Aplicarea Legii Penale In Timp ,actuala Si Vechea Reglementare

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………….2

Capitolul I. Noțiuni generale despre aplicarea în timp a legii penale

Noțiunea aplicării în timp a legii penale…………………………………………………………….3

Necesitatea reglementării aplicării legii penale…………………………………………………..7

Neretroactivitatea legii penale………………………………………………………………………….9

Extraactivitatea legii penale…………………………………………………………………………….11

Retroactivitatea legii penale…………………………………………………………………………….12

Ultraactivitatea legii penale……………………………………………………………………………..15

Capitolul II. Aplicarea legii penale mai favorabile

2.1 Noțiuni și criterii de determinare a legii penale mai favorabile…………………………………16

2.2 Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile………………………………………………….18

2.3 Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile…………………………………………………..21

Capitolul III. Dispoziții privind aplicarea în timp a legii penale cuprinse în proiectul legii pentru punerea în aplicare a noului Cod Penal

3.1 Dispoziții tranzitorii și finale……………………………………………………………………………….23

3.2 Alte dispoziții cuprinse în proiectul de punere în aplicare a noului cod penal……………24

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………..28

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………….30

Introducere

Adoptarea noului Cod penal care să corespundă realităților socio-politice ale societății românești actuale, respective cele corespunzătoare unui stat democratic de drept, guvernat de principii constituționale, de legi adoptate în spiritul Constituției ale unui stat membru al UE și al Consiliului Europei, cu tot ceea ce presupune acestă apartenență, se reclamă de mai mulți ani.

După eșecul implementării unui Cod penal adoptat în 2004 de către Parlament, prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal a fost adoptat un nou cod penal al României, din conținutul căruia reiese o dată certă privind punerea sa în aplicare.

Ținând cont că neajunsurile sistemului judiciar actual impun modificări ale arhitecturii dreptului penal roman cât mai repede cu putință, că statul roman s-a angajat la reformarea și modernizarea justiției consider necesar să se aplice cât mai repede noile modificări legislative.

Am abordat această temă pentru a evidenția principalele modificări introduse de către noul cod penal în ceea ce privește aplicarea legii penale în timp prin comparare cu cele ale legislației actuale.

Lucrarea este împărțită în trei capitole. În primul capitol am prezentat noțiuni generale despre aplicarea în timp a legii penale, necesitatea reglementării aplicării legii penale, principiul activității legii penale, neretroactivitatea, ultraactivitatea, extraactivitatea și retroactivitatea legii penale. În al doilea capitol am prezentat cateva noțiuni și criteria care determină aplicarea legii penale mai favorabile, cazurile obligatorii când trebuie aplicată legea mai favorabilă și cazurile facultative în care putem aplica legea penală mai favorabilă. În ultimul capitol am prezentat dispozițiile privind aplicarea în timp a legii penale cuprinse în proiectul legii pentru punerea în aplicare a noului Cod Penal.

Am încheiat lucrarea prin prezentarea concluziilor care reies în urma analizei facute în capitolele prezentate anterior.

În elaborarea lucrării, am abordat diferite metode uzuale în ceea ce privește documentarea științifică, precum: studiul bibliografic din literatura de specialitate internă și internațională; informarea, prelucrarea și prezentarea rezultatelor studiului în formă sintetică; formularea concluziilor și a propunerilor.

Capitolul I. Noțiuni generale despre aplicarea în timp a legii penale

Noțiunea aplicării în timp a legii penale

Aplicarea legii penale în raport cu timpul indică soluționarea prealabilă a unor probleme privind determinarea legii incidente, aplicabilă în reglementarea relațiilor de apărare socială la un moment dat. Asistăm la o permanentă mișcare a legislației penale, la adoptarea și punerea în vigoare a unor legi și la abrogarea altora, la succesiunea unor legi penale care reglementează în mod diferit aceleași relații de apărare socială.

În general, infracțiune se săvârșeșete și se judecă sub imperiul aceleiași legi, dar pot apărea și alte situații: să se săvârșească o faptă care la data comiterii ei nu era considerată ca infracțiune, dar să apară ulterior o lege care o incriminează, fapta la data săvârșirii să fie infracțiune, dar până la judecarea ei ori executarea pedepsei pronunțate de instanța de judecată pentru acea infracțiune să apară o nouă lege care să o incrimineze, fapta se săvârșește când în vigoare este o lege penală, dar până la judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi care reglementează diferit aceeași infracțiune, după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracțiune se adoptă o nouă lege care prevede, pentru aceeași faptă , o pedeapsă mai ușoară ca natură, decât cea aplicată sub legea veche, ori cu limite mai reduse decât legea veche, infracțiunea se săvârșește sub imperiul unei legi penale temporare sau excepționale, iar judecata are loc după ieșirea acesteia din vigoare.

Principiul care guvernează eficiența în timp a legii penale este cunoscut sub numele de principiul activității legii penale. Potrivit acestui principiu, legea penală este activă, aplicându-se numai infracțiunilor săvârșite în timpul cât se află în vigoare.

De regulă, din momentul intrării în vigoare și până la ieșirea din vigoare, legea penală se aplică tuturor faptelor săvârșite sub imperiul ei. Organele judiciare soluționează cauzele în baza legii în vigoare. Răspunderea penală se stabilește potrivit legii în vigoare în momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât rațiunea legii penale este aceea de a reglementa în exclusivitate relațiile sociale de apărare socială, existente sau născute în timpul cât se află legea în vigoare. Din acest principiu decurge și consecința că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite înainte de intrarea ei în vigoare, deci nu retroactivează. Acest principiu are valoare constituțională. În acest sens, în art. 15 alin. (2) din Constituția României, se prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. De asemenea legea penală nu poate fi extinsă asupra unor fapte săvârșite ulterior, după ieșirea ei din vigoare, deci nu ultraactivează.

În teoria dreptului penal au fost subliniate și rațiunile pentru care legea penală nu se poate aplica decât faptelor comise în intervalul de timp cât este în vigoare.

În primul rând, o lege penală, pentru a fi respectată și aplicată trebuie cunoscută de toți membrii comunității cărora li se adresează, adică de toți destinatarii acestei legi. Singura lege penală pe care o cunosc membrii societății este aceea care se află în vigoare și din momentul când se află în vigoare.

În al doilea rând activitatea legii penale este un corolar al principiului legalității incriminării și pedepsei. Acest principiu exclude posibilitatea tragerii la răspundere și pedepsirii unei persoane pentru faptele pe care legea în vigoare nu le consideră infracțiuni. De asemenea, o persoană care a săvârșit o infracțiune nu poate fi supusă la executarea decât a acelei pedepse prevăzute în legea în vigoare în momentul comiterii faptei.

În al treilea rând, nevoile de apărare ale societății împotriva infractorilor sunt exprimate cel mai bine în legea penală în vigoare, deoarece aceasta răspunde cel mai bine acestor necesități.

Intrarea în vigoare a legii penale, ca de altfel a oricărei alte legi, are loc, potrivit art. 78 din Constituție la 3 zile de la data publicării, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Spre exemplu, art. 446 N.C.p., referitor la intrarea în vigoare a noului Cod penal prevede că prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepția dispozițiilor alin. (2) și alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod.

Dispoziția din art. 78 din Constituție nu este aplicabilă în cazul ordonanțelor de urgență care, potrivit art. 115 alin. (5) din Constituție, intră în vigoare după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și publicarea lor în Monitorul Oficial.

Potrivit acestui principiu nu se poate invoca necunoașterea legii penale deoarece nu este de presupus că o ignoră și trebuie cunoscută de toți destinatarii, care trebuie să-și conformeze conduita exigențelor ei.

În viziunea legiuitorului român, dispoziția din art. 51 C.p, are la bază obligația cetățenilor de a se informa asupra conținutului leigii penale, neputându-se invoca eroarea cu privire la o normă de drept penal.

Există opinii pe care le înpărtășim, care susțin că n-ar trebui să fie generalizată această prezumție cu caracter absolut, deoarece pot fi și situații de excepție când agentul să nu cunoască sau să cunoască greșit legea penală, evaluarea juridică proprie ducându-l eronat la concluzia că acționează legal și că fapta nu violează ordinea juridică.

Ieșirea din vigoare a legii are loc de regulă prin abrogare. Abrogarea poate fi expresă sau tacită. Suntem în prezența unei abrogări exprese atunci când legea nouă prevede în mod explicit că o dispoziție din legea veche se abrogă. Spre exemplu, art. I pct. 65 din Legea nr. 278/2006 a prevăzut că „articolul 304 C.p. se abrogă”. Abrogarea expresă poate fi concretă, atunci când legiuitorul identifică și menționează explicit textele ce urmează a fi abrogate, sau generică atunci când legiuitorul se limitează la a utiliza o formulă de genul pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziții contrare. Această din urmă modalitate se apropie de abrogarea tacită. Situației de abrogare expresă trebuie să îi fie asimilată și respingerea de către Parlament a ordonanței de urgență adoptată de Guvern. Abrogarea tacită se realizează prin înlocuirea unei dispoziții cu o altă prevedere legală, care disciplinează exact aceeași materie, în același cadru și cu aceeași substanță ca și legea veche, astfel încât este de la sine înțeles că legea nouă înlătură implicit legea veche. La fel ca și în cazul abrogării exprese, și abrogarea tacită poate fi totală sau parțială.

O altă modalitate de încetare a efectelor legii penale o constituie ajungerea ei la termen, așa cum se întâmplă în cazul legii temporare. O normă penală nu iese însă din vigoare prin desuetudine. Oricât timp ar trece fără ca o normă penală să fie aplicată, oricâte fapte incriminate de ea ar fi fost comise fără a fi sancționate, norma în cauză nu își pierde vocația de aplicare, o condamnare putând fi în orice moment pronunțată în baza ei.

În ceea ce privește determinarea momentului comiterii infracțiunii problema se rezolvă simplu în cazul acelor infracțiuni a căror urmare se produce în chiar momentul comiterii acțiunii prevăzute de norma de incriminare. În acest caz, momentul comiterii infracțiunii va fi momentul în care a avut loc acțiunea, iar legea aplicabilă va fi legea în vigoare la acel moment. Spre exemplu, legea aplicabilă în cazul infracțiunii de amenințare, va fi legea în vigoare în momentul rostirii amenințărilor adresate victimei.

În cazul infracțiunilor de rezultat, care presupun producerea unei urmări materiale ce poate surveni la un iifică și menționează explicit textele ce urmează a fi abrogate, sau generică atunci când legiuitorul se limitează la a utiliza o formulă de genul pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziții contrare. Această din urmă modalitate se apropie de abrogarea tacită. Situației de abrogare expresă trebuie să îi fie asimilată și respingerea de către Parlament a ordonanței de urgență adoptată de Guvern. Abrogarea tacită se realizează prin înlocuirea unei dispoziții cu o altă prevedere legală, care disciplinează exact aceeași materie, în același cadru și cu aceeași substanță ca și legea veche, astfel încât este de la sine înțeles că legea nouă înlătură implicit legea veche. La fel ca și în cazul abrogării exprese, și abrogarea tacită poate fi totală sau parțială.

O altă modalitate de încetare a efectelor legii penale o constituie ajungerea ei la termen, așa cum se întâmplă în cazul legii temporare. O normă penală nu iese însă din vigoare prin desuetudine. Oricât timp ar trece fără ca o normă penală să fie aplicată, oricâte fapte incriminate de ea ar fi fost comise fără a fi sancționate, norma în cauză nu își pierde vocația de aplicare, o condamnare putând fi în orice moment pronunțată în baza ei.

În ceea ce privește determinarea momentului comiterii infracțiunii problema se rezolvă simplu în cazul acelor infracțiuni a căror urmare se produce în chiar momentul comiterii acțiunii prevăzute de norma de incriminare. În acest caz, momentul comiterii infracțiunii va fi momentul în care a avut loc acțiunea, iar legea aplicabilă va fi legea în vigoare la acel moment. Spre exemplu, legea aplicabilă în cazul infracțiunii de amenințare, va fi legea în vigoare în momentul rostirii amenințărilor adresate victimei.

În cazul infracțiunilor de rezultat, care presupun producerea unei urmări materiale ce poate surveni la un interval mai mic sau mai mare de timp față de momentul săvârșirii acțiunii, momentul se determină potrivit teoriei acțiunii conform căreia momentul săvârșirii infracțiunii este momentul comiterii actului de executare și în raport de acest moment se determină legea aplicabilă.

În cazul infracțiunilor cu durată de consumare – infracțiunea continuă, continuată sau de obicei – momentul în raport de care se determină legea aplicabilă este momentul epuizării, adică momentul în care ia sfârșit acțiunea sau are loc ultimul act de executare. Spre exemplu, dacă o persoană este sechestrată de infractor sub legea veche, dar privarea de libertate se prelungește și după intrarea în vigoare a legii noi, legea nouă se va aplica pentru întreaga infracțiune continuă, chiar dacă ea a început sub legea veche.

Dificultăți au apărut însă în cazul infracțiunilor continui, continuate și de obicei în situația în care acestea încep a fi săvârșite sub incidența unei legi penale și se epuizează într-un moment în care o altă lege penală este în vigoare. În literatura juridică de specialitate s-a arătat că nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, ci se va aplica întotdeauna legea penală nouă care era în vigoare în momentul epuizării infracțiunii, a producerii ultimului rezultat. Aceasta este soluția ori de câte ori faptele a căror săvârșire se prelungește în timp sunt incriminate de ambele legi.

Se poate întâlni însă și situația în care legea anterioară nu incrimina fapta care a fost începută sub această lege și continuată sub o lege nouă care o sancționa. În această ipoteză trebuie avut în vedere principiul neretroactivității legii penale potrivit căruia legea penală nu se poate aplica unor situații anterioare intrării ei în vigoare.

Soluția propusă în doctrină a fost aceea a sancționării infracțiunii numai în cazul în care condiția prelungirii în timp, necesară pentru existența infracțiunii, s-a realizat integral sub legea nouă.

O altă situație posibilă este și aceea în care două sau mai multe legi penale coexistă în timp, adică ambele sunt în vigoare și conțin reglementări care vizează concomitent aceleași ipoteze, însă una dintre legi conține dispoziții generale, iar cealaltă dispoziții speciale. Această ipoteză se referă la concursul de legi penale și se rezolvă prin aplicarea regulii conform căreia legea specială derogă de la legea generală.

De aceea, dacă aceeași faptă este reglementată atât de dispoziții din partea specială a Codului penal, dar și de dispoziții dintr-o lege penală specială, se va aplica prioritar reglementarea din legea specială. Norma penală generală va fi aplicabilă numai în cazul în care norma penală specială nu conține prevederi referitoare la acea faptă.

Însă, dacă două texte din Codul penal sau din legi speciale disciplinează aceeași materie, dar în mod deosebit, trebuie observat dacă nu se poate concilia coexistența lor, găsind o notă proprie care să diferențieze situația reglementată de fiecare, așa încât fiecare să aibă propria arie de aplicabilitate; dacă nu se poate face nici o diferențiere, se va aplica numai dispoziția de dată mai recentă.

În concluzie, legea penală este determinată și delimitată de timp. Forța ei obligatorie subzistă numai pe perioada cât este activă, perioadă ce se situează între momentul intrării ei în vigoare și momentul ieșirii din vigoare care coincide cu încetarea obligativității respectării legii penale. Pe de altă parte, activitatea legii penale în raport cu timpul înseamnă nu numai aplicarea ei imediată, dar și aplicarea ei continuă, pe toată durata eficacității sale, acționând cu conținutul ei integral.

Dacă aplicarea legii penale nu vizează situațiile anterioare intrării ei în vigoare, deoarece în acel moment nu erau cunoscute dispozițiile obligatorii, în schimb toate situațiile viitoare ce se ivesc după intrarea ei în vigoare și până la ieșirea din vigoare sunt subordonate forței obligatorii a acesteia. După cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate domeniul propriu de aplicare al legii penale este țărmurit la un capăt, de limita opririi acțiunii acesteia asupra trecutului – neretroactivitatea -, iar la celălalt capăt de limita neaplicării ei după ieșirea din vigoare – nesupraviețuirea.

Necesitatea reglementării aplicării legii penale

Societatea este obiectul unei permanente evoluții, care impune necesitatea realizării concordanței între sistemul legislativ și situațiile de fapt create. În acest context, este necesar a pune în prim plan armonizarea sistemului legislativ național cu cel european, în principal prin obligația instanțelor interne de a interpreta dreptul intern în conformitate cu directivele comunitare, asigurându-se astfel individului o poziție sigură în cadrul unui sistem de democratic. Un pas foarte important a fost realizat prin intermediul Tratatului de la Lisabona, tratat care a întărit democrația prin influențele semnificative pe care le-a avut asupra diverselor sectoare.

În materie penală, odată cu intrarea în vigoare a acestui tratat, putem constata tendința din ce în ce mai evidentă a armonizării legislațiilor penale ale statelor membre, precum si promovarea unei legiferări penale europene care să fie explicit fundamentată pe principiul bunei guvernări. Raportat la acesta, dar și în temeiul principiului ultima ratio (ultima soluție), Uniunea Europeană are obligația de a demonstra utilizarea dreptului penal ca ultim mijloc în realizarea controlului social.

Politica penală europeană este guvernată de principii care derivă nu numai din tradiția europeană, ci și din principiile consacrate de reglementarile naționale. Într-un stat de drept, este vitală prezența principiului legalității în cadrul sistemului legislativ.

Principiului referitor la aplicarea în timp a legii penale, problemele referitoare la neretroactivitatea legii penale, precum si excepțiile de la principiu, situația aplicării retroactive a legii penale mai favorabile au noi implicații după adoptarea Tratatului de la Lisabona.

De principiu, este interzisă retroactivarea normelor penale în defavoarea cetățeanului acuzat de comiterea unei fapte penale. Astfel, ținandu-se cont și de caracterul previzibil al raspunderii penale, rezultă interzicerea pentru legiuitorul european de a obliga statele membre să recurgă la adoptarea unor norme care să presupună aplicarea retroactivă a legii penale în cadrul procesului de uniformizare a legislației naționale.

Prin excepție, în situația în care normele penale care intră în vigoare după comiterea faptei de către inculpat, dar a caror aplicare produce efecte favorabile pentru acesta, sentința poate fi fundamentată fără a se încălca principiul neretroactivității, ținându-se cont totodată de principiul legii penale mai favorabile, care, deși existent în toate statele membre ale Uniunii Europene, prezintă diferențe privitoare la integrarea sa în ierarhia stabilita la nivelul normativ al fiecarei țări.

Dată fiind importanța deosebită atribuită principiului legii penale mai favorabile în jurisprudența Curții Europene de Justiție, dar și în Carta drepturilor fundamentale, legiuitorului european nu îi este permis ca, în cadrul armonizării legislației penale, să oblige statele membre să țină cont, în exclusivitate, de legea penală în vigoare în momentul comiterii faptei, chiar dacă ulterior, dar până la judecarea definitivă a cauzei, a intervenit o modificare a normei penale în beneficiul inculpatului.

La nivel național, în contextul aderării României la Uniunea Europeană, se impune pentru aplicarea legii penale în timp, armonizarea principiilor care fundamentează această materie cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție. În acest cadru, este necesară realizarea concordanței legilor penale cu dreptul comunitar, precum și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în ce privește problemele pe care le implică succesiunea legilor în timp, în special cele referitoare la legea penală mai favorabilă, trebuie avut în vedere art.7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Nici o pedeapsă fără lege”), articol în sensul căruia noțiunea de lege care incriminează faptele și prevede pedepsele aplicabile, apare ca un concept independent.

Neretroactivitatea legii penale

Principiul neretroactivității legii se justifică prin prisma faptul că activitatea legii nu se extinde asupra trecutului, ci guvernează doar asupra viitorului până la ieșirea ei din vigoare. Acest principiu se regăsește în Codul civil francez din 1804 care menționează în art. 2 că "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă". Principiul neretroactivității legii are o conturare constituțională, legea fundamentală precizând că "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile". Nerespectarea acestui principiu constituie încălcarea unei norme constituționale, și de aceea s-a considerat că persoanele pe care legea le împuternicește pot sesiza Curtea Constituțională cu privire la prevederile cu caracter retroactiv. Proclamarea constituțională a principiului neretroactivității legii a fost necesară ca o modalitate de a stopa activitatea legiuitorului de a adopta legi retroactive. Fiind stipulat expres în Constituție, principiul are o aplicabilitate generală în cazul activității tuturor autorităților publice.

Legea penală este neretroactivă, ea neputându-se aplica decât faptelor săvârșite din momentul intrării în vigoare a legii. Art.4 din noul Cod penal instituie principiul neretroactivității legii penale de dezincriminare. Potrivit acestui text legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță aplicate în baza legii vechi ca și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Excepții de la principiul neretroactivității:

a)Legea de dezincriminare

Retroactivitatea legii de dezincriminare era prevăzută expres de art. 12 alin.1 C.p. și este reluată în aceeași formă de art. 4 N.C.p., potrivit căruia legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. În urma dezincriminării fapta poate ieși complet din sfera ilicitului juridic sau poate atrage sancțiuni de altă natură, cel mai adesea contravențională. Efectele adoptării legii de dezincriminare vor depinde de etapa procesuală în care aceasta intervine. Astfel, dacă procesul penal pentru fapta dezincriminată nu a început până la intrarea în vigoare a legii noi, el nu va mai începe. Dacă procesul a început, el va lua sfârșit, fie prin scoaterea de sub urmărire penală în faza de urmărire, fie prin achitare în faza de judecată. Dacă s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă de condamnare, executarea pedepsei nu va mai începe sau, după caz, va înceta la data intrării în vigoare a legii de dezincriminare. În fine, dacă pedeapsa a fost deja executată, vor înceta orice consecințe care ar decurge din această condamnare. Trebuie, însă, precizat că dezincriminarea nu are ca efect o repunere în situația anterioară a condamnatului. Astfel, amenda plătită anterior intervenției dezincriminării nu se va restitui și nu se poate pune problema acordării unor reparații pentru perioada de detenție executată anterior dezincriminării. Tot astfel, pedeapsa degradării militare fiind executată la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dezincriminarea nu are ca efect redobândirea gradului militar pierdut ca urmare a condamnării.

b) Legea de amnistie sau de grațiere

Atât legea de amnistie, cât și legea sau decretul de grațiere, prin însăși natura și finalitatea lor, sunt acte cu caracter retroactiv, ele neputând interveni decât cu privire la fapte comise anterior

intrării lor în vigoare. Spre exemplu, potrivit art. 12 din Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura acordării grațierii, grațierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanțăpentru fapte săvârșite anterior datei prevăzute în legea de grațiere. Date fiind efectele acestor acte de clemență, nu încape însă niciun dubiu cu privire la încadrarea lor în noțiunea de „lege penală mai favorabilă” lato sensu, astfel încât aplicarea lor retroactivă nu a fost cu nimic afectată de intrarea în vigoare a prevederilor art. 15 alin.2 din Constituție.

c)Legea mai favorabilă stricto sensu

Înțelegem prin „lege mai favorabilă stricto sensu” instituția reglementată de dispozițiile art.5-6 N.C.p. (art. 13-15 C.p.). Posibilitatea ca aceste legi să retroactiveze nu lasă nicio urmă de îndoială din momentul în care dispozițiile constituționale admit retroactivitatea legii penale mai favorabile lato sensu, căci aplicarea prevederilor art. 5-6 N.C.p. duce întotdeauna la crearea unei situații mai ușoare pentru făptuitor.

Extraactivitatea legii penale

O lege penală extraactivează când își produce efectele peste limitele ei active. Dacă legea penală privește raporturi penale anterioare intrării ei în vigoare, ea se va retroactiva, iar dacă se referă la raporturi penale anterioare ieșirii din vigoare, va ultraactiva. De menționat că, la aplicarea în timp a legilor penale nu se pot aplica dispozițiile din două legi, deoarece s-ar crea o atreia lege.

Extraactivitatea legii penale cuprinde următoarele situații: retroactivitatea legii de dezincriminare, retroactivitatea măsurilor de siguranță și educative, retroactivitatea legii penale interpretative, care este adoptată ulterior legii penale interpretate, ultraactivitatea legii temporare, legea penală mai favorabilă, legile de amnistie, grațiere, de trimitere ori de referire, legile care prevăd condițiile și limitele răspunderii penale, unele norme de procedură penală în măsura în care, la aplicarea cazului concret, duc la modificarea condițiilor de incriminare, de tragere la răspundere penală ori la aplicarea pedepselor.

În literatura juridică a fost analizată o problemă cu privire la aplicarea în timp a actelor normative penale neconfirmate, total sau parțial de Parlament, sau declarate total sau parțial, neconstituționale. În aceste cazuri se confruntă legea anterioară cu dispoziții penale și legea care s-a adoptat de Parlament, de confirmare sau neconfirmare a legii anterioare, ori decizia Curții Constituționale care a declarat ca total sau parțial neconstituțională legea anterioară.

Este evident că dacă legea adoptată de Parlament consacră o soluție mai favorabilă inculpatului decât legea anterioară, respectiva confirmă ordonanța de urgență cu dispoziții mai favorabile sau dacă decizia Curții Constituționale respinge motivul de neconstituționalitate, va rămâne în vigoare o lege care îi este mai favorabilă inculpatului. Problma se pune în ipoteza în care Parlamentul nu confirmă ordonanța de urgență mai favorabilă, ori Curtea Constituțională declară neconstituțională legea penală supusă examinării, în ambele situații urmând să se aplice legea anterioară mai nefavorabilă.

Extraactivitatea legii penale presupune, în unele cazuri, o extindere a eficienței în timp a legii, acordându-i –se eficiență fie înainte de momentul intrării în vigoare, fie după ieșirea din vigoare. Dacă principiul activității ar avea un caracter absolut s-ar ajunge la imposibilitatea rezolvării unor cazuri apărute în practică, pe de o parte, precum și la nerealizarea scopului sau eficienței unor anumite legi penale pe de ală parte.

Astfel situația săvârșirii unor infracțiuni sub legea veche care nu au fost judecate sub imperiul ei sau judecata a început, timp în care legea veche a fost abrogată și înlocuită cu legea nouă, ar rămâne nerezolvată în conformitate cu cerințele principiului activității legii penale, deoarece legea veche nu poate ultraactiva fiind scoasă din vigoare, iar legea nouă nu se poate aplica, întrucât așa um se știe , legea nu retroactivează, nu se aplică faptelor săvârșite anterior intrării ei în vigoare.

Pentru eficiența deplină a legii penale, au fost necesare instituirea unor derogări de la activitatea legii. În acest sens codul penal a adoptat anumite reguli în baza cărora , în unele cazuri legea retroactivează sau ultraactivează consacrând astfel expres extraactivitatea legii penale.

Retroactivitatea legii penale

La un moment dat o faptă care a fost socialmente periculoasă, datorită modificărilor condițiilor socio – economice, se poate întâmpla să își modifice gradul de pericol social în sensul micșorării lui, ceea ce face necesară, înlăturarea ei din sfera ilicitului penal. Scoaterea unor infracțiuni din sfera ilicitului penal, se face printr-o lege de dezincriminare.

Prin retroactivitatea legii penale se înțelege aplicarea prevederilor unei legi penale, a efectelor acesteia unor fapte comise înainte de intrarea în vigoare a legii respective. Această extindere nu poate avea decât caracter de excepție, abătându-se justificat de la principiul neretroactivității legii penale. În doctrina penală sunt cunoscute mai multe categorii de legi care retroactivează, unele dintre ele nemaifiind în concordanță cu principiile constituționale.

O primă lege care retroactivează este legea penală în conținutul căreia se prevede expres că urmează să se aplice și unor fapte săvârșite anterior intrării ei în vigoare. Ca exemplu o lege cu caracter retroactiv a fost Dectetul nr. 318/1958 care se referea la infracțiuni îndreptate împotriva avutului obștesc. O asemenea dispoziție în acest decret cu caracter retroactiv a fost impusă de dorința unei apărări a averii ca formă de proprietate. În prezent abordarea problemei retroactivității nu mai poate fi privită cu aceeași lejeritate, ci trebuie să aibă în vedere prevederile constituționale. Considerăm că o asemenea lege cu caracter retroactiv nu mai poate exista în prezent deoarece legiuitorul niciodată nu poate decide ca o lege penală să fie aplicabilă faptelor săvârșite până la data intrării ei în vigoare, ea urmând să producă efecte numai pentru viitor.

Legea interpretativă este de asemenea considerată retroactivă, aspect apreciat și de majoritatea doctrinei penale, datorită faptului că ea face corp comun cu legea interpretată. Legea interpretativă realizează o interpretare a termenilor dintr-o anumită lege intrată în vigoare anterior, stabilește adevăratul înțeles al unor reglementări cuprinse în legea anterioară.

Legea interpretativă nu conține incriminări noi, nu modifică normele din legea anterioară, ci precizează voința legiuitorului exprimată în dispozițiile legii interpretate, ceea ce explică rațiunea retroactivității legii. Legea interpretativă poate să apară numai în situațiile în care normele cuprinse în legea interpretată sunt înțelese și aplicate în mod diferit de către instanțele de judecată. Această lege interpretativă nu aduce atingere principiului legalității incriminării, întrucât nnu este o lege cu incriminare ex novo, ci dimpotrivă, îl consolidează prin înlăturarea interpretărilor diferite, generate de reglementarea anterioară, a cărei formulare a condus la o asemenea situație. În cazuri cu totul excepționale, dacă unele dispoziții din legea interpretativă ar conduce implicit la modificarea unor norme de incriminare, aceste dispoziții vor retroactiva numai în măsura în care sunt mai favorabile. Considerăm că prin interpretare nu se poate ajunge la modificarea unor norme penale, acest lucru fiind în contradicție cu principiul legalității.

O veritabilă lege cu caracter retroactiv este legea penală de dezincriminare, în conținutul căreia se prevede că o anumită faptă sau anumite fapte nu mai constituie infracțiuni.

La un moment dat o faptă care a fost socialmente periculoasă, datorită modificărilor condițiilor socioeconomice, poate să-și modifice gradul de pericol social abstract, în sensul micșorării lui, ceea ce face necesară înlăturarea ei din sfera ilicitului penal. Scoaterea unor acțiuni din sfera ilicitului penal se poate face printr-o lege de dezincriminare. Se justifică caracterul retroactiv al legii de dezincriminare având în vedere faptul că un proces penal nu poate continua sau o pedeapsă nu poate fi executată dacă lipsește baza legală.

Retroactivitatea legii penale este prevăzută în art. 4 NCP. Potrivit acestei dispoziții dacă legea penalănouă nu mai prevede ca infracțiunianumite fapte săvârșite sub legea veche și considerate ca atare , aceste fapte nu se mai pedepsesc, iar în cazul celor definitiv judecate , executarea pedepsei, a măsurilor de siguranță, a măsurilor educative, precum și a tuturor consecințelor hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii penale noi.

În vederea aplicării art. 4 NCP trebuie să se facă o examinare atentă a legii de dezincriminare și alegislației penale pentru ase constata dacă într-adevăr fapta a fost dezincriminată.

Legea de dezincriminare după ce a fost adoptată în funcție de fiecare caz în parte poate produce următoarele efecte:

Dacă intervine înainte de a se fi pronunțat condamnarea, adică în cursul urmăririi penale se va pronunța scoaterea de sub urmărirea penală sau se va clasa cauza, iar în cursul judecății se va pronunța achitarea

Dacă legea intervine după condamnarea definitivă, pedeapsa nu se va mai pune în executare, iar dacă executarea acesteia a început, va înceta. De asemenea aceasta va înceta și executarea pedepselor complementare, dacă s-au pronunțat, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, întrucât nu mai există o bază legală de executare a lor

Dacă legea de dezincriminare intervine după executarea pedepsei principale și complementare, încetează toate consecințele ce decurg din condamnare. În acest caz de dezincriminare operează o veritabilă reabilitare de drept. De asemenea legea de dezincriminare are ca efect și înlăturarea stării de recidivă, deaorece potrivit art. 42 lit. a) NCP, o condamnare pentru o infracțiune care a fost dezincriminată nu poate genera recidiva.

Ultima lege cu caracter retroactiv este legea penală mai favorabilă.

Noul Cod penal nu a preluat continutul art. 12 alin. (2) C. pen. anterior, care permitea aplicarea legii penale noi „care prevede masuri de siguranta sau masuri educative” si în privinta „infractiunilor care nu au fost definitiv judecate pâna la data intrarii în vigoare a legii noi”. Renuntarea se explica prin aceea ca alin. (2) al art. 12 C. pen. anterior permitea retroactivitatea, fara niciun fel de circumstantiere, or, aplicarea legii penale noi unor fapte comise înainte de intrarea ei în vigoare este posibila numai daca legea noua este mai favorabila.

Ultraactivitatea legii penale

Principiul aplicării cu efect ultraactiv a legii penale conține regula că legea penală se aplică în mod obligatoriu și după ieșirea ei din vigoare atunci când este vorba de soluționarea conflictelor de drept penal născute în timpul cât ea era în vigoare. Constituind și el o excepție de la principiul aplicării legii penale active, principiul ultraactivității nu este admis decât în cazuri speciale, și anume în cazul legilor temporare și ale legilor excepționale, care se aplică pe o perioadă de timp determinată.

Este de observat că legea penală română nu folosește noțiunea de ultraactivitate, ci pe cea de retroactivitate și neretroactivitate a legii penale. O ultraactivitate propriuzisă ar fi însă imposibil de conceput deoarece o lege penală care a ieșit din vigoare nu poate produce efecte asupra unor fapte comise după ieșirea ei din vigoare.

Analizând în această lumină art. 5 alin. (1) NCP, ar fi de obesrvat că referirea la legea penală mai favorabilă ascunde în fapt realități diferite întrucâtva contradictorii. Legea mai favorabilă poate fi legea nouă, care va fi întotdeauna retroactivă, dar și legea veche. Aceasta din urmă nu va fi nici retroactivă, nici activă, ci ultraactivă, însă într-un sens impropriu așa cum s-a explicat mai înainte.

Dar ultraactivitatea nu are în vedere doar legea penală mai favorabilă. Se poate întâmpla ca și o lege mai grea, nefavorabilă infractorului, în anumite condiții să ultraactiveze. Este cazul legilor penale temporare sau excepționale pentru fapte comise în timpul cât aceste legi erau în vigoare. Având în vedere timpul relativ scurt de existență a acestor legi, uneori urmărirea și judecarea nu se pot face cât timp aceste legi sunt active. Ultraactivitatea acestor legi se justifică deoarece este instituit un regim derogator, care corespunde întrutotul situației care a impus adptarea unor asemenea legi. Dacă nu ar exista posibilitatea ultraactivității ar însemna ca cei care au săvârșit fapte prevăzute în legile menționate să fie urmărițiși judecați după ieșirea lor din vigoare, conform dreptului comun. Acest lucru ar fi în totală neconcordanță cu principiile și scopul dreptului penal, deoarece faptele prevăzute în legi temporare sau excepționale pot nici să nu fie prevăzute în legile ordinare sau să fie prevăzute cu niște sancțiuni nesemnificative. Dacă aceste legi nu ar fi ultraactive s-ar încuraja faptele infractorilor de sustragere de la urmărire și judecare până când legile vor ieși din vigoare. În concluzie, alături de legea penală mai favorabilă mai sunt ultraactive și legile temporare și excepționale.

Capitolul II. Aplicarea legii penale mai favorabile

2.1 Noțiuni și criterii de determinare a legii penale mai favorabile

Concursul de legi penale în doctrina străină, este soluționat prin aplicarea criteriului specialității, subsidiarității și consumațiunii, iar în dreptul nostru după regula priorității în aplicarea legii penale speciale, care derogă de la legea penală generală, dar se completează cu aceasta.

Regulile generale prin care sunt reglementate situațiile tranzitorii în cazul succesiunii legilor penale sunt cuprinse în capitolul consacrat aplicării legii penale în timp.

Consacrat atât în actualul cod, cât și în Constituția României, principiul legii penale mai favorabile este reglementat și în noul Cod Penal cu deosebirea că față de reglementarea în vigoare, dispozițiile care îl consacră suferă unele modificări.

Rațiunea aplicării acestui principiu ține de o echitate socială.Astfel în situația în care noua lege penală are prevederi mai blânde este firesc ca ea să fie aplicată și celor care au comis faptele anterior intrării ei în vigoare deoarece această lege corespunde exigențelor noi ale societății, exprimate de către legiuitor, care a procedat la atenuarea condițiilor de răspundere penală. În situația contrară, atunci când noua lege este mai puțin favorabilă, este nefiresc și împotriva principiului constituțional al legalității pedepsei ca făptuitorului, care se prezumă că la data comiterii fatei cunoștea condițiile de tragere la răspundere prevăzute de vechea lege, să-i fie aplicată noua lege, mai aspră, pe temeiul că aceasta este voința actuală a societății. Denumită ca electică sau bidimensională acestă teorie este cea care predomină reglementarea materiei în legislațiile penale contemporane.

Vom fi în prezența unui caz de aplicare a legii penale mai favorabile atunci când legea nouă modifică modul de sancționare a faptei, condițiile de tragere la răspundere, regimul executării sancțiunilor etc.

Astfel, menționăm cu titlu exemplificativ:

a) modificarea condițiilor de tragere la răspundere

În cazul în care una dintre legi prevede o condiție suplimentară pentru tragerea la răspundere penală a infractorului și această condiție nu este îndeplinită, legea respectivă va fi considerată ca fiind lege mai favorabilă. Așa de pildă, dacă potrivit uneia dintre legi fapta se urmărește la plângerea prealabilă, iar potrivit altei legi se urmărește din oficiu, va fi mai favorabilă legea care impune condiția plângerii prealabile. Tot astfel, va fi mai favorabilă legea care: permite împăcarea; prevede o cauză de nepedepsire sau de reducere a pedepsei; prevede un termen de prescripție mai scurt sau permite împlinirea mai rapidă a termenului de prescripție (spre exemplu, nu prevede o anumită cauză de întrerupere).

b) modificarea regimului sancționator

Atunci când legile succesive prevăd pedepse diferite, determinarea legii penale mai favorabile se va face având în vedere mai întâi pedeapsa principală. Dacă cele două legi prevăd pedepse din specii diferite, se va avea în vedere ierarhizarea legală a pedepselor, conform căreia amenda este mai favorabilă decât pedeapsa închisorii care este, la rândul ei mai favorabilă decât detențiunea pe viață.

Dispoziția din art. 5 N.C.p. aduce două modificări importante față de prevederile art. 13 C.p.:

– în primul rând, se renunță la dispoziția din art. 13 alin.2 C.p., potrivit căreia când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă nu se mai aplică. Modificarea s-a impus pentru a evita retroactivitatea unei dispoziții penale mai severe referitoare la pedepsele complementare, astfel că după intrarea în vigoare a noului Cod penal pedepsele complementare se vor aplica întotdeauna potrivit legii care a fost determinată ca fiind mai favorabilă în raport de pedeapsa principală.

– a doua modificare constă în completarea ipotezelor de aplicare a legii penale mai favorabile cu referire la actele declarate neconstituționale sau la cele respinse de Parlament. Potrivit art. 5 alin.2 N.C.p. dispozițiile alin. 1 se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.

Deși o lege declarată neconstituțională sau o ordonanță de urgență respinsă de Parlament își încetează activitatea, aceste acte vor fi luate în calcul la stabilirea legii penale mai favorabile și pot fi aplicate chiar ulterior încetării activității lor, în măsura în care au fost în vigoare la vreun moment cuprins între comiterea faptei și judecarea definitivă și dacă au fost mai favorabile în raport cu celelalte reglementări.

2.2 Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor nedefinitiv judecate

Potrivit art. 5 alin.1 N.C.p. (art. 13 C.p.), în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Aplicarea acestui text are ca premisă faptul că toate legile incriminează fapta comisă, dar o sancționează diferit. Așa fiind, pentru a fi în prezența unui caz de aplicare a legii penale mai favorabile în această ipoteză este necesară reunirea mai multor condiții:

a) succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei și momentul judecării definitive a infractorului. În măsura în care legea nouă intervine după condamnarea definitivă este posibilă aplicarea legii penale mai favorabile, dar în condițiile speciale prevăzute de art. 6 N.C.p.. Va fi, însă, aplicabilă legea penală mai favorabilă conform art. 5 N.C.p. în situația în care hotărârea definitivă a fost desființată în urma unei căi extraordinare de atac, iar legea nouă a intervenit înainte de pronunțarea unei noi hotărâri definitive în urma rejudecării.

b) toate legile succesive să incrimineze fapta comisă. În măsura în care una dintre legile intervenite între momentul comiterii infracțiunii și momentul condamnării nu mai prevede fapta ca infracțiune nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, fiind în prezența unei dezincriminări.

c) legile succesive incriminează sau sancționează diferit fapta comisă. În măsura în care toate legile succesive incriminează și sancționează în același mod fapta comisă, nu se pune problema unei legi penale mai favorabile, căci aplicarea oricăreia dintre ele produce aceleași efecte în privința inculpatului. În acest caz, se consideră că încadrarea juridică se va face potrivit legii noi, soluție care facilitează aplicarea normelor care ar interveni ulterior cu privire la executarea sancțiunilor și care, de regulă, vor face referire la această lege. În plus, condamnatul nu ar putea invoca vreo vătămare a drepturilor sale prin încadrarea faptei potrivit legii noi, în măsura în care prin aceasta nu i s-a îngreunat în niciun fel situația.

În cazul faptelor pentru care a intervenit o condamnare definitivă în temeiul vechii legi

Vizează atât pedepsele care au fost executate sau sunt considerate ca și executate, cât și pe cele pentru care nu s-a început executarea, ori a fost suspendată executarea, sau care se află în curs de executare.

Nu interesează pentru aplicarea legii penale mai favorabile intervenită după o condamnare definitivă faptul că legea nouă prevede mai multe forme atenuante ale infracțiunii, sau efecte mai extinse în cazul reținerii circumstanțelor atenuante, ori faptul că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a peersoanei vătămate și/sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

În cazul în care executarea pedepsei aplicate a fost suspendată, prevederile art. 458 alin. (1) C.p.p, art. 419 alin.(2) C.p.p., și ale art. 14 C.pen., nu sunt aplicabile, întrucât procedura de modificare a pedepsei definitive și cea de sesizare a instanței de către judecătorul delegat cu efectuarea punerii în executare a hotărârii presupun existența unei pedepse aflate în curs de executare sau susceptibilă a fi pusă în executare. Modificarea pdepsei definitive poate fi cerută numai în cazul în care s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei, situație în care aceasta devine executabilă și deci, prevederile legale menționate devin aplicabile.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive reglementată de art. 6 N.C.p. (art. 14 C.p.), are ca premisă faptul că legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai ușoară decât cea aplicată de instanță sau, deși prevede o pedeapsă din aceeași specie, aceasta are un maxim special mai redus decât pedeapsa concret aplicată de către instanță.

Legiuitorul reglementează în mod distinct mai multe situații în care legea nouă mai favorabilă se aplică în mod obligatoriu:

a) după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii sau amenzii, intervine o lege nouă care prevede un maxim special mai redus decât pedeapsa concret aplicată. Spre exemplu, pentru fapta comisă, legea veche prevedea pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani, iar instanța a aplicat o pedeapsă de 18 ani închisoare; ulterior intervine o lege nouă care prevede pentru aceeași faptă pedeapsa închisorii de la 10 la 15 ani. În acest caz, pedeapsa aplicată se reduce în mod obligatoriu până la maximul special prevăzut de legea nouă, în exemplul nostru până la 15 ani.

b) dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață, intervine o lege nouă care prevede pentru aceeași faptă pedeapsa închisorii, detențiunea pe viață se înlocuiește cu maximul special al pedepsei închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

c) dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii intervine o lege nouă care prevede pentru aceeași faptă doar pedeapsa amenzii, închisoarea se

înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special al pedepsei amenzii prevăzute pentru acea infracțiune. Deci, de această dată nu mai este obligatorie înlocuirea cu maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă, așa cum se întâmpla în ipoteza precedentă, ci instanța poate să aplice o pedeapsă cu amenda între minimul și maximul special. Mai mult, ținând seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în tot sau în parte executarea pedepsei amenzii. Soluția este pe deplin justificată, căci în cazul în care condamnatul executase aproape integral pedeapsa închisorii atunci când a intervenit legea mai favorabilă, dacă ar fi obligat să execute și amenda, i s-ar îngreuna situația, ajungând să execute două sancțiuni pentru aceeași faptă.

În fine, potrivit art. 6 alin.7 N.C.p., reducerea sau înlocuirea pedepsei în temeiul legii mai favorabile operează și atunci când pedeapsa a fost deja executată până în momentul intrării în vigoare a legii noi. Astfel, dacă infractorul a executat 15 ani de închisoare iar legea nouă prevede un maxim special de 10 ani, se va considera că persoana în cauză a executat doar 10 ani. Această reducere nu este doar una simbolică, ea producând efecte în legătură cu alte instituții de drept penal. Astfel, reducerea pedepsei deja executate poate avea ca efect împlinirea mai rapidă a termenului de reabilitare, poate exclude existența primului termen al recidivei, poate înlătura un impediment la aplicarea suspendării sub supraveghere etc.

O altă modificare adusă de noul Cod penal privește aplicarea măsurilor educative în această ipoteză. Potrivit art. 14 alin.4 C.p., pedepsele complementare, măsurile de siguranță și măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de această lege. În art. 6 N.C.p., materia măsurilor educative a primit o reglementare distinctă, ele fiind sancțiuni principale și neputând fi asimilate pedepselor complementare. Potrivit art. 6 alin.4, măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

De asemenea, s-a avut în vedere că legea mai favorabilă intervenită după condamnarea definitivă se apreciază în primul rând prin raportare la sancțiunea principală, chiar dacă pedeapsa complementară sau măsura de siguranță ar fi mai severă, astfel căpedepsele complementare din legea veche care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta (art. 6 alin.5 N.C.p.). Dacă însă legea nouă nu modifică pedeapsa principală, pedepsele complementare și măsurile de siguranță, prevăzute de ambele legi, se execută în limitele legii noi, dacă acestea din urmă sunt mai favorabile (alin.6).

2.3 Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile

Potrivit art. 15 alin.1 din Codul penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduită acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei șde timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită.

Dispozițiile art. 14 alin.5 se aplică și în cazul condamnărilor executate până la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime.

Din acceste prevederi legale rezultă că pentru aplicarea facultativă a legii penale noi mai favorabile sunt necesare următoarele condiții:

Să existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii

Legea nouă să fie mai favorabilă, adică să prevadă o pedeapsă mai ușoară față de legea anterioară

Sancțiunea aplicată de instanță să fie mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă

Instanța să aprecieze că este necesară reducerea pedepsei

De legea nouă mai favorabilă beneficiază și cei care au executat pedeapsa, ori executarea acesteia s-a stins prin vreun mo prevăzut de lege. De exemplu pedeapsa executată a fost de șapte ani, situație în care se va reduce la patru ani, considerându-se că a executat această ultimă pedeapsă.

Noul cod penal nu mai reglementează aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, limitându-se numai la aplicarea obligatorie a acesteia.

Această soluție este justificată de nevoia de reducere la minimul posibil a atingerilor aduse autorității de lucru judecat. În acest fel se asigură în mai mare măsură respectarea principiului legalității sancțiunilor de drept penal.

Considerăm că în lipsa reglementării din legea nouă, pentru situațiile tranzitorii, vaputea fi invocată legea veche, care prevede aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile pentru persoanele condamnate definitiv, în baza legii vechi, dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege.

Acest punct de vedere este în contradicție cu expunerea de motive a legii de punere în aplicare a Codului penal, unde se susține că aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile este exclusă și pentru situațiile tranzitorii, după intrarea în vigoare a noului cod.

Capitolul III. Dispoziții privind aplicarea în timp a legii penale cuprinse în proiectul legii pentru punerea în aplicare a noului Cod Penal

3.1 Dispoziții tranzitorii și finale

Acest proiect de lege are ca obiect de reglementare punerea în acord a legislației penale existente cu dispozițiile noului cod penal, precum și stabilirea regulilor pentru soluționarea conflictelor de legi rezultând din intrarea acestuia în vigoare.

Așa cum rezultă din expunerea de motive a legii, dispozițiile acestui titlu, au ca obiect principal de reglementare soluționarea conflictelor de legi în timp generate de intrarea în vigoare a noului cod penal și care nu pot fi soluționate prin simpla utilizare a normelor generale în materie cuprinse în cod.

Proiectul de lege stabilește data intrării în vigoare a noului cod penal, precum și data intrării în vigoare legii privind punerea în aplicare a noului cod.

De asemenea se prevede că pe data intrării sale în vigoare se abrogă Legea nr. 15/1968 privind codul penal, cu modificările și completările ulterioare.

Proiectul mai prevede că în termen de 6 luni de la publicarea legii în Monitorul Oficial, Guvernul va supune parlamentului spre adoptare proiectul de lege privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune din România și priectul de lege privind executarea pedepselor, măsurilor educative și măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, fiind stabilită și data intrării în vigoare a acestora.

3.2 Alte dispoziții cuprinse în proiectul de punere în aplicare a noului cod penal

Proiectul mai cuprinde și alte dispoziții comentate prin prisma expunerii de motive a actului normativ. Astfel se regăsesc dispoziții referitoare la Codul penal cum ar fi dispozițiile interpretative și dispozițiile de modificare și completare a unor prevederi ale codului penal.

Tot aici întâlnim și dispozițiile privind aplicarea și executarea pedepselor.

Capitolul III al Titlului I este consacrat dispozițiilor privind aplicarea și executarea sancțiunilor penale. Normele înscrise în acest capitol au fost impuse de modificările aduse de codul penal în materia sancțiunilor. Astfel, reformularea definiției recidivei și a textului referitor la cauzele care o exclud, dar și renunțarea la pedepse în cazul minorilor a determinat necesitatea introducerii unei dispoziții privind efectele condamnărilor la pedepse pentru fapte comise în timpul minorității după intrarea în vigoare a codului penal.

Pentru a evita controversele doctrinare apărute în momentul intrării în vigoare a Codului penal din 1969, s-a consacrat explicit soluția majoritară conturată în practica acelei perioade, potrivit căreia tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea cea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile (art.8).

De asemenea în contextul introducerii unor sancțiuni noi, sau a unor modalități de aplicare a acestora văditmai severe față de cele în vigoare, s-a consacrat în anumite ipoteze limitarea aplicării noilor dispoziții la faptele comise după intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal și neluarea lor în calcul pentru determinarea legii penale mai favorabile.

Introducerea unui nou mecanism de aplicare s pedepsei amenzii, bazat pe sistemul zilelor amendă, a impus stabilirea unor reguli speciale privind corespondența între vechiul și noul sistem de aplicare a acestei pedepse.

Printre alte dispoziții ce au fost cuprinse în proiectul de punere în aplicare a noului cod penal întâlnim și dispozițiile speciale privind regimul sancționar aplicabil minorilor. Astfel, în capitolul IV au fost cuprinse reguli speciale pentru soluționarea situațiilor tranzitorii determinate de modificarea fundamentală a regimului sancționator al minorilor și consacrarea unui sistem bazat exclusiv pe măsuri educative.

În acest context, a fost necesară reglementarea situației pedepselor și măsurilor educative aplicate sub imperiul Codului Penal în vigoare, după intrarea în vigoare a noului cod penal, dar și a ipotezelor de suspendare a executării pedepsei dispuse în conformitate cu prevederile codului penal în vigoare.

Pentru a facilita aplicarea normelor referitoare la determinarea legii penale mai favorabile în cazul minorilor, s-a consacrat o ierarhizare legală între anumite categorii de sancțiuni, art. 13, prevăzând că în aplicarea dispozițiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal.

Printre alte dispoziții ce au fost cuprinse în proiectul de punere în aplicare a noului cod penal întâlnim și dispozițiile privind adoptarea legislației penale speciale la prevederile codului penal. Din expunerea de motive a legii rezultă că acest titlu reprezintă partea cea mai importantă a acesteia, cuprinzând cele mai multe prevederi și fiind rezultatul unei analize a întregii legislații penale în vigoare, realizată pentru prima dată după mai multe decenii. Astfel, au fost studiate toate legile în vigoare ce conțin dispoziții penale, începând cu cele din perioada interbelică până astăzi. Au fost analizate legi intrate în vigoare încă din anul 1934 (Legea 59/1934 asupra cecului cu modificările și completările ulterioare), până la acte normative recente (Ordonanța Guvernului nr. 113/2009 privind serviciile de plată).

Studiul dispozițiilor penale în vigoare și propunerile de modificare formulate și regăsite în cuprinsul proiectului se înscriu pe mai multe coordonate. Dintre acestea pot fi menționate ca fiind cele mai importante:

Abrogarea unor texte de incriminare din legislația specială, ca urmare a cuprinderii acestora în partea specială a noului cod penal, pentru evitarea paralelismelor de reglementare

Abrogarea unor dispoziții din legislația specială pentru înlăturarea suprapunerii inutile a unor texte care protejează aceleași valori sociale. Este vorba în acest caz de texte care nu au fost preluate ca atare în codul penal, dar care reglementează situații ce pot fi soluționate corespunzător pe baza textelor existente în codul penal sau în alte legi speciale

Adaptarea pedepselor pentru infracțiunile care rămân în legislația specială potrivit logicii sancționatorii a noului cod penal. În acest context s-a impus modificarea limitelor de pedeapsă în cazul textelor care protejează valori sociale de natură/importanțăcomparabilă cu cele protejate de texte incluse în partea specială a Codului penal, astfel încât nu se justifică o diferențiere substanțială a tratamentului sancționator

Dezincriminarea unor fapte prevăzute în legislația specială și contravenționalizarea acestora acolo unde este cazul. Respectarea principiului minimei intervenții care guvernează legislația penală a oricărui stat de drept impune recurgerea la mecanismul penal de protecție doar în situațiile în care protecția oferită de reglementările altor ramuri de drept (în speță de drept contravențional) este insuficientă

Înlocuirea modului actual de aplicare a pedepsei amenzii din legislația specială, instituind sistemul zilelor amendă și pentru incriminările speciale. În acest sens s-a impus renunțarea la stabilirea de către norma de incriminare a cuantumului amenzii și se propune ca în normă să nu mai fie menționat nici numărul zilelor amendă, ci doar specia de pedeapsă. Determinrea cuantumului amenzii se va face astfel în toate cazurile pe baza dispozițiilor art. 61 din Codul penal

Ca urmare a modificării dispoziției din art. 19 din Codul penal în vigoare referitoare la sancționarea acțiunii și a omisiunii în raport de forma de vinovăție cu care au fost comise s-a impus prevederea explicită a sancționării omisiunii din culpă acolo unde s-a apreciat că această modalitate de comitere prezintă o gravitate suficientă în raport de natura și importanța valorii sociale ocrotite

Reformularea unor texte pentru asigurarea respectării cerințelor de previzibilitate a legii penale, potrivit jurisprudenței europene în materie

Completarea unor ipoteze de incriminare pentru a răspunde obligațiilor sumate de statul român pe plan internațional (decurgând din convenții internaționale ratificate, decizii cadru sau directive)

Revederea unor texte din legislația extrapenală privind decăderi, interdicții sau incapacități decurgând din condamnarea pentru comiterea unei infracțiuni în scopul corelării cu prevederile noului Cod penal referitoare la pedepsele complementare și măsurile de siguranță

Limitarea principiului oficialității procesului penal prin consacrarea punerii în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau a împăcării în cazul unor infracțiuni din legislația specială. În situațiile în care valoarea socială pretejată este una interesează preponderent persoana vătămată și mai puțin ordinea juridică în general, este firească lăsarea la latitudinea persoanei vătămate a declanșării sau continuării procesului penal

Abrogarea sau reformularea unor texte contravenționale conținute în legile u dispoziții penale. Deși textele contravenționale au rămas de regulă străine demersului de elaborare a legii de punere în aplicare a Codului penal, s-au impus totuși intervenții izolate asupra acestora în măsura în care ele erau conținute în legi cu dispoziții penale și conțineau prevederi care se suprapuneau cu acestea din urmă.

Modificarea unor legi penale generale, în scopul punerii lor în acord cu evoluțiile legislative din ultimii ani. Așa se pildă în contextul consacrării răspunderii penale a persoanei juridice în codul penal s-a impus modificarea și completarea Legii nr. 546/2002 privind grațierea și procedura acordării grațierii, consacrându-se explicit posibilitatea acordării grațierii și în cazul persoanei juridice.

Concluzii

Spațiul și timpul sunt elemente de realție care impun, în mod firesc și inevitabil, anumite limite puterii de acțiune a legii penale determinând câmpul ei de aplicare.

Acțiunea penală începe și se sfârșește din punct de vedere temporal odată cu intrarea și respectiv ieșirea ei din vigoare, împrejurări de natură a impune reglementarea prin dispoziții generale a limitelor aplicării legii penale.

Aplicarea legii penale în raport cu timpul, din perspectiva codului penal în vigoare este circumscrisă principiilor activității legii penale, extraactivității legii penale și principiului mitior lex.

Modificările pe care le introduce noul cod penal cu privire la aplicarea legii penale în timp, în cea mai mare parte se cereau adoptate de mai multă vreme din varii motive. Mai întâi aplicarea unui cod penal vechi de peste 40 de ani care a supraviețuit unei schimbări radicale de regim politic era din ce în ce mai greu de realizat în condițiile existenței unei legi fundamentale adoptate după modelul statelor democratice, care garantează drepturile și libertățile cetățenești. Chiar dacă nu am făcut o referire strictă la materia dezbătută mai sus, instituțiile consacrate de codul penal în vigoare au intrat de nenumărate ori în contradicție cu principiile constituționale, și drept urmare, Curtea Constituțională a fost chemată să ajusteze o bună parte din dispozițiile sale. De-a lungul timpului aceste dispoziții declarate neconstituționale, completate sau nu cu alte dispoziții legale, s-au adunat și dacă este permisă comparația au creat impresia unei clădiri ce trebuie reconstruită din temelii.

Dacă legiuitorul a reușit să creeze un cadru legal modern și eficient în ceea ce privește materia la care ne referim, este încă devreme de afirmat. Ceea ce observăm este că mecanismul de raportare a fiecărei dispoziții de lege la principiile constituționale a funcționat și că, pe viitor, în condițiile în care legea fundamentală rămâne neschimbată credem că excepțiile de neconstituționalitate cu referire la dispozițiile actualului cod vor fi ridicate din ce în ce mai puțin. Totuși modul în care s-a făcut această raportare la principiile constituționale, a detrminat uneori, credem, o interpretare extensivă a acestor principii, implicit renunțarea la unele dispoziții care păreau a fi cel puțin echitabile, dacă nu și constituționale. Cu titlu de exemplu, menționăm înlăturarea articolului referitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive pe motiv că ar contraveni principiului constituțional al separării puterilor în stat.

În fine, o altă categorie de modificări a fost determinată de realitățile socio-politice care caracterizează țara noastră în prezent. Ne referim la faptul că România este în prezent un stat membru al Uniunii Europene, aspect care presupune anumite standarde în reglementările interne, armonizate cu cele ale celorlalte state membre sau cu cele emise de către instituțiile comunitare, precum și faptul că dreptul Uniunii devine parte integrantă a legislației interne.

Pe de altă parte, ca membru al Consiliului Europei care impune anumite standarde în înfăptuirea actului de justiție, implicit recunoașterea competențelor CEDO și a recomandărilor acestei curți statul român a fost nevoit să-și adapteze normele penale, implicit dispozițiile din noul cod penal. Nu au fost puține condamnările statului român la CEDO pentru faptul că anumite dispoziții penale încălcau Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și drept consecință legiuitorul a fost nevoit să adopte noile reglementări și în raport de aceste cerințe.

Dacă modificările pe care noul cod penal le aduce ca urmare a acestor influențe de natură externă sunt sau nu corespunzătoare, în ceea ce privește materia la care ne-am referit este greu de apreciat. Din perspectiva a ceea ce era obligatoriu de modificat pentru ca legea penală română să fie corespunzătoare unui standard minimal sau dacă ne referim la acele dispoziții care sunt absolut necesare potrivit angajamentelor făcute de către statul român, se poate afirma că ceea ce introduce noul cod penal este corespunzător.

Dacă reglementările sunt sau nu în acord cu spiritul tratatelor Uniunii Europene sau internaționale, respectiv dacă cetățenii români nemulțumiți de prevederile acestui nou cod, vor recurge la instanțele europene pentru a-și găsi dreptatea cu o frecvență mai mare sau mai mică decât până în prezent, este greu de anticipat.

Esențial în ceea ce privește noul cod penal este ca în perioada imediat următoare să intre în vigoare. Aplicarea acestuia, chiar și în condițiile în care îi sunt contestate anumite prevederi, ar fi răul cel mai mic în comparație cu răul care s-ar produce dacă ar urma soarta codului penal adoptat în anul 2004.

Deși reglementarea din noul cod penal referitoare la aplicarea legii penale în timp este călăuzită de aceleași principii, prin reducerea la minimul necesar a atingerii aduse autorității de lucru judecat și renunțarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, prin completarea dispozițiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile și a actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență adoptate de parlament cu modificări sau completări ori respinse, prin înlăturarea dificultăților de aplicare a textelor, legiuitorul a dat mai multă precizie și acuratețe dispozițiilor, marcând o evoluție legislativă firească și necesară.

Bibliografie

Tratate, cursuri și monografii

Antoniu George, Ovidiu Predescu, Costica Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, ioan Molnar, ilie Pascu, Viorel Pasca, Explicații preliminare ale noului Cod Penal, Editura Universul Juridic, București, 2010

Basarab Matei, Viorel Pasca, Constantin Butiuc, Gheorghita Mateut, Codul penal comentat. Partea generală., Vol.I, Editura Hamangiu, București, 2007

Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generală., Editura C.H.Beck, București, 2010

Bulai Costică, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache,Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal român. Partea generală., Editura Universul Juridic, București, 2012

Drăghici Vasile, Drept Penal. Partea Generală, Editura Pro Universitaria, București, 2010

Hotca Mihai Adrian, Codul penal. Comentarii și explicații, Editura C.H.Beck, București, 2007

Hotca Adrian Mihai, Noul Cod penal si Codul penal anterior. Aspecte diferentiale si situatii tranzitorii, Editura Hamangiu, București, 2009

Mirișan Valentin, Drept penal. Partea generală., Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2012

Mirișan Valentin, Drept penal. Partea generală., Editura Universul Juridic, București, 2010

Pascu Ilie, Drept penal. Partea generala. Examinarea institutiilor fundamentale ale dreptului penal, potrivit dispozitiilor Codului penal in vigoare si ale noului Cod penal, Editura Hamangiu, București, 2009

Pascu Ilie, Petre Buneci, Noul Cod penal. Partea generala si Codul penal. Partea generala in vigoare. Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București, 2011

Paveleanu Vasile, Drept penal.Partea generală., Editura Universul Juridic, București, 2012

Ristea Ion, Drept penal.Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2011

Streteanu Florin, Tratat de drept penal. Partea generală, Vol. I, Editura C.H.Beck, București, 2008

Vladila Lavinia Mihaela, Olivian Mastacan, Drept penal.Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2012

Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală. Partea specială., Ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2011

Reviste de specialitate

Antoniu George, Aplicarea legii penale în timp și spațiu, Revista de Drept Penal, nr.4/2001

Antoniu George, Eroarea de drept penal, Revista de Drept Penal, nr. 1/1994

Coraș Leontin, Aplicarea legii penale în timp din perspectiva Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, în revista Dreptul nr. 4/2010

Corlățeanu Sorin, Simina Corlățeanu, Din nou despre aplicarea legii penale în timp, în Revista Dreptul, nr. 6/2006

Lascu Liviu Alexandru, Aplicarea legii penale române în timp în lumina noului cod penal, Revista Dreptul nr. 7/2010

Răducanu Ruxandra, Timpul și aplicarea legii penale, Revista Științe Juridice, nr. 1/2007

Vida Ioan, Acțiunea normei juridice în timp, Revista Dreptul nr. 2/2004

Resurse electronice

www.legalis.ro

Bibliografie

Tratate, cursuri și monografii

Antoniu George, Ovidiu Predescu, Costica Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, ioan Molnar, ilie Pascu, Viorel Pasca, Explicații preliminare ale noului Cod Penal, Editura Universul Juridic, București, 2010

Basarab Matei, Viorel Pasca, Constantin Butiuc, Gheorghita Mateut, Codul penal comentat. Partea generală., Vol.I, Editura Hamangiu, București, 2007

Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generală., Editura C.H.Beck, București, 2010

Bulai Costică, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache,Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal român. Partea generală., Editura Universul Juridic, București, 2012

Drăghici Vasile, Drept Penal. Partea Generală, Editura Pro Universitaria, București, 2010

Hotca Mihai Adrian, Codul penal. Comentarii și explicații, Editura C.H.Beck, București, 2007

Hotca Adrian Mihai, Noul Cod penal si Codul penal anterior. Aspecte diferentiale si situatii tranzitorii, Editura Hamangiu, București, 2009

Mirișan Valentin, Drept penal. Partea generală., Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2012

Mirișan Valentin, Drept penal. Partea generală., Editura Universul Juridic, București, 2010

Pascu Ilie, Drept penal. Partea generala. Examinarea institutiilor fundamentale ale dreptului penal, potrivit dispozitiilor Codului penal in vigoare si ale noului Cod penal, Editura Hamangiu, București, 2009

Pascu Ilie, Petre Buneci, Noul Cod penal. Partea generala si Codul penal. Partea generala in vigoare. Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București, 2011

Paveleanu Vasile, Drept penal.Partea generală., Editura Universul Juridic, București, 2012

Ristea Ion, Drept penal.Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2011

Streteanu Florin, Tratat de drept penal. Partea generală, Vol. I, Editura C.H.Beck, București, 2008

Vladila Lavinia Mihaela, Olivian Mastacan, Drept penal.Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2012

Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală. Partea specială., Ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2011

Reviste de specialitate

Antoniu George, Aplicarea legii penale în timp și spațiu, Revista de Drept Penal, nr.4/2001

Antoniu George, Eroarea de drept penal, Revista de Drept Penal, nr. 1/1994

Coraș Leontin, Aplicarea legii penale în timp din perspectiva Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, în revista Dreptul nr. 4/2010

Corlățeanu Sorin, Simina Corlățeanu, Din nou despre aplicarea legii penale în timp, în Revista Dreptul, nr. 6/2006

Lascu Liviu Alexandru, Aplicarea legii penale române în timp în lumina noului cod penal, Revista Dreptul nr. 7/2010

Răducanu Ruxandra, Timpul și aplicarea legii penale, Revista Științe Juridice, nr. 1/2007

Vida Ioan, Acțiunea normei juridice în timp, Revista Dreptul nr. 2/2004

Resurse electronice

www.legalis.ro