Aplicarea Legii Civile In Timp Si Spatiu

Drept

Aplicarea Legii Civile In Timp Si Spatiu

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Capitolul I

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Noțiune

2. Clasificare

2.1. Izvoare formale

2.2. Izvoare neformale

Capitolul II

INTERPRETAREA ȘI EFECTELE LEGII CIVILE

2.1. Interpretarea legii

2.2. Interzicerea analogiei

2.3. Respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri

2.4. Libertatea de a dispune

2.5. Renunțarea la drept

2.6. Buna-credință

2.7. Abuzul de drept

2.8. Vinovăția

2.9. Eroarea comună și invincibilă

Capitolul III

APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP ȘI SPAȚIU

1. Aplicarea legii civile

2. Aplicarea legii civile în timp

2.1. Precizări introductive

2.2. Aspecte generale privind principiul neretroactivității legii civile

2.3. Aspecte generale privind aplicarea imediata a legii civile noi și ultraactivitatea legii vechi

2.4. Criteriul neretroactivității. Facta praeterita, facta pendentia, facta futura

2.5. Aplicarea în timp a Codului civil din 2009

2.5.1. Legea aplicabilă actului juridic

2.5.2. Legea aplicabilă prescripției extinctive și decăderii

2.5.3. Legea aplicabilă accesiunii, uzucapiunii și posesiei

2.5.4. Legea aplicabila dezmembrâmintelor dreptului de proprietate privată

2.5.5. Legea aplicabila în materie de carte funciară

2.5.6. Legea aplicabilă faptelor juridice licite ca izvoare de obligații

2.5.7. Legea aplicabilă faptelor ilicite ca izvoare de obligații (răspunderii civile delictuale)

2.5.8. Legea aplicabilă în materie de moștenire

Legea aplicabilă efectelor viitoare ale altor situații juridice trecute

2.5.10. Legea aplicabila garanțiilor

3. Aplicarea legii civile în spațiu

Capitolul I

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Noțiune

Noțiunea de izvor de drept civil are un sens formal, juridic și un sens material. în sens formal, prin izvor de drept civil se înțelege forma specifică de exprimare a normelor juridice civile. în sens material, izvorul de drept civil reprezintă condițiile materiale de existență care generează normele ramurii dreptului civil. în continuare, se va avea în vedere noțiunea de izvor în sens formal.

2. Clasificare

În Codul civil din 1864 nu exista un text care să precizeze izvoarele dreptului civil. Conform noului Cod civil, izvoarele de drept civil se clasifică în:

2.1. formale, din care fac parte trei izvoare: legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului;

2.2. neformale, categorie în care intră jurisprudența, doctrina și morala sau regulile de conviețuire socială.

2.1. Izvoare formale

Noul Cod civil conține o dispoziție expresă (introdusă prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare) referitoare la izvoarele dreptului civil, în articolul 1, intitulat „Izvoarele dreptului civil”: „(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului. (2) în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului. (3) în materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea. (4) Numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept. (5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenței și a conținutului uzanțelor. Uzanțele publicate în culegeri elaborate de către entitățile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară. (6) în sensul prezentului cod, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale”.

Așadar, conform noului Cod civil, dreptul civil are trei izvoare formale: legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului. Acestea însă nu se află într-o poziție de egalitate, unul față de celelalte. Articolul 1 alineatul 2 din noul Cod civil le ierarhizează astfel: 1. mai întâi se aplică legea; 2. dacă nu există text de lege care să reglementeze o situație juridică, se aplică uzanțele; dacă situația juridică ce trebuie soluționată este reglementată de lege și în materia respectivă există și uzanțe, cele din urmă se aplică numai dacă legea face trimitere în mod expres la acestea; adică legea are prioritate (articolul 1 alineatul 3); 3. dacă nu există uzanțe, pentru o situație juridică nereglementată de lege, se aplică o lege care reglementează o situație juridică asemănătoare (analogia legii); 4. dacă nu există o asemenea lege, se aplică principiile generale ale dreptului (analogia dreptului).

Legea. în ceea ce privește legea, în sensul ei larg, nu există diferențe față de reglementarea anterioară. Astfel, actele normative, se împart în:

a) legi, adică acte normative care sunt edictate de organul legiuitor al statului, Parlamentul; legile se clasifică în constituționale, organice și ordinare.

Legile constituționale sunt, conform articolului 73 alineatul 2 din Constituția României, legile de revizuire a Constituției, precum și Constituția însăși (care este legea fundamentală a statului).

Legile organice sunt acelea care dezvoltă și detaliază anumite domenii, cuprinse în Constituție, de mare importanță pentru societate; articolul 73 alineatul 3 din Constituție arată, în mod expres, care sunt aceste domenii; de interes pentru dreptul civil este litera m), care se referă la regimul juridic general al proprietății și al moștenirii.

Legile ordinare sunt toate celelalte legi, edictate de Parlament, care regle¬mentează o sferă restrânsă de relații sociale. De exemplu. Legea fondului funciar (Legea nr. 18/1991, cu modificările ulterioare). Tot în această categorie intră și codurile. Codul este o grupare sistematizată de norme juridice, care reglementează totalitatea sau majoritatea relațiilor sociale specifice unei anumite ramuri. Noul Cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

În ceea ce privește tratatele internaționale la care România este parte, acestea devin drept intern prin legea de ratificare (care înglobează conținutul actului internațional ratificat) și urmează regimul legilor ordinare. Aceasta rezultă din articolul 11 alineatul 2 din Constituție („Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”). Conform articolului 20 alineatul 2 din Constituție, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. O prevedere asemănătoare se regăsește în noul Cod civil. Astfel, conform articolului 4, intitulat „Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului”, „(1) în materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările inter-naționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile”.

b) hotărâri și ordonanțe ale guvernului (inclusiv cele de urgență); acestea sunt acte normative emise de către Guvern, conform articolului 108 din Constituție, în scopul organizării executării legilor (hotărârile) sau în temeiul unei legi speciale de abilitare (ordonanțele); de exemplu, O.G. nr. 21/1992 cu privire la protecția consumatorilor, Hotărârea Guvernului nr. 1259/2001 privind aprobarea Normelor tehnice și metodologice pentru aplicarea Legii nr. 445/2001 privind semnătura electronică.

c) alte acte normative subordonate legii; acestea sunt izvoare de drept civil în măsura în care conțin prevederi de drept civil; din această categorie fac parte actele normative emise de organele centrale ale administrației publice, adică ordine, instrucțiuni, regulamente (de exemplu, Ordinul nr. 534/2001 al Ministrului Administrației Publice privind aprobarea Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general) și actele normative emise de autoritățile administrației publice locale, adică hotărâri ale consiliilor locale, dispoziții ale primarilor, ordine ale prefecților.

Toate actele normative, indiferent de organul de stat care le-a emis, sunt obligatorii pentru toate persoanele cărora li se adresează.

Un caz particular îl reprezintă dreptul Uniunii Europene. După aderarea României la Uniunea Europeană, dreptul Uniunii Europene a devenit izvor de drept. Normele dreptului Uniunii Europene se aplică cu prioritate față de dreptul național. Aceasta înseamnă că subiectele de drept sunt obligate să-l respecte, iar judecătorul național să-l aplice din oficiu.

Dreptul Uniunii Europene se împarte în drept primar și drept derivat. Dreptul primar este format din totalitatea normelor juridice care reglementează constituirea și organizarea Uniunii Europene. Dreptul derivat este format din regulamente, directive și decizii. Regulamentul este acel act normativ cu aplicabilitate generală, care se adresează atât tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cât și persoanelor fizice și juridice din interiorul acestora; se aplică în mod direct, fără a fi necesară intervenția statelor, în sensul ratificării sau al adoptării unor măsuri legislative; regulamentul are forță general obligatorie, așa încât nici statele, nici cetățenii lor nu se pot sustrage de la respectarea lui. Directiva este actul normativ care obligă statele membre să adopte reglementări interne, conforme cu conținutul ei, în vederea atingerii obiectivelor, rezultatelor propuse. Directiva lasă însă legiuitorului național alegerea referitoare la modul și mijloacele în care directiva va fi transpusă în dreptul național. Directiva, spre deosebire de regulament, se adresează numai statelor membre (nu direct cetățenilor), care sunt obligate să le transpună în legislația națională, în caz contrar fiind supuse sancțiunilor. Deciziile se adresează numai statelor membre și nu au caracter normativ.

Conform articolului 5 din noul Cod civil, intitulat „Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene”, „în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților”.

Potrivit articolului 4 din noul Cod civil, intitulat „Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului”, „(1) în materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile”.

Uzanțele. Prin uzanțe se înțelege obiceiul sau cutuma, la care se adaugă uzurile profesionale. Obiceiul (sau cutuma) reprezintă o practică îndelungată, continuă și generală, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie. Obiceiurile sunt nescrise. Legea este considerată un drept scris, iar obiceiul un drept nescris. Uzurile profesionale au fost incluse printre izvoarele de drept civil pentru că, așa cum se prevede în articolul 3 alineatul 1, dispozițiile noului Cod civil se aplică și profesioniștilor. Ideea ca uzanțele să fie considerate izvoare formale de drept civil a fost preluată din Codul civil elvețian (articolul 1 alineatul 2). O reglementare similară există și în Codul civil grec (articolul 1), cu deosebirea că cele două izvoare ale dreptului civil grec – legea și uzanțele – se găsesc pe picior de egalitate. Pentru a fi izvor de drept, uzanțele trebuie să fie conforme cu ordinea publică și cu bunele moravuri (articolul 1 alineatul 4 din noul Cod civil). Ordinea publică în dreptul civil reprmului”, „(1) în materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile”.

Uzanțele. Prin uzanțe se înțelege obiceiul sau cutuma, la care se adaugă uzurile profesionale. Obiceiul (sau cutuma) reprezintă o practică îndelungată, continuă și generală, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie. Obiceiurile sunt nescrise. Legea este considerată un drept scris, iar obiceiul un drept nescris. Uzurile profesionale au fost incluse printre izvoarele de drept civil pentru că, așa cum se prevede în articolul 3 alineatul 1, dispozițiile noului Cod civil se aplică și profesioniștilor. Ideea ca uzanțele să fie considerate izvoare formale de drept civil a fost preluată din Codul civil elvețian (articolul 1 alineatul 2). O reglementare similară există și în Codul civil grec (articolul 1), cu deosebirea că cele două izvoare ale dreptului civil grec – legea și uzanțele – se găsesc pe picior de egalitate. Pentru a fi izvor de drept, uzanțele trebuie să fie conforme cu ordinea publică și cu bunele moravuri (articolul 1 alineatul 4 din noul Cod civil). Ordinea publică în dreptul civil reprezintă normele juridice care se impun din motive de moralitate sau de securitate socială, ceea ce este imperativ în relațiile dintre oameni. Conținutul ordinii publice variază de la un regim la altul. Bunele moravuri reprezintă regulile impuse de morala socială a unei epoci date. Bunele moravuri au un conținut cutumiar și evolutiv. Uzanțele se pot proba prin orice mijloc de probă. Dacă sunt publicate – și aceasta se referă, mai ales, la uzurile profesionale, se prezumă că există. Acela care contestă existența lor trebuie să facă dovada. Sarcina probei în ceea ce privește existența și conținutul uzanței revine părții interesate să o folosească.

Principiile generale ale dreptului. Potrivit doctrinei de până la apariția noului Cod civil, erau considerate izvoare neformale ale dreptului civil principiile generale ale dreptului civil, și nu principiile de drept în general. Principiile generale de drept le includ pe cele de drept civil, însă nu și invers. Prin urmare, precizarea făcută de noul Cod civil lărgește sfera principiilor care ar putea fi aplicate pentru o situație juridică nereglementată de lege.

2.2. Izvoare neformale

Nu sunt modificări în ceea ce privește izvoarele neformale de drept civil din vechea reglementare, în sensul că nu sunt considerate izvoare de drept civil nici în noul Cod civil: jurisprudența, doctrina, morala sau regulile de conviețuire socială.

a) Jurisprudența (sau precedentul judiciar ori practica judiciară) reprezintă ansamblul soluțiilor cuprinse în hotărârile instanțelor judecătorești. Atunci când se pune întrebarea dacă jurisprudența poate fi considerată izvor de drept, se are în vedere o accepțiune mai restrânsă a acesteia, și anume hotărârile date într-o anumită materie, ca practică constantă și cu caracter de continuitate a instanțelor. Judecătorul nu creează legea, ci doar o aplică. Hotărârile pe care le dă sunt obligatorii numai pentru părțile în cauză, neavând caracter general și impersonal (cum trebuie să aibă legile). Conform articolului 124 alineatul 3 din Constituție, judecătorul este independent și se supune numai legii. Rezultă că jurisprudența nu poate fi recunoscută ca izvor de drept). În plus, noul Cod civil enumeră în articolul 1 izvoarele dreptului civil, iar jurisprudența nu se află printre ele. De asemenea, potrivit articolului 5 alineatul 2 din noul Cod de procedură civilă (care seamănă cu articolul 4 din Codul civil din 1864): „Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății”.

Totuși, prin excepție, anumite hotărâri judecătorești sunt creatoare de drept. Astfel, conform articolului 147 alineatul 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Judecătorul, în soluționarea unor cauze ulterioare deciziei Curții Constituționale, nu va mai putea aplica textul de lege declarat neconstituțional. Această dispoziție este reluată și în articolul 31 alineatul 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru deciziile prin care se soluționează excepțiile de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe. De asemenea, soluțiile pronunțate de instanța supremă în recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Articolul 329 din Codul de procedură civilă în vigoare, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 prevede că: „Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești”. Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești irevocabile, care se anexează cererii. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul oficial al României, Partea I (articolul 330 alineatul 4 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost completat de articolul I punctul 33 din Legea nr. 202/2010).

În noul Cod de procedură civilă, care nu a intrat încă în vigoare, există prevederi similare în articolele 508-511. Noul cod de procedură civilă introduce și o altă instituție privind asigurarea unei practici judiciare unitare, în afară deci de recursul în interesul legii, și anume sesizarea înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, în articolele 512-514. Și în acest caz, decizia pronunțată este creatoare de drept. Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțe, inclusiv în cauza în legătură cu care s-a ridicat problema de drept, de la data publicării deciziei în Monitorul oficial al României, Partea I.

Această instituție seamănă cu procedura pronunțării unei hotărâri preliminare din dreptul Uniunii Europene. Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), în temeiul articolului 267 (ex-articolul 234 TCE) litera b) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), are ca atribuție și interpretarea dreptului Uniunii Europene. în scopul evitării apariției în diferite state membre a unor jurisprudențe divergente sau contrare dreptului Uniunii Europene, judecătorul național – indiferent de gradul de jurisdicție – sesizează CJUE ori de câte ori, în soluționarea unui litigiu, apare o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene. Sesizarea CJUE se face prin intermediul procedurii hotărârii preliminare, care are sensul de acțiune în interpretare.

Deși nu este recunoscută ca izvor de drept în sistemul nostru de drept, jurisprudența joacă un rol important în soluționarea cauzelor. Astfel, judecătorul, în majoritatea cazurilor, ține seama, în soluția pe care o dă, de practica instanței unde activează (ori de practica altor instanțe care pronunță hotărâri concordante), precum și de practica instanței supreme, pentru a evita posi¬bilitatea ca hotărârea dată să îi fie desființată la instanța superioară (pe motiv că soluția diferă față de acelea date în cazuri similare de alte complete de judecată) ori pentru că îl convinge jurisprudența respectivă. Deci, practica judiciară, în special aceea a înaltei Curți de Casație și Justiție, conduce la aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României. în plus. legiuitorul, observând practica instanțelor, poate adapta și perfecționa legislația.

b) Doctrina (sau literatura juridică) reprezintă lucrările și studiile de specialitate scrise de juriști, care explică, comentează și interpretează normele juridice. Ea nu este recunoscută ca izvor de drept, dar are un rol activ în crearea și perfecționarea normelor de drept.

c) Morala (sau regulile de conviețuire socială) reprezintă o etică, adaptată anumitor locuri și anumitor timpuri. Morala poate fi considerată izvor neformal de drept în măsura în care este încorporată în lege. Regulile moralei nu pot fi impuse prin forța de constrângere a statului.

Capitolul II

INTERPRETAREA ȘI EFECTELE LEGII CIVILE

2.1. Interpretarea legii

Interpretarea normei juridice civile este o operațiune logico-rațională prin care se stabilește sensul (semnificația) conținutului normei, în vederea aplicării ei la o situație juridică concretă.

Codul civil din 1864 nu conținea decât două reguli generale de interpretare, care, de fapt, erau reguli de aplicare a legii, și anume prevederea art. 3 (conform căreia judecătorul era obligat să soluționeze orice cauză cu care era învestit, fie că era reglementată de lege, fie că nu era) și aceea cu- prinsă în art. 4 (prin care judecătorului îi era interzis să se pronunțe prin dispoziții generale). De aceea, interpretarea normei juridice civile avea la bază principii generale, întemeiate pe rațiune, logică și echitate, utilizându-se și regulile de aplicare a convențiilor.

Noul Cod civil nu aduce o schimbare în ceea ce privește regulile de interpretare, dar face unele precizări.

Felurile interpretării se determină prin utilizarea mai multor criterii. În raport de persoana care face interpretarea și de forța juridică a interpretării, interpretarea poate fi oficială, jurisdicțională și doctrinară. Interpretarea oficială se face de către organul care a edictat legea [art. 9 alin. (1) NCC]. Forma pe care o ia interpretarea în acest caz este legea interpretativă, adoptată de legiuitor în scopul de a clarifica norme juridice cuprinse într-o lege în vigoare, pentru a pune capăt controverselor din practică în legătură cu aplicarea acestor norme; ea nu aduce nimic nou, nu este creatoare de drepturi noi, ci doar explică o lege existentă; ea face corp comun cu legea interpretată, aplicându-se și pentru trecut, și anume de la data intrării în vigoare a legii interpretate. De regulă, legiuitorul nu precizează că o anumită lege este interpretativă, ci particularitatea legii reiese din conținutul ei; judecătorul, atunci când o aplică, îi face și calificarea, cu consecința că o folosește pentru soluționarea unor situații juridice în curs de desfășurare.

Potrivit art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, intitulat „Interpretarea legală”, „(1) Intervențiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ inter- pretativ de același nivel cu actul vizat, prin dispoziții interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziției al cărui sens trebuie clarificat. (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate” (s.n.). Conform art. 9 alin. (2) NCC, norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.

Interpretarea jurisdicțională este realizată de către cel care aplică legea, adică, de regulă, de către judecător (sau de alt organ care are și atribuții jurisdicționale). Această interpretare are forță juridică numai pentru situația concretă, care a condus la interpretare. Conform art. 9 alin. (3) NCC, interpretarea legii civile de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății. Aceeași interpretare nu mai poate fi utilizată și la soluționarea unui alt litigiu; totuși, așa cum am mai arătat când am tratat jurisprudența ca izvor neformal de drept, judecătorul folosește experiența altor instanțe în soluționarea unor cauze similare, chiar dacă precedentul judiciar nu este izvor de drept.

În cadrul interpretării doctrinare, normele juridice civile sunt interpretate de specialiștii în domeniu: cadre didactice universitare, cercetători, practicieni. Această interpretare nu este obligatorie, dar de ea pot ține seama practicienii, în aplicarea normelor juridice civile cu ocazia soluționării litigiilor.

Metodele de interpretare a normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la înde- mâna interpretului, în speță, a judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le interpretează și nici cu concluziile la care ajunge interpretul. Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului acestora, metodele de interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituționale. Cu atât mai puțin, posibilele concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la soluționarea unei cauze, nu pot constitui de asemenea obiect al unei excepții de neconstituționalitate. Aceasta, întrucât nici metodele de interpretare a unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică nu sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.

Dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (introduse prin O.U.G. nr. 184/2002) sunt incidente și entităților care au emis notificări sau au formulat cereri introductive de instanță anterior intrării în vigoare a acestor modificări (18 decembrie 2002). Soluția se impune indiferent dacă textul menționat este privit ca o normă interpretativă sau caracterizat ca o dispoziție a legii noi. În primul caz, textul fiind rezultatul unei interpretări autentice, se integrează Legii nr. 10/2001 și, în condițiile generale ale puterii obligatorii a normelor juridice, are aplicabilitate de la data intrării în vigoare a legii interpretate. În al doilea caz, apare indubitabil că, vizând satisfacerea unor interese de ordin public, textul dă efecte unor raporturi juridice trecute, așa încât, pentru unitate și obligativitate generală, este de imediată aplicare.

2.2. Interzicerea analogiei

Analogia operează atunci când pentru o anumită situație juridică nu există norme juridice civile care să o reglementeze. În acest caz, interpretul, care se confruntă cu o lacună a legii, caută, potrivit art. 1 alin. (2) NCC, mai întâi o uzanță existentă în materia respectivă, care să dea soluția problemei juridice; dacă nu există uzanțe, caută apoi o normă juridică civilă ce reglementează o situație juridică asemănătoare și, ulterior, cercetând acea normă, stabilește dacă ea poate fi aplicată și situației juridice nereglementate; dacă nu găsește o normă juridică civilă asemănătoare, recurge la principiile generale ale dreptului. Reiese, de aici, că analogia poate fi de două feluri, a legii și a dreptului.

Când legea nu reglementează cazul supus judecății, judecătorul trebuie să găsească soluția prin studierea, combinarea și apropierea textelor legale. Atunci când cazul supus judecății este asemănător cu un alt caz reglementat de lege sau există motive pentru a-i aplica regulile stabilite pentru un alt caz, judecătorul va folosi analogia legii, potrivit principiului ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet.

Analogia legii nu este posibilă decât atunci când textul analog conține o regulă de principiu și de drept comun, adică o normă cu caracter general, și nu special, de strictă interpretare. Normele speciale sunt de strictă interpretare și aplicare și, ca atare, nu pot fi aplicate prin analogie. După cum normele de trimitere nu sunt lacune ale legii, ci, dimpotrivă, ele indică textele de lege aplicabile. Folosirea analogiei se face cu titlu excepțional, iar soluția dată are putere juridică numai în situația respectivă și exclusiv asupra părților implicate.

Analogia dreptului (analogia iuris) este posibilă dacă regula necesară dezlegării unui conflict judiciar nu este formulată într-un text precis (limpede, lămurit, clar). În acest caz, justiția este datoare să o deducă din noțiunile, instituțiile și principiile generale ale dreptului pozitiv.

Analogia legii este consacrată de Codul civil, dar este interzisă în dreptul penal, întrucât în materia infracțiunilor nu se poate atribui caracter infracțional unor fapte prin analogie; antrenarea răspunderii penale se leagă de principiul legalității incriminării.

Articolul 10 NCC, deși intitulat „Interzicerea analogiei”, nu interzice analogia, ci doar enumeră cazurile în care aceasta nu poate fi folosită, și anume: în cazul legilor care derogă de la o dispoziție generală, al acelora care restrâng exercițiul unor drepturi civile, precum și în cazul legilor care prevăd sancțiuni civile.

Trimitere la analogie face și Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care în art. 4 alin. (2) prevede că judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă; acest text este reluat în art. 5 alin. (1) NCPC (care seamănă și cu art. 3 C. civ. 1864): „Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii. Aceștia nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

Având în vedere că noul Cod civil a valorificat practica judiciară și doctrina existentă și a încorporat în normele sale soluțiile propuse de acestea problemelor nereglementate de lege, nu putem vorbi încă despre cazuri de aplicare a legii prin analogie. Se presupune că noul Cod civil a avut în vedere toate situațiile juridice care au apărut sau ar putea să apară în stadiul actual al relațiilor din societate și le-a reglementat. Odată cu evoluția relațiilor sociale și cu formarea unei practici în aplicarea noului Cod civil, ar putea deveni posibilă folosirea analogiei.

Codul civil reglementează abuzul de drept, dar nu îi stabilește condițiile. În literatura juridică s-a considerat că se poate recurge la aplicarea prin analogie a art. 723 CPC. „Pentru identitate de rațiune, condițiile abuzului în drept procesual prescrise de textul analog menționat sunt aplicabile și abuzului de drept subiectiv civil”.

Analogia, ca instituție juridică, se plasează în sfera aplicării legii ca argument de interpretare, și nu în cea a procesului legislativ. Folosirea acestei noțiuni pentru caracterizarea normei instituite de legiuitor conduce la o contradicție în termeni, căci analogia implică absența normei și, în consecință, libertatea recunoscută unei autorități publice – în mod excepțional și nu în materie penală – de a stabili ea însăși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat.

Obligarea părinților la întreținerea copilului major aflat în continuarea studiilor se justifică, în lipsa unor reglementări legale exprese, pe considerente de echitate.

2.3. Respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri

Textul este similar cu acela al art. 5 C. civ. 1864, ceea ce înseamnă că interpretarea acestuia din urmă se poate folosi și la înțelegerea art. 11 NCC.

Noțiunile de ordine publică și de bune moravuri nu au fost și nu sunt definite în legislație. În doctrină, ordinea publică în dreptul civil reprezintă normele juridice care se impun din motive de moralitate sau de securitate socială, ceea ce este imperativ în relațiile dintre oameni. Conținutul ordinii publice variază de la un regim la altul. Bunele moravuri reprezintă regulile impuse de morala socială a unei epoci date și au un conținut cutumiar și evolutiv.

Textul art. 11 coroborat cu art. 1169 și art. 1325 NCC consacră principiul autonomiei de voință, adică libertatea de a încheia orice acte juridice civile. Această libertate „nu este absolută, ci limitată, în sensul că părțile nu pot încălca prin actele juridice încheiate legea, ordinea publică sau bunele moravuri. Sancțiunea care se aplică în cazul în care sunt încălcate aceste limite este nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat, deoarece interesul ocrotit are caracter general”.

Prin „legi care interesează ordinea publică” se înțeleg toate dispozițiile imperative ale dreptului public și ale dreptului privat prin care se apără instituțiile și valorile de bază ale societății, se asigură dezvoltarea economiei de piață și ocrotirea socială a persoanelor.

Sunt de ordine publică toate legile constituționale, politice, administrative, fiscale, penale, cele care interesează direct ordinea de stat, organizarea puterilor în stat, drepturile cetățenilor în materie politică etc. Sunt de ordine publică normele referitoare la drepturile omului, organizarea societății și puterii conferite organelor sale, capacitatea persoanelor, starea civilă, dispozițiile cu privire la organizarea judiciară. În domeniul dreptului privat, sunt de ordine publică normele referitoare la organizarea proprietății, drepturile reale și publi- citatea imobiliară, alienabilitatea sau inalienabilitatea bunurilor, capacitatea persoanelor, normele de dreptul familiei relative la constituirea familiei, materia statutului civil etc..

Dispozițiile art. 11 NCC interzic convențiile și actele juridice unilaterale care încalcă o lege relativă la bunele moravuri, „dar încă și acelea care ar aduce o atingere bunelor moravuri, în afară de orice încălcare a unui text legal prescris. În modul acesta, judecătorul va avea o mai largă putere de apreciere, putând anula o dispoziție particulară care interesează moralitatea publică, chiar când nu este contrarie unei reguli imperative speciale și nu interesează decât indirect ordinea publică”.

Puterea dată judecătorilor de art. 5 C. civ. [1864] poate genera abuzuri dacă aceștia s-ar arăta prea rigizi sau prea porniți în aprecierea a ceea ce este și ceea ce nu este contrar bunelor moravuri. Este deci nevoie de măsură și prudență în această apreciere.

În doctrină s-a arătat că donația deghizată este imorală în cazul în care dispunătorul a urmărit scopul de a determina persoana gratificată să înceapă sau să continue relații de concubinaj sau căsătoria fictivă, încheiată cu scopul exclusiv ca una dintre părți să se sustragă de la răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de viol, este lovită de nulitate absolută pentru fraudă la lege.

Convenția prin care un bărbat căsătorit, abandonat vremelnic de soția sa, a promis concubinei sale să se căsătorească cu aceasta dacă va divorța de soția sa și s-a obligat să o despăgubească cu o sumă de bani în caz de revenire a soției în domiciliul conjugal este lovită de nulitate absolută. S-a apreciat că, întrucât căsătoria și divorțul nu pot face obiect de negociere, causa remota a unei asemenea convenții este imorală și ilicită.

Orice convenție sau renunțare la filiație este nulă absolut, deoarece filiația este de ordine publică. Totuși, acest principiu nu își poate avea aplicarea decât atunci când prin acea convenție sau renunțare s-ar crea o situație falsă, consimțindu-se sau convenindu-se la o filiație care nu există, iar nicidecum când prin ele se recunoaște o stare de fapt conformă cu adevărul.

Falsificarea unor înscrisuri oficiale este de natură să atragă în toate situațiile nulitatea absolută, întrucât vizează siguranța circuitului civil, deci ordinea publică.

Dispozițiile art. 1 și art. 5 din Decretul-lege nr. 61/1990, potrivit cărora s-au putut vinde chiriașilor, în condițiile de favoare prevăzute de acest act normativ (preț redus, achitarea acestuia în rate), locuințele construite din fondurile statului (nu și cele preluate abuziv de stat de la persoane fizice), sunt de ordine publică. Ca urmare, actele juridice încheiate cu nesocotirea acestor norme sunt lovite de nulitate absolută.

Pe baza reglementărilor cuprinse în art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 20/1996 și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, s-a subliniat că sintagma „fără titlu valabil” desemnează ideea de fraudă la lege, în sensul lui fraudem legi facere. Ca urmare, s-a decis că trecerea unui imobil în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1950, în absența unui proces judiciar și în pofida creanței excedentare pe care debitorul proprietar o avea împotriva statului, reprezintă o preluare fără titlu valabil, adică o preluare prin fraudă la lege, lovită de nulitate absolută.

2.4. Libertatea de a dispune

Libertatea de a dispune este o prevedere cu caracter general, care este reluată în cazuri concrete reglementate în cuprinsul Codului civil. „Libertatea de a dispune” înseamnă că orice persoană, fizică sau juridică, poate încheia acte juridice de dispoziție având ca obiect bunurile sale. Libertatea de a încheia acte de dispoziție este o latură a principiului general al autonomiei de voință, adică a libertății de a încheia orice acte juridice, consacrat de art. 11 NCC.

Actul juridic de dispoziție este acela care are ca rezultat ieșirea din patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această categorie: vân- zarea, donația, renunțarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct, de superficie, constituirea unei ipoteci, a unui gaj sau a unei garanții reale mobiliare (care reprezintă, totodată, grevarea unui bun cu sarcini reale) etc..

Libertatea de a dispune nu este absolută. Ea poate fi îngrădită de lege printr-o dispoziție expresă. Îngrădirile au, de regulă, scop de protecție.

Limitarea libertății de a dispune, care are caracter de protecție și este legată de capacitatea civilă a persoanei fizice, intervine în următoarele cazuri: a) în cazul art. 988 alin. (1) NCC – minorul nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități [în vechea reglementare, minorul sub 16 ani nu putea dispune prin donație sau legat de bunurile sale (art. 806 C. civ. 1864), iar minorul de 16 ani putea dispune prin testament de jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 C. civ. 1864)]; b) în cazul art. 988 alin. (2) NCC – persoana fizică, nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu, nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa; se exceptează situația în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului [în vechea reglementare, minorul de 16 ani nu putea dispune prin testament în favoarea tutorelui sau, odată ajuns la majorat, în favoarea fostului tutore, până când socotelile nu erau date și primite, cu excepția situației în care tutorele era ascendentul său (art. 809 C. civ. 1864)].

Limitarea libertății de a dispune care are caracter de protecție și este legată de relațiile de familie intervine în următoarele cazuri: a) în cazul prevăzut de art. 316 NCC, care reglementează situația actelor de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei; dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres; b) în cazul prevăzut de art. 322 NCC, potrivit căruia niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune fără consimțământul scris al celuilalt soț de drepturile asupra locuinței familiei; de asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț; c) în cazul prevăzut de art. 346 NCC, potrivit căruia actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți; unul dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate și poate face daruri obișnuite; d) în cazul prevăzut de art. 349 NCC, potrivit căruia niciunul dintre soți nu poate singur, fără acordul celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni.

Limitări temporare ale libertății de a dispune sunt și acelea cuprinse în legi speciale, precum: a) Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată (M. Of. nr. 264/1998) – art. 15 alin. (4) teza I-a, potrivit căruia, până la achitarea integrală a prețului, locuința dobândită conform acestei legi nu poate fi înstrăinată sau restructurată fără autorizarea prealabilă a unității vânzătoare; b) Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului (M. Of. nr. 279/1995) – art. 9 (abrogat între timp prin Legea nr. 71/2011), potrivit căruia chiriașii care au cumpărat apartamentele potrivit acestei legi nu le-au putut înstrăina timp de 10 ani de la data cumpărării; c) Legea locuinței nr. 114/1996 republicată (M. Of. nr. 393/1997) – art. 19, care prevede că „Înstrăinarea, prin acte între vii, a locuințelor pentru realizarea cărora s-au acordat subvenții se poate face numai după restituirea integrală a sumelor actualizate datorate și pe baza dovezii depunerii integrale a contravalorii sumelor actualizate, obținute ca subvenții de la bugetul de stat, potrivit prevederilor art. 7, în depozitul constituit pentru realizarea locuințelor, în condițiile prezentei legi”; d) Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare (M. Of. nr. 611/1999) – art. 5, care arată că, „(1) Până la rambursarea integrală a creditului ipotecar pentru investiții imobiliare, imobilul ipotecat va putea fi înstrăinat numai cu acordul prealabil, în scris, al creditorului ipotecar. Acest acord va fi necesar în legătură cu fiecare înstrăinare determinată. (2) Actele încheiate cu nerespectarea dispozițiilor alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută”.

În alin. (2) al art. 12 NCC este stabilită o limitare a libertății de a dispune cu titlu gratuit, care urmărește protecția creditorilor dispunătorului insolvabil. În această situație, în cazul actelor între vii cu titlu gratuit, notarul public este obligat să insereze declarația pe propria răspundere a dispunătorului din care să rezulte că acesta nu se află în stare de insolvabilitate declarată de instanța judecătorească.

O aplicație a limitării dreptului de a dispune prin acte juridice cu titlu gratuit se regăsește în art. 80 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței: „(1) Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea constituirilor sau a transferurilor de drepturi patrimoniale către terți și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise și a valorii altor prestații executate, realizate de debitor prin următoarele acte: a) acte de transfer cu titlu gratuit (s.n.), efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar”.

În ceea ce privește actele juridice cu titlu gratuit pentru cauză de moarte, nu poate fi realizat controlul solvabilității dispunătorului. Pentru cauză de moarte se poate dispune prin testamentul olograf sau autentic (art. 1040 și urm. NCC). De altfel, nici nu prezintă interes solvabilitatea dispunătorului la data încheierii actului juridic, deoarece testamentul este un act juridic revocabil și care își produce efectele la data deschiderii succesiunii, deci ulterior încheierii lui. Până la acea dată, pot interveni schimbări în ceea ce privește solvabilitatea dispunătorului. Mai mult, legea permite și legatul bunului altuia (art. 1064 NCC). A fortiori, nu interesează solvabilitatea dispunătorului într-un act juridic pentru cauză de moarte.

2.5. Renunțarea la drept

Renunțarea este actul unilateral prin care titularul unui drept își manifestă voința în sensul stingerii acestui drept. Renunțarea este o modalitate de exercitare a prerogativei pe care o are persoana de a dispune (ius abutendi) din punct de vedere juridic de un drept al său.

Controversa privind natura juridică unilaterală sau bilaterală a renunțării și efectele acesteia – extinctive sau translative – a avut ca rezultat conturarea a două noțiuni juridice distincte: renunțarea abdicativă și renunțarea in favorem. Numai renunțarea abdicativă este o renunțare propriu-zisă, ca act unilateral de voință, cu existență de sine stătătoare, care stinge dreptul autorului renunțării. Acest act nu are efecte translative, deoarece renunțătorul nu urmărește să creeze un beneficiu unui terț, nefiind, de regulă, interesat de persoana căreia îi va profita renunțarea. Renunțarea in favorem nu este un act unilateral de voință, ci un contract translativ de drepturi, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, după caz, deoarece titularul dreptului „renunță” în favoarea unei persoane determinate care devine astfel succesorul în drepturi al renunțătorului. Renunțarea își pierde identitatea, fiind absorbită în conținutul unui contract (tranzacție, donație, vânzare), astfel încât se poate vorbi de o renunțare numai în sens figurat și ca o concesie făcută în planul terminologiei juridice concepției contractualiste privind renunțarea.

Renunțarea la un drept produce, de regulă, un efect extinctiv total, în sensul că stinge dreptul subiectiv și, implicit, raportul juridic. În unele cazuri însă, renunțarea produce numai efecte parțiale, în sensul că stinge dreptul ce formează obiectul renunțării, dar – dacă re- nunțarea intră în conținutul unui raport complex – acesta din urmă nu se stinge, ci doar se modifică.

Renunțarea la un drept este un act de dispoziție și reprezintă o latură a libertății de a dispune consacrată de art. 12 NCC. Deși titularul unui drept poate renunța la el, această prerogativă nu este absolută. Legea poate impune interdicția renunțării la anumite drepturi, expres prevăzute.

Și acest text (alături de cel al art. 11 și art. 12 NCC) conține o dispoziție cu caracter general, care este reluată în situații concrete reglementate în cuprinsul Codului civil. De exemplu, renunțarea la dreptul de proprietate, conform art. 889 alin. (1) NCC („Proprietarul poate renunța la dreptul său printr-o declarație autentică notarială înregistrată la biroul de cadastru și publicitate imobiliară pentru a se înscrie radierea dreptului”); renunțarea la drepturile prevăzute în art. 1010 NCC („Confirmarea unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunțare să se prejudicieze drepturile terților”); renunțarea la moștenire, reglementată de art. 1120 și urm., ș.a.

Nu se poate renunța la dreptul referitor la acțiunile privitoare la filiație (art. 437 NCC), la dreptul la întreținere (art. 515 NCC), la dreptul părților în cazul contractului de agenție prin care oricare parte are dreptul să obțină de la cealaltă parte, la cerere, un document scris semnat, cuprinzând conținutul contractului de agenție, inclusiv modificările acestuia [art. 2078 alin. (2) C. civ.], cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga nu poate renunța la prescripție (art. 2509 NCC).

Renunțarea poate avea ca obiect doar un drept subiectiv concret, iar nu însăși capacitatea civilă a persoanei, care este inalienabilă și în sensul că nimeni nu poate renunța nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosință și la cea de exercițiu. Drepturile nepatrimoniale care au rolul de identificare a persoanei fizice (numele, domiciliul, starea civilă) sunt inalienabile și nu pot forma obiectul unei renunțări. De asemenea, drepturile personale nepatrimoniale (morale) de autor nu pot forma obiectul renunțării. Totodată, potrivit art. 38 C. muncii, salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

Codul de procedură civilă distinge între renunțarea la judecată (art. 246) și renunțarea la „însuși dreptul pretins” (art. 247), ca acte de dispoziție pe care părțile le pot înfăptui în procesul civil. Renunțarea la judecată înainte de a se intra în dezbaterea fondului este actul unilateral de voință al reclamantului prin care renunță la judecata cererii de chemare în judecată (sau la judecata unui capăt de cerere). Partea care a renunțat își conservă însă dreptul de a formula o nouă cerere de chemare în judecată, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat. În schimb, renunțarea la „dreptul pretins” este un act unilateral de dispoziție mai grav, prin care reclamantul pierde posibilitatea de a se mai adresa instanței pentru valorificarea dreptului respectiv (art. 247 CPC). Articolul 247 CPC nu se referă, așadar, la renunțarea la dreptul subiectiv în sens material, ca act care stinge irevocabil dreptul din patrimoniul titularului său, ci doar la renunțarea la dreptul de acțiune, consecința fiind degradarea dreptului subiectiv și a obligației corelative, care devine astfel o obligație naturală. Rezultă că, din punctul de vedere al gravității efectelor, trebuie să distingem între trei aspecte ale renunțării, și anume: renunțarea la judecata cererii (art. 246 CPC), renunțarea la acțiune (adică la acea componentă procesuală a dreptului subiectiv – art. 247 CPC) și renunțarea la însuși dreptul subiectiv (în totalitatea sa).

Creditorul are dreptul, în condițiile și limitele prevăzute de art. 699 și art. 974-975 C. civ. [1864], să ceară anularea declarației debitorului său de renunțare la o succesiune și să accepte succesiunea, în numele debitorului.

Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită de către mama copilului, în numele acestuia, atunci când copilul nu are capacitate de exercițiu. Datorită caracterului personal al acțiunii și în lipsa unui text de lege care să prevadă expres posibilitatea renunțării, mama sau reprezentantul legal al copilului nu poate renunța la acțiune. Renunțarea la judecată este contrară interesului copilului, care urmărește stabilirea unui statut civil.

Nu există niciun impediment în considerarea căruia instanța să nu ia act de renunțarea la drept, în condițiile în care aceasta a fost săvârșită potrivit art. 247 alin. (3) CPC, prin înscris autentic din cuprinsul căruia rezultă că aceasta este voința expresă și neechivocă a părții. Dat fiind faptul că, în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, renunțarea la drept nu este condiționată de acordul celeilalte părți, explicabil prin aceea că pentru pârât nu mai există riscul de a fi acționat din nou în judecată pentru valorificarea dreptului la care se renunță, rezultă că nici instanța nu poate refuza pronunțarea unei hotărâri prin care, luând act de această renunțare, va anula în parte hotărârea primei instanțe, în măsura renunțării, după cum prevăd dispozițiile art. 247 alin. (5) CPC.

2.6. Buna-credință

Drepturile subiective civile și obligațiile lor corelative trebuie exercitate, respectiv executate cu bună-credință. Noțiunea de „bună-credință” nu este definită în legislație. În literatura juridică, ea este privită ca un grup de elemente, și anume intenția dreaptă, diligența, liceitatea și abținerea de la cauzarea de prejudicii altora, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc onestitatea (loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptului. Deci elementele bunei-credințe reprezintă valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității.

La polul opus, reaua-credință are la bază fapte psihologice pe care morala și etica socială le repugnă, iar dreptul le sancționează în funcție de gravitatea faptei subiectului de drept care acționează cu rea-credință. Reaua-credință înseamnă „intenție răufăcătoare, imprudență, ilicitate și cauzarea unei vătămări, toate ca rezultat al neonestității”.

Antiteza bunei-credințe este deci reaua-credință, „manifestată prin dol, violență, fraudă și abuz de drept”.

Noul Cod civil ridică buna-credință la rangul de principiu, care trebuie să stea la baza tuturor raporturilor juridice de drept privat. Toate drepturile trebuie exercitate și toate obligațiile trebuie executate cu bună-credință.

Buna-credință este un exemplu al întrepătrunderii normelor morale cu normele juridice. Principiul bunei-credințe acționează și produce efecte în „cele mai variate domenii ale dreptului civil: aprecierea și interpretarea actelor juridice, încheierea și executarea contractelor, exercițiul drepturilor civile, precum și toate modalitățile de dobândire a unor drepturi de către persoana aflată în eroare scuzabilă”.

Buna-credință se prezumă, ceea ce înseamnă că cel care invocă reaua-credință trebuie să o dovedească. Ar fi inadmisibil să i se pretindă „unui subiect de drept, angajat într-un raport juridic civil concret, să-și probeze ab initio buna sa credință. Este ca și cum i-ai pretinde în raporturile de drept penal să-și probeze nevinovăția, înainte de a avea o dovadă de vinovăție”. Proba relei-credințe se poate face prin orice mijloc, chiar cu martori sau prezumții.

Curtea nu neagă complexitatea problemelor pe care instanțele trebuie să le rezolve, însă consideră că această complexitate s-a datorat, cel puțin în parte, lipsei unei definiții clare și coerente a bunei-credințe și a unei metode uniforme de apreciere a sarcinii și a obiectului probei acesteia. Pentru Curte, astfel de chestiuni nerezolvate de instanțele sesizate cu acțiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, introdusă de reclamant, reflectă incertitudinea generală ce plana asupra definiției și a aprecierii bunei-credințe în dreptul intern.

Codul civil (din 1864 – n.n.) reglementează situația construcțiilor sau plantațiilor făcute de o persoană, cu materialele sale și cu cheltuiala sa, pe terenul altuia, în art. 494 făcându-se o distincție după cum constructorul a fost de bună sau de rea-credință (s.n.). Dacă constructorul a fost de bună-credință, considerând că terenul este al său, și nu al altuia, proprietarul fondului este obligat, în virtutea principiului accesiunii, să rețină lucrarea, plătind constructorului fie valoarea materialului și prețul muncii, fie o sumă de bani egală cu sporul de valoare pe care l-a dobândit terenul prin ridicarea (adăugirea) construcției sau plantației. Dacă, dimpotrivă, constructorul a fost de rea-credință, știind că terenul este al altuia, proprietarul acestuia poate cere fie obligarea constructorului la ridicarea, pe cheltuiala sa, a lucrării și la plata despăgubirilor pentru prejudiciile ce i le-a cauzat, fie să păstreze lucrările, cu obligația de a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, din momentul executării lucrării. Momentul în care trebuie apreciată buna sau reaua-credință a celui care construiește pe terenul altuia este acela al ridicării construcției sau plantației, căci numai atitudinea psihică din acest moment poate avea relevanță juridică în aprecierea credinței constructorului.

Constructorul este de rea-credință în cazul în care a edificat o construcție fără autorizație pe un teren preluat de către stat de la foștii proprietari, restituit ulterior acestora. Reprezentarea pe care acesta pretinde că a avut-o la momentul edificării construcției asupra existenței și valabilității titlului statului nu este revelatoare pentru calificarea bunei sale credințe, deoarece nici pe terenul statului (proprietar aparent) nu se putea ridica o construcție fără acordul acestuia și fără autorizație.

Probele referitoare la faptul că tranzacția dintre soți privind împărțirea bunurilor comune a fost încheiată și consacrată prin hotărâre de expedient la cererea acestora, fără știrea creditorului, într-un dosar separat, deși pe rolul instanțelor era în curs de soluționare în același timp acțiunea de împărțire a bunurilor comune declanșată anterior de către creditor ca urmare a constatării insolvabilității debitorului în cadrul executării silite, precum și că, la data împărțelii bunurilor prin tranzacția soților pârâți, era în vigoare interdicția de înstrăinare asupra imobilului, instituită la cererea creditorului, reprezintă împrejurări de fapt cu consecințe efective asupra stabilirii existenței sau nu a intenției de fraudare și a conivenței frauduloase dintre pârâți, respectiv a relei-credințe a acestora.

Titlul subdobânditorului nu poate fi pus la adăpost de efectele nulității titlului statului, potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accepientis, cât timp actul translativ al dreptului real imobil are caracter gratuit, chiar dacă acesta este de bună-credință. Echitatea și stabilitatea raporturilor juridice nu cer în acest caz menținerea actului juridic ulterior, deoarece într-o asemenea situație nu se dorește evitarea unei pagube (ca în cazul subdobânditorului cu titlu oneros), ci păstrarea unui folos dobândit fără contraechivalent.

Fructele civile sunt venituri bănești produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori dobânzile, care de regulă se dobândesc zi de zi, pe măsura trecerii timpului, fără ca substanța bunului ce le produce să scadă (art. 525 C. civ. [1864]). De la regula conform căreia fructele se cuvin proprietarului lucrului, art. 485 C. civ. [1864] a instituit o excepție, potrivit cu care posesorul de bună-credință al lucrului îi culege fructele, fără ca proprietarul să poată să ridice vreo pretenție asupra lor. Articolul 487 C. civ. [1864] stabilește că posesorul încetează să mai fie de bună- credință în momentul în care a luat cunoștință de viciile care-i afectează titlul, fiind normal ca, de îndată ce a cunoscut viciile titlului, să nu se mai bucure de beneficiul pe care legea îl recunoaște în privința dobândirii cu bună-credință a fructelor. Este adevărat că încetarea bunei-credințe este o chestiune de fapt lăsată, de la caz la caz, la aprecierea judecătorului, dar, în mod unanim, doctrina și jurisprudența au stabilit că intentarea acțiunii în justiție împotriva posesorului face să înceteze buna sa credință și de la data acțiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe temeiul posesiunii de bună-credință. Posesorul bunului nu poate condiționa buna sa credință de natura acțiunii formulate împotriva sa. Aceasta, deoarece, la data la care reclamantul a introdus o acțiune în justiție, pârâtul a încetat să mai fie de bună-credință, deoarece de la acea dată cunoștea viciile titlului cu care deținea bunul, neavând nicio relevanță dacă acțiunea era una în constatarea dreptului, și nu în realizarea lui, efectele juridice ale demersului judiciar întreprins de reclamant constând în atenționarea pârâtului că posesiunea pe care o exercită asupra bunului este fondată pe un titlu viciat.

Practica judiciară a recunoscut, pe lângă cazurile prevăzute de lege, un drept de retenție posesorului de bună-credință al unui imobil până la restituirea cheltuielilor necesare și utile făcute asupra lucrului. Nu se poate reține buna-credință a posesorului, în condițiile în care preluarea de la fostul proprietar s-a efectuat doar faptic, fără niciun titlu; într-o asemenea situație, nimic nu-l împiedica pe posesor să verifice cu precauție statutul juridic al imobilului, mai înainte de efectuarea unor îmbunătățiri costisitoare.

Conform art. 1899 alin. (2) C. civ. [1864], „buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință”. Argumentarea în sensul că terții cumpărători nu și-au dovedit buna-credință nu poate fi primită, pentru că astfel s-ar inversa sarcina probei. În același sens, I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 4705/2004: „Potrivit art. 1202 alin. (1) C. civ. [1864], prezumția legală dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută. În speță, Legea specială nr. 10/2001 prezumă, în art. 46 alin. (2) și art. 18 lit. d), buna-credință a fostului chiriaș care a cumpărat imobilul cu respectarea Legii nr. 112/1995. Ca atare, nu acesta era ținut să facă dovada bunei-credințe, ci, în condițiile textelor de lege mai înainte menționate, această dovadă revenea reclamanților, care nu au respectat dispozițiile art. 112, art. 138 și art. 139 CPC”; C.S.J., s. civ., dec. nr. 781/2003: „Cum buna-credință se prezumă, opus ei, reaua-credință trebuie dovedită de cel ce o invocă”; I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 1476/2004: „Buna-credință se prezumă totdeauna și sarcina probei relei-credințe revine celui ce afirmă existența ei”.

2.7. Abuzul de drept

Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege și de regulile de conviețuire socială și contrar bunei-credințe. În stabilirea scopului, a destinației drepturilor subiective, legiuitorul ia în considerare, mai întâi, interesele proprii titularilor lor, care alcătuiesc scopul oricărui drept subiectiv, iar apoi are în vedere concordanța acestora cu cele generale, astfel încât prin exercitarea unui drept subiectiv să nu se aducă atingere drepturilor celorlalte subiecte de drept; exercitarea dreptului se face în alt scop atunci când urmărește a prejudicia pe altul sau a obține foloase ilicite.

Pentru existența abuzului de drept trebuie îndeplinite următoarele condiții: a) să existe un drept subiectiv civil; abuzul de drept nu există în afara unui drept subiectiv civil; dacă este încălcată legea sau o regulă de conviețuire socială prin săvârșirea unei fapte ilicite care nu are legătură cu un drept subiectiv, are loc un delict civil, și nu un abuz de drept; de exemplu, proprietarul unui teren care trece cu tractorul peste plantația proprietarului vecin săvârșește o faptă ilicită, un delict civil, și nu un abuz de drept (el încalcă regula conform căreia exercitarea drepturilor trebuie să se facă în limitele externe ale acestora); dacă proprietarul terenului sapă un șanț pe propriul teren, ceea ce conduce la inundarea terenului proprietarului vecin, el își exercită abuziv dreptul de proprietate; b) dreptul subiectiv civil să fie exercitat cu rea-credință și contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege; titularul dreptului trebuie să aibă o atitudine subiectivă negativă, de ignorare a normelor juridice, atitudine care se exprimă prin ceea ce se numește vinovăție. În art. 16 NCC este definită vinovăția, într-o manieră asemănătoare Codului penal. „Reaua-credință este o formă a vinovăției, este expresia dolului, fraudei și culpei grave”. Exercitarea dreptului contrar scopului economico- social înseamnă exercitarea lui în alt scop decât cel recunoscut de lege, în scopul de a păgubi pe altul; deturnarea dreptului subiectiv civil de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege nu poate fi concepută în afara vinovăției; faptele abuzive, comisive sau omisive, se săvârșesc cu intenție; astfel, de exemplu, fapta proprietarului care și-a împrejmuit terenul cu un gard sub înaltă tensiune, fără a atrage în vreun fel atenția asupra acestui lucru, este o faptă abuzivă comisivă, care a condus la moartea oilor vecinului sau este faptă abuzivă omisivă pasivitatea proprietarului terenului care lasă un terț să ridice o construcție pe terenul lui și solicită demolarea când construcția este terminată [a se vedea și art. 582 alin. (1) lit. b) NCC]; c) exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil să conducă la producerea unui prejudiciu. Prejudiciul poate fi patrimonial sau moral; de exemplu, proprietarul care își transformă apartamentul într-un atelier de reparații încălțăminte își exercită abuziv dreptul de proprietate, cauzând prejudicii morale vecinilor prin tulburarea liniștii, prin împiedicarea acestora să ducă o viață normală (să se odihnească, să își poată reface capacitatea de muncă).

Sancțiunea abuzului de drept constă în tragerea la răspunderea civilă a titularului care și-a exercitat dreptul subiectiv în mod abuziv, prin obligarea acestuia la daune-interese pentru prejudiciile patrimoniale sau morale cauzate altor persoane. Regulile care se aplică sunt acelea stabilite pentru răspunderea civilă delictuală.

Unii autori consideră că sunt și situații când exercitarea abuzivă a unui drept nu atrage răspunderea titularului, ci sancțiunea constă în refuzul concursului forței de constrângere a statului; aceasta înseamnă că acțiunea în justiție a reclamantului, care solicită ocrotirea dreptului său, pe care l-a exercitat abuziv, va fi respinsă, după cum și apărarea pârâtului va fi respinsă dacă acesta și-a exercitat dreptul, pe care își bazează apărarea, în mod abuziv.

În anumite situații, instanța sesizată cu sancționarea abuzului de drept poate dispune încetarea exercitării abuzive a dreptului.

Dreptul de coproprietate asupra unui bun îndreptățește pe titulari la realizarea deplină a prerogativelor proprietății, dar, în același timp, îi obligă la o exercitare în limitele impuse de împlinirea interesului lor, în acord cu interesul celorlalți coproprietari. Când drepturile civile sunt abătute de la finalizarea care le justifică sau când sunt exercitate cu rea-credință, exercițiul lor devine abuziv și, în acest caz, nu se mai bucură de ocrotirea legii. În cauză, pretenția pârâtelor de a avea acces permanent prin ușa ce asigură intrarea din exterior în holul casei scărilor, bazată pe dreptul de folosință comună, pe care îl au asupra dependințelor – pivnița și podul –, apare ca o exercitare abuzivă asupra dreptului lor, cât timp prin ușa de la holul apartamentului, creată în acest scop, au asigurată legătura, normală și corespunzătoare, cu scările de acces la dependințele respective.

Cel care a schimbat cursul unui izvor, în mod abuziv, pentru ca vecinul să nu mai poată lua apă, poate fi obligat să readucă apa la cursul ei inițial.

Chiar dacă împrejurarea că un proprietar nu s-a împotrivit și nu a ridicat nicio obiecție cu privire la modul cum proprietarul vecin a construit șarpanta casei sale și a fixat soclul nu ar putea fi considerată prin ea însăși ca o dovadă a existenței unui acord între cei doi proprietari, totuși, îngăduința manifestată de primul în perioada de construire a casei de către cel de-al doilea și inactivitatea îndelungată după aceea (în speță timp de 15 ani) fac ca acțiunea prin care s-ar cere ulterior modificarea șarpantei – astfel încât apa de ploaie să nu mai cadă pe terenul reclamantului – să reprezinte expresia unui abuz de drept.

Edificarea unei construcții pe terenul aflat în indiviziune forțată, fără consimțământul celorlalți coproprietari, reprezintă o formă de exercitare abuzivă a dreptului de proprietate.

În cazul în care un coproprietar refuză să-și dea acordul în vederea efectuării unor lucrări de investiții la bunul, obiect al coproprietății, deși ceilalți coproprietari și-au dat acordul, iar aceste lucrări respectă prevederile certificatului de urbanism, refuzul coproprietarului reprezintă un act abuziv, care poate fi cenzurat de instanță, prin autorizarea efectuării lucrărilor.

2.8. Vinovăția

Vinovăția în reglementarea noului Cod civil are aceeași accepțiune ca în dreptul penal. Astfel, unificarea terminologică ce se propunea în literatura juridică anterioară a avut ecou. Cu toate acestea, trebuie precizat că „nu există o identitate perfectă de sferă a cazurilor de vinovăție penală cu cea a cazurilor de vinovăție civilă; că sfera vinovăției civile este mai largă decât sfera cazurilor de vinovăție penală; că sfera vinovăției civile înglobează toate cazurile de vinovăție penală – când fapta ilicită a cauzat prejudicii –, dar, dincolo de aceste cazuri, poate reține vinovăția autorului, chiar dacă această vinovăție este «pur civilă», fără a se suprapune cu cea penală”.

În literatura juridică civilă vinovăția este definită ca fiind „atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia. Fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conștiință și de voință, proces care se sfârșește prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acțiunii ori inacțiunii ilicite”.

În literatura juridică penală, vinovăția este definită ca fiind „atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă și urmările produse de aceasta. Ea constă în săvârșirea cu voință liberă a faptei, cu prevederea condițiilor ei de comitere, precum și a urmărilor periculoase, față de care adoptă o anumită poziție, iar în cazul neprevederii urmărilor, vinovăția constă în neglijența făptuitorului față de posibilitatea reprezentării lor”. Vinovăția este „atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voința neconstrânsă o faptă prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală a acestor reprezentări”.

Vinovăția implică un factor intelectiv și unul volitiv, adică un proces de conștiință și unul de voință. În ceea ce privește factorul intelectiv, atitu- dinea conștientă a persoanei față de conduita sa (fapte comisive sau omisive) constă în cunoașterea legilor obiective care funcționează în natură și în societate și, în consecință, a legăturii cauzale dintre faptele sale și consecințele acestora. În plus, trebuie să fie conștientă de semnificația socială a faptelor și să le aprecieze utilizând scara de valori existentă în societatea în care trăiește. Nu poate exista vinovăție dacă persoana nu conștientizează caracterul antisocial al faptelor sale, de natură să aducă atingere intereselor societății sau membrilor ei.

Procesul intelectiv este o condiție necesară, dar nu și suficientă a vinovăției. Vinovăția presupune și un proces volitiv, care are două faze: deliberarea și decizia. În faza deliberării, voința persoanei trebuie să fie liberă, astfel încât persoana să poată decide conștient și rațional. În faza deciziei, persoana trebuie să fie liberă să își aleagă conduita în mod deliberat; să aibă libertatea de a alege între bine și rău, între o conduită antisocială și o conduită care nu aduce atingere intereselor societății sau ale membrilor ei.

Vinovăția poate îmbrăca două forme: intenția și culpa. Intenția, la rândul ei, poate fi directă sau indirectă. Intenția este directă când autorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui. Intenția directă este, „în înțelesul pe care dreptul roman îl dădea noțiunii de dolus, intenția malițioasă, dorința actuală de a păgubi pe altul”. Intenția indirectă există când autorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu îl urmărește, îi sunt indiferente consecințele și acceptă posibilitatea producerii lor.

Atitudinea psihică a autorului față de fapta sa și de urmările ei poate să nu implice nici direct, nici indirect intenția de a păgubi pe altul; vinovăția în acest caz ia forma culpei. Culpa, la rândul ei, poate îmbrăca două forme care, potrivit literaturii de drept civil, se numește imprudență și neglijență, iar potrivit literaturii de drept penal, culpă cu prevedere, respectiv culpă simplă sau neglijență. Semnificația lor este aceeași. Vom utiliza noțiunile de imprudență și neglijență în acord cu literatura juridică de drept civil, care nu a suferit modificări în reglementarea noului Cod civil. Imprudență înseamnă că autorul faptei prevede rezultatul, dar nu îl acceptă, considerând fără temei că nu se va produce. Neglijență înseamnă că autorul faptei nu prevede rezultatul, deși trebuia și putea să îl prevadă.

S-a menținut în noul Cod civil distincția care se făcea în literatura de specialitate între diferite grade ale culpei, în art. 16 alin. (3) teza a II-a menționându-se noțiunea de culpă gravă. Culpa, încă din dreptul roman, poate fi gravă (culpa lata), ușoară (culpa levis) și foarte ușoară (culpa levissima). „Cupla gravă este aceea de care nu s-ar fi făcut vinovat nici omul cel mai mărginit” sau, potrivit noului Cod civil, cu aceeași semnificație, „Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese”. Culpa ușoară este imprudența sau neglijența pe care nu ar fi săvârșit-o un „bun părinte de familie”, iar culpa foarte ușoară aceea pe care nu ar săvârși-o „un excelent părinte de familie”.

Prezența, mai activă sau mai puțin activă, a factorului conștiință și capacitatea, mai mare sau mai mică, de prefigurare a faptei și a rezultatelor ei dau un grad mai mare sau mai mic de gravitate vinovăției înseși. Avem astfel, pe scara gravității, diferite trepte, de la cea mai simplă neglijență – culpa cea mai ușoară – până la intenția directă.

La fel ca în vechea reglementare, răspunderea civilă (contractuală sau delictuală) operează independent de forma și de gradul vinovăției; este suficient ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție și să fie îndeplinite celelalte condiții ale răspunderii civile. Potrivit art. 1357 alin. (2) NCC, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Legiuitorul indică forma vinovăției care se cere pentru a opera răspunderea în cuprinsul mai multor texte din noul Cod civil. De exemplu, conform art. 1547, „Debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă” (s.n.); în art. 1641, art. 1642, art. 1643, art. 1646, art. 1658 se face trimitere la culpă; în art. 1647 referitor la restituirea prestațiilor de către incapabili, legiuitorul precizează că persoana care nu are capacitate de exercițiu deplină poate fi obligată la restituirea integrală, atunci când, cu intenție sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă etc.

Atunci când legiuitorul condiționează răspunderea de săvârșirea faptei din culpă, a fortiori, condiția este îndeplinită dacă fapta a fost săvârșită cu intenție [art. 16 alin. (4)].

În aprecierea vinovăției se aplică criteriul obiectiv, adică al raportării conduitei autorului faptei la aceea a unei persoane abstracte, prudente și diligente, a unui bun părinte de familie. La criteriul obiectiv se adaugă și elemente subiective care țin de circumstanțele concrete referitoare la locul, timpul, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, calitățile și pregătirea subiectului activ, precum și din alte asemenea circumstanțe. Articolul 1358 NCC, de exemplu, face trimitere la împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, ori la faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

Pentru valabilitatea ipotecii este necesar ca acela care o constituie să fie proprietarul actual al bunului ipotecat. Desființarea titlului acestuia, ca act inițial, atrage anularea ipotecii, ca act juridic subsecvent, datorită legăturii lor juridice și aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, determinat de nemo dat quod non habet. Desigur, poate fi concepută buna-credință a creditorului, întemeiată pe cuprinsul cărții funciare, dar acceptarea unei ase- menea excepții, numită aparența în drept (fondată pe error communis facit ius), încetează dacă există dovezi că ipoteca lucrului altuia a fost constituită în cunoștință de cauză, creditorul știind că lucrul ipotecat nu este proprietatea debitorului sau dacă, datorită unei grave neglijențe (culpa lata), a omis să afle care este titlul constitutorului ipotecii și dacă acesta din urmă este adevăratul proprietar (verus dominus). În condițiile în care, la data constituirii ipotecii, debitorul era deja un cumpărător evins al bunului ipotecat, iar în cartea funciară a fost înscris demersul împotriva acestuia referitor la reîntoarcerea bunului în patrimoniul adevăratului proprietar, există cel puțin o gravă neglijență (culpa lata) a creditorului din contractul de împrumut și beneficiar al ipotecii în a se convinge că debitorul este adevăratul proprietar al bunului ipotecat.

Potrivit art. 998 C. civ. [1864], „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999 C. civ. [1864] stabilește răspunderea civilă delictuală a celui ce a cauzat un prejudiciu indiferent de forma de vinovăție (s.n.), statuând că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauza prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”. În raport cu starea de fapt rezultată din probe, pârâtul nu a luat toate măsurile ce se impuneau pentru prevenirea unor evenimente cu ocazia executării tragerilor într-un poligon inadecvat, care nu oferea condiții minime de siguranță, nu a dispus măsurile necesare de siguranță și prevedere a populației din satele învecinate, nu a instalat bariere pe drumurile și cărările ce duc spre poligonul de tragere, neglijență soldată cu rănirea reclamantei, internată cu diagnosticul „plagă împușcată abdominală, cu secțiune de diafragmă lob hepatic drept, stomac”. Scoaterea de sub urmărire penală a pârâtului, cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) CP, nu are relevanță juridică în stabilirea răspunderii civile delictuale a acestuia.

2.9. Eroarea comună și invincibilă

Regula este că nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși. Asta înseamnă că titularul aparent al unui drept subiectiv civil nu poate face o transmisiune sau constituire valabilă a dreptului.

Prin excepție de la regulă, titularul aparent al unui drept sau al unei calități juridice poate încheia acte juridice care să producă efecte ca și cum ar fi valabile, dacă a creat apa- rența comună și invincibilă potrivit căreia calitățile sale corespund realității (error communis facit ius).

Teoria aparenței în drept desemnează, pe de o parte, un mod de dobândire a drepturilor subiective civile (atunci când un drept subiectiv civil este dobândit de la titularul aparent) și, pe de altă parte, un mod de validare a actului de stare civilă (de exemplu, art. 102 NCC).

Aparența în drept, împreună cu consecințele juridice pe care ea le antrenează, este o ficțiune juridică – regulă de drept creată jurisprudențial, care în noul Cod civil a fost ridicată la rangul de principiu.

Teoria aparenței în drept are ca fundament „ideea că existența unor semne exterioare ostensibile este de natură să inculce terților credința în realitatea unei situații juridice, determinând, în condițiile prevăzute de lege, preeminența acelei situații față de realitatea juridică”.

Elementul psihologic al teoriei aparenței în drept îl reprezintă eroarea comună și invincibilă. Eroarea comună nu înseamnă că fiecare membru al comunității trebuie să se afle în eroare cu privire la calitatea titularului dreptului sau la o altă calitate juridică, ci doar ca orice altă persoană aflată într-o situație similară să fi putut să fie victima aceleiași erori. Pentru a opera aparența în drept, eroarea trebuie să fie nu numai comună, ci și invincibilă, adică orice altă persoană din comunitate aflată într-o situație similară să nu fi avut posibilitatea de a înlătura eroarea, utilizând mijloacele celui mai exigent membru al comunității prin care adevărul ar fi putut fi aflat.

Eroarea comună și invincibilă nu se confundă cu buna-credință. Între ele există o corelație, pentru că aplicarea teoriei aparenței în drept implică, de regulă, buna-credință a celui care dobândește un drept de la titularul aparent sau a celui care beneficiază de întocmirea unui act de stare civilă.

Spre deosebire de buna-credință, care se prezumă [art. 14 alin. (2) NCC], eroarea comună și invincibilă trebuie dovedită [art. 17 alin. (3) NCC]. Eroarea comună și invincibilă nu poate fi dovedită direct, deoarece este o stare subiectivă. Dobânditorul sau beneficiarul aparent trebuie să dovedească în fața instanței de judecată „toate elementele din latura materială a aparenței care se reflectă în conștiința comunității în forma unei erori comune și invincibile. Elementele acestei stări de fapt pot fi dovedite cu orice mijloc de probă”.

Pe lângă faptul că înstrăinarea prin acte de dispoziție cu titlu oneros, încheiată cu un subdobânditor de bună-credință, este o excepție de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, iar error communis facit ius (validitatea aparenței în drept) este un principiu care înlătură regula quod nullum est nullum producit eﬀectum, se pun probleme diferite sub aspect probator (atât în ceea ce privește proba, cât și persoana în sarcina căreia cade aceasta). Diversitatea soluțiilor pronunțate de Înalta Curte sub aspectul limitelor de analiză, care sunt fie buna-credință, fie error communis facit ius, a fost sesizată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Se poate sesiza însă că, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, distincția nu mai prezintă relevanță, întrucât în art. 45 alin. (2) (fost art. 46) se face referire la buna-credință.

Teoria aparenței în drept nu se aplică ori de câte ori legiuitorul utilizează termenul „aparență”. Aparența care produce consecințe juridice este necesară, dar nu este suficientă pentru a funcționa teoria aparenței în drept. Se cere și existența erorii comune și invincibile.

Teoria aparenței în drept a fost aplicată în practică în „cazul unui creditor aparent, al unui mandatar aparent, al unui moștenitor aparent, al simulației, al posesiunii, al unei societăți fictive, al transferului unor titluri nominative, al funcționarului de fapt”, precum și în legătură cu „capacitatea aparentă, căsătoria aparentă, domiciliul aparent, calitatea aparentă de comerciant, asociatul aparent, societatea aparentă”.

În cazul în care desființarea actului juridic încheiat între titularul aparent al dreptului sau calității juridice și dobânditorul aparent nu cauzează vreun prejudiciu acestuia din urmă, instanța va dispune desființarea lui. Scopul teoriei aparenței în drept este acela de a proteja pe dobânditorul aparent și, implicit, securitatea raporturilor juridice civile. În cazul în care nu se cauzează prejudicii prin desființarea actului juridic astfel încheiat, menținerea unui act juridic nul nu se justifică.

Teoria aparenței în drept nu se aplică în materie de carte funciară ori în materii unde legiuitorul reglementează un sistem de publicitate. Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, o parte a doctrinei și jurisprudenței dădea prioritate dobânditorului aparent de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil în detrimentul adevăratului proprietar, întemeindu-se pe teoria aparenței în drept și pe principiul bunei-credințe. Articolul 17 alin. (1) și (4) coroborat cu art. 1648 alin. (1) NCC limitează aplicarea teoriei aparenței în drept. De exemplu, cazul art. 1648 care, folosind expresia „sub rezerva regulilor de carte funciară”, face trimitere la cazurile prevăzute în art. 907 alin. (1), art. 908 alin. (1) pct. 1 și 2, art. 909 alin. (2) și (3) din materia cărții funciare [similare cu dispozițiile corespunzătoare (abrogate) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare]; în aceste situații, dobânditorul aparent nu este protejat față de adevăratul proprietar al imobilului decât după trecerea termenului de decădere pentru exercitarea acțiunii în rectificare; numai după împlinirea termenului de decădere, dacă acțiunea nu a fost exercitată, dreptul terțului dobânditor (aparent) devine opozabil tuturor, chiar și celui care l-a înstrăinat prin actul inițial, și, prin urmare, actul subsecvent nu se desființează.

O aplicație a teoriei aparenței în drept se regăsește în art. 102 C. civ. (similar art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, articol abrogat prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil), conform căruia actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă persoana nu avea această calitate, cu excepția cazului în care beneficiarii actelor au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități, adică au fost de rea-credință. De exemplu, căsătoria oficiată de un funcționar fără atribuții de ofițer de stare civilă este valabilă, dacă acest funcționar a apărut în fața părților și a publicului, comportându-se ca și cum ar fi fost competent să oficieze căsătoria.

Pentru ca o aparență să fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiții, cumulativ: să existe o eroare comună și invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credință; actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor să fie cu titlu oneros. Cât privește prima condiție, există eroare atunci când situația de fapt aparentă nu corespunde realității de drept. O persoană este în aparență proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedește că acest lucru nu era real. Aparența înșelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtășită public, ci și una irezistibilă, greu de descoperit și de evitat, contra căreia nicio prudență umană nu ar permite apărarea. Pentru a putea fi reținută eroarea comună și invincibilă, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existența în condiții ireproșabile a dreptului celui de la care achiziționează.

Dacă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pe rolul instanțelor se afla pendinte acțiunea în revendicare a imobilului în contradictoriu cu vânzătorul, reiese cu evidență reaua- credință a acestuia, care avea cunoștință de demersul foștilor proprietari pentru recuperarea proprietății. Buna-credință a cumpărătorului poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care le-a efectuat prealabil încheierii contractului pentru a afla situația juridică a imobilului și a înlătura astfel orice echivoc cu privire la diligența pe care a depus-o în materializarea posibilității de a afla dacă imobilul este revendicat în cadrul unei acțiuni în justiție sau în cadrul unei alte proceduri legal instituite. În acest sens, trebuie depus un înscris care să ateste că, urmare a unor astfel de demersuri, cumpărătorului i s-ar fi răspuns de către unitatea vânzătoare că situația juridică a imobilului pe care îl va cumpăra este clar stabilită și că nu face obiectul niciunei acțiuni în revendicare sau al altei proceduri de restituire. Câtă vreme, în cauză, cumpărătorul nu a făcut dovada întrunirii cumulative a celor două condiții pentru ca principiul validității aparenței de drept să fie incident, respectiv a erorii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, care trebuie să fie comună și invincibilă, imposibil de prevăzut și de înlăturat, precum și a bunei- credințe care trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă lui, el nu se poate apăra cu succes, în sensul că este subdobânditor de bună-credință, pentru a se da astfel eficiență principiului menționat.

Pentru valabilitatea ipotecii este necesar ca acela care o constituie să fie proprietarul actual al bunului ipotecat. Desființarea titlului acestuia, ca act inițial, atrage anularea ipotecii, ca act juridic subsecvent, datorită legăturii lor juridice și aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, determinat de nemo dat quod non habet. Desigur, poate fi concepută buna-credință a creditorului, întemeiată pe cuprinsul cărții funciare, dar acceptarea unei ase- menea excepții, numită aparența în drept (fondată pe error communis facit ius) încetează dacă există dovezi că ipoteca lucrului altuia a fost constituită în cunoștință de cauză, creditorul știind că lucrul ipotecat nu este proprietatea debitorului sau dacă, datorită unei grave neglijențe (culpa lata), a omis să afle care este titlul constitutorului ipotecii și dacă acesta din urmă este adevăratul proprietar (verus dominus). În condițiile în care, la data constituirii ipotecii, debitorul era deja un cumpărător evins al bunului ipotecat, iar în cartea funciară a fost înscris demersul împotriva acestuia referitor la reîntoarcerea bunului în patrimoniul adevăratului proprietar, există cel puțin o gravă neglijență (culpa lata) a creditorului din contractul de împrumut și beneficiar al ipotecii în a se convinge că debitorul este adevăratul proprietar al bunului ipotecat.

În materia contractelor prin care s-a vândut chiriașilor imobilul la care se referă Legea nr. 112/1995, operează principiul validității aparenței de drept dacă sunt întrunite, cumulativ, condiția privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie comună și invincibilă – și condiția privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială.

Împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare notarul public a prezentat cumpărătoarei un certificat constatator eliberat de către Oficiul Registrului Co- merțului, ce atesta faptul că societatea vânzătoare era în funcțiune, respectiv un extras de carte funciară care nu cuprindea mențiuni cu privire la starea de insolvență a vânzătoarei, nu este de natură a determina îndeplinirea condițiilor pentru a se invoca proprietatea aparentă. O asemenea soluție este justificată de faptul că prudența necesară înainte de a intra într-un raport juridic presupune efectuarea tuturor verificărilor posibile pentru a stabili situația juridică reală a societății vânzătoare. Or, o simplă verificare a evidențelor tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul societatea vânzătoare ar fi relevat deschiderea procedurii insolvenței față de această societate, cu consecința interdicției de a înstrăina activele sale către terțe persoane

Capitolul III

APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP ȘI SPAȚIU

1. Aplicarea legii civile

Legea civilă, ca orice lege de altfel, acționează concomitent sub trei aspecte: o anumită durată; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Așadar, legile civile se succed, coexistă și au determinate cate-goriile de subiecte cărora li se aplică. în consecință, vorbim despre aplica¬rea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spațiu și aplicarea legii civile asupra persoanelor.

2. Aplicarea legii civile în timp

2.1. Precizări introductive

Art. 6 alin. (1) teza I C.civ. prevede că legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare.

în caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplicarea în timp, iar acestea trebuie rezolvate ținându-se cont de două principii, care se presupun și se completează reciproc, anume:

– principiul neretroactivității legii civile noi;

– principiul aplicării imediate a legii civile noi, acesta din urmă cunos¬când însă excepția ultraactivității (supraviețuirii) legii vechi.

2.2. Aspecte generale privind principiul neretroactivității legii civile

Prin principiul neretroactivității legii civile se înțelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare.

Este firesc și logic ca „trecutul să scape aplicării legii civile noi”, deoarece aceasta, fiind prin esență un ordin, nu poate impune ca un fapt să aibă loc în conformitate cu dispozițiile ei decât după ce a intrat în vigoare. De altfel, subiectul de drept care ar încerca să țină seama de o eventuală lege viitoare, prin anticiparea conținutului acesteia, ar nesocoti legea aplicabilă în prezent și s-ar expune sancțiunilor ei. Mai mult, vocația legii noi de a infirma situațiile juridice anterioare ar crea nesiguranță în circuitul civil și ar insufla neîncredere în lege, întrucât ar dispărea orice putință de previzibilitate și de stabilitate.

Trebuie subliniat că principiul neretroactivității legii civile, care era con-sacrat de art. 1 C.civ. din 1864 și care a fost preluat și de art. 6 alin. (1) teza a ll-a C.civ. din 2009, a devenit un principiu constituțional încă din anul 1991, art. 15 alin. (2) din Constituție stabilind că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Pe cale de consecință, ar fi neconstituțională prevederea dintr-o eventuală lege civilă (ordinară sau organică) sau dintr-un alt act normativ ce ar dispune că acea lege sau acel act normativ s-ar aplica retroactiv. Ar putea avea caracter retroactiv numai un act normativ de o forță juridică egală Constituției, deci numai printr-o lege constituțională legiuitorul ar putea stabili că dispozițiile acesteia se aplică retroactiv.

De reținut că, atunci când se vorbește despre principiul neretroactivi- tății legii civile, se are în vedere sensul larg al noțiunii de lege, deci toate categoriile de acte normative.

La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situații juridice concrete pare să fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă regle-mentează numai situațiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situațiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.

Simplitatea există numai în cazul situațiilor juridice care se constituie, se modifică, se sting și își produc toate efectele sub imperiul aceleiași legi. în practică însă, lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista numeroase situații juridice care produc efecte succesive și îndepărtate, fiind deci posibil ca o situație juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul nașterii acelei situații juridice, punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica situației juridice respective.

Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu abstract al (ne)retroactivității, criteriu care prezintă importanță nu numai pentru a vedea dacă dispozițiile înscrise într-un act normativ contravin ori nu prin¬cipiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, ci și pentru a se asi¬gura respectarea principiului constituțional în discuție atunci când organul de jurisdicție urmează să rezolve o situație juridică ce a fost guvernată de legi succesive. Ne vom referi la acest criteriu numai după ce vom face câteva considerații privind celălalt principiu care guvernează aplicarea în timp a legii civile.

2.3. Aspecte generale privind aplicarea imediata a legii civile noi și ultraactivitatea legii vechi

Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.

Acest principiu este consfințit legislativ de art. 6 alin. (5) C.civ., potrivit căruia, „dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", precum și de art. 6 alin. (6) C.civ., care prevede că „dispozițiile legii noi sunt de aseme¬nea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoa¬nelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.

Principiul nu a fost consacrat în mod expres de legislația noastră anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, însă existența lui era unanim admisă. Recunoașterea acestui principiu se întemeia pe două rațiuni, și anume, pe de o parte, el este consecința firească a principiului neretroactivității, în sensul că, dacă legea nouă nu are putere retroactivă, pentru viitor ea trebuie aplicată de îndată, iar, pe de altă parte, regula de interpretare conform căreia legea trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul neaplicării, a impus această soluție. în literatura de specialitate, pentru justificarea principiului aplicării imediate a legii noi se foloseau următoarele argumente: legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres tehnic juridic față de legea veche, astfel încât trebuie să se aplice, de la intrarea ei în vigoare, și situațiilor juridice care sunt în curs de constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de a se produce, desigur sub rezerva neretroactivității; în anumite cazuri, neaplicarea imediată a legii noi ar putea avea drept consecință fie împiedicarea acesteia de a se mai aplica vreodată, fie aplicarea ei după un timp relativ îndelungat de la intrarea în vigoare; pentru a se asigura unitatea legislației, nu este suficient să se suprime diversitatea legilor în spațiu, ci mai trebuie ca legea nouă să se aplice tuturor situațiilor juridice reglementate.

Însă, așa cum se va putea observa, actuala reglementare a restrâns totuși destul de mult sfera de aplicare a acestui principiu.

De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepție, anume ultraactivitatea (supraviețuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situații determinate, a legii civile vechi, deși a intrat în vigoare o nouă lege civilă.

Ultraactivitatea legii vechi este justificată, de cele mai multe ori, de necesitatea ca anumite situații juridice pendente să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.

În doctrină s-a susținut că ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepție, trebuie stipulată în mod expres în legea nouă, dar a existat și opinia conform căreia aptitudinea legii vechi de a cârmui anumite situații juridice și după ce a fost abrogată ar putea fi dedusă și prin interpretare, chiar fără text expres în legea nouă, afară de cazul în care aceasta din urmă ar dispune în mod diferit.

În ceea ce ne privește, apreciem că excepția ultraactivității legii vechi își găsește aplicare nu numai în cazul în care legea nouă prevede în mod expres aceasta, ci și în cazul normelor juridice supletive. Aceasta, deoarece părțile care întocmesc un act juridic lasă adesea pe seama normelor juridice supletive, în vigoare în acel moment, stabilirea unor condiții și efecte ale actului juridic respectiv, astfel încât abrogarea găsește legea veche încorporată, prin voința părților, în actele juridice încheiate sub imperiul ei; prin urmare, legea nouă, dacă s-ar aplica acestor acte juridice, ar nesocoti voința părților și ar dărâma efectele pregătite de părți, dar nerealizate încă. Tocmai de aceea, este firesc ca legea care a guvernat actul juridic respectiv să se aplice tuturor efectelor acestuia, chiar și efectelor ce se vor produce după abrogarea ei.

Dorim să subliniem că problemele referitoare la ultraactivitatea (supraviețuirea) legii vechi sau, după caz, la aplicarea imediată a legii noi nu trebuie confundate cu problemele ce privesc neretroactivitatea, chiar dacă, în frecvente situații, principiul neretroactivității și principiul aplicării imediate a legii noi sau, după caz, ultraactivitatea legii vechi se completează reciproc. Uneori, aceeași prevedere legală, în funcție de situația concretă, poate fi privită fie ca o aplicație a principiului neretroactivității legii, fie ca o aplicație a ultraactivității legii vechi. Spre exemplu, art. 6 alin. (2) C.civ., conform căruia „actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”, constituie o aplicație a prin¬cipiului neretroactivității pentru efectele juridice produse înainte de intra¬rea în vigoare a legii noi, dar și o aplicație a ultraactivității legii vechi pentru efectele juridice care s-ar produce după intrarea în vigoare a legii noi.

Să presupunem că un raport juridic s-a constituit, și-a produs în întregime efectele și s-a stins sub imperiul unei singure legi, care însă nu mai este în vigoare la data când raportul juridic respectiv este dedus judecății, într-o asemenea ipoteză, instanța va aplica legea care a guvernat acel raport juridic, nefiind însă vorba de ultraactivitatea legii vechi, deoarece este o situație juridică trecută, ci de aplicarea regulii tempus regit actum, deci de neretroactivitatea legii în vigoare la data judecății.

Deosebirea dintre neretroactivitate și aplicarea imediată a legii noi este evidentiată de următorul exemplu preluat din literatura de specialitate mai veche. Legea din 20 aprilie 1932, care a suprimat incapacitatea femeii măritate, reglementată de fostele art. 197-208 C.civ. din 1864, s-a aplicat de la data intrării ei în vigoare și femeilor căsătorite înainte de această dată, în sensul că acele femei au devenit capabile din ziua publicării legii respective. Aceasta reprezenta consecința aplicării imediate a legii noi. însă, în baza principiului neretroactivității, actele juridice încheiate de o femeie măritată sub imperiul fostelor dispoziții ale Codului civil din 1864 și cu nesocotirea acestora au rămas lovite de nulitate relativă, nefiind validate de legea nouă.

Actuala reglementare a extins semnificativ sfera de aplicare a ultraactivității legii vechi. Avem în vedere nu numai art. 6 alin. (2) C.civ. (ultraactivitatea privește desigur doar efectele viitoare, adică acele efecte care s-ar produce după intrarea în vigoare a legii noi) și art. 6 alin. (4) C.civ., potrivit căruia „prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”, ci și o serie de prevederi din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

2.4. Criteriul neretroactivității. Facta praeterita, facta pendentia, facta futura

Pentru a stabili un criteriu abstract al neretroactivității, dintre diversele teorii susținute, o vom reține pe aceea care, în prealabil, deosebește, pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul și viitorul), iar, pe de altă parte, elementele prin care o situație juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade (fie constituirea, mo¬dificarea sau stingerea situației juridice, fie efectele pe care aceasta le produce).

O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naștere sau, după caz, au modificat ori au stins o situație juridică, fie efecte pe care acea situație juridică le-a produs înainte de aceeași dată.

Prin urmare, ținând cont de principiul neretroactivității, cât și de posi¬bilitatea legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi și ultra- activitatea legii vechi, trebuie deosebite trei categorii de situații juridice:

– facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinc- tive de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât și efectele produse de acea situație juridică înainte de acest moment. în privința acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoa¬rece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect retroactiv;

– facta pendentia, adică situațiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare. în privința acestora, se va aplica legea nouă (fără a putea fi considerată retroactivă), însă legiuitorul poate opta pentru supraviețuirea legii vechi. Dacă însă elementele ce alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au indivi dualitate proprie, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare la momentul la care acesta s-a produs;

– facta futura, adică situațiile juridice care se vor naște, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi, precum și efectele viitoare ale situațiilor juridice trecute. în privința acestora, se va aplica legea nouă, afară de cazul în care legiuitorul optează pentru supraviețuirea legii vechi.

2.5. Aplicarea în timp a Codului civil din 2009

Art. 6 C.civ. conține anumite dispoziții privind aplicarea în timp a legii civile, însă trebuie subliniat că textul stabilește reguli generale în materie, deci reguli care au vocația să se aplice și în cazul unor acte normative viitoare, în măsura în care acestea nu vor conține dispoziții exprese privind succesiunea legilor în timp.

Cât privește aplicarea în timp a Codului civil din 2009 în raport de reglementările anterioare, trebuie avute în vedere și dispozițiile corespunzătoare din Legea nr. 71/2011.

În prealabil, semnalăm că, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite (deci sunt aplicabile dispozițiile din reglementările înlocuite de Codul civil din 2009), afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziții care prevăd altfel.

Subliniem că în frecvente cazuri noua reglementare rezolvă o problemă controversată, oferind ca soluție legislativă una dintre soluțiile date în jurisprudența sau în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare.

Într-un asemenea caz, chiar și pentru situațiile născute anterior s-ar putea da soluția la care s-a oprit și noua reglementare (și chiar este recoman¬dabil în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă), fără a se putea reproșa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi, însă soluția nu poate fi motivată pe dispozițiile legii noi, ci pe argumentele deduse din vechea reglementare.

De asemenea, dorim să mai menționăm că în acele cazuri în care noua reglementare nu a făcut altceva decât să preia dispozițiile din reglementarea anterioară, stabilirea legii aplicabile, deși nu va influența soluția pe fond, va viza însă motivarea acesteia.

2.5.1. Legea aplicabilă actului juridic

Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privința condițiilor de validitate și, pe cale de consecință, a nulității, ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic.

Această regulă se desprinde atât din dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) C.civ. (reluate în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât și din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „contractul este supus dis¬pozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.

Potrivit art. 6 alin. (3) C.civ. și art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi. Așadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanță faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiție de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiție.

Altfel spus, nulitatea sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic (de exemplu: inopozabilitatea, caducitatea, revocarea, rezoluțiunea etc.) este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului.

Legea nr. 71/2011 conține o serie de dispoziții care nu reprezintă altceva decât cazuri particulare ale acestei reguli. Spre exemplu:

– art. 25 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că validitatea căsă¬toriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 se stabilește potrivit dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii ei;

– art. 60 din Legea nr. 71/2011 dispune că validitatea clauzei de inalie-nabilitate instituite prin convenție sau testament este guvernată de legea în vigoare la data încheierii convenției sau testamentului:

– din art. 65 din Legea nr. 71/2011 rezultă că proprietatea comună în devălmășie poate avea ca izvor și actul juridic numai pentru actele juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009;

– din art. 102 din Legea nr. 71/2011 rezultă că modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, iar elementele ce nu fac obiectul modificării sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat contractul:

– art. 168, art. 170 și ari. 187 din Legea nr. 71/2011 prevăd că ipotecile imobiliare, ipotecile mobiliare (garanțiile reale mobiliare) și gajurile constituite sub imperiul reglementării anterioare sunt supuse, în ceea ce privește condițiile de valabilitate, dispozițiilor legale existente la data constituirii lor:

– art. 202 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispozițiile art. 2515 C.civ. (care permit părților să modifice, în anumite condiții, durata termenelor sau cursul prescripției) nu validează convențiile având ca obiect modificarea regimului legal al prescripției încheiate anterior intrării lor în vigoare etc.

În cazul nulității nu s-ar putea deroga de la această regulă (deoarece ar însemna să se atribuie legii noi efect retroactiv), dar în privința unor cauze de ineficacitate regula menționată, în măsura în care nu ar constitui o aplicație a principiului neretroactivității legii noi, ci a ultraactivității legii vechi, este susceptibilă de nuanțări. Astfel:

– art. 96 din Legea nr. 71/2011 dispune că prevederile din vechea reglementare referitoare la revocarea donației pentru surveniență de copil (caz de revocare care a fost prevăzut de Codul civil din 1864, dar care nu a mai fost reglementat de Codul civil din 2009) nu se aplică în ipoteza în care copilul s-a născut după intrarea în vigoare a Codului civil (dacă nu ar fi existat această dispoziție specială, atunci toate donațiile anterioare ar fi fost susceptibile de revocare indiferent de data la care s-ar fi născut copilul);

– art. 130 din Legea nr. 71/2011 prevede că dacă formalitățile de opozabilitate nu au fost îndeplinite cu privire la un contract de locațiune în curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 și bunul dat în locațiune este înstrăinat după această dată, contractul de locațiune este opozabil dobânditorului numai dacă sunt îndeplinite forma¬litățile prevăzute la art. 1811 C.civ. din 2009, deci, pentru ipoteza înstrăinării bunului dat în locațiune după intrarea în vigoare a noii reglementări, opozabilitatea/inopozabilitatea contractului de locațiune anterior nu se va raporta la legea în vigoare la data încheierii sale.

Însă, în lipsa unor derogări exprese în Legea nr. 71/2011, cauzelor de ineficacitate li se aplică legea în vigoare la data încheierii actului juridic, chiar dacă împrejurarea ce a condus la ineficacitatea actului a survenit sub imperiul noii reglementări. De exemplu, art. 2251 alin. (2) C.civ. din 2009, care recunoaște credirentierului dreptul la rezoluțiunea contractului de rentă viageră constituit cu titlu oneros chiar și în lipsa unui pact comisoriu, nu s-ar putea aplica în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechii reglementări, chiar dacă neexecutarea ar avea loc după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

Pe temeiul art. 6 alin. (2) C.civ. și al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretro- activității), cât și efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

Ca aplicații ale acestei reguli, menționăm:

– art. 60 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că efectele juridice ale clauzei de inalienabilitate instituite prin convenție sunt guvernate de legea în vigoare la momentul încheierii convenției;

– art. 66 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, din care rezultă că efectul constitutiv al convenției de partaj, precum și alte efecte se aplică doar convențiilor de partaj încheiate ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, deci convențiile de partaj anterioare produc efectele reglementate de legea în vigoare la data încheierii lor, ceea ce înseamnă, între altele, că au efect declarativ;

– art. 107 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispozițiile art. 1271 C.civ. din 2009 privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a acestuia;

– art. 108 din Legea nr. 71/2011 stabilește că dispozițiile art. 1274 C.civ. privitoare la transferul riscurilor în contractele translative de proprie¬tate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea lui în vigoare;

– potrivit art. 142 din Legea nr. 71/2011, contractele de mandat încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, pentru care părțile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor etc.

Există totuși unele cazuri în care legiuitorul a derogat de la această regulă, desigur numai în privința efectelor viitoare. Astfel:

– pe temeiul art. 121 din Legea nr. 71/2011, anumite dispoziții ale Codului civil din 2009 referitoare la obligația de garanție contra viciilor lucrului vândut (deci la un efect al contractului de vânzare), anume art. 1710, art. 1711, art. 1712 alin. (2) și art. 1713, se aplică și în cazurile în care viciile ascunse au fost descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil, iar, întrucât textul de lege nu distinge, înseamnă că inclusiv în cazul contractelor încheiate sub imperiul reglementării anterioare;

– art. 122 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispozițiile art. 1717 C.civ. din 2009, care reglementează defecțiunea imputabilă cumpărătorului, se aplică și contractelor încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, în cazul în care comportamentul cumpărătorului care pricinuiește defecțiunea intervine după această dată;

– art. 125 din Legea nr. 71/2011 stabilește că, dacă legea nu prevede altfel, dispozițiile art. 1734 C.civ. 2009, referitoare la concursul între preemptori, se aplică și drepturilor de preempțiune izvorâte din contracte încheiate înainte de intrarea lui în vigoare;

– art. 128 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispozițiile art. 1807 C.civ. din 2009, care, între altele, conferă locatorului o acțiune directă față de sublocatar, sunt aplicabile contractelor de sublocațiune încheiate după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, chiar și în cazurile în care contractul de locațiune s-a încheiat anterior acestei date;

– art. 129 din Legea nr. 71/2011 stabilește că dispozițiile art. 1810 C.civ. din 2009, care instituie o cerință suplimentară în ceea ce privește tacita relocațiune față de reglementarea anterioară (îndeplinirea obligațiilor de către locatar), sunt aplicabile în cazul tuturor contractelor de locațiune al căror termen se împlinește după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009);

– art. 131 din Legea nr. 71/2011 dispune că prevederile Codului civil din 2009 referitoare la îmbunătățirile efectuate de locatar se aplică și contractelor de locațiune în curs la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, dacă lucrările adăugate sau autonome au fost efectuate după această dată;

– art. 134 din Legea nr. 71/2011 prevede că art. 1834 C.civ. 2009 (privitor la anumite particularități în cazul decesului chiriașului) se aplică și contractelor de închiriere a locuințelor aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009;

– art. 141 din Legea nr. 71/2011 stabilește că „răspunderea transportatorului și a expeditorului este guvernată de legea în vigoare la data pro¬ducerii evenimentului care a cauzat prejudiciul, chiar dacă acesta a fost cunoscut de pasager, expeditor sau destinatar, după caz, ulterior intrării în vigoare a Codului civil” din 2009; ar fi posibil ca încheierea contractului de transport să fi avut loc sub imperiul reglementării anterioare, dar dacă evenimentul care a cauzat prejudiciul se produce după intrarea în vigoare a noii reglementări, atunci aceasta din urmă, astfel cum rezultă din prima parte a dispoziției legale menționate [care are caracterul de normă specială în raport cu art. 6 alin. (2) C.civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011], se va aplica răspunderii civile contractuale;

– art. 144 și art. 145 din Legea nr. 71/2011 dispun că efectele contractului de cont bancar curent sau ale contractului de facilitate de credit încheiat înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 și care s-a încheiat pe termen nedeterminat sunt guvernate de legea în vigoare la data producerii lor.

2.5.2. Legea aplicabilă prescripției extinctive și decăderii

Prescripțiile extinctive începute și împlinite sub imperiul reglementării anterioare nu sunt supuse dispozițiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situații juridice trecute.

Mai mult, art. 6 alin. (4) C.civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că și prescripțiile extinctive (precum și decăderile și uzucapiunile) începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în între¬gime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă. Practic. trebuie stabilit dacă, pentru situația concretă, prescripția extinctivă a început să curgă potrivit dispozițiilor din reglementarea anterioară, iar în caz afirmativ această reglementare se va aplica prescripției respective sub toate aspectele; dacă însă se ajunge la concluzia că prescripția nu a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare potrivit regulii stabilite de aceasta, atunci devin incidente dispozițiile Codului civil din 2009.

Subliniem că dispoziția înscrisă în art. 6 alin. (4) C.civ. poate fi privită nu numai ca o derogare de la principiul aplicării imediate a legii noi pentru facta pendentia, ci, în funcție de împrejurarea concretă, și ca o aplicație a principiului neretroactivității (spre exemplu, s-ar atribui efect retroactiv legii noi dacă s-ar considera prescripția suspendată pe temeiul unei împrejurări petrecute sub imperiul legii vechi și care numai potrivit legii noi ar constitui o cauză de suspendare).

Art. 203 și art. 204 din Legea nr. 71/2011 instituie și două derogări de la aplicarea legii sub imperiul căreia a început să curgă prescripția. Astfel:

– dispozițiile art. 2532 pct. 6 și 7 C.civ. privitoare la suspendarea cursului prescripției se aplică și în cazul prescripțiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă împrejurările care atrag suspen¬darea s-au produs după această din urmă dată;

– dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil.

Orice alte prevederi înscrise în Codul civil din 2009, indiferent că sunt de drept material sau vizează aspecte procesuale, se aplică numai prescripțiilor extinctive care încep după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Spre exemplu, în practica recentă s-a pus problema dacă pentru prescripțiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958 instanța mai poate să invoce din oficiu excepția de prescripție extinctivă. Răspunsul este afirmativ, deoarece Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziție specială în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică regula stabilită de art. 6 alin. (4) C.civ., care nu face vreo distincție între dispozițiile de drept material și cele procesuale în materia prescripției. La speța în care s-a ridicat pentru prima dată această problemă de drept, soluția mai putea fi motivată și pe art. 223 din Legea nr. 71/2011, deoarece procesul era în curs de desfășurare la data de 1 octombrie 2011.

Decăderea, sub toate aspectele, este supusă legii în vigoare la data la care a început să curgă termenul de decădere [art. 6 alin. (2) C.civ.].

O aplicație a acestei reguli este făcută de art. 205 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, dispozițiile art. 2548 alin. (1) și (2) C.civ. (referitoare la imposibilitatea de principiu de suspendare și întrerupere, dar și la cauza generală de suspendare a termenelor de decădere) se aplică numai termenelor de decădere care au început să curgă după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

2.5.3. Legea aplicabilă accesiunii, uzucapiunii și posesiei

În privința accesiunii, Legea nr. 71/2011 conține două norme juridice tranzitorii (art. 57 și art. 58), anume: dispozițiile Codului civil din 2009 referitoare la accesiunea naturală asupra animalelor se aplică situațiilor născute după intrarea acestuia în vigoare; în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

Ținând cont și de art. 6 alin. (2) C.civ., putem spune că accesiunea este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârșirii împrejurării sau faptei care atrage incidența accesiunii, iar, pentru ipoteza unor fapte continue, interesează legea în vigoare la data începerii.

Uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit [art. 6 alin. (4) C.civ.]. Ținând cont și de dispozițiile art. 82 din Legea nr. 71/2011, vom deosebi următoarele ipoteze:

– în cazul în care posesia a început sub imperiul reglementării ante¬rioare, atunci această reglementare este aplicabilă uzucapiunii;

– în cazul în care posesia asupra unui imobil a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, dar la data începerii posesiei nu era deschisă carte funciară pentru imobilul respectiv, uzucapiunea este supusă dispozițiilor Codului civil din 1864;

– dacă posesia asupra unui imobil a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 și la data începerii posesiei era deschisă carte fun¬ciară pentru acel imobil, uzucapiunea este guvernată de dispozițiile Codului civil din 2009;

– uzucapiunea mobiliară, în condițiile art. 939 C.civ. 2009, poate fi invocată numai în cazul în care posesia a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

Cât privește posesia, în afara dispozițiilor referitoare la unul dintre efectele acesteia (uzucapiunea), Legea nr. 71/2011 mai prevede, în art. 81, că intervertirea detenției în posesie este supusă legii în vigoare la data apariției cazului de intervertire.

Pentru alte aspecte privind posesia, inclusiv alte efecte ale posesiei, se aplică, în baza art. 6 alin. (2) C.civ., legea în vigoare la data începerii posesiei.

2.5.4. Legea aplicabila dezmembrâmintelor dreptului de proprietate privată

Sunt supuse prevederilor Codul civil din 2009 numai dreptul de superficie constituit după intrarea lui în vigoare (art. 68 din Legea nr. 71/2011).

în privința dreptului de uzufruct (precum și, pentru identitate de rațiune, a dreptului de uz și a dreptului de abitație, acestea fiind varietăți de uzu¬fruct), art. 69 din Legea nr. 71/2011 stabilește regula potrivit căreia exercitarea acestuia, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, este guvernată de noua reglementare.

De la această regulă există unele derogări: uzufructul constituit prin convenție încheiată anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 este și rămâne incesibil, mai puțin în cazul în care părțile convin altfel (art. 70 din Legea nr. 71/2011); dispozițiile art. 715 alin. (2)-(4) C.civ. din 2009, referitoare la opozabilitatea sau încetarea anumitor contracte, se aplică numai în cazurile în care încheierea sau reînnoirea contractelor de locațiune ori de arendare are loc după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 (art. 71 din Legea nr. 71/2011); dispoziția din noua reglementare referitoare la stingerea uzufructului prin neuzul timp de 10 ani sau, după caz, 2 ani se aplică drepturilor de uzufruct constituite ulterior intrării ei în vigoare (art. 72 din Legea nr. 71/2011); prevederea referitoare la stingerea uzufructului în caz de abuz de folosință este aplicabilă și uzufructului constituit anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, dacă abuzul de folosință este săvârșit ulterior acestei date (art. 73 din Legea nr. 71/2011); dispoziția referitoare la stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului se aplică în toate cazurile în care bunul a fost distrus ulterior intrării în vigoare a noii reglementări (art. 74 din Legea nr. 71/2011).

Cât privește dreptul de servitute, art. 75 din Legea nr. 71/2011 stabilește că dispoziția din noua reglementare referitoare la stingerea servituții prin neuzul timp de 10 ani se aplică numai drepturilor de servitute constituite ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009.

Legea nr. 71/2011 nu conține însă și alte dispoziții tranzitorii în materia dreptului de servitute. Considerăm că, în privința altor aspecte ce vizează exercitarea sau stingerea dreptului de servitute, urmează a se recurge la art. 6 alin. (2) C.civ. din 2009 [iar nu la art. 6 alin. (6), deoarece referirea din acest ultim alineat la „regimul general al bunurilor” trebuie înțeleasă în contextul raporturilor de proprietate, fiind deci vorba de regimul circulației juridice a bunurilor], deci servitutile constituite sub imperiul reglementării anterioare sunt guvernate de către aceasta. De altfel, pentru fostele servituti naturale și legale, care, potrivit actualei reglementări, sunt limite legale ale dreptului de proprietate, această soluție rezultă din art. 59 din Legea nr. 71/2011.

2.5.5. Legea aplicabila în materie de carte funciară

O dispoziție tranzitorie foarte importantă este înscrisă în art. 56 din Legea nr. 71/2011, din care rezultă că prevederile din noua reglementare referitoare la proba dreptului de proprietate cu extrasul de carte funciară pentru imobilele înscrise în cartea funciară și mai ales la caracterul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, până atunci înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, făcându-se numai în scop de opozabilitate față de terți.

Dispozițiile art. 876-915 C.civ. privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil (art. 76 din Legea nr. 71/2011).

Înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârșirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 (art. 77 din Legea nr. 71/2011).

În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581 din Legea nr. 7/1996, terții dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credință, pe cuprinsul cărții funciare, nu se pot prevala contra adevăraților proprietari, străini de cartea funciară, de dispozițiile art. 901 C.civ. sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil din 2009 sau dacă în acest termen s-a înscris o acțiune prin care se în vigoare a Codului civil din 2009 sunt aplicabile dispozițiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la data intrării în posesia imobilului (art. 79 din Legea nr. 71/2011).

Cererile de înscriere, precum și acțiunile în justiție, întemeiate pe dis-pozițiile Legii nr. 7/1996, indiferent de data introducerii lor, se soluționează potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârșirii ori producerii faptului juridic generator al dreptului supus înscrierii, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momen¬tul introducerii lor (art. 80 din Legea nr. 71/2011).

2.5.6. Legea aplicabilă faptelor juridice licite ca izvoare de obligații

Faptele juridice licite ca izvoare de obligații, fiind fapte extracontrac- tuale, cad sub incidența regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, conform căruia „obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor", dar și a excepției de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeași lege, conform căruia „obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta’’.

Pentru gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia), regula este reluată, într-o altă formulare, de art. 110 din Legea nr. 71/2011, care prevede că dispozițiile art. 1330-1340 C.civ. din 2009 nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia.

Așadar, în cazul gestiunii de afaceri se aplică legea care era în vigoare la data la care a început gestiunea, adică la data efectuării primului act material sau juridic cu intenția de a gera interesele altuia.

Plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligația de care nu era ținut.

În cazul îmbogățirii fără justă cauză se aplică legea care era în vigoare la data la care s-a produs împrejurarea ce a condus la îmbogățirea, neimputabilă dar fără temei juridic, a unei persoane în detrimentul sărăcirii altei persoane.

În schimb, modurile de stingere a obligațiilor născute pe temeiul gestiunii de afaceri, plății nedatorate și îmbogățirii fără justă cauză cad sub incidența legii în vigoare la data când se produce stingerea, deci dacă asemenea obligații se sting după intrarea în vigoare a Codului civil din2009, atunci dispozițiile acestuia, inclusiv cele referitoare la restituirea prestației nedatorate, sunt aplicabile.

2.5.7. Legea aplicabilă faptelor ilicite ca izvoare de obligații (răspunderii civile delictuale)

Pe temeiul aceluiași art. 103 din Legea nr. 71/2011, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite.

Spre exemplu: pentru o faptă prejudiciabilă săvârșită de o persoană pusă sub interdicție anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, răspunderea tutorelui nu va putea fi angajată pe temeiul art. 1372 C.civ. din 2009, ci numai pe temeiul și în condițiile art. 998-art. 999 C.civ. din 1864, fiind deci vorba nu de o răspundere pentru fapta altuia, ci de o răspundere pentru fapta proprie; art. 1368 C.civ. din 2009, care reglementează obligația subsidiară ce incumbă autorului prejudiciului, chiar lipsit de discernământ, de a plăti victimei o indemnizație într-un cuantum echitabil atunci când nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea îndatorirea de a-l supraveghea, se aplică faptelor prejudiciabile săvârșite după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 etc.

Însă, după intrarea în vigoare a noii reglementări, modurile de stingere a obligațiilor născute din răspunderea civilă delictuală sunt supuse dispozițiilor acestuia, indiferent de data la care s-a născut obligația (art. 118 din Legea nr. 71/2011).

2.5.8. Legea aplicabilă în materie de moștenire

Moștenirea legală este guvernată de legea în vigoare la data deschi¬derii succesiunii, adică la data decesului celui despre a cărui moștenire este vorba. în acest sens, art. 91 din Legea nr. 71/2011 dispune că moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii.

Astfel, moștenirile vacante deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 se cuvin statului român, iar cele deschise după această dată vor fi culese de comuna, orașul sau municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii [art. 963 alin. (3) C.civ. din 2009] sau, dacă se află în străinătate, de statul român [art. 553 alin. (3) C.civ. din 2009]; reprezentarea nedemnului (art. 965 C.civ. din 2009) este posibilă numai în cazul moștenirilor deschise după intrarea în vigoare a noii regle mentări, iar nu și pentru moștenirile deschise anterior, chiar dacă acestea s-ar dezbate după 1 octombrie 2011 etc.

Totuși, în materia nedemnității (care interesează atât în cazul devoluțiunii legale, cât și în cazul devoluțiunii testamentare), s-ar putea admite o derogare, care ar rezulta din art. 93 din Legea nr. 71/2011, textul stabilind aplicarea Codului civil din 2009 dacă faptele au fost săvârșite după intrarea lui în vigoare; ar fi posibil ca decesul să se fi produs anterior, însă faptele de nedemnitate judiciară la care se referă art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ. (ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea testamentului) să se întâmple sub imperiul noii reglementări.

În cazul moștenirii testamentare, trebuie deosebit între, pe de o parte, validitatea testamentului, pentru care se aplică legea în vigoare în momentul întocmirii acestui act juridic unilateral [art. 6 alin. (3) C.civ.], chiar dacă decesul testatorului ar surveni după intrarea în vigoare a legii noi, iar, pe de altă parte, efectele dispozițiilor testamentare (de exemplu, atri¬buirea bunurilor legatarilor), care sunt guvernate de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii (art. 91 din Legea nr. 71/2011). O aplicație a acestei reguli o întâlnim în art. 60 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testa¬ment este guvernată de legea în vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele clauzei sunt guvernate de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii”.

Legea aplicabilă efectelor viitoare ale altor situații juridice trecute

Ca și în cazul actelor juridice, efectele viitoare ale altor situații juridice sunt guvernate, ca regulă, de legea în vigoare la data săvârșirii ori pro¬ducerii lor [art. 6 alin. (2) C.civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011, precum și interpretarea per a contrario a art. 6 alin. (6) C.civ.].

Art. 6 alin. (6) C.civ. [și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011] instituie însă o derogare semnificativă de la ultraactivitatea legii vechi, stabilind aplicabilitatea legii noi în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute, în măsura în care acestea derivă din starea și capacitatea persoa¬nelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din ra¬porturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, desigur dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Aplicarea Codului civil din 2009 efectelor viitoare ale unor situații juridice existente la data intrării lui în vigoare este prevăzută și de unele nor¬me speciale din Legea nr. 71/2011, precum: art. 13 referitor la exercitarea drepturilor personalității; art. 16 în privința capacității persoanelor aflate sub tutelă, curatelă, interdicție sau alte măsuri de ocrotire; art. 18 în ceea ce privește regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice, în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel; art. 27 referitor la relațiile personale și patrimoniale dintre soți etc.

Legea nr. 71/2011 conține însă și norme speciale care se abat de la această din urmă regulă, spre exemplu: art. 59 prevede că dispozițiile referitoare la limitele legale ale dreptului de proprietate din noua reglementare nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia; art. 61 stabilește că dispozițiile referitoare la limitele judiciare ale dreptului de proprietate se aplică numai inconvenientelor cauzate după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009; art. 62, potrivit căruia, în ipoteza coproprietății, prevederile referitoare la regula majorității sau, după caz, a unanimității pentru actele de administrare ori, după caz, de dispoziție se aplică numai actelor juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 etc.

2.5.10. Legea aplicabila garanțiilor

Constituirea garanțiilor este guvernată de legea în vigoare la data constituirii, indiferent de legea în vigoare la data la care s-ar formula ori soluționa cererea privind valabilitatea constituirii. Această regulă este prevăzută în mod expres pentru scrisorile de garanție [art. 150 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, textul stabilind că și efectele sunt supuse regulilor aplicabile la data emiterii scrisorii de garanție], pentru privilegii [art. 155 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, textul dispunând că și conținutul, precum și opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data când s-a născut], pentru ipoteci, atât imobiliare, cât și mobiliare[art. 168 și art. 170 din Legea nr. 71/2011], pentru gaj [art. 187 alin. (1) din Legea nr. 71/2011] și pentru dreptul de retenție [art. 189 alin. (1) din Legea nr. 71/2011]. Nu există o dispoziție expresă și pentru fideiusiune, însă, având în vedere că această garanție presupune în mod necesar încheierea unui contract, regula se desprinde din art. 6 alin. (3) C.civ. și art. 4 din Legea nr. 71/2011.

Dintre alte dispoziții tranzitorii în materie înscrise în Legea nr. 71/2011, mai amintim:

– art. 151 alin. (1) – dispozițiile art. 2324 alin. (4) C.civ., referitoare la urmărirea bunurilor care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege, se vor aplica în cazurile în care profesionistul își operează diviziunea patrimoniului după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009;

– art. 177 alin. (1) – avizele de garanție înscrise în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 continuă să își producă efectele;

– art. 155 alin. (2) – formalitățile de publicitate pentru opozabilitate față de terți a privilegiilor sunt guvernate de dispozițiile legii în vigoare la data efectuării acestora;

– art. 155 alin. (3) – privilegiile pentru care formalitățile de publicitate au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 își păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în vigoare la momentul realizării acestora;

– art. 78 – privilegiile speciale imobiliare și ipotecile legale născute până la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 pot fi înscrise și după această dată, fie în vechile registre de publicitate imobiliară, dacă pentru imobilele grevate nu sunt deschise cărți funciare noi, fie în noile cărți funciare. Privilegiile speciale imobiliare, înscrise fie în vechile registre de publicitate imobiliară, fie în noile cărți funciare, se convertesc de plin drept în ipoteci legale după expirarea unui termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sau, după caz, de la data înscrierii și se vor supune dispozițiilor Codului civil din 2009. De la data intrării în vigoare a noii reglementări, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi speciale devin ipoteci legale și vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci legale;

– art. 178 – dispozițiile art. 2426 C.civ., referitoare la preferință în cazul ipotecilor asupra contului, nu se aplică ipotecilor constituite înainte de data intrării lor în vigoare;

– art. 187 alin. (2) – gajul pentru care formalitățile de deposedare sau de înregistrare au fost îndeplinite înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 și pentru care condiția deposedării nu s-a pierdut până la data intrării în vigoare a noii reglementări este supus, în ceea ce privește ordinea de preferință, opozabilitatea și efectele față de terți, dispozițiilor legale existente la data deposedării debitorului sau la data înregistrării gajului;

– art. 189 alin. (2) – drepturile de retenție înregistrate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 vor fi supuse, în ceea ce privește ordinea de preferință, opozabilitatea și efectele față de terți, dispozițiilor legale existente la data înregistrării lor.

Mai reținem că, potrivit art. 187 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, executarea silită a gajului începută înainte de data intrării în vigoare a noii reglementări va fi continuată în conformitate cu dispozițiile legale existente la data începerii executării. Pentru executarea silită a altor garanții nu există dispoziții tranzitorii, însă, întrucât suntem pe tărâm procesual, urmează să aplicăm regula conform căreia normele de executare silită sunt de imediată aplicare.

3. Aplicarea legii civile în spațiu

Aplicarea legii civile în spațiu prezintă un aspect intern și un aspect internațional.

Aspectul intern vizează situația raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între subiecte de drept civil de cetățenie sau, după caz, de naționalitate română și se rezolvă ținându-se cont de următoarea regulă: actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică, astfel cum dispune art. 7 alin. (1) C.civ., pe întreg teritoriul țării, afară de cazul în care se prevede altfel (există însă și unele acte normative care sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplică doar pe o anumită parte a teritoriului național, spre exemplu, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România etc.), iar actele normative adoptate, în condițiile legii, de autoritățile și instituțiile administrației publice locale se aplică, așa cum arată art. 7 alin. (2) C.civ. numai în raza lor de competență teritorială.

Aspectul internațional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile urmând a se realiza ținându-se seama de normele conflictuale ale dreptului internațional privat cuprinse în cartea a Vll-a a Codului civil (art. 8 C.civ.).

BIBLIOGRAFIE

M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 11-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007

G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a., Ed. Hamangiu, București, 2010

G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea ge nerală – conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011

C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007

O. CÂPÂȚÎNÂ, Aplicarea legii în timp și spațiu, în Tratat de drept civil român, voi. I, Partea generală, Ed. Academiei, București, 1989

M.B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, Ed. AII, colecția Restitutio, București, 1998

D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969

I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988,

I. Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005

I. Dogaru (coord.), Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, București, 2002

M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972

M. Eliescu, Aplicarea legii civile în timp și în spațiu. Conflictele de legi, în Tratat de drept civil, voi. I. Partea generală, Ed. Academiei, București, 1967

M. Gaiță, M.M. Pivniceru, Jurisprudența Curții de Apel Iași în materie civilă 2002, Ed. Lumina Lex, București, 2004

D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981

N.E. Grigoraș, Buna-credință. Practică judiciară, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2007

C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. I, Ed. Librăriei Universala Alcalay, București, 1925

C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All Beck, București , 2002

A. Ionașcu, M. Costin, M. Mureșan, Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. I, Ed. Academiei, București, 1973

L. Irinescu, Filiația față de tată. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2007

Lexique des termes juridiques, Editions Dalloz, Paris. 2005.

O. Manolache, Drept comunitar. Instituții comunitare, Editura AII Beck. București, 1999, vol. 1

Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2009

M.F. MOURLON, Répétitions écrites sur le premier examen de Code Napoléon, 9e éd., tome I, Paris.

C. Munteanu, O. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2011

I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2009

A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București. 1980

L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Chemarea, Iași, 1996

I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a: Editura Sfera Juridică, Colecția Universitaria, Cluj-Napoca, 2008

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, București, 2008

V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009

V. Terzea, Codul civil adnotat. Vol. I. Art. 1-1163, Ed. Universul Juridic, București, 2011

C. Turianu, Repertoriu de practică judiciară. Vol. I. Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2011

Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele – în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012

Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României. Îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial, București, 2011

M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1999