Aplicarea Legii Penale Mai Favorabile După Judecarea Definitivă A Cauzei

CUPRINS

ASPECTE INTRODUCTIVE- PREZENTAREA CONȚINUTULUIN art. 6, EVOLUȚIA

Evoluția principiului legii penale mai favorabile

Mult timp doctrina penală era dominată de concepția potrivit căreia, în cazul succesiunii de legi în timp trebuia aplicată legea penală din momentul săvârșirii înfracțiunii (legea veche devenind ultraactivă pentru că, doar aceasta era cunoscută de infractor în momentul comiterii faptei).

Doctrina pozitivistă promova ideea că trebuie aplicată legea în momentul judecării faptei (legea noua devenind retroactivă), cu motivarea că această lege corespunde cel mai bine nevoilor de apărare socială, din acel moment, conținând cele mai eficiente metode de combatere a infracțiunilor. S-a mai adaugat și că, Statul substituind legii vechi o lege nouă mai rațională înseamnă că nu a mai dorit să se aplice legea veche.

Dar, soluțiile sunt criticabile, pentru că, la ultraactivitatea legii vechi sunt menținute efecte pe care legiuitorul a înțeles să le abandoneze prin adoptarea noii legi, efecte care pot atrage consecințe mai severe pentru făptuitor; iar în cazul retroactivității legii noi s-ar putea crea pentru infractor o situație mai grea.

Doctrina penală modernă a optat pentru o rezolvare mai rațională acea a extraactivității uneia dintre legile care se succed aceleia care este mai favorabilă infractorului. Prin urmare, dacă legea veche sub imperiul căreia s-a săvârșit fapta este mai favorabilă – aceea se va aplica. Dacă legea nouă este mai favorabilă infractorului acesta o va invoca pentru că este presupusă a fi o lege mai rațională și mai conformă atât cu nevoia de reeducare a infractorului, cât și cu interesele societății.

Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a fost mai greu acceptată de doctrina penală pentru ideea că ar produce o imixțiune a legislativului în activitatea puterii judecătorești și ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat, aducându-se atingere autorității de lucru judecat, la hotărârile judecătorești.

Aplicarea legii penale mai favorabile este capodopera legiuitorului de la 1968, codurile penale anterioare nereglementând-o, singura soluție admisă atat de legislația penală română, cât și de cea străină era acea a limitării aplicării legii mai favorabile la infracțiunile cu privire la care nu s-a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă, fiind de neconceput aplicarea legii mai favorabile ca infracțiuni definitiv judecate, ale căror hotărâri au intrat în puterea lucrului judecat.

Viziunea legiuitorului fostului cod penal se fundamentează pe principiul legalității pedespselor. Acest principiu corespunde pe lângă principiul legalității și principiulului minimei intervenții, deoarece fapta iși păstrează caracterul penal în raport cu legile succesive, iar incriminarea acesteia potrivit cu una dintre legile succesive asigură restabilirea ordinii de drept chiar și în situația în care se aplică legea mai favorabilă pentru infractor.

Înainte ce codul din 1968 era acceptată aplicarea legii penale mai favorabile faptelor definitiv judecate numai în cazul dezincriminării, pentru că dezincriminarea produce efecte și asupra pedepselor definitive. În acest caz, pedepsele pronunțate în baza legii vechi pentru fapte pe care legea nouă nu le mai prevedea ca infracținuni nu mai putea fi executate. Dar, daca printr-o lege nouă succesivă s-ar fi redus pedepsele pentru o anumită infracțiune, iar unii condamnați ar fi avut de executat pedepse cu o durată mai mare decât maximul special al legii noi, legiuitorul urma să folosescă grațierea colectivă pentru a pune în acord pedepsele în curs de executare cu cele prevăzute de legea nouă. Legiuitorul avea grijă ca prin situații tranzitorii să reglementeze situația celor care ar executa pedepse care depaseau maximul special prevăzut de legea nouă pentru aceeași infracțiune.

Aplicarea legii penale mai favorabile se justifică prin principiul incriminării și pedepsei pentru că o lege nouă care ar reduce pedepsele prevăzute pentru aceeași infracțiune de legea penala anterioară trebuie să producă efecte și asupra pedepsei pe care o execută condamnatul în baza legii vechi, cu scopul de a se evita ca un plus de pedeapsă executat de acesta sa nu-și aibă corespondent în lege.

Această justificare este valabilă pentru aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile; în cazul aplicării facultative ar fi mai greu de invocat întrucât pedeapsa pe care o execută condamnatul se situează în limitele de pedeapsă ale legii noi. Singura diferență între cele două legi este raportul aritmetic în care se modifică maximele speciale ale celor două legi.

Extinderea legii penale mai favorabile și asupra pedepselor definitive s-a justificat prin faptul că nu ar exista o intervenție a puterii legiuitoare în atributele puterii judecătorești deoarece legiuitorul poate să elaboreze dispoziții obligatorii și pentru aceasta. Numai dacă legiuitorul ar reglementa dispoziții care sa se refere la modul de soluționare a unor spețe determinate, s-ar putea considera că există o imixtiune a legislativului în atributele puterii judecătorești.

S-a mai arătat că există prevederi care ar putea fi considerate ca imixtiuni în activitatea puterii judecătorești atât în Constituție, cât și în legea penală: organul legislativ poate acorda amnistia, care este un act de clemență prin care se înlătură răspunderea penală pentru infracțiuni săvârșite anterior s-au va înlătura executarea pedepsei aplicate penru infracțiunea amnistiată; un alt exemplu este instituția grațierii prevăzută de Constituție, prin care Șeful statului poate să înlăture, total sau parțial, executarea pedepsei aplicate de instanță unui condamnat determinat sau s-o comute într-o altă pedeapsă.

Alegerea legii penale mai favorabile presupune identificarea și examinarea tuturor condițiilor și factorilor care pot influența pozitiv situția concretă. Legea mai blândă se stabilește doar în măsura în care se raportează la o situație concretă, determinată și la împrejurările în care s-a săvârșit fapta. Legea penală mai favorabilă nu este cea care prevede o pedeapsă mai ușoară ci, este aceea care în complexul dispozițiilor ei cu privire la toate împrejurările cauzei creează infractorului o situație mai favorabilă.

Aplicarea legii infractorului se face pornind de la calcularea pedepsei în raport cu fiecare lege în parte și cu împrejurările concrete ale cauzei. Dificultatea alegerii legii mai favorabile constă în faptul că, de regulă, legile penale succesive conțin atât dispoziții favorabile cât și dezavantajoase pentru infractor. În cadrul determinării legii penale mai favorabile nu trebuie să se ajungă la combinarea celor două legi prin alegerea dispozițiilor mai favorabile astfel încât să se ajungă la o a treia lege, adică să se creeze o lex terția. Acest procedeu este nejustificat atâta timp cât legea penală se referă la faptul că infractorului trebuie să i se aplice legea mai favorabilă și nu dispozițiile mai favorabile din legile succesive.

Alegerea legii mai favorabile se face utilizând criteriul pedepselor principale, iar dacă legile penale prevăd pedepse de natură diferită, se va alege acea care conține o sancțiune mai blândă . Dacă legile care incriminează fapta prevăd pedepse de aceeași natură, dar în limite diferite, se va aplica legea ce prevede un maxim mai mic, dacă minimul special este același, sau va fi reținută legea care prevede un minim mai scăzut, dacă maximul special este același.

Pedepsele complementare nu influențează determinarea legii mai favorabile, pentru că, dacă legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea nouă sa aplică în conținutul și limitele prevazute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea nouă nu se mai aplică.

În cazul înfracțiunilor continue, continuate sau de obicei, ale căror acte se săvârșesc o parte sub imperiul unei legi și o parte sub imperiul altei legi, nu suntem în situația alegerii legii mai favorabile pentru că determinarea legii aplicabile se face potrivit principiului activității legii penale, aplicându-se legea în vigoare la momentul epuizării infracțiunii.

CAPITOLUL I. APLICAREA LEGII ÎN TIMP

Acest capitol vizează aspecte ale aplicării principiului legii penale mai favorabile în timp, respectiv voi încerca să conturez o imagine a aplicării acestui principiu atât pe vechiul cod cât și pe noul cod.

Sectiunea 1. Aplicarea obligatorie conform noului cod. Condiții.

Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a unei cauze penale presupune: să existe o pedeapsă definitivă aplicate potrivit legii vechi și o lege nouă care să fie mai favorabile.

Articolul 6, alin (1) prevede următoarele condiții necesare a fi indeplinite pentru aplicarea legii mai favorabile: se existe o condamnare la pedeapsa închisorii sau amenzii rămasă definitivă, pâna la executarea completă a pedepsei definitive sau până la stingerea executării ei prin orice alt mod prevăzut de lege (grațiere totală sau arestului de pedeapsă, prescripția executării pedepsei etc.), să fi intrat în vigoare o lege nouă care să prevadă o pedeapsă mai ușoară; pedeapsa aplicată rămasă definitivă să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvărșită. În acestă situație instanța va reduce diferența de pedeapsă aplicată care nu se regăsește în legea nouă, condamnatul trebuind să execute restul de pedeapsă rămas neexecutat în urma reducerii.

Articolul 6, alin (2): conform articolului 59 Cod Penal “în cazul înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, perioada de detențiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii”. Această ipoteză este precis reglementată de noul cod penal pentru că se condiționează aplicarea textului de cerința ca noua lege să reglementeze pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii. Această precizare a fost necesară pentru că, codul anterior permitea aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul condamnării definitive la pedeapsa detențiunii pe viață atunci când intervenea o lege care prevedea pentru aceași faptă pedeapsa închisorii, urmând ca pedeapsa detențiunii pe viață să fie înlocuită cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

Cu privire la formularea din articolul 14 Cod Penal anterior s-a pus problema, dacă în cazul unei legi noi pentru aceeași faptă s-ar fi prevăzut o pedeapsă alternativă, detențiunea pe viață cu închisoarea, cum s-ar fi putut aprecia legea mai favorabilă, cea nouă întrucât prevedea pedeapsa detențiunii pe viață? În această ipoteză, aplicarea legii penale mai favorabile nu poate să opereze, pentru că pedeapsa aplicată, detențiunea pe viață, este prevăzută și-n legea veche și-n legea nouă.

Textul art. 6 din noul Cod Penal cere o condiție pentru aplicarea legii mai favorabile, cu scopul de a înlătura acest neajuns, și anume: ca legea nouă să prevadă pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii. Dacă dupa rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață și până la executarea ei ar interveni o lege nouă, care pentru aceeași faptă ar prevedea pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii, aceasta nu și-ar putea produce efectele ca fiind mai favorabilă, întrucât prevede și ea detențiunea pe viață. Această concluzie reiese din faptul că aplicarea legii penale mai favorabile în cauzele definitiv judecate prezintă unele particularități față de aplicarea ei în cauzele nedefinitiv judecate.

Astfel, în cazul aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei legea mai favorabilă este legea nouă care retroactivează (excepție făcând pedepsele complementare), pe când în cazul faptelor în curs de judecată legea mai favorabilă poate fi legea nouă sau legea veche care ultraactivează. În cazul cauzelor nedefinitiv judecate judecătorul compară două legi (legea veche și legea nouă) pentru aplicarea legii penale mai fale mai favorabile.

Criteriul de stabilire a legii mai favorabile în această ipoteză a cauzelor definitive, se reduce numai la compararea pedepsei aplicate în baza legii, în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea de condamnare rămasă definitivă, cu maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă, pedeapsa aplicată fiind mai mare decât maximul prevăzut de legea nouă. Nu mai interesează criteriile privind condițiile de incriminare, ori de tragere la răspundere penală. Legiuitorul prevede expres situațiile nou create prin apariția legii penale noi și modul de rezolvare.

În cazul condamnării definitive la pedeapsa detențiunii pe viață în baza legii vechi, nu mai întâlnim surplus de pedeapsă dacă și legea nouă prevede pedeapsa detențiunii pe viață. Art. 6 alin (3) dispune că înlocuirea pedepsei închisorii aplicate în baza legii vechi cu pedeapsa amenzii se poate face numai dacă legea nouă prevede pentru aceeași faptă numai amenda ca pedeapsă principală.

Legiuitorul nu a prevăzut modul în care se echivalează pedeapsa închisorii executate cu amenda, motiv pentru care, instanța va trebui să aibă în vedere sistemul zilelor amendă prevăzut în art. 61 din noul Cod Penal.

În ceea ce privește cuantumul amenzii, s-a făcut o singură precizare, ca acesta să nu depașească maximul special prevăzut în legea nouă. Această situație este valabilă dacă cel condamnat la pedeapsa închisorii nu a executat încă nicio zi de închisoare, și, beneficiind de legea nouă i s-ar putea aplica o amendă ținând seama de criteriile prevăzute în art. 61, dar dar să nu depașească maximul amenzii prevăzut de legea nouă. Dacă legea nouă care prevede amenda, îl surprinde pe cel condamnat după ce a executat o parte din pedeapsa închisorii, înlocuirea zilelor de închisorea cu amenda rămase neexecutate se face conform art. 61 Cod Penal. Amenda ce urmează s-o plătească condamnatul, pentru restul zilelor de închisoare rămase, se va calcula prin sistemul zilelor amendă, iar amenda prevăzută de legea nouă va putea fi înlaturată în totul sau în parte, în raport cu numărul de zile de închisoare executate.

Art. 6 alin (4) prevede că măsurile educative neexecutate și neprevăzute de legea nouă nu se mai execută, iar cele cu corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta (dacă este mai favorabilă). Noul Cod Penal a dispus o reglementare distinctă numai pentru măsurile educative în raport cu vechiul Cod Penal. Reglementarea separată cu privire la măsurile educative s-a fundamentat pe ideea că măsurile educative sunt în dreptul penal sancțiuni principale neputând fi asimilate și reglementate în același alineat cu pedepsele complementare și măsurile de siguranță spre deosebire de vechiul Cod Penal.

Conform art. 14, teza a-II-a vechiul Cod Penal, legiuitorul a adoptat concepția legii mai conforme cu nevoile de apărare socială, a prevăzut că pedepsele complementare, măsurile de siguranță și măsurile educative în măsura în care aveau corespondent în legea nouă, se executau în conținutul și limitele prevăzute de această lege, care nu era neapărat și mai favorabilă. Noua lege a înlăturat această posibilitate de retroactivitate a legii noi stabilind că măsurile educative aplicate sub legea veche, dacă au corespondent în legea nouă, se execută numai dacă sunt mai favorabile.

Art. 6 alin (5) noul Cod Penal prevede în mod distinct aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei referitor la pedepsele complementare și măsurile de siguranță.

Se vizează apariția unei legi mai favorabile atât pentru pedeapsa principală pe care o execută condamnatul, cât și pentru pedepsele complementare și măsurile de siguranță aplicate în cauză.

Exemplu: împotriva unui inculpat judecat definitiv sub imperiul vechiului Cod Penal s-a pronunțat măsura de siguranță a interzicerii de a se mai afla în anumite localități. Între timp, intră în vigoare noul Cod Penal, care, printre măsurile de siguranță numai prevede măsura interzicerii de a se afla în anumite localități. În această situație, după executarea pedepsei, în conformitate cu art. 6 alin (5) nu se va mai executa această măsură. Un alt exemplu: împotriva unui cetățean străin care a săvârșit infracțiunea de trafic ilicit de droguri, de mare risc, pe teritoriul țării noastre, s-a dispus în baza art. 117 Cod Penal anterior, măsura de siguranță a expulzării, urmând ca această măsură să se ia imediat după executarea pedepsei închisorii. Până la eliberarea din executarea pedepsei intră în vigoare noul Cod Penal, care printre măsurile de siguranță nu mai prevede expulzarea. Deși nu mai este prevăzută această măsură în legea nouă, ea are corespondent totuși, în această lege în art. 66 alin (1) lit. c, ca pedeapsă complementară “interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României”.

Măsurile de siguranță care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, potrivit art. 6 alin (5). Deci, în exemplul dat, dupa executarea pedepsei închisorii, în locul măsurii de siguranța a expulzării, instanța va dispune potrivit art. 66 alin (1) interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României pe o perioadă între 1 și 5 ani.

Art. 6 alin (6) vizează situația în care, sub aspectul pedepsei principale atât legea veche sub care s-a pronunțat condamnarea rămasa definitivă, cât și legea nouă prevăd aceeași pedeapsă, diferența existând numai sub aspectul pedepselor complementare și masurilor de siguranță. Pedepsele complementare sau măsurile de siguranță dispuse definitiv de instanță sub imperiul legii vechi sunt prevăzute și de legea nouă. Astfel, dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare și masurilor de siguranță, acestea se vor executa în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

Art. 6 alin (7) nu a reluat dispozițiile prevăzute de vechiul cod cu privire la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive executate pâna la data intrării în vigoare a legii noi, pentru a nu se mai aduce atingere principiului autorității de lucru judecat. O aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei trebuie să se regăsească ca o consecință a principiului legalității pedepselor care presupune ca partea de pedeapsă care nu mai are corespondent în legea nouă, chiar dacă a fost executată să nu mai producă alte consecințe.

Potrivit art 6 alin (7), beneficiează de dispozițiile legii mai favorabile în condițiile prevăzute de alin (1)-(6) ale aceluiași articol și foștii condamnați care au executat în intregime pedeapsa s-au au beneficiat de grațierea totală sau a restului de pedeapsă înainte de intrarea în vigoare a legii noi mai favorabile. Beneficiul constă în consecințele penale pe care condamnarea suferită le-ar putea avea în ceea ce privește următoarele instituții de drept: reabilitarea, recidiva, suspendarea executării pedepsei etc.

O prevedere asemănătoare a legii mai favorabile pedepselor definitive este și-n Codul Penal spaniol unde sunt prevăzute dispoziții care permit aplicarea legii penale mai favorabile indiferent dacă procesul se află în curs de desfășurare sau s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare.

O speță ilustrativă este Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei.

Hotărârea este definitivă, dar poate suferi modificări de formă; hotărârea este pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, după ce a deliberat în Camera de Consiliu la 20 martie 2013 și 12 septembrie 2013.

La originea cauzei se afla cererea îndreptată împotriva Regatului Spaniei, prin care o resortisantă a acestui stat, dna. Ine′s del Rio Prada (reclamanta) a sesizat Curtea în 2009 în temeiul art. 34 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În cererea sa, reclamanta a susținut că, începând cu 2008 este menținută în detenție contrar cerințelor de legalitate și de respectare a căilor legale impuse de art. 5 din Convenție. Invocând art. 7, aceasta s-a plâns și de aplicarea, în opinia sa retroactivă a unui reviriment jurisprudențial de către Tribunalul Suprem ulterior condamnării sale, reviriment care ar fi determinat prelungirea cu aproape 9 ani a privării sale de libertate.

Circumstanțele cauzei: reclamanta s-a născut în 1958 și execută o pedeapsă cu închisoarea într-un centru penitenciar din comunitatea Galicia. La finalul a opt proceduri penale distincte, reclamanta a fost condamnată: în prima hotărâre (1988) la o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani pentru deținere fără drept de arme, la o pedeapsă cu închisoarea de 4 ani pentru fals, la o pedeapsă de șapte luni închisoare pentru fals privind identitatea și la închisoare de 8 ani privind apartenența la o organizație teroristă.

În hotărârea a doua a fost condamnată pentru infracțiunea de distrugere, șase capete de acuzare de vătămare corporală gravă, un capăt de acuzare de vătămare corporală și nouă capete de acuzare de lovire și alte violențe.

A treia hotărâre, condamnată pentru un atentat mortal, pentru 11 omoruri, pentru 78 de tentative de omoruri, pentru distrugere.

A patra hotărâre, condamnată pentru atentat mortal și două omoruri.

Și în hotărârea a cincea a fost condamnată pentru atentat mortal, patru asasinate, 11 tentative de omor și pentru terorism.

În hotărârea 6 a fost condamnată pentru atentat mortal și tentativă de omor.

Durata totală a pedepselor pronunțate pentru infracțiunile săvârșite in perioada 1982-1987 se ridica la peste 3000 ani închisoare.

În ultima hotărâre din 2000 instanța a considerat că vechiul Cod Penal din 1973 era mai favorabil acuzatei, având în vedere durata maxima a pedepsei de executat alături de dispozițiile privind reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în detenție. Menținută în arest preventiv în perioada 1987-1989 reclamanta a început executarea primei sale pedepse privative de libertate dupa condamnarea din 1989.

Prin decizia din 2000, Audiencia Nacional a informat-o pe reclamantă asupra conexității juridice și cronologice a infracțiunilor pentru care fusese condamnată care permitea contopirea pedepselor pronunțate în conformitate cu legea de procedură penală corobotată cu Codul Penal din 1973, în vigoare la momentul săvârșirii faptei.

Prin urmare, s-a stabilit la 30 de ani durata maximă a pedepsei de executat de către reclamantă pe baza tuturor pedepselor privative pronunțate împotriva sa, iar data la care s-ar fi terminat de executat pedeapsa este 27 iunie 2017.

În 2008, Centrul Penitenciar Murcia, în care era privată de libertate condamnata, dupa ce a luat în considerare cele 3282 de zile de reducere a pedepsei la care reclamanta avea dreptul pentru munca prestată în detenție, a adresat Autenciei Nacional propunerea de punere în libertate. Din înscrisurile prezentate Curții de către guvern, reiese că reclamantei i s-au acordat reduceri de pedeapsă ordinare și extraordinare in temeiul deciziilor pronunțate de judecătorii delegați pentru executarea pedepselor privative de libertate.

Cu toate acestea, Autencia Nacional a respins propunerea din 2008 și a solicitat autorităților penitenciare să stabilească o altă dată pentru punerea în libertate pe baza noii jurisprudențe (denumită “Parot”) pronunțată de Tribunalul Suprem, conform căreia mijloacele de individualizare a pedepselor și reducerile de pedeapsă nu se mai aplicau duratei maxime a pedepsei cu închisoarea de 30 de ani, ci se aplicau succesiv fiecăreia dintre pedepsele pronunțate.

Autencia Nacional a precizat că noua jurisprudență nu se aplică decât persoanelor condamnate în temeiul Codului Penal din 1973.

Reclamanta a exercitat o cale de atac extraordinară împotriva acestei decizii, în care a susținut că aplicarea hotărârii sus menționate a Tribunalului Suprem aducea atingere principiului neretroactivității legii penale mai punitive în detrimentul acuzatului, deoarece în loc să fie aplicabil duratei maxime a pedepsei de executat care era de 30 de ani, reducerile de pedeapsă pentru munca prestată in detenție trebuiau acum aplicate fiecăruia dintre pedepsele pronunțate. Aceasta a argumentat că durata privării sale de libertate se prelungea cu aproape 9 ani.

Autencia Nacional a respins calea de atac extraordinară (recurso suplica) arătând că problema care se ridica nu viza durata maximă a pedep selor privative de libertate, ci modalitatea de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru a determina data punerii în libertate a persoanei condamnate. Astfel de reduceri urmau să fie aplicate pentru viitor fiecărei pedepse pronunțate, considerate individual.

Prin urmare, a considerat că nu s-a încălcat principiul neretroactivității întrucât se aplicase legea penală în vigoare în momentul săvârșirii acesteia.

Invocând art. 14 (interzicerea discriminării), art. 17 (dreptul la libertate) și art. 24 (dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă) și principiul legalității din Constituție, reclamanta a introdus o acțiune având ca obiect încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale în fața Tribunalului Constituțional, care însă i-a respins acțiunea ca inadmisibilă, motivând că reclamanta nu justificase relevanța capetelor sale de cerere din punct de vedere constituțional.

Doctrina Parot: prin hotărârea pronunțată în 2006, Tribunalul Suprem a stabilit jurisprudența cunoscută sub denumirea de “Doctrina Parot”. Cauza îl viza pe un terorist membru ETA (H.Parot) care fusese condamnat în temeiul Codului de la 1973.

Tribunalul Suprem a hotărât că reducerile de pedeapsă acordate persoanelor private de libertate se aplicau acum fiecăreia dintre pedepsele pronunțate, și nu duratei maxime, a privării de libertate de 30 de ani stabilite de Codul din 1973. Instanța și-a bazat pronunțarea pe Codul din 1973, potrivit căruia durata maximă a privării de libertate nu se traspune într-o pedeapsă nouă diferită de pedepsele pronunțate și nici într-o pedeapsă diferită rezultată din acestea, ci corespunde duratei maxime a privării de libertate a unei persoane condamnate într-o unitate penitenciară. Acest raționament făcea distincție între “pedeapsă” și “pedeapsă de executat”, prima dintre expresii desemnând pedepsele considerate separat, la care trebuiau aplicate reducerile de pedeapsă; cea de-a doua desemnând durata maximă a privării de libertate.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din Convenție, reclamanta susține că aplicarea, în opinia sa retroactivează a unui reviriment jurisprudențial de către Tribunalul Suprem exterior condamnării sale a determinat prelungirea cu aproape 9 ani a detenției sale, ceea ce contravenea art. 7 din Convenție care presupune: “nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune, care în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. Deasemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicată în momentul săvârșirii infracțiunii”.

Hotărârea Curții: în speța, Curții i se solicită să cerceteze ce anume implică în dreptul intern, pedeapsă aplicată reclamantei. Curtea constata că reclamanta a fost supusă unei detenții neconforme căilor legale ceea ce contavine art. 5 alin. (1) din Convenție. Curtea constată că aplicarea revirimentului jurisprudențial în situația reclamantului a determinat amânărea cu aproape 9 ani a datei punerii in libertate. Prin urmare, aceasta a executat o predeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare decăt cea a sancțiunii pe care ar fi trebuit să o suporte în conformitate cu sistemul juridic național în vigoare la momentul condamnării sale. Curtea nu are nicio îndoială că reclamanta a fost condamnată la finalul unei proceduri prevăzută de lege, de către un tribunal competent în sensul art. 5 alin. (1) lit. a din Convenție. Curtea hotărăște că statul pârât are obligația de a asigura punerea în libertate a reclamantei în cel mai scurt timp. Deasemenea, statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, 30.000 Euro, plus orice sumă poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral. Statul trebuie să plătească reclamantei cheltuielile de judecată. Curtea respinge în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Sectiunea 2. Aplicarea obligatorie și facultativă conform vechiului Cod Penal

Potrivit vechiului Cod Penal, aplicarea legii penale noi în raport cu pedepsele definitive este posibilă în două cazuri, respectiv aplicarea obligatorie și aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile.

Legislația română de la acea perioadă admitea în principiu aplicarea legii mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, dar a reglementat-o mai restrictiv.

Art. 14 vechiul Cod Penal reglementează aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile având ca premisă, faptul că legea nouă, intervenită dupa rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai ușoară decât cea aplicată de instanță, sau deși prevede aceeași pedeapsă ca specie, aceasta are un maxim special mai redus decât pedeapsa concret aplicată de către instanță. În această ipoteză trebuie înlăturată diferența de pedeapsă care nu se mai regasește în legea nouă, deoarece ceea ce este valabil pentru întreaga pedeapsă (regula nulla poena sine lege) trebuie să fie valabil și pentru o parte a cesteia.

În cazul aplicării art. 14 (respectiv art. 15) din Cod Penal anterior se compară pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare și maximul pedepsei prevăzute pentru aceeași faptă în legea nouă.

Art. 14 reglementează mai multe situații de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile. Îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de acest de art. 24 alin. (1) atrage reducerea legală a pedepsei, în mod obligatoriu, instanța având rolul numai de a constata, și neavând facultatea de a refuza. Judecătorul nu poate analiza corectitudinea încadrării juridice din hotărârea definitivă chiar dacă ar fi greșită; acesta trebuie să identifice textele din legea nouă care corespunde încadrării de drept reținute în dispozitivul hotărârii definitive.

Exemplu: când pedeapsa a fost considerată ca executată în urma grațierii totale, nu mai sunt incidente dispozițiile art. 14 alin. (1) Cod Penal anterior, în schimb dacă fapta a fost grațiată parțial se vor aplica prevederile art. 14 sau 15 Cod Penal anterior .

Atunci când pentru fapta comisă legea veche prevede pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani, iar instanța a aplicat o pedeapsă de 18 ani închisoare, iar ulterior intervine o lege nouă care prevede pentru aceeași faptă pedeapsa închisorii de la 10 la 15 ani, în acest caz pedeapsa aplicată se reduce în mod obligatoriu până la maximul special prevăzut de legea nouă adică până la 15 ani.

Alin. (2) al art. 14 prevede că “dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune”. Această înlocuire operează numai atunci când legea nouă prevede pedeaosa închisorii, nu și în situația în care aceasta este prevăzută alternativ cu detențiunea pe viață.

Alin. (3) al art. 14 prevede că “dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. În acestă ipoteză nu mai este obligatorie înlocuirea cu maximul special al pedepsei prevăzute de noua lege, ci instanța poate să aplice o pedeapsă cu amenda între minimul și maximul special, și ținând seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în tot sau în parte pedeapsa amenzii. Soluția a fost justificată, căci dacă condamnatul executase aproape integral pedeapsa închisorii, și atunci când intervinea legea penală mai favorabilă ar fi fost obligat să execute și amenda, i s-ar fi îngreunat situația, ajungând să execute două sancțiuni pentru aceeași faptă.

Aprecierea cuantumului amenzii va fi lăsată la latitudinea instanței, care, are și posibilitatea să aprecieze dacă executarea parțială a pedepsei închisorii poate conduce la înlăturarea totală sau parțială a amenzii.

Art. 14, alin. (4) prevede că “pedepsele complementare, măsurile de siguranță precum și măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă, nu se mai execută, iar cel care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.

Această reglementare urmează nu doar să creeze o situație mai favorabilă condamnatului, dar și să impiedice supraviețuirea măsurilor de siguranță, a măsurilor educative și a pedepselor complenentare neprevăzute în legea nouă.

Exemplu: pedeapa complementară a interzicerii unor drepturi aplicată pe lângă o pedeapsă de 11 luni închisoare, potrivit legii anterioare, nu poate fi menținută sub legea nouă, deoarece nu întrunește condițiile de aplicare din legea nouă (T.Jud, Secț. pen., dec. nr.1925/1977, RRD nr.8/1997, p.124).

Art. 14 alin. (5) prevede că “dacă o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în viguare a acesteia, de pedeapsa inlocuită sau redusă potrivit dispozițiilor aliniatelor precedente. Această prevedere are ca scop garantarea egalității tuturor în fața legii urmând să beneficieze de aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile și persoanele care și-au executat pedeapsa, dar în privința cărora hotărârea penală mai produce încă efecte. De terminarea executării pedepsei se ține cont la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenele de reabilitare, de prescripție, iar prin raportare la art.14 alin. (5), aceste termene vor începe să curgă, nu din momentul în care condamnatul a terminat executarea pedepsei, ci de la data la care s-ar fi sfârșit legal executarea pedepsei, dacă aceasta ar fi fost redusă sau înlocuită potrivit prevederilor mai favorabile ale legii noi.

Concluzionând, din cele analizate mai sus se observă că situațiile de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile sunt mai puțin numeroase decât ipotezele de aplicare a legii penale mai favorabile în cauzele aflate în curs de judecată, deoarece criteriile pe baza cărora se apreciază că suntem în prezența unei legi mai favorabile sunt mult mai puține. Sunt avute în vedere specia și durata pedepsei, neinteresând pentru aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, modificarea condiției de tragere la răspundere penală, modificarea unor elemente constitutive ale infracțiunii, modificarea minimului speial al pedepsei sau prevederea unor pedepse alternative.

Spre exemplu, dacă în cauză s-a reținut minoritatea, participația sau tentativa, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile poate fi determinată de modificarea tratamentului sancționator prevăzut pentru minoritate, participație sau tentativă și nu doar de modificarea limitelor de pedeapsă din norma de incriminare. Astfel, dacă legea veche prevede că limitele pedepsei aplicate minorului se reduc cu 1/3 sau legea nouă prevede că se reduc la jumătate, atunci ar fi posibilă reducerea pedepsei potrivit legii noi în măsura în care pedeapsa concret aplicată minorului sub legea veche depășește jumătate din maximul special prevăzut pentru minori.

O altă observație trebuie făcută în ipoteza în care prevederile legii noi restrânge domeniul de aplicare al normei de incriminare, când, de regulă această modificare nu profită și infractorilor care au fost definitiv condamnați. Dacă legea nouă cere subiectului activ o calitate specială sau incriminează fapta doar atunci când săvârșirea ei se repetă, acestea nu au relevanță pentru aplicarea art. 14, deoarece ar presupune o reevaluare de către instanță a stării de fapt din speță ceea ce contravine autorității lucrului judecat. Exemplu: situația în care doi infractori au comis aceeași faptă, în aceeași dată, fiind judecați la date diferite, cel care nu a fost definitiv judecat va fi achitat (pentru că intervine o lege nouă potrivit căreia fapta sa nu mai întrunește elementele constitutive ale infracțiunii), în vreme ce al doilea infractor (care a fost condamnat înainte de apariția legii noi) va continua să execute pedeapsa. Pentru evitarea situației se impune o evaluare, în concret, pentru a primi aplicare textele referitoare la retroactivitatea legii de dezincriminare, pentru că ipoteza prezentată este asimilată dezincriminării și produce efectele acesteia.

Se analizează, deasemenea, în ce măsură o eventuală schimbare a încadrării juridice dată faptei de legea nouă poate atrage incidența art. 14 Cod Penal anterior. De exemplu, dacă dispoziția foarte agravată a infracțiunii reținută în sarcina infractorului, fapta va fi încadrată în forma de bază, iar dacă condițiile prevăzute de art. 14 sunt îndeplinite, reducerea trebuie făcută. Este și cazul în care în urma abrogării art. 224 Cod Penal referitor la furtul în dauna avutului obștesc, aceste fapte trebuiau să fie încadrate la furt simplu sau calificat, după caz. Iar, dacă ar fi existat pedepse aplicate în temeiul art. 224 Cod Penal care să depășească maximul prevăzut pentru aceste infracțiuni, ele ar fi trebuit reduse, pentru că deveneau incidente dispozițiile art. 14 Cod Penal.

Și ultima problemă prevăzută de art. 14 ultimul alineat care prevede că reducerea sau înlocuirea în temeiul legii mai favorabile operează și atunci când pedeapsa a fost deja executată până în momentul intrării în vigoare a legii noi. Prin urmare, dacă infractorul a executat 15 ani închisoare, iar legea nouă prevede un maxim special de 10 ani, se va considera că persoana în cauză e executat doar 10 ani. Efectul reducerii pedepsei deja executate constă în implinirea mai rapidă a termenului de reabilitare, excluderea primului termen al recidivei, înlătuarea unui impediment la aplicarea suspendării condiționate sau a suspendării sub supraveghere etc. Art. 14 se aplică nu doar în cazul pedepsei executate ci și în cazul pedepsei considerate ca executate.

În ceea ce privește aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, s-a considerat că art. 15 Cod Penal anterior, este neconstituțional, deoarece presupune, contrar Constituției, o aplicare facultativă a legii penale mai favorabile și nu obligatorie, așa cum prevede Constituția.

Legiuitorul a reglementat instituția aplicării facultative a legii penale mai favorabile pentru a avea ca și consecință reducerea pedepsei aplicate conform legii vechi dar numai în contextul îndeplinirii mai multor condiții.

Prin lege care prevede o pedeapsă mai ușoară se face referire la legea care prevede un maxim special de pedeapsă mai redus. Dacă diferența între legile suscesive este determinată numai de minimul special al pedepsei nu se pune problema aplicării facultative a legii penale mai favorabile, întrucât dispozițiile art. 15 se referă expres la compararea maximului special al pedepselor prevăzut de legae penală succesivă.

Sensul termenului de “infracțiune săvârșită este dat de art. 144 Cod Penal anterior, care arată că prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca instigator, autor sau complice.

Condițiile aplicării art. 15 sunt: legea noua să intervină după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și înainte de executarea completă a acesteia, hotărârea să prevadă pedeapsa închisorii nu și amenda (cerința aplicării facultative a legii penale mai favorabile nefiind îndeplinită dacă s-a aplicat sanțiunea detențiunii pe viață, deoarece în această situație sunt aplicate dispozițiile art. 14), legea nouă să prevadă o pedeapsă mai ușoară decât legea anterioară, sancțiunea închisorii aplicate prin hotărâre rămasă definitivă să fie mai mică decât maximul special sau cel mult egală cu acest maxim prevăzut de legea nouă.

Instanța de judecată este în măsură să aprecieze, conform legii, reducerea pedepsei, având loc o reapreciere judiciară a pedepsei, fie în sensul menținerii pedepsei, fie în sensul reducerii. Criteriile de apreciere în sensul reducerii sau menținerii pedepsei sunt prevăzute tot de art. 15, acestea vizând infracțiunea săvârșită, pesoana condamnatului, conduita acestuia după pronunțarea hotărârii, în timpul executării pedepsei, precum și timpul cât a executat din pedeapsă.

Prin art. 15 s-a asigurat o egalitate de tratament juridic, putând beneficia de aplicarea legii penale mai favorabile și acei condamnați care au executat pedeapsa. Reducerea pedepsei deja executate are consecințe în ceea ce privește anumite instituții de drept penal, ca de exemplu calcularea termenelor de reabilitare sau stabilirea stării de recidivă.

Trimiterea textului la dispozițiile art. 14 alin. (5) nu înseamnă că reducerea de pedeapsă este obligatorie. Deși textul legal se referă doar la pedepse care au fost executate, se includ în această sferă și pedepse considerate ca executate sau a căror executare s-a stins prin vreun mod prevăzut de lege. Aici intră și pedepsele care nu se mai execută ca efect al grațierii, grațierea reprezentând un mod de stingere a executării pedepsei ca urmare a clemenței legiuitorului.

CAPITOLUL II. CAZURI ALE APLICĂRII PE NOUL COD ÎN COMPARAȚIE CU VECHIUL COD

Spre deosebire de vechiul Cod Penal, în care aplicarea legii penale în raport cu pedepsele definitive a fost reglementată sub două posibilități, respectiv: aplicarea obligatorie și aplicarea facultativă, în conepția noului Cod Penal, aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive operează numai în modalitatea obligatorie și numai în ipoteza în care legea nouă prevede o pedeapsă principală mai blândă ca natură sau cuantum.

Sectiunea 1. Legea nouă prevede limite mai reduse decât cele ale pedepselor aplicate

Când dupa rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. În același sens, art. 4 LPANCP prevede că pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului Penal din 1968, care nu depășește maximul special prevăzut de noul Cod Penal nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.

În această ipoteză aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile se referă la pedeapsa închisorii și pedeapsa amenzii. În cazul pedepesei amenzii, nu interesează dacă legea veche pevede pentru infracțiune numai pedeapsa amenzii sau pedepa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, ci aplicarea legii penale potrivit noului cod penal se face dacă legea nouă prevede numai pedeapsa amenzii, al cărei maxim special este mai redus decât pedeapsa efectiv aplicată.

LPANCP a prevăzut în art. 13 că în cazul amenzilor stabilite diferit sub imperiul vechiului Cod Penal, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art. 61 alin. (2) și (4) Noul Cod Penal prin utilizarea unui cuantum de referință pentru o zi-amendă în suma de 150 lei. Iar, în cazul persoanelor juridice, cuantumul de referință pentru o zi-amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art. 137 alin. (2) și (4) va fi 2000 lei.

În ceea ce privește pedeapsa închisorii, dacă este îndeplinită cerința privind limita maximului pedepsei, noua lege poate prevedea alternativ sau cumulat cu pedeapsa închisorii și pedeapsa amenzii, însă nu și în situația în care pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu pedeapsa detențiunii pe viață, deoarece “lege care prevede o pedeapsă mai ușoară” are în vedere pedeapsa cea mai grea pe care o riscă faptuitorul.

Este necesar ca maximul special prevăzut de legea nouă să fie mai redus decât cel prevăzut de legea veche, pentru că numai în această ipoteză ne aflăm în situația aplicarii legii penale mai favorabile. Faptele de violare de domiciliu și furt calificat, reprezintă în prezent o singură infracțiune complexă, de furt calificat potrivit noului cod penal, în varianta calificată a comiterii furtului prin violare de domiciliu. Prin urmare, pedepsele aplicate pentru aceste două infracțiuni, de câte un an închisoare, pentru a stabili dacă este sau nu cazul să fie făcută în cauză aplicarea dispozițiilor art. 6 noul Cod Penal, se vor raporta la maximul special prevăzut pentru infracțiunea complexă de furt calificat, incriminată prin dispozițiile art. 228, alin. (1), art. 229 alin. (2) lit. B noul Cod Penal, ce este sancționată cu pedepsele cuprinse între doi și șapte ani. Raportat la reglementarea anterioară, infractorului i-au fost aplicate pedepse mult inferioare maximului special al infracțiunii complexe menționate, și prin urmare nu se impune reducerea acestora. (Jud. Iași, sent. pen. nr. 582/2014, definitivă).

S-a admis cererea formulată de condamnatul C.V., de aplicare a legii penale mai favorabile, întrucât s-a constatat incidența art. 6 Cod Penal cu privire la pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată acestuia prin sentința penală definitivă. Curtea de Apel Oradea, referitor la pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii de complicitate la înșelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) Cod Penal 1968, a constatat ca maximul prevăzut de lege este de 5 ani închisoare, ceea ce înseamnă că pedeapsa de 10 ani închisoare trebuie să fie redusă la 5 ani, dar având în vedere și starea de recidivă a condamnatului, i s-a aplicat pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare.

A fost respinsă cererea condamnatului N.F.M., privind intervenirea unei legi penale noi, ca nefondată și a fost obligat condamnatul la plata sumei de 40 lei către stat cu titlu de cheltuieli judiciare. N.F.M. a solicitat să i se aplice legea penală mai favorabilă ca urmare a intervenirii noii legi penale, și să i se reducă astfel pedeapsa principală a închisorii. Instanța a reținut că, în raport de prevederile art. 6 alin (1) din noul Cod Penal privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă, nu sunt întrunite condițiile acestora ce se referă la situația când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară. În concret, se reține că potrivit sentinței penale 105/2012 pronunțată de tribunalul Olt pentru infracțiunea de tentativă de omor prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) și (2) raportat la art. 175 alin. (1) și (2) i s-a aplicat pedeapsa de 8 ani închisoare care este inferioară pedepsei principale maxime prevăzută de noua lege penală, în sensul art. 188 Cod Penal în formă consumată. Întrucât nu este îndeplinită condiția ca legea nouă să prevadă o pedeapsă mai blândă decât cea la care a fost condamnată persoana în cauză rezultă că nu este cazul de reducere a pedepsei principale a acesteia.

Prin decizia 240/1969 Tribunalul Brașov a hotărât că, întrucât fapta de huliganism savârșită sub Codul Penal anterior a tulburat grav liniștea publică, urmând ca pentru stabilirea legii penale mai favorabile conform art. 14, să compare pedeapsa prevăzută de art. 578 alin (4) Cod Penal 1936 cu cea prevăzută de art. 321 alin (2) din Cod Penal 1968 pentru forma agravată a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice.

Problema care s-a pus a fost ce lege se aplică, și care este mai favorabilă în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, atât instanța de fond, cât și cea de recurs au ajuns la concluzia că infracțiunea de huliganism săvârșită de inculpat își are corespondent în dispozițiile art. 321 alin (2) Cod Penal 1968, pentru că fapra săvârșită a tulburat grav liniștea publică. S-a arătat că, “chiar dacă acest rezultat s-ar fi produs, el nu atrăgea o sancțiune mai gravă pentru inculpat, în toate cazurile fiind aplicată sancțiunea pentru forma simplă, de altfel unică, a infracțiunii : 6 luni până la 5 ani închisoare corecțională”.

În legătură cu aceste observații se impun două precizări : forma unică a unei infracțiuni nu poate fi identificată cu forma ei simplă, și, infracțiunea de huliganism având în reglementarea anterioară numai o formă unică, rezulatatul mai grav constând în tulburarea liniștii publice nu putea atrage decât o sancțiune cuprinsă între limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru forma unică.

În toate cazurile când infracțiunea săvârșită potrivit legii penale anterioare nu putea avea decât o singură formă (forma unică), prin urmare o singură încadrare juridică, instanțele judecătorești nu pot să stabilească că această formă unică a infracțiunii își are corespondent în forma simplă a aceleiași înfracțiuni, care potrivit legii penale noi, are și o formă agravată.

Dacă s-ar proceda astfel s-ar încălca principiul aplicării legii penale mai favorabile potrivit căruia legea penală mai favorabilă se justifică prin faptul că infracțiunea săvârșită în momentul judecării procesului sau în faza executării pedepsei definitive nu mai prezintă același grad de pericol social ca în momentul săvârșirii ei. Atunci, nici gradul de pericol social al unei infracțiuni cu formă unică de incriminare nu se schimbă în cazul în care o lege nouă prevede pentru aceeași înfracțiune și o formă agravată, fără să se modifice limitele de pedeapsă anterioară. Caracterul favorabil al unei legi se stabilește în concret și în raport cu toate agravările și atenuările prevăzute de fiecare din legile penale succesive.

Sectiunea 2. Legea nouă prevede pedeapsa închisorii, iar pedeapsa aplicată este detențiunea pe viață.

Când legea nouă pevede pentru fapta săvârșită pedeapsa închisorii, iar legea veche prevedea pedeapsa detențiunii pe viață, atunci detențiunea pe viață va fi înlocuită cu maximul penal prevăzut în legea nouă. Dar, dacă legea nouă prevede pentru fapta săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii, atunci, legea nouă nu poate fi socotită lege penală mai favorabilă, pentru că a menținut pedeapsa detențiunii pe viață.

Dacă legea nouă prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii, condiția legala este îndeplinită. Aceeași rezolvare trebuie să primească și ipoteza în care legea nouă ar prevedea exclusiv pedeapsa amenzii.

Aceeași soluție a fost prevăzută și în vechiul Cod Penal în art. 14 alin. (2), în doctrină punându-se problema dacă în cazul în care într-o lege nouă pentru aceeași faptă s-ar fi prevăzut ca pedeapsă alternativă detențiunea pe viață și închisoarea, cum s-ar fi putut determina legea mai favorabilă. S-a considerat că într-o asemenea situație aplicarea legii mai favorabile nu putea să opereze deoarece pedeapsa aplicată, detențiunea pe viață era prevăzută și în legea veche și în legea nouă.

În cazul unei hotărâri definitive de condamnare în cazul infracțiunii de trădare (art. 394) noul Cod Penal prevede un regim sancționator mai blând față de veciul Cod Penal, respectiv închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, înlăturând pedeapsa detențiunii pe viață.

În cazul infracțiunii de spionaj (art. 409 Cod Penal) pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 10 la 20 de ani, codul penal anterior prevăzând pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani, se va înlătura prin urmare pedeapsa detențiunii pe viață.

Secțiunea 3. Legea nouă prevede pedeapsa amenzii, legea veche prevede închisoarea

Dacă legea nouă prevede in locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda fară a se putea depași maximul special prevăzut în legea nouă. Această ipoteză este reglementată identic cu reglementarea din art. 14 alin. (3) Cod Penal anterior. Dacă legea nouă prevede pentru aceeași faptă o pedeapsă alternativă, închisoare sau amendă, aceasta devine inoperabilă și nu se poate face înlocuirea.

Este posibil ca până la intervenirea legii noi mai favorabile care prevede numai pedeapsa amenzii, sub forma zilelor-amendă, condamnatul să fi executat o parte din pedeapsa închisorii aplicate în baza legii vechi. În această situație, ținând seama de partea executată din pedeapsa închisorii, instanța poate să dispună înlăturarea executării pedepsei amenzii în intregime sau a unei parți din aceasta. Rațiunea a fost că executarea unei părți din pedeapsa închisorii pronunțată în baza legii vechi a reprezentat o constrângere mai severă față de constrângerea pe care o preverde noua lege și în raport cu care se poate aplica doar pedeapsa amenzii sub forma zilelor-amendă.

Secțiunea 4. Luarea măsurilor educative

Măsurile neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, daca este mai favorabilă. Nu există nicio diferență față de reglementarea cuprinsă în art. 14 alin. (4) Cod Penal anterior cu precizarea că legiuitorul noului Cod Penal a dispus o reglementare distincta, numai pentru măsurile educatative, care nu se regăsește în codul penal anterior. Vechiul Cod Penal cuprindea dispoziții referitoare la aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, în cadrul pedepselor definitive cu privire la pedepsele complementare, măsurile de siguranță și măsurile educative. Noul cod penal a înlăturat posibilitatea de retroactivitate a legii noi, privind măsurile educative mai aspre, stabilind că, acestea se execută dacă au corespondent în legea nouă numai dacă sunt mai favorabile.

Judecătoria Galați a admis contestația la executare ca urmare a sesizării Comisiei de Evaluare a situației juridice a condamnaților aflați în executarea pedepselor în Penitenciarul Galați, privind aplicarea legii mai favorabile condamnatului M.O. A descontopit pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicate făptuitorului prin sentința penală a Judecatoriei Tg. Bujor în pedepse component.

În temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod Penal, a fost înlocuită pedeapsa rezultantă de 1 an și 6 luni închisoare aplicate minorului pentru fapta săvârșită în minorat prin sentința penală a Judecătoriei Tg. Bujor nr. 191/2010 cu măsura educativă a internării într-un centru de detenție pe o perioadă egală cu pedeapsa rezultantă, respective de 1 an si 6 luni. A menținut pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicate inculpatului prin sentința penală nr. 303/2013 a Judecătoriei Tg. Bujor, ca fiind mai favorabilă, întrucat aceasta este mai favorabilă decat pedeapsa ce ar fi rezultat din aplicarea noului Cod Penal.

o A interzis infractorului drepturile prevazute la art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a si b noul Cod Penal, ca pedeapsă accesorie și a redus din pedeapsă durata executata de la data de 16.01.2014 la zi. Tribunalul a apreciat această modalitate de soluționare a situației penale a contestatorului-condamnat ca fiind legală și temeinică. Astfel, în cazul săvârșirii după majorat a două sau mai multe infracțiuni concurente se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracțiuni după care se aplică dispozițiile art. 129 alin. (2) lit. b noul Cod Penal, potrivit cărora, în cazul săvârșirii a infracțiunilor dintre care una în timpul minorității și alta după majorat, pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se ia o măsură educativă, iar pentru infracțtiunea săvârșită după majorat se stabilește o pedeapsă, după care, dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative sau din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat.

Aplicand această modalitate de contopire a sancțiunilor penale, instanța a dispus contopirea celor două pedepse de 3 ani închisoare aplicate infractorului prin sentința penală nr. 5/2011 a Judecatoriei Tg. Bujor, urmând ca M.O. să execut pe cea mai grea de 3 ani închisoare la care se adaugă sporul de o treime din totalul celorlalte pedepse (1 an), făptuitorul având de executat pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare. În a doua etapă, această pedeapsă de 4 ani închisoare ar fi fost contopită cu măsuri educative de 1 an și 6 luni, urmând ca infractorul să execute pedeapsa de 4 ani închisoare la care se adaugă un spor cuprins între 1/4 din măsura educativă și totalul măsurii educative dispuse, astfel că inculpatul avea de executat conform noilor dispoziții 5 ani si 6 luni închisoare.

În final pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului ar fi fost contopită cu pedepsele de 3 ani închisoare, iar in baza art. 39 alin. (1) noul Cod Penal se va aplica pedeapsa cea mai grea de 5 ani și 6 luni la care se adaugă sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse (2 ani), urmând ca în final condamnatul să execute o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare.

Pedeapsa aplicată pentru concurs de infracțiuni, ca urmare a aplicării Codului Penal de la 1968 este mai favorabilă decât pedeapsa ce ar fi rezultat din aplicarea noului cod penal, astfel încât aceasta a fost menținută de instanța de fond în mod corect, Tribunalul respingând contestația formulată de condamnat.

Deoarece măsura educativă a încredințării minorului colectivului în care munceste sau învață, stabilită în art. 2 din Decretul nr. 218/1977 a fost abrogată prin legea nr. 104/1992, nemaifiind o măsura educativ sui generis, nu a avut corespondență în Codul Penal punându-se în practică până la data abrogării Decretului nr. 218/1997 alternativ cu cele prevazute în art. 101 Cod Penal anterior.

După abrogarea Decretului nr. 218/1997 unele instituții au procedat conform art. 14, la înlocuirea pedepsei închisorii cu măsura educativă a trimiterii într-o școală specializată de muncă și reeducare pe o perioadă de 2-5 ani, urmărindu-se să nu li se creeze o situație mai grea.

După abrogarea Decretului nr. 218/1997 și a intrării în vigoare a vechiului Cod Penal, s-a pus problema aplicării dispozitiilor art. 14 vechiul Cod Penal, deși legea a omis să reglementeze și situația în care legea noua prevede în locul măsurii educative o trimitere într-o școală specială de muncă și reeducare, pedeapsa închisorii, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, fară să i se creeze o situație mai grea făptuitorului, pentru că această măsură educativă implică privarea de libertate.

Conform art. 14 alin. (1), înlocuirea măsurii educative privative de libertate prevăzute de art. 3 din Decretul nr. 218/1997 cu pedeapsa închisorii s-ar putea face numai dacă sancțiunea aplicată ar depăși maximul special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită, pedeapsa astfel înlocuită s-ar reduce până la nivelul maximului calculate.

Exemplu: dacă împotriva unui infractor minor, s-ar dispune prin hotărâre definitivâ măsura educativă prevazută de Decretul nr.218/1997(art.3) pe o durată de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea unui număr foarte mare de infracțiuni de furt prevazute de art.208 Cod Penal anterior. Prin aplicarea art.14 Cod Penal anterior alin.1 trebuie înlocuită măsura educativă cu pedeapsa închisorii, ca urmare a art.109 alin.1 Cod Penal anterior, potrivit căruia limitele speciale pentru minori se reduc la jumătate.

Prin natura, regimul de executare și finalitățile măsurilor educative, acestea sunt de plano mai favorabile decât pedepsele. În același timp, însă, nu se poate ignora faptul că atât masurile educative ale internării într-un centru educativ și internării într-un centru de detenție, cât și pedeapsa închisorii implică o componentă comună-privarea de libertate a persoanei vizate.

Atunci când o hotărâre de condamnare a fost pronunțată sub imperiul Codului Penal de 1969 și acea hotărâre a fost atacată numai de către inculpatul minor la data faptelor, exigențele neagravării situației în propria cale de atac reclamă acordarea unei importanțe particulare acestei componente, neputând fi ignorată durata privări de libertate la care s-a oprit instanța de prim grad și care nu poate fi majorată în propriul apel. Nu sunt lipsite de relevanță nici dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea 187/2012 potrivit cărora pedeapsa închisorii executabilă aplicată în baza Codului Penal 1969 pentru infracțiunile comise în timpul minoratății se înlocuiește cu măsura educativă a internării într-un centru de detenție pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii.

Dacă infractorul nu ar fi promovat apelul împotriva sentinței de condamnare, aceste prevederi îi erau aplicabile și pedeapsa închisorii era înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru de detenție pe o perioadă egală cu pedeapsa închisorii aplicate sau promovarea apelului nu poate sa-l aduca pe inculpat într-o situație mai grea decât aceea de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi exercitat această cale de atac.

Secțiunea 5. Luarea măsurilor de siguranță și aplicarea pedepselor complementare

Dacă legea nouă este mai favorabilă, pedepsele complementare și masurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cela care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.

Noul Cod Penal reglementează distinct aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei cu referire la pedepsele complementare și măsurile de siguranță.

Dacă o măsură de siguranță sau pedeapsă complementară a fost executată până la intrarea în vigoare a legii noi mai favorabile, acestea rămân executate. Legae nouă mai favoirabilă nu prevede o restabilire a situației anterioare condamnatului, ci poate înlătura efectele în viitor ale sancțiunii aplicate și care nu mai au corespondent în legea nouă. Exemplu: dacă degradarea militară aplicată în baza legii vechi a fost executată până la intrarea în viguare a legii noi mai favorabile care nu mai prevede, aceasta nu va avea ca efect redarea gradului militar avut de către condamnat.

Măsura de siguranță a confiscării speciale luată în temeiul legii vechi și executată până la intrarea în vigoare a legii noi mai favorabile care nu mai prevede, na va oblifga la restituirea bunurilor care au fost confiscate.

Prin sentința penală pronunțata de Tribunalul Arad, infractorul R.V.I. a fost condamnat la 5 ani închisoare și menține starea de arest, întrucât la data de 27.10.2013 în incinta coplexului comercial Kaufland, din Arad, infractorul aflat în stare de ebrietate, a intenționat să aplice persoanei vătămate R.F., jandarm aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, o lovitură de cuțit în zona abdomenului, dar nu a reușit întrucât inainte de aplicarea loviturii infractorul s-a adresat verbal persoanei vătămate afirmând că intenționează “să-l taie”, persoana vătămată intenționând să-l imobilizeze pe infractor și să pareze lovitura, fapta rămânând în faza tentativei.

Tribunalul Arad a dispus sentința în baza art. 32, 33, 188 raportat la art. 257 alin. (1) și (4), Cod Penal cu aplicarea art. 74 alin. (1), lit. A Cod Penal anterior și art. 6 Cod Penal. Raportat la materialitatea faptei, instanța de fond a reținut în favoarea infractorului circumstanțe atenuante judiciare, potrivit art. 74 alin. (2) Cod Penal 1969, lege mai favorabilă în privința acestei instituții.

Reținând astfel, făcând și aplicarea prevederilor art. 33 Cod Penal și art. 76 alin. (1) lit. a Cod Penal 1969, instanța a aplicat condamnatului o pedeapsă cu închisoare de 5 ani cu aprecierea că în acest cuantum pedeapsa este aptă în realizarea scopului preventiv educativ.

Având în vedere și prevederile art. 76 alin. (3) Cod Penal 1969 mai favorabile dispozițiilor din legea nouă, instanța nu va aplica făptuitorului pedepse complementare, cu aprecierea că în raport de fapta săvârșită și persoana făptuitorului, aplicarea acestuia nu este necesară urmând să fie înlăturate. În baza art. 112 alin. (1) lit. b Cod Penal se dispune confiscarea cuțitului cu plasele de lemn, iar în art. 399 alin. (1) Cod Procedură Penală se va menține starea de arest a inculpatului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și condamnatul R.V.I. S-a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate pentru că a omis să aplice pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi în conformitate cu art. 67 alin. 2 Cod Penal, întrucât art. 188, art. 257 alin. (1), (4) Cod Penal fac trimitere în mod expres. De asemenea, instanța a omis să dispună prelevarea de probe biologice pentru că infracțiunea de omor este prevăzută printre infracțiunile de la care se pot preleva probe biologice. S-a arătat că instanța în mod greșit a aplicat legea penală mai favorabilă în cazul circumstanțelor atenuante în mod independent de pedeapsă, întrucât cele două instituții nu funcționează autonom, și tot astfel s-a făcut aplicarea art. 6 noul Cod Penal, în speța fiind incident art. 5 noul Cod Penal.

În motivele de apel formulate de inculpat, se solicită achitarea în temeiul art. 17 pct. 2 raportat la art. 16 lit. a, c Cod Procedură Penală, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de omor.

Curtea de Apel Timișoara, respinge ca nefondat apelul decalarat de R.V.I. și admite aplelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timișoara. Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit.a și b Cod Penal pe o durată de 6 ani după executarea pedepsei principale.

Secțiunea 6. Legea penală mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare și a măsurilor de siguranță

Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complemenateare și a măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

În comparație cu ipoteza anterioară, aceasta ipoteză se referă la situația în care sub aspectul pedepsei principale atât în legae veche sub care s-a pronunțat condamnarea cât și în legea nouă, nu se deosebește, diferența există numai cu privire la pedepsele complementare sau măsurile de siguranță din cele două legi.

Analizând cererea dedusă judecății prin raportare la dispozițiile art. 6 noul Cod Penal a căror aplicare o solicită contestatorul B.D. în prezenta cauză, instanța constată că acesta nu se regăsește în niciunul dintre cazurile de aplicare a legii penale mai favorabile dupa judecarea definitivă a cauzei.

La stabilirea criteriilor pentru aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul a avut în vedere doar limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi succesive în ceea ce privește pedeapsa principală și efectul prevederii/neprevederii în legea nouă a măsurii educative, pedeapsa complementară și a măsurii de siguranță, fără a se face trimitere în aplicarea principiului prevăzut de art. 6 Cod Penal, la analiza comparativă a obligațiilor stabilită de către instanță în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Sunt de evidențiat și dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea 187/2012 potrivit cu care – măsura suspendării sub supravegere a executării pedepsei aplicatea în baza Codului de la 1969 se menține și după intrarea în vigoare a Codului Penala până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare. Analizând în continuare, dispozițiile alin. (2) ale aceluiași art. Instanța constată că legiuitorul a avut în vedre și a permis analiza comparativă a obligațiile impuse infractorului în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere numai în aplicarea art. 5 din Codul Penal referitor la aplicarea legii penale mai favorabile în cursul judecății și nu după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Este adevărat că printre măsurile de supraveghere și obligațiile prevăzute de art. 93 Cod Penal nu se mai regăsește obligația prevăzută de art. 863 alin. (3) lit. E Cod Penal 1969, impusă contestatorului B.D. însă această modificare este justificată doar prin faptul că exercitarea acestui drept poate fi interzisă doar cu titlu de pedeapsă complementară prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. I Cod Penal a cărei executarea începe de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sub supaveghere.

În concluzie, a accepta rationamentul juridic al contestatorului B.D. și a înlătura obligațiile stabilite de instanță de a nu conduce niciun vehicul pe durata termenului de încercare, în condițiile în care o astfel de ipoteză nu se regăsește printre criteriile stabilite de legiuitor în aplicarea principiului legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnarea, ar însemna să se aducă atingere autorității de lucru judecat a hotărârii penale, hotărâre care,după rămânerea definitivă, se bucură de o prezumție absolută de adevăr juridic. Prin urmare, instanța constată că cererea formulată de contestatorul B.D. de aplicare a legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a cauzei este neintemeiată.

Secțiunea 7. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor executate

Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama în ceea ce privește pedepsele executate până la data intrării în vigoare, a legii noi, de pedeapsa redusă sau înlocuită.

Infractorul a fost condamnat la 17 ani închisoare pentru delapidarea în dauna avutului public, faptă prevăzută de art. 233 alin. (3) Cod Penal anterior. Odată cu legea 140/1996 de modificare a Codului Penal condamnatul a cerut schimbarea încadrării juridice în art. 215 Cod Penal anterior și reducerea pedepsei. În acestă situație s-ar fi aplicat dispozițiile art. 15 Cod Penal anterior.

Prin cererea formulată pe rolul Judecătoriei Iași, A.B. a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, pe calea contestației la executare, în temeiul dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. d Cod Procedură Penală, să dispună reducerea pedepsei de doi ani închisoare aplicată prin sentința penală a Judecătoriei Iași și menținută prin Decizia Tribunalului Iași, și definitivă prin decizia penală a Curții de Apel Iași. Infractorul a fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj pevăzută de art. 239 alin. (1), (2), (3) și (4) Cod Penal. A obținut amânarea executării pedepesei, iar la data de 6.09.2009 a început efectuarea executării pedepsei în penitenciarul Iași. Condamnatul arată că textul de lege în baza căruia a fost condamnat a fost modificat prin art. 1 pct. 57din Legea 278/2000, micșorându-se limitele de pedeapsă, iar la alin. (1) s-a prevăzut alternativ pedeapsa amenzii. Potrivit art. 15 Cod Penal și art. 458 Cod Procedură Penală, contestatorul arată că situația intervenirii unei legi penale noi mai favorabile, instanța ia măsuri de aplicare a acesteia în cazul existenței unei hotărâri de condamnare definitivă. Contestatorul a considerat că se află în situația prevăzută de textul invocat și a solicitat modificarea pedepsei în principal, prin înlocuirea ei cu amendă și în subsidiar prin reducerea ei, proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită astfel cum prevede dispozițiileart. 15 Cod Penal. Procedura contestației la executare, așa cum este reglementată prin dispozițiile art. 461 Cod Procedură Penală urmărește soluționarea acestor situații care privesc executarea pedepsei, s-a ivit pe parcursul executării și nu a putut fi avută în vedere de instanța e fond și cele de control judiciar și nu se confundă cu procedura prevăzută de art. 458 Cod Procedură Penală. Văzând că petentul nu a invocat cauză de reducere sau de micșorarea pedepsei, ci a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile pedepsei definitive ce a fost aplicate, cu consecința reducerii acesteia și văzând că nu există nicio cauză de reducere sau micșorare a pedepsei în sensul art. 461 alin. (1) li. B Cod Procedură Penală, instanța va respinge ca nefondată contestația la executare.

CAPITOLUL III. SITUAȚII ALE APLICĂRII ARTICOLULUI 6 DIN NOUL COD PENAL COMPARATIV CU VECHIUL COD PENAL

Atât în lumina vechiului Cod cât și a noului Cod Penal, condamnatul definitiv nu se află în aceeași situație precum a celui aflat în curs de judecată, întrucât pentru condamnatul definitiv nu este posibilă o individualizare a pedepsei conform limitelor din legea penală mai favorabilă, ci doar reducerea pedepsei până la maximul special inferior prevăzut de legea nouă, chiar daca pentru acesta pedeapsa stabilită fusese orientată spre minimul prevăzut de legea veche.

Secțiunea 1. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracțiuni

În cazul concursului de infracțiuni stabilit atât potrivit legii vechi cât și legii noi, în aplicarea dispozițiilor art. 6 trebuie într-o primă etapă să se compare pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite, care compun concursul de infracțiuni, cu maximul special prevăzut de legea nouă dacă se depășește acest maxim (operațiunea trebuie să aibă loc independent de soarta pedepsei rezultante, întrucât pedeapsa pentru fiecare infracțiune poate avea semnificații de sine statătoare, independent de pluaralitate în cazuri precum incidența unei legi mai favorabile, incidența unui act de grațiere etc.). În a doua etapă se procedează la analiza pedepsei rezultante, pornindu-se de la rațiunea potrivit căreia cuantumul ei, intrat în autoriatatea de lucru judecat, care constituie sancțiunea pusă efectiv în executare, urmează a fi redusă prin raportare la tratamentul sancționator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea în cauză (pedeapsa rezultantă este comparată cu pedeapsa rezultantă care s-ar stabili conform noului Cod Penal și nu cu rezultanta care s-ar obține potrivit legii vechi, întrucât rațiunea art. 6 noul Cod Penal, nu este de a aplica tratamentul cel mai favorabil privitor la fiecare dintre instituțiile autonome, ci doar aceea de a nu permite ca persoana definitiv judecată să suporte un tratament sancționator mai greu decât cel permis de legea noua). Nu este posibil ca, după reducerea pedepselor stabilite pentru fiecare infracțiune componentă a concursului de infracțiuni potrivit legii noi, contopirea să se facă potrivit dispozițiilor legii vechi, pentru că nu ne aflăm în cursul procesului penal, și această contopire potrivit legii vechi a fost făcută deja având caracter definitiv.

Instanța reține următoarele: infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 189, alin. (1) și (2) Cod Penal este reglementată de dispozițiile art. 205 alin. (1) și (3) lit. b noul Cod Penal, fiind sancționată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în actualul cod limitele pedepsei fiind de la 3 ani la 10 ani. Față de cele reținute instanța constată că pedeapsa principală de 9 ani închisoare aplicate inculpatului pentru comiterea infracțiunii prevăzută în art. 198 alin. (1) și (2) Cod Penal, nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă (10 ani).

Infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 197 alin. (1), (2) lit. a și alin. (3) teza I Cod Penal cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod Penal, este reglementată de dispozițiile art. 218 alin. (1) și (3) lit. c și f noul Cod Penal cu aplicarea art. 36 alin. (1) noul Cod Penal, fiind sancționată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în actualul cod limitele pedepsele fiind între 5 și 12 ani. Instanța constată că pedeapsa de 14 ani închisoare stabilită potrivit vechiului Cod Penal depășește maximul special prevăzut de legea nouă care este de 12 ani.

Infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 86 alin. (1) O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 320 ind. 1 Cod Procedură Penală este reglementată de dispozițiile art. 335 alin. (1) noul Cod Penal cu aplicarea art. 396 alin. (1) Cod Procedură Penală (noul), fiind sancționată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în noul Cod Penal limitele de pedeapsă fiind între 1 an și 5 ani. Instanța constată că pedeapsa principală de 2 ani și 8 luni închisoare aplicată inculpatului nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, care este de 5 ani închisoare.

Infracțiunile prevăzute de dispozițiile art. 208-209 lit. a, g, i Cod Penal sunt reglementate de dispozițiile art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b și d noul Cod Penal, fiind sancționate în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în actualul cod limitele pedepselor fiind între 1 și 5 ani. Instanța constată că pedepsele de 2 ani și 6 luni închisoare, 2 ani și 3 luni închisoare și 2 ani închisoare aplicate inculpatului nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă care este de 5 ani închisoare.

Astfel, față de toate aceste considerente, având în vedere și decizia I.C.C.J. va admite în parte contestația la executare formulată de D.S. privind aplicarea legii penale mai favorabile, iar în baza art. 6 alin. (1) va reduce pedeapsa principală de 14 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii de viol la maximul special de 12 ani închisoare prevăzut de noul Cod Penal. În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile referitor la tratamentul juridic sancționator al concursului de infracțiuni, instanța urmează să compare pedeapa rezultantă cu limita maximă la care se poate ajunge potrivit art. 39 alin. (1) lit. b Cod Penal, luându-se în calcul pedepsele reduse la maximul special prevăzut de legea nouă.

Astfel, raporatat la fiecare hotărâre de condamnare, în baza art. 38 alin. (1) noul Cod Penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b, dacă s-ar contopi pedeapsa de 9 ani închisoare, respectiv 12 ani, și s-ar aplica pedeapsa cea mai grea de 12 ani la care s-ar adăuga un spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită care este dev 3 ani, condamnatul ar trebui să execute în final pedeapsa de 15 ani. Respectiv, dacă s-ar contopi pedeapsa de 2 ani și 8 luni, 2 ani și 6 luni, 2 ani și 3 luni și 2 ani închisoare, s-ar aplica pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 8 luni închisoare la care se adaugă sporul de o treime din totalul celorlalte pedepse, care este de 2 ani și 3 luni închisoare, condamnatul trebuind să execute pedeapsa de 4 ani și 11 luni închisoare.

Cu privire la toate condamnările în ansamblu s-ar aplica pedeapsa cea mai grea de 12 ani la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite care este de 6 ani 1 lună și 20 de zile închisoare, condamnatul trebuie să execute în final pedeapsa de 18 ani 1 lună și 20 de zile închisoare. Astfel, nu se impune aplicarea art. 6 noul Cod Penal cu privire la pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare pentru că nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă .

Tribunalul examinând sentința atacată și actele dosarului în raport cu criticile formulate oral, cu luarea în considerare a dispozițiilor legale în materie, apreciează contestația ca fondată pentru următoarele considerațiuni: potrivit deciziei 1/2014 pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al I.C.C.J., în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod Penal, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni într-o prima etapă se verifică incidența art. 6, cu privire la pedepsele individuale. Iar, în ipoteza în care există o diferență pentru pedepsele aplicate și maximul prevăzut de legea nouă, judecătorul va constata incidenta dispozițiilor art. 6 noul Cod Penal, iar pedeapsa definitivă va fi redusă la maximul prevăzut de legea nouă.

În speță petentul a fost condamnat la mai multe pedepse cu închisoarea pentru infracțiuni concurente, care au fost contopite urmând să o execute pe cea mai grea, de 7 ani închisoare. Analiza pedepselor individuale care compun pedeapsa de 7 ani închisoare, conduce la concluzia că pedeapsa de 7 ani închisoare prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. b și d cu aplicarea art. 41 alin. (2), depășește maximul special prevăzut de noua reglementare penală în art. 229 alin. (1) lit. b și d Cod Penal (5 ani închisoare).

Potrivit deciziei 1/2014, în a doua etapa se verifică dacă pedeapsa rezultantă potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, potrivit art. 39 Cod Penal.

Petentul contestator a fost condamnat la pedepse de 3 ani închisoare, 1 an închisoare, 1 an închisoare, 3 luni închisoare și 7 luni închisore. Procedând la reducerea pedepei de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare în baza art. 39 Cod Penal se ajunge la o pedeapsă rezultantă de 6 ani și 9 luni închisoare [5 ani plus 1/3 (5 ani și 3 luni)].

Rezultă așadar, că pedeapsa rezultantă potrivit art. 39 Cod Penal este mai mică decât pedeapsa rezultantă potrivit legii vechi, care era de 7 ani închisoare. Potrivit Deciziei 1/2014 în cazul în care pedeapsa rezultantă potrivit legii vechi depășește maximal la care se poate ajunge în baza art. 39 Cod Penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acel maxim. Ca urmare, pedeapsa închisorii de 7 ani trebuie redusă la maximul special calculate potrivit art. 39 Cod Penal, respectiv la 6 ani și 9 luni închisoare .

Secțiunea 2. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul recidivei postcondamnatorii

În cazul recidivei postcondamnatorii instanța trebuie să procedeze la fel ca în materia concursului de infracțiuni pentru determnarea legii penale mai favorabile. Astfe, în ipoteza în care pedepsele stabilite inițial sunt mai ridicate decât maximul special prevăzut de noul Cod Penal, instanța va reduce pedepsele pentru cei doi termeni ai recidivei.

Pasul 2 se rezumă la pedeapsa rezultantă, care este redusă numai în situația în care rezultanta aplicată inițial depășește suma pedepselor aplicate pentru cei doi termeni, reduse potrivit art. 6 noiul Cod Penal.

Spre exemplu, dacă o persoană a fost condamnată la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru o infracțiune de furt simplu, iar înainte de începerea executării comite un furt calificat în stare de recidivă postcondamnatorie, pentru care instanța i-a stabilit o pedeapsă e 6 ani contopind cele două pedepse potrivit art. 39 Cod Penal, instanța i-a aplicat o pedeapsă de 6 ani la care a adăugat un spor de 2 ani, stabilind o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare. După intrarea în vigoare a noului Cod Penal instanța va trebui să reducă pedepsele aplicate pentru cele două infracțiuni la 3 ani, respectiv 5 ani. Aceasta reducere nu va afecta pedeapsa rezultantă, care se reduce numai în măsura în care depășește rezultanta aplicată potrivit legii noi. Cu un exemplu de mai sus rezultanta este egală cu suma pedepselor reduse, se va menține în executare pedeapsa de 8 ani.

În ipoteza în care potrivit legii noi nu sunt îndeplinite condițiile stării de recidivă, ci ale pluralității intermediare, tratamentul sancționator va fi corespunzător acestei forme de pluralități.

Constatând că sunt îndeplinite condițiile reținerii recidivei postcondamnatorii, tratamentul sancționator prevăzut de art. 43 alin. (1) Cod Penal impune adăugarea la fiecare dintre aceste pedepse a pedepsei de 6 luni închisoare, rezultând 4 pedepse de 6 ani închisoare. Astfel, prin aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b Cod Penal s-ar ajuge la opedeapsă de 12 ani închisoare obținută prin adăugarea la pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, a unui spor de 6 ani închisoare reprezentând o treime din suma celorlalte 3 pedepse cu câte 6 ani închisoare. Pedeapsa calculată potrivit dispozițiilor din legea nouă este mai severă decât cea care a fost aplicată recurentului inculpat pe baza legii vechi. Toate aceste aspecte releva așadar, în considerarea celor expuse anterioar, că legea penală veche este legea mai favorabilă inculpatului, neimpunându-se admiterea recursului pe acest aspect.

Instanța constată că potrivit legii noi sunt îndeplinite condițiile stării de recidivă postcondamnatorie, iar tratamentul sancționator nu este diferit de cel prevăzut în Codul Penal anterior. În concluzie, legea veche este mai favorabilă inculpatului, așa încât solicitarea inculpatului M.F. de a e face aplicarea legii noi este neîntemeiată.

In urma examinării comparative a celor două legi cu referire la instituțiile autonome incidente în cauză, Înalta Curte constată că infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea 678/2001, ale cărei limite de pedeapsă esrau cuprinse între 5 ani și 15 ani închisoare, în urma recalificării faptei în noul Cod Penal limitele de pedeapsă sunt de la 3 la 10 ani închisoare, iar pentru infracțiunea prevăzută de art. 329 Cod Penal anterior și art. 12 din Legea 678/2001 limitele de pedeapsă nu au fost modificate de lrgiuitor. Totodată, având în vedre că recidiva este o instituție autonomă, raportat la condițiile de existență și incriminare a acesteia, Înalta Curte constată că dispozițiile legii vechi cu privire la această instituție sunt mai favorabile decât ale legii noi.

S-a mai arătat în doctrină că punctul de vedere, potrivit căruia rezultanta veche se reduce numai dacă totalul noilor pedepse stabilite este depășit, este contrar principiului egalității și nu are suport în conținutul art. 6 noul Cod Penal.

Principiul egalității presupune că două persoane aflate în situații identice trebuie să beneficieze de același tratament, adică două persoane care au comis în stare de recidivă două infracțiuni de același fel, în aceeași zi trebuie să beneficieze de același sistem de sancționare.

Într-o altă speța, Instanța Supremă a decis că în mod greșit instanța de fond a făcut, concomitent aplicarea dispozițiilor legii vechi în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei și ale legii noi în privința recidivei, a agravantei prevăzute în art. 75 lit. c și a circumstanței atenuante (art. 74 și 76), deși ar fi trebuit să evalueze limitele de pedeapsă la care s-ar fi ajuns în raport cu toate dispozițiile legii noi și să le compare cu legea anterioară fără să le combine .

Practica și jurisprudența fac deosebire între dispozițiile care se referă la condițiile de existență a concursului și recidivei și cele care se referă la tratamentul sancționator al concursului și recidivei. Dacă dispozițiile din prima categorie se aplică autonom în raport cu dispozițiile de incriminare, cele din a doua categorie, se vor evalua global

Secțiunea 3. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul recidivei postexecutorii

Se analizează dacă pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă pentru infracțiunea comisă în stare de recidivă postexecutorie este mai mare decât maximul special prevăzut de noul Cod Penal pentru acea infracțiune, sporit cu o jumătate conforma art. 43 alin. (5) noul Cod Penal, situație în care pedeapsa stabilită se va redeuce la acea limită.

În cazul recidivei postexecutorii, prevăzută în ambele coduri, judecătorul va reduce pedeapsa aplicată numai dacă aceasta depășește maximul prevăzut de legea nouă sporit cu ½ din aceasta. De exemplu: o persoană condamnată în baza vechiului cod penal la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, pedeapsa va fi redusă la 4 ani și 6 luni închisoare (3 ani plus ½ din maxim).

Aplicarea tratamentului sancționator pentru recidiva postexecutorie se face într-o singura etapa, fiind imposibil de determinat după rămânerea definitivă a hotărârii, care a fost pedeapsa stabilită și care a fost sporul aplicat în concret în considerarea stării de recidivă. Aplicarea art. 6, în acest caz, trebuie să asigure menținerea pedepsei aplicate în limitele ce ar fi putut fi dispuse potrivit legii noi.

Spre exemplu, dacă infractorul a fost condamnat pentu săvârșirea unei infracțiuni de furt simplu (art. 208, vechiul Cod Penal) cu reținerea stării de recidivă, la o pedeapsă de 5 ani închisoare, (potrivit noului Cod Penal pedeapsa maximă aplicată în cazul furtului simplu este de 4 ani și 6 luni), atunci pedeapsa de 5 ani închisoare urmează a fi redusă la 4 ani și 6 luni închisoare.

Secțiunea 4. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunii continuate

Pedeapsa aplicată sub legea veche va fi redusă numai în măsura în care depășește maximul special prevăzut de legea nouă plus sporul prevăzut de legea nouă pentu infracțiunea continuată (sporul este de 3 ani pentru pedeapsa închisorii, iar la pedeapsa amenzii, sporul este de 1/3 din maximul special al acesteia).

Exemplu: inculpatula a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelătorie (art. 215 alin. (2), vechiul Cod Penal) în formă continuată. După intrarea în vigoare a noului Cod Penal se verifică dacă pedeapsa pronunțată sub legea veche depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru înșelăciune plus sporul prevăzut pentru infracțiunea continuată de legea nouă. Astfel, se constată că pedeapsa veche de 7 ani este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea de înșelăciune (5 ani) plus sporul prevăzut de noul Cod Penal (3 ani). În concluzie pedeapsa nu poate fi redusă.

Dacă o persoană a fost definitiv condamnată la o pedeapsă de 10 ani închisoare, reținându-se că a comis, 3 fapte de inducere în eroare, în baza aceleiași rezoluții infracționale care fiecare în parte realizează conținutul înfracțiunii de înșelăciune, pedeapsa se va reduce la 3 ani, adică la maximul prevăzut de legea nouă.

Secțiunea 5. Extractivitatea legii penale mai favorabile în situații tranzitorii

În cazul situațiilor tranzitorii, deși ambele legi penală succesive și cea ieșită din vigoare și cea intrată în vigoare, incriminează și sancționează deopotrivă, chiar dacă uneori în condiții diferite, aceleași fapte penale, acestea nu au rezolvare definitivă sub imperiul legii vechi. Tranziția presupune: continuitatea incriminării, săvârșirea faptei sub imperiul legii vechi, rămânerea raportului juridic penal născut prin săvârșirea infracțiunii, în situația de a fi rezolvat sub imperiul legii penale noi.

Pentru situații de tranziție s-a legiferat posibilitatea extraactivității legii penale, acceptându-se fie ultraactivitatea legii penale mai vechi, fie retroactivitatea legii penale noi, sub condiția ca legea care extraactivează să fie mai favorabilă inculpatului.

Soluția extractivității legii penale, prin aplicarea legii penale mai favorabile, conține o derogare de la principiul activității legii penale, avându-se în vedere, sub acest aspect, ca aplicarea legii penale mai favorabile exclude agravarea răspunderii penale printr-o nouă lege mai aspră și îi acordă posibilitatea de a beneficia de regimul legii penale mai blânde, chai dacă legea penală nouă este considerată că reprezintă o formulă de organizare superioară a apărării sociale.

CONCLUZII

Așa cum am evidențiat în această lucrare, principiul legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, are o evoluție legislativă semnificativă pornind de la perioada în care, nici măcar, nu se punea în discuție posibilitatea aplicării acestuia, și, ajungând la perioada modernă când s-a concluzionat, dupa lungi încercări de concretizare a acestuia, eficacitatea și faptul că extraactivitatea uneia dintre legile care se succed (adică aceea care este mai favorabilă) reprezintă cea mai bună obțiune.

Concret, lucrarea mea își are debutul cu evoluția principiului, punctul de plecare fiind evidențierea perioadei în care se considera că aplicarea acestuia reprezintă o încălcare a principiului constituțional a separației puterilor în stat, o încalcare a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești.

Am prezentat consecutiv aplicarea acestui principiu atât pe vechiul cod cât și pe noul cod, urmând a prezenta într-un capitol distinct comparația între viziunea legiuitorului vechiului cod și noului cod vis-a-vis de acest concept.

Întrucât practica nu a fost unitară s-a ajuns la necesitatea unui Recurs în Interesul Legii care a lămurit în cele din urmă eficacitatea și modul de aplicare a acestui principiu. S-a aratat de către Înalta Curte de Justiție și Casație că reglementarea din noul Cod Penal stabilește balanța între autoritatea de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, tranșându-se astfel necesitatea respectării principiului legalității pedepselor.

Și, ca abordarea temei să fie completă am tratat și viziunea altei legislații europene, respectiv a celei spaniole, inclusiv speța Del Rio Prada contra Spaniei.

În urma abordării altei legislații europene se observă, tendința dreptului penal român de a se adapta nevoilor și modificărilor sociale apărute de-a lungul timpului și de a fi în pas și în acord cu regulile la nivel european. Similitudinile reglementărilor acestui principiu atât în Codul Penal român și cel spaniol sunt evidente, iar speța Del Rio Prada contra Spaniei este un exemplu în plus care atestă faptul că aplicarea și punerea în executare a legii se face cu respectarea drepturilor și libertăților omului.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI

George Antoniu, Noul Cod Penal, Ed. C.H. Beck, București, 2006

Horia Diaconescu , Timpul și Legea Penală, Ed. C.H. Beck, București, 2007

Mihai Adrian Hotca , Noul Cod Penal, Ed. C.H.Beck, București, 2014, p

Narcis Giurgiu, Legea Penală și infracțiunea, Ed. Gama, Iași, 2007

Ivan Anane, Aplicarea Legii Penale mai favorabile, Ed. Muntenia, Constanța, 2011

Ioan Lascu, Drept Penal Partea Generală, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2010

Lavinia Valeria Lefterache, Drept Penal. Partea Generală, ediția 3, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Ilie Pascu (coord.), Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Viorel Pasca, Drept Penal. Partea Generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Florin Streteanu, Tratat de Drept Penal, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Mihail Udroiu, Drept Penal. Noul Cod Penal, Ed. C.H. Beck, București, 2015

ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATEA

Norel Neagu, Revista de Drept Penal, nr. 1, 2003

JURISPRUDENȚA

Tribunalul Olt, sen. pen. 303/2014

Curtea de Apel Oradea, hot. 105/2014

Tribunalul Galați, decizia nr. 96/2014

Curtea de Apel Tg.- Mureș, decizia nr. 88/a/2014

Tribunalul Arad, sen. pen. 491/2014

Tribunalul Olt, decizia nr. 52/2014

Judecătoria Iași, sen. pen. 3439/2009

I.C.C.J., decizia nr. 1/2014

Tribunalul Dolj, hot. 883/2014

Tribunalul Ialomița, hot. 62/2014

I.C.C.J., decizia nr. 1864/2014

I.C.C.J., decizia nr. 1869/2014

I.C.C.J., decizia nr. 1266/2014

I.C.C.J., decizia nr. 15/2014

Trbunalul Suprem, sen. pen. dec. nr. 631/1991

SITE-URI INTERNET

Înalta Curte de Casație și Justiție – www.scj.ro

www.csm.1909.ro

Ministerul Justiției- www.just.ro

Portalul Instanțelor de Judecată-www.portal.just.ro

ALTE SURSE

1. Florin Streteanu, Documente privind aplicarea legii penale în timp în condițiile intrării în vigoare a noului Cod Penal.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI

George Antoniu, Noul Cod Penal, Ed. C.H. Beck, București, 2006

Horia Diaconescu , Timpul și Legea Penală, Ed. C.H. Beck, București, 2007

Mihai Adrian Hotca , Noul Cod Penal, Ed. C.H.Beck, București, 2014, p

Narcis Giurgiu, Legea Penală și infracțiunea, Ed. Gama, Iași, 2007

Ivan Anane, Aplicarea Legii Penale mai favorabile, Ed. Muntenia, Constanța, 2011

Ioan Lascu, Drept Penal Partea Generală, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2010

Lavinia Valeria Lefterache, Drept Penal. Partea Generală, ediția 3, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Ilie Pascu (coord.), Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Viorel Pasca, Drept Penal. Partea Generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Florin Streteanu, Tratat de Drept Penal, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Mihail Udroiu, Drept Penal. Noul Cod Penal, Ed. C.H. Beck, București, 2015

ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATEA

Norel Neagu, Revista de Drept Penal, nr. 1, 2003

JURISPRUDENȚA

Tribunalul Olt, sen. pen. 303/2014

Curtea de Apel Oradea, hot. 105/2014

Tribunalul Galați, decizia nr. 96/2014

Curtea de Apel Tg.- Mureș, decizia nr. 88/a/2014

Tribunalul Arad, sen. pen. 491/2014

Tribunalul Olt, decizia nr. 52/2014

Judecătoria Iași, sen. pen. 3439/2009

I.C.C.J., decizia nr. 1/2014

Tribunalul Dolj, hot. 883/2014

Tribunalul Ialomița, hot. 62/2014

I.C.C.J., decizia nr. 1864/2014

I.C.C.J., decizia nr. 1869/2014

I.C.C.J., decizia nr. 1266/2014

I.C.C.J., decizia nr. 15/2014

Trbunalul Suprem, sen. pen. dec. nr. 631/1991

SITE-URI INTERNET

Înalta Curte de Casație și Justiție – www.scj.ro

www.csm.1909.ro

Ministerul Justiției- www.just.ro

Portalul Instanțelor de Judecată-www.portal.just.ro