Aplicarea Masurilor Preventive In Dreptul Procesual Penal In Privinta Minorilor
1DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND APLICAREA MASURILOR PREVENTIVE IN DREPTUL PROCESUAL PENAL ÎN PRIVINȚA MINORILOR
1.1Repere teoretice privind particularitățile,temeiurile și condițiile aplicării măsurilor preventive în privința minorilor
Într-o oarecare măsură,interesele justiției sînt determinate de principiul inevitabilității pedepsei pentru infracțiunea săvîrșită.Pentru realizarea scopului propus,statul asigură organizarea și activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept.Toate acțiunile organelor de drept sînt îndreptate spre descoperirea infracțiunilor,demascarea celor vinovați de comiterea crimelor și întărirea procesuală a probelor.Este firesc faptul că persoana învinuită de comiterea unei oarecare infracțiuni să se opună deschis sau în taină,acțiunilor organelor de drept,avînd scopul de a încetini tragerea la răspundere penală pentru crima săvîrșită.În unele state civilizate caracterul relațiilor dintre stat în persoana organelor de drept și persoana bănuitului,învinuitului și inculpatului minor se accentuează mai ales în cadrul procedurii de aplicare a măsurilor preventive prevăzut de legislația procesual penală.Acest aspect al procedurii penale a fost și este discutat de către mai mulți savanți din diferite țări.
Spre exemplu,la sfîrșitul sec. al XIX-lea începutul sec. al XX-lea cînd reforma judiciară și de drept din Rusia,începută la 1864,își aducea roadele, V.D.Kuzimin-Karaev a menționat că în timpul aplicării măsurilor preventive în privința minorilor conflictul dintre interesele unei persoane libere pe de o parte,și interesele justiției de a descoperi adevărul și de a-l pedepsi pe cel vinovat,pe de alta parte[1].
În literatura juridică mai mulți autori au pus în discuție o serie de chestiuni care vizează esența sistemului măsurilor preventive,corelația cu alte măsuri de constrîngere ale statului,condițiile și circumstanțele aplicării măsurilor preventive,precum și scopurile și cercul persoanelor asupra cărora acestea se aplică.
Măsurile preventive reprezintă acea categorie a măsurilor procesuale,prevăzute de lege,cu caracter de constrîngere,prin luarea cărora organele judiciare urmăresc privarea de libertate sau restrîngerea libertății de mișcare a învinuitului sau inculpatului,în scopul de a asigura buna desfășurare a procesului penal ori de a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului minor de la urmărire penală,de la judecată ori de la executarea pedepsei.Buna desfășurare a procesului penal poate fi compromisă prin ascunderea infractorului,fuga acestuia sau prin actele sale de zădărnicire a aflării adevărului.În acest sens,luarea măsurilor preventive conduce la realizarea scopului de prevenție,fie printr-o minima atingere adusă libertății individuale a învinuitului sau inculpatului(de exemplu,obligarea de a nu părăsi localitatea în care locuiește,obligarea de a se prezenta periodic la organele de politie),fie prin privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal[2].
Măsurile preventive nu sunt măsuri de pedeapsă penală,deoarece:
a)măsurile preventive se aplică persoanelor care încă nu sunt recunoscute ca fiind vinovate în săvîrșirea infracțiunii prin sentința judiciară;
b)nu se aplică în scopul corectării și reeducării persoanei,ci în scopul de a realiza sarcinile procesului penal.
Categorii de măsuri preventive:
1. Obligarea de a nu părăsi localitatea;
2. Obligarea de a nu părăsi țara;
3. Garanția personală;
4. Garanția unei organizații;
5. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
6. Transmiterea sub supraveghere a militarului;
7. Transmiterea sub supraveghere a minorului;
8. Liberarea provizorie sub control judiciar;
9. Liberarea provizorie pe cauțiune;
10. Arestarea la domiciliu;
11. Arestarea preventivă.
Aceste măsuri în vigoare se aplică de fapt dacă sunt destule temeiuri de a presupune că minorul poate fi pus în ipostaza de bănuit sau învinuit dacă poate să se ascundă de organul care efectuează procesul penal, poate să împiedice stabilirea adevărului(prin influență asupra participanților la proces,sau prin tot soiul de ascunderi, deteriorări,falsificări privind faptele necesare cauzei, prin neprezentare la locul cerut după primirea citației), sau să săvârșească alte infracțiuni, să împiedice executarea sentinței. În lipsa acestor temeiuri însă, organului în putere nu-i rămâne decât să ia de la minor doar o obligație în scris de a se prezenta în incintă la o eventuală citare, iar aceasta numai atunci când va apare necesitatea de a se da o informație despre schimbarea de către bănuit sau învinuit a domiciliului legal (Art. 176, al. 4 din C.P.P. al R. Moldova). Deducem că la aplicarea unei sau altei măsuri preventive față de minori, se pune pe cântare caracterul și gradul faptei, se ține cont de persoana la caz, se ia în vedere vârsta și starea sănătății copilului, ocupația, situația familială, locul de trai permanent sau vremelnic [15].
Particularitățile măsurilor preventive aplicate în privința minorilor sunt caracteristice în aceeași măsură și constrângerii procesual-penale în privința minorilor.Particularitățile date se caracterizează în felul următor:
– aplicarea măsurilor de constrângere procesual-penală în privința minorilor are loc doar în sfera activității procesual-penale;
– scopul urmărit ține de contribuția la realizarea cu succes, adecvată a sarcinilor procesului penal în cauzele privind minorii;
– reglementarea strictă de către legea procesual-penală a cercului de persoane față de care acestea pot fi aplicate; a temeiurilor, formei și limitei aplicării lor;
– determinarea particularităților care determină caracterul de constrângere a măsurilor vizate, și anume realizarea lor indiferent de voința și dorința persoanelor în privința cărora ele sunt luate[16].
Măsurile preventive aplicate în privința minorilor dispun de următoarele trăsături:
-se dă posibilitatea aplicării lor doar numai în privința unui cerc strict determinat de subiecți ai procesului penal (bănuit, învinuit minor);
– măsurile pot fi luate în vederea preîntâmpinării acțiunilor ilegale din partea învinuitului (bănuitului)minor;
– măsurile preventive aplicate urmăresc obiectivul special de a preîntâmpina posibilitatea învinuitului (bănuitului)minor de a se eschiva de la urmărirea procesului penal;sau de la examinarea cauzei în judecată; de a anihila posibilitatea continuării activității infracționale; de a neutraliza acțiunile ilegale a învinuitului (bănuitului) minor care ar putea afecta descoperirea adevărului în cauza penală; de a asigura înfăptuirea sentinței;
– aceste măsuri sunt aplicate numai de către persoane și organe juridice special împuternicite prin lege în condițiile prezentării temeiurilor necesare în strictă conformitate cu ordinea stabilită.
Temeiurile și condițiile aplicării măsurilor preventive în privința minorilor constituie unele din trăsăturile de bază ce caracterizează natura juridică a acestora. Ele sunt chemate să asigure legalitatea și temeinicia limitării drepturilor bănuitului, învinuitului minor ca rezultat al aplicării în privința acestora a măsurilor preventive. Totodată, necătând la faptul că premisele necesare aplicării măsurilor preventive și circumstanțele luate în considerație în procesul utilizării lor sunt reglementate detaliat de lege, chestiunea asupra noțiunii temeiurilor și condițiilor aplicării lor se atribuie la unul dintre cele mai discutabile probleme ale procesului penal.
Temeiurile aplicării măsurilor preventive în privința minorilor joacă un rol de sine stătător în procesul aplicării legii procesual-penale.Temeiurile aplicării măsurilor preventive constituie cauzele bine determinante întru aplicarea acestor măsuri față de învinuitul (bănuitul)minor,iar condițiile luării măsurilor preventive aplicate în privința minorilor cuprind datele despre circumstanțele care sunt luate în considerație în cadrul activității de aplicare a măsurilor.
Studierea literaturii juridice din acest domeniu ne convinge în privința faptului că în știința procesului penal sunt întâlnite diferite puncte de vedere, diferite opinii vizavi de determinarea temeiurilor aplicării măsurilor preventive. Opiniile savanților nu coincid în privința cumulului datelor de fapt care determină dreptul ofițerului de urmărire penală, a procurorului, a judecătorului și a instanței de judecată de a aplica măsuri preventive; suficienței cunoștințelor despre prezența acestor date; clasificării temeiurilor etc. Chiar și mai multe contradicții stârnește chestiunea noțiunii și conținutului condițiilor aplicării măsurilor preventive. În acest din urmă caz nici nu există o opinie unică asupra esenței și importanței condițiilor raportate la soluționarea întrebării aplicării măsurilor preventive [3],[4].
Conținutul art. 176 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova ne permite de a scoate la iveală faptul că temeiurile aplicării măsurilor preventive în privința minorilor prevalează asupra condițiilor luării lor, că au o importanță primordială în raport cu acestea din urmă. Anume temeiurile urmează a fi reflectate, în mod obligatoriu, în ordonanța sau încheierea privind aplicarea măsurilor preventive. Cuvântul „temei” în acest context are importanța, sensul unei cauze, a unui pretext, motiv suficient care îndreptățește o anumită acțiune. Prezența temeiurilor deja de la sine este suficientă pentru soluționarea pozitivă a chestiunii aplicării măsurilor preventive. Condiția este o circumstanță de care depinde ceva; o împrejurare în care ceva se întâmplă, se realizează. Tratând problema dată în așa fel, am putea formula concluzia că, în sens semantic, temeiurile aplicării măsurilor preventive sunt niște cauze determinante, suficiente pentru luarea deciziei privind aplicarea față de bănuit sau învinuit a măsurilor preventive. În același context, condițiile aplicării măsurilor preventive ar constitui cumulul de date despre careva circumstanțe care urmează a fi luate în considerație în procesul aplicării măsurilor preventive [5].
Măsurile preventive în privința minorilor pot fi luate după ce s-a dispus începerea urmăririi penale, pe tot parcursul desfășurării urmăririi penale și a judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Urmărirea penală se poate desfășura in rem și in personam. În prima ipoteză, învinuitul nefiind cunoscut, nu se poate pune problema luării măsurii preventive. În momentul în care autorul faptei este cunoscut, urmărirea penală se va efectua față de acesta și, prin urmare, măsurile preventive pot fi luate [6].
Ca temeiuri speciale sunt considerate acele date de facto, care ne vorbesc despre faptul că bănuitul, învinuitul:
– se va sustrage de la urmărirea penală, de la examinarea cauzei în instanța de judecată sau se de la executarea sentinței;
– va împiedica stabilirea adevărului în cauza penală;
– își va continua activitatea criminală.
Aceste date ne permit de a trage concluzii întemeiate privind comportamentul neîntemeiat al bănuitului, învinuitului minor.Bănuitul, învinuitul minor se poate sustrage de la urmărirea penală, de la judecată și executarea sentinței prin schimbarea pe ascuns a locului de trai, prin locuirea fără înregistrarea corespunzătoare sau prin alte măsuri orientate spre aceea ca organele de drept să nu poată stabili locul de aflare a persoanei cu pricina.
Prin împiedicarea stabilirii adevărului în cauza penală trebuie să înțelegem posibilitatea săvârșirii unor acțiuni ilegale care afectează procesul realizării sarcinilor procesului penal. La acestea s-ar referi: influențarea părții vătămate, a martorilor, experților prin intermediul violenței psihice sau fizice; luarea de măsuri în vederea în vederea falsificării sau nimicirii probelor etc.Utilizarea de către bănuitul, învinuitul minor a metodelor și mijloacelor legale de apărare nu pot fi considerate ca temeiuri pentru aplicarea măsurilor preventive. Drept continuare a activității criminale urmează a fi considerată săvârșirea de către bănuit, învinuit minor,pe lângă faptele ilegale deja incriminate a unor infracțiuni noi.Pentru aplicarea măsurilor preventive este destulă prezența chiar și a unuia dintre temeiurile speciale [7].
În literatura de specialitate din România nu întâlnim careva referiri asupra temeiurilor aplicării măsurilor preventive în privința minorilor,aici fiind evidențiate numai condițiile necesare luării acestora. Aceste temeiuri pur și simplu lipsesc. Respectiv pentru aplicarea măsurilor preventive în privința minorilor trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul minor a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
2) pentru infracțiunea săvârșită legea trebuie să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii;
3) să existe vreuna din următoarele cauze: a) inculpatul minor a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei; b) există date că inculpatul minor încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă; c) există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni; d) inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune; e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta; f) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Deși condițiile sunt comune pentru măsurile preventive, totuși ele se diferențiază în raport de prevenția ce urmează a fi luată [8],[9].
Procesul aplicării măsurilor preventive în privința minorilor cuprinde întreaga activitate procesuală a subiecților special împuterniciți ai procesului penal orientată spre limitarea drepturilor bănuitului și învinuitului. Acest proces este constituit din patru etape, care sunt specifice oricărui mecanism de aplicare a normei de drept. La acestea se referă:
1)stabilirea temeiurilor de facto necesare alegerii și aplicării măsurilor preventive (calificarea de facto);
2)calificarea juridică (selectarea normei juridice);
3)luarea deciziei, hotărârii pe cauza dată (emiterea actului de aplicare a normei de drept);
4)executarea hotărârii luate [10].
Revenind la temeiurile aplicării măsurilor preventive în privința minorilor, aș putea spune că esența procesuală a acesteia constă în faptul că aici se include un spectru larg de date cu caracter faptic. Aceste date de fapt includ, în primul rând, probele din dosar. Tot aici pot fi înglobate și rezultatele activității de investigare,deoarece legislația operativ-investigativă a Republicii Moldova prevede că posibilitatea de a utiliza aceste rezultate pentru pregătirea și efectuarea acțiunilor de urmărire penală; în procesul de probațiune în cauzele penale, inclusiv în calitate de probe după legalizarea lor.
Pentru a ajunge să fie temeiuri necesare aplicării măsurilor preventive, probele trebuie să conțină date, informații care ar determina necesitatea luării măsurilor vizate. Ele urmează să capteze convingerea ofițerului de urmărire penală, a procurorului, judecătorului despre faptul că numai prin intermediul măsurilor preventive poate fi asigurată realizarea adecvată a sarcinilor procesului penal. Altfel spus, datele de fapt trebuie să indice despre necesitatea utilizării anumitor măsuri procesuale de constrângere în vederea realizării obiectivelor urmărite de către aceste măsuri. Respectiv, temeiurile aplicării măsurilor preventive sunt determinate de scopurile urmărite de ele. Scopurile, la rândul lor, se limitează lista acestor temeiuri,
Necesitatea de a atinge scopul urmărit justifică aplicarea oricărei măsuri preventive prevăzute de lege. De aceea, în literatura juridică de specialitate, în dependență de anumite criterii bine așezate sunt determinate temeiurile generale ale aplicării măsurilor preventive. La acestea, în viziunea mai multor savanți procesualiști, a căror părere o susținem și eu, se atribuie datele de fapt care ar indica asupra momentului că bănuitul, învinuitul, inculpatul minor ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanță, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrșească alte infracțiuni, sau să se eschiveze de la executarea sentinței [11],[12],[13].
Tot aici se mai poate spune că scopurile măsurilor preventive aplicate în privința minorilor pot fi considerate acele circumstanțe sau situații care de fapt, în general pot fi realizate în rezultatul aplicării măsurilor preventive, cum ar fi excluderea oricăror obstacole din procesul urmăririi penale și a judecării cauzei în instanța de judecată. Acest scop este urmărit, de fapt, de către toate măsurile preventive.
Putem lua în considerație faptul că învinuitul minor este participantul în procesul penal și că el este interesat să opună rezistență acțiunilor organelor de drept, chiar și în faza executării sentinței, ar fi logic de a stabili ca scop al măsurilor preventive asigurarea purtării corespunzătoare a învinuitului minor pe tot parcursul procesului penal. Identificînd scopul general al măsurilor preventive aplicate ca fiind asigurarea purtării corespunzătoare a învinuitului minor în cadrul procesului penal, trebuie neapărat să concretizăm sensul noțiunii „purtare corespunzătoare”. Prin purtare corespunzătoare în cadrul procesului penal se are în vedere acele circumstanțe pe care legea procesual penală le-a stabilit în calitate de scopuri ale măsurilor preventive aplicate în cadrul procesului penal. Învinuitul minor va avea o purtare corespunzătoare dacă în timpul urmăririi penale, examinării cauzei în instanța de judecată și executării sentinței nu se va ascunde de organele de drept, nu va împiedica activitatea de descoperire a adevărului în cauza penală și nu și nu va continua modul de viață îndreptat împotriva societății, cu atât mai mult – nu va săvîrși noi infracțiuni.În același timp, termenul de purtare corespunzătoare a învinuitului în cadrul procesului penal nu trebuie exclus în viața privată a învinuitului minor, sau, mai bine zis, măsurile preventive nu au ca scop asigurarea purtării corespunzătoare a învinuitului minor în familie, la școală. La fel, nu poate fi considerat lipsă de purtare corespunzătoare a învinuitului cazul în care acesta refuză să facă declarații sau să participe la actele de anchetă penală. Totuși, această situație nu acordă temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive mai severe ca de obicei.
Cu privire la cele menționate mai sus, am putea să concluzionăm că măsurile preventive ce se aplică minorilor inclusiv pentru a asigura purtarea corespunzătoare sau cuvenită a învinuitului, bănuitului și a inculpatului minor în cadrul procesului penal. Celelalte scopuri ale măsurilor preventive aplicate în privința minorilor stabilite în legislația procesual penală, trebuie atribuite măsurilor preventive concrete care au specificul lor de acțiune privind asigurarea anumitor circumstanțe legate de conținutul cauzei penale concrete.
Unii autori de specialitate completează temeiurile enumerate mai sus prin probe care stabilesc faptul săvârșirii de către persoană a infracțiunii [14] sau prin prezența actului de punere sub învinuire a persoanei minore.
Spre deosebire de temeiuri care sunt comune tuturor măsurilor preventive,condițiile aplicării măsurilor preventive în privința minorilor sunt clasificate în generale și speciale . Atît condițiile generale, cît și cele speciale, singure de la sine nu implică aplicarea măsurilor preventive în privința minorilor. Ele nu constituie cauze concrete care ar ajuta ofițerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul de a lua această decizie procesuală.Menirea specială a acestor condiții constă în faptul de a ajuta factorul de decizie de a face o alegere corectă în favoarea unei sau altei măsuri preventive aplicate în privința minorilor,de a asigura efectiv realizarea sarcinilor în vederea cărora această măsură a fost luată, de a exclude limitarea excesivă sau neîntemeiată a drepturilor și libertăților bănuitului, învinuitului minor.
La condițiile generale se atribuie condițiile care urmează a fi luate în considerație la aplicarea oricărei măsuri preventive, ele urmînd să argumenteze aplicarea uneia sau alteia dintre acestea.Condițiile speciale fiind acelea care, în baza legii actuale, sunt necesare pentru aplicarea unei măsuri preventive concrete,inclusiv și acelea care reflectă particularitățile juridice ale aplicării măsurilor preventive în privința minorilor.Lipsa condiților împiedică aplicarea unei anumite măsuri preventive determinate în privința unei anumite categorii de persoane minore.
Locul de bază, în cazul condițiilor generale, le aparține circumstanțelor care trebuie luate în considerație în procesul aplicării măsurilor preventive în privința infractorilor minori.La acestea se referă momentele ce caracterizează cît de gravă este infracțiunea săvîrșită, informațiile referitoare la personalitatea bănuitului, învinuitului minor, vârsta, starea sănătății, starea familiară, ocupația și alte circumstanțe.Îngelegem prin alte circumstanțe orice informații care caracterizează imaginea criminologică a persoanei minore, care ne vorbesc despre recuperarea prejudiciului cauzat prin săvîrșirea infracțiunii, contribuirea la descoperirea infracțiunii și la darea în vileag a celorlalți participați la infracțiunea dată, acordarea de ajutor persoanelor care au avut de suferit de pe urma infracțiunii.Toate aceste circumstanțe trebuie să fie luate în considerație nu fiecare în parte ci în totalitate, în sistem cu temeiurile aplicării măsurilor preventive.
Natura juridică a măsurilor preventive aplicate în privința minorilor.
Fiind luate în vederea asigurării unei desfașurări normale a procesului penal,măsurile preventive aplicate în privința minorilor au,indiscutabil,o natură pur procesuală.În literatura juridică de specialitate,s-a făcut distincția între măsurile privative de libertate a infractorului minor și pedeapsa închisorii care constă la fel într-o privare de libertate.Pentru susținerea acestei afirmații s-au folosit următoarele argumente:
a)pedeapsa privativă de libertate intervine în baza unei hotărîri judecătorești definitive de condamnare,în timp ce măsurile preventive survin înaintea soluționarii cauzei penale printr-o hotărîre judecătorească definitive de condamnare;
b)pedeapsa privativă de libertate este un mijloc de reeducare a condamnatului minor,pe cînd măsurile preventive pot fi luate numai în cursul desfășurării procesului penal,pentru a asigura înfăptuirea scopului acestuia;
c)lipsirea de libertate în cazul pedepsei cu închisoarea este obligatoriu ca pe perioada de timp stabilită prin hotărîrea de condamnare a infractorului minor,în timp ce arestarea preventivă nu este obligatorie,ea fiind facultativă,fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare penale specializate în acest domeniu.
1.2Felurile și clasificarea măsurilor preventive în privința minorilor
În Codul de Procedura Penală sunt date următoarele tipuri de măsuri preventive:
-reținerea;
-obligarea de a nu părăsi localitatea;
-arestarea preventivă.
Reținerea este măsura preventivă privativă de libertate aplicată în privința minorilor care poate fi luată atît de către procuror cît și de organul de urmărire penală.Reținerea poate fi aplicată bănuitului minor pentru o durată de cel mult 24 de ore.Organul de urmărire penală înfăptuiește măsura reținerii doar prin ordonanța de reținere în care,pe lîngă mențiunile generale ce se introduc în cazul aplicării măsurilor preventive în privința minorilor mai trebuie să fie menționate și ziua și ora la care măsura de reținere a început.O condiție ar fi că reținerea nu poate fi prelungită.Chiar dacă în timpul reținerii apare necesitatea privării de libertate a minorului în continuare,prin depășirea termenului de 24 de ore,este necesară înlocuirea măsurii de reținere cu o altă măsură preventivă.În cazul dat,organul de urmărire penală este obligat să înainteze către procuror o ordonanță în care să fie specificat propunerea în acest sens.
Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventive neprivativă de libertate aplicată în privința minorilor,care impune inculpatul sau învinuitul minor de a nu părăsi localitatea în care locuiește,sau de a nu părăsi țara fără voia organului de urmărire penală încuviințată în acest sens.Scopul pentru care se impune luarea acestei măsuri preventive este:
-prevenirea sustragerii învinuitului sau inculpatului minor de la urmărirea penală sau de la judecată îndeosebi în cazurile cînd starea sănătății inculpatului nu permit luarea acestei măsuri;
-înlesnirea unui contact mai rapid cu inculpatul sau învinuitul minor.
Condițiile care sunt cerute de lege pentru luarea măsurii de reținere a învinuitului sau inculpatului minor sunt următoarele:
-să fie probe că inculpatul sau învinuitul minor a săvîrșit o faptă interzisă de legea penală;
-legea să prevadă pentru fapta săvîrșită pedeapsa cu închisoarea,această condiție este îndeplinită chiar și în cazul cînd legea prevede concomitent pedeapsa închisorii sau amenda.
Arestarea preventivă a fost împărțită în două modalități:
a)arestarea învinuitului minor;
b)arestarea inculpatului minor[15].
Literatura juridică de specialitate pune în discuție și faptul în ceea ce privește includerea în categoria masurilor preventive aplicate împotriva minorilor a liberării provizorii.
O primă invocată de Gheorghe Mateuț care susține că libertatea provizorie este o măsură preventivă.Argumentele invocate fiind următoarele:
a)liberarea provizorie este o instituție care prin esența sa se raportează la starea de libertate a persoanei în procesul penal;
b)libertatea provizorie este reglementată în cadrul aceluiași capitol ca și măsurile preventive[2].
După o altă opinie, a lui N.Volonciu pe care unii specialiști în domeniu o consideră mai aproape de realitate,liberarea proviorie este concepută ca o măsură procesuală,fără îndoială ea este strîns legată de starea dacă persoana este liberă sau nu,care însă nu poate să fie considerată ca având natura juridică a unei măsuri preventive.Sunt invcate următoaele argumente:
a)din punct de vedere terminologic,liberarea provizorie presupune întotdeauna o stare prealabilă opusă adică,de privare de libertate din care,liberarea trebuie să se poată realiza;
b)potrivit Codului de Procedură Penală unde legiuitorul enumeră măsurile preventive,nu se regăsește și liberarea provizorie,ceea ce conduce la concluzia că instituției nu i sa conferit o asemenea natură juridică;
c)includerea instituției în capitolul consacrat măsurilor preventive nu s-a dorit să se semnifice natura juridică a liberării provizorii dar însă,reprezintă unica posibilitate rațională de a plasa noile norme alături de cele care se referă la starea de arrest[2].
Clasificarea măsurilor preventive într-o structură logic sistematizată,nu a fost tratată pe larg în literatura de specialitate.Cîțiva autori încearcă să elaboreze o structură sistematizată a măsurilor preventive clasificîndu-le după careva criterii.Dintre autorii ruși printre primii care au efectuat o asemenea clasificare a fost Liublinschii P.I. care la începutul sec. al XX-lea a clasificat măsurile preventive în baza motivelor care determină purtarea corespunzătoare a învinuitului.Potrivit acestei clasificări,măsurile preventive se împart în trei grupe[45]:
1)măsurile de constrîngere psihologică,bazate pe următoarele motivații;
a)motivația lăuntrică a învinuitului:motiv egoist(cauțiunea),motiv social(declarația de nepărăsire a localității);
b)motivația unei terțe persoane:
-motiv egoist(garanția personală privită din punctul de vedere al răspunderii morale și materiale a garantului);
-motiv social(garanția cu esență morală a organizației a persoanelor cu funcție de răspundere).
2)măsurile cu caracter de constrîngere fizică:
-privarea de libertate(arestul preventiv,arestul la domiciliu).
3)măsurile de constrîngere cu caracter administrativ(supravegherea de către poliție).
Clasificarea aceasta merită să-i atragem atenția pentru că tinde,să diferențieze măsurile preventive,pîrghiile ce le conțin acestea pentru asigurarea purtării corespunzătoare a învinuitului minor,deosebind o grupă de alta prin metoda sa de constrîngere caracteristică pentru măsurile preventive.
Altă clasificare practic identică propune și autorul Petruhin I I.De rînd cu gruparea măsurilor preventive aplicate în privința minorilor după caracterul și metodelor constrîngerii statale,autorul le diferențiază și după statutul învinuitului,bănuitului minor,și propune să fie modificat sistemul actul prin adăugarea de alte măsuri preventive noi.Cu privire la metodele de constrîngere statală Petruhin I I.,diferențiază măsurile preventive actuale în două grupe[17]:
1)măsurile preventive aplicate în privința minorilor care acționează psihologic asupra prevenitului minor:
-din motive materiale(cauțiunea,garanția);
-din motive nemateriale(garanția personală,supravegherea minorului).
2)măsurile preventive care limitează libertatea personală a învinuitului minor,inclusiv dreptul la peregrinare(arestul preventiv,declarația în scris de nepărăsire a localității,supravegherea de către administrația instituțiilor educative de tip închis,supravegherea comandamentului unității militare).
După statutul învinuitului,bănuitului minor,măsurile preventive se clasifică în două grupe:
1)măsurile preventive generale(care se aplică față de toți învinuiții și bănuiții minori):
-arestul preventiv;
-arestul la domiciliu;
-transmiterea învinuitului minor sub supravegherea poliției;
-cauțiunea;
-declarația în scris de nepărăsire a localității;
-garanția personală;
-garanția organizației obștești sau a colectivului de muncă.
2)măsuri preventive speciale(care se aplică anumitor tipuri de învinuiți sau bănuiți minori):
-supravegherea învinuitului minor de către părinți;
-supravegherea învinuitului minor de către administrația instituției educative de tip închis[17].
Dacă examinăm sistemul construit de Petruhin I I.,în baza clasificării metodelor statale de constrîngere și statutului învinuitului,bănuitului minor,observăm că această clasificare are și unele neajunsuri,un neajuns ar fi că acest autor nu încearcă să analizeze și alte criterii de clasificare.
Sistemul măsurilor preventive examinate mai sus sunt construite în baza metodelor de constrîngere statale.Un alt autor rus,Fenin L.I.,a clasificat măsurile preventive după metodele de asigurare a comportamentului corespunzător a învinuitului minor împărțindu-le în două grupe:
1)măsurile preventive aplicate în privința minorilor care în esență asigură persoana învinuitului de eventualele acțiuni necuvenite prin izolarea acestuia(arestarea la domiciliu,arestul preventiv);
2)măsurile preventive aplicate în privința minorilor care în esență asigură prin, garanții material,purtare cuvenită a prevenitului(liberarea provizorie pe cauțiune,garanții materiale)[18].
O altă clasificare,dar mai detaliată este dată de către Mihailov V.A. care a încercat să dezvolte ideea lui Fenin L.I. luînd în considerație toate măsurile preventive care sunt prevăzute de legislațiile contemporane.Sistemul propus de Mihailov V.A. se prezintă astfel:
1)măsurile preventive care asigură comportarea corespunzătoare a prevenitului minor la nivel psihologic și moral(garanția organizațiilor obștești,supravegherea minorului);
2)măsurile preventive de origine administrativă(arestul preventiv,supravegherea de către administrația instituției educative de tip închis,supravegherea de către comandamentul unității militare).Menționănd importanța practică și teoretică a clasificării propuse,Mihailov V.A. nu exclude clasificarea măsurilor preventive aplicate în privința minorilor și după alte criterii[46].
O altă problemă discutată în literatura de specialitate,legată de clasificarea măsurilor preventive aplicate în privința minorilor și elaborarea acestui sistem este problema ierarhiei tipurilor de măsuri preventive.Mai mulți specialiști în domeniu au făcut încercări de a diferenția măsurile preventive în funcție de impactul acestora asupra învinuitului.Spre exemplu Petruhin I.L. propune următoarea ierarhie a măsurilor preventive:
1)arestul preventiv;
2)supravegherea poliției;
3)arestul la domiciliu;
4)declarația în scris de nepărăsire a localității;
5)cauțiunea;
6)garanția(patrimonială)personală;
7)garanția organizațiilor obștești[17].
Un alt specialist în domeniu,Trusov A.I., prezintă ierarhia măsurilor preventive puțin altfel,el diferențiază măsurile preventive după o consecutivitate destul de logică,și anume:
1)arestul preventiv;
2)cauțiunea;
3)garanția organizațiilor obștești;garanția personală;darea sub supraveghere;supravegherea de către comandamentul unității militare;
4)declarația în scris de nepărăsire a localității[47].
La fel,autorii Mihailov V.A. și Belousov A.E., care ierarhizează măsurile preventive după severitatea lor,ei pun pe primul loc arestul preventive,apoi cauțiunea și celelalte.Asprimea măsurilor preventive este cu atît mai mare,cu cît mai severă este metoda de aplicare a puterii de constrîngere statală.Cu cît mai mult sunt limitate drepturile și libertățile învinuitului,cu atît este mai severă măsura preventivă aplicată, și respectiv cu atît mai înalt este locul acesteia în ierarhia măsurilor preventive.Reiese că,pentru a determina locul unei măsuri preventive în ierarhie,în primul rînd,trebuie să determinăm nivelul limitării de către aceasta a drepturilor și libertăților învinuitului minor,realizată prin aplicarea unei metode specific a puterii de constrîngere statală[48].
Dacă ierarhizăm măsurile preventive,atunci acest fapt ne impune stabilirea prin legislație a ordinii de aplicare a măsurilor preventive,în sensul că organul de urmărire penală și instanța de judecată trebuie mai întîi să recurgă la măsurile preventive care îngrădesc mai puțin drepturile și libertățile învinuitului și inculpatului minor.Numai în cazul în care măsurile preventive mai blinde nu aduc rezultatul scontat se va recurge la o măsură preventivă mai aspră.
Pentru elaborarea unui sistem flexibil de măsuri preventive efective trebuie mai întîi să identificăm toate elementele caracteristice fiecărei măsuri preventive în parte și a grupelor de măsuri preventive ce se leagă prin elemente comune.Din aceste considerente este necesar să facem o clasificare a măsurilor preventive după mai multe criterii care sunt caracteristice pentru o anumită grupă de măsuri preventive.Doar în acest caz poate fi evaluată valoarea și eficacitatea unei măsuri preventive pentru aplicarea acesteia într-o fază concretă,precum și locul acesteia în sistem.
În viziunea unor specialiști în domeniu,sistemul măsurilor preventive poate fi clasificat după următoarele criterii:
-după gradul de limitare a drepturilor și libertăților învinuitului și inculpatului minor;
-după metoda de constrîngere statală;
-după gradul de realizare a scopurilor măsurilor preventive aplicate în privința minorilor;
-după diferențierea statutului bănuitului,învinuitului și inculpatului minor;
-după gradul de dependență față de pericolul social al infracțiunii.
În continuare o să analizez aceste criterii de clasificare a măsurilor preventive.
1.Luînd de bază gradul de limitare a drepturilor și libertăților învinuitului minor,măsurile preventive pot fi divizate în trei grupe,fiecare grupă limitînd într-o anumită măsură drepturile și libertățile învinuitului și inculpatului minor.
În prima grupă intră măsurile preventive care au un impact minimal asupra drepturilor învinuitului minor;în acest caz este vorba despre limitarea dreptului la peregrinare,la alegerea locului de trai,sau de a călători peste hotarele țării de origine a învinuitului.Din această grupă mai fac parte și așa măsuri cum ar fi:declarația în scris de a nu părăsi localitatea,sau țara de origine,garanția personală,garanția organizațiilor obștești și măsurile preventive aplicabile subiecților speciali:supravegherea minorului de către o instituție educativă de tip închis sau părinți,curator,tutori și supravegherea militarului de către comandamentul unității militare.
La a doua grupă de măsuri preventive cu limitarea medie a drepturilor și libertăților învinuitului se referă liberarea provizorie pe cauțiune și liberarea provizorie sub control judiciar.Prin aplicarea acestor măsuri preventive de alternativă a arestului se limitează nu numai dreptul învinuitului la peregrinare,dar și dreptul la proprietate,precum și dreptul învinuitului de a practica anumite activități.
Grupa a treia include măsurile preventive care limitează foarte drastic libertățile și drepturile învinuitului.Acestea sunt arestul preventiv și arestul la domiciliu.
2.După metoda de constrîngere statală,măsurile preventive se clasifică conform formelor tradiționale de manifestare a puterii de constrîngere a statului care sunt stabilite în literatura de specialitate.De obicei,se cunosc trei tipuri de constrîngere statală:psihologică,fizică și materială.
Dacă luăm în considerație faptul că aplicarea constrîngerii în procesul penal este o formă de exprimare a constrîngerii statale,este logic de a aplica aceste metode de realizare a puterii statului în cadrul clasificării măsurilor preventive.Conform criteriilor menționate,putem deosebi:
1)măsuri preventive care se realizează sub formă de constrîngere fizică;
2)măsuri preventive prin care se aplică constrîngerea materială;
3)măsuri preventive care se realizează sub formă de constrîngere psihologică.
Măsurile preventive sub formă de constrîngere fizică sunt cele mai severe,deoarece limitează substanțial drepturile învinuitului minor.Din această grupă fac parte arestul preventiv și arestul la domiciliu.
Constrîngerea materială,adică limitarea dreptului învinuitului minor de a administra,poseda și folosi patrimoniul său,acționează liberarea provizorie sub cauțiune și așa numita garanție patrimonială întîlnită în literatura de specialitate și propusă de unii autori.Cea din urmă grupă,cea mai numeroasă,include măsurile preventive care utilizează constrîngerea psihologică,aceasta exprimîndu-se în obligațiuni morale față de colectivul de muncă,în cazul garanției organizației obștești sau față de persoana garantului,în cazul garanției personale.
Aplicarea măsurilor preventive cu impact psihologic nu îngrădesc radical drepturile învinuitului minor,ci limitează anumite acțiuni ale acestuia,care ar putea prejudicia procesul penal.Spre exemplu,declarația de a nu părăsi locul de trai sau obligația de a nu părăsi țara,sunt măsuri ce interzic învinuitului să-și schimbe locul de reședință sau țara,fără însă să i se limiteze alte drepturi.La această grupă se atribuie și măsurile preventive aplicabile subiecților speciali.
3.În funcție de criteriul capacității pentru a realiza scopurile urmărite de măsurile preventive aplicate în privința minorilor,ca institut al procesului penal,putem să diferențiem capacitatea fiecărei măsuri preventive pentru a puteagaranta o purtare corespunzătoare a învinuitului sau a bănuitului minor pe parcursul desfășurării procesului penal.Spre exemplu,la aplicarea măsurilor preventive ce folosesc constrîngerea psihologică,scopul imediat fiind asigurarea prezenței învinuitului sau bănuitului minor la citațiile organelor de drept.La aplicarea măsurilor preventive în privința minorilor,care folosesc constrîngerea materială scopurile imediate propuse spre realizare sunt ceva mai largi,în sensul că,pe lîngă asigurarea prezenței învinuituluila citațiile organelor de drept,constrîngerea materială detașează învinuitul de la activitatea distructivă îndreptată spre deteriorarea probelor și îngrădește implicarea acestuia în activități ce împiedică aflarea adevărului definitiv.
A treia grupă cuprinde măsurile de constrîngere fizică,care este cea mai efectivă din punctul de vedere al realizării scopurilor propuse de măsurile preventive.Pentru aplicarea măsurilor preventive în privința minorilor,care fac parte din această grupă,se obține nu numai o purtare corespunzătoare a învinuitului minor pe tot parcursul procesului penal,dar și se preîntîmpină eschivarea acestuia de la răspundere,încetarea de către învinuit a activității criminale,precum și se împiedică intervenția negativă a învinuitului în procesul de probațiune.
Scopurile măsurilor preventive la aplicarea constrîngerii fizice,adică a arestului preventiv,sunt aproape total îndeplinite,dat fiind faptul că învinuitul sau inculpatul minor este izolat fizic de societate.Organele de drept,luînd în considerație specificul pericolului pe care îl prezintă învinuitul pentru buna desfășurare a procesului penal,se va aplica măsura preventivă adecvată.Dacă există,date precum că învinuitul nu se prezintă la citație din rea-voință,atunci se va aplica o măsură preventivă sub formă de constrîngere psihologică a învinuitului sau a inculpatului;dacă învinuitul încearcă să se ascundă de organele de urmărire penală,atunci fără îndoială cea mai eficientă va fi arestul ca măsură preventivă aplicată sub formă de constrîngere fizică.Ca o alternativă a măsurilor preventive sub formă de constrîngere fizică sunt măsurile preventive care presupun constrîngerea materială,cum ar fi cauțiunea.
4.În funcție de statutul învinuitului,asupra căruia se aplică măsura preventivă.Conform regulii generale,măsurile preventive se aplică față de bănuiții sau învinuiții minori în baza temeiurilor legale,indiferent de statutul social pe care aceștia îl dețin,indiferent de vîrstă,locul de muncă,starea familială și starea sănătății.Totuși luînd în considerație situația specifică a unor categorii de persoane,este necesar de a fi introduse măsuri preventive adăugătoare care ar avea o eficiență mai mare în comparație cu măsurile preventive generale,în ceea ce privește atingerea sarcinilor urmărite de procesul penal,concomitent fiind respectate drepturile persoanelor puse sub învinuire.
Subiecții speciali în acest caz sunt minorii.Poziția specială este supravegherea minorului de către părinți ,tutori,curatori,instituții specializate în acest domeniu de tip închis este la fel foarte adecvată,deoarece permite de a atrage părinții minorului sau persoanele și instituțiile specializate de tip închis ,care îndeplinesc obligațiile părintești în relațiile procesual-penale,care garantează purtarea cuvenită a minorului pe tot parcursul procesului penal.
5.După gradul de dependență a măsurii preventive aplicabile față de gravitatea învinuirii,putem diferenția două grupe principale.Fiecare ele include anumite măsuri preventive care se aplică în funcție de gravitatea învinuirii înaintate.Arestarea preventivă se aplică față de învinuitul mino numai pentru faptul că persoana este învinuită de comiterea unei infracțiuni grave specificate în codul penal.La fel,liberarea provizorie sub cauțiune și sub control judiciar,ca măsuri preventive,de alternativă a arestului,se aplică pentru infracțiunile grave și mai puțin grave,pentru care legislația prevede pedeapsă privativă de libertate.
Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului,învinuitului sau inculpatului minor în cazul în care acesta are antecedente penalenestinse pentru infracțiuni grave,deosebit de grave și excepțional de grave sau sunt date că el ar putea săvîrși din nou o altă infracțiune,sau va încerca să influențeze asupra unor martori,să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.
Măsurile preventive de alternativă împreună cu arestul preventiv,formează ansamblul de măsuri care se folosesc în cazul comiterii de infracțiuni grave și mai puțin grave.Persoanelor învinuite de comiterea infracțiunilo,care nu poartă un pericol social sporit,li se aplică măsuri preventive generale:declarația în scris de nepărăsire a localității sau garanția personală ori garanția organizației obștești,sau alte măsuri preventive speciale.
В. Михайлов divizează toate măsurile preventive în patru categorii:
1) măsuri preventive care au în conținutul său asigurarea personală (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara, garanția personală);
2) măsuri preventive care includ în conținutul său asigurarea patrimonială (cauțiunea);
3) măsurile preventive care includ în conținutul său asigurarea morală (garanția unei organizații, transmiterea minorului în supravegherea părinților, tutorilor, curatorilor);
4) măsurile preventive care includ în conținutul lor asigurarea administrativ-statală (arestul preventiv, transmiterea minorului în supravegherea conducătorului instituției de învățământ speciale, transmiterea sub supraveghere a militarului).
După ce am analizat toate tipurile de măsuri preventive cunoscute de C.P.P. al Republicii Moldova putem observa că legea procesual-penală nu formează un sistem de măsuri preventive dar se limitează la o simplă enumerare a acestora fără să indice clasificarea sau corelația și interdependența lor.Pentru utilizarea corectă a măsurilor preventive este necesar să le încadrăm într-un sistem flexibil cu delimitarea grupurilor de măsuri preventive care dețin aceleași semne caracteristice[15].
Despre noțiunea de sistem,care încă nu este stabilit în legislația procesual-penală a Republicii Moldova putem subînțelege ansamblul de elemente interdependente,constituînd un întreg organizat,care stabilește ordinea într-un domeniu de gîndire teoretică,reglementează clasificarea materialului într-un domeniu al științelor sau determină funcționarea unei activități practice în conformitate cu scopul urmărit.Pentru elaborarea sistemului de măsuri preventive este necesar identificarea trăsăturilor caracteristice ale fiecărei măsuri preventive,stabilirea ierarhizării și clasificării materialului întru-n domeniu al științelor sau determină funcționarea unei activități practice în conformitate cu scopul urmărit.Pentru a elabora sistemul de măsuri preventive,stabilirea ierarhiei și clasificarea acestora în baza anumitor criterii corelate cu practica aplicării măsurilor preventive de către organele judiciare.
1.3 Organele judiciare care pot lua măsurile preventive
Cu privire la aplicarea măsurii preventive,potrivit art.177 din CPP al RM,procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, emite o ordonanță motivată, iar instanța de judecată adoptă o încheiere motivată, în care se indică infracțiunea de care este bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menționarea datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive.Prin ordonanța procurorului sau după caz,în încheierea instanței de judecată se menționează că învinuitului sau inculpatului minor i s-au explicat consecințele încălcării măsurilor preventive aplicate.
Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu sau liberarea provizorie a minorului pe cauțiune și liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărârii instanței de judecată emise, atât în baza demersului procurorului, cât și din oficiu atunci când judecă cauza respectivă.
Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauțiune și liberarea provizorie a minorului sub control judiciar se aplică de către instanță ca alternativă a arestării preventive, în baza demersului organului de urmărire penală sau la cererea părții apărării.
Copia de pe ordonanța sau de pe încheierea privind luarea măsurii preventive se înmânează neîntârziat persoanei față de care ea se aplică și totodată i se explică modul și termenul de atac al acestor hotărâri prevăzute în art. 196 CPP. Ordonanța procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlucuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucție de către bănuit, învinuit, apărător ori reprezentantul legal. Hotărârea judecătorului de instrucție sau a instanței cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurilor preventive poate fi atacată cu recurs în instanța ierarhic superioară[19].
Conform C.P.P. al Republicii Moldova,reținerea poate fi luată de către organul de urmărire penală,iar obligația de a nu părăsi localitatea sau obligația de a nu părăsi țara de origine a inculpatului,învinuitului minor și arestarea preventivă a inculpatului minor se pot lua doar de procuror sau de către instanța de judecată.
Dacă ne referim la organele judiciare care pot lua măsura de reținere în literatura de specialitate s-au exprimat diferite opinii.Astfel unii autori s-au pronunțat în sensul că procurorul nu este competent ca să ia această măsură.Însă majoritatea autorilor consideră că procurorul poate lua măsura reținerii,dar alții limitează această posibilitate numai la cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală potrivit legii penale.
Putem considera însă că procurorul poate lua măsura reținerii învinuitului sau inculpatului minor indiferent dacă acționează ca organ de supraveghere a cercetării penale sau efectuează personal urmărirea penală în cazurile expres prevăzute de legea procesual penală.
O altă opinie ar fi că măsura reținerii poate fi luată de către organul de urmărire penală sau de către procuror,iar obligația de a nu părăsi localitatea,obligația de a nu părăsi țara și arestarea preventivă a inculpatului minor se pot lua de către judecător cu atribuții în cursul urmăririi penale sau de către instanța de judecată.
Aplicarea măsurilor preventive în privința minorilor pot fi luate de organul de urmărire penală prin ordonanță,de către procuror prin ordonanță și de către instanța de judecată prin încheiere,sentință sau decizie.Pentru judecătorul de instrucții în faza de urmărire penală se propune încheierea unui act,prin care el va putea aplica măsurile preventive în privința minorilor.
Pentru a garanta libertatea persoanei,legislația noastră prevede că măsurile preventive aplicate în privința minorilor se iau,de regulă,de către procuror sau de către instanța de judecată,singura măsură pe care o pot lua organele de urmărire penalăeste reținerea pe cel mult 24 de ore.
Codul de Procedură Penală conține o dispoziție generală privind cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă,actul prin care se ia aceasta trebuie să arate:fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării,textul de lege în care aceasta se încadrează;pedeapsa prevăzută de legea procesual penală pentru infracțiunea săvîrșită,temeiurile concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive în privința inculpatului minor[15].
Dacă avem în vedere competența limitată pe care o au organele de urmărire penală cu privire la luarea măsurilor preventive în privința minorilor,legea prevede posibilitatea acestora de a sesiza procurorul pentru luarea unor măsuri preventive.Astfel,atunci cînd organul de urmărire penală consideră că trebuie să ia vreuna din măsurile preventive prevăzute la art.175,alin.3(obligația de a nu părăsi localitatea și arestarea preventivă),acesta întocmește un referat motivat pe care îl înaintează procurorului,care se pronunță după ce a examinat dosarul cauzei[15].
În cazul obligației de a nu părăsi localitatea,procurorul este obligat să se pronunțe în termen de 24 de ore.
Arestarea inculpatului sau a învinuitului minor poate fi dispusă de către procuror în faza urmăririi penale prin ordonanță sau rechizitoriu.
Instanța de judecată în faza de judecată poate dispune măsura arestării inculpatului minor printr-o hotărîre(încheiere,sentință sau decizie).
După întocmirea ordonanței sau a hotărîrii prin care s-a dispus arestarea inculpatului,procurorul ori președintele completului de judecată emite îndată mandatul de arest.
În vederea punerii în executare a mandatului de arest,legea arată că,în cazul în care prin aceeași ordonanță sau hotărîre s-a dispus arestarea mai multor inculpați sau învinuiți minori,se emite un mandat de arest pentru fiecare din ei în parte.
Mandatul de arest a inculpatului minor cuprinde următoarele:
1)instanța care a dispus luarea măsurii arestului inculpatului sau învinuitului minor;
2)data și locul emiterii;
3)numele,prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de arrest;
4)datele privitor la persoana inculpatului sau învinuitului minor;
5)arătarea faptei ce formează obiectul inculpării și denumirea infracțiunii care a fost comisă de către învinuitul minor;
6)încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;
7)temeiurile concrete care determină arestarea;
8)ordinul de a fi arestat inculpatul minor;
9)indicarea locului unde urmează a fi deținut cel care a fost arestat;
10)semnătura procurorului sau a președintelui completului de judecată[20].
În privința executării mandatului de arest a inculpatului minor,legea procesual penală prevede două reglementări distincte,după cum măsura arestării a fost dispusă în prezența inculpatului minor sau în lipsa acestuia.
Dacă în cazul în care inculpatul minor a fost prezent și mandatul de arest a fost emis după ascultarea acestuia,atunci procurorul sau președintele completului de judecată care a emis mandatul,înmînează un exemplar al mandatului de arest minorului arestat,iar un alt exemplar este trimis organului de poliție,pentru a fi predat la locul de deținere odată cu arestatul.
Dacă în cazul în care inculpatul minor nu a fost prezent(fiind dispărut,sau se află peste hotarele țării de origine,ori se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată),mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organului de poliție,pentru a fi executat.
Organul de poliție,găsind inculpatul minor a cărui arestare a fost dispusă,procedează la arestarea acestuia,îi înmînează un exemplar al mandatului de arrest și îl conduce în fața organului judiciar care a emis mandatul.
În cazul în care,mandatul de arest a fost emis de către procuror,acesta menționează pe mandat,data prezentării inculpatului minor și trece la ascultarea acestuia,după aceea dispune prin rezoluție asupra arestării inculpatului.Dacă între timp cauza a ajuns în fața instanței de judecată,procurorul va trimite pe arestat în fața instanței.
În acest caz,președintele instanței trece la ascultarea învinuitului minor,iar dacă acesta are obiecții care necesită o rezolvare urgentă ,fixează automat termen de judecată.
Uneori este posibil ca cel arestat să aibă obiecții în ceea ce privește identitatea sa.Într-o asemenea situație,arestatul este condus în fața procurorului de la locul unde a fost găsit.Putem spune că printr-o asemenea reglementare,legiuitorul a avut scopul să creeze o garanție în plus cu privire la ocrotirea libertății persoanei,fiindcă în situația în care localitatea în care a fost găsit cel cu privire la care se ia măsura arestării se găsește la o distanță mare de sediul organului judiciar care a dispus măsura,rezolvarea obiecțiilor privind identitatea sa ar necesita mult timp.Sau în cazul în care persoana găsită nu este aceea care urmează a fi arestată,în mod practic,prin transportarea acesteia la sediul organului care a dispus măsura aretării,ar fi privită în mod nelegal de libertate[20].
Pentru rezolvarea obiecțiilor privind identitatea,cînd este necesar,procurorul de la locul unde minorul arestat a fost găsit cere explicații organului judiciar care a emis mandatul de arest.
Procurorul care a rezolvat obiecțiile în ceea ce privește identitatea inculpatului minor,încheie un proces verbal pe care-l trimite organului judiciar care a emis mandatul.
În situația în care arestarea inculpatului minor a fost dispusă în lipsa acestuia și organul însărcinat cu executarea mandatului nu a găsit persoana cu privire la care s-a luat măsura arestării,încheie un proces-verbal,prin care constată negăsirea persoanei prevăzute în mandat,și înștiințează organul judiciar care a emis mandatul precum și organele competente pentru darea în urmărire.
2PARTICULARITĂȚILE APLICĂRII ÎN PRIVINȚA MINORILOR A MĂSURILOR PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE
2.1Arestarea preventivă și arestarea la domiciliu a bănuitului,învinuitului,inculpatului minor.
În vederea celor mai importante valori ale personalității umane pe primul loc se află dreptul la viață, acesta fiind urmat de dreptul la libertate. Din aceste considerente, organele de urmărire penală, instanța de judecată trebuie să analizeze,să investigheze și să compare de fiecare dată, gradul de necesitate a lipsirii persoanei de libertate cu acea daună pe care ar urma să o suporte partea vătămată, statul, societatea în cazul în care infractorul ar rămâne la libertate. În acest sens este tocmai binevenită „prevederea” expusă de către savanții Igor Dolea, Victor Zaharia și Vasile Rotaru, conform căreia „aplicarea arestării preventive va corespunde cerințelor legii atunci cînd, ținînd cont de toate circumstanțele cauzei ce caracterizează fapta (inclusiv condițiile de viață și de educare, particularitățile minorului, atitudinea lui față de cele săvîrșite, comportamentul ulterior), această măsură este unica posibilă [21].
Rezultînd din sensul prevederilor paragrafului 3, art. 5 al Convenției pentru Apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană reținută sau arestată are dreptul de a fi eliberată până la examinarea cauzei de către instanța de judecată.Aflarea în libertate a persoanei atrase la răspundere penală presupune,de asemenea,pe lângă alte momente, și respectarea principiului prezumției de nevinovăție. Conform opiniei lui M. de Silvia „paragraful 3 al art. 5 din Convenția pentru Apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale se materializează un principiu important: libertatea este o regulă, iar lipsirea de libertate până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești este o excepție strict reglementată. Vorba este despre un principiu de bază al oricărui proces penal, pentru că până la darea sentinței de condamnare persoana este considerată ca fiind nevinovată” [22].
Literatura de specialitate și activitatea cotidiană a organelor de drept este unanim acceptat faptul că arestul[27]este unul din cele mai radicale măsuri preventive prevăzute de legislația procesual-penală. În rezultatul aplicării lui, persoanele atrase la răspundere penală sunt lipsite de libertate și nu sunt în stare de a se eschiva de la urmărirea penală sau judecată sau de a-și continua activitatea criminală sau de a împiedica desfășurarea procesului penal. Persoanele arestate se află „la îndemâna” organelor care desfășoară procesul penal. Fără careva piedici ele pot fi aduse la locul și la timpul solicitat în vederea participării la acțiunile procesuale realizate în cauza penală. Deci, prin luarea acestei măsuri preventive este atins un spectru larg de obiective ale procesului penal.
Б. Филимонов afirmă că „după aplicarea arestului preventiv își încep activitatea factorii de influențare fizică și psihologică, aceștia fiind determinați de lipsirea de libertate: izolarea de societate, pierderea bruscă a legăturilor cu mediul obișnuit de viață, încetarea activității de muncă, suferințele morale generate de arest, incertitudinea apăsătoare în legătură cu „deznodământul” cauzei etc.”[23].
Evidențiind calitățile negative ale arestului preventiv, E. Васильева, de asemenea, menționează asupra momentului că „severitatea acestei măsuri preventive se caracterizează nu numai prin volumul mare al drepturilor limitate și prin termenul lung de aplicare. Persoana supusă arestului preventiv pentru perioada urmăririi penale și a examinării cauzei în judecată nu este acceptat de societate, statutul ei, inclusiv modul de viață, sfera de activitate, cercul de relații suferă mutații, de cele mai multe ori, iremediabile. Ea este lipsită de orice bunuri sociale. Consecințele negative ale aflării sub arest nu dispar totalmente chiar și după punerea în libertate” a persoanei judecate[28].
Despre influența dezastruoasă a arestului preventiv, în special asupra minorilor, Л. Лившиц menționa: „Nimerind în izolatorul de anchetă și tinzând de a se conforma situației extremale, minorii foarte repede însușesc tradițiile și moravurile criminale, învață orgoliul hoților, se străduie să se asemene criminalilor realizați, adesea alegând linia de comportament sub influența altor deținuți. Acceptând experiența lumii criminale, ei învață diferite procedee de a se opune nu numai administrației, dar și activității de urmărire penală” [24]. Astfel, din izolatoarele de anchetă și din penitenciare, societatea, de cele mai multe ori, primește persoane înrăite și gata de a săvârși noi infracțiuni – persoane care au fost lipsite de cele mai importante lucruri – sănătatea și credința în dreptate, echitate.
Este evident că, sesizând influența negativă a arestului preventiv asupra învinuitului, inculpatului minor, suntem departe de ideea că procesul penal ar putea să se lipsească de măsurile de constrângere procesual penală, și în special de măsura arestului preventiv.
Arestul preventiv ca măsură de constrângere procesual penală este cunoscută legislațiilor tuturor statelor, precum și întregii perioade de evoluție a statalității Republicii Moldova. În același timp, întotdeauna s-a reieșit din faptul că luarea măsurii arestului preventiv urmează să aibă loc doar în cazuri excepționale.
La momentul de față organele de urmărire penală, instanțele de judecată nu au o imagine bine determinată, cristalizată asupra scopurilor și sarcinilor deținerii persoanei sub arest. Mai mult ca atât, în procesul activității instanțelor de judecată se menține tendința de a nu aplica măsura vizată în privința minorilor, ceea ce într-o anumită măsură diminuează eficiența luptei cu infracționalitatea [25].Organele de urmărire penală, la rândul lor, în lupta cu infracțiunile care urmăresc preponderență o pronunțată tendință acuzatoare, obiectivul descoperirii infracțiunii, cu diminuarea, în același timp, a importanței apărării drepturilor și libertăților omului. În acest context vrem să evidențiem opinia lui A. Халиков conform căreia „scopul nu îndreptățește, dar numai determină mijloacele atingerii lui, moment în rezultatul căruia lupta contra criminalității nu poate fi realizată în condițiile încălcării drepturilor omului, adică de facto, prin generarea, comiterea unei alte infracțiuni. Drept cauze ale aplicării ilegale a măsurilor preventive pot figura: aspirațiile și tendințele acuzatorii; lipsa cunoștințelor și a practicii de lucru; dorința „de a-și face o carieră”, precum și alți factori care pot lăsa o amprentă negativă asupra rezultatelor activității procesual penale” [26].
În contextul celor spuse spuse mai sus sunt întru totul de acord cu afirmația savantului З. Еникеев care declară că „asigurarea drepturilor omului este legată nemijlocit de executarea, realizarea prevederilor legii. Stabilirea unui regim trainic al legalității în procesul aplicării măsurilor preventive este soluția de bază în calea soluționării problemelor acumulate”[29].
Dacă ne concentrăm asupra subiectului supus cercetării putem menționa că arestarea preventivă realizează o constrângere de talie aproximativă cu pedeapsa închisorii, dar cu cedarea că scoate pericolul din mijlocul colectivului uman numai pe durata procesului penal. În literature de specialitate ea este o măsură de prevenție provizorie aplicată în conformitate cu legislația de procedură penală în vigoare înainte de soluționarea definitivă a cauzei celui învinuit, celui inculpat de săvârșirea infracțiunii și în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului sau pentru a împiedica bănuitul sau învinuitul să se ascundă de urmărirea penală, de judecată ori de executarea sentinței[30].
Măsura dată este o excepție de la prevederile constituției care prevede că îngrădirea dreptului persoanei la libertate se poate face doar în cazuri expres prevăzute de lege și în mod limitativ. Aceasta presupune o izolare fizică a bănuitului, învinuitului minor de societate, adică deținerea lui în stare de arest în instituții special destinate pentru aceasta.
Literatura de specialitate procesual penală prevede anumite temeiuri (condiții) ale aplicării măsurii preventive sub formă de arest. Ele pot fi clasificate în:
1) formal-juridice;
2) material-juridice.
Temeiurilor formal-juridice ale arestării bănuitului, învinuitului minor pot fi atribuite un spectru larg de circumstanțe.
În primul rând, arestarea bănuitului, învinuitului poate fi realizată numai în condițiile stipulate în art. 185 Cod de procedură penală al Republicii Moldova, în cazul existenței unei urmăriri penale declanșate și realizate conform legii[15].
În al doilea rând, persoana care urmează a fi arestată în baza demersului înaintat trebuie să aibă statut de bănuit sau învinuit, conform art. 63 și art. 65 din Codul de procedură penală al RM[15].
În al treilea rând, măsura arestului preventiv, de obicei, cu mici excepții, poate fi luată doar în cazurile în care persoana a săvârșit o infracțiune pentru care îi poate fi aplicată o pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani.
Ca temeiuri material-juridice în vederea luării măsurii arestului preventiv figurează cumulul de probe care:
– în primul rând, ne oferă anumite temeiuri pentru a bănui sau a învinui persoana minoră dată în comiterea infracțiunii, care însă nicidecum nu trebuie să aibă un caracter probabil.
– în al doilea rând, ne vorbesc despre necesitatea izolării temporare a individului de societate în interesul realizării procesului penal.
Ar trebui de evidențiat, în special faptul că scopul acțiunilor de verificare judecătorească constă nu în analizarea de către judecător a demersului organelor de urmărire penală vizavi de necesitatea aplicării măsurii de arest, ci și în studierea nemijlocită a probelor care argumentează necesitatea luării măsurii vizate.
Dacă analizăm conținutul art. 185 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova putem spune că legiuitorul leagă direct posibilitatea aplicării arestului preventiv de statutul procesual al persoanei și de necesitatea existenței unor date veridice, care confirmă faptul temeiniciei bănuielii sau acuzării în săvârșirea unei fapte concrete prevăzute de legislația penală[15].
Sunt întru totul de acord cu opinia lui З. Еникеев referitor la faptul că prezența temeiurilor pentru arestul preventiv trebuie să fie confirmată prin materialele dosarului penal, prin informații care stabilesc cu certitudine faptul că bănuitul, învinuitul se va sustrage de la urmărirea penală sau judecată, că va împiedica desfășurarea procesului penal prin anumite forme. Aceste informații au un caracter pronostico-probator care oferă o concluzie asupra probabilului comportament al bănuitului, învinuitului sau inculpatului minor[31].
Aș putea spune că informațiile de un astfel de caracter pot fi obținute și din rezultatul efectuării actelor de urmărire penală sau a măsurilor operativ-investigative.Dar aș mai putea menționa că nu este întotdeauna posibil de a obține informații care ar putea indica direct asupra faptului că bănuitul sau învinuitul minor intenționează să se sustragă de la urmărirea penală sau judecată sau să împiedice,stabilirea adevărului în procesul penal.Din păcate,în majoritatea cazurilor,organele de urmărire penală sunt nevoite să fundamenteze necesitatea aplicării arestului preventiv pe careva informații care doar indirect ne pot indica asupra intențiilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului minor.
În momentul de față un număr considerabil al practicienilor sunt de părerea că până la examinarea cauzei în judecată, bănuitul, învinuitul minor trebuie ținut în stare de arest, deoarece, de cele mai multe ori, instanța de judecată nu aplică față de cei cu vârsta sub majorat a pedepsei privațiunii reale de libertate, limitându-se doar la măsuri de sancționare condiționate. Însă, contrariu acestui moment, acele câteva luni, pe durata cărora minorul ar fi deținut sub arest, ar rămâne în memoria, conștiința lui pentru toată viața, iar încercările de a săvârși alte infracțiuni pe viitor s-ar reduce la minim[32].
Dar această viziune, însă nu este acceptată de majoritatea specialiștilor din domeniu, fiind invocate următoarele argumente în defavoarea ei:
1) măsura preventivă se aplică nu în vederea reeducării minorului, nu pentru a-i lăsa în memorie „o cicatrice” în rezultatul aplicării arestului preventiv, dar pentru a evita sustragerea acestuia de la urmărirea penală, continuarea activității criminale, împiedicarea desfășurării procesului penal;
2) măsură preventivă trebuie luată, desemnată nu în dependență caracterul și conținutul ulterior al sentinței instanței de judecată, mai ales că aceasta poate fi uneori și de achitare;
3) rezultatul aflării minorului în izolatorul de anchetă poate fi unul contradictoriu, deoarece psihicul neformat al copilului poate nimeri sub influența unei „romantici criminale”, și astfel societatea va fi nevoită să primească în sânul său un criminal nou-format;
4) acest moment ar plasa minorul într-o situație total defavorabilă, fiind reduse, în același timp, la zero toate garanțiile și drepturile minorului instituite prin reglementările internaționale;
5) această opinie poate fi interpretată într-un mod absurd ca fiind o recomandare de a-i aresta pe toți (inclusiv și pe cei care nu încalcă legea) și a-i deține o anumită perioadă în izolatorul de anchetă în vederea prevenirii unui eventual comportament criminal[16,p.99].
Spre exemplu nici eu nu sunt de acord cu opinia de mai sus. Este foarte greu să de închipuit că numărul mare a infractorilor minori, de cele mai multe ori s-ar sustrage de la urmărirea penală sau de la examinarea cauzei în instanță. Minorii care sunt în conflict cu legea în loc de regretarea faptelor sale și reeducare ar obține lecții serioase, de neuitat de comportament criminal. Este evident faptul că e mult mai ușor de a lucra cu infractorul minor atunci când acesta îți stă la dispoziție. Dar ne permitem în acest context de a înainta întrebarea – ce fel de copii creștem și educăm noi pentru societate? [33].
Ar trebui să evidențiem faptul că procedura penală în cauzele privind minori dispune de anumite particularități specifice care se manifestă prin fixarea în standardul legii a unor garanții suplimentare menite să asigure protecția deosebită a acestor subiecți ai procesului. Particularitățile de vârstă ale minorilor, menționate de legiuitor, determină specificul urmăririi penale și al aplicării măsurilor de constrângere procesual-penală pe această categorie de dosare. De această poziție se conduce și CEDO și, ca exemplu, vom invoca cauza Nart v. Turcia, din 6 mai 2008[34]. În acest caz, Curtea notează că perioada care trebuia luată în considerație a început din 28 noiembrie 2003, cu arestul și s-a încheiat la 16 ianuarie 2004 cu eliberarea acestuia, atunci cînd a avut loc prima audiere în fața Curții pentru minori din Izmir. Astfel, judecata s-a desfășurat pe parcursul a 48 de zile. La examinarea cauzei în speță, Curtea a luat în considerare valabilitatea documentelor internaționale importante la care s-a făcut referință și reamintește că detenția preventivă a minorilor trebuie să fie aplicată doar ca ultimă măsură, ea trebuie să fie pe cît se poate de rar aplicată în cazul în care detenția este strict necesară, iar în cazul aplicării, minorii trebuie plasați separat de adulți. Curtea observă că atunci cînd reclamantul a avut obiecții în ceea ce privește detenția preventivă, Curtea cu Jurați din Izmir a respins moțiunea sa în baza conținutului dosarului, caracterului infracțiunii și stării dovezii. În cazul acestei spețe, aceasta nu poate fi de sine stătător justifica durata detenției de care se plîngea reclamanta. Ea a notat, de asemenea, că, în pofida faptului că avocatul reclamantului a adus la cunoștința autorităților faptul că acesta era minort, se pare că autoritățile nu au luat în considerație acest lucru, cînd au hotărît detenția lui. În lumina celor menționate mai sus, și, în special, luînd în considerație faptul că pretinsul infractor era minor la acel moment, Curtea consideră că durata detenției preventive contravinea articolului 5 și 3 din Convenție[34].
Pentru soluționarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest în privința minorului, „în fiecare caz se verifică, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere, conform dispozițiilor art. 184 din Codul de procedură penală”[15].
Dacă în cazul tragerii la răspundere penală a persoanei minore în baza unui articol al legii penale, sancțiunea căruia nu prevede închisoarea, precum și persoanei care a comis pentru prima dată o infracțiune ușoară la vârsta de 14-18 ani și a infracțiunii mai puțin grave la vârsta de 14-16 ani, aplicarea măsurilor arestării preventive sau arestării la domiciliu nu se admite[35].
Considerînd dezvoltarea insuficientă psiho-fizică a minorilor, legiuitorul a instituit anumite prevederi speciale menite să asigure garanții procesuale suplimentare cu privire la privarea de libertate a persoanelor minore. Subliniind specificul pe care starea de minor o presupune în economia desfășurării activității judiciare de natură penală,actualul Cod de procedură penală al Republicii Moldova a primit o secțiune nouă întitulată „Procedura în cauzele privind minorii”, dispoziții prefigurate de reglementarea substanțială [36].
În legătură cu modificarea indicatorilor calitativi în structura infracționalității minore, orientată spre comiterea infracțiunilor grave și deosebit de grave, reprezentanții organelor de drept se pronunță tot mai frecvent în favoarea înăspririi măsurilor de constrângere procesual penală aplicate bănuiților și învinuiților minori[16].
Statistica dovedește o permanentă creștere în ce privește ponderea de solicitare a organelor de urmărire penală către instanțele de judecată, când e vorba de aplicarea măsurii preventive sub formă de arest la capitolul infractorilor minori. Mai mulți judecători afirmă că sunt destul de frecvente mai ales situațiile când sunt înaintate astfel de demersuri în cazul infracțiunilor de o gravitate redusă. Nu sunt rare, de asemenea, și demersurile referitoare la prelungirea termenului de ținere sub arest a bănuiților, învinuiților minori[16].
Este evident faptul că nu întotdeauna reprezentanții legali ai bănuiților, învinuiților minori arestați sunt înștiințați imediat de către organele de urmărire penală despre prelungirea termenului de arest, așa cum o cere art. 477, alin. (3) CPP al Republicii Moldova[15].
Această poziție a organului de urmărire penală se datorează numai predilecției spre aplicarea măsurii de arest ca măsură preventivă de bază dar și caracteristicilor cantitative și calitative alarmante ale infracțiunilor săvîrșite de către minori[16].
Această situație nu poate să fie acceptată, ea fiind condamnabilă, pe cînd, în acest caz, vom fi nevoiți să recunoaștem tendința abaterii de la principiile consfințite în legislația procesual penală a Republicii Moldova.Oricare dintre măsurile preventive în cadrul procesului penal, într-o anumită măsură, afectează, limitează drepturile și libertățile bănuitului, învinuitului,inculpatului minor[16]. Arestul aplicat bănuitului,învinuitului,inculpatului minor într-un mod deosebit limitează statutul acestuia, provocându-i un disconfort esențial.
În acest context poate apărea întrebarea dacă ar fi necesar sau nu de a informa reprezentantul legal al bănuitului, învinuitului,inculpatului minor despre măsura arestului atunci când acesta se ascunde sau a dispărut, astfel devenind imposibilă aplicarea măsurii date.Răspunsul la această întrebare poate fi găsit în rezultatul interpretării evidențiate mai sus.Astfel, legea procesual penală impune că despre arestul minorului să fie imediat anunțați părinții sau alți reprezentanți legali.Însă până când această măsură preventivă nu este aplicată, arestul nu poate fi considerat ca fiind un act realizat.Aceasta presupune că luarea măsurii preventive sub formă de arest, atâta timp cât mandatul de arest nu este îndeplinit, nu este obligatorie de a fi adusă la cunoștința reprezentanților legali ai bănuitului,învinuitului,inculpatului minor[16].
Dacă reprezentantului legal despre acest fapt i-a devenit cunoscut într-un mod întâmplător, atunci el beneficiază de dreptul de a solicita prezentarea copiei de pe hotărîrea respectivă și de a cere aplicarea, în perspectivă a unei măsuri preventive mai blânde împotriva bănuitului,învinuitului minor.
Legislația procesual penală în vigoare nu fixează ce rechizite urmează să conțină înștiințarea adresată reprezentantului legal cu referire la măsura arestului preventiv față de minor. Noi ne permitem să considerăm că acest document ar urma să includă:
-denumirea documentului procesual;
-data aplicării de facto a măsurii preventive sub formă de arest;
-datele cu privire la judecătorul care a aplicat măsura arestului preventiv;
-încadrarea juridică a faptei în săvârșirea căreia este bănuit sau învinuit minorul;
-numele, prenumele și patronimicul, data și locul nașterii, domiciliul, locul de studii sau de muncă a minorului bănuit sau învinuit în săvârșirea infracțiunii;
-locul de aflare a minorului supus arestului preventiv;
-modalitatea de transmitere a înștiințării reprezentantului legal;
-data și ora expedierii înștiințării;
-datele de anchetă și semnătura persoanei care a întocmit înștiințarea[16].
Pentru dispunerea aplicării măsurii arestării preventive impune întrunirea cumulativă a mai multor condiții de fond și de formă.Dacă este facultativă, ea este lăsată la aprecierea procurorului sau a instanței de judecată. În toate situațiile însă, durata măsurii arestării preventive este limitată în timp prin dispozițiile imperative ale Codului de procedură penală [37].
Arestarea preventivă se aplică în cazurile săvârșirii unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârșirii unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ea se aplică dacă învinuitul, inculpatul,bănuitul minor a comis cel puțin una din acțiunile menționate în alin. (1) art. 176 CPP [38].
În literatura de specialitate se menționează că „arestul persoanei minore se efectuează doar pe timp de zi, cu excepția cazurilor ce nu suferă amânare” [39]. Dar o astfel de reglementare nu este prevăzută în legislația procesual penală a RM la compartimentul măsurilor de constrângere procesual penală, și în special în ceea ce ține de arest. În Codul de procedură penală al Republicii Moldova sunt întâlnite doar interdicții de a efectua acțiuni procesuale pe timp de noapte, cu anumite excepții (ca de exemplu, art. 107 alin. (1); art. 128 alin. (1) etc.)[15].
Pentru soluționarea problemei cu privire la aplicarea sau neaplicarea măsurii arestului preventiv în privința minorilor, organul de urmărire penală, judecătorul de instrucție trebuie să ia în considerație următoarele criterii complementare:
1)caracterul și gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2)persoana bănuitului, învinuitului;
3)vârsta și starea sănătății sale;
4)ocupația sa;
5)situația familială și prezența persoanelor întreținute;
6 starea sa materială;
7)prezența unui loc permanent de trai;
8)alte circumstanțe esențiale[16].
Inculpatul, bănuitul sau învinuitul minor trebuie să fie asistat de un avocat. Dacă acesta, ori rudele lui au încheiat un contract cu un avocat ales și dacă acesta a fost înștiințat legal, însă nu s-a prezentat în termenul stabilit de judecător, judecarea demersului are loc în prezența unui avocat din oficiu[16].
Avocatul care asistă o persoană reținută și efectuează apărarea referitor la obiectul judecării de către instanță a demersului despre emiterea mandatului de arestare, nu poate cere de la instanța judecătorească respectarea drepturilor caracteristice altor faze ale procedurii penale.Avocatul precum și persoana reținută sau arestată, conform art. 66 alin. (2) pct. 21) din Codul de procedură penală, în cursul procesului de examinare de către instanță a demersului, sunt în drept să ia cunoștință de materialele prezentate pentru confirmarea arestării persoanei[16].
Arestarea la domiciliu a bănuitului, învinuitului, inculpatului minor.
Codul de procedură penală al RM din 12 iunie 2003, a introdus o nouă măsură preventivă – arestul la domiciliu – măsură, care, din păcate, până în ziua de astăzi nu și-a găsit o aplicare la nivelul dorit. Aceasta, însă nu este de mirare din motivul că subiectul dat nu este suficient de cercetat în doctrina Republicii Moldova.Însă astăzi suntem în prezența reglementărilor legale fără de avea o practică de aplicare a acestora[16].
Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor de societate în locuința acestuia, cu stabilirea anumitor restricții[40].
Arestarea la domiciliu este aplicată persoanelor care sunt învinuite de comiterea unor infracțiuni ușoare,mai puțin grave și grave,precum și pentru comiterea unor infracțiuni din imprudență.Arestarea la domiciliu poate fi aplicată și în cazul învinuirii de comitere a unei infracțiuni deosebit de grave față de persoanele care au depășit vîrsta de 60 de ani,de persoanele invalide de gradul I,de femeile gravide,femeile care au la întreținere copii în vîrstă de pînă la 8 ani[40].
Arestarea la domiciliu este aplicată față de bănuitul,inculpatul minor în baza hotărîrii judecătorului de instrucție sau a instanței de judecată,în condițiile care permit aplicarea măsurii preventive arestul,însă izolarea lui totală nu este rațională în legătură cu vîrsta,starea sănătății,starea familiar sau cu alte împrejurări[40].
Arestarea la domiciliu este însoțită de una sau mai multe dintre următoarele restricții:
1)interzicerea de a ieși din locuință;
2)limitarea convorbirilor telefonice,recepționării și expedierii corespondenței și utilizării altor mijloace de comunicare;
3)interzicerea comunicării cu anumite persoane și primirea cuiva în locuință.
Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligațiilor:
1)de a menține în stare de funcționare mijloacele electronice de control și de a le purta permanent;
2)de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control,de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată la timpul fixat[40].
Termenul,modul de aplicare,de prelungire a duratei și de atac al arestării la domiciliu sunt similare celor aplicate în cazul arestării preventive.În cazul în care bănuitul,învinuitul,inculpatul minor nu respesctă restricțiile și obligațiile stabilite de către judecătorul de instrucție sau de către instanță,arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă,de către instanța de judecată,din oficiu sau la demersul procurorului[40].
Pentru început ar trebui să clarificăm,ce este însăși noțiunea de „domiciliu”. pentru a putea înțelege corect esența acestei măsuri preventive și pentru a înțelege corect modul de realizare al ei.
Legislația civilă a RM în concordanță cu Codul civil al RM la art.30 spune:
-domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta își are locuința statornică sau principal,se consideră că persoana își păstrează domiciliul atîta timp cît nu și-a stabilit un altul.
-reședința persoanei fizice este locul unde își are locuința temporară sau secundară.
-persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul reședinței sale.
-în lipsă de reședință, persoana este considerată că domiciliază la locul unde se găsește, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul ultimului domiciliu[41].
La fel Codul Civil al RM stabilește domiciliu minorului la art.31 care spune:
-domiciliul minorului în vîrstă de pînă la 14 ani este la părinții săi sau la acel părinte la care locuiește permanent;
-domiciliul minorului dat în plasament de instanța de judecată unui terț rămîne la părinții săi. În cazul în care aceștia au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei minorul va avea domiciliul, asupra acestuia decide instanța de judecată;
-instanța de judecată poate, în mod excepțional, avînd în vedere interesul suprem al minorului, să-i stabilească domiciliul la bunici sau la alte rude ori persoane de încredere, cu consimțămîntul acestora, ori la o instituție de ocrotire;
-domiciliul minorului, în cazul în care numai unul din părinți îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, este la reprezentantul legal;
-domiciliul minorului aflat în dificultate, în cazurile prevăzute prin lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament ori încredințat[41].
Este nevoie de menționat că arestul la domiciliu se atribuie la categoria măsurilor preventive cu caracter imperativo-administrativ de influențare în privința limitării libertății bănuitului sau învinuitului minor.
În dependență de severitatea sa, arestul la domiciliu se plasează pe locul doi, după arestul preventiv. Probabil că anume din acest considerent termenul de aflare sub arest la domiciliu poate fi trecut în contul arestului preventiv[16].
Mai trebuie de menționat momentul că legiuitorul stabilind temeiuri unice și ordine similară de aplicare a măsurilor preventive nominalizate a reieșit din faptul că arestul preventiv asigură izolarea deplină a bănuitului, învinuitului, în timp ce arestul la domiciliu presupune izolarea parțială a persoanei în scopul realizării sarcinilor procesului penal. Spre deosebire de arestul preventiv, în cazul arestului la domiciliu bănuitul, învinuitul minor nu este plasat într-o instituție specială de tip închis cu supraveghere permanentă, cu pază, ci continuă să locuiască la domiciliul său cu suportarea unor restricții legate de libertate, care sunt materializate în încheierea judecătorească privind luarea acestei măsuri[16].
Autorul rus V. I. Sergheev își expune opinia că „arestul la domiciliu constă în limitarea prin lege a dreptului bănuitului, învinuitului de a se deplasa în perioada vizată în afara spațiului locativ, adică de a părăsi imobilul în care locuiește fără acordul persoanei care efectuează cercetarea sau examinarea cauzei”[42]
Până la momentul de față în procesul penal cele mai des întâlnite sunt numai câteva categorii de măsuri preventive: arestarea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara. Cota aplicabilă celorlalte măsuri este foarte mică. Astfel, este evident, că arestul la domiciliu urmărește scopul de a schimba acest coraport, ba chiar a diminua numărul de persoane supuse arestului preventiv, micșorând astfel numărul celor aflați în instituțiile de detenție [16].
Însăși esența arestului la domiciliu, ca măsură preventivă prevăzută de art. 188 CPP al Republicii Moldova constă, în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor de societate în locuința acestuia, cu stabilirea anumitor restricții legate de deplasarea persoanei arestate, de comunicarea acesteia cu alte persoane, de limitarea convorbirilor telefonice, recepționării și expedierii corespondenței și utilizării altor mijloace de comunicare[15].
Arestul minorului la domiciliu poate fi aplicat în cazul cînd sunt temeiuri care sunt specifice și în cazul arestării preventive. Însă, pentru luarea celei dintâi mai este necesară și prezența unor condiții speciale: izolarea deplină a persoanei nu este necesară în coraport cu realizarea sarcinilor procesului penal; izolarea deplină a persoanei este nerațională din cauza vârstei, persoanei.
Oportunitatea aplicării arestării la domiciliu este la latitudinea instanței de judecată în funcție de circumstanțele caracteristice persoanei învinuite, care sunt criterii complementare condițiilor expuse în alin. (2) al art. 188 CPP[15].
Potrivit alin. (2) al art. 188 din CPP al Republicii Moldova arestarea la domiciliu se aplică persoanelor (inclusiv bănuitului, învinuitului, inculpatului minor) care se învinuiesc de comiterea unei infracțiuni ușoare, mai puțin grave sau grave, precum și de comiterea unei infracțiuni din imprudență. Conform alin. (2) al art. 176 din CPP și având în vedere că arestarea la domiciliu este o măsură privativă de libertate alternativă arestării preventive, ea poate fi aplicată dacă pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedeapsa închisorii pe un termen mai mare de 2 ani, sau pe un termen mai mic de 2 ani dacă cel învinuit, inculpat a comis cel puțin una din acțiunile prevăzute de alin. (1) art. 176 din CPP[15].
Față de persoanele care au depășit vârsta de 60 de ani, de persoanele invalide de gradul I, de femeile gravide, femeile care au la întreținere copii în vârstă de până la 8 ani, arestarea la domiciliu poate fi aplicată și în cazul învinuirii de comitere a unei infracțiuni deosebit de grave.
Arestarea la domiciliu se aplică față de bănuitul, învinuitul, inculpatul minor în baza hotărârii judecătorului de instrucție sau a instanței de judecată în condițiile care permit aplicarea arestării preventive, însă izolarea lui totală nu este rațională în legătură cu vârsta, starea sănătății, starea familială sau cu alte împrejurări[16].
Arestarea la domiciliu se dispune în faza urmăririi penale la demersul procurorului, iar în cazul când procurorul solicită arestarea preventivă, judecătorul de instrucție din oficiu poate dispune aplicarea arestării la domiciliu ca măsură alternativă, potrivit alin. (3) art. 185 din CPP[15].
Potrivit alin. (4) al art. 188 din CPP arestarea la domiciliu este însoțită de una sau mai multe din următoarele restricții:
1) interzicerea de a ieși din locuință. Pornind de la caracterul acestei restricții, arestarea la domiciliu poate fi dispusă numai în cazul când cel acuzat locuiește împreună cu alți membri ai familiei, care-l pot asigura cu cele necesare în timpul detenției la domiciliu;
2) limitarea convorbirilor telefonice, a recepționării și expedierii corespondenței și a utilizării altor mijloace de comunicare;
3) interzicerea comunicării cu anumite persoane și a primirii altor persoane în locuința sa[15].
Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă suplimentar obligațiilor arătate la alin. (5) al art. 188 din CPP:
1) de a menține în stare de funcționare mijloacele electronice de control și de a le purta permanent;
2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnalele telefonice de control, de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată la timpul fixat[15].
Alexandru Gheorghieș în teza sa de doctor a analizat detaliat esența restricțiilor impuse persoanelor minora în privința cărora a fost aplicată măsura arestării la domiciliu[16].
1.Restricții legate de libera deplasare a bănuitului și învinuitului minor.
După părerea lui Alexandru Gheorghieș, aceste restricții nu trebuie să afecteze activitățile de toate zilele ale bănuitului, învinuitului minor, adică deplasarea spre locul de muncă sau studii, vizita la medic sau a instituțiilor de deservire socială. În același timp restricțiile impuse bănuitului, învinuitului minor urmează să se răsfrângă direct asupra vizitei locurilor de distracție și odihnă – restaurante, discoteci, teatre, concerte etc., cât și asupra vizitei rudelor și a cunoscuților. În cazul din urmă sunt posibile, totuși, careva excepții, (una din ele fiind, vizitarea părinților care sunt în vârstă înaintată și au nevoie de ajutor).
Restricțiile legate de arestul la domiciliu pot fi luate atât în privința locului permanent de trai al bănuitului, învinuitului minor, cât și în privința locului de trai provizoriu (hotel, sanatoriu, etc.). Desigur că, în astfel de cazuri, ofițerul de urmărire penală trebuie să ia în considerație caracterul temporar al aflării bănuitului, învinuitului în locurile menționate și să soluționeze la timp chestiunea în privința înlocuirii măsurii preventive[16].
2. Restricții privind comunicarea cu alte persoane.
În ordonanța de aplicare a măsurii preventive sub formă de arest la domiciliu urmează a fi indicate date concrete asupra faptului cu care anume persoane i se interzice bănuitului, învinuitului minor de a comunica (familia, numele acestora, locul lor de trai și de lucru, locul unde aceste persoane își petrec, de obicei, timpul liber). Toate acestea se întreprind pentru a exclude o întâlnire întâmplătoare a bănuitului, învinuitului minor arestat la domiciliu cu aceste persoane. Necătând la aceasta, totuși nu pot fi excluse cazurile când persoanele cărora le este interzisă comunicarea cu bănuitul, învinuitul singure să caute posibilități de a se întâlni. În astfel de cazuri, persoana supusă arestului la domiciliu urmează să informeze imediat ofițerul de urmărire penală în privința unor asemenea tentative[16].
3. Restricții legate de limitarea convorbirilor telefonice, recepționării și expedierii corespondenței și utilizării altor mijloace de comunicare.
În procesul realizării restricțiilor vizate, ofițerul de urmărire penală trebuie să ia în considerație faptul că acestea se referă la oricare corespondență recepționată de către persoană cu excepția revistelor, ziarelor. Aceste restricții se referă și asupra recepționării și expedierii corespondenței unor anumite persoane, precum și în privința dialogului prin intermediul oricăror mijloace de comunicare[16].
De obicei,arestarea la domiciliu se aplică în baza hotărârii judecătorului de instrucție sau a instanței de judecată în prezența anumitor date de fapt care ar vorbi în favoarea unui comportament adecvat al bănuitului sau învinuitului minor.Urmează a fi luate în considerație părerile subiective, fundamentate pe careva presupuneri asupra eventualului comportament a bănuitului sau inculpatului minor, fiindcă chiar și cel mai înalt grad de presupunere nu poate exclude posibilitatea de a comite erori. De exemplu, dacă există pericolul că persoana bănuită sau învinuită și-ar continua activitatea criminală, atunci există și pericolul deteriorării probelor necesare cauzei[43].
Art. 188 CPP al Republicii Moldova fixează în alin. (2) că la aplicarea măsurii preventive sub formă de arest la domiciliu urmează a lua în considerație vârsta, starea sănătății, starea familială sau alte împrejurări care se referă la persoana concretă. La categoria acestora din urmă ar putea fi atribuit caracterul activității exercitate de către persoana bănuită, învinuită. Aplicarea măsurii preventive sub formă de arest la domiciliu în privința unui antreprenor, sau unui om politic, de exemplu, mai mult i-ar limita drepturile, inclusiv cele patrimoniale decât în cazul aplicării la adresa acestora a măsurii de neparăsire a localității[16].
Persoanei care este arestată la domiciliu i se înmânează o copie de pe încheiere conform alin. (3) al art. 177 din CPP, explicându-i totodată dispozițiile prevăzute de alin. (8) al art. 188 din CPP potrivit cărora, în caz că el nu respectă restricțiile și obligațiile stabilite de către judecătorul de instrucție sau de către instanță, uneori arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă de către instanța de judecată din oficiu sau la demersul procurorului.
Alexandru Gheorghieș confirmă că aplicarea activă a măsurii preventive sub forma arestului la domiciliu în privința minorilor este binevenită din mai multe considerente.
În primul rând, o măsură preventivă cum este, de exemplu, transmiterea sub supraveghere a minorului nu presupune careva restricții strict necesare, moment care există în cazul arestului la domiciliu, fapt care permite excluderea activităților capabile să afecteze desfășurarea normală a procesului penal.
În al doilea rând, arestul la domiciliu este o măsură preventivă mai blândă decât arestul preventiv. În procesul selectării dintre aceste două măsuri preventive preferință trebuie acordată aplicării arestului la domiciliu, deoarece arestul preventiv nu întotdeauna poate fi eficient, ba chiar traumatizant, mai ales dacă este aplicat în privința minorilor pentru care lucrurile se sculptează cu desăvârșire altfel. Acordând preferință aplicării arestului la domiciliu se mai face un pas de la așa-zisele stereotipuri ale constrângerii. Astfel apar reale posibilități nu numai de a preîntâmpina activitatea criminală de mai departe sau sustragerea de la urmărirea penală a bănuitului, învinuitului, dar și de a realiza măsuri educative ale justiției juvenile, fiindcă pârghia de bază a instituției justiției juvenile o constituie măsurile educative[16].
Condițiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu.
Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de instrucții sau de către instanța de judecată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă și luarea acestei măsuri este necesară și suficientă pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia, respectiv, dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul minor a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații:
a) inculpatul minor a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul minor încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c) inculpatul minor exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul minor a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni[44].
Măsura arestului la domiciliu poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică[44].
Aprecierea îndeplinirii condițiilor arătate mai sus se face ținându-se seama de gradul de pericol al infracțiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situația familială și alte împrejurări privind persoana față de care se ia măsura.
Măsura arestului la domiciliu nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie și cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare[44].
Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul minor are următoarele obligații:
a) să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de instrucție sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul judiciară[44].
Judecătorul de instrucție sau instanța de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul minor să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.
În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligațiile pe care inculpatul minor trebuie să le respecte și i se atrage atenția că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive[44].
Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi domiciliul pentru prezentarea în fața organelor de judecată, la chemarea acestora.
La cererea scrisă și motivată a inculpatului minor, judecătorul de instrucții sau instanța de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea domiciliului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învățământ sau de pregătire profesională ori la alte activități similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență, precum și în alte situații temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului sau învinuitului minor[44].
Copia încheierii judecătorului de instrucții sau a instanței de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului minor și instituției, organului de urmărire penală sau autorității desemnate cu supravegherea sa, organului de poliție în a cărei rază locuiește acesta.
Organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către inculpatul sau învinuitului minor, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de instrucții sau instanța de judecată, în cursul judecății[44].
Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligațiilor impuse inculpatului minor pe durata acesteia, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului minor sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.
În cazul în care inculpatul minor încalcă cu rea-credință măsura arestului la domiciliu sau obligațiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege[44].
Durata arestului la domiciliu
În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile.
Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile.
Prelungirea arestului la domiciliu
Prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de instrucție de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Judecătorul de instrucție este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoțită de dosarul cauzei, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale[44].
Nu trebuie să trecem cu vederea și faptul că persoanele care au suferit de pe urma activității infracționale adesea refuză să ofere depoziții în cazul când învinuiții, bănuiții minori nu sunt plasați în stare de arest. Anume din acest considerent, pentru a asigura eficiența arestului la domiciliu, față de persoanele care au fost supuse acestei măsuri preventive trebuie să fie aplicată o supraveghere severă [16].
În opinia lui Alexandru Gheorghieș ar fi binevenită elaborarea și adoptarea unui act normativ departamental special care ar reglementa ordinea aplicării și realizării arestului la domiciliu. Acest act ar putea îmbrăca forma unui ordin al Ministrului de Interne, sau poate chiar a unei hotărâri de Guvern care s-ar referi la ordinea supravegherii executării măsurii de arest la domiciliu din partea organelor MAI[16,pag.133].
În același timp,el a menționat că instanța de judecată, organul de urmărire penală nu trebuie să se eschiveze de la realizarea funcției de control asupra executării adecvate de către bănuit, învinuit a restricțiilor și condițiilor arestului la domiciliu. Aceste organe de drept au obligația de a explica bănuitului, învinuitului minor consecințele încălcării condițiilor și restricțiilor arestului la domiciliu și să efectueze lucrul de prevenție cu persoanele supuse acestei măsuri preventive[16,pag.133].
În zilele noastre măsura arestului la domiciliu este aplicată de organele de drept foarte rar. Acest lucru se datorează imperfecțiunii normei art. 188 CPP al Republicii Moldova care urmează a fi revăzută, cu luarea în considerație a momentelor mai sus expuse.
2.2Recursul împotriva hotărîrilor privind măsura arestării preventive a minorului
În situația în care,în cursul procesului penal se ajunge la concluzia că au dispărut temeiurile ce au impus luarea măsurilor preventive,organul judiciar va dispune,din oficiu,sau la cererea persoanei interesate,recursul împotriva acesteia.Această obligație a organului judiciar rezultă din prevederile Codului de Procedură Penală,potrivit căreia,cînd nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive,aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere[55].
Dacă la înlocuirea măsurilor preventive intervine o schimbare a temeiurilor care au determinat luarea lor,în cazul revocării nu mai există nici un temei care să justifice menținerea acestora.Se are în vedere două situații și anume:una în care se constată că nu se justifică temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea măsurilor preventive și alta,cînd,în cursul procesului penal au dispărut aceste temeiuri.În situația cînd de la început măsura preventivă a fost luată cu încălcarea legii,anularea măsurii preventive apare ca singura modalitate posibilă.Dar de fapt,este vorba tot de recursul măsurii preventiveașa cum prevede Codu de Procedură Penală[55].
Atunci cînd se ajunge la concluzia că au dispărut temeiurile care au impus luarea oricărei măsuri preventive în privința învinuitului sau inculpatului minor,dar se descoperî alte motive de menținere a acesteia,atunci,nu se va dispune recursul în anulare a măsurii,ci,menținerea măsurii,cu condiția unei noi motivări.În cazul în care măsura preventivă a fost aplicată de către procuror,atunci organul de urmărire penală are obligația să-l informeze despre încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii[55].
Recursul în anulare a măsurilor preventive se dispune,în principiu,de către organul de urmărire penală care a luat măsura respectivă,dacă cauza penală se află în aceeași fază procesuală.Atunci cînd instanța judecătorească consideră că măsura preventivă luată de către procuror este ilegală,dispune recursul în anulare a arestului și punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului minor,ori,după caz,recursul în anulare a măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea.
În practica judecătorească,unele instanțe pronunță soluții de revocare a măsurii preventive,pe termen limitat,pe motiv de boală,făcînd o confuzie între instituția recursului în anulare a arestări preventive și cea a întreruperii executării pedepsei penale,chiar dacă cele două instituții au natură juridică diferită.Unele instanțe au decis,în mod justificat,că executarea arestului preventiv nu poate fi întrerupt pentru un termen determinat pentru motivul că inculpatul sau învinuitul minor ar fi bolnav,vizează că numai executarea pedepselor pronunțate prin hotărîri de condamnare definitive[55].
Revocarea măsurilor de prevenție se înfățișează ca un act procesual prin care organele judiciare competente,cînd nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive dispun desființarea ei.Cum am mai spus recursul în anulare a măsurilor preventive se face la cerere sau din oficiu[20].
Ca și în cazul înlocuiri măsurilor preventive,în vederea cunoașterii în permanență a posibilităților menținerii sau revocării măsurii,organul de urmărire penală este obligat să informeze pe procuror despre schimbarea ori încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii.
Recursul în anulare a măsurilor aplicate în privința minorilor constituie un act prin care organul care a dispus măsura poate reveni asupra luării acesteia revocînd-o dacă nu mai există vreun temei care să justifice luarea acesteia.
Dreptul de a da recurs măsurilor preventive aplicate în privința minorilor este acordat și altui organ decît cel care a luat măsura[20].
Instanța de judecată cînd consideră că măsura preventivă luată de către procuror a fost luată pe cale ilegală,atunci se dispune recursul în anulare a măsurii date,și pune în libertate bănuitul sau învinuitul minor sau revocare măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.În orice caz,instanța de judecată are obligația de a examina regularitatea de luare a măsurii arestului și menținerii acestuia[20].
3SPECIFICUL APLICĂRII ÎN PRIVINȚA MINORILOR A MĂSURILOR PREVENTIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
3.1Obligarea de a nu părăsi localitatea,sau obligarea de a nu părăsi țara
Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă neprivativă de libertate,care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului minor de a nu părăsi localitatea în care locuiește fără încuviințarea organului de urmărire penală care a dispus această măsură.
Motivele care impun luarea acestei măsuri sunt următoarele:
-prevenirea eventualei sustrageri a învinuitului sau inculpatului minor de la urmărirea penală sau de la judecată,îndeosebi atunci cînd starea sănătății a acestuia sau alte împrejurări nu permit luarea măsurii de arest[20];
-facilitarea unui contact mai lesnicios și mai rapid cu inculpatul sau învinuitul minor;
Pentru a putea fi luată această măsură de obligare de a nu părăsi localitatea legea impune cîteva condiții:
-trebuie să existe probe sau indici temeinici că învinuitul sau inculpatul minor a săvîrșit o faptă ce este interzisă de legea penală;
-pentru fapta săvîrșită,legea trebuie să prevadă pedeapsa cu închisoarea,această condiție fiind îndeplinită și în cazul în care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda[20].
Cum spune organul competent ,obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă în felul următor:
-de către procuror,prin ordonanță,în cursul urmăririi penale;
-de către instanța de judecată,prin încheiere,în cursul judecății.
Durata măsurii preventive este reglementată diferit,în funcție de faza procesuală în care se dispune.Astfel,în faza urmăririi penale,durata măsurii nu poate depăși 30 de zile.În cazul în care învinuitul sau inculpatul minor nu respectă măsura obligării de a nu părăsi localitatea,împotriva lui se poate lua una din celelalte măsuri preventive,cu condiția îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri[20].
Obligarea de a nu părăsi localitatea se bazează mai mult pe influența psihologică asupra învinuitului minor și presupune o îngrădire minimală a drepturilor și libertăților învinuitului minor.Prin influență psihologică se subînțelege acțiunea măsurilor preventive asupra conștiinței persoanei,prin intermediul stocării unui volum de informații despre purtarea corespunzătoare așteptată din partea învinuitului sau inculpatului minor,și consecințele care vor surveni în cazul comportării necorespunzătoare.În acest caz,ca argument de influență psihologică nu este survenirea pierderilor materiale suportate de învinuitul minor sau pierdera libertății,ci anume survenirea consecințelor neplăcute în cazul comportamentului necorespunzător[49].
Declarația în scris de nepărăsire a localității constă în depunerea de către învinuitul minor a unui angajament scris precum că nu va părăsi domiciliul sau reședința temporară,fără învoirea persoanei care efectuează urmărirea penală,a procurorului sau a instanței de judecată.Nelimitînd în principiu libertatea învinuitului sau inculpatului minor,declarația în scris de nepărăsire a localității îngrădește dreptul învinuitului minor de a-și alege locul de trai și dreptul de peregrinare.Învinuitul minor poate să-și schimbe domiciliul numai cu permisiunea organelor de drept.Declarația în scris de nepărăsire a localității asigură în principiu prezentarea învinuitului minor la citațiile organului de drept. Această măsură preventivă practic nu are alte scopuri.Declarația în scris de nepărăsire a localității se ia de la persoanele care sînt învinuite de comiterea infracțiunilor mai puțin grave sau cînd există presupunerea slab confirmată că învinuitul minor s-ar putea ascunde de organele de drept.În cazul încălcării obligațiilor ce li se asumă de către învinuit privind respectarea declarației în scris de nepărăsire a localității,organele de drept au dreptul de a aplica învinuitului o măsură preventivă mai severă[49].
Chiar dacă învinuitul minor respectă declarația de nepărăsire a localității și organele de drept dețin informații precum că acesta continuă activitatea criminală sau influențează negativ asupra desfășurării procesului penal,este de datoria persoanei care efectuează cercetarea penală,a anchetatorului penal sau a instanței de judecată să schimbe măsura preventivă aplicată[49].
Declarația în scris de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara,este cea mai răspîndită măsură preventivă.Aceste măsuri preventive pot fi aplicate în acele cazuri,cînd infracțiunea săvîrșită nu prezintă un mare pericol social și există suficiente temeiuri că bănuitul sau învinuitul minor nu va continua activitatea infracțională,sau nu va împiedica la stabilirea adevărului obiectiv și nu se va eschiva de la urmărirea penală și judecată[40].
Pentru aplicarea acestei măsuri preventive este întocmită o ordonanță motivată,care este adusă la cunoștința bănuitului sau învinuitului minor.În baza acestei ordonanțe este perfectată și declarația în scris de nepărăsire a localității,care este semnată de către bănuitul sau învinuitul minor și persoana care aplică această măsură.Ea limitează libertatea bănuitului sau a învinuitului minor în acel sens că el nu este în drept a părăsi localitatea în cauză,fără permisiunea persoanei care a aplicat această măsură preventivă.Aplicarea acestei măsuri preventive ar trebui să asigure prezentarea bănuitului sau învinuitului minor de cîte ori va fi necesar[40].
Obligarea de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură preventivă precum și îndeplinirea altor obligații[40].
În Codul de procedură penală al Republicii Moldova (art. 175 alin. (2), obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara sunt plasate pe primele locuri în lista măsurilor preventive. Aceasta ne vorbește despre faptul că legiuitorul le-a prevăzut ca măsuri preventive de bază, care urmează a fi aplicate în toate situațiile când nu este necesar de a fi luate măsuri preventive mai riguroase[16,pag.136].
Măsura de obligare de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara sunt cele mai blânde măsuri preventive și de aceea anume de la ele urmează să înceapă procesul de selectare, în situații concrete și pentru persoane determinate, a celei mai optimale măsuri preventive.
Conform Constituției dreptul la libera circulație este garantat fiecărui cetățean de către stat (art. 27 din Constituția Republicii Moldova),însă sunt cazuri în care acest drept este limitat, și anume atunci când „organele judiciare penale consideră că nu este necesară luarea unei măsuri preventive privative de libertate, însă apreciază că învinuitul sau inculpatul minor trebuie să fie obligat să nu părăsească localitatea în care locuiește” [50].
În cazul în care este obligat de a nu părăsi localitatea bănuitului, învinuitului minor i se explică, în mod obligatoriu,despre faptul că în caz de încălcare a condițiilor măsurii preventive vizate și anume a obligației de a se afla întotdeauna la dispoziția organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, de a nu părăsi localitatea în care domiciliază permanent sau temporar, fără acordul respectiv, în caz de împiedicare a urmăririi penale și a judecării cauzei urmează a fi aplicată o măsură preventivă mai aspră, inclusiv și arestul preventive[16 pag.137].
Prezența bănuitului, învinuitului la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată uneori nu poate fi posibilă datorită unor motive întemeiate. La cele din urmă se atribuie:
– boala, care îl împiedică real pe bănuit, învinuit de a se prezenta la solicitarea organelor competente;
– primirea cu întârziere a solicitării sau a citației;
– decesul rudelor apropiate ale bănuitului, învinuitului;
– calamitățile naturale și catastrofele;
– boala unui membru al familiei care necesită îngrijiri;
– prezența copiilor minori, în cazul când aceștia nu pot fi transmiși sub supraveghere temporară altor persoane;
– pauze de lungă durată în procesul circulației mijloacelor de transport [16,pag.137].
Obligarea de a nu părăsi localitatea constituie o obligație în scris în acest sens a unei persoane anumite. Prin obligație, în cazul dat, urmează de a fi înțeles o exprimare de voință, rezultatul unei activități intelectuale a bănuitului, învinuitului minor, rezultat care urmează a fi materializat într-o formă scrisă[16,pag.137].
Dacă luăm în considerare prevederile art. 178 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova putem menționa faptul că ordonanța sau încheierea privind aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea trebuie să cuprindă următoarele informații:
– denumirea documentului procesual;
– data, luna anul luării deciziei privind aplicarea măsurii preventive;
– localitatea unde a fost întocmită ordonanța sau încheierea;
– datele cu privire la persoana care a întocmit documentul respectiv (funcția, gradul, numele și prenumele etc.);
– numărul dosarului penal în cadrul căruia este luată hotărârea privind aplicarea măsurii preventive;
– esența acuzării înaintate;
– temeiurile de facto ale aplicării măsurii preventive sub forma obligării de a nu părăsi localitatea;
– soluția nemijlocită a aplicării măsurii preventive sub forma obligării de a nu părăsi localitatea, cu reflectarea datelor privind numele și prenumele, data nașterii, locul de trai a bănuitului, învinuitului;
– semnătura persoanei care a emis ordonanța sau încheierea;
– circumstanțele, precum că bănuitului, învinuitului i-a fost înmânată copia ordonanței sau a încheierii privind aplicarea măsurii preventive sub forma obligării de a nu părăsi localitatea;
– faptul că bănuitului, învinuitului i-a fost explicată ordinea și procedura de atac a ordonanței sau a încheierii respective;
– semnătura bănuitului, învinuitului prin care se confirmă faptul lămuririi momentelor expuse mai sus;
– semnătura apărătorului bănuitului, învinuitului dacă el a asistat la înmânarea copiei de pe documentul respectiv;
– semnătura reprezentantului legal al bănuitului, învinuitului dacă el a asistat la înmânarea copiei de pe documentul respectiv;
– circumstanța că apărătorului bănuitului, învinuitului i-a fost înmânată copia de pe ordonanța sau încheierea privind aplicarea măsurii preventive sub forma obligării de a nu părăsi localitatea și semnătura acestuia în vederea confirmării momentului respectiv;
– semnătura persoanei care a întocmit ordonanța sau încheierea privind aplicarea măsurii preventive sub forma obligării de a nu părăsi localitatea[16,pag.139].
Obligarea de a nu părăsi localitatea nu este o măsură privativă de libertate, ci numai una restrictivă de libertate. Restricția este susceptibilă de atenuări prin acordarea unor încuviințări de deplasare date de către organul care a instituit măsura [16,pag.139]. Legiuitorul a introdus o asemenea măsură de prevenție pentru a acoperi situațiile în care privațiunea de libertate nu se impune, dar făptuitorul nu poate fi lăsat nici într-o deplină libertate, fără restricții și fără garanția nesustragerii lui de la urmărire sau judecată [16,pag.139]. Caracterul restrictiv al acestei măsuri preventive se caracterizează prin faptul că făptuitorul are posibilitatea de a părăsi localitatea în care locuiește, însă numai cu încuviințarea organului care a dispus-o.
Măsura de obligare de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă de influență psihologică bazată pe încrederea instanței de judecată asupra faptului că bănuitul, învinuitul sau inculpatul minor va respecta interdicțiile și obligațiile impuse de această măsură. Acțiunea psihologică asupra conștiinței bănuitului sau învinuitului minor constă în preîntâmpinarea persoanei că i se va aplica o altă măsură, mai aspră, în cazul nerespectării obligațiilor luate.
Măsura preventivă de obligare de nepărăsire a localității permite persoanei în privința căreia a fost luată, de a rămâne în continuare ca membru activ al societății, îi permite să-și continue viața într-un regim obișnuit, cu excepția anumitor limitări și interdicții determinate de imposibilitatea de a se deplasa în afara localității.
Dacă i se limiteză libertatea deplasării bănuitului, învinuitului minor, obligarea de a nu părăsi localitatea totodată îi reduce și posibilitatea persoanei de a-și continua activitatea criminală, dacă aceasta se află în corelație cu circulația în afara localității sau necesită contacte cu anumite persoane aflate în locuri diferite.
Recunoașterea posibilității obligării de a nu părăsi localitatea de a asigura atingerea oricărui scop, înaintat față de măsurile preventive constituie o garanție a interesului legitim al bănuitului, învinuitului minor la alegerea în privința lor a unei măsuri preventive mai blânde, în cazul existenței condițiilor necesare[16,pag141].
Conform opiniei lui Alexandru Gheorghieș,măsura preventivă sub forma obligării de a nu părăsi localitatea se aplică față de bănuit, învinuit sau inculpat în următoarele condiții:
– persoana a săvârșit una din infracțiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal. Art. 178 din Codul de procedură penală nu limitează posibilitatea organelor competente la aplicarea acestei măsuri preventive în raport cu gravitatea faptei prejudiciabile săvârșite;
– dacă nu există temeiuri motivate pentru aplicarea arestului preventiv sau a arestării la domiciliu, ori a altor măsuri non-privative de libertate, e posibilă luarea măsurii preventive de obligare de a nu părăsi localitatea;
– este pornită urmărirea penală;
– persoana în privința căreia se aplică măsura indicată are un loc permanent sau temporar de trai pe teritoriul Republicii Moldova;
– bănuitul, învinuitul sau inculpatul este caracterizat pozitiv și anterior nu a fost judecat, nu a săvârșit o altă infracțiune gravă, deosebit de gravă sau excepțional de gravă;
– persoana în privința căreia se aplică măsura preventivă indicată știe că este obligată să respecte angajamentul asumat de a nu părăsi localitatea fără încuviințarea organului care a luat măsura respectivă [16,pag.142].
Însăși esența procesuală a obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea bănuitului, învinuitului sau inculpatului minor de a se afla la dispoziția organului de urmărire penală sau a instanței, de a nu părăsi localitatea în care domiciliază permanent sau temporar, fără încuviințarea procurorului sau a instanței de judecată, de a nu se ascunde de procuror sau de instanță, de a nu împiedica urmărirea penală și judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală și a instanței de judecată și de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului[16,pag.142].
Măsura obligării de a nu părăsi localitatea nu-l lipsește pe deplin pe bănuitul, învinuitul minor de dreptul constituțional la libera circulație. Acestuia i se permite de sine stătător de a-și schimba locul de trai în limitele localității date. În acest caz bănuitul, învinuitul minor este obligat de a informa organul de drept despre schimbarea respectivă.
Orice circulație a bănuitului,sau învinuitului minor în afara localității lui natale urmează a fi coordonată cu organele competente. Refuzul neîntemeiat al acestora referitor la acordarea permisiunii bănuitului, învinuitului de a se deplasa în afara localității în vederea realizării drepturilor sale constituționale (art. 35 – dreptul la învățătură; art. 36 – dreptul la ocrotirea sănătății; art. 43 – dreptul la muncă etc.) drepturi a căror materializare necesită circulația în afara localității, poate fi atacat în ordinea prevăzută de lege[50].
Bănuitul sau învinuitul minor poate absenta din perimetrul localității numai cu acordul procurorului sau judecătorului. Bănuitul, învinuitul minor are dreptul de a se deplasa liber în limitele localității lui natale, însă nu are dreptul de a-și schima domiciliul în altă localitate fără acordul procurorului sau a judecătorului. În caz contrar, dacă ar avea acest drept, ar fi dificil, de fapt, de a efectua delimitarea între obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, care, de fapt, nu este o măsură preventivă. Anume în cazul obligării de a se prezenta (art. 198 din Codul de procedură penală) este permisă schimbarea locului de trai într-o altă localitate fără avizul procurorului sau a judecătorului, însă cu respectarea condiției informării obligatorii a acestora asupra faptului dat[15].
Există situații când bănuitul, învinuitul minor domiciliază în afara localității unde își are sediul organul de urmărire penală sau instanța de judecată.În acest caz este posibilă aplicarea, măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, pentru că domicilierea în altă localitate nu poate fi o piedică în această privință.
O. I. Țokolova menționează că „în acest caz bănuitul, învinuitul are dreptul să părăsească localitatea în care domiciliază pentru a se prezenta la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată” [51].
O altă obligație care este impusă bănuitului, învinuitului în legătură cu aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea este aceea de a nu împiedica urmărirea penală și judecarea cauzei. Din interpretarea alin. (1) art. 178 CPP al RM putem deduce faptul că lipsa nemotivată a bănuitului, învinuitului din localitatea în care domiciliază, precum și neprezentarea sa în locul și la timpul solicitat este o varietate a împiedicării urmăririi penale și a judecării cauzei[16,pag.144].
Ca varietăți a împiedicării urmăririi penale și a judecării cauzei pot fi considerate următoarele acțiuni:
a) influențarea martorilor, părții vătămate sau a altor participanți la procesul penal în vederea oferirii de către aceștia a depozițiilor false;
b) constrângerea psihică sau fizică a persoanelor nominalizate sau a rudelor apropiate lor în vederea realizării obiectivelor deja evidențiate;
c) luarea de măsuri în vederea nimicirii sau falsificării documentelor și obiectelor care ar putea fi folosite ulterior în calitate de probe (corpuri delicte) [52].
Savanta С. Винокурова atribuie la categoria acțiunilor ce împiedică urmărirea penală sau examinarea cauzei în judecată, de asemenea, faptul tăinuirii averii dobândite pe cale ilegală și continuarea activității criminale [53].
Bănuitul sau învinuitul minor nu este în drept de a împiedica urmărirea penală și judecarea cauzei sub nici o formă. El nu trebuie să afecteze nici activitatea de aplicare a normelor de drept de către procuror, judecător, nici acțiunile legale ale altor subiecți ai procesului penal.
Asupra activității ilegale realizate în privința bănuitului sau învinuitului minor acest moment nu se răsfrânge, deoarece realizarea acțiunilor (inacțiunilor) ilegale constituie o încălcare directă a art. 15 din Constituția Republicii Moldova, care ne spune că: „Cetățenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi”.
Ca și oricărui cetățean, bănuitului și învinuitului i se asigură protecție din partea statului, inclusiv și în domeniul realizării justiției penale. Astfel, art. 20 din Constituția Republicii Moldova reglementează că: „Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție”[50].
Măsura de obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi aplicată bănuitului sau învinuitului minor atât la etapa urmăririi penale cât și la cea a examinării cauzei în instanța de judecată. Anume din acest considerent nu acceptăm opinia expusă de И. Петрухин, conform căreia „această măsură preventivă are efect numai pentru perioada efectuării urmăririi penale” [16]. În viziunea lui Alexandru Gheorghieș măsura vizată care ne interesează poate fi luată și în cadrul altor etape ale procesului penal care succed urmăririi penale.
Trebuie de menționat faptul că procurorul, judecătorul de instrucție sau instanța de judecată, odată cu luarea măsurii preventive sub forma de obligare de a nu părăsi localitatea are datoria de a îndeplini următoarele acțiuni:
– să expedieze comisarului de poliție în a cărui rază teritorială locuiește învinuitul, inculpatul copia de pe hotărârea definitivă a procurorului, a judecătorului de instrucție sau a instanței de judecată pentru ca organele de poliție să instituie un control eficient asupra comportamentului acestor persoane în scopul preîntâmpinării eschivării lor de la organele de urmărire penală sau instanța de judecată, de a săvârși alte infracțiuni sau de a influența negativ asupra desfășurării normale a procesului penal;
– să informeze primăria sau pretura de la locul de trai al învinuitului, inculpatului pentru a obține informații în cazul în care acesta intenționează a-și schimba domiciliul;
– să informeze administrația de la locul de muncă al învinuitului, inculpatului pentru a obține date referitoare la faptul că învinuitul, inculpatul intenționează să-și schimbe locul de muncă [54].
Obligarea de a nu părăsi țara la fel ca obligarea de a nu părăsi localitatea, este o măsură privativă de libertate.
Măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus-o.
Cum regimul juridic al acestei măsuri este identic cu cel al obligării de a nu părăsi localitatea, condițiile necesare pentru luarea măsurii sunt aceleași în ceea ce privește existența probelor sau a indiciilor temeinice de săvârșire a unei fapte prevăzute de legea penală, cât și necesitatea pedepsei, indiferent de formă și limite, pentru infracțiunea comisă[16].
Organele judiciare ce pot dispune măsura preventivă de obligare de a nu părăsi țara numim:
– procurorul sau judecătorul – la etapa urmăririi penale;
– judecătorul – la etapa judecării cauzei.
Obligarea de a nu părăsi țara este o măsură mai blândă în comparație cu obligarea de a nu părăsi localitatea și mai eficientă datorită faptului că o copie a ordonanței sau încheierii de aplicare a acestei măsuri se trimite organelor de frontieră pentru executare și ridicarea provizorie a pașaportului. Această măsură se aplică în cazurile când nu este rațională impunerea interdicției de a nu părăsi localitatea[16,pag.149].
Măsura de a nu părăsi țara poate fi aplicată și față de minorul fără pașaport din considerentul că el are părinți, alți reprezentanți legali, care sunt responsabili de copil, fiind obligați de a asigura comportamentul adecvat al acestuia. Pentru a împiedica deplasarea peste hotare a bănuitului sau învinuitului minor supus măsurii preventive de nepărăsire a țării, organul de urmărire ar putea informa organele corpului de grăniceri în vederea interzicerii de a introduce datele cu privire la copil în pașapoartele părinților[16,pag.149].
Obligarea de a nu părăsi țara se aplică atât cetățenilor Republicii Moldova, cât și cetățenilor străini sau apatrizilor.
Obligarea de a nu părăsi țara include, pe lângă interdicția de a trece frontiera de stat, și obligațiile prevăzute la alin. (1) art. 178 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, și anume:
– de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală și a instanței de judecată;
– de a comunica despre schimbarea domiciliului;
– de a nu împiedica urmărirea penală;
– de a nu se ascunde de organele de urmărire penală sau de instanța de judecată[15].
Referitor la minori aș putea menționa că măsura obligării de a nu părăsi țara poate fi luată în privința lor atunci cînd, din cauza anumitor factori obiectivi, este imposibil de a le aplica obligarea de a nu părăsi localitatea sau transmiterea sub supraveghere.
3.2Liberarea provizorie pe cauțiune.Liberarea provizorie sub control judiciar
Liberarea provizorie constituie o măsură procesuală neprivativă de libertate,care poate înlocui arestarea preventivă a inculpatului sau a învinuitului minor și se dispune de către organele judiciare penale competente,în vederea asigurării desfășurării normale a procesului penal și executarea pedepsei aplicate inculpatului minor în cazul în care îl condamnă instanța de judecată[20].
Liberarea provizorie este reglementată la art.190 al Codului de Procedură Penală.Liberarea provizorie are următoarele trăsături caracteristice:
-are un caracter accesoriu față de măsura arestării preventive a inculpatului sau învinuitului minor,deoarece pentru luarea ei este necesară,în mod prealabil,arestarea preventivă a inculpatului;
-este provizorie,deoarece poate fi revocată atunci cînd cel liberat nu îndeplinește sau încalcă obligațiile impuse la liberarea sa;
-se acordă numai la cerere,ceea ce înseamnă că nu se poate acorda din oficiu;
-este facultativă,deoarece acordarea ei este lăsată la aprecierea organului judiciar competent;
-este un beneficiu,recunoscut de lege inculpatului arestat,ceea ce înseamnă că presupune existența unei arestări legale în executare;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aplicarea Masurilor Preventive In Dreptul Procesual Penal In Privinta Minorilor (ID: 126351)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.