precum și lipsa lor de protecție și ajutor.

4) Tulburări psihologice și psihiatrice. Nu de puține ori s-a constatat că părinții care-și maltratează fizic copii prezintă diferite tulburări psihologice și psihiatrice. Stresul zilnic al vieții, sentimentul puternic de inadvertență în adoptarea și exercitarea rolului de părinte, inteligența scăzută sau o personalitate imatură, sunt tot atâția factori care pot genera impulsuri agresive unor părinți.

În anul 1962, E. Merrill a încercat o altă tipologizare a părinților care abuzează în utilizarea agresiunii fizice asupra copiilor. Astfel, el a evidențiat trei tipuri de părinți:

Tipul I: Părinți caracterizați printr-un înalt grad de agresivitate care se manifestă continuu, uneori fiind clar concentrată și focalizată, alteori însă, nu. Supărarea și enervarea lor scapă controlului.

Tipul II: Părinții sunt persoane pasive și dependente. Acești părinți sunt oameni modești, reticenți și, în același timp, șovăielnici în a exprima sentimentele și dorințelor lor. La o privire superficială, par a fi foarte neagresivi, dar frecvent intră în competiție cu copiii, mai ales pentru a câștiga atenția soțului. De obicei, ei sunt imaturi, capricioși și depresivi.

Tipul III: Acești părinți se caracterizează prin faptul că sunt persoane frustrate, de obicei fie tați foarte tineri, fie oameni inteligenți care prezintă încă, dizabilități fizice care-i împiedică în a sprijini propria familie. Nu sunt rare cazurile când acești tați stau acasă și au grijă de copii, iar soția merge la slujbă. În astfel de situații, gradul de frustrare este o cauză a pedepsirii severe a propriilor copii.

Toate aceste categorii de părinți necesită serioase tratamente psihologice și psihiatrice. R. Hefler, în anul 1975, sintetizează câteva din scopurile urmărite prin aplicarea acestor tratamente părinților:

1) În cazul părinților agresivi cu copiii, care au expectații nerealiste față de aceștia, expectații ce depășesc posibilitățile lor fizice și psihice, ei trebuie să fie ajutați să înțeleagă cum se dezvoltă copilul normal, ce trebuie să aștepte din partea copilului, cum să reacționeze față de comportamentul copilului normal, cum trebuie să se joace cu copilul și, în general, care sunt deprinderile și aptitudinile pentru parentalitate;

2) Acești părinți trebuie ajutați în a-și selecta partenerii și prietenii potriviți fiindcă de cele mai multe ori, ei mențin legături cu persoane nepotrivite. În continuare, odată ce partenerul conjugal a fost selectat, ei necesită o atentă consiliere maritală.

3) Unul din cele mai mari pericole pentru copilul agresat este ca el să procedeze la fel când va deveni părinte.

Cercetările au demonstrat că, deși mijloacele punitive, inclusiv bătaia, sunt recvent utilizate de părinți, modul concret de aplicare a acestor mijloace de către mamă sau de către tată, este diferit. Diferența se materializează în ponderea încărcăturii emoționale, pozitivă sau negativă care însoțește asemenea conduite. Luând în considerație variabila afectivitate și variabila forță de coerciție manifestată, unii cercetători au diferențiat două mari categorii de metode menite a asigura controlul asupra conduitei copilului:

a) metode bazate pe dragoste

b) metode coercitive, bazate pe putere

S-a stabilit că, din punct de vedere statistic, mamele apelează preponderent la prima categorie de metode, iar tații la cea de-a doua. O altă concluzie este aceea că, deși practic ambii părinți pot utiliza cele două categorii de metode, efectele acestora asupra comportamentului și personalității copiilor nu sunt aceleași. Astfel când mama apelează cu precădere la metodele bazate pe dragoste, proprii lor copii tind să dezvolte un puternic simț al responsabilității pentru conduită și să fie marcați în mod autentic de sentimente de vinovăție și regret atunci când comit abateri. Când asemenea metode nu dau rezultate, mamele recurg la categoria metodelor coercitive bazate pe putere care, teoretic, presupun utilizarea agresiunii fizice.

Dacă aplicarea acestor metode coercitive e constantă pot apărea anumite urmări nedorite cum ar fi conturarea și manifestarea într-un mod progresiv a agresivității față de alți copii, rezistența la cooperare și exteriorizarea unor comportamente ostile. Dacă aceste metode agresive sunt aplicate pe o durată lungă și cu intensitate crescută, ele pot determina retragerea și evitarea interacțiunii sociale cu alții: certuri frecvente, exprimarea deschisă a agresiunii când sunt provocate de alții.

Luând în considerație factorul vârstă unele cercetări au arătat că pedepsele și restricțiile la care apelează mama pot avea o mai mare influență asupra gradului de dependență a comportamentului copiilor mai mari și mai puțin asupra celor din perioada preșcolară. S-a constatat că cu cât gradul de control crește și sancțiunile sunt mai severe, cu atât copiii mai mari se orientează mai mult spre persoane din afara familiei.

Tatăl este perceput de copil ca având o mult mai mare autoritate și putere socială. Astfel, când metodele punitiv agresive sunt utilizate de către tată, consecințele asupra comportamentului și personalității copiilor sunt mult mai accentuate ducând până la tulburări nevrotice, timiditate excesivă, retragere socială, certuri dese cu colegii și agresivitate exagerată, mai ales între băieți. Spre deosebire de cazul în care mama folosește mijloace și metode coercitive, dacă tatăl manifestă frecvent agresivitate față de copil și utilizează drept procedeu maltratarea fizică, există probabilitatea ca acești copii să reacționeze, la rândul lor, agresiv în raport cu alții. În astfel de cazuri conduita părintelui apare ca un model de agresiune pentru copil, model care este interiorizat și transferat în relaționarea cu alte persoane, în special cu colegii și cu cei de aceeași vârstă cu el. Copiii crescuți în climatul emoțional al ostilității parentale apar ca fiind puternic frustrați, mai mult, ei se obișnuiesc să exprime emoțiile de supărare și ură în afara acestui mediu.

În final, legat de familie putem spune că orice perturbare la nivelul și relațiilor de familie are efecte importante asupra copilului, atât în ceea ce privește gradul de adaptare al lui la societate, cât și în ceea ce privește structura sa de personalitate. Cercetări recente au ajuns la concluzia că rolul de socializare deținut de familie se reduce tot mai mult, mai ales în privința adolescenților, datorită școlarizării prelungite, precum și a altor factori cum sunt: presa, televiziunea, filmele și microgrupurile la care aderă.

O altă formă de victimizare a copilului foarte gravă, cu efecte deosebite asupra personalității acestuia (în special a fetiței), o constituie incestul. Această formă de victimizare este foarte des întâlnită, în acest sens pledând și afirmațiile lui K.H. H. Green (1971) conform cărora la spitalul de copii din Washington, cazurile de "rele tratamente" de ordin sexual sunt mai frecvente decât fracturile osoase sau operațiile de amigdale. Abuzul sexual comis de tată asupra fiicei minore face parte din categoria mai largă a molestării sexuale a copilului, care la rândul ei, poate fi considerată ca o formă a violului întrucât victimele sunt foarte tinere și legal nu sunt capabile să-și dea consimțământul.

Cu privire la această formă de victimizare a copilului, A. Thio a evidențiat în lucrarea sa "Deviant behavior", apărută în anul 1988, următoarele:

– între 9 și 54 de procente pentru femei și între 3 și 9 procente pentru bărbați, au fost în perioada copilăriei, victimele unei maltratări sexuale.

– o anchetă efectuată, în San Francisco indică faptul că molestarea fetițelor mici este aproape la fel de comună precum violul pentru femeile adulte (38% în primul caz și 44% în cel de-al doilea).

toate studiile arată că fetele sunt în mult mai mare măsură molestate sexual decât bărbații, iar majoritatea covârșitoare a celor care molestează sunt mai mult bărbați decât femei.

– în medie, vârsta infractorului este de 37 de ani, iar a victimei de 9 ani.

În general infractorul și victima se cunosc între ei, infractor fiind, de exemplu, unchiul, bunicul, prietenul tatălui, vecinul etc.

În continuare Alex Thio încearcă să alcătuiască un profil al celor care recurg la molestarea sexuală a copiilor. El încearcă să stabilească aceste caracteristici comportamentale a celor care molestează sexual copiii comparativ cu cei care comit violuri. Astfel:

1) ei sunt mult mai în vârstă decât violatorii, având în medie peste 35 ani, pe când violatorii sunt sub 20 de ani.

2) sunt mult mai inhibați sexual sau mai puțini agresivi sexual; ei încep prin a se masturba și se angajează în a realiza contacte sexuale mai târziu în viață;

3) sunt, în general, blânzi, amabili și pasivi, în timp ce violatorii sunt mult mai duri și mai agresivi;

4) spre deosebire de violatori, sunt mult mai incapabili în a întreține relații cu persoane de sex opus, fiind mult mai anxioși și mai puțini abili în comunicarea cu acestea;

5) cei mai mulți comit infracțiuni asupra aceluiași copil pe o perioadă mai lungă de timp, pe când violatorii atacă diferite victime;

6) cei mai mulți își recunosc vinovăția, spre deosebire de violaori care resping orice acuzație;

7) homosexualii (cei care molestează băieți) recunosc mult mai ușor fapta decât heterosexualii (acei care molestează fete).

Molestarea sexuală a copilului afectează evoluția normală a victimei, cu toate că, unele studii infirmă acest fapt. Urmările constau în faptul că cei victimizați, spre deosebire de cei nonvictimizați, suferă într-un grad înalt de anxietate și de depresie; victimele se subestimează sexual (sunt insatisfăcuți după actul sexual sau frecvent se află în situații sexuale penibile); probabilitatea victimelor masculine, molestate de bărbați, de a deveni homosexuali crește de 4 ori.

4.4.2.3. Problematica psihologică a victimizării persoanei în vârstă.

Alături de femei și de copii, persoanele în vârstă prezintă un grad înalt de vulnerabilitate victimală. Bătrânețea începe aproximativ pe la vârsta de 65-70 de ani și cuprinde următoarele etape:

– între 65-70 de ani: perioada de trecere și adaptare

– între 70-80 de ani: bătrânețea propriu-zisă

– între 80-90 de ani: bătrânețea avansată

– după 90 de ani: marea bătrânețe etc.

Asemănător copilăriei, bătrânețea are o serie de caracteristici specifice, prin care se diferențiază de vârsta anterioară. Aceste caracteristici constau în:

– predominarea proceselor involutive, reducerea gradată a potențialului energetic și a capacității vitale, adaptative.

– diminuarea capacității de efort fizic, a rezistenței la suprasolicitare și la acțiunea factorilor perturbatori din mediul extern.

– accentuarea fenomenelor de screlozare, scăderea labilității funcționale a organelor de simț și a sistemului nervos, a mobilității și rapidității mișcărilor.

Caracteristic bătrâneții este faptul că, din punct de vedere psihologic, se constată dezorganizări mai puțin ample decât cele în plan bio-fiziologic și aici, mai ales, în cadrul funcțiunilor ce depind de caracteristicile bio-fiziologice ale sistemului neuro-endocrin. Se constată, astfel, dezorganizări ale: funcției amnezice, concentrării și stabilității atenției, a flexibilității gândirii, a spontaneității și vivacității imaginii, a rezistenței la stres. La aceste dezorganizări se adaugă sentimentul de insecuritate, accentuarea tendinței de reactualizare și retrăire a trecutului experiențial, a tendinței de interpretare a prezentului prin prisma trecutului, slăbirea dinamismului instinctiv și creșterea gradului de dependență interpersonală.

La bătrânețe, nu întotdeauna, vârsta psihologică coincide cu cea cronologică. Procesul de îmbătrânire diferă de la individ la individ și este influențat de o multitudine de factori:

– factori bio-constituționali

– factori stresanți

– regimul de viață

– raportul general între reușită și eșec pe parcursul întregii vieți.

Deținând casă și bunuri proprii, bătrânii pot să trăiască separat de urmașii lor, dar în același timp, pot să locuiască împreună cu alte persoane, fie descendenții lor, fie persoane ce nu se află în relație de rudenie cu ei, dar care au grijă de ei.

Victimizarea bătrânilor poate avea loc în cadrul mediului familial de apartenență, cei care îi victimizează fiind rude sau persoanele străine care-i îngrijesc, sau în afara acestui mediu, inițiatorii acțiunii victimizante fiind, cel mai frecvent, infractori. Infractorii profită de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, precum și de alte caracteristici psiho-comportamentale specifice bătrânilor (credulitate, neglijență, confuzie, uitare etc.). Ca atare, infractorii pot comite acte infracționale grave, inclusiv crime. Aceste acte victimizante au diferite motivații, jaful fiind principalul motiv. În cazurile de jaf, infractorii fie cunosc direct sau indirect bunurile și valorile pe care le posedă unii bătrâni, fie inițiază infracțiunea în baza presupunerii că bătrânii dețin bani sau bunuri adunate în cursul vieții sau păstrate pentru asigurarea traiului în ultimii ani de viață și chiar pentru înmormântare. Aceste cazuri sunt mai frecvent întâlnite în mediul rural, unde persoanele în vârstă își pregătesc din timp tot ce este necesar pentru înmormântare, inclusiv bani. Câteva exemple în acest sens:

– În dimineața zilei de 15 februarie 1970, în localitatea S. a fost găsită decedată în locuința ei, de către un vecin, numita T.M., în vârstă de 76 ani. Cercetarea la fața locului a stabilit că victima locuia într-o casă izolată și nu era vizată aproape de nimeni. În afara unei haine bărbătești – ce părea a nu aparține victimei – nu s-a găsit nici un alt indiciu util cercetărilor. Necropsia a stabilit că victima prezenta urmele unui raport sexual consumat recent și că moartea s-a datorat asfixiei mecanice produsă prin astuparea căilor respiratorii, nefiind descoperite alte urme de violență. În urma cercetărilor întreprinse, autorul a fost identificat în persoana lui P.N., eliberat din detenție cu puțin timp înaintea evenimentului, care mai suferise condamnări pentru furturi, tâlhării și violuri. Cu trei săptămâni anterioare cazului, infractorul a pătruns noaptea peste victimă, a legat-o cu un șnur de mâini și de picioare și i-a furat din locuință mai multe obiecte de îmbrăcăminte. Victima nu a sesizat cazul organelor în drept din cauza amenințărilor autorului. În noaptea de 14/15 februarie el s-a năpustit din nou în casa victimei, inițial în scop de jaf. Întrucât ea a început să țipe, a strâns-o de gât și a violat-o, abandonând-o în stare de agonie. Infractorul a fost surprins în timp ce comercializa o parte din bunurile jefuite.

– În seara zilei de 1 martie 1969, în jurul orei 19.00, trei indivizi neidentificați au pătruns în locuința lui C. Gh., de 85 de ani și cumnata acestuia, S.D. de 73 de ani, a căror casă era situată la 7 km de oraș și la 1 km distanță de cei mai apropiați vecini. Aceștia au intrat în locuință pe ușa lăsată deschisă și au surprins victimele dormind. Unul dintre autori i-a cerut lui C. Gh. să-i dea banii din casă, bătrânul oferindu-i 1.775 lei pe care-i ținea sub pernă. Fiind nemulțumiți de sumă, autorii au lovit victimele cu pumnii și un baston și au pretins să le dea toți banii încasați din vânzarea unei vaci – fapt real cunoscut de cei în cauză – care avusese loc cu circa 2 săptămâni în urmă. În continuare autorii au legat victimele de mâini și de picioare cu bucăți de sârmă și au controlat locuința găsind încă 2.000 de lei în buzunarul unei haine. Au mai luat de la victime 30 kg carne de porc și o damigeană de vin, după care au părăsit locul faptei, lăsând victimele legate. Acestea au fost găsite a doua zi de un vecin care a venit să ia apă și care a sesizat cazul. După câteva zile, S.D. a decedat la domiciliu, iar C. Gh. în spital. Autorii au fost identificați în persoana a doi infractori recidivați și a unuia fără antecedente penale. Unul dintre aceștia a aflat despre vânzarea vacii chiar de la victime deoarece consumase vin la domiciliul lor în cursul lunii februarie. Nu a fost recunoscut la comiterea faptei deoarece era întuneric iar el s-a ferit să se apropie de victime.

În ultima perioadă, cercetarea fenomenului victimizării bătrânilor încearcă departajarea a două categorii de victimizare:

A) crime de stradă, comise de persoane total străine.

B) maltratarea bătrânilor de persoane cunoscute.

În cazul primei categorii se regăsesc infracțiunile de furt și tâlhărie, care au ca scop jefuirea victimei. S-au realizat diferite analize statistice ale acestei forme de victimizare a persoanei în vârstă evidențiindu-se următoarele aspecte:

– bărbații în vârstă sunt mai frecvent victimizați decât femeile în vârstă, negrii mai mult decât alții, persoanele separate sau divorțate mai frecvent decât cei căsătoriți sau văduvi, aceste infracțiuni fiind mai ales întâlnite în mediul urban decât cel rural.

– cercetările efectuate în perioada 1973-1985 au evidențiat faptul că există un declin privind crimele cu violență, până la jumătate, în 1985; furturile din locuințe și tâlhăriile au scăzut foarte mult, dar în perioada luată în discuție s-a constatat că furturile din vehicule și furturile cu contact personal (exemplu: furtul din buzunar) au rămas la un nivel constant.

În ceea ce privește categoria maltratării bătrânilor de către persoane cunoscute, s-a stabilit că aceasta este, de fapt, cea de-a treia formă de violență manifestată în familie, pe lângă celelalte două: maltratarea soției și maltratarea copilului.

Maltratarea persoanelor în vârstă (older abuse), ca termen a apărut în anii '80, atrăgând atenția nu numai juriștilor, dar și a altor specialiști (terapeuți de familie, gerontologi etc.)

Cei care victimizează persoanele în vârstă, în cadrul familiei, sunt cei cu care locuiesc: fiul, fiica, nepoți etc., iar cei care-i victimizează în instituțiile sociale de asistență sunt persoane obligate prin lege în a-i îngriji.

Analiza amănunțită a fenomenului victimizării persoanelor în vârstă a evidențiat o serie de aspecte:

– victimizatorul persoanelor în vârstă este cel, mai frecvent o rudă, în special frate, soț sau copil și mai rar noră, ginere, nepot, nepoată, prieten sau vecin.

– cea mai expusă riscului victimizării este femeia de peste 60 de ani, bolnăvicioasă și suferindă.

– foarte frecvent victima și victimizatorul locuiesc în aceeași casă, dar izolați social în raport cu prietenii, vecinii și rudele care ar putea interveni pentru a pune capăt acțiunii sau procesului de victimizare.

– tendința este ca victimizatorii să devină solicitanți în raport cu victimele care devin depresive, dependente și izolate.

– cel mai frecvent, părinții care se află în aceeași casă sunt maltratați fizic de către fii, dacă fiicele sunt abuzive, în mod obișnuit victimizarea este forma neglijării emoționale. Ca un revers, la rândul lor, o parte din victimele în vârstă au fost părinți abuzivi.

– frecvent, personalul cu răspunderi limitate privind îngrijirea celor în vârstă, este suspectat de a-i neglija aproape complet obligațiile ce îi revin.

Ținând cont de teoriile avansate de criminologi în perioada anilor '60-'70 conform cărora înșiși infractorii sunt victime ale sărăciei, pregătirii școlare insuficiente, discriminării, injustițiilor sociale, particularizând și luând în considerare infractorii bătrâni, cercetările au ajuns la câteva concluzii: infracționalitatea vârstnicilor este în plină scădere, unii autori dând pentru cei în vârstă de circa 60 de ani, un procent de 3-4%, iar pentru cei ce depășesc 70 de ani, un procent de 1-2%.

4.5. Circumstanțele cauzalității victimale

4.5.1. Factorii de risc conjunctural și relațional.

Clasificarea factorilor de risc victimal este determinată de mediile socio-structurale de proveniență a victimelor, de tipologia valorilor afective lezate (fizice, morale, politice, religioase), de condițiile socio-economice în care trăiesc victimele (analfabetismul, condițiile de viață, regimul politic), de regulile de conduită acceptate de acestea. Există astfel o responsabilitate concretă a victimelor care decid asupra importanței relative a actului agresional.

Cauzalitatea victimală reprezintă o structură comportamentală complexă, determinată de interdependența unor factori obiectivi (economici, politici, ideologici, religioși) și a unor factori subiectivi (interese individuale, sentimente – de inferioritate, de superioritate, atitudinile și relațiile interindividuale). Geneza și explicarea acestor factori caracterizează victimele din punct de vedere psihologic și își au sursa în determinări corporale, psihice, intelectuale, în imposibilitatea victimelor de a se adapta psihic acțiunii stimulilor externi.

Raportul dintre victimă și factorii conjuncturali – relaționali – este exprimat în funcție de personalitatea victimei; factorii se vor adapta sau nu determinărilor impuse, explicând gândirea și conduita victimei, condiția socio-psihică acceptată de aceasta.

Cauzalitatea victimală este întotdeauna concretă și formează împreună cu mediul ambiental o totalitate, oferind modele explicative ale agresiunii, ale efectelor victimale și ale integrării victimei în mediul social și istoric existent. Victimizarea devine un fenomen psihologic, juridic, politic, economic, religios.

4.5.2. Factorii de risc natural.

În stabilirea cauzalității victimale, alături de factorii de risc conjuctural și relațional există factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat, în mod obiectiv, de modul de înțelegere a exigenței sociale, modul de determinare în raporturile interindividuale, de calitățile individuale de natură psihică, morală și intelectuală. Un comportament victimal autentic trădează influențele coexistenței sociale și atitudinea psihică și morală a victimei.

Existența socială determină o anumită modalitate de comportament precum și un anumit grad de înțelegere a existenței.

Înzestrarea biologică, gradul de sănătate psiho-fizică a individului precum și apariția unor necesități de natură materială creează capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social existent.

O anumită atitudine nerealistă față de stimulii externi, determinată de incapacitatea aprecierii exigenței sociale, a raportării necesităților individuale la cerințele sociale, a insubordonării față de regula socială, amplifică gradul de victimizare.

Factorii de risc natural își au sorgintea în existența socială precum și în viața psiho-morală a victimei, fiind calificați și gradați, în funcție de modalitatea recuperării victimei sau de restrângere a efectului victimal.

4.5.3. Condițiile favorizante specifice producerii efectului victimal.

Condițiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub mai multe aspecte: psihologic, fiziologic, social, psihiatric și demografic.

Cunoașterea condițiilor favorizante ale apariției victimizării nu se poate reduce doar la analiza cauzelor obiective sau subiective care impun victimizarea, ci va trebui să fie stabilite intențiile individuale, conștiente ale victimei de manifestare a acestora.

Orice acțiune agresională creează conflicte, raporturi interindividuale a căror rațiune de a fi ar fi lipsită de temei dacă nu s-ar identifica acele condiții favorizante pentru apariția, limitele și efectele sale.

Condițiile favorizante ale victimizării nu pot fi definite independent de cauzele agresivității (factorii de risc relațional și conjunctural), care constituie cerințele obiective și subiective ale acțiunii agresionale (contradicțiile dintre victimă și agresor).

În acest sens, condițiile favorizante apar ca un produs al unui sistem complex de împrejurări care ajută violența și conflictul în dezvoltarea sa naturală, spre un anumit tip de fenomen victimal în care se integrează.

4.5.4. Importanța cunoașterii cauzalității victímale pentru instituțiile de aplicare a legii.

Acțiunile – inacțiunile (omisiunile) având ca obiect violența produc, de regulă, efecte victimale deosebite, a căror rezolvare implică participarea agențiilor de aplicare a legii. Indiferent de natura actului agresional precum și de efectele victimale ale acestuia, instituțiile abilitate participă și desfășoară activitatea primară de identificare a participanților în actul infracțional.

Deoarece în cazul violențelor și crimelor, efectele actului agresional sunt multiple și generează o intervenție promptă pentru întreruperea producerii acestora sau pentru reducerea efectelor antisociale, cunoașterea acestora, pentru organele de urmărire penală, este justificată în mod obiectiv. Astfel, producerea unor efecte având ca obiect viața sau sănătatea persoanei declanșează și elementele de identificare precoce a unor acte agresionale similare.

Stabilirea raportului de cauzalitate dintre acțiune și efectul victimal al acestuia reduce posibilitatea producerii unor evenimente viitoare, dacă se adoptă măsurile de contracarare și excludere a acestor cauze. Implicarea organelor de urmărire penală în depistarea cauzelor și condițiilor care favorizează producerea victimizării va reduce implicit întinderea prejudiciului și uneori chiar determină evitarea acestuia.

După identificarea cauzalității și condițiilor producerii victimizării se adoptă măsurile legale pentru identificarea și pedepsirea infractorului și recuperarea victimală a persoanei care a fost prejudiciată.

O cauză cunoscută poate fi pe jumătate rezolvată înainte ca aceasta să-și producă efectele, astfel că este în interesul legii ca să se evidențieze din cazurile particulare evoluția evenimentelor și fenomenelor infracționale.

4.5.5. Specificul activităților organelor judiciare întreprinse pentru apărarea victimelor potențiale

În activitatea de identificare a victimelor, organele de urmărire penală asigură măsurile concrete pentru apărarea imediată a victimelor care au avut de suferit după producerea actului agresional. Stabilirea cauzelor și condițiilor concrete în care s-a produs acțiunea actului infracțional relevă și elementele care au favorizat sau facilitat producerea victimizării.

Necesitatea cunoașterii acestor elemente este impusă de adoptarea acelor măsuri concrete în scopul reducerii numărului persoanelor care este posibil să fie victimizate, în viitor.

Elaborarea unui plan concret, din care să rezulte „victimele viitoare”, are ca elemente de comparație cunoașterea condițiilor de viață ale unei anumite categorii de persoane din teritoriu, care nu au capacitatea psihică sau fizică de a se apăra sau nu au posibilitatea materială de a adopta măsuri de prevenire a producerii acțiunii agresionale.

Existența unei categorii speciale de victime care, datorită vârstei, bolilor psiho-fizice, înclinațiilor spre mediul social viciat, tendințelor de integrare într-o categorie care adoptă un comportament anormal prezintă garanția caracterizării unora dintre aceste persoane ca „victime potențiale”.

Organele de urmărire penală adoptă acele măsuri concrete, specifice, de natură să avertizeze victimele potențiale, în legătură cu perspectiva suportării unor consecințe vătămătoare iar în faza judecării, instanța judiciară adoptă măsurile reparatorii pentru apărarea victimelor.

Efectul victimal, rezultat al unei concepții agresionale, poate reprezenta o anumită particularitate comportamentală a unei victime.

Condiția lipsei de combativitate față de agresor, modalitatea de conștientizare sau de nepercepere a stării victimale are influență în ceea ce privește adoptarea măsurilor preventive sau recuperatorii față de victimă.

Gradul de participare manifestat de victimă în raporturile cu agresorul este justificat de modalitatea în care victima își raportează propriile interese, atât înainte, cât și după producerea actului agresional.

Conștientizarea efectului victimal sau indiferența producerii acestuia poate explica, în mare măsură, atitudinea socială a victimei, ca modalitate de raportare față de exigențele sociale.

Pentru situațiile în care diferențierile între activitatea agresională și atitudinea victimală sunt foarte greu de făcut, o semnificație deosebită o reprezintă modul în care se poate individualiza inhibiția victimei în realizarea unor elemente care ajută, stagnează sau împiedică producerea unor efecte antisociale grave.

4.6. Circumstanțele cauzalității criminale.

4.6.1. Interrelația dintre victimă și agresor.

Infracțiunea și agresivitatea reprezintă fenomene sociale care, prin formele de realizare adoptate, creează dezordine socială.

Agresiunea, chiar și în cazul când reprezintă actul primar, constituie un domeniu al analizei psihologice, deoarece descrie relația socială afectată precum și condițiile în care a fost exercitată acțiunea. După cum este bine cunoscut, individul agresor stabilește, în prealabil, formele principale de încălcare a normelor legale sau, în cazul când infracțiunea este rezultatul culpei, posibilitatea reducerii efectelor fenomenului criminogen.

Implicațiile psihologice, rezultat al trăirilor individuale, se regăsesc atât în comportamentul agresorului, cât și al victimei, în sensul că trăirile acestor doi factori sunt diametral opuse.

Importante pentru social sunt, de fiecare dată, determinarea și stabilirea cauzelor și condițiilor favorizante privind factorul agresional, precum și posibilitatea identificării acestuia, a adoptării măsurilor strategice având ca obiect sancțiunea și restabilirea segmentului social lezat.

Dar, pentru a susține una sau cealaltă dintre opiniile implicate în adoptarea celor mai bune măsuri de depistare, sancționare și prevenire a actului criminogen, este necesar să se identifice implicațiile psihologice ale fenomenului agresional, atât în ceea ce privește viața agresorului, cât și a victimei.

Agresiunea reprezintă un element al factorului psihologic individual sau al factorului socio-uman. Implicațiile sociale ale factorului criminogen rezultă din categoria relațiilor afectate, precum și din categoria efectelor produse (la nivel individual și social), activitatea de prevenire a fenomenelor infracționale reprezentând strategia ante- și postdelictum a statului.

4.6.2. Implicațiile psihologice ale actului agresional.

Conștiința individuală determină o anumită formă a acțiunii agresionale, în sensul că individul are o perspectivă asupra actului executat, precum și a consecințelor sociale ale acestuia. Experiența individuală agresională accentuează adoptarea sau îndepărtarea de unele prototipuri acționale, rezultat al gândirii sistematice, precum și al sensibilității individuale.

Intensitatea executării actului criminogen este justificată de reflecția psihologică, constând în sublinierea reușitelor individuale, precum și a defectelor relevate în activitatea agresională. Justificarea, explicarea sau contemplarea actului criminogen de către criminalul în serie reprezintă o formă de evaluare a propriilor sale posibilități, determină relația inconfundabilă dintre actul criminogen individual și actele care urmează a fi executate în limitele unui „modus operandi”.

În fiecare caz, acțiunea concretă reprezintă un efort calculat sau un efort spontan, pentru justificarea și validarea ansamblului acțiunilor ce compun comportamentul individual. Opoziția dintre ceea ce trebuie făcut și ceea ce s-a realizat în mod concret, fără voința criminalul în serie, definește orientarea în gândire și acțiune a acestuia.

Regulile acceptate și adoptate de infractor nu pot fi interpretate în același mod și la același nivel, pe parcursul executării întregii acțiuni. Concepția despre violență, despre maniera de realizare, despre posibilitatea înlăturării urmelor, determină neregularități în modul de acțiune.

În cazul când între acesta și victimă sunt stabilite reguli obișnuite de conviețuire, acesta va căuta să desființeze statutul precis de conviețuire (format de reguli, principii, obiceiuri) cu victima, în sensul impunerii normelor de forță, prin care să se realizeze supunerea necondiționată a victimei. Aprecierile despre propria persoană, precum și despre relația cu victima relevă faptul că infractorul urmărește adoptarea acelor procedee pentru menținerea unei libertăți în acțiune și va justifica inocența sau exaltarea în executarea crimei.

Oricare ar fi mijloacele și formele adoptate pentru îndeplinirea actului criminogen, el refuză să indice prin procedeele adoptate cauza fenomenului, sursa acestuia și existența unui raport de cauzalitate dintre acțiune și efectul criminogen.

Existența unui decalaj între intențiile agresionale și rezultatele reale criminogene descifrează și caracterizarea infractorului prin raportarea directă la intenția de a fi considerat într-un anumit fel și modul în care este acceptat de colectivitate. Faptul că nu sunt sesizate contradicțiile dintre intenția agresională și rezultatele acesteia se datorează atât modului de gândire al actului criminogen, cât și necesității de a realiza acțiunea numai în anumite limite.

Orice crimă devine astfel finalul unor trăiri precedente din viața criminalului tulburarea ocazionată de exercitarea acțiunii generând o anumită voință de a continua starea agresională sau lipsa de satisfacție pentru neîmplinirea efectelor urmărite.

În acest mod fiecare crimă va completa un ciclu, ordonând actele agresionale în sensul menținerii sau refuzării unora dintre acestea.

Împrumutând din modelul agresional al unor persoane, abandonând unele mijloace și procedee de acțiune, criminalul creează un prototip al cărui domeniu rămâne nealterat până în momentul când apare ideea de abandonare, de modificare asupra viziunii agresionale. În această fază, stilul agresional vechi poate fi abandonat în sensul adoptării numai a unor mijloace și procedee considerate a fi invulnerabile pentru a fi întrebuințate într-o formă de agresiune. Însă oricât de mare ar fi efortul individual de a menține forme, mijloace sau procedee de acțiune vechi în sistemul acțional nou, totuși, în mod conștient, vechile metode își pun amprenta pe modul specific de realizare a unei crime noi.

Cunoscând că agresivitatea este rezultatul gândirii acțiunii individuale, rezultă că în cadrul concepției agresionale se regăsesc influențele factorilor sociali. În evoluția gândirii criminalului apar și evenimente externe care influențează tendința individuală, actul de voință, precum și forma originală de realizare a acestuia. Însușirile temperamentale și de caracter determină execuția crimei și legătura de cauzalitate cu mediul social, astfel că actele rezultate ale unei spontaneități psihice agresive devin pentru perioada următoare un fenomen obișnuit, o manieră individuală agresivă.

În acest sens, se consideră că în structura psihică individuală există nevoia unei orientări uniforme a voinței către o anumită direcție acțională, mobilurile crimelor determinând tendința continuării sau abandonării unei anumite forme agresionale. Trăirea psihică a crimelor implică verificarea greșelilor, a semnelor și urmelor rămase la locul faptei și determină adoptarea unei atitudini atât față de actul agresional (cinism, indiferență), cât și față de raporturile cu mediul social (toleranță, prefăcătorie, umilință).

4.7. Psihologia victimală ca sursă de generare a ipotezelor corecte pentru identificarea infractorului.

Practica a demonstrat că în comiterea infracțiunii este foarte greu de realizat diferențieri clare pe linia responsabilității celor doi membri ai cuplului penal (infractor-victimă).

Din punct de vedere juridic lucrurile sunt mai clare, precizarea statutului victimei și infractorului făcându-se pe baza stabilirii inițiativei în a comite o faptă antisocială cât și în baza efectelor acestei acțiuni. Astfel, persoana vătămată corporal, violată, ucisă etc., apare în calitate de victimă, iar persoana care a vătămat corporal, a violat, a ucis, apare în calitate de infractor.

Privind din punct de vedere strict psihologic, deși existau anumite cazuri în care între victimă și infractor nu a existat nici un fel de legătură anterioară, se consideră că nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracțional. Pot fi date multe exemple în acest sens:

– poștașul care are bani mulți asupra sa, care nu se asigură deloc și care este atacat în scop de jaf;

– victima unui viol într-un parc, în timpul unei nopți, este vinovată de ignorarea pericolelor potențiale atunci când pleacă la plimbare singură, prin parc, la ore târzii;

– victima unui atac nocturn la domiciliu poartă vina unei "publicități" exagerate provenind din achiziționarea unor bunuri de valoare;

– părinții sau persoanele care au în pază juridică un minor, au un anumit grad de vinovăție în cazul când acești minori devin victimele unor infracțiuni.

Atunci când între victimă și infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la cunoașterea victimei (modul său de viață, referințe, habitudini, trăsături psihomorale și psihocomportamentale) ce poate "reconstitui" fizionomia particulară a relaționării interpersonale infractor-victimă și, astfel, poate fi identificat cel ce a comis fapta.

Această situație este valabilă pentru cazul în care victima a decedat. În cazul în care victima nu decedează apare o problemă deloc neglijabilă: măsura în care victima este dispusă, voluntar sau involuntar, să-l demaște pe infractor. În cazul în care victima se teme într-o foarte mare măsură de reacțiile infractorului (ulterioare demascării), este posibil ca ea să evite complet în a-l demasca, să încerce să găsească alte "explicații", sau să nege efectiv comiterea infracțiunii. Studiind modul de reacție al victimei, psihologia ei în astfel de cazuri, se pot emite ipoteze cu privire la caracteristicile psihice și comportamentale ale infractorului.

T. Bogdan a făcut o selecție a datelor de interes pentru cunoașterea victimelor, alegându-le pe cele pe care le-a apreciat ca fiind de mare interes în procesul identificării autorilor:

a) datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru a stabili dacă, în speță, este vorba de un omor, sinucidere ori moarte accidentală;

b) datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârșirii infracțiunii;

c) datele relative la precizarea circumstanțelor esențiale ale evenimentului (de loc, de timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuință), alte împrejurări semnificative (tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);

d) datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele privind concepția și modul de viață, materializate în nivelul de cultură și educație, atitudini, calități morale, temperamentale și caracteriale, trăsături caracteristice de personalitate, de credințe și obiceiuri, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute, stare de echilibru psihic ori manifestarea unor tendințe spre agresivitate, izolare socială ori depresiune, anumite vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool, relații extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală);

e) cercul de relații al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracție), mediile și locurile sau localurile publice frecventate. De importanță deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relațiilor victimei (de amiciție, dușmănie, indiferență) și, mai ales, identificarea și conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute recent (neînțelegeri familiale, conflicte pentru moștenire, motive de răzbunare sau gelozie, etc.), precum și a celor care privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obținerea unor venituri pe căi ilicite;

f) informațiile privind mișcarea în timp și în spațiu a victimei cu accent deosebit pe perioada imediat anterioară evenimentului care pot avea relevanță deosebită;

g) datele privind bunurile deținute de victimă, mai ales a celor de valoare și cele privind dispariția unora dintre acestea ori a unor documente;

h) informațiile privind antecedentele morale, medicale, penale și contravenționale ale victimei.

Având în vedere complexitatea și uneori chiar contradictualitatea informațiilor culese despre victimă, în practica organelor judiciare, mai ales în cadrul unor infracțiuni grave, s-au conturat unele tehnici de organizare a muncii care permit, pe lângă o sistematizare tematică, o mai lesnicioasă interpretare și valorificare a datelor. Ne referim, în principal, la următoarele modalități:

a) întocmirea unor liste cuprinzând informații pe fiecare din aspectele menționate anterior;

b) elaborarea unor schițe cu relațiile victimei ori cu mișcarea în timp și spațiu a acesteia sau chiar a unora care combină ambele aspecte, evidențiindu-se legăturile suspecte care se suprapun peste momentele critice din viața victimei, mai ales din perioada imediat anterioară evenimentului;

c) studierea comparativă a informațiilor despre victimă deținute de la un caz cu cele privind altele similare, comise în zona și în perioada de interes, în situații când avem de-a face cu serii de fapte identice pentru a observa dacă au o relație unele cu altele ori pot fi toate victimele aceluiași autor, chiar dacă aparent ele nu au nici o legătură comună (de exemplu: în cazul omorurilor și tentativelor de omor cu mobil sexual comise în capitală de Rîmaru);

d) redactarea unor liste cu trei rubrici care să cuprindă informațiile sigure despre victimă, apoi pe cele relative sau neverosimile ori chiar contradictorii, care urmează a fi verificate, iar în ultima rubrică aspectele ce nu sunt deloc cunoscute și urmează a fi investigate. Completarea permanentă a acestor liste cu datele noi obținute vor permite examinarea comparativă, de sinteză sau chiar analitică a informațiilor, constituind o imagine diriguitoare pentru orientarea în continuare a investigării victimei.

Pentru a reuși adâncirea cunoașterii vieții, mișcării și legăturilor victimei se impune folosirea concomitentă și combinată a unei diversități de izvoare de formare, de mijloace și metode, fiecare din ele putând aduce contribuții specifice la "reconstituirea" tabloului de ansamblu a vieții acesteia.

4.7.1. Izvoare de documentare.

Cercetarea la fața locului în cazul infracțiunilor comise prin violență poate oferi un șir nelimitat de constatări și indicii semnificative pentru cunoașterea victimei, cum ar fi:

1) activitatea desfășurată anterior producerii cazului (victima era îmbrăcată de zi, pentru somn, desfășura diverse activități gospodărești etc.);

2) comportarea victimei la apariția infractorului (indicii care arată că se cunoșteau și i-a deschis benevol, încercări de punere materializate în prezența unor leziuni de autoapărare, ruperea veșmintelor etc.);

3) indicii pentru eventualul mobil al faptei ca: dispariția unor bunuri sau valori ori înscrisuri, poziția ginecologică a victimei, acțiuni nefirești sau manifestări de sadism ale autorului care pot oferi informații despre posibile tulburări comportamentale ale acestuia, leziuni produse post-mortem care pot ilustra prezența mobilului răzbunării, aspecte de regizare a locului faptei etc.;

4) date utile privind identitatea victimei, atunci când aceasta nu este cunoscută (descrierea semnalmentelor, îmbrăcămintei, ridicarea impresiunilor papilare, a unor probe biologice pentru determinarea grupei sangvine ș.a.);

5) date de cunoaștere generală a preocupărilor victimei (pe baza studierii interiorului locuinței, a conținutului înscrisurilor și bibliotecii), a stării de sănătate (diverse certificate, medicamente, a debitorilor acesteia), diverse însemnări cu nume și sume de bani, a diverselor stări conflictuale (copii ale unor acțiuni în instanță ori hotărâri judecătorești etc.).

De asemenea, expertiza medico-legală poate oferi date utile privind prezența semnelor de autoapărare ale victimei, numărul, gravitatea și amplasamentul leziunilor periculoase pentru viață ori care au cauzat decesul, poziția victimei față de agresor, existența unor leziuni post-mortem și a unor leziuni caracteristice sinuciderilor sau morților accidentale etc.

4.7.2. Reconstituirea radiografiei modului de viață al victimei.

După cum am văzut, datele care definesc personalitatea victimei, în special cele ce privesc concepția și modul de viață al acesteia, au o foarte mare importanță în procesul identificării infracțiunii.

Studiind modul de viață al victimei, se studiază, de fapt, nivelul de cultură și educație, atitudinile, calitățile morale, temperamentale și caracteriale, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute, credințe și obiceiuri, starea de echilibru psihic sau manifestarea unor tendințe spre agresivitate, izolarea socială sau depresiunea, anumite vicii ascunse (consum excesiv de alcool, jocuri de noroc, relații extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală).

Este recunoscut faptul că o serie de indivizi extrem de expuși victimizării este cea a consumatorilor de alcool și stupefiante. Astfel, în momentul în care se cunoaște faptul că victima a fost un înrăit consumator de alcool, se poate emite ipoteza că infractorul a acționat în scop de jaf sau că infractorul poate fi un coleg de băutură care a acționat asupra victimei în timpul unei stări tensionale conflictuale ivite la un moment dat între victimă și infractor.

Dacă se cunoaște faptul că victima a fost o persoană destrăbălată, desfrânată, se poate aprecia că a fost victimizată de un infractor provenit din rândul proxeneților de exemplu, sau de un soț (sau iubit) a cărui soție (respectiv iubită) a întreținut relații amoroase cu victima.

Este un fapt, de asemenea, cunoscut că prostituatele sunt supuse riscului victimal mult mai mult decât celelalte femei. Cunoscând faptul că victima decedată a fost prostituată se poate presupune că ucigașul este fie un violator, fie un pervers sexual, fie un proxenet, fie un client al victimei.

Un alt exemplu este cel al cartoforilor. În cazul în care se cunoaște faptul că decedatul a fost un cartofor înrăit, se poate emite ipoteza ca ucigașul este fie un partener de joc, fie un individ care a acționat în scop de jaf.

4.7.3. Reconstituirea cercului de relații al victimei.

Așa după cum a arătat și T. Bogdan în lucrarea sa "Comportamentul uman în procesul judiciar", foarte importante în procesul identificării infractorilor, sunt datele cu privire la cercul de relații al victimei. În această categorie de relații se încadrează relațiile de familie, de rudenie, de vecinătate, de distracție ale victimei. Deci, pe lângă alte date importante, este imperios necesar să se cunoască date despre familia decedatului, despre rudele decedatului, despre vecinii și colegii de serviciu ai decedatului între care se poate presupune că a intervenit, la un moment dat, o stare conflictuală sau tensională. Deci, paralel cu aflarea de date despre cercul de relații al victimei, se încearcă obținerea de date privind existența unor astfel de stări tensionale sau conflictuale. Se mai poate urmări și obținerea de date privitoare la cercurile afaceriste sau de infractori din care ar fi putut să facă parte victima.

Un exemplu privitor la utilitatea obținerii de date despre cercul de relații al victimei, pentru procesul de identificare al autorilor, îl constituie cunoașterea relațiilor de familie și de rudenie ale victimei. Astfel, dacă se constată, de exemplu, că victima decedată urma ca, într-un oarecare timp, să intre în posesia unei importante moșteniri, se poate presupune că autorul omorului face parte din grupul de rude al victimei și că a acționat în scopul de a intra el însuși în posesia acelei moșteniri sau a unei părți din această moștenire.

4.7.4. Identificarea surselor potențiale de conflict în relația victimă-agresor.

În procesul de identificare al autorilor unor infracțiuni, un rol important îl are cunoașterea, pe cât posibil, a relației victimă-agresor și mai ales a stării tensionale și conflictuale dintre cei doi, care a dus la declanșarea și comiterea infracțiunii. Există foarte multe variante posibile ale relației infractor-victimă, în special în cazul infracțiunilor cu violență. Ținând cont de poziția și situația victimei după comiterea infracțiunii, se pot diferenția mai multe variante posibile:

1) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute și, nu de puține ori, chiar de către infractor, cum ar fi, de exemplu, cazul soțului criminal;

2) victime care nu supraviețuiesc agresiunii (decedate) care "oferă" în principal informații asupra infractorului, plecând de la modul în care a procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau fără, jefuind sau nu victima, încercând sau nu să acopere urmele etc.);

3) victime care supraviețuiesc agresiunii dar, din motive obiective, acestea nu pot identifica infractorul (infractorul era mascat, fapta s-a comis pe întuneric, victima a fost mai întâi legată la ochi prin surprindere etc.În schimb, în astfel de cazuri, victima poate da totuși informații în legătură cu infractorul, cu unele caracteristici fizice sau psihice ale acestuia: aspecte vestimentare – haina aspră sau lucioasă, eventual vocea infractorului, starea de nervozitate a acestuia, precipitarea lui etc.;

4) victime care supraviețuiesc agresiunii și care cunosc infractorul însă nu-l denunță pentru că le este teamă de răzbunarea acestuia (de exemplu, infractorul a amenințat victima că în cazul în care aceasta ar denunța, el se va răzbuna pe copii);

5) victime care supraviețuiesc agresiunii, cunosc infractorul dar nu-l denunță din motive care țin de viața lor particulară (de exemplu, agresorul este concubinul victimei căsătorite);

6) victime ce supraviețuiesc agresiunii și care cunosc infractorul, dar care acuză o altă persoană pe care vrea să se răzbune, infractorul adevărat nefiind, deci denunțat;

7) victime ce supraviețuiesc agresiunii, care cunosc infractorul dar care, în loc

să-l denunțe, încearcă să ofere alte explicații, inclusiv autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe infractor. Este cazul, desigur mai rar al victimei care în acest fel, consideră că oferă "dovezi de dragoste" infractorului pe care-l iubește;

8) victime care supraviețuiesc infracțiunii, care cunosc infractorul, însă, profitând de situație, încearcă să pună în seama acestuia și fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima reclamă dispariția unor lucruri de valoare sau bani pe care în mod real infractorul nu și le-a însușit, acesta rezumându-se la violarea victimei);

9) victime care profită de o anumită situație reclamând o "infracțiune" comisă asupra sa cu intenția de a sancționa o persoană sau de a profita de pe urma ei (de exemplu, victima simulează voluntar și regizează corespunzător o relație sexuală pentru a o transfera în viol).

Această sistematizare nu are pretenția de a fi una exhaustivă, dat fiind faptul că practica judiciară este mult mai complexă.

De un deosebit interes sunt investigațiile efectuate în rândul membrilor familiei victimei ori a prietenilor sau legăturilor mai apropiate, inclusiv cele de serviciu, care pot releva date prețioase privind anumite temeri, motive de neliniște ori încercări de amenințare din partea unor persoane, modificări bruște în anumite relații, atitudini sau preocupări ale victimei, intenții de sinucidere, de răzbunare, de părăsire a familiei sau localități, anumite slăbiciuni sau vicii bine ascunse și alte aspecte care, de multe ori nu pot fi clasificate pe altă cale.

Ex. De exemplu, într-un caz de omor, cercetările au trenat timp îndelungat, autorul fiind identificat după mult timp, aproape de limita termenului de prescripție, deoarece în toată această perioadă nu s-a cunoscut o relație amoroasă a victimei cu o persoană care s-a dovedit a fi autorul faptei. În final, a fost identificată singura martoră care cunoștea această legătură și ca urmare s-a ajuns la descoperirea făptuitorului, care în acel timp era militar și a participat la efectuarea cercetării la fața locului, având posibilitatea să modifice unele aspecte ale cercetării și să distorsioneze unele date.

În altă ordine de idei, studierea atentă a corespondenței, agendelor telefonice, jurnalelor sau altor înscrisuri emanate de la victimă ori care privesc relații sau preocupări ale acesteia (cărți, manuscrise, schițe, desene, discuri, timbre filatelice, diverse colecții etc.), precum și altele care relevă stări tensionale ori existența unor procese judiciare în care a fost angajată victima oferă o diversitate infinită de date care pot constitui indicii despre autori și categoria mai probabilă de persoane în rândul cărora aceștia trebuie căutați.

În contextul problematicii privind cunoașterea victimei se disting ca având valoare practică deosebită cele referitoare la stabilirea relațiilor inter-umane, a naturii și specificității acestora. Într-o serie întreagă de cazuri de omor există o frecvență relativ ridicată a situațiilor când autorii fac parte din cercul de relații al victimei, mai ales când este vorba de omoruri comise cu mobil de răzbunare, gelozie, moștenire sau de ordin sexual, precum și în multe omoruri săvârșite în mod așa-zis spontan, când apar sau renasc situații tensionale, din motive incidentale, mai ales între persoane cunoscute.

Deși mai redus ca frecvență statistică, există destule omoruri în care factorii aleatori joacă un rol important, autorii nefăcând parte din cercul de relații anterioare ale victimei, realitate ce complică acțiunea de identificare a făptuitorilor. Asemenea situații se întâlnesc mai des în omorurile comise în mod așa-zis spontan, cu mobil de jaf sau sexual, și în cele comise de persoane cu afecțiuni psihice limitrofe normalului, de regulă, cele care suferă de diverse forme de psihopatie (sexuală, impulsivă).

Ori de câte ori ne aflăm în fața unor asemenea cazuri trebuie să admitem adevărul că șansa valorificării relațiilor victimei este mai mică decât în situațiile menționate anterior, dar ea există totuși și nu trebuie minimalizată. Aplicându-se metode specifice de investigare și cercetare vor fi identificate o serie de persoane care pot oferi informații utile despre prezența victimei, înaintea evenimentului, în compania unor persoane cunoscute întâmplător, pe stradă ori în unele localuri sau locuri publice (parcuri, gări, autogări, discoteci, săli ale tribunalelor ș.a.). Cu ajutorul acestora, pe baza analizei valorificării atente a oricăror date, mai ales a celor privind semnalmentele, îmbrăcămintea, comportarea ori alte indicii semnificative (folosirea unei porecle sau diminutiv, caracteristicile limbajului, direcția de retragere), se poate ajunge la identificarea victimelor și verificarea implicației lor.

O atenție deosebită se impune a fi acordată datelor referitoare la preocupările, activitatea, mișcarea și legăturile victimei din perioada imediat anterioară evenimentului, informațiilor despre perioada mai "caldă" a cazului, care are un grad de probabilitate sporită de a ne oferi soluția.

4.8. Concluzii desprinse din studiul cauzalității criminale.

Pentru a ajunge la o anumită finalitate (idealul agresional), criminalul în serie stimulează o anumită trăire în sensul ordonării senzațiilor și judecăților, minimalizând consecințele sociale.

În acest sens, tendința realizării unui mod original de comitere a faptelor determină în subconștient unirea tuturor trăsăturilor particulare de la cele incipiente până la cele mai perfecte.

Chiar dacă în infracționalitatea aceluiași criminal în serie există determinări diferite, se constată că unele acțiuni își au geneza în acte agresionale vechi prin afirmarea sau negarea comportamentală a acestora.

Ingeniozitatea criminală reprezintă o formă de acceptare a unor reguli comportamentale pentru a se ajunge la o perfecțiune individuală, care se poate grupa după stilul de concepere (modus operandi), garantând o anumită finalitate.

De regulă, criminalul în serie pornește de la un anumit plan, în sensul stabilirii fenomenelor mai importante, preluării și ordonării datelor într-un anumit ansamblu, determinat de deducții, intuiții etc. În acest mod, consideră că temperamentul său inconsecvent poate fi condiționat doar de privațiunile voluntare, înțelegând să renunțe la alte tendințe care reflectă „capacitatea negativă” a sa.

Conștiința de sine se regăsește în dezaprobarea regulilor, în refuzul de a accepta că societatea are posibilitatea depistării actelor criminale, astfel încât prin examinarea procedeelor și metodelor de operare să recunoască doar faptele evidente, lăsând impresia că este lipsit de experiență în sensul producerii crimei ca rezultat al unei întâmplări.

Lanțul criminal se compune din trei momente: deliberarea (cumpănirea motivelor de acțiune care justifică o anumită alegere), hotărârea în executarea acțiunii și ultimul moment – executarea agresiunii.

Nu va exista momentul hotărârii în cazul când nu a existat posibilitatea alegerii, de a face sau a nu face actul, dacă nu există confruntarea motivelor și deliberarea acestora în sensul adoptării uneia dintre ele.

O cauză nu poate fi posterioară producerii evenimentului, cauza legând voințele care determină complicitatea la săvârșirea unei crime.

Dacă există o anumită temporizare în conceperea crimelor, execuția acestora poate să fie promptă, întrucât criminalul în serie separă concepția de executare a evenimentului, prezentând repere diferite pentru fiecare registru volițional.

Între aceste faze există o deosebire justificată de scopul criminal, precum și de maniera de producere a acțiunii. Intensitatea modalității de acțiune reprezintă o caracteristică specifică tratamentului agresional, dezvăluie intențiile criminale, rigoarea logică sau reversul logicului uman, inconștientul, stările halucinatorii, maladive – care poartă însă amprenta individuală a personalității agresive.

Crima constituie o modalitate de informare privind psihologia deviantă, fiind explicată de biografia individuală, și determinată de cauze generale, la realizarea acesteia contribuind atât spiritul agresional (caracterul, temperamentul, educația, pasiunile, viciile), cât și starea fizică specifică, rezultat al unei confruntări cu alți factori agresionali .

Derivată din viața individului, agresiunea – indiferent de mobil – apare în concepția criminalul în serie ca o consecință firească a afirmării capacității sale în relația cu mediul ambiant, în sensul reproducerii stării de revoltă față de un individ sau față de societate.

Faptele traumatizante, în perioada anterioară, vor marca devenirea criminală în sensul acceptării, de către criminalul în serie, în mod conștient sau inconștient a unor concepții despre lume care se reflectă în gândire, limbaj și actele personale.

Personalitatea univocă sau dedublată a infractorului permite cunoașterea finalității tuturor actelor agresionale și a cauzelor care le produc.

Evenimentele familiale, sociale grăbesc sau întârzie comportamentul infractorului în cadrul raportului cu societatea. Acesta consideră că nu reprezintă doar propria sa structură comportamentală, ci împrejurarea că, prin actele produse, se exprimă un anumit tip de personalitate, derivată din social și influențată de social.

Sinteza acestui „iter criminis” determină stabilirea legăturii nemijlocite dintre activitatea criminală și viața socială, a cauzei care explică motivul săvârșirii crimei, psihicul și influența pe care o avea criminalul în serie asupra mediului social.

Cauzele urmează a fi căutate și în originalitatea realizării actului criminal, determinat de structura mentală, ereditate și întâmplare, detașat de propria experiență agresională.

Tentația de a înfrânge impactul cu conștiința, confruntarea cu unele norme, determină aprecieri psihologice care vor atesta calitatea de persoană responsabilă sau iresponsabilă a criminalului, precum și existența unor acte agresionale originale, unice, care pot forma o anumită stare individuală agresională.

Determinarea ciclică a activității agresionale relevă faptul că raporturile infractorului cu mediul social sunt atât raporturi de dependență, cât și de interdependență. Capacitatea individuală de detașare de interdicțiile sociale poate crea o tendință de suprasolicitare a calităților individuale, care nu pot fi înțelese doar prin investigarea unor etape ale acțiunii, ci și prin aprecierea activității criminogene în totalitate.

Este evident că un criminal în serie se supune regulilor și restricțiilor sociale pentru a se integra mediului deși va continua să exercite acte și acțiuni în care se prezintă forme agresionale semnificative, ca: revolta, ura, tentația.

Conștiința agresională va reprezenta o relație între eul criminal perceptiv și mediul ambiant, stabilindu-se un anumit tip comportamental care va depinde de modul de rezolvare a conflictului individual.

Condiția morală a infractorului este înțeleasă doar prin integrarea acestuia în mediul ambiant, statutul experienței sale reflectând unele elemente criminogene care motivează actul.

Agresivitatea apare ca un fenomen fizic și psihic, în sfera căruia sensibilitatea și comportamentul se regăsesc în forme adecvate de exprimare supuse realității exterioare prin definirea unei contradicții între intenționalitatea și realizarea faptei.

Crima poate fi acceptată ca produs exclusiv al unor factori iraționali, însă poate exista și ca act gratuit, dar și ca act însușit de rațiunea proprie, întrucât criminalul în serie se detașează de anumite trăiri, de o anumită pasiune individuală, relevând prin modul de acțiune confruntarea unor idei cu mediul ambiant.

Implicațiile psihologice ale actului de agresivitate pentru autorul acestora constituie elemente ajutătoare în activitatea de identificare și de prevenire a infracționalității.

Modul în care criminalul în serie concepe actul criminal și înțelege efectele antisociale produse determină, în cele din urmă, și modalitatea de reformare socială a acestuia. Pentru cazurile când, în comportamentul criminalului care a produs un singur act agresional nu se regăsesc elemente de natură să determine depistarea imediată a acestuia, se impune concluzia că infractorul va mai săvârși acte antisociale.

Pentru situațiile când criminalul nu se îngrijește să șteargă urmele sau să acționeze cu precauție, se poate concluziona că acesta nu urmărește, în principal decât realizarea scopului individual, dar nu și intenția producerii, în viitor, a unor acțiuni infracționale.

Este adevărat, atitudinea comportamentală a infractorului este oscilantă și dependentă de unele cauze obiective și de condiții subiective care sunt variabile și care nu se pot generaliza.

CAPITOLUL 5 – Designul cercetării.

5.1. Obiective generale.