Aplicarea Legii Rurale din 1864 In Județul Gorj In Istoriografia Comunista Si Postcomunista

INTRODUCERE

Lucrarea de disertație intitulată Aplicarea Legii rurale din 1864 în plasa Amaradia Județul Gorj reprezintă un studiu de caz centrat pe un subiect de istorie locală, referitor la evoluția proprietății funciare în satele din plasa Amaradia, sub impactul aplicării reformei agrare din 1864. Lucrarea este structurată în cinci capitole, la care se adaugă o introducere, concluzii, anexe și bibliografia. Cea mai mare parte a lucrării este dedicată analizării modului în care s-a aplicat legea rurală din 1864 în plasa Amaradia pe tot parcursul perioadei imediat următoare. În istoriografia românească problema reformei agrare din anul 1864 din Județul Gorj a fost foarte puțin tratată, deși documentație există și este mai mult decât abundentă. Despre reforma agrară din Județul s-a scris un singur studiu în perioada comunistă, când problematica agrară era foarte prezentă în preocupările istoriografiei românești. Studiul lui Vasile Cărăbiș, deși pare că se bazează pe un fond arhivistic important, are foarte multe lacune, în special la numărul de împroprietăriți din fiecare localitate. Spre exemplu, Vasile Cărăbiș, în studiul său despre reforma agrară din anul 1864 în Județul Gorj, dă în localitatea Bălcești un număr de 113 împroprietăriți, în timp ce în fondul arhivistic se găsesc doar 65 de familii și biserica satului. În Bengești de Mijloc același autor consemnează 87 de familii, în timp ce în fondul arhivistic se găsesc 88, iar în Bengești de Sus autorul amintit consemnează 66 de familii, în timp ce in arhive se găsesc 69, și exemplele ar putea continua.

Pe lângă aceste inconveniente referitoare la numărul de împroprietăriți, autorul studiului amintit nu discută deloc problema contestării proceselor verbale în unele comune gorjene precum Bobu, Bârzeiu de Pădure, sau a persoanelor care au pierdut terenul în ani ce au urmat împroprietăriri din cauză că nu au putut plăti despăgubirile prevăzute în legea rurală. Prin urmare, existența unui important fond arhivistic și a unor probleme agrare cu care se confruntă conlocuitorii mei m-au determinat să abordez acest subiect. Existența unui fond arhivistic foarte mare m-a făcut de la bun început conștient de faptul că abordarea reformei agrare din anul 1864 într-o singură lucrare este aproape imposibilă, riscând în orice moment să fac aceleași greșeli pe care le-a făcut și Vasile Cărăbiș. Prin urmare, m-am hotărât să abordez reforma agrară din anul 1864 în Județul Gorj pentru fiecare plasă în parte. Teza de disertație, reprezintă produsul științific al cercetărilor pe care le-am întreprins asupra subiectului în discuție, cu multiple implicații asupra evoluției satului românesc modern. Investigarea reformei agrare din 1864, cu precădere la nivelul Plasei Amaradia am început-o cu ceva timp în urmă.

În primul capitol intitulat „Reforma agrară din anul 1864 în județul Gorj în istoriografia comunistă și postcomunistă” am încercat să observ cum a fost, dacă a fost abordat și în ce mod a fost abordat acest subiect, atât în timpul regimului totalitar comunist cât și după înlăturarea acestuia. De asemenea, am încercat să observ care au fost principalele curente care au influențat studierea reformei agrare înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în istoriografia comunistă și în perioada ce a urmat răsturnării regimului totalitar de la București prin Revoluția din decembrie 1989.

În cel de al II-lea capitol am încercat să observ felul în care a evoluat agricultura României în general și cea a județului Gorj în special de la Evul Mediu pe tot parcursul epoci moderne până la reforma agrară din anul 1864 realizată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Precum și care au fost relațiile dintre stăpâni de pământ și țărani în toată această perioadă la nivelul județului Gorj în special și al întregi Români în general.

În cel de-al III-lea capitol intitulat „Județul Gorj înainte de promulgarea legi rurale din 1864” am dorit să ofer cititorului o imagine clară a spațiului geografic pe care o să-l abordez în capitolul următor. De asemenea am dorit să scot în evidență și câteva aspecte ale agriculturi din plasa Amaradia în special, și din întreg județul Gorj în general înainte de reforma agrară din timpul domniei lui A. I. Cuza.

În capitolul următor am evidențiat felul în care s-a desfășurat împroprietărirea țăranilor cu pământ pentru fiecare localitate în parte întrucât fiecare sat are caracteristicile lui. Astfel, în unele localități precum Prigoria, Negoiești, Albeni, împroprietărirea a decurs fără probleme, în altele a existat o serie de contestați precum la Bobu, Bârzeiu de Pădure, în alte localități nu a fost pământ suficient pentru împroprietărire, țăranii primind suprafețe mult mai mici de pământ, precum în cătunul Bircei, iar în altele țărani au primit doar locuri de casă și gradină precum cei din localitatea Bârzeiu de Gilort. Tot în acest capitol am încercat, de asemenea, să observ dacă procesul de împroprietărire a decurs normal în Plasa Amaradia, comparând situația de aici cu cea din alte județe din Oltenia, Muntenia și chiar din Moldova.

În ultimul capitol mi-am propus să observ care a fost evoluția țărănimii din plasa Amaradia de la un moment de maximă bucurie așa cum a fost reforma agrară din anul 1864 la un moment extrem de trist din istoria țărănimi din Gorj în special și din istoria României în general, și anume răscoala din anul 1907.

Alegerea acestui subiect mai are si o latură sentimentală întrucât în acest frumos județ care este scăldat de apa Jiului și Gilortului îmi am și eu originea. Copilărind pe aceste meleaguri am auzit multe legende despre diverși boieri care au stăpânit plaiurile Gorjul care m-au atras și mai mult spre acest subiect, având o dorință și mai mare să văd dacă unele povești spuse de bătrâni satului au un fundament istoric. Un bun exemplu în acest sens este cel din satul Prigoria unde unii bătrâni îmi povesteau despre un boier Barimbel care a venit cu o turmă de oi și a cumpărat toată moșia satului Prigoria încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cercetând fondul de arhivă, am constatat că în poveștile bătrânilor din satul Prigoria este un sâmbure de adevăr însă numele lui nu este Barimbel ci Barimberg. Afirm aceste lucruri bazându-mă pe tabele cu împroprietăriții din localitatea Prigoria în urma legii rurale, împroprietărire ce s-a făcut în totalitate pe moșia lui Barimberg.

Reforma agrară înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1864 în special, și problema agrară în general, au fost prezente în istoriografia românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea și primul deceniu și jumătate al secolului al XXI-lea. Astfel, în acest prim capitol mi-am propus să observ cum a fost tratată reforma agrară la nivelul României în general și la nivelul județului Gorj în special, atât în istoriografia din perioada comunistă cât și în istoriografia de după Revoluția din decembrie 1989. Așadar, în România, la fel ca peste tot în sfera regimurilor totalitare, istoriografia a avut de suferit de pe urma contextului politic existent. Mai mult decât oriunde în altă parte, mai puțin poate în Uniunea Sovietică, realitățile istoriografice au fost cele mai sumbre. Instrumentalizarea istoriei s-a făcut pe arii foarte extinse, în primul rând datorită unei acute dorințe de legitimare, resimțită ca urmare a trecutului nu tocmai glorios al Partidului Comunist, ajuns fraudulos la putere în mai multe etape între anii 1945-1947.

Metodologic, am urmărit în primul rând să încadrez lucrările care vizează reforma agrară din județul Gorj în principalele etape ale evoluției discursului istoric între anii 1960-1989. Pentru a reuși să oferim o imagine corectă a dinamici istoriografice române timp de aproape o jumătate de secol, constatăm că este nevoie de o periodizare în funcție de variațiile regimului politic de la București. Astfel, istoricul clujean Pompiliu Teodor împărțea istoriografia românească dinte cel de-al II-lea Război Mondial și Revoluția din decembrie 1989 în patru perioade în funcție de variațiile regimurilor politice conduse de Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, după cum urmează:

– Perioada 1944-1948, pe care o putem defini ca pe una de tranziție.

– Perioada dogmatică 1948-1959, expresia stalinismului jidanovist, antinațional și manifest antioccidental.

– Perioada 1960-1974, de revenire parțială la propriile valori naționale și de reluare a contactelor cu mediile istoriografice de peste hotare.

– Perioada 1974-1989, a neodogmanismului național și al ruperii de propriile tradiții, timp în care s-a definit mit-istoria comunistă.

Desigur că granițele sunt extrem de permisibile. Ele sunt suficient de permeabile pentru că permit continuități evidente de la o perioadă la alta, anii desemnați ca limite cronologice fiind aleși pentru faptul că marchează, totuși, niște puncte de reper evidente pentru intervalul desemnat, caracterizat printr-o serie de dominante clare. O dovadă clară că această împărțire istoriografică este una extrem de permisibilă, este dată de faptul că istoricul orădean Gabriel Moisa împarte istoriografia ultimilor 30 de ani regimului comunist în două intervale, fiecare cu caracteristici proprii, primul cuprins între 1960-1971, iar ultimul delimitat de anii 1971-1989.

Bineînțeles că periodizările făcute, atât de Pompiliu Teodor, cât și de Gabriel Moisa, nu sunt decât parțial definitorii, dacă ținem seama că în fiecare etapă pot fi distinse orientări diverse, unele exprimând detașare de istoriografia oficială, în spiritul istoriografiei tradiționale românești și universale, altele situându-se manifest în problematica directivei oficiale. Cu toate acestea, criteriul de periodizare a celor doi istorici este cel politic, în condițiile existenței statutului totalitar și a dirijismului ideologic în cercetarea științifică, prin instituții nou create, ca Academia de științe social-politice, menită să nulifice Academia Română și să sprijine concentrarea inițiativelor și controlul producției istoriografice la secția de propagandă a Partidului Comunist Român.

În această perioadă în istoriografia românească problema agrară este foarte prezentă în istoriografia românească întrucât mulți istorici publică tot felul de articole despre reforma agrară din 1864, despre reforma agrară din 1821 și despre situația agrară a românilor în timpul răscoalei din 1907.

Existența unui număr mare de lucrări în istoriografia românească care abordează problematica reformei agrare înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, precum și felul în care a fost abordată problema agrară de către istorici în timpul regimului comunist, m-au determinat să grupez operele lor pe cele patru perioade ale istoriografiei din perioada regimul comunist conform periodizării realizată de profesorul Pompiliu Teodor.

În perioada 1944-1948, în istoriografia românească se observă o considerabilă complexitate, datorită caracterului ei tranzițional, imprimat de schimbările politice rapide care au avut loc în viața publică internă și internațională. În consecință, istoriografia a reflectat și ea tradiții naționale și europene proprii, pe de o parte, și noile realități politice sub impactul împrejurărilor politice, pe de altă pate. Astfel, și istoriografia din România prezintă un sistem de continuități și discontinuități care oglindesc realitățile din zonă. Prin urmare, în această perioadă de tranziție problema reformei agrare înfăptuită în anul 1864 a fost abordată de o serie de istorici între care îl amintim pe Alexandru Lapedatu .

În perioada 1949-1959, perioadă care mai este cunoscută ca fiind perioada jidanovistă, antinațională și antioccidentală în care se impun noile directive în cercetarea istorică prin intermediul secție de propagandă a Partidului Comunist Român prin Mihail Roler, cel care era considerat istoricul oficial al regimului și arhitectul noii istoriografii, apar și o serie de lucrări care vizează reforma agrară din 1864 printre care amintim pe cele ale istoricilor: Mihorade V., Dan Berindei, Alexandru Anghel, Marin Alexandru Cristian, Matei Gh., Damaschin Mioc , S. Știrbu.

Perioada 1960-1974 este perioadă a istoriografiei comuniste pe care istoricul clujean Pompiliu Teodor o caracteriza ca pe o perioadă de revenire parțială la valorile naționale și de reluare a contactelor cu mediile istoriografice de peste hotare. Așadar, există o părere unanimă în rândurile cercetătorilor, potrivit căreia, anii 1960-1971 au fost cei mai faști pentru scrierea istoriei în întreaga Românie postbelică. Aceștia au coincis cu primi ani de conducere ai lui Ceaușescu, cu o politică de relativă liberalizare, descentralizare și destindere internă, care s-au încheiat însă odată cu primii ani din deceniul următor. Într-o perioadă marcată de apariția a două volume, unul dedicat Unirii Principatelor și un prim volum din Studii și Materiale de Istorie Medie, precum și pregătirea tratatului de Istoria României sub redacția unor istorici de prestigiu, ca Andrei Oțetea, David Prodan, Constantin Daicoviciu, în istoriografia acestei perioade își fac apariția și câteva lucrări care abordează problematica primei reforme agrare din istoria modernă a României scrise de istorici precum: N. Adăniloaie, Dumitru Gh. Ionescu, Nicolae Adăniloaie și Dan Berindei, Alexandrescu Mircea Svintiu, Toma , Alexandra Anghel, Dan Berindei, C. Boncu, Liviu Botezan, Gheorghe Dimitrie Ionescu, I. Pătroiu, Voicu, Maria, Sevastia, Irimescu,

Ultima perioadă a istoriografiei comuniste, sau așa cum o numește istoricul Pompiliu Teodor „perioada neodogmanismului național și a ruperii de propriile tradiții, timp în care s-a definit mit-istoria comunistă”. Așadar, așa cum îi stătea bine unui regim totalitar și-a retras treptat, începând din anul 1971 privilegiile și libertățile acordate domeniului istoriografic. Curând, regimul de la București devenea din cel mai independent față de Moscova, unul dintre cele mai obediente. În timpul aceleiași conduceri, regimul a evoluat dinspre unul liberal-naționalist spre unul național-radical, extrem de exaltat și fericit. Istoria devenea încă o dată una dintre cele mai importante pârghii propagandistice ale regimului Ceaușescu și cel mai la îndemână și potrivit mijloc de a domina conștiința opiniei publice printr-o rescriere masivă a istoriei naționale într-un extraordinar spirit exaltant. Într-o perioadă marcată de o rescriere masivă a istoriei în spiritul ideologiei de partid, avem un număr însemnat de studii care abordează problematica reformei agrare înfăptuită de domnitorul unirii Principatelor române aparținând lui: Ștefan Roman, Dan Berindei, P. Câncea, Elena Teodora Ciucă, Gheorghe Cristea, Marin Cristian, I. Ioan Iancovici, C. Vidiș, și Marin Alexandru Cristea.

Începând cu anul 1989, istoriografia românească a ieșit dintr-o perioadă cumplită a existenței sale caracterizată în primul rând printr-un amestec al politicului în scrisul istoric. Consecințele momentului decembrie 1989 au fost dintre cele mai fericite întrucât au fost eliminate toate barierele artificiale din calea reconstituiri faptelor istorice. Prin urmare, odată cu eliberarea barierelor ideologice, din istoriografia românească, apar noi direcți de cercetare istorică precum: „rezistența anticomunistă”, „momentul decembrie 1989”, „istoria minorităților naționale” și „istoria românilor de peste hotare”. În ceea ce privește istoria agriculturii care pe mine mă interesează în special în această lucrare, ea a evoluat spre noi direcții de cercetare, istorici români fiind preocupați cu precădere de problema colectivizării în România și mai puțin de cea a reformei agrare din 1864 sau cea din anul 1921. Si soarta țăranilor români din secolul al XIX-lea și prima partea a secolului al XX-lea nu a mai fost temă de mare interes pentru istorici români în ultimele două decenii și jumătate, întrucât se scrisese foarte mult, dar nu întotdeauna și bine în perioada de dinainte de revoluție. Așadar, în ultimele două decenii și jumătate în istoriografia română apar numai câteva studii între care amintim pe cele ale istoricilor: Vitalie Văratec, Mihai Șurubaru, Petru Obodariu, Teodor Dina.

În ceea ce privește problema reformei agrare înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1864 din Județul Gorj, ea a fost foarte puțin tratată în istoriografia românească, deși documentație există și este mai mult decât abundentă. Despre reforma agrară din Județul Gorj s-a scris un singur studiu în perioada comunistă, când problematica agrară era foarte prezentă în preocupările istoriografiei românești. Studiul lui Vasile Cărăbiș, deși pare că se bazează pe un fond arhivistic important, are foarte multe lacune, în special la numărul de împroprietăriți din fiecare localitate. Spre exemplu, Vasile Cărăbiș, în studiul său despre reforma agrară din anul 1864 în Județul Gorj, dă în localitatea Bălcești un număr de 113 împroprietăriți, în timp ce in fondul arhivistic se găsesc doar 65 de familii și biserica satului. În Bengeștii de Mijloc același autor consemnează 87 de familii, în timp ce în fondul arhivistic se găsesc 88, iar în Bengeștii de Sus autorul amintit consemnează 66 de familii, în timp ce în arhive se găsesc 69, și exemplele ar putea continua.

Pe lângă aceste inconveniente referitoare la numărul de împroprietăriți, autorul studiului amintit nu discută deloc problema contestării proceselor verbale în unele comune gorjene precum Bobu, Bârzeiu de Pădure.

În perioada imediat următoare Revoluției din decembrie 1989 problema reformei agrare din județul Gorj este reluată în istoriografia românească de către același Vasile Cărăbiș, care în monografia dedicată județului Gorj, îi acordă acestui eveniment un spațiu extrem de cuprinzător însă și de data aceasta face aceleași erori ca în studiul publicat în perioada regimului comunist. Prin urmare, aș putea spune că autorul preia paragrafe întregi și chiar pagini din articolul pe care îl publicase cu câțiva ani în urmă, preluând astfel și erorile majore din acel material.

Aspecte ale reformei agrare din anul 1864 din localitățile gorjene mai sunt abordate și într-o serie de monografi dedicate unor sate sau comune de pe aceste meleaguri. Acest lucru se datorează în primul rând relansării cercetărilor de istorie locală imediat după Revoluția din decembrie 1989, întrucât în România comunistă astfel de cercetări erau obstrucționate la ordinea zilei, mai ales după ce istoriografia oficială a lansat teza istorie unice și unitare a poporului român începând de la mijlocul anilor 70. Analizând sub aspect cantitativ numărul lucrărilor care să abordeze istoria Gorjului, în perioada comunistă numărul lor este foarte mic, însă începând din anul 1990 numărul lor începe să crească substanțial până în prezent.

Dintre aceste lucrări monografice o serie dintre ele abordează si problema reformei agrare din anul 1864 înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dintre aceste lucrări amintim monografiile localităților, Aninoasa, Pocruia, Preajba, Câlnic și Tulburea.

Urmărind cu atenție titlurile acestor monografi constatăm că nu avem nici o localitate din plasa Amaradia. Ultimul studiu care vizează aspecte ale reformei agrare din 1864 în județul Gorj, dor cu câteva luni în urmă de subsemnatul, studiu în care am abordat mai exact problematica înfăptuiri reformei în localitatea Bobu. Prin urmare, toate aceste lacune din istoriografia românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea și primul deceniu și jumătate al secolului al XXI-lea, precum și existența unui important fond arhivistic la Arhivele Statului Gorj, face din acest subiect, unul viabil pentru cercetarea istorică de profunzime.

ASPECTE ALE PROBLEMEI AGRARE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE ÎNAINTE DE ADOPTAREA LEGII RURALE DIN 1864

Secolul al XIX-lea a rămas în istoria românilor drept secolul în care mai multe proiecte politice au fost puse în practică, ceea ce a permis modernizarea României și a spațiului extracarpatic. Aceasta este și perioada în care s-a afirmat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, de numele căruia se leagă o serie de mari reforme.

Încă din Evul Mediu, chestiunea țărănească a fost una delicată. În epoca modernă, la început timid, apoi când rezolvarea situației dificile cu care se confruntau țăranii români devenea o prioritate, au existat o serie de măsuri legislative care au fost luate în domeniul agrar. Rândurile care vor urma, vor evidenția una dintre etapele importante pentru modernizarea agriculturii, dar și pentru modificarea radicală a situației țăranilor din România, incluzând aici și pe țăranii din Plasa Amaradia, Județul Gorj.

Chestiunea agrară a fost problema centrală care a frământat întreaga societate a principatelor române pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Agricultura era principala ramură a economiei ea angajând cea mai mare parte a forței de muncă și alimentând aproape în exclusivitate exportul. În contextul vieți agricole din Țara Românească și Moldova gospodăria moșierească deținea cea mai mare parte din teritoriu și era totodată principalul producător de mărfuri agricole. Prin urmare, cea mai mare parte din teritoriul României era stăpânit de mari moșieri și de așezămintele religioase. Marile moși boierești erau lucrate cu ajutorul țăranilor, care primeau în schimbul osteneli lor, o parte foarte mică din produsele obținute.

Un rol important în agricultura românească din prima parte a secolului al XIX-lea îl aveau arendași, care arendau în general moșiile mănăstirești. Arendași secondau pe moșieri în exploatarea țărănimi dar și a pământului astfel, după cum aprecia un corespondent al foii Reforma: „ei luau șapte piei de pe un bou”. Așadar, acest corespondent sugera că uneori arendași câștigau 100% din prețul arenzi. Prin urmare, analizând situația țărănimii din Principatei în prima jumătate a secolului al XIX-lea, vom constata că aici s-au păstrat până la Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza din anul 1864, relațiile feudale bazate pe calcă. (clacă).

Problema țărănimii române a fost pentru prima dată luată în discuție în timpul revoluției române de la 1848 când, în programul revoluționar adoptat la Izlaz, se prevedea emanciparea clăcașilor și împroprietărirea lor cu pământ prin despăgubire. Acest proiect de lege adoptat de consiliu revoluționar român nu a avut sorț de izbândă atât datorită împotriviri dârze a boierimi cât și datorită intervenției armatelor ruse și ale Imperiului Otoman.

În Țara Românească relațiile agrare s-au desfășurat până la aplicarea legii rurale conform cadrului instituit de Regulamentul Organic, amendat de legiuirile agrare din 1851. Regulamentul Organic limita dreptul de folosință a pământului de către țărani, rezervând stăpânilor o treime din moșie ca proprietate deplină, restul de pământ era dat în folosință țăranilor.

 În schimbul acestor suprafețe, țărănimea era obligată să presteze clacă și să achite dijma. Formal, numărul zilelor de clacă fusese fixat la 12 pe an, la care se adăugau o zi de plug și una de transport de lemne, pentru pălmași aceste obligații erau transformate în zile de muncă. În realitate, la sud de Carpați, introducându-se norma zilnică, așa după cum aprecia Ion Ionescu de la Brad, numărul real al zilelor de muncă era de 42, la care se adăuga valoarea în zile de lucru a prestației slujbașilor volnici dați de fiecare sat pentru serviciul particular al stăpânului moșiei, ajungându-se astfel la un număr total de 56 de zile.

Legiuirea agrară din 1851, căutând să fundamenteze așa-zisele drepturi ale stăpânilor asupra întregului pământ al moșiilor, a stabilit că săteanul care locuiește pe moșia altuia nu se poate socoti decât ca un chiriaș pe acea parte de loc ce primește și banii ce (pe care îi) plătește sau munca ce (pe care o ) face pe seama proprietarului nu se poate socoti iarăși decât o chirie din parte-i pentru acest pământ. I se confirmă fiecărui țăran dreptul de folosință a 3 pogoane de arătură, a câte unui pogon de izlaz pentru fiecare vită, în locul celor 2,5 prevăzute maximal de Regulamentul Organic și 3 pogoane de fânaț (fânețe) pentru cinci vite.

Prin această legiuire se fixa claca la un număr de 22 zile cu nart, menținea dijma la 1/10, exceptând fânul, din care se percepea 1/5 și desființa slujbașii volnici. Zilele în muncă puteau fi transformate în bani, însă numai de către stăpânul moșiei.

Problema țărănimii a revenit și mai mult în actualitate în deceniu șase al secolului al XIX-lea în lucrările adunărilor ad-hoc. Astfel, la începutul domniei lui A. I. Cuza agricultura românească înregistra progrese în comparație cu începutul secolului al XIX-lea. Prin urmare, suprafețele agricole cultivate aproape că se dublaseră, însă relațiile feudale bazate pe clacă apăsau tot mai greu pe umerii țărănimi. Astfel, țăranii, pe lângă faptul că lucrau terenurile moșierilor și arendașilor pentru o cantitate redusă de produse agricole, ei plăteau și cele mai mari impozite. Așadar, din 21,5 milioane lei impozite directe, țărănimea și țigani emancipați plăteau aproximativ 16,5 milioane lei.

Exploatarea țăranilor era nemiloasă. Dovadă în acest sens sunt nenumăratele jalbe ale țăranilor în care se descrie trista lor stare. Nu de puține ori și organele administrative recunoscând această realitate. Exemplificatoare în acest sens este relatarea delegatului egumenului (ecumenului) de la mănăstirea Cotroceni, care raportează, de pildă, Ministrului Cultului descriind greaua situație a locuitorilor de la Pârlita-Dâmbovița din pricina exploatării arendașului Movilă și cerând rezolvarea plângeri acestora, căci astfel acești săteni vor ajunge în desăvârșită sărăcie și mizerie. O altă dovadă în acest sens este cea a locuitorilor din localitatea Polovragi din Județul Gorj care amenințau într-o jalbă că dacă nu se iau măsuri urgente pentru oprirea sărăciri lor se simt siliți a pustii în alte țări străine.

2.1. Proiecte de lege rurală între ani 1860-1864

Încă de la începutul domniei, Alexandru Ioan Cuza trebuia să rezolve problema împroprietăririi țăranilor din cele două principate unite. Prima guvernare liberală adeptă a soluționări imediate a problemei agrare s-a lovit de opoziția vehementă a conservatorilor care nu doreau soluționarea acestei probleme prin împroprietărire. La 16/28 septembrie 1859 a fost citit în comisia centrală mesajul domnesc prin care se recomanda rezolvarea problemei relațiilor dintre țărani și proprietari.

În prima parte a anului 1860 problema agrară a apărut indirect în dezbaterile adunării Țării Românești atunci când s-a pus în dezbatere un scăzământ care urma să se aplice arendașilor moșiilor mănăstirești. Primul proiect de lege rurală a intrat în discuția comisiei de la Focșani la 23 iulie / 4 august 1860. Încă de la început comisia s-a grupat în 2 tabere opuse, adepții conservatorismului într-o tabără ș,i de cealaltă parte, opoziția liberală minoritară adeptă a împroprietăriri.

Primul proiect de Lege rurală a fost propus de guvernarea conservatoare, el prevedea libertate de strămutare pentru locuitori și întemeierea viitoarelor relații între proprietari și țărani pe tocmeli. Țăranii urmau să păstreze în folosul lor doar ca embaticari locuințele,viile, pometurile, embaticul plătindu-se în bani sau în natură. Practic, se nega țăranilor orice drept de stăpânire asupra pământurilor. Proiectul de lege mai prevedea și posibilitatea de a cumpăra pământ pe moșiile statului și ale bisericii, nu și din cele ale proprietarilor dar nu mai mult de 190 prăjini în Moldova și nu mai mult de 6 pogoane în Țara Românească.

Acest proiect, prin prevederile sale era departe de a satisface nu numai masele populare, direct interesate, dar și burghezia. Propus spre dezbatere, în jurul acestui proiect s-a dat o luptă grea între cele două tabere. După numeroase amendamente propuse spre îmbunătățirea acestui proiect de lege rurală se va ajunge la votarea sa de către majoritatea Adunării. Aparent, problema rurală apărea soluționată; în fapt va trebui să mai treacă 2 ani pentru ca să se poată ajunge la o soluție acceptabilă pentru țărănime. Acest proiect de lege rurală nu a fost sancționată și promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, lăsând astfel această problemă nerezolvată.

Ajunși la guvernare liberali vor propune un nou proiect de lege rurală care se deosebea categoric de cel votat de Adunarea din 1862. În cuprinsul său, proiectul prevedea desființarea clăcii, dijmei, zilele de meremet, carele de lemne și alte însărcinări similare ale țăranilor. De asemenea, clăcașii rămâneau deplini proprietarii pe vatra satelor, pe locurile de pășune și arătură ce li se cuvenea fiecăruia în funcție de numărul de vite și pe care urmau să plătească o despăgubire ce varia în funcție de numărul de vite și de zona geografică. Acest proiect fixa în detaliu modalitățile de vânzare a pământului către țăranii așezați pe moșiile statului sau ale particularilor.

Acest proiect de lege căuta să rezolve problema agrară din Principate astfel (încât) țăranii erau (sa fie) scutiți de obligațiile feudale și erau (să fie) transformați în mici proprietari. Datorită opuneri din partea conservatorilor și a relativei întârzieri în rezolvarea acestei probleme, Alexandru Ioan Cuza a dat lovitura de stat și a trecut la soluționarea imediată a acestei probleme. Proiectul votat în totalitatea sa cu acordul domnitorului prevedea în capitolul I trecerea în proprietatea sătenilor a locurilor supuse posesiuni lor, în funcție de 3 categorii și în funcție de cele trei regiuni. Legea stabilea la 30 de ani termenul de interdicție al vânzării terenului.

Capitolul II prevedea pietruirea drumurilor comunale, menținerea drepturilor proprietarilor asupra clădirilor și desființarea monopolurilor. Capitolul III stabilea plata unei despăgubiri în decurs de 15 ani, de asemenea dobânda rămânea cea de 10 % și mai stabilea modalitățile de constituire a comisiilor de constatare și atribuțiile lor. Capitolul IV stabilea deschiderea în București a unui comitet de lichidare a obligațiilor comunale compus din ministrul de finanțe, un membru al Consiliului de Stat, un membru al Curții de Conturi și doi supleanți cât și a atribuțiile ce (pe care urmau) urma să le aibă acest comitet.

În capitolul V era prevăzută vânzarea către fiecare familie de țărani până la 12 pogoane, nemaiputându-se da aceste loturi decât însurățeilor, sătenilor de pe moșiile strâmte și celor care nu fuseseră clăcași. Ultimul capitol cuprindea dispoziții generale referitoare la situația arendașilor în urma aplicării noi legiuiri. Legea rurală din anul 1864, prin transformările cardinale prevăzute și efectele asupra evoluției ulterioare a țării, în domeniile fundamentale ale structurii sociale, poate fi denumita prima Constituție socială a României. Deși se refera la raporturile agrare rurale, acestea fiind decisive pentru soarta țării, legea avea un caracter general național și determinant în prefacerea societății românești, deschidea prima porțile către modernizare și progres, punând temeliile înlăturării, după secole de dominație, a sistemului politic și feudal în Romania și eliberării majorității populației de constrângerile medievale.

Legea dezlega proprietatea rurala de chingile dependentei, o transforma în proprietate liberă, privată, elibera țărănimea clăcașe de aservirea seculară, o descărca de obligațiile juridice și economice față de boieri; Articolul 10 menționa: Se desființează odată pentru totdeauna, în toată întinderea României: claca, dijma, zilele de meremet, carele de lemne și alte asemenea sarcini datorate stăpânului de moșii, în natură sau bani; desființa monopolurile feudale și constrângerile asupra producției și comerțului, asupra pieței interne. Articolul 21 din Legea rurală prevedea: Orice monopol al proprietarului, precum: măcelărie, brutărie, de băuturi și altele în cuprinsul vetrei satului se desființează; înlătura privilegiile legiuite ale clasei dominante, concomitent cu acordarea drepturilor cetățenești clăcașilor; transforma în proprietari liberi de pământ peste două treimi din populația țării. Articolul 1 din Legea rurala specifica: Sătenii clăcași sunt și rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor; organiza în comune moderne rurale, cu statut juridic autonom, întreaga țărănime; dacă la acestea se mai adaugă și obligativitatea gratuitatea învățământului primar, prevăzută într-o lege din acel an, 1864, apare evident caracterul crucial al masurilor întreprinse în vederea schimbării sensului evoluției societății românești.

A așezat pe baze juridice moderne temeliile economiei de piață proprietate particulară asupra pământului, munca liberă a țărănimii, majoritatea populației, transformându-le în marfă, producția și piața națională neîngrădite.

Conform legii, împroprietărirea, în Țara Românească, se realiza astfel: ,,1. Pentru săteanul cu 4 boi și o vacă, 11 pogoane; 2. Pentru săteanul cu 2 boi și o vacă, 7 pogoane și 19 prăjini; 3. Pentru săteanul ce are o vacă sau toporaș, 4 pogoane și 15 prăjini’’. Sătenii urmau a plăti o sumă de bani, stipulată-n lege, drept despăgubire, pe o perioadă de 15 ani. După intrarea în vigoare a legii, la nivelul fiecărui cătun/comună trebuia să se realizeze o Tabelă A în care trebuiau trecute toate categoriile de săteni ce beneficiau de lege și o Tabelă B în care erau prevăzuți locuitorii care se încadrau la articolele 5 și 6 din legea rurală (cei care nu aveau decât casă și grădină, sătenii cărora nu li se putea împlini întinderea locurilor legiuite și spornicii/însurățeii).

Se desființează dependența și obligațiile țăranilor clăcași, aceștia devenind astfel oameni liberi; se statuează direct și indirect proprietatea privată liberă asupra pământului; munca și pământul deveneau potențial mărfuri, lărgindu-se astfel, în mod considerabil, piața de mărfuri internă. Prin aceasta se formau premisele juridice si economice de expansiune a economiei marfare neîngrădite, stadiu și condiție a dezvoltării economiei de mărfuri moderne, capitaliste.

A pus bazele organizării autonome a populației rurale, măsura de importanță națională, constituirea comunelor ca entități administrative locale cuprinzând peste 80% din locuitorii țării. Reformele agrare au reprezentat astfel factorul social-legislativ prealabil decisiv al creării condițiilor de modernizare în viitor a țării în toate sferele vieții materiale și spirituale. Între deficiențele principale ale reformelor agrare, pe larg dezbătute de criticii lor, sunt de semnalat excluderea de la împroprietărire a zeci de mii de oameni, plata ridicată a despăgubirilor suportate de țărani etc.; dar cele mai grave au fost: insuficiența pământului pentru o parte a țărănimii și privarea țărănimii împroprietărite din Romania de pășuni și fânețe necesare hranei vitelor.

JUDEȚUL GORJ ÎNAINTE DE PROMULGAREA LEGII RURALE DIN 1864

Pentru a oferi o imagine mai amplă asupra spațiului în care urma să fie aplicată legea rurală propun să oferim câteva aspecte privind poziționarea geografică, istoricul așezării, și să urmărim câteva evenimente importante care au marcat organizarea administrativă și situația economică a Județului Gorj, înainte de acest moment extrem de important pentru soarta țăranilor din acest județ.

Județul Gorj este situat în partea de sud-vest a României, pe cursul râului Jiu în nordul Olteniei, între paralela 45° și 38 minute nordică; vârful Parângul Mare fiind limita nordică și paralela de 44° și 58 minute latitudine nordică, localitatea Țânțăreni fiind limita sudică. Limita sa estică se află în dreptul localităților Polovragi și Alimpești, pe meridianul de 23° și 39 minute latitudine estică, iar meridianul de 22° și 6 minute longitudine estică, ce trece prin vârful Dogaru din Masivul Godeanu, reprezintă limita vestică. Ocupă o suprafață de 5641 km pătrați, aproximativ 2,4% din suprafața țării, fiind limitat de județele: Dolj (sud-est), Mehedinți (sud-vest), Caraș-Severin (nord-vest), Hunedoara (Nord) și Vâlcea în Est.

Relieful județului Gorj se prezintă sub trei mari unități fizico-geografice care coboară în trepte paralele de la nord la sud și anume: Carpații Meridionali, reprezentați prin versanții nordici ai munților Parâng, Vulcan și Godeanu, Subcarpații Getici și Podișul Getic .

Din punct de vedere istoric, numele județului Gorj este de natură slavă și se trage chiar de la râul Jiu, râu care străbate județul de la nord la sud.

3.1. Organizarea administrativă

De-a lungul timpului, Județul Gorj a suferit o serie de modificări în ceea ce privește întinderea sa teritorială, modificări suferite în urma unor măsuri administrative care s-au succedat de-a lungul timpului. Prima formă de administrare teritorială atestată documentar pe teritoriul actualului județ a fost județul Jaleș cunoscut încă de la 1385, acestuia i-au urmat județul Motru 1415 care cuprindea o parte din satele gorjene, Jiu 1428 și Gilort 1502. Sub numele de Gorj, folosit pentru desemnarea județului din zona de deal și de munte de pe cursul Jiului de Sud apare la sfârșitul secolului al XV-lea mai exact în anul 1497. Încă de la apariție granițele sale nu au suferit modificări însemnate, primind sau cedând câteva sate din zona de graniță.

În anul 1638 a preluat localitatea Slivilești de la județul Mehedinți pe care a administrat-o până în 1776, în 1724 localitățile Groșerea, Șipotul, Valea lui Câine situate în partea de sud au trecut la județul Dolj, în Est a preluat comuna Alimpești și începând din 1618 satele Ionești, Turceni, Bolboși și Didilești de la județul Mehedinți. Majoritatea localităților care au aparținut județului Gorj s-au păstrat până astăzi, unele dintre ele schimbându-și denumirile Bilugești în Bălăcești, Borăști în Boroșteni, Curte în Curtișoara, Popești în Logrești, Nisipu în Ceplea, Poienile în Poienari, unele dintre ele au dispărut numele lor păstrându-se doar în documentele din secolele XV-XVIII.

Pe cuprinsul Județului Gorj, plasele ca unități administrativ-teritoriale intermediare între comună și județ sunt cunoscute încă din secolul al XVIII-lea când între ani 1718-1739 administrația habsburgică a împărțit teritoriul județului Gorj în 4 plase: plasa de sus, plasa de jos, de mijloc și de margine conduse de un ispravnic. Prin Regulamentele organice din anul 1831 județul a fost împărțit în 4 plase și 2 plaiuri: plasa Jiului cu 45 de sate, Tismana cu 43 de sate, Amaradia cu 49 de sate, Gilort cu 24 de sate, plaiul Novaci cu 32 de sate și plaiul Vulcan cu 45 de sate.

În urma reorganizări administrative din anul 1843 plasele au rămas neschimbate ca număr și denumire, iar în baza măsurilor administrative întreprinse în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, numeric situația plaselor va rămâne aceeași schimbându-se doar denumirea unora dintre ele; plasa Tismana va lua denumirea de plasa Jiu, iar plasa Jiu se va numi Ocolu.

Conducători treburilor administrative și politice ale județului Gorj s-au numit în timp județi, vornici, ispravnici, ocârmuitori, administratori și prefecți iar instituția și-a luat denumirea după numele funcției conducătorului. Documentele atestă existența lui Dima și Șteful județul 1626, a lui Ion județul 1717, a vornicului Matei Brăiloiu 1719, care în timpul Stăpâniri austriece îndeplinea atribuții administrative și judecătorești. Prin reforma lui Constantin Mavrocordat conducătorul județului primește, pe lângă vechile atribuții administrative și judecătorești, cele polițienești –militare, și denumirea de ispravnic, formă de administrare numită isprăvnicat care în anul 1831 va fi înlocuită cu ocârmuirea iar ispravnicul cu ocârmuitorul.

Acesta era numit la propunerea Sfatului Administrativ al Țării și era direct subordonat Departamentului Treburilor din Lăuntru. Instituția administrativă a județului se va numi ocârmuire până în anul 1848, administrație între lunile iunie-septembrie 1848 și între 1857-1864, ocârmuire între anii 1849- 1856 și prefectură începând de la 1865 până în 1949.

În secolul al XIX-lea – ca și în cele precedente – județul Gorj avea o economie predominant agrară. Astfel, încă din anul 1725 proprietatea rurală în Gorj era distribuită în sate boierești, mănăstirești și fiscale în număr de 86 și sate moșnenești 35. Cei mai mari proprietari de sate erau boierii Brailoii care dețineau 16 sate, Bengeștii care aveau tot 16 sate, Strâmbeanu, Glogoveanu Știrbei și Ungureanu. Este firesc ca problema proprietății agrare, a cultivării pământului, a producțiilor agricole și luptei țăranilor pentru pământ să ocupe un loc important în documente. Catagrafiile din anii 1831 -1835 conțin numeroase date privind creșterea animalelor, suprafețele agricole semănate și producțiile obținute.

3.2. Aspecte economice.

În anul 1831 suprafețele cultivate înregistrau următoarele cifre: 4945 pogoane cu 197000 ocale de grâu, 1271 pogoane cu 50840 ocale orz, 31489 pogoane cu 159445 ocale porumb, 1052 pogoane cu 4200 ocale mei care au dat o recoltă de 968400 ocale grâu, 239400 ocale orz, 61200000 ocale porumb și 86500 ocale orz. Singurul produs agricol care primează pentru anul următor, în cantitate de 14580000 ocale era porumbul, păioasele cultivându-se în cantități mici în această zonă de munte. În anii următori situația agricolă nu este mai bună, județul fiind chiar deficitar la producția necesară pentru asigurarea hranei populației. În anul 1833 cele 509900 ocale de grâu, 19900 ocale de orz, 15500 ocale mei și 34970600 ocale de porumb nu acopereau necesitatea celor 21115 familii, fiind necesar cel puțin 40013082 ocale de porumb.

În anul următor la o populație de 24948 familii se creșteau în județ 7823 cai, 14490 boi, 18409 vaci 21301 berbeci, 53931 oi, 13066 capre, 20 măgari, 31313 porci, 5722 stupi și 3956 pogoane de vie care dădeau o producție medie de 75 vedre vin pe an la pogon, aproximativ 296700 vedre pe cele 3956 pogoane cultivate cu vie.

Multe documente se referă la proprietatea asupra pământului, repartiției producției, relațiile de producție pentru cultivarea lui. În anul 1833 existau în județ 58 moșii boierești. În plaiul Vulcan 6 moșii, 2 în plaiul Novaci, 7 în plasa Amaradia, 16 în plasa Jiului, 12 în plasa Tismana și 16 în plasa Gilort, unele aparținând mai multor proprietari. Dintre acestea cel mai mare număr de clăcași îl aveau Negoești, Prigoria, Vădeni, Stănești Peșteana, Gârbovu și Logrești – Birnici ale căror venituri se ridicau până la 15000 lei anual. Peste 70% din aceste venituri se realizau din clacă și dijmele produselor agricole și numai 30% din mori joagăre și cârciumi. O bună parte din suprafețele agricole ale județului aparținea mănăstirilor Tismana, Bistrița și Horezu.

Pentru perioada regulamentului organic care stabilea noi relații între proprietarii de pământ și țărani, punându-i pe aceștia într-o situație mult mai grea decât în trecut. Multe documente reflectă nemulțumirile și frământările din lume satului gorjean, care ia diferite forme de la calea petiționară, la nesupunerea în privința obligațiilor față de proprietar, strămutare de pe o moșie pe alta până la revoltă fățișă. O avalanșe de jalbe înaintate guvernului Pavel Kiseleff cu ocazia vizitării județului în 1832, denunță abuzurile proprietarilor și arendașilor de pe moșiile Logrești – Birnici, Frătești – Birnici, Slobosia –Novaci, Bucureasa, Godinești, Baia de Fier

Clăcașii de pe moșiile mănăstiri Tismana refuză să dea oameni de poslugenie legiuiți, cei de pe moșiile Drăguțești, Novaci intră și își împart pădurile, fânețele și islazurile boierești. Cei de pe moșiile Negoești, Prigoria, Hubavi, Șasa, Pojogeni, Bălăcești, Roșia de sus se strămută în masă pe alte moșii. Nemulțumirea ia calea revoltei manifestate prin atacarea arendașilor și proprietarilor moșiilor Ceplea, Purcani, Bobu, Părău, Godinești și Stănești.

APLICAREA LEGII RURALE DIN 1864 ÎN JUDEȚUL GORJ. STUDIU DE CAZ PLASA AMARADIA.

Înainte de a continua, este necesară o scurtă trimitere spre o altă lege care venea în sprijinul unei mai bune aplicări a legii rurale, ne ducem cu gândul la legea pentru adoptarea sistemului metric de greutăți și măsuri în Principatele Unite Române (Decret Nr. 1181 din 15 septembrie 1864). Conform acestei legi, o arie=100 m2, un hectar =10 000 m2 și o centarie =1 m2. Aceeași lege ne oferă și alte informații. Astfel, în Țara Românească, 1 stânjen= 1,9665 m, 1 stânjen2 =3,867 m2, 1 prăjină = 3 stânjeni; 1 prăjină2 = 9 stânjeni2 (34,804 m); 1 pogon=72 stânjeni lungime și 18 lățime (5011,79 m2)/24 prăjini de pogon (1 prăjină de pogon = 208,825 m2, 24×208,825 m2), 1 m = 0,5085 stânjeni). Am realizat această scurtă prezentare a unităților de măsurare a suprafețelor pentru a înțelege care au fost acele loturi primite de către săteni conform legii rurale din 1864. Pe baza studiului unor documente cercetate în cadrul D.J.A.N. Gorj, am descoperit o serie de informații care stau mărturie în sprijinul aplicării legii rurale din 1864, în plasa Amaradia.

Reforma agrară din 1864 s-a aplicat diferit de la o comună la alta în Plasa Amaradia, în partea de est a județului Gorj. Numele și l-a luat de la apa Amaradia care își are izvorul în punctul de bifurcație a dealurilor Prigoria și Muierea. Se mărginește la nord cu Plaiul Novaci, cu care se atinge prin comunele Ciuperceni, Bumbești Pițic, Ciocadia, Bîrzești și Sîrbești. La vest cu localitățile Voitești, Bălănești, Piștești din Vale, Piștești din Deal, Budieni și Sașa din Plasa Ocolu. La sud cu plasa Gilort prin comunele: Curteana, Rogojeni, Pietrești de Sus, Pârâul, Licurici, Adunați și Seca, iar la est cu județul Vâlcea. Relieful acestei plăși este format dintr-o regiune de șes situată între râurile Blahnița și Gilort, cunoscută și sub numele de Câmpu Mare, și o zonă deluroasă, situată în partea de sud a plasei. Dealurile care străbat plasa Amaradia sunt: Pleșa, Săcelu, Zorlești, Prigoria și Dealul Muieri. De asemenea, plasa Amaradia este străbătută de apele Gilortului, Ciocadiei, Blahniței, Galbenului, Cîlnicului și Amaradiei.

După ce am făcut această scurtă prezentare geografică revin la subiect și menționez că documentele aflate în arhivă, privind județul Gorj, înfățișează situația generală existentă pe moșiile care urmau a fi expropriate de o treime din suprafața arabilă, categoriile de țărani împroprietăriți și suprafețele care reveneau fiecărei persoane.

Dintre marile reforme înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, reforma agrară a fost cea mai importantă pentru populația săracă a satelor din județul Gorj. Așa cum bine știm textul legii prevedea ca săteni să primească pământ după puterea economică a fiecăruia, exprimată prin numărul de vite de care dispunea fiecare familie.

4.1. Comuna Albeni

Comună Albeni făcea parte la acel moment din plasa Amaradia, Județul Gorj, situată pe văile Câlnicului și Gilortului, precum și pe dealul Pruneștilor, la o distantă de 25 kilometri de Municipiul Târgu Jiu. Se limitează la Nord cu comuna Bengești și Negoești, la Sud cu Comuna Bârzeiul de Gilort, la răsărit cu comuna Bârzeiul de Pădure și la opus cu comuna Bobu.

Prima mențiune referitoare la moșia localități Albeni datează de la finele secolului al XV-lea când Vlad Vodă Călugărul confirmă lui Roman și Jițian cu frații săi și verii lor stăpânire peste moșia Albenilor și alte sate. Numele localități ar veni conform tradiției de la un Albu nepot al unui Dragu care servise la curtea Domnului Negru Vodă de la Târgoviște împreună cu Lupu al lui Șerban și căruia i s-a dăruit de Domn drept răsplată pământul de aici din Albeni. Legenda spune că Albu a avut păru și o sprânceană albă, din această cauză oameni l-au poreclit Albu. El a avut 5 copii cărora li s-au zis după tatăl lor Albi și în urma posterități lor, Albeni.

O nouă mențiune referitoare la moșia localități Albeni o avem din 17 septembrie 1566 când Petru Voevod confirmă lui Vlad și fiilor lui stăpânirea peste o parte din moșia albenilor cumpărătură de la Sora. Mergând pe firul istoriei următoarea mențiune despre moșia albenilor o avem din anul 1619 când lui Neagoe Cap Rău i se confirmă dreptul de a stăpâni parte din moșia din Albeni a verișoarei sale primare. O altă mențiune referitoare la moșia localități Albeni o avem din 7 iunie 1654 când s-a hotărnicit moșia albenilor, trăgându-se hotarul peste patru moșii după cum urmează: funia berivoiască (Berivoi), Lungească (Lungescu), Ștefulească (Ștefulescu) și Căprească (Căprescu). Ultima mențiune referitoare la moșia localități Albeni înainte de reforma agrară înfăptuită în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza o avem din anul 1835 când Albeni erau împărțiți în două părți: Albeni Moșneni și Albeni Birnici. Din aceeași mențiune aflăm că Albeni Moșneni era proprietate Megieșească iar Albeni Birnici era proprietatea lui Mateiță Șeulescu. Acesta deținând și mahalaua Hârnea.

În anul 1865 în Albeni în urma reformei agrare înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza au fost împroprietărite 27 de familii împărțite în trei categorii astfel: 20 de familii împroprietărite după articolul 1 aliniatul 2 din legea rurală, cu câte 7 pogoane și 19 prăjini fiecare; 6 familii au fost împroprietărite după articolul 1 aliniatul 3 din legea rurală, cu câte 4 pogoane și 15 prăjini, 1 familie a fost împroprietărită după articolul 4 din legea rurală, cu 498 stânjeni. Toate aceste categorii s-au prevăzut și prin Tabela litera A, conform articolului 1 din instrucțiuni.

La data de 19 martie 1865, Comisiunea plasei Amaradia a venit în Comuna Albeni și a constatat categoriile de clăcași menționate mai sus. La această constatare nu s-au înregistrat contestații nici din partea proprietarului nici a clăcașilor, în aceste condiții comisia formată din T. Negreanu delegatul fiscului, I. Slăvescu delegatul proprietarilor și I. Seceleanu și-a încheiat activitatea în comuna Albeni.

Ca urmare a legii rurale din 1864 în comuna Albeni au fost împroprietărite 20 de familii clăcașe cu 155 de pogoane și 20 prăjini pe care trebuiau să plătească 2012 lei. Șase familii pălmașe au primit 27 pogoane și 18 prăjini pe care au plătit 40 de lei și 22 parale, o singura familie a primit doar locul de casă și grădina de 498 stânjeni.

4.2. Comuna Bălcești.

Localitatea Bălcești este situată pe drumul național ce leagă Targu-Jiul de Râmnicul Vâlcea, pe malul drept al Gilortului în apropierea confluenței acestuia cu pârâul Galbenu, între cătunele Bengești, Ciocadia, Piticul și Perești. În ceea ce privește istoricul agricol al acestei localități, informați avem din 25 mai 1628 când Alex Voevod confirmă lui Neagu cu frații lui Mălin și Dragu stăpânirea peste mai multe cumpărături ale tatălui lor Mosora și ale moșului lor Dragu Tiba din Bălcești, Licurici, dar și un loc în Halânga și unul în Frasin cumpărate de la Zaharia din Bălcești cu un cal bun.

Următoarea mențiune referitoare la moșia localități Bălcești o avem din jurul anului 1633 când Mihai Cepleanu vinde moșia sa din Bălcești banului Craiovei Ghiorma care la rândul său în anul 1655 o lasă moștenire fiilor săi Dumitrașco și Alexandru. Acești doi moștenitori vor stăpânii moșia până în anul 1659 când va fi vândută lui Barbu Bengescu care la rândul său o lasă moștenire urmașilor săi. În anul 1724 moșia Bălcești era stăpânită așa cum reiese dintr-un act de hotărnicie de Ilie Știrbei prin căsătorie cu fiica lui Barbu Bengescu, Despa. În jurul anului 1753 moșia se afla sub stăpânirea lui Nicolae Știrbei care o primise moștenire de la părinți săi.

Din acest moment și până în anul 1864 anul reformei lui Cuza nu am mai reușit sa reconstitui drumul pe care l-a urmat moșia Bălcești, însă în anul 1864 moșia se afla în proprietatea lui Anton Ghughu pe care urma să fie împroprietăriți locuitori clăcași care munciseră pe această moșie și care potrivit legii agrare beneficiau de pământ după puterea financiară a fiecăruia. Prin urmare, în data de 21 martie 1865 s-a întrunit comisia de plasă instituită prin articolul 24 din legea rurală care a întocmit lista cu țăranii clăcași din Localitatea Bălcești, din plasa Amaradia, județul Gorj, care urmau să fie împroprietăriți pe moșia lui Anton Ghughu. Lista se întocmește „de față cu toți țărani clăcași”, boierul fiind reprezentat de Ioan Slăvescu.

Țăranii cu patru boi și o vacă, numiți fruntași, primeau câte 11 pogoane, cei cu doi boi și o vacă, numiți mijlocași primeau șapte pogoane și 19 prăjini, iar cei care aveau o vacă, numiți pălmași, primeau câte patru pogoane și 15 prăjini. Timp de 30 de ani, vânzarea sau ipotecarea loturilor de împroprietărire erau interzise prin lege.

Din prima categorie s-au împroprietărit 11 familii pe o suprafață de 121 pogoane, din categoria a doua s-au bucurat de împroprietărire 30 de familii, care au primit o suprafață de 237 pogoane și 6 prăjini. În categoria a treia, cea a țăranilor cu o vacă care lucrau „cu brațele”, s-au încadrat 19 familii cărora li se cuveneau 296 pogoane și 21 prăjini de pământ. De asemenea, au fost împroprietăriți cu locuri de casă, 7 familii cu o suprafață 498 stânjeni, precum și biserica satului care a primit 17 pogoane.

4.3. Comuna Bârzeiu de Gilort

Comuna Bârzeiu de Gilort este situată în plasa Amaradia la 38 km distanță de orașul reședință de județ Târgu-Jiu, pe dealurile și văile din stânga Gilortului. Se învecinează la nord cu comuna Albeni, la Sud cu comuna Pojaru, în sud-vest este limitată de comuna Ștefănești, iar la vest este mărginită de comuna Negoiești.

O primă mențiune referitoare la moșia localități Bârzeiu de Gilort o avem din 2 august 1765, când șase boieri megieși din Ștefănești i-au parte la hotărnicia moșiei Bârzeiului. Bârzeienilor, trăind în devălmășie li se contopise moșia, din această cauză li s-au dat 12 boieri jucători. Contopirea fiind un mijloc abuziv de întindere a moșiei din partea unor boieri în special a celor puternici. O nouă mențiune referitoare la moșia Bârzeiului o avem din anul 1837 când o parte din suprafața agricolă a acestei localități se afla sub stăpânirea lui Gheorghe Magheru, iar cealaltă parte era moșie megieșească.

În această localitate comisia de plasă pentru împroprietărire s-a constituit la 10 aprilie 1865, când au fost împroprietăriți pe proprietatea lui Dimitrie Haralambie un număr de 18 clăcași care au primit doar locurile de casă și grădină. De asemenea, pe proprietatea lui Gheorghe Magheru au fost împroprietărite 37 de familii de clăcași cu locurile de casă și grădină primind fiecare câte 498 stânjeni pătrați. În total pe cele două proprietăți au fost împroprietăriți 55 de clăcași cu o suprafață de 27390 stânjeni pătrați.

4.4. Comuna Bârzeiu de Pădure

Comuna Bârzeiu de Pădure este situată în plasa Amaradia la o distanță de 39 km spre vest față de orașul Târgu-Jiu, în partea de nord vest a comunei Licurici. Comuna este situată pe o serie de dealuri dintre care cele mai importante sunt: Ghigoiul, Dealul Glăvanilor, Dealul Mare și Dealul Pojarului, și câteva văi între care amintim, Valea Scaunului, Valea Scurtului, Valea Jidovului și Valea Mare.

Comisia pentru aplicarea Legii rurale s-a întrunit în Comuna Bârzeiu de Pădure la 20 martie 1865 pentru întocmirea listei cu clăcașii care urmau să beneficieze de împroprietărire. Din Tabela litera A rezultă că urmau să fie împroprietărite 22 de familii pe o suprafață de 84 pogoane și 22 de prăjini. Această împroprietărire a fost contestată de mai mulți clăcași din această localitate. În urma rezolvări acestor contestați au mai fost împroprietărite 6 famili de clăcași pălmași. În total au fost împroprietărite 27 de famili de pălmași și o familie de clăcași mijlocași, suprafața primită este de 124 pogoane si 23 de prăjini pe care urmau să plătească o despăgubire de 13949 lei.

4.5. Comuna Bengești

Comuna Bengești este situată în partea de nord a plasei Amaradia, pe o parte de șes în valea Gilortului și pe o parte de deal puțin mai înaltă. Este format din patru cătune: Bengești de jos, Bengești de Mijloc, unde este și reședința comunei, Bengești de Sus și cătunul Bircei. Se mărginește la nord cu comuna Ciocadia, la vest cu Săcelu și Bobu, la sud este limitată de comuna Albeni, iar la est este mărginită de comunele Cârligei și Prigoria.

În ceea ce privește împroprietărirea cu pământ a țăranilor din comuna Bengești în urma reformei agrare înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, menționez că comisia de punere în posesie s-a întrunit pentru fiecare cătun în parte. Astfel, comisia de punere în posesie s-a întrunit pentru prima dată în 20 martie 1865 în cătunul Bircei, cătun ce este situat în nordul comunei pe o colină mai înaltă pe malul drept al Gilortului. Prima mențiune a moșii din acest cătun o avem din anul 1628 când Alexandru Vodă confirmă stăpânirea lui ½ funie de pământ. Comisia de împroprietăriri întrunită așa cum aminteam în primăvara anului 1865 împroprietărește pe moșia lui Grigore Busuioceanu 5 familii mijlocașe cu câte 7 pogoane și 19 prăjini fiecare, 9 familii pălmașe cu câte 4 pogoane și 15 prăjini fiecare și o familie cu o suprafață 498 stânjeni pentru casă și grădină. În ceea ce privește împroprietăriți de pe moșia lui Alexandru Magherescu situația este cu totul specială pentru că terenul de care a fost expropriat acest boier era insuficient pentru a împroprietări pe toți chiriași ce i-a avut. În aceste condiții, comisia de împroprietărire a hotărât fiecare familie mijlocașe să primească câte 4 pogoane și 54 stânjeni, iar cele pălmașe să primească câte 2 pogoane și 797 stânjeni. Pentru fiecare familie au existat câte 6 familii împroprietărite.

La o lună și jumătate de la punerea în posesie a locuitorilor din cătunul Bircei, comisia de împroprietărire din comuna Bengești se întrunește în cătunul Bengești de Sus situat pe un deal mai înalt mai sus de punctul de confluență a râului Gilort cu Ciocadia între cele două ape unde au împroprietărit un număr de 67 familii cu o suprafață de 491 pogoane pe moșia lui Ioan Pleșa. Astfel, conform legii rurale, în Bengești de Sus au fost împroprietărite 30 de familii mijlocașe, 34 familii pălmașe și trei familii cu locuri de casă și grădină.

La finalul luni mai, mai exact în 25 mai 1865, comisia de împroprietărire din comuna Bengești se întrunește în cătunul Bengești de Mijloc situat în valea râului Gilort, ceva mai sus de punctul de confluență cu pârâul Ciocadia și pe malul drept al Gilortului, unde au fost împroprietărite 88 de familii pe moșia lui Grigore Braboveanu cu o suprafață de 404 pogoane și 13 prăjini.

Cel mai probabil, tot în luna mai a anului 1865 s-a întrunit comisia de împroprietărire și în cătunul Bengești de Jos situat pe malul râului Gilort mai jos de confluența cu Ciocadia. În acest cătun au fost împroprietărite 150 de familii clăcașe pe o suprafață de 644 pogoane și 11 prăjimi pe moșia Ioan Pleșa. Astfel, conform prevederilor legi rurale în Bengești de Jos au fost împroprietărite 56 familii mijlocașe, 45 familii pălmașe și 4 familii cu locuri de casă și grădină.

4.6. Comuna Bobu

Comuna Bobu este situată în partea de nord-vest a plasei Amaradia. Numele îl are de la valea care traversează localitatea denumită Bobaia. În vechime se numea Dîlmocul de la numele unui proprietar sârb numit Dîlmoc. Cea mai mare parte din această comună este situată pe loc de șes, pe malul drept al râului Blahnița și o parte pe costișe. Comuna Bobu se învecinează la nord cu comuna Săcelu, la vest cu comuna Scoarța, la sud cu cătunul Colibași din Comuna Pojogeni și la est Comuna Bengești. Este formată din trei cătune și mahalaua Raba. Cătunele sunt Bobu care este și reședința comunei, Mogoșani și Hăești.

În data de 19 martie 1865 s-a întrunit comisia de plasă instituită prin articolul 24 din legea rurală care a întocmit lista cu țăranii clăcași din Localitatea Bobu din plasa Amaradia, județul Gorj, care urmau să fie împroprietăriți pe moșia statului. Lista se întocmește „de față cu toți țărani clăcași”, statul fiind reprezentat de Ioan Slăvescu.

Țăranii cu patru boi și o vacă, numiți fruntași, primeau câte 11 pogoane, cei cu doi boi și o vacă, numiți mijlocași primeau7 pogoane și 19 prăjini, iar cei care aveau o vacă, numiți pălmași, primeau câte patru pogoane și 15 prăjini. Timp de 30 de ani, vânzarea sau ipotecarea loturilor de împroprietărire erau interzise prin lege.

La prima categorie s-au împroprietărit 16 familii pe o suprafață de 177 pogoane, la categoria a doua s-au bucurat de împroprietărire 76 de familii așa cum aflăm din procesul de punere în posesie sau 77 așa cum se găsesc înregistrați pe tabelul în care au fost trecuți toți locuitorii împroprietăriți în această localitate. Cele 77 de familii au primit o suprafață de aproximativ 549 pogoane. Această mică diferență poate fi pusă pe seama unei erori umane în momentul în care a întocmit procesul verbal. Fac această afirmație bazându-mă și pe numeroasele contestați ce au urmat după această împroprietărire, pe care le vom analiza ulterior. La categoria a treia, cea a țăranilor cu o vacă care lucrau „cu brațele”, s-au încadrat 57 familii cărora le cuveneau 233 pogoane și 3 prăjini de pământ. De asemenea, au fost împroprietăriți cu locuri de casa 5 persoane.

Prin desființarea sarcinilor feudale prin care țăranii clăcașii erau obligați să presteze zile de muncă pentru proprietar, legiuitorul a decis că acesta trebuie să fie despăgubit. Țăranii trebuiau să-i achite statului suma de 2128 lei cei de la categoria I, 7718 lei și 48 de parale cei de la categoria a doua, 4058 lei și 4 parale categoria a treia, plătită dea lungul a 10-15 ani.

O zi mai târziu mai exact în 20 martie 1865, se întrunește comisia de împroprietăriri din Comuna Bobu în cătunul Mogoșani, a cărui moșie este atestată documentar pentru prima dată la 18 ianuarie 1480 când Basarab Voievod cel tânăr întărește lui Ticuci și fiilor lui Bran, Radu și Petru stăpânirea peste mai multe sate printre care și Mogoșani pe care le cumpărase Ticuci împreună cu frații săi de la Moga pentru 70 forini. Următoarea mențiune istorică a moșiei cătunului Mogoșani o avem din anul 1484 când Vlad Vodă Călugărul întărește lui Bran și fraților săi stăpânirea peste mai multe sate și Mogoșani, scutindu-i și de vinariciu domnesc ce (pe care) l-au cumpărat de la domn pe doi cai buni turcești.

Mergând pe firul istorie, constată că următoarea menține referitoare la terenul agricol a cătunului Mogoșani o avem din 9 martie 1502 când Radu cel Mare întărește lui Petru și Radu stăpânirea peste Mogoșanii toți cu muntele Părăginașul. O nouă mențiune istorică referitoare la moșia cătunului Mogoșani datează din 30 ianuarie 1690 când Gavril Moghilă Voevod întărește lui Hamza, fiul lui Barbu al Bengăi, din „Târgul Gilort” stăpânirea peste întreg satul Mogoșani, pentru că acest sat „a fost de moșie și de strămoșie” a lui Radu al Bengăi.

Din anul 1690 și până la reforma agrară din anul 1864 nu mai avem mențiuni referitoare la moșia cătunului Mogoșani; cert este că în momentul înfăptuiri reformei agrare moșia Mogosani se afla în posesia lui Gh. Bibescu. Astfel, comisia de împroprietărire menționează în cătunul Mogoșani următoarele categorii de clăcași care urmau să fie împroprietăriți pe baza legii rurale: 1 clăcași fruntași care a muncit cu 4 boi și urma a primi 11 pogoane și 498 stânjeni pentru locul de casă, 9 clăcași mijlocași care au muncit cu 2 boi și urmau să primească fiecare 7 pogoane și 19 prăjini, doi pălmași care au muncit pe moșie cu brațele, lor urma a li se da câte 4 pogoane si 15 prăjini.

Astfel, în urma aplicări reformei agrare în comuna Mogoșani pe proprietatea lui Gh. Bibescu au fost împroprietărite 12 familii de clăcași care au primit în total 90 de pogoane și 9 prăjini și vatra satului care avea o suprafață de 4966 stânjeni.

În procesul verbal din anul 1872 comisia întrunită în conformitate cu prevederile articolului 24 din legea rurală a dezbătut numărul clăcașilor aflați pe proprietatea statului din Comuna Mogoșani. Aici au fost trecuți pe listele înaintate comisiei de împroprietărire următoarele categorii: 15 clăcași cu 4 boi, 54 de clăcași cu 2 boi, 12 clăcași pălmași și 2 familii de clăcași care au primit loc de casă și gradină, 498 stânjeni de fiecare.

Pentru toate categoriile de împroprietăriți în urma legii rurale din anul 1864 au fost alocate 641 pogoane și 6 prăjini din proprietatea statului și a moșierului Gh. Bibescu.

Comuna Cârligei

Cârligei, comună din plasa Amaradia, situată pe ambele maluri ale pârâului Galbenul, este cuprinsă între comunele Bumbești-Pițic la Est, Pociovaliștea la Nord, Prigoria la Sud și Bengești la Vest. Prima mențiune documentară a moșii comunei Cârligei o avem din 4 iunie 1521 când Neagoe Basarab confirma lui Mircea și altora stăpânire peste o jumătate de funie de pământ din această localitate.

În localitatea Cârligei în ziua de 21 mai 1865 s-a deplasat comisia de plasă însărcinată cu operațiunea de punere în posesie a clăcașilor pe proprietatea statului. Nicolae Chiriacu și Ion Chiriac au fost împroprietăriți în baza articolului 1 din legea rurală primind 11 pogoane de fiecare pe care trebuiau să plătească o despăgubire de 133 lei. Mai sunt împroprietărite 2 familii de clăcași cu 2 boi care au primit împreuna 15 pogoane și 15 prăjini pe care au plătit 201 lei și 8 parale. O familie de pălmași a primit 4 pogoane și 15 prăjini plătind anual o despăgubire de 71 lei si 20 parale. Vatra satului avea o suprafață totală de 2490 stânjeni . În total s-au primit din reforma agrară suprafața de 31 pogoane și 6 prăjini pe care s-a plătit o despăgubire de 405 lei și 28 parale.

Comuna Comănești

Comuna Comănești este situată în plasa Amaradia, iar prima mențiune referitoare la moșia acesteia o avem din timpul lui Basarab Vodă Laiotă care confirmă printr-un hrisov la 5 iunie 1475 lui Radu, Iuga, Radomir și lui Micu cu fiul său Radu stăpânire peste Comănești. O altă mențiune referitoare la moșia comunei Comănești o avem dintr-un hrisov a lui Mihai Vodă Viteazu din 26 mai 1599 confirmă lui Nica și fiilor săi stăpânire peste moșia Comănești cumpărătură de la mai mulți megieși cu 17 000 aspri. O nouă mențiune despre terenurile comunei amintite anterior mai avem din 8 februarie 1693 C. Vodă Brâncoveanu confirmă lui Radu Grecu și jupânesei sale Iana moșie în Comănești. De la această dată nu am mai găsit mențiuni în ceea ce privește boieri care au stăpânit moșia Comănești, cert este că în anul 1865 aceasta se afla în proprietatea statului.

Pentru împroprietărirea celor 15 clăcași existenți la data de 21 martie 1865 pe raza Comunei Comănești sunt trasate loturi de 11 pogoane, 7 pogoane și respectiv 4 pogoane. Primei categori de clăcași i-a fost acordată o suprafață de 11 pogoane, la categoria mijlocașilor au fost repartizate 77 pogoane și 22 prăjini iar pentru pălmași câte 18 pogoane 12 prăjini.

Clăcași separați pe cele 3 categorii au fost trecuți nominal de autorități într-un tabel în care era menționată și despăgubirea pe care urma să o plătească statului pentru proprietatea primită.

Comuna Magherești

Comuna Magherești este situată în plasa Amaradia la 25 km de orașul Târgu-Jiu, alcătuită din cătunele Magerești din Deal și Magherești din Vale.

Din analiza proceselor verbale de împroprietărire întocmite de comisia plasei Amaradia rezultă că în Comuna Magherești din Vale urmau să beneficieze de prevederile Legi agrare un număr de 78 de chiriași împărțiți în cele 4 categorii după cum urmează: 3 familii cu 4 boi care au primit 33 de pogoane; 39 de chiriași cu 2 boi care au primit 303 pogoane și 21 prăjini; 35 chiriași pălmași au primit în total 161 pogoane și 21 prăjini; 1 familie de clăcași a primit loc de casă, 498 stânjeni pătrați. Din procesul verbal din 21 martie aflăm că vatra comunei Magherești din Vale avea o suprafață de 16430 stânjeni pătrați.

Comuna Negoești

Negoești, comună din plasa Amaradia, județul Gorj, se învecinează la Sud cu Comuna Bengești, așezată pe Valea-Câlnicului, pe dealul Negoești. Se compune din cătunele: Negoiești, Călugăreasa și Țoțoi. Prima mențiune referitoare la moșia din Negoești datează de la 17 septembrie 1566 când Petru Vodă Șchiopul confirmă lui Vlad din Albeni stăpânire peste cumpărăturile sale din Negoești. La 23 August 1588 Mihnea Vodă confirmă călugărului din Pociovaliște mai multe cumpărături și danii în Negoești. La 5 septembrie 1634 popa Lupu din Negoești face mai multe cumpărături în comuna cu același nume. La 10 ianuarie 1650 Matei Vodă confirmă acestui preot mai multe cumpărături în satul Negoești.

De la acest moment și până la înfăptuirea reformei agrare din anul 1865 nu mai putem reconstituit succesiunea boierilor care au stăpânit moșia din Negoiești, cert este că in acest moment ea se afla sub stăpânirea lui Gheorghe Bengescu. Comisia de împroprietărire se întrunește în cătunul Negoiești la 19 martie 1865 pentru a întocmi lista cu cei ce beneficiau de împroprietărire conform legii rurale. Astfel, în cătunul Negoiești avem 36 de mijlocași, 60 de pălmași și 7 familii care au primit locuri de casă și grădini.

Un alt cătun al comunei Negoiești este Călugăreasa care este situată pe valea Câlnicului, între localitățile Albeni la Vest, Prigoria la Est, dealul Pruneștilor la Sud și dealul Șesului la Nord. Prima mențiune asupra terenurilor din localitatea Călugăreasa o avem din 3 iunie 1533 când Vlad Vodă confirmă printr-un hrisov faptul că moșia satului Călugăreasa aparține mănăstiri Tismana. La aproape 2 secole de la această primă mențiune, moșia călugăreasa intră în posesia lui Dumitrașco Urdăreanu după cum aflăm dintr-un hrisov al lui Constantin Vodă Brâncoveanu emis la 15 martie 1720.

În anul 1865 moșia Călugăreasa se afla în proprietatea lui Gheorghe Bengescu, moșie pe care s-au împroprietărit 73 de familii, dintre care 34 mijlocașe, 46 pălmașe, trei familii cu locuri pentru casă și grădină și vatra comunei cu o suprafață de 36354 stânjeni .

Comuna Petrești de Sus

Petrești de Sus este situată la sud-est de comuna Pojogeni, situată (poziționată) pe zona de șes, între râurile Gilortul, la Est și Blahnița, la Vest. Se compunea din cătunele Petrești de Sus și Rogojeni. În această comună, în baza legii rurale, a fost împroprietărit un singur locuitor cu o suprafață de 4 pogoane și 15 prăjini și cu loc de casă și grădină.

Comuna Poiana-Seciurile

Comuna Poiana-Seciurile este situată la nodul comunei Pojaru de Sus, pe dealul Muierii. Este formată din cătunele: Seciurile și Poiana. Numele acestei așezări gorjene provine de la o poieniță din mijlocul pădurii unde s-au construit primele case cu timpul ea devenind o puternică așezare. Prima mențiune referitoare la moșia localități Poiana-Seciurile o avem dintr-un document emis în 25 mai 1628 de către Alex Voevod, prin care confirma lui Neagoe cu frați lui Mălin și Dragul stăpânirea peste moșiile cumpărate de tatăl lor Mosora respectiv moșul lor Drăghițică în Poiana-Seciuri, Baia de Fier, Novaci și Licurici.

O nouă mențiune a comunei Poiana-Seciurile o avem din 20 mai 1786, când din porunca judecătorie Gorj, Vâlcu Bătescu și Iancu Albanu împart și hotărnicesc o parte a moșiei în hotarul Poiana de pe apa Amarazii. O altă mențiune a moșiei acestei localități o avem din tot din anul 1786 când s-a hotărnicit o moșie în Poiana Seciu lui Constantin Dumitrașcu din Corșor și diaconului Nicolae din Albeni. Din anul 1786 și până la reforma agrară din anul 1864 nu mai avem alte informați despre moșia acestei comune, cert este că la momentul reformei ea se afla sub stăpânirea lui G. Berindei și Maria Lercereanu.

Beneficiari ai legii rurale din 1864 în comuna Poiana-Seciurile, au fost doar locuitori cătunului Poiana. În procesul verbal din data de 19 martie 1865, întocmit de Comisia Plășii Amaradia pe proprietatea lui G. Berindei, din Comuna Poiana a fost împroprietărit un singur chiriași și anume Radu Lupu care a primit 7 pogoane și 19 prăjini si 498 stânjeni pătrați pentru casă și grădină pe care a plătit suma de 100 lei și 24 parale.

De asemenea, în Comuna Poiana s-au mai făcut împroprietăriri pe moșia Mariei Lecereanu, unde au fost împroprietărite 10 persoane dinte care 4 cu cate 4 pogoane și 15 prăjini și 498 stânjeni loc de casă și grădină pe care trebuia sa plătească 71 lei și 20 parale. În total cele 4 familii au primit 18 pogoane și 12 prăjini pe care au plătit 286 lei. Doar cu locul de casă a fost împroprietărite 6 persoane care au primit 498 stânjeni pătrați. În total suprafața acordată pentru locurile de casa a celor 10 chiriași a fost de 4980 stânjeni.

Prin procesul verbal din 20 martie 1865 au fost împroprietărite în baza articolului 1 aliniatul 2 din legea rurală, 2 familii de chiriași care au muncit pe proprietatea altor proprietari din Comuna Poiana și au primit în total 9 pogoane și 6 prăjini și 996 stânjeni pătrați pe care au plătit 143 de lei.

În comuna Poiana pe toate cele trei proprietăți au fost împroprietărite un număr de 6 familii pălmașe care au primit în total suprafața de 27 pogoane și 18 prăjini, 1 familie de clăcași cu 2 boi care a primit 7 pogoane și 19 prăjini și 6 clăcași care au primit doar locuri de casă și grădină 2988 stânjeni. Diferența de 1992 stânjeni până la 4980 stânjeni a fost primită de celelalte familii de clăcași cu 2 boi și respectiv cu brațele. Suma totală a despăgubiri se ridica la 529 lei și 24 parale. Suprafața totală primită de clăcași este de 35 pogoane 13 prăjini și 4980 stânjeni.

Comuna Pojaru de Jos

Comuna Pojaru de Jos este situată în Plasa Amaradia, la sud de comuna Pojaru de Sus, pe ambele țărmuri ale râului Amaradia și ale Strâmbei. Era alcătuită din cătunele Pojaru de Jos și Stamba. Prima mențiune a suprafețelor agricole ale acestei comune o avem din 17 martie 1615 Radu Mihnea Voevod întărește stăpânirea de moșie în Pojaru de jos și Popești lui Preda logofăt din Popești, pentru că a cumpărat partea din Pojarul de sus cu 5000 aspri.

Comuna Pojogeni

Pojogeni, comună din Plasa Amaradia, situată în partea de Nord a comunei Petrești de sus. În hrisovul lui Gavrilă Vodă Moghilă din 3 mai 1620 relativ la Scoarța se menționează Pojogeni. La 23 Decembrie 1735 Vlăduț fiul lui Hamza din Pojogeni vinde lui Iane și alți Cioplești un loc cu 130 de bani. În această comună au fost împroprietăriți conform legi rurale din 1864 șapte familii pe moșiile a trei boieri. Astfel pe moșia lui Constantin C. Mitulescu au fost împroprietărite 2 familii de pălmași cu o suprafață de 9 pogoane și 6 prăjini și vetrele de casă de câte 498 stânjeni fiecare, plătind în total 143 lei. Pe moșia lui Șerban Ceaușeanu au fost împroprietărite 3 familii de pălmași cu o suprafață de 13 pogoane și 21 de prăjini și locuri de casă si grădini în suprafață de 1494 stânjeni, pentru care au plătit 214 lei și 20 parale. De asemenea s-au mai împroprietărit 2 familii pălmașe pe moșia Ion Urețanu cu o suprafață de 9 pogoane și 6 prăjini și cu vetrele de casă pentru care au plătit 143 lei.

Comuna Prigoria

Localitatea Prigoria este situată la spre est față de orașul reședință de județ Târgu-Jiu. La momentul înfăptuirii reformei agrare din anul 1864 localitatea Prigoria nu avea în componența sa toate localitățile pe care le are astăzi, ea fiind formată atunci doar din cătunele Prigoria, Dobrana și Bucșana, celelalte sate ce intră astăzi în componența comunei Prigoria erau localități de sine stătătoare. Este așezată pe o frumoasă colină fiind străbătută de apele Cîlnicului cu afluenți săi Potopelu, Prigoria și Iacovul.

Din punct de vedere istoric localitatea Prigoria a fost atestată pentru prima dată la 30 iunie 1486 într-un hrisov emis de Vlad Vodă Călugărul prin care îi confirma lui Roman dreptul de stăpânire asupra localități Prigoria. Alte mențiuni referitoare la Prigoria mai găsim într-un hrisov emis la Târgoviște în anul 1616 de către Radu Vodă Mihnea, prin care i se confirma lui Oprea fiul Zlatei din Izvoare stăpânirea în Prigoria, Câlnic și Negoiești, într-un hrisov din anul 1624 emis de către Alexandru Vodă relativ la Zorlești în care se menționează și Prigoria, și într-un hrisov emis de Alexandru Vodă Iliaș în anul 1628 prin care ierta de toate dările pe preoții Dragomir din Prigoria și Lupu din Negoiești. După ce am amintit aceste sumare informați despre așezarea și istoricul localității Prigoria, revenim la subiect și amintim că în data de 22 aprilie 1866 s-a întrunit comisia de plasă instituită prin articolul 24 din legea rurală care a întocmit lista cu țăranii clăcași din Localitatea Prigoria din plasa Amaradia, județul Gorj, care urmau să fie împroprietăriți pe moșia boierului Constantin Blaremberg. Lisa se întocmește „de față cu toți țărani clăcași”, proprietarul fiind reprezentat de Ioan Slăvescu.

Țăranii cu patru boi și o vacă, numiți fruntași, primeau câte 11 pogoane, cei cu doi boi și o vacă, numiți mijlocași primeau șapte pogoane și 19 prăjini, iar cei care aveau o vacă, numiți pălmași, primeau câte patru pogoane și 15 prăjini. Timp de 30 de ani, vânzarea sau ipotecarea loturilor de împroprietărire erau interzise prin lege.

La prima categorie s-au împroprietărit 3 familii pe o suprafață de 33 pogoane, la categoria a doua s-au bucurat de împroprietărire 56 de familii de țărani clăcași cărora le-a fost alocată o suprafață de 436 de pogoane și opt prăjini, iar la categoria a treia, cea a țăranilor cu o vacă care lucrau „cu brațele”, s-au încadrat 109 familii cărora le cuveneau 405 pogoane și 3 prăjini de pământ. De asemenea, pentru casă și grădină sau alocat circ ca 6474 stânjeni, pentru fiecare familie revenind 498 stânjeni.

Prin desființarea sarcinilor feudale prin care țăranii clăcașii erau obligați să presteze zile de muncă pentru proprietar, legiuitorul a decis că acesta trebuie să fie despăgubit. Țăranii de la categoria I care primiseră 33 de pogoane trebuiau să achite lui proprietarului suma de 399 lei, cei de la categoria a doua care primiseră 436 pogoane și 8 prăjini suma de 5634 lei și 4 parale, și cei de la categoria a treia care primiseră o suprafață de 405 pogoane și 3 prăjini, trebuiau să achite suma de 7793 lei și 20 parale, plătită dea lungul a 10-15 ani.

Pentru legalitate, lista de împroprietărire a fost semnată de T. Negreanu delegatul fiscului, I. Slăvescu delegatul proprietarului și Ioan Seceleanu delegatul chiriașilor.

Comuna Purceleni

Pe moșia lui Nicu Teodoru erau trecuți 20 de clăcași care urmau să fie împroprietăriți pe o suprafață de 152 pogoane și 17 prăjini din care: 1 fruntași, 17 mijlocași și 2 pălmași. Toți cei 20 de clăcași trebuiau să plătească suma de 1986 lei și 8 parale pentru pământul primit. Vatra satului Purceleni avea o suprafață de 9960 de stânjeni.

Comuna Roșia

Comuna Roșia este situată în plasa Amaradia, pe dealul Muieri. Se învecinează la este cu comunele Alunu și Colțești din Județul Vâlcea și la vest cu Poiana Seciuri. Se compune din cătunele: Șitoaia, Roșia de sus și Roșia de Jos. Prima mențiune documentară referitoare la moșia localități Roșia o avem din 9 martie 1502 când Radu cel Mare Voevod întărește dregătorilor săi, Radu și Petru stăpânirea peste mai multe sate, printre care și Roșia toată cumpărată de la Vladu și de la Juga și de la Moga, jumătate pentru 3200 aspri iar cealaltă jumătate a cumpărat-o de la Drăgoi și de la Negomir cu 1200 asprii.

Mergând pe firul istorie o nouă mențiune referitoare la moșia localități Roșia o avem din 17 decembrie 1531 când Vlad Voevod Înecatul întărește lui Stoica Pitar și jupânesei Stanca stăpânirea peste părți din moșia Rogojina și Broșteni precum și Roșia toată, pentru că a fost vechea ocină a lui Ivan tatăl Stancăi.

În această comună de prevederile legi rurale au beneficiat doar locuitori din cătunele Roșia de Sus și Roșia de Jos. Astfel în procesul verbal din 21 octombrie 1865, Comisia înființată în conformitate cu articolul 24 din legea rurală a dezbătut numărul clăcașilor aflați pe moșia lui Petrache Roșianu din comuna Roșia de Jos. Au fost împroprietăriți 10 clăcași cu brațele pe o suprafață de 46 pogoane și 6 prăjini pe care au plătit o despăgubire de 715 lei și 10 clăcași cu vetrele de casă. Vatra comunei avea o suprafață de 9960 stânjeni.

Pe moșia lui Ion Slăvescu din Roșia de Jos au fost împroprietărite 8 familii de clăcași dintre care 6 cu brațele pe o suprafață de 27 pogoane și 18 prăjini. Doi clăcași au primit doar loc de casă și grădină, 996 stânjeni pătrați.

Comisia de împroprietărire din plasa Amaradia a constatat că pe proprietatea lui R. Igoeanu are drept de împroprietărire o singură familie de clăcași cu 4 pogoane și 15 prăjini pe care a plătit o despăgubire de 71 lei și 20 parale.

Comuna Ștefănești

Comuna Ștefănești este situată pe valea Gilortului în partea de nord est a comunei Pojogeni și se compune din cătunele: Ștefănești, Ungurelu și Cojani. Prima mențiune a localități Ștefănești o avem dintru hrisov al lui Basarab cel tânăr 18 ianuarie 1480 prin care întărește lui Tincuci stăpânirea peste mai multe moși printre care și un schimb pentru a treia parte din Ștefănești cât și pentru părțile lui Toader din Ștefănești.

O nouă mențiune a moșiei acestei localități o avem printr-un hrisov emis de Vlad Vodă Călugărul la 24 aprilie 1484 prin care întărește jupânului Bran cu frați săi Radu și Patin stăpânirea peste Ștefănești și alte sate precum Târgu-Gilort sau Polovragi scutindu-le în același timp și de vivariceul domnesc pentru că jupân Bran cu frați săi l-au cumpărat de la domnia sa pentru doi cai buni turcești. O ultimă mențiune a moșiei localități Ștefănești înainte de reforma agrară din 1864 o avem dintr-un hrisov emis la 9 martie 1502 prin care Radu cel Mare Voevod întărește stăpânirea veastelinilor săi Radu și Patin peste mai multe sate printre care și Ștefănești toți.

În urma reformei agrare din 1864 înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în comuna Ștefănești au beneficiat de această lege doar locuitori din Cătunele Ștefănești și Ungurelu. Prin urmare în cătunul Ștefănești pe proprietatea Ecaterinei au beneficiat de prevederile legi agrare din 1864 un număr de 8 foști chiriași dintre care 4 cu 2 boi și 4 cu brațele.

În cătunul Ungurelu la data de 22 martie sunt chemați toți locuitorii înscriși pe tabelele întocmite de proprietar, ocazie cu care sunt trecuți ca având dreptul la împroprietărire următorii clăcași: 4 săteni cu 2 boi pe 31 pogoane și 4prăjini și 4 săteni pălmași pe 18 pogoane și 12 prăjini. La aceștia se adaugă 2 locuitor fără clacă având doar drept la loc de casă.

Comuna Zorlești

Este situată la 40 de kilometri spre răsărit de Tg. Jiu. Este situat pe valea Zorleștilor, la Vest de Dealul-Muerei și la Sud-Est de comuna Cârligei. Mențiunile referitoare la Zorlești sunt numeroase dea lungul timpului, începând cu hrisovul emis de Radu Vodă Paisie din 30 august 1535 prin care confirma lui Vlăduț cu frații săi stăpânire peste partea lor de moșie din Zorlești precum și înfrățirea lor cu Dragomir pe ¼ din moșie si a lui Zorilă iar cu Dragomir pe un loc de casă. Alexandru Vodă prin hrisovul său din 13 ianuarie 1624 emis la Târgoviște, confirmă cumpărăturile lui Drăghici Postelnicul în Zorlești.

. Pentru eliberarea muncii, foștii clăcași urmau să plătească, timp de 15 ani, anual, în raport cu starea lor socială, de fruntaș, mijlocaș sau pălmaș, sume diferite cuprinse între 133 și 71 lei și 20 de parale. Acești bani urmau să constituie un fond de despăgubire pentru moșieri, sumele urmând a fi depuse în contul Comitetului de Lichidare a Obligațiunilor Rurale, însărcinat să administreze fondurile care se adunau de la foștii clăcași. În anul 1865, în contul acestora, statul a emis obligațiuni cu care urma a se plăti despăgubirile cuvenite moșierilor. Pământul dat de moșieri clăcașilor împroprietăriți se considera ca aparținând lor și nu se plătea tocmai pentru a nu se crea un precedent.

Înfăptuirea pe teren a reformei agrare a constituit un proces complicat și dificil. Din aplicarea ei au rezultat multe nedreptăți și abuzuri: loturi ciuntite, acordarea de pământ de calitate inferioară, excluderea de la împroprietărire a unor persoane pe diferite considerente. La nivelul plasei Amaradia, documentele semnalează numeroase cazuri de clăcași nemulțumiți după împroprietărire, în primul deceniu de după legea rurală, 1865-1875, când au loc multe reclamați ale nemulțumiților. Legea a fost aplicată arbitrar și sub diferite pretexte au fost excluși un număr mare de țărani încă de la începutul aplicării reformei, iar alții au fost trecuți la categorii inferioare.

Contestații ale legii rurale.

Aplicarea legi rurale din 1864 în Plasa Amaradia Județul Gorj a fost mai ca în toată țara deficitară. Mulți țărani au fost excluși de la împroprietărire între care amintim pe cei din localitățile Bobu, Bârzeiu de Pădure și Bengești.

În comuna Bobu locuitori se plâng că arendașul le dat pogoanele cuvenite în partea de răsărit a proprietății, terenuri mai puțin productive decât terenurile din partea de vest pe care țărani le avuseseră. Proprietarul mai dorește să oprească pe seama sa o parte de loc dinspre hotarul Mogoșani cu toată apa Blahniței până în hotarul Albeni pe motiv că apa Boboaia ar seca și că nu ar avea unde să își adape vitele, de fapt dorea să constrângă prin acest teren pe țărani la grele învoieli.

În urma acestei contestații s-a hotărât să se dea clăcașilor partea dinspre răsărit de la hotarul Scoarța până la hotarul Mogoșani, proprietarul să oprească pentru conacul proprietății și pentru fânării 5 pogoane în vatra satului, se dă drum cu o lățime de 12 stânjeni pe marginea apei Blahnița și să se oprească pe seama proprietarului 20 de pogoane ca izlaz pentru vitele proprietății.

Din Procesul verbal din data de 28 ianuarie 1866 aflăm că numiții Ioniță Armășoiu, Mihai Ionescu și Vasile Colțu locuitori din Comuna Bobu nu au fost trecuți în lista de împroprietărire deși aveau acest drept. Ei cer să fie împroprietăriți și să primească pământul cuvenit în urma legi rurale. În urma contestației depuse de aceștia s-a hotărât ca Ioniță Armășoiu, Mihai Ionescu și Vasile Colțu să se împroprietărească în moșia satului Bobu cu câte 7 pogoane și 19 prăjini locul de casă și grădină din vatra satului cu despăgubirea prevăzută de lege ca foști chiriași pe acea proprietate cu câte doi boi.

În comuna Bârzeiu de Pădure se înregistrează contestații din partea mai multor clăcași privind excluderea lor de la împroprietărire. Această contestație este rezolvată prin împroprietărirea a 6 clăcași cu câte 4 pogoane și 15 prăjini după cum rezulta din Procesul Verbal încheiat în data de 13 septembrie 1872.

Ce s-a întâmplat cu pământul?

Pentru a împiedica pierderea de către împroprietăriți a pământului, legea fixa interdicția, timp de 30 de ani, de înstrăinare a lotului primit la reformă, după care acesta putea fi vândut sătenilor din localitate sau din comună. Cea mai mare parte a proprietăților primite prin reforma agrară din 1864 au fost folosite de țărani și trecute moștenire copiilor, puține ajung să fie arendate și mai târziu vândute, atunci când legea permitea acest lucru. Faptul că familiile țărănești aveau mulți copii, iar lotul primit ca urmare a reformei s-a împărțit moștenitorilor au dus ca, într-o perioadă scurtă de timp, acesta să fie mult micșorat. Astfel, de la prima generație după reforma agrară marea majoritate a țăranilor rămân fără pământ.

Odată împroprietăriți țăranii puteau cultiva pământul pentru obținerea unei producții care să le satisfacă nevoia de hrană. Există și cazuri în care pământul primit în baza legi rurale se întoarce în proprietatea comunei. În comuna Negoești 2 clăcașii făcând parte din categoria celor cu 2 boi au lăsat pământul pe seama comunei din următoarele motive: unul a fost împroprietărit din eroare de 2 ori și a renunțat la pământul la a doua împroprietărire, în cel deal doilea caz în anul 1866 clăcașul moare fără moștenitori direcți, în aceste condiții pământul ajunge în proprietatea comunei.

În comuna Pojogeni 4 clăcași au murit iar urmași lor nu au putut plăti despăgubirea pentru terenul rămas moștenire și au renunțat la el rămânând în proprietatea comunei Pojogeni. Un alt caz este întâlnit în comuna Pojaru de Jos unde 5 proprietății ale clăcașilor din categoria pălmașilor au intrat în proprietatea comunei. Ilie C. Monta, Dumitru Cărmășieru și Constantin Moghoșanu au decedat în anul 1867 și respectiv 1868 fără moștenitori. Ion Toporozan și Ghite Urâtu au renunțat în anul 1867 la pământ pe motiv că nu îl mai pot plăti.

Din cei 10 clăcași împroprietăriții în comuna Ștefănești, unul singur ș-a pierdut proprietatea în urma morți sale. Terenurile a 8 familii de clăcași din comuna Bobu au intrat de asemenea în proprietatea comunei, șapte dintre ei au murit fără a avea moștenitori iar unul nu a putut plăti despăgubirea fiind sărac. Ultimul caz de acest gen din plasa Amaradia este consemnat în Comuna Zorlești unde 2 chiriași au pierdut proprietatea primită în baza legi rurale în urma decesului fără moștenitori.

Din cele prezentate rezultă că în plasa Amaradia 26 de familii și-au pierdut terenurile din motivele prezentate mai sus. În total suprafața care a intrat în posesia comunelor se ridică la suprafața de aproximativ 143 pogoane si 12 prăjini.

Cum a decurs împroprietărirea țăranilor în urma legii rurale din 1864 în Plasa Amaradia din județul Gorj?

Legea rurală din anul 1864 nu sa aplicat în tocmai în toate localitățile din Plasa Amaradia, fapt ce a dus la o serie de nemulțumirii din partea țăranilor, nemulțumiri soldate cel mai adesea cu o serie de contestații, precum cele din localitățile Bobu, Bârzeiu de Pădure și Bengești. Astfel analizând comparativ aplicarea legii rurale din anul 1864 în Plasa Amaradia din județul Gorj cu alte localități din zona Olteniei, Muntenie și a Moldovei vom constata că situația țăranilor excluși de la împroprietărire nu este un caz specific doar acestei zone astfel de abuzuri întâlnindu-se în județul Buzău (pe moșia Urdații-Mânzului din aceiași localitate și pe moșia localităților Săgeata și Calvini), în județul Prahova (în localitatea Erdea de Jos)

Frecvente sunt și cazurile în care proprietari de pământ din Plasa Amaradia nu le-au acordat țăranilor suprafețele de teren pe care le lucraseră până atunci ci le-au oferit alte suprafețe de teren ce aveau o fertilitate mult mai redusă. Astfel de cazuri nu sunt întâlnite doar în plasa analizată de noi ci mai în toată România s-au întâlnit astfel de cazuri un bune exemple în acest sens fiind situația țăranilor din Fundeni, Scăioși, Adâncata, Secăria și Măgureni din județul Prahova.

SITUAȚIA ȚĂRĂNIMII DIN PLASA AMARADIA JUDEȚUL GORJ DE LA REFORMA AGRARĂ DIN 1864 LA RĂSCOALA ȚĂRĂNEASCĂ DIN 1907

Situația țărănimi între reforma agrară înfăptuită de domnitorul A. I. Cuza și răscoala din anul 1907 din plasa Amaradia în special și din întregul județ Gorj în general nu a constituit până în prezent tema unei cercetări amănunțite. Prin urmare realizarea unei lucrări care să cuprindă viața țăranului din plasa Amaradia în special și din întregul județ Gorj în general, între reforma agrară din anul 1864 și răscoala țărănească din 1907 devine efectiv necesară pentru o cunoaștere mai profundă a istoriei locale.

Perioada de aproape o jumătate de secol care intră în obiectul analizei noastre implică urmărirea și interpretarea unui imens material edit și inedit, adesea de o valoare aproape inegală, și chiar a unor date de mai mică importanță pentru închegarea unui tablou concludent a situației țărănimi din această parte de țară.

Legea rurală din 1864 deși a fost primită cu mare entuziasm la nivelul plasei Amaradia, ea nu a satisfăcut decât parțial nevoia de pământ a țăranilor. Astfel în plasa Amaradia au fost împroprietăriți în total prin legea rurală un număr de ……………… pe o suprafață de …………… în medie fiecărei familii revenindu-i o suprafață de …………..

Prin urmare după reforma agrară din anul 1864 din plasa Amaradia o mare parte a pământului cultivat, a pășunilor, a fânețelor și a pădurilor a rămas în posesia moșierimi. Însă nici ea nu avea mijloace suficiente pentru a lucra aceste suprafețe de teren agricol. În schimb exista și un număr mare de țărani care nu aveau pământ suficient pentru ași asigura necesarul de hrană zilnică, iar condițiile din primii ani de după reformă îi obligau să se îndrepte către moșieri și arendași pentru a cere pământ în arendă și bani împrumut pentru a asigura traiul zilnic. Moșieri și arendași având și ei nevoie de munca țăranilor le-au acordat cele solicitate, dar spre a fi siguri că vor cumpăra forța de muncă a acestora la prețuri minime au cerut din partea statului un sprijin nemijlocit în relațiile lor cu săteni concretizat prin legea pentru tocmeli agricole și pentru executarea lor din anul 1866.

Într-o altă ordine de idei primi doi ani de după aplicarea legi rurale din anul 1864 nu au fost favorabili dezvoltări gospodăriilor țărănești din plasa Amaradia, întrucât recolta din anul 1865 a fost slabă, căci lucrările pentru aplicarea legi rurale au reținut țărănimea de la cultivarea pământului. De asemenea de cele mai multe ori țărani nu au primit terenurile pe care le lucraseră până atunci ci altele cu o fertilitate mult mai scăzută (așa cum a fost cazul celor din localitatea Bobu care au și contestat procesele verbale de punere în posesie), fapt ce a contribuit de asemenea la scăderea productivități agricole. Nici anul 1866 nu a fost unul mulțumitor din punct de vedere al recoltelor pentru țăranii din plasa Amaradia în special și din întreaga Românie în general, întrucât, în acest an a fost o secetă cumplită, iar recoltele au fost foarte slabe. Prin urmare foametea din ani 1865-1866 i-a înglodat și încurcat rău în datori pe țărani din plasa Amaradia în special și din întreaga Românie în general, întrucât aceștia pentru câteva sute de kilograme de porumb și-au amanetat brațele lor și pe ale semenilor și munca vitelor pentru următorii patru-cinci ani numai să nu piară de foame.

Efectele reformei agrare am putea spune să se observă la nivelul plasei Amaradia la fel ca în aproape întreaga Românie abia la începutul deceniului opt al secolului al XIX-lea. Astfel în această perioadă pe fondul unor fenomene climatice foarte bune țărănimea din plasa Amaradia la fel ca și cea din restul țări a reușit să obține un excedent de produse agricole, din vânzarea cărora au reușit să își mai cumpere utilaje agricole mai moderne precum pluguri grape și semănători.

Această îmbunătățire a stări țărănimi din plasa Amaradia în special și din întreaga Românie în general nu a durat mult timp întrucât suprafețele de teren primite în urma reformei agrare din anul 1864 au fost împărțite apoi de către moștenitori așa că mulți țărani nu mai pot să-și scoată traiul zilnic din parcela lor de pământ. Acest proces, desigur, s-a accentuat cu cât ne îndepărtăm mai mult de anul reformei, datorită creșterii numărului familiilor foștilor clăcași, în rândul cărora se împărțea pământul primit la 1864.

Legea învoielilor agricole adoptată la puțin timp după reforma agrară din anul 1864, modificată de mai multe ori în deceniile următoare, împroprietărirea însurățeilor (1878-1879), și legile de vânzare a bunurilor statului nu i-au îmbunătățit starea țăranului român, ba mai mult i-a înrăutățito. Astfel legea învoielilor agricole și impozitele tot mai mari care a ajuns la 5% din venit în anul 1871, i-au determinat pe țărani să pornească acțiuni de protest împotriva moșierilor. Potrivit datelor existente la nivelul întregi Români între ani 1887-1888 au avut loc peste 300 de acțiuni ale țărănimi dintre care 80 numai în Oltenia.

Majoritatea agitaților și conflictelor izbucnite în lumea satelor erau izvorâte în primul rând din lipsa de pământ și din agravarea condițiilor impuse prin contractele de învoieli agricole. Astfel în anul 1888 în România izbucnesc cele mai multe răscoale țărănești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aceste răscoale au izbucnit mai întâi în sud-estul României, întinzându-se cu repeziciune în vest și nord cuprinzând sate și comune întregi. Răscoala a înregistrat maximul de intensitate în județele din jurul Bucureștiului în special în Ilfov, Ialomița Prahova și Vlașca.

La nivelul județului Gorj a existat mișcări țărănești în primăvara anului 1888 mai exact în plasa Gilort în comuna Logrești-Birnici și în Plasa Amaradia în localitatea Poiana Seciuri. Din raportul întocmit și înaintat ministerului justiției la data de 12 aprilie 1888 aflăm că nemulțumirile era aceleași ca în întreaga țară: lipsa de pășune pentru vite și agravarea condițiilor de învoieli agricole. Locuitorii din comuna Poiana Seciuri au atacat conacul proprietarului care simțind lucrurile cu o zi înainte, deja părăsise casa spre a se duce să avizeze autoritățile și să ceară ajutor. În urma acestor ciocniri în comuna Poiana Seciuri unul dintre țărani a fost ucis.

Revoltele țărănești din primăvara anului 1888 atât din plasa Amaradia cât și întreaga Românie deși au fost manifestări violente, totuși nu au fost luate în serios de autorității iar revendicările țăranilor nu au fost soluționate. Prin urmare dat fiind faptul că revendicările țărănești nu au fost soluționate și frământările au continuat și în ani următori atât la nivelul plasei Amaradia cât și la nivelul întregi țări.

CONCLUZII

Până la reforma agrara din anul 1864, marea proprietate funciară purta caracter condiționat; nu era liberă, privată, în sensul modern al noțiunii. Moșiile se vindeau și se cumpărau între boieri, păstrându-se și obligațiile față de clăcași; moșiile se vindeau practic cu satele de clăcași de pe ele, cu tot patrimoniul de drepturi si obligații ale vechiului stăpân. Semnificativ este că valoarea moșiilor deriva nu atât din suprafața lor, cat din numărul de sate și de clăcași, sursa principală de venit a domeniului.

Legile si instituțiile care reglementau existenta si funcționarea proprietății si a raporturilor întemeiate pe ea statuau un regim juridic si economic de natura feudala supus însă marelui curent al prefacerilor, marcat de răscoala din 1821 si de revoluția de la 1848, recomandat si impus Principatelor Române de marile puteri europene prin Convențiile de la Paris din anii 1856 si 1858.

Comunele rurale se organizau acum pentru prima data, ceea ce era posibil numai după reforma agrara, respectiv după aplicarea legii rurale care prevedea organiza rea satelor eliberate In comune.

Reforma agrară din 1864, prin prevederile și aplicarea Legii rurale, a rupt legăturile funcționale de tip feudal dintre cele două clase; stăpânii de moșii și clăcași limpezind proprietatea asupra pământului, care a fost curățată de obligații, si munca țăranului a devenit liberă, independentă. Dar domeniul feudal, nemaiputând funcționa pe vechile baze feudale, nu mai putea să fie cultivat pe noile temeiuri ale legislației proprietății și muncii. Cele două clase erau interdependente după necesitățile fiecăreia de producție: țăranii aveau nevoie de pământ, pentru categoriile neîmproprietărite de pășuni și fânețe, pe care Legea rurala din 1864 nu le-a dat; aveau nevoie de bani, de credite curente pentru hrană, uneori de produse în urma secetei succesive din 1865 si 1866 etc.

La rândul sau, moșia marelui proprietar, slab înzestrată cu inventar viu si mort, avea nevoie de inventar, de bani pentru plata muncii, pentru a putea face lucrările agricole de la arat pana la culesul recoltei. Astfel, aceste necesități reciproce ale producției sociale agricole au reconstituit complementaritatea; dar ea trebuia legiferată, ceea ce nu a întârziat; în 1866, se promulgă prima lege: Legea pentru tocmelile de lucrări agricole i pentru executarea lor.

BIBLIOGRAFIE:

Izvoare

Direcția Județeană a Arhivelor Statului Gorj, fond Prefectura Județului Gorj, dosar nr. 1/1857/1867

Idem, dosar nr. 2/1865-1867

Idem, dosar nr. 3/1865-1867

Idem, dosar 2, 3/1831.

Ibidem, dosar 1-12, 27/1832.

Idem, dosar 27, 33, 45, 46, 68/1833,

Idem, dosar 4, 19, 36, 44, 62/1834,

Idem, dosar 4, 47, 70, 87, 137/1835

Idem, dosar 82/1831-1835,

Arhivele statului București, fond Ministerul de Interne, div. adm. nr. 2475/1859.

Lucrări generale și sinteze:

Adăniloaie, Nicolae, Dan Berindei, Reforma agrară din 1864, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967.

Almanahul Gorjului. Micro enciclopedie, Târgu-Jiu, Editura Ager 1999.

Arimia, Vasile, Nicolae Mischie, Familii si neamuri boierești din județul Gorj, Târgu-Jiu, Editura Rhabon, 2002.

Axenciuc, Victor, Eugen Ghiorghiță, Cornel Sârbu, Legiferarea și instituționalizarea economiei moderne în Romania (1856-1914), București, Editura Academiei Române, 2005.

Berindei, Dan, 1848 în țările române, București, Editura Științifică și enciclopedică 1984.

Călescu, Gheorghe, Maria Călescu, Pocruia vatră străveche de istorie și civilizație gorjenească, Târgu-Jiu, Editura Ager, 2004.

Cercelaru, Virgil, Monografia comunei Aninoasa, Târgu-Jiu, Editura Centrului județean pentru conservarea și promovarea culturi tradiționale Gorj, 2013.

Dumitrașcu, Dumitru Gheorghe, Turburea – Gorj, de la început până în secolul XX, Cluj-Napoca, Editura Casa cărți de știință, 2002.

Giurgiulescu, Constantin, Gorjul istoric. Așezările gorjene în documente, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2009.

Gorun, Adrian, Comunități rurale din Gorj. Repere monografice și identitare, Târgu Jiu, Editura Academica Brâncuși, 2012.

Iancovici, I. Ioan, Reforma agrara, Brăila, Anteia tipo-lit Pericles Pestemalgioglu, 1888.

Lapedatu, Alexandru, Austria si reforma agrara din 1864, București, Imprimeria Naționala, 1947.

Idem, Problema agrara în epoca domniei lui Cuza-Voda. Conferință rostita la Universitatea Libera la 25 noiembrie 1942, (f. l., f. tip., f. a.).

Marele dicționar geografic al României, vol. I, București 1898.

Marele dicționar geografic al României, vol. II, București, 1899.

Marele dicționar geografic al României, vol. III, București 1990.

Marele dicționar geografic al României, vol. IV, București, 1901.

Marele dicționar geografic al României, vol. V, București 1902.

Moisa, Gabriel, Istoria Transilvaniei în istoriografia românească 1965-1989, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003.

Idem, Direcții și tendințe în istoriografia românească 1989-2006, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2007.

Șerban Al. Doru, Din Gorj. Articole, studii, cercetării, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2008.

Idem, Preajba vatră de istorie și tradiții, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2006.

Ștefulescu Alexandru, Gorjul istoric și pitoresc, Târgu-Jiu, tipografia N. D. Miloșescu, 1904.

Idem, Documente slavo-române referitoare la Gorj (1406-1665), Târgu-Jiu, Tipografia N. D. Miloșescu, 1908.

Teodor Pompiliu, Introducere în istoria istoriografiei din România, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2002.

Studii și Articole

Adăniloaie, Nicolae, „Țărănimea și Cuza Vodă”, în Studii. Revista de Istorie, 19, nr. 1, (1986), pp. 33-39.

Idem, „Considerații asupra legii rurale din 1864”, în Studii și articole de istorie, nr. 2, (1964), 115-161.

Idem, „Cuza Vodă și problema agrară”, în Cuza. In memoriam, Iași Editura Junimea, 1973, pp. 329-362.

Idem, „La paysannerie et le prince Couza”, în Revue Roumaine Hist. 1966, 5, nr. Hist. 1966, 5, nr. 1, pp. 55-63.

Idem, „Ion Roata si reforma agrara din 1864”, în Omagiu lui P. Constantinescu – Iași cu prilejul împlinirii a 70 de ani. București, Editura Academiei R. P. R., 1965, pp. 513-525.

Idem, Dan Berindei „Legiuiri agrare din 1864”, în Lupta de clasă, nr. 7, (1964), pp. 67-81.

Alexandrescu, Mircea, Svintiu, Toma, „Aplicarea legii rurale din 1864 în județul Dâmbovița”, în Valachica, nr. 1, 1969, pp. 93-105.

Anghel, Alexandra, „Aspecte privind aplicarea legii rurale din 1864 în județul Dolj”, în Studii, XIII, nr. 4, (1960), p. 201-219.

Anghel, Alexandru, „Aspecte privind aplicarea legii rurale din 1864 în județul Dolj”, în Studii revista de istorie, XIII, nr. 4, (1960), pp. 202-220.

Berindei, Dan, „Aspecte ale problemei agrare în Țara Românească la începutul domniei lui Cuza Vodă” în Studii și Materiale de istorie modernă, vol. I, (1957), pp. 165-245.

Idem, „Problema agrara în dezbaterea divanurilor ad-hoc si a adunărilor Țarii Românești (1857-1861)”, în Studii. Revista de Istorie, 11, nr. 1, (1958), pp. 29-52.

Idem, „Reforma agrara în Principatele Unite Române în contextul evoluției agrare din centrul si sud-estul Europei”, în Lucrările comisiei mixte de istorie româno-ungare, București, Editura Academiei, 1977, p. 129-136.

Idem, „Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)”, în Studii Articole de Istorie, nr. (1972), pp. 25-31.

Idem, „Locul istoric al adunărilor ad-hoc”, în Studii. revista de istorie, nr.1, (1966), p. 23-31.

Boncu, C. „Cu privire la aplicarea legii rurale din 1864 în județul Prahova”, în Studii și articole de Istorie, nr. (1964), pp. 185-197.

Botezan, Liviu, „Problema agrara în dezbaterile parlamentare din România în anul 1862”, în Studia Universitatis Babeș Bolyai seria Historia, nr. (1961), pp. 107-138.

Cărăbiș, Vasile, „Aplicarea reformei agrare din 1864, în Județul Gorj”, în Revista de Istorie, nr. 2, (1976), pp. 223-240.

Cioarec, Ileana „Domeniu funciar al boierilor Glogoveni în județele Mehedinți și Gorj”, în Arhivele Olteniei, nr., 2008, pp. 55-70.

Ciobotea, Dinică, „Întinderea proprietății moșnenești la 1864 în județul Gorj conform statistici din 1899 (I)”, în Litua, VII, (1997), pp. 128-140.

Idem, „Întinderea proprietății moșnenești la 1864 în județul Gorj conform statistici din 1899 (II)”, în Litua, VIII, (2000), pp. 123-138.

Ciucă, Elena Teodora, „Contestații si revolte țărănești în județul Ilfov cauzate de defectuoasa aplicare a reformei agrare din 1864”, în Ialomița, nr.1983, pp. 569-577.

Câncea, P., Date privind țărănimea embaticara între anii 1864-1921 în fonduri ale Arhivelor Statului București, în Revista arhivelor, XXXII, nr. 1, (1970), pp. 131-145.

Cristea, Gheorghe, „Criza agrara din 1865-1866 si consecințele sale social-economice”, în Studii și Materiale de Istorie Medie, vol. V, București, Editura Academiei, 1975, p. 101-136.

Cristea, Marin Alexandru, „Aplicarea legi rurale de la 1864 în județul Ilfov”, în Revista de Istorie, nr. 3, (1979), pp. 535-545.

Dugheanue, E., „Din istoria unităților de măsură și a etaloanelor. echivalența dintre unitățile de măsură arhaice și unitățile și ale lungimii și ariei utilizate în România”, în Metrologie, vol. VII, nr. 1-4, (2006), pp.

Dumbrăvescu, Gheorghe, „Reforma agrară din anul 1864 în localitatea Bobu din Județul Gorj”, în Tinerii istorici și cercetările lor, vol. II, coordonator Nicolae Dumbrăvescu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2015, pp. 81-101.

Gîrdu, Gheorghe, „Câlnic, Județul Gorj (II), în Litua, VII, (2000), pp. 111-112.

Iancovici, Ion, Ioan C. Vidiș, „Aplicarea reformei agrare de la 1864 pe teritoriul județului Brăila oglindită în documente”, în Istros, II-III, (1981-1983), pp. 369-377.

Ionescu, Dumitru Gheorghe, „Aplicarea legi rurale din anul 1864 în județul Buzău”, în Studii și articole de istorie, nr. (1964), pp. 163-197.

Marin, Alexandru Cristian, Aplicarea legii rurale din anul 1864 în județul Ilfov”, Revista de istorie, nr. 3, (1979), pp. 535-545.

Mihorade, V, „Frământări țărănești după aplicarea reformei agrare. Revoltele de la Mizil, Corbii și Vânătorii Mari în 1866-1897”, în Studii Revista de istorie, 11, nr. 1, (1958), pp. 107-115.

Mioc, Damaschin, Matei Gheorghe, „Date cu privire la problema agrara în România la sfârșitul secolului al XIX-lea (1864-1900)”, în Studii Revista de Istorie, 9, nr. 5, (1958), p. 5-31.

Pătroiu, I., Aspecte ale relațiilor dintre țărani și proprietari în Oltenia în preajma reformei agrare din 1864, în Analele Universității Craiova Istorie Geografie Filologie, nr 1, (1972), p. 34-44.

Roman, Ștefan, „Urmări ale aplicării reformei agrare din 1864 în județul Dolj”, în Revista de istorie, nr. 8, (1977), pp. 1509-1517.

Știrbu, S., „Aplicarea reformei agrare din 1864 si din 1921 pe moșia Bibescu din Comarnic, jud. Prahova”, în Studii, III, nr. 3, (1950), p. 96-132.

Văratic, Vitalie, „Aplicarea legii rurale de la 1864 în județul Cahul”, în Studii și materiale de istorie modernă, nr. (1996), pp. 97-129.

Voicu, Maria, Sevastia, Irimescu, Un moment al aplicării legiuirii agrare din anul 1864, în Carpica, V, (1972), p. 197-200.