Aplicarea Ca Forma Speciala DE Realizare A Dreptului
APLICAREA CA FORMĂ SPECIALĂ DE REALIZARE A DREPTULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
1. APLICAREA DREPTULUI-FORMĂ SPECIALĂ DE REALIZARE A DREPTULUI
1.1. Condiția aplicării normelor juridice
1.2. Aplicarea dreptului de către organele competente (organele puterii legislative, executive, judecătorești)
1.3. Aplicarea dreptului de către justiția internațională
2. FAZELE PROCESULUI DE APLICARE A DREPTULUI
2.1. Momentele aplicării dreptului
2.2. Executarea actelor de aplicare a dreptului
3. ACTELE DE APLICARE A DREPTULUI
3.1. Noțiunea actului de aplicare a dreptului
3.2. Clasificarea actelor de aplicare
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea problemei abordate. Apariția statului si dreptului au fost determinate de schimbările petrecute în orînduirea comunei primitive,schimbări care au facut ca vechile forme de organizare ca ginta și tribul să nu mai fie suficiente. Datorită evoluției de ansamblu a societății,statul intervine în raporturile persoanelor în scopul apărării intereselor generale ale societății. Respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rînd întreaga societate,căci întreaga societate nu ar putea să existe dacă respectul dreptului nu ar exista. Dreptul este o tehnică a conviețuirii umane, destinată să disciplineze comerțul uman și să apere societatea de excese. Înca din dreptul roman necunoașterea legii nu putea fi o scuză pentru absolvirea de răspundere în cazul violării dreptului. Desigur că societatea este interesată ca normele juridice să se respecte fără a se recurge la sancțiuni și constrîngere, de aceea prin diferite mijloace, școli, organizații sociale, de cultură, mass-media se desfășoară o activitate de educare si influențare a cetățenilor în spiritul respectării legilor.
Deci dreptul își consolidează poziția în ansamblul de relații sociale prin faptul că este implicat efectiv în conducerea societății. Aplicarea dreptului este o temă actuală, binevenită pentru întreaga societate și prezintă nu numai un interes teoretic, dar și practic caracterizând-o ca fiind activitatea practică în cursul căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice, acționînd ca titulari ai autorității de stat, care se desfășoară în forme juridice oficiale, stabilite prin acte normative. Noțiunea de aplicare a dreptului are în vedere ansamblul conduitelor umane atît licite cît și ilicite.
Aplicarea dreptului este cercetată de teoria dreptului prin domeniul căreia se urmărește o contribuție la dezvăluirea și cercetarea pricinilor ce favorizează implicarea statului la aplicarea dreptului. Actualitatea problemelor aplicării dreptului se determină prin necesitățile practicii sociale și de stat și prin logica evoluției teoriei generale a dreptului.
Abordarea teoretico-generală dictează noi direcții în studierea problemelor aplicării dreptului: aprofundarea cunoașterii esenței și conținutul aplicării deptului ca formă de realizare a lui. În prezent formele aplicării dreptului evoluează, producîndu-se specializarea unora din ele, fapt condiționat de extinderea și complicarea legăturilor social-juridice în sistemul de drept.
Este nouă problema dinamicii (evoluției) aplicării dreptului, determinarea fazelor și relevarea particularităților trecerii de la o fază a aplicării dreptului la alta.
Cercetarea unor noi aspecte ale aplicării dreptului are o mare semnificație de cunoaștere în analiza și interpretarea naturii aplicării dreptului, dinamicii evoluției ei, ca fenomen obiectiv, precum și aspectul practic în activitatea organelor și persoanelor oficiale competente, în asigurarea legalității și ordinii de drept, în prevenirea încălcărilor prevederilor normelor juridice.
Noțiunea, caracteristica și trăsăturile actelor de aplicare a dreptului, modalitatea și procedura de elaborare a lor, asemănarea și deosebirea dintre actele normative și actele de implicare a dreptului, scopul actului de aplicare care nu este altceva decît traducerea în viață, într-o relație concretă, a prevederilor normelor de drept, avînd caracter individual, fiind nemijlocit legat de activitatea unui organ de stat nominalizat și a altor subiecte (persoane fizice) concret determinate.
Considerăm că această temă prezintă nu numai un interes teoretic dar este și o temă actuală binevenită pentru întreaga societate din statul nostru ca o notă informativă.
Scopul și obiectivele tezei. Cercetarea științifică începe cu identificarea și evaluarea problemelor, nici una dintre acestea nefiind elaborată într-un vid conceptual. Dacă nu avem o orientare generală, nici măcar nu vom ști ce trebuie să căutăm. Și dacă orientarea noastră este îngustă, vom tinde să căutăm probleme minore. Obiectul principal a cercetărilor rezidă în tendința de a aprofunda cunoașterea esenței și conținutului aplicării dreptului, ca formă de realizare a lui.
În acest context, actualitatea subiectului cercetat, complexitatea și dimensiunea multiaspectuală a prezentei lucrări, determinarea cu anticipare și precizie a scopului și obiectivelor acestei investigații, ne-a ajutat la formarea unei concepții unitare și de largă cuprindere, deci la orientarea cercetării către problemele semnificative ale conduitei legale și justiției, adică spre întrebări ale căror răspunsuri provoacă schimbări radicale în înțelegerea lor.
Astfel, scopul prezentei investigații îl formează cercetarea fenomenului juridic de edificare a statutului de drept, din perspectiva aplicarii dreptului in conduita legala.
Întru atingerea acestui scop ne-am orientat spre realizarea următoarele obiective:
analiza aspectelor teoretice ale noțiunii de aplicarii dreptului, prin determinarea scopului, funcțiilor lor în edificarea statului de drept;
cercetarea, în plan conceptual, a noțiunii de aplicarii dreptului, formularea propriei definiții de „aplicarii dreptului ";
cercetarea, în plan dinamic, a aplicarii dreptului (evoluția și manifestarea aplicarii dreptului în dependență de mecanismul de realizare a dreptului);
elucidarea problemelor ce țin de rolul aplicarii dreptului în mecanismul de asigurare a legalității și a ordinii de drept;
elaborarea recomandărilor întru perfecționarea ideii statului de drept;
propunerea unor modificări a reglementărilor juridice asupra fenomenelor juridice supuse cercetării, a unor noțiuni și categorii juridice noi legate de tematica investigației.
Metodologia cercetării. Fundamentul metodologic și teoretico-științific al cercetărilor efectuate îl formează lucrările teoreticienilor din domeniul dreptului și a altor domenii cu care dreptul interacționează, atât a doctrinarilor autohtoni, cît și a celor din alte țări, cu un accent deosebit asupra reglementărilor internaționale cum este Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și celor interne, Constituția Republicii Moldova. Baza metodologică și tehnico-științifică a investigației date, analizele metodice variate, relevă faptul complexității analizei cercetării și considerăm ca rezultat mai receptive în procesul de iluminare a zonelor necunoscute a fenomenelor studiate.
Toate aceste obiective metodologice, au fost realizate printr-o serie de metode proprii dreptului, precum și celor generale, comune tuturor științelor sociale.
Astfel, din metodele comune cu proeminență gîndirii juridice, am făcut uz de metodele bazate pe principii interpretative: metoda interpretării logice; metoda interpretării istorice, adică metoda diacronică; metoda prospectivă, prin previziunea evoluției fenomenelor studiate în viitor, cu valențe predictive, în vederea evitării unor fenomene juridice sau non-juridice indezirabile; metoda comparatismului juridic; metoda sociologică prin cuantificarea fenomenelor juridice analizate, avînd menirea să redea ponderea unor efecte ale normativului în social și în final, să releve caracterul benefic sau malefic.
Afară de metodele proprii științei juridice, investigația s-a datorat și utilizării metodelor general-științifice, cum sunt: metoda analitică; fenomenologică; sistematică; intuitivă; pragmatică; cantitativă-prin utilizarea pe larg a tehnicii de calcul etc.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei. Una din sarcinile principale ale cercetărilor în domeniul dreptului, o constituie studierea formelor de consolidare a ordinii legale în scopul instituirii statutului de drept, democrației, societății civile în Republica Moldova. Astfel, în procesul de instituire a dreptului și în rezultat a ordinii legale, justiției, rolul aplicare a dreptului este incontestabil.
În această ordine de idei, analiza aplicare a dreptului, prin prisma conduitei omului, în particular, cît și a conduitei subiectelor care au sarcina nemijlocită să contribuie la asigurarea legalității, responsabili de consolidarea ei, deci, a organelor puterii de stat, persoanelor oficiale și mecanismelor de asigurare a legalității în caz de derogare de la regula de drept, prezintă o abordare teoretică importantă, care nu este consumată și poate fi continuată de doctrina juridică.
Astfel, gradul de cercetare a problematicii rezultă din literatura științifică de specialitate de care am făcut uz în procesul de elaborare a investigației noastre și la care ne-am referit, printre care necesită a fi evidențiați: Baltag D., Ceterchi I., Dogaru I., Mazilu D. etc.
Această enumerare denotă faptul că într-adevăr cercetătorii s-au ocupat cu această problematică, însă mai puțin decît ar fi trebuit.
Cu toate dificultățile temei, deși, cum am menționat, lucrările științifice în această materie sunt puține, datorită lor și propriilor cercetări, rezultate cu noi concepții, s-a încercat abordarea cuprinzătoare a problematicii în materie, precum și aprofundarea teoretică a unei cazuistici semnificative, selectate potrivit exigențelor fundamentării unor soluții de principiu.
Prezentul studiu indică și la noi direcții de investigație, contribuind la soluționarea unor probleme cu caracter științifico-teoretic, dar și aplicativ.
Fundamentarea teoretică a subiectului ales constă în necesitatea clarificării, prin prisma unei analize de drept intern, dar și de drept comparat, a numeroaselor aspecte juridice pe care acest subiect le ridică. Din punct de vedere practic, importanța lucrării este dată de faptul că ea cunoaște o largă aplicare în jurisprudență și legislație, fiind vorba de o materie care privește concepte fundamentale ale dreptului și anume cel de justiție și aplicare a dreptului.
Astfel, considerăm că prin subiectul abordat, prezentul studiu are o valoarea teoretică și aplicativă pentru juriștii interesați în studierea problematicii foarte bogate și variate a conduitei legale și aplicare a dreptului.
În plan teoretic, investigația poate servi la aprofundarea cunoștințelor din domeniu atît a oamenilor de știință, politicienilor, precum și a studenților, maste-ranzilor, doctoranzilor, practicienilor, care, în ansamblu, pot contribui la promovarea statului de drept pus în serviciul cetățenilor lui.
Sumarul compartimentelor tezei. Aplicarea dreptului este un fenomen deosebit de complex, definit ca fiind acea formă juridică de realizare a dreptului constînd în elaborarea și realizarea unui sistem de acțiuni statale în vederea transpunerii în viață a prevederilor normelor de drept. Teza de licență va fi completată cu cuprins, introducere, încheiere, lista bibliografică și indicii cu trimiterile de rigoare la sursele consultate. Lucrarea este sistematizată în trei capitole în cadrul cărora voi trata fazele (etapele) procesului de aplicare a dreptului, care constituie etape esențiale și necesare în desfășurarea procesului de aplicare a normelor juridice, implicînd atît operațiuni de conceptualizare, cît și activități tehnico-materiale de înfăptuire practică a prevederilor legale.
1. APLICAREA DREPTULUI-FORMĂ SPECIALĂ DE REALIZARE A DREPTULUI
Despre aplicarea și realizalirea dreptului, subiect aparent foarte cunoscut, s-a scris în toate timpurile. Acum ne vom referi – cu privire la acest subiect – numai la secolul nostru, cu foarteapitole în cadrul cărora voi trata fazele (etapele) procesului de aplicare a dreptului, care constituie etape esențiale și necesare în desfășurarea procesului de aplicare a normelor juridice, implicînd atît operațiuni de conceptualizare, cît și activități tehnico-materiale de înfăptuire practică a prevederilor legale.
1. APLICAREA DREPTULUI-FORMĂ SPECIALĂ DE REALIZARE A DREPTULUI
Despre aplicarea și realizalirea dreptului, subiect aparent foarte cunoscut, s-a scris în toate timpurile. Acum ne vom referi – cu privire la acest subiect – numai la secolul nostru, cu foarte puține trimiteri la opiniile exprimate în doctrina juridică din secolul al XIX-lea.
Vom trata, distinct și succesiv, această operațiune cu efect juridic ce conduce la scopul și la finalitatea legii.
Mai mulți autori – de la noi și prin alte părți – scriu despre aplicarea dreptului, dar tratează și realizarea dreptului, sau scriu despre realizarea dreptului, dar tratează și aplicarea dreptului [17, p. 107; 18, p. 227].
În doctrina juridică a secolului XIX-lea, scopul se confunda cu finalitatea dreptului și reprezenta “reglementarea raporturilor dintre oameni sau evitarea și aplanarea conflictelor dintre ei”, denumite de Bonnecase “realizarea armoniei sociale”. Mergîndu-se pe această linie, s-a susținut că scopul sau finalitatea dreptului este realizarea unui echilibru de interese, din care trebuie să rezulte armonia socială și satisfacerea necesităților, de ordin moral și material, ale fiecărui om sau ale întregii societăți. Pentru a corespunde acestor cerințe, se impune ca aplicarea și realizarea dreptului să se bazeze pe respectarea drepturilor omului și ale societății, constituită în statul de drept.
Din aceste principii ale aplicării și realizării dreptului se degajă doi factori: unul care reprezintă ideea de justiție, iar celălalt, ideea de ordine. Factorul de justiție cuprinde idealul raporturilor dintre oameni, precum și dintre oameni și autoritatea publică. Factorul practic, material cuprinde ordinea și stabilitatea instituțiilor publice, garantarea și siguranța drepturilor și libertăților individuale.
În zilele noastre, concepția despre scopul și finalitatea dreptului s-a extins și cuprinde valori fundamentale, cum sunt: drepturile și libertățile omului, ideea de justiție și de adevăr, stabilită juridic, asigurarea respectării ordinii de către autoritățile publice și de către toți cetățenii [23, p. 75-77].
Scopul și finalitatea dreptului nu pot fi confundate cu aplicarea dreptului, pentru că ea exprimă comportarea tuturor oamenilor, a tuturor subiecților de drept, în conformitate cu normele juridice sau cu legea.
În afara participării specifice a cetățenilor și a organizațiilor nestatale în procesul realizării dreptului, acesta este realizat și prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise de autoritățile statului în conformitate cu competența rezervată lor prin lege. Această formă este denumită „aplicarea dreptului”. În realizarea sarcinilor și a funcțiilor statului, organele acestuia apelează foarte adesea la normele juridice.
Acte de aplicare a dreptului nu pot elabora decît autoritățile statului, cetățenii realizînd dreptul prin executarea și respectarea normelor juridice. Ștergerea diferențelor dintre cele două mari forme de realizare a dreptului ar putea conduce la o arbitrară nediferențiere între activitatea statului și activitatea celorlalte subiecte juridice [11, p. 56].
Actele de aplicare a dreptului nu pot elabora decît autoritățile statului, cetățenii realizînd dreptul prin executare și respectarea normelor juridice. Ștergerea diferențelor dintre cele două mari forme de realizare a dreptului ar putea conduce la o arbitrară nediferențiere între activitatea statului și activitatea celorlalte subiecte juridice.
În tratarea tradițională a înfăptuirii dreptului, în manuale sau cursuri universitare, s-a conceput realizarea dreptului ca un proces vast care nu se poate reduce la un unic mod de concretizare, ci implică o rețea de participanți cu poziții și caracteristici deosebite.
La aplicarea dreptului participă, în principal, organe ale statului, în baza și în vederea realizării competenței acestora.
În esență, aplicarea dreptului constă în elaborarea și realizarea unui sistem de acțiuni statale, în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și a sancțiunilor normelor de drept. Aplicarea dreptului implică acțiuni diverse de organizare a punerii în viață a normelor de drept, prin crearea unor raporturi juridice [16, p. 277].
Spre deosebire de realizarea dreptului prin executare și respectarea prevederilor normelor juridice, care se poate desfășura și în fapt fără crearea unor raporturi juridice, aplicarea dreptului este nemijlocit legată de nașterea și desfășurarea legăturilor juridice sub forma unor raporturi de drept în care un subiect este totdeauna un organ al statului care-și exercită prerogativele potrivit cu competența ce-i este rezervată prin lege. În această lumină, raportul juridic apare ca fiind mijlocul cel mai răspîndit și eficient de realizare a normei de drept.
Aplicînd dreptul organele de stat se manifestă ca purtătoare a atributelor puterii de stat, actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret. Prin intermediul lor sunt concretizate, în limita competenței ce le este repartizată prin normele juridice, drepturile și obligațiile unor subiecți în cadrul raporturilor juridice determinate. De asemenea, prin emiterea actelor de aplicare organele statului stabilesc măsuri de sancționare a celor care nesocotesc obligațiile ce le revin. Spre exemplu: activitatea de aplicare a dreptului se poate exprima în actul de impunere eliberat de un organ financiar asupra unui subiect impozabil, într-o decizie administrativă, în conferirea unei distincții, în soluționarea unei cauze prin dezbaterea sa în fața unei instanțe de judecată etc. [32, p. 87].
Trebuie să remarcăm faptul că în raporturile juridice de acest gen are loc doar constatarea drepturilor și a obligațiilor de către un organ de stat special abilitat și nicidecum stabilirea, determinarea acestora ex novo.
Drepturile subiecților participanți la viața socială, ca și obligațiile corelative, își găsesc izvorul în normele de drept. Organele de stat constată sau recunosc aceste drepturi. Această activitate are o valoare juridică deosebită și se înscrie, în mod deosebit, hotărîtor, în rîndul formelor juridice de realizare a dreptului [42, p. 76].
În unele cazuri, activitatea de aplicare a dreptului vizează restabilirea ordinii de drept încălcate și aplicarea sancțiunii normei de drept. Este eronată opinia a celor autori care consideră că aplicarea dreptului ar fi legată numai de constrîngerea de stat sau care, restrîngînd, de asemenea, aplicarea dreptului doar la restabilirea ordinii de drept încălcate, susțin că actele de aplicare a dreptului nu au valoare juridică propriu-zisă decît prin aceea că ele stabilesc drepturi și obligații încălcate sau relații cu privire la o anumită valoare [24, p. 124]. A restrînge aplicarea dreptului de către organele de stat doar la aplicarea constrîngerii, înseamnă să se sărăcească procesul aplicării dreptului de o parte importantă a conținutului său. Trebuie de avut în vedere, de asemenea, că actul de aplicare a dispoziției unei norme de drept diferă prin conținut, prin scop, și prin destinație de actul de aplicare a sancțiunii normei de drept.
În lumina celor expuse pînă acum, reiese, credem, faptul că aplicarea dreptului este o formă specifică de realizare a sa, strîns legată de procesul traducerii în viață a normelor juridice prin acte individuale și concrete adoptate de organele statului. Domeniile în care intervin organele statului în procesul realizării dreptului sunt deteminate de competența acestor organe – în domeniul organizării și al conducerii sociale, al garantării exercitării libere a drepturilor cetățenești, al jurisdicției etc.
Pentru acest motiv, ne exprimăm rezerve față de împărțirea aplicării dreptului în: aplicarea normativă și aplicarea individuală [18, p. 235].
În argumentarea acestei clasificări, autorul pornește de la invocarea faptului că majoritatea hotărîrilor guvernului sunt elaborate pentru a aplica prevederi cuprinse în diferite legi.
Considerăm că în aceste cazuri nu ne aflăm în prezența unor acte de aplicare a dreptului, ci este vorba despre realizarea unor atribuții ale guvernului și ale ministerelor. Aceste acte care sunt acte normative, nu sunt acte de aplicare la un caz concret a normelor de drept, ci ele sunt elaborate pentru executarea legilor, în temeiul puterii de reglementare a guvernului. Ele urmăresc să asigure, prin mijloace normative, cadrul organizatoric, material etc., pentru o bună activitate de aplicare a legii de către toate organele în subordonare. Ele nu pot fi în nici un caz extra lege (cu atît mai puțin contra legii) și nu dau naștere la raporturi juridice concrete, nu sunt manifestări de voință ale unui organ de stat într-un raport de drept individualizat. Aceste măsuri juridice aparțin ordinii normative și nu celei sub-normative [37, p. 42].
Aplicarea dreptului constă în elaborarea și realizarea unui sistem de acțiuni statale în scopul aplicării concrete a dispozițiilor și sancțiunilor cuprinse în normele juridice.
Este vorba despre realizarea dreptului prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise de organele statului în conformitate cu competența stabilită acestora prin lege. Precizări:
Aplicarea dreptului presupune nașterea și dezvoltarea de raporturi juridice, în care un subiect este obligatoriu, un organ al statului care-și exercită prerogativele potrivit competențelor atribuite de lege;
Raportul juridic este cel mai răspîndit mijloc de realizare a normelor juridice;
Organele de stat emit acte individuale de aplicare a dreptului în baza atributelor de organe ale puterii de stat, acte prin care stabilesc măsuri de sancționare a persoanelor care nesocotesc obligațiile ce le revin din norma juridică;
Prin actul de aplicare a dreptului, organul de stat constată și recunoaște drepturile subiecților participante la viața socială;
Aplicarea dreptului nu înseamnă exclusiv emiterea actelor de sancționare a celor care au încălcat prescripțiile normelor juridice.
Aplicarea dreptului este definită ca fiind acea formă juridică de realizare a dreptului constînd în elaborarea și realizarea unui sistem de acțiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor normelor de drept. Evident, între activitatea organelor de stat care aplică dreptul și activitatea cetățenilor și a organizațiilor sociale există o deosebire calitativă și, de aceea, această deosebire trebuie relevată prin termeni diferiți [35, p. 196]. Această formă specifică pentru activitatea organelor statului este denumită, de regulă, “aplicarea dreptului”. Actul prin care se concretizează activitatea de aplicare a dreptului într-un rezultat specific se numește act de aplicare. Actele de aplicare a dreptului pot fi , în primul rînd, elaborate de organele statului care au misiunea nu numai să asigure reglementarea relațiilor sociale, ci să transpună în viață regulile de conduită instituite prin normele abstracte, prin acte individuale de aplicare și să asigure executarea acestor acte de către cetățenii și organizațiile sociale în concordanță cu prevederile actelor normative [29, p. 76].
Actele normative care conțin reguli de conduită cu caracter general, abstract și tipic trebuie să fie aplicate faptelor care, prin natura lor, sunt contingente, variabile și individuale și prin esența lor sunt concrete, afirmînd identitatea între circumstanțele cauzei și condițiile de aplicare, de regulă.
Actele de aplicare a dreptului reflectă aceeași voință de stat, ca și actele normative, concretizînd prevederile generale la anumite subiecte, în drepturi și obligații determinate, în cadrul raporturilor juridice. Actul de aplicare a dreptului poate însă să constate în acte normative, subordonate sub punere în executare a legii, cum sunt, de exemplu, hotărîrile Guvernului. Fiecare normă de drept alcătuiește un act de executare al normei superioare care o reglementează, iar norma astfel creată va fi executată la rîndul ei, de norma inferioară pe care o reglementează [19, p. 69].
Actul de aplicare a dreptului poate fi realizat printr-o decizie a instituției judecătorești sub forma unui silogism judiciar; premisa majoră este formată din regula de drept aplicabilă; premisa minoră fiind constituită din afirmația că faptul la care se referă îndeplinește condițiile necesare aplicării regulii care formează premisa majoră, concluzia fiind deducția logică a consecințelor care rezultă din aplicarea regulii de drept avute în vedere, faptelor din proces. În realitate, raționamentul juridic nu se reduce, întotdeauna, la o structură așa de elementară; există silogisme juridice cu fapte multiple și silogisme succesive. Pentru a corecta și organiza soluțiile este necesar să intervină reguli, create de doctrină și fapte compensatoare, efectele deducției fiind astfel temporare.
Aplicarea oricărei reguli juridice este condiționată de unul sau mai multe fapte sau acte juridice. În vederea aplicării regulii juridice invocate este necesar a se stabili realitatea faptelor sau actelor care formează condiția. Nu este suficient de a formula o pretenție juridică care să corespundă realității, este necesar a se dovedi această pretenție. În fiecare litigiu se poate distinge o chestiune de fapt și o chestiune de drept. Chestiunea de fapt privește realitatea și proba faptelor. Chestiunea de drept constă în a cerceta și elucida regulile juridice și aplicabile. Cînd aplicarea dreptului dă loc la o contestație sau la un litigiu, contestația sau litigiul sunt rezolvate print-o procedură contencioasă care se desfășoară în fața unei jurisdicții, printr-un proces penal, civil sau administrativ. Contestația intervine ori de cîte ori se cere o sancțiune pentru neobservarea sau încălcarea regulii de drept. Procedura contencioasă duce la o decizie juridică prin care se rezolvă litigiul, se aplică sancțiunea și se satisfac sau nu pretențiile contestatorului.
Problemele fundamentale ale aplicării dreptului de referă la aplicarea regulii de drept, în care sens se cercetează regulile de drept aplicabile și odată găsite, se stabilește semnificația lor precisă, se delimitează cîmpul de aplicația a legii și se rezolvă situațiile juridice în care s-au constatat obscuritatea sau chiar lacuna legii [23, p. 81].
Adesea, este necesară interpretarea regulii de drept sau calificarea juridică a faptelor. Pentru ca regula de drept să fie aplicabilă, trebuie să se stabilească în circumstanțele speței, elementele constitutive, noțiuni la care servesc la presupunerea existenței condițiilor, în aplicarea regulilor de drept. Este operația numită calificarea juridică a faptelor. Această operație este instrumentul de aplicare concretă a regulii și complectează interperetarea sa abstractă. Definirea în acest mod a unei anumite noțiuni este susceptibilă de a fi valorificată și în alte cazuri ce se vor ivi în viitor. Prin acest mijloc, care are numeroase aplicații, se dezvoltă și se precizează diferite noțiuni ce conduc la fixarea unor soluții în cazuri tipice, iar pe această bază, la crearea unor noțiuni generale aplicabile într-o instituție sau ramură de drept. Este motivul pentru care orice calificare în drept e supusă controlului de legalitate al Curții Supreme de Justiție [45, p. 92].
Aplicarea dreptului, prin care se înfăptuiește prevederile normelor juridice și se asigură protecția drepturilor subiective indică o multitudine de probleme teoretice și practice, tehnice și fundamentale care sunt de competență atît a puterii legislative, cît și a puterii executive și a puterii judecătorești. Parlamentul, deși are ca activitate prioritară adoptarea legilor, emit acte de aplicare a dreptului, prin hotărîri privind activitatea proprie. Guvernul are, în principal, atribuții de aplicare a legilor prin dispoziții transmise structurilor subordonate. Instanțele judecătorești elaborează numai acte de aplicare a dreptului și anume hotărîri judecătorești. Activitatea de aplicare a dreptului privește nu numai aplicarea de sancțiuni și restabilirea ordinii de drept încălcate, ci cuprinde întreaga activitate de transpunere în viață a normelor juridice prin acte individuale și concrete, adoptate de organele statului privind drepturile și obligațiunile corelative ale subiectelor de drept, actele de interpretare și calificare juridică a normelor de drept, numirea înr-o funcție, înființarea unei asociații sau fundații în societăți comerciale. Actul de aplicare a dreptului naște, stinge sau modifică raporturi juridice,generează drepturi și obligații pentru persoanele la care se referă, iar prin reguli de procedură organizează și modul de aplicare concretă a regulii de drept [27, p. 83].
Aplicarea dreptului este activitatea prin care se transpun în practică dispozițiile normelor juridice sau legi, hotărîri guvernamentale, ordine, etc. Procesul aplicării dreptului nu este uniform în toate cazurile [33, p. 65].
Sunt situații cînd, pentru crearea de raporturi juridice în temeiul actelor normative în vigoare, este necesar ca autoritățile ce au obligația să le aplice să emită, la rîndul lor, înainte de a aplica în viață actul normativ respectiv, anumite acte de aplicare. Asemenea acte de aplicare a legii sau a altor acte normative sunt cunoscute sub denumirea de metodologie. Astfel, există metodologie de aplicare a Legii fondului funciar, modificate etc. Nu-i mai puțin adevărat că din categoria actelor de aplicare a actelor normative fac parte și diferite acte prealabile, cum ar fi procese verbale de constatare, acte de procedură, etc. Numai după îndeplinirea acestora, dispozițiile actului pot fi aplicate.
Sunt și situații cînd aplicarea unor acte normative nu îmi reclamă nici un fel de acte de aplicare. În aceste cazuri, actele se numesc individuale. Așadar, actele aplicate, care sunt, la rîndul lor, acte ce privesc aplicarea actelor normative, sunt și ele acte normative, iar cele pe baza cărora nu se emit acte de aplicare și care vizează direct raporturi juridice se numesc acte individuale, care, de regulă, sunt hoărîrile judecătorești.
Cea mai mare parte dintre cercetători au fost de părerea că respectarea normelor juridice de către cetățeni și organizațiile neguvernamentale nu poate fi asimilată cu aplicarea propriu-zisă a normelor juridice, deoarece aplicarea dreptului este “o prerogativă a organelor de stat, a funcționarilor de stat”.
Mulți autori s-au pronunțat pentru înțelegerea aplicării normelor juridice ca o formă cu trăsături distincte de realizare a dreptului, profesorul Dan Ciobanu, de pildă, observa că “s-a distins, în mod tradițional, între aplicarea propriu-zisă a normelor juridice de către organele statului (legislative, executive și judecătorești) și respectarea normelor juridice de către cetățeni și, în general, de către subiectele de drept cărora li se adresează” [7, p. 69].
Profesorul I. Demeter preciza că trăsătura distinctivă principală a aplicării normelor juridice o constituie “organizarea acestei activități de către organele statului” [9, p. 285], iar profesorul Mircea Djuvara considera că acest rol al organelor statului se explică prin faptul că statutul este “orgnizarea juridică a unei societăți” [10, p. 469].
1.1. Condiția aplicării normelor juridice
Pe baza analizei trăsăturilor spcifice ale aplicării normelor juridice și examinării formelor principale de realizare a normelor juridice, putem defini, aplicarea normelor juridice ca fiind activitatea desfășurată de către organele statului și de funcționarii de stat, care constă în emiterea unor acte de autoritate ce au un caracter individual, care duc la îndeplinirea prevederilor normelor juridice.
Definiția formulată ne ajută să înțelegem, în primul rînd, că aplicarea normelor juridice este o activitate desfășurată de către organele de stat și funcționarii de stat. Cetățenii nu pot aplica dreptul, întrucît lor nu li se conferă prin lege un asemenea drept. Activitatea organelor statului și a funcționarilor de stat, în vederea aplicării normelor juridice, se bazează – la nevoie . pe forța de constrîngere a statului, care poate fi aplicată pentru a asigura realizarea integrală a prevederilor normelor juridice în fiecare caz concret.
În al doilea rînd, din definiția formulată rezultă că organele chemate să aplice legea trebuie să emită acte de autoritate cu caracter individual. Acest lucru este posibil pentru că organele de stat și funcționarii de stat sunt învestiți cu putere de către stat, în virtutea cărui fapt pot lua chiar măsuri de obligare a celor ce nu se supun pentru a îndeplini, după caz, dispoziția sau sarcinile normei juridice.
În al treilea rînd, definiția aplicării dreptului relevă faptul că actele de aplicare – avînd un caracter individual – dau naștere, modifică sau sting un raport juridic.
Iată de ce, definirea noțiunii aplicării normelor juridice subliniază rolul deosebit de important al acestei activități a organelor statului în influențarea desfășurării relațiilor sociale în conformitate cu prevederile normelor juridice. Între elaborarea și aplicarea normelor juridice există o strînsă legătură, ce se concretizează într-o concordanță cît mai deplină a actelor de aplicare cu prevederile actelor normative [38, p. 97].
Normele juridice sunt create în vederea realizării unor sarcini ale societății, sarcini complexe orientate în direcția asigurării unei conduceri eficiente a acesteia. Privite prin prisma rolului statului, normele juridice apar ca mijloace fundamentale de realizare a acestuia. Ele constituie cadrul juridic al realizării sarcinilor statului. Garantarea suveranității naționale și a integrității teritoriale, asigurarea ordinii constituționale, consfințirea și garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor, exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național, valorificarea potențialului creator și productiv al tuturor forțelor sociale, dezvoltarea culturii și științei, protejarea patrimoniului cultural național, ocrotirea mediului înconjurător și asigurarea echilibrului ecologic, crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții și pentru protecția socială a cetățenilor, atragerea tuturor cetățenilor la viața politică a societății, organizarea cooperării cu alte state, apărarea păcii și promovarea înțelegerii între popoare, înfăptuirea cerințelor principiului echității, etc., într-un cuvînt, toate sarcinile statului sunt realizate prioritar prin “mijloace” juridice, prin crearea de norme care reglementează relațiile din domeniile amintite [27, p. 102].
Dar crearea de norme, oricît ar fi de corectă și de bună reglementare, nu constituie decît primul pas în realizarea sarcinilor amintite, al doilea pas, la fel de important, este cel al realizării normelor, a înfăptuirii scopurilor urmărite prin reglamentare. De altfel, aceste două procese – de creare și de realizare a dreptului se întrepătrund, deosebirea dintre ele putînd și trebuind a fi făcută din punct de vedere teoretic, dar greu de realizat, uneori, în practică. Astfel, de exemplu, prin constituție se stabilesc relațiile care pot fi reglementate numai prin lege organică printre care și cele privind regimul proprietății, prin lege se adoptă, să spunem, niște reguli privind proprietatea, apoi, printr-un regulament al guvernului de detaliază regulile din legea respectivă, în vederea aplicării ei, după care, prefecturile sau primăriile vor rezolva cazuri concrete privind atribuirea unor terenuri în proprietate. Vom observa că, în actele normative ale guvernului – hotărîri, regulamente, etc. – putem întîlni atît reguli cît și dispoziții de aplicare a lor.
Multe acte juridice adoptate de un organ de stat inferior celui ce a elaborat legea, apar ca acte de aplicare a acesteia, chiar dacă, la rîndul lor, creează reguli de comportament (care, de obicei, au o sferă mai restrînsă) și deci nu sunt propriu-zis acte de aplicare, adică acte prin care se creează, se modifică sau se stinge un raport juridic concret [9, p. 73].
Prevederile normelor juridice sunt traduse în fapt prin intermediul activității oamenilor, activitate desfășurată în cadrul unor organe de stat, organizații sociale sau independent, de fiecare membru al societății. Uneori, în cazul normelor prohibitive, pentru atingerea scopurilor urmărite prin reglementare nu este nevoie de o acțiune conștientă a indivizilor, ci, din contra, de o abținere de la săvîrșirea acțiunilor interzise.
Astfel, de exemplu, simpla abținere de la săvîrșirea faptelor ce constituie infracțiuni – potrivit legii privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite – înseamnă, de fapt, o realizare a dreptului poartă denumirea de respectare. Dar, alte ori atingerea scopului urmărit prin reglementare presupune acțiunea celor cărora li de adresează. Această acțiune poate fi de organizare a înfăptuirii legii, organizare care, la rîndul ei, se poate face prin intermediul unor acte normative, ea apărînd ca un moment necesar în procesul de aplicare a dreptului, de înfăptuire a cerințelor normelor juridice cuprinse într-o lege [11, p. 87].
Noțiunea de aplicare a dreptului este rezervată numai acelor acte de realizare care sunt înfăptuite de organele statului, potrivit competenței lor. În literatura juridică din alte țări, noțiunile de aplicare, realizare, respectare, îndeplinire, etc., sunt utilizate cu sensuri diferite, dar peste tot se scoate în evidență specificul aplicării sancțiunii de către organele de stat competente, în cazul înțelegerii cerinței normei de către ei cărora se adresează. Unii din autori disting chiar aplicarea dispoziției normei juridice, de aplicare a sancțiunii ei. Astfel, R. Lukic, făcînd deosebire între norma juridică și regula de conduită, fiecare normă cuprinzînd, după părerea sa, două reguli de conduită, fiecare normă cuprinzînd, după părerea sa, două reguli de conduită – dispoziția și sancționarea – afirmă: “în consecință, se poate orbi de aplicarea dreptului fie că este vorba ca subiectul să se supună dispoziției, fie că este vorba ca aceasta să se supună sancțiunii”. Pornind de aici distingem două tipuri de aplicare a dreptului, aplicarea voluntară a dreptului, adică supunerea față de dispoziție și aplicarea forțată a dreptului, adică recurgerea la sancțiune. Dacă aplicarea dreptului este voluntară, ea constă, pentru subiect, într-un comportament de asemenea manieră încît să se supună dispoziției. Dacă ea este forțată, ea constă întotdeauna, în acțiunea a două subiecte; avem, pe de o parte, subiectul dispoziției încălcate și, pe de altă parte, organul etatic de corecție căruia îi revine, în cazuri extreme, aplicarea prin forță a sancțiunii față de primul, cel care a înfrînt dispoziția. Sigur, s-ar putea face distincția, în cadrul normei, între dispoziție și sancțiune, după subiectele căroroa li se adresează. Sigur că sancțiunea privește atît subiectul a cărui acțiune se încadrează în împrejurările descrise de ipoteză, și căruia deci i se impune (după caz se recomandă) o comportare, cît și organul chemat să aplice norma de în caz de nerespectare de bună voie (fie că este vorba de o nerespectare a unui comandament ce impune să nu faci ceva, fie este vorba de nerespectare a unor condiții, forme etc), în care trebuie să acționezi pentru atingerea scopurilor normei. Dar de aici nu putem deduce concluzia existenței a două reguli de conduiă într-o normă. În acest fel s-ar crea confuzii pe planul realizării cerințelor lor [după 44, p. 15].
Ceea ce putem și trebuie să admitem este distincția între aplicarea voluntară a dreptului și cea forțată. Dar și aici trebuie să facem o demarcație între două situații ce se încadrează în “aplicarea voluntară”. Prima, relativ simplă, este cea a ascultării, a respectării normei prohibitive. Nu acționezi acolo unde legea nu permite, și prin acest simplu fapt ai realizat dreptul. A doua, care este tot o aplicare voluntară, dar mai complexă, presupune acte sau fapte îndeplinite, după caz, de persoane fizice, de colective de oameni, de organe de stat pentru a se putea atinge scopul urmărit prin reglementare. Aici, dacă activitatea desfășurată este în conformitate cu legea, avem de-a face cu o aplicare voluntară, dar deosebită, firește, de simpla ascultare [după 44, p. 17].
Astfel, aplicarea dreptului ca formă de realizare a lui, a fost definită în literatura de specialitate ca “activitate practică în cursul căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice, acționînd ca titulari ai autorității de stat”, activitate “care se desfășoară în forme juridice oficiale, stabilite prin acte normative” [34, p. 12].
Deci, realizarea dreptului – proces complex de traducere în fapt a cerințelor normelor juridice – are loc prin intermediul activității cetățenilor, al unor forme organizaționale nestatale și al organelor de stat. Pentru a sublinia deosebirea calitativă dintre activitatea depusă de organele statului în realizarea dreptului și activitatea cetățenilor privită individual sau în cadrul unor organizații nestatale, în literatura juridică din țara noastră, prima dintre activitățile amintite de noi este desemnată prin noțiunea de aplicare a dreptului, iar cea de a doua, după caz, îndeplinire sau respectare, după cum implică sau nu o activitate, o acțiune în vederea înfăptuirii cerințelor normelor juridice.
Statul, în realizarea sarcinilor sale, acționează atît prin crearea de norme juridice, cît și prin aplicarea lor. În legătură cu noțiunea de creare, lucrurile par clare, în sensul că fiecare stat contemporan își are organul său legislativ, organ care creează legile, uneori prevăzîndu-le expres în constituția fiecărui stat domeniile în care relațiile sociale nu pot fi reglementate decît prin legi. De asemenea, prin constituții, legi organice și legi ordinare se prevede și domeniul în care organele executive pot să creeze norme generale obligatorii. În legătură cu noțiunea de aplicare a dreptului, lucrurile se complică, deoarece, așa cum este definită această activitate a statului, ea implică nu numai acte propriu-zise de aplicare adică acte juridice care duc la nașterea unor raporturi juridice concrete – ci și acte de organizare a aplicării dreptului, care adesea cuprind ele însele reguli juridice [21, p. 118].
În felul acesta se poate constata că procesul de aplicare a dreptului, este un proces complex ce se realizează atît prin acte normative cît și prin acte individuale, nenormative. Astfel, după ce parlamentul țării elaborează o lege, adesea sunt adaptate, în vederea aplicării ei, după caz, hotărîri ale guvernului sau instrucțiuni ale miniștrilor, care cuprind “norme de aplicare” și numai după aceea organele de stat, cetățenii sau unele organizații acționează în conformitate cu legea respectivă și cu actele de punere în aplicarea ei, pentru impunerea unor obligații, obținerea sau exercitarea unor raporturi juridice manifestîndu-și voința pentru a da naștere, a modifica sau stinge raporturi juridice concrete. În lumina celor arătate, apare clar faptul că noțiunea de act de aplicare a dreptului are atît un înțeles larg cît și un înțeles restrîns, în sens larg, actul de aplicare este atît un act creator de drept, cuprinzînd norma care organizează traducerea în fapt a unei legi, cît și un act creator de raporturi juridice concrete. În sens restrîns, actul de aplicare nu cuprinde reguli, ci duce la nașterea unui raport juridic, pe baza unei norme de drept. În acest sens, el este actul prin care cerința unei norme se realizează în fapt, cazul ipotetic cuprins în normă fiind materializat.
Pentru a înțelege mai bine specificul aplicării normelor juridice este necesar să relevăm deosebirile existente între actele normative și actele de aplicare. După cum observa profesorul Nicolae Popa “activitatea de creație în domeniul dreptului este rezervată unor categorii de organe ale statului. În principiu, nimic nu se opune ca un organ care elaborează un act normativ să poată elabora și acte de aplicare” [36, p. 8].
În acest sens, se pot evoca nenumărate exemple. De pildă, un ministru poate elabora un regulament privind funcționarea unui sector de activitate subordonat. Totodată, ministrul respectiv poate emite – în baza acelui regulament și altor acte normative – un ordin prin care promovează o persoană pe o anumită funcție sau destituie o persoană pentru încălcarea unor reguli stipulate în acel regulament. Asemenea exemple se regăsesc în activitatea tuturor organelor statului care au competența să elaboreze acte cu un conținut normativ și care pot emite și acte de aplicare. După cum se știe, în cazul activității normative competențele sunt strict determinate, pe cînd activitatea de aplicare poate fi realizată de orice organ al statului. Profesorul Mircea Djuvara atrăgea atenția asupra faptului că “atunci cînd printr-o măsură individuală un organ etatic, un tribunal sau oricare altul, aplică spre exemplu strict un text de lege, el judecă în realitate și că legea trebuie aplicată” [10, p. 375].
Analizînd rolul legislatoului în activitatea de creare a dreptului, și corelînd această activitate cu cea desfășurată de organul de aplicare, profesorul Djuvara sublinia că legilatorul “constată mai întîi o nevoie socială, materială sau morală și îi aplică apoi o serie de aprecieri juridice independente, judecînd dacă acțiunile individuale care corespund acelei nevoi în viața socială sunt drepte sau nu”. Dînsul atrăgea atenția că legislatorul este adeseori inspirat în această operație de conștiință juridică colectivă “care la rîndul ei nu s-a putut forma, desigur, decît printr-un foarte mare număr de aprecieri juridice individuale în experiența trecută” [10, p. 377].
1.2. Aplicarea dreptului de către organele competente (organele puterii legislative, executive, judecătorești)
Această formă de realizare a dreptului în literatura juridică poartă denumirea de aplicare a dreptului. Conceptul de aplicare a dreptului desemnează o anumită modalitate a realizării dreptului, aceea care presupune intervenția unui organ competent al statului ce elaborează, după o anumită procedură, un act juridic în anumite forme specifice, actul de aplicare.
Clasificarea noțiunii de aplicare a dreptului a suscitat discuții și schimburi de opinii între juriști, ajungîndu-se la concluzia că există o deosebire calitativă între activitatea depusă de organele de stat în realizarea dreptului, pe de o parte, și activitatea cetățenilor și organizațiilor sociale, pe de altă parte, de aceea, această distincție trebuie marcată și prin termeni diferiți, folosiți pentru aceste activități: respectare, îndeplinire, aplicare a dreptului [35, p. 5-7].
Aplicarea dreptului o putem caracteriza ca fiind activitatea practică în cursul căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile normele juridice, acționînd ca titulari ai autorității de stat, constituie un aspect, o formă a activității statale, care se desfășoară în forme juridice oficiale, stabilite prin acte normative. De aceea, desfășurarea acestei activități necesită respectarea unor cerințe procedurale, formale, parcurgerea unor faze obligatorii, iar toate acestea, la rîndul lor, reclamă o pregătire juridică calificată din partea cadrelor [34, p. 11].
Aplicînd dreptul, organele de stat se manifestă ca titulari ai autorității de stat, dar actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret. Ele produc anumite efecte juridice ca rezultat al cărora iau naștere, se modifică sau se sting raporturi juridice concrete. De asemenea trebuie menționat faptul că în aceste raporturi juridice are loc doar constatarea drepturilor și obligațiilor respective de către un organ competent de stat, dar nu stabilirea acestora din nou [26, p. 53].
Actele de aplicare pot fi emise de toate trei grupe de organe ale statului: legislative, executive și judecătorești, dar cu o pondere diferită. Cele mai multe din actele de aplicare sunt emise de către organele judecătorești, care prin natura lor nu adoptă acte normative, dar numai acte de aplicare, hotărîrile judecătorești. cu toate că între actele normative și cele de aplicare există multe trăsături comune, ele se deosebesc esențial prin următoarele:
actul de aplicare a dreptului este temeiul juridic al apariției, modificării sau stingerii unui raport juridic, în timp ce publicarea de norme juridice nu creează, de regulă, în mod automat, raporturi juridice;
spre deosebire de normele juridice, care au caracter general, impersonal, tipic, injonctiv și irefragabil, actele de aplicare au caracter concret, individual, referindu-se la o situație de fapt;
actul normativ acționează în mod repetat, n măsura în care se produce ipoteza prevăzută de norma, producîndu-și efectele impersonal și difuz pînă la ieșirea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului își consumă efectele odată cu soluționarea speței respective;
activitatea normei juridice este precis determinată în timp, momentul intrării ei în vigoare fiind acela al publicării ei în Monitorul Oficial, dacă textul normei nu prevede o altă dată ulterioară, pe cînd în cazul actelor de aplicare acestea devin, în principiu, obligatorii în momentul aducerii lor la cunoștința părții interesate;
activitatea de elaborare legislativă este supusă unor reguli metodologice de tehnică legislativă, a căror respectare condiționează validitatea actelor, în timp ce actele de aplicare a dreptului nu presupun, în principiu respectarea unei proceduri prestabilite, cu excepția hotărîrilor judecătorești, a proceselor verbale de contravenție;
actele de aplicare a dreptului se deosebesc de actele normative și după principiile care stau la baza căilor de atac împotriva lor.
Astfel, legile pot fi modificate sau abrogate doar de către Parlament, iar controlul constituționalității legilor se realizează de Curtea Constituțională.
Controlul legalității actelor de aplicare poate fi un control ierarhic sau un control judecătoresc fiind realizat prin modalități aflate la dispoziția părților participante la raportul juridic respectiv, pe cînd controlul legalității actelor normative cunoaște un sistem de garanții specifice (controlul parlamentar sau controlul judecătoresc) [26, p. 87].
spre deosebire de activitatea de executare, respectare a normelor de drept de către cetățeni, în cursul căreia ei pot să încheie, prin acord de voință, raporturi juridice în temeiul normelor dispozitive, actele de aplicare, săvîrșite în baza legii, apar întotdeauna prin voința unilaterală a unui organ de stat;
activitatea de elaborare a normelor juridice este rezervată doar unor categorii de organe ale statului, pe cînd activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de orice organ al statului, și, în limitele determinate, chiar și de organismele cu caracter nestatal;
subordonarea actelor de aplicare a dreptului față de actele normative este o expresie a principiului legalității.
Astfel de trăsături care deosebesc actele normative de cele de aplicare atît după conținutul lor cît și după formă au fost selectate de către autorii menționați destul de reușit, după părerea noastră, practic în toată literatura juridică.
Conceptul de aplicare a dreptului este folosit în literatura juridică într-un sens specific, care desemnează o anumită modalitate a realizării dreptului aceea care presupune intervenția unui organ de stat competent care elaborează, după o anumită procedură un act juridic în anumite forme specifice, actul de aplicare. Deci aplicarea dreptului este un concept mai restrîs decît cel de realizare a dreptului [13, p. 36].
În mod strict, actul de aplicare a dreptului are un caracter concret, individual, se referă la o anumită situație de fapt. El nu trebuie confundat cu norma juridică care are caracter general și impersonal. Astfel de aplicare traduc în viață dispozițiile normei juridice, relația fiind de la general la particular. Norma juridică are valoare de etalon, care funcționează în mod repetat, n măsura în care se produce ipoteza prevăzută de normă, pe cînd dispoziția din actul de aplicare se consumă odată cu soluționarea speței respective [27, p. 59].
Astfel de aplicare a dreptului este temeiul juridic al apariției, modificării sau stingerii de raporturi juridice în timp ce publicarea unor norme juridice nu creează de regulă, în mod auomat, raporturi juridice. Acțiunea în timp a normelor juridice se declanșează în urma publicării acestora în anumite publicații oficiale (sau la o dată ulterioară) pe cînd în cazul actelor de aplicare acțiunea lor în timp coincide cu elaborarea lor și comunicarea părților interesate.
Aceste precizări sunt necesare, întrucît în literatura juridică se folosește formularea de “aplicare a dreptului” și într-o altă accepțiune, pentru a desemna activitatea normativă prin care, de exemplu o Hotărîre a Guvernului, “aplică” legea, fiind dată în baza și pentru aplicarea acesteia. Considerăm că această accepțiune este totuși improprie, generatoare de confuzii, în cazul respectiv fiind de fapt vorba de o activitate de elaborare a normelor juridice date pentru traducerea în față a legii, deci care nu ne permite să estompăm deosebirea calitativă între elaborarea normelor juridice și aplicarea acestora.
Acte de aplicare, în sensul strict juridic, pe care l-am precizat pot fi făcute de toate cele trei categorii de organe de stat-legislative, executive și judecătorești, dar cu o pondere diferită. Astfel, Parlamentul, deși, în primul rînd în calitate de legiuitor fac acte de elaborare a dreptului, dă și acte de aplicare, ponderea acestora din urmă fiind mai mare în raport cu actele de aplicare date de Parlament [8, p. 76].
Ministerele și organele locale fac în primul rînd, acte de aplicare prin dispozițiile pe care le dau organele subordonate în vederea realizării unor sarcini concrete, și ele însă pot da acte cu caracter normativ.
Instanțele judecătorești, prin natura lor, nu pot da acte normative, ci numai acte de aplicare – hotărîri judecătorești.
Nu trebuie să se reducă actul de aplicare numai la acte de sancționare. Există o mare varietate de acte de aplicare. Astfel sînt situații în care dispoziția actului de aplicare dat de un organ de stat constă în numire în funcție într-o funcție, înființarea unei societăți mixte sau a unei regii autonome, încheierea unui contract ș.a., deci nefiind vorba, în aceste cazuri de un act de sancționare [35, p. 87].
Actul de aplicare este deosebit de important, deoarece el naște, stinge sau modifică raporturi juridice, generează drepturile și obligațiile față de persoanele la care se referă.
Elaborarea actelor de aplicare cunoaște anumite faze care constituie un proces unic, deși ele nu au aceeși succesiune în timp, la toate categoriile de norme juridice.
1.3. Aplicarea dreptului de către justiția internațională
În Constituția Republicii Moldova se prevede faptul că:”tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern” [1].
Constituția Republicii Moldova stipulează faptul că: „dispozițiile constiuționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte și legile interne, au prioritate reglementării internaționale.”
Republica Moldova este membru cu drepturi depline în Consiliul Europei din luna octombrie 1993.
Ca membră a Consiliului Europei, Republica Moldova a ratificat peste 50 de Convenții și Protocoale adoptate de Consiliul Europei, din care cea mai importantă, în opinia noastră, este Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Roma, 1950), precum și cele 11 protocoale adiționale.
Din 1994, Republica Moldova a recunoscut și Jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) o dată cu dreptul la recurs individual al cetățenilor împotriva instanțelor naționale [28, p. 17].
Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale fac parte din dreptul nostru intern.
Potrivit art. 57 din Convenție: „orice înaltă Parte Contractantă va furniza, la solicitarea Secretarului general al Consiliului Europei, explicațiile cerute asupra felului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispozițiilor acestei convenții.”
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a fost înființată la 21 ianuarie 1959, , fiind împuternicită să examineze și să soluționeze, prin decizii obligatorii și definitive, cauzele care îi sunt date în competență.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o jurisdicție internațională, sau supranațională, interdependentă. Este vorba de independența individuală a membrilor săi și o interdependență colegială [17, p. 61].
Potrivit art. 38 din Convenție, Curtea „se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al membrilor Consiliului Europei; ea nu poate să cuprindă mai mult de un cetățean al unuia și aceluiași stat.”
Judecătorii nu au statutul de delegați ai guvernelor statelor pe care le reprezintă și nu pot primi instrucțiuni din partea acestora.
În general, judecătorii Curții au provenit din rîndul avocaților, magistraților, profesorilor de drept cu o remarcabilă prestație profesională.
Curtea hotărăște cu majoritatea voturilor, iar procedura utilizată este subordonată principiilor contradictorialității, oralității și publicității.
Curtea este cea care califică juridic faptele cauzei, nefiind legată de calificarea pe care o dau reclamanții sau guvernele.
Problema de fond a Curții o reprezintă răspunsul la întrebarea crucială: a existat sau nu o ignorare a prevederilor Convenției. Hotărîrile adoptate de Curte trebuie să fie motivate: au un caracter definitiv și se bucură de putere obligatorie. Totuși, hotărîrile Curții nu sunt investite cu formulă executorie și nici nu au puterea de titlu executoriu. Pentru executarea lor, Curtea lasă la atitudinea statelor contractante să dispună asupra modalităților de punere în executare a hotărîrilor adoptate [30, p. 87].
Procedura stabilită de Regulamentul Curții prevede:
Orice stat contractant sau persoană particulară care se consideră victimă a unei încălcări a Convenției poate adresa direct Curții de o cerere invocînd violarea de către un stat contractant a unuia din drepturile garantate prin Convenție;
Petenții individuali pot susține, ei înșiși, cererile, dar reprezentarea de către un avocat este recomandabilă și chiar obligatorie pentru audieri, odată ce cererera a fost declarată admisă;
Limbile oficiale sunt franceza și engleza;
Fiecare cerere individuală este repartizată unei secții a Curții, care o examinează și se pronunță asupra admisibilității ei. Hotărîrea de admisibilitate trebuie să fie motivată și se face publică;
Trebuie ramarcat faptul că dreptul creat de Curte este un drept jurisprudențial, care a subliniat necesitatea de a se ține cont de tradițiile juridice naționale și de concepțiile morale proprii unui stat [5, p. 92].
Dinamismul interpretării jurisprudențiale a condus la nașterea unui veritabil drept european.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, este o instanță judiciară supranațională, care funcționează din anul 1952, cu sediul ei este de a asigura respectarea, interpretarea și aplicarea tratatelor Uniunii Europene.
Tribunalul de primă instanță, care și-a început activitatea în luna octombrie 1989, este competent să judece litigiile referitoare la conflictele apărute între instituțiileUniunii Europene, cele privitoare la dreptul concurenței, litigiile generale de punerea în aplicare a actelor emise de organele Uniunii Europene care lezează drepturile și interesele persoanelor fizice și juridice.
Tribunalul se compune din 15 judecători, numiți pe un mandat de 6 ani, de către guvernele statelor membre. Hotărîrile adoptate de Tribunalul de primă instanță, pot fi atacate, în termen de două luni de la comunicare, de Justiție a Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este compusă din 15 judecători și avocați generali, numiți pe un termen de 6 ani. Sarcina fundamentală a Curții o reprezintă corecta interpretare și aplicare a dreptului comunitar [30, p. 49].
Curtea Internațională de este cel mai important organ judiciar al Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.) al cărui statut de organizare și funcționare este inclus în Carta O.N.U.
Această instanță judiciară este abilitată să hotărască relativ la:
Principiile generale de drept internațional recunoscute de statele memebre ale O.N.U.;
Convențiile internaționale semnate și ratificate de statele reclamante;
Cutuma internațională ca izvor al dreptului internațional; jurisprudența internațională.
Curtea are în compunere 15 judecători aleși pe un mandat de nouă ani de Adunarea Generală O.N.U.
Jurisdicția obligatorie a Curții a fost acceptată doar de 59 de state din cele 187 semnatare ale Statutului.
Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării își are sediul în orașul Hamburg din Germania și funcționează din luna decembrie 1982, este compus din 21 de membri independenți, aleși din rîndul celor mai prestigioase personalități, cu competență recunoscută în domeniul mării, fiind asigurată reprezentarea principalelor sisteme juridice din lume. Mandatul membrilor este de nouă ani. Ei sunt obligați să nu exercite nici o funcție publică (administrativă sau politică), să nu fie asociați sau să nu aibă interese financiare în întreprinderi sau companii care au ca obiect de activitate exploatarea resurselor mării [26, p. 72].
Judecătorii Tribunalului Internațional pentru dreptul Mării se bucură, în exercitarea funcțiilor lor, de imunități și privilegii parlamentare.
Curtea Penală Internațională de
În perioada 15 iunie – 17 iulie 1998 s-au desfășurat lucrările Conferinței O.N.U., care a adoptat Statutul Curții Penale Internaționale, definit de către specialiști un veritabil cod penal și de procedură penală la scara mondială.
Republica Moldova a ratificat Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la 17 iulie 1998.
În capitolul I al Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la 17 iulie 1998.
În capitolul I al Statutului sunt stipulate următoarele dispoziții:
Curtea Penală Internațională este o instituție permanentă, care poate să își exercite competența față de persoanale pentru crimele cele mai grave, avînd un răsunet internațional. Ea este complementară jurisdicțiilor penale naționale;
Curtea își are sediul , în Olanda;
Curtea are personalitate juridică internațională și își exercită funcțiile și competențele pe teritoriul oricărui stat în parte;
Curtea este competentă în ce privește crimele de genocid, împotriva umanității, crimele de război și crima de agresiune în capitolul IV al Statutului se prevede:
Organele competente sunt: președenția, secția apelurilor, secția de primă instanță, secția preliminară, biroul procurorului și grefa.
2. FAZELE PROCESULUI DE APLICARE A DREPTULUI
Aplicarea dreptului, privită ca un proces complex, se desfășoară cu respectarea unor cerințe legate atît de necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, cît și de necesitatea corectei aplicări a normei de drept ce reglementează situația stabilită. Așa cum s-a precizat în literatura juridică, aplicarea dreptului îmbracă forme procesuale care asigură stabilirea adevărului în momentul realizării normelor juridice, ocrotirea drepturilor persoanelor interesate, apărarea împotriva unor eventuale încălcări ale dreptului [43, p. 91].
Actul de aplicare a dreptului obligă organul de stat competent să îndeplinească anumite sarcini inerente, soluționări corecte a cazului respectiv. Fiind în situația de a aplica o normă juridică la un caz concret, organul de aplicare are datoria: să verifice elementele de fapt; să cunoască reglementările juridice referitoare la cazul respectiv; să găsească și să aplice soluția cea mai justă în circumstanțele date; să adopte măsurile care se impun pentru executarea actelor de aplicare. După cum atrăgea atenția profesorul Nicolae Popa, stadiile (momentele principale) ale aplicării dreptului „consituie etape esențiale și necesare în desfășurarea procesului de aplicare a normelor juridice, implicînd atît operațiuni de conceptulizare cît activități tehnico-materiale de înfăptuire practică a prevederilor legale” [24, p. 162].
Experiența a demonstrat că stabilirea circumstanțelor de fapt și de drept „evoluează îmbinat în tot cursul procesului aplicării dreptului, pînă la tragerea concluziilor și la soluționarea definitivă a cauzei”
Actul de aplicare a dreptului prezintă o deosebită importanță, deoarece el naște, stinge sau modifică raporturi juridice, drepturile și obligațiile față de persoanele la care se referă.
Activitatea concretă de aplicare a dreptului constituie un proces complex care se desfășoară cu respectarea unor cerințe, legate atît de necesitatea stabilirii concrete a împrejurărilor de fapt, cît și de nevoia corectei aplicări a normei juridice ce reglementează situația concretă stabilită.
Aplicarea dreptului constituie un proces complex care se desfășoară cu respectarea unor cerințe de fond și de formă, în mai multe faze sau etape care asigură: stabilirea adevărului, apărarea drepturilor persoanelor și realizarea ordinii de drept.
Fazele aplicării dreptului constituie un proces unic, deși ele nu au și succesiune identică, în timp la toate categoriile de norme juridice [12, p. 49].
Vorbind despre fazele aplicării dreptului, avem în vedere, pe de o parte, subiectele de drept care participă la traducerea în viață a actelor de aplicare și, pe de altă parte, aplicabilitatea generală sau individuală a actelor de aplicare.
Cele cu aplicabilitate generală, cum sunt actele normative, sunt aplicate în temeiul dispozițiilor ramurilor dreptului în vigoare, din care fac parte, iar cele cu aplicabilitate individuală, cum sunt hotărîrile judecătorești, se aplică potrivit regulilor de procedură în care se încadrează [3].
Cît privește subiectele de drept care participă la aplicarea dreptului sunt: autoritățile publice, persoanele fizice și persoanele juridice de drept public.
Această apreciere are în vedere faptul că aplicarea dreptului nu este legată numai de nașterea raportului juridic în care una dintre părți este o autoritate publică.
Pentru că succesiunea operațiunilor necesare aplicării dreptului este evidentă în cadrul procedurii judiciare, majoritatea autorilor care tratează fazele aplicării dreptului se ocupă numai de fazele dreptului în cadrul procedurilor judecătorești.
Fazele aplicării diferă după genul de act individual în care se finalizează. Altfel decurg lucrurile, dacă avem de-a face cu „îndeplinirea” unui act administrativ sau financiar, față de actul judiciar, de exemplu. Dar, dincolo de distincțiile care pot fi făcute de la o ramură de drept la alta, există și niște elemente comune. Bineînțeles că, în expunerea acestora, trebuie să facem abstracție de aplicarea normelor prin norme, adică de organizarea aplicării legii prin emiterea unor reguli, precum cele cuprinse în instrucțiunile elaborate de miniștri, în vederea aplicării unei legi generale în domeniul de relații ce ține de competența lor.
2.1. Momentele aplicării dreptului
Dacă ne referim prioritar la activitatea desfășurată de organele judecătorești putem distinge patru momente ale aplicării dreptului:
Stabilirea stării de fapt;
Stabilirea normei sau normelor juridice ce privesc împrejurările de fapt respective, și
Interpretarea normelor juridice;
Elaborarea și emiterea actului de aplicare a dreptului.
Stabilirea stării de fapt
În aplicarea dreptului se demarează de obicei prin stabilirea stării de fapt. Acest lucru presupune cercetarea și cunoașterea situației concrete, a împrejurărilor, faptelor, acțiunilor ce fac obiectul aprecierii [25, p. 39].
Organul de aplicare, cercetînd starea de fapt, va trebui să depună toate diligențele pentru cunoașterea cît mai detaliată, cît mai completă a faptelor asupra cărora trebuie să se pronunțe, a împrejurărilor în care au avut loc, a influențelor exercitate asupra subiectului care a acționat a conexiunilor faptului dat cu alte fapte. Cauza supusă soluționării trebuie să fie lămurită din toate punctele de vedere, fie că este vorba de o faptă cu caracter ilicit, fie că este vorba de o faptă ilicită. Astfel, de exemplu, în cazul unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, să spunem decesul unei persoane determinat de faptul că instalația electrică dintr-un local era defectată, vor trebui clarificate problemele ca cele referitoare la determinarea proprietarului lucrului din a cărui cauză s-a produs decesul, a persoanei care avea răspundere îngrijirii instalației electrice, a persoanei culpabile, cine era în culpă pentru defecțiunea acesteia, a persoanelor care erau în îngrijirea celui ce a decedat, a persoanelor care sunt în nevoie după decesul acestuia. Cel ce are de soluționat un litigiu astfel să afle adevărul obiectiv prin stabilirea cît mai exactă a împrejurărilor de fapt, prin colaborarea și interpretarea materialului informațional. De aceea, o deosebită importanță pentru soluționarea corectă a unui caz și aplicarea dreptului potrivit principiului legalității o are strîngerea probelor, a documentelor, ce pot face lumină într-o anumită cauză, a declarațiilor martorilor, efectuarea unor expertize contabile, tehnice, etc. [38, p. 72].
Stabilirea stării de fapt implică un demers riguros pentru cunoașterea minuțioasă și în profunzime a circumstanțelor cauzei respective. Cercetarea împrejurărilor faptei constituie elementul de bază, care asigură actului de aplicare caracter temeinic. În procesul concret al aplicării dreptului, organele de stat iau cunoștință de numeroase aspecte ce caracterizează și definesc cadrul fizic – natural, precum și ambianța social-politică și ideologică în care normele juridice acționează. Verificarea și clarificarea circumstanțelor cauzei sunt făcute de către organul de aplicare numai în lumina ipotezei normei juridice. Cu alte cuvinte, vor fi avute în vedere și reținute doar acele împrejurări care au relevanță în cauza dedusă în fața unui organ de stat ce trebuie să o rezolve prin emiterea unui act de aplicare. Aceste împrejurări sunt în general denumite fapte juridice (cauze generatoare sau extinctive de efecte juridice). Organele de aplicare vor lămuri atît împrejurările concrete datorate acțiunilor, oamenilor, cît și consecințele ale unor evenimente, de producerea cărora legea leagă efectele juridice. Omul acționează într-o ambianță socială determinată. În vederea satisfacerii intereselor sale, el intră în numeroase raporturi cu semenii săi sau cu organele statului. Structurile organizaționale intră, de asemenea, într-o varietate de raporturi ce cad sub incidența legii. În vederea emiterii unui act de aplicare trebuie să-și fundamenteze actul pe baza unei informări veridice, complexe, capabilă să scoată la iveală aspectele esențiale ale cauzei. În acest scop, organul de aplicare va consulta documentele oficiale, va asculta martori, va proceda la reconstruiri, va utiliza rezultate ale unor cercetări științifice etc. toate acestea trebuie să furnizeze organului de aplicare date faptice, ele trebuind să constituie, în același timp, surse reale de informații, în stare să contureze circumstanțele cauzei, să creeze convingeri ferme, în legătură cu starea de fapt și să înlăture dubii și neclaritățile.
Este evident faptul că stabilirea stării de fapt diferă de la un act de aplicare la altul. Atunci cînd, spre exemplu, un organ administrativ de specialitate dispune repartizarea unei suprafețe locative, el are a verifica relativ puține aspecte faptice – stabilirea numărului peroanelor, a venitului mediu anual al fiecărei persoane în vederea fixării cuantumului chiriei etc. În alte cazuri(într-un proces juridic, spre exemplu), instanța de judecată are de efectuat numeroase activiăți, în vederea stabilirii cu exactitate a împrejurărilor cauzei (ascultă martori, verifică înscrisuri, dispune efectuarea unor expertize, examinează urme etc.). În acest din urmă caz, noțiunile de probă, de sarcină a probei, de valoare probatorie etc., au un înțeles specific, ele fiind legate direct de o cauză juridică [25, p. 13].
Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de aplicare a dreptului care implică cunoașterea în profunzime a împrejurărilor și elementelor concrete cauzei respective.
Organul de aplicare a dreptului trebuie să cerceteze aspectele concrete ce caracterizează și definesc cadrul natural, economico-social politic și ideologic în care acționează și sunt prezente normele juridice și subiectele de drept participante la circuitul juridic.
Activitatea de verificare și lămurire a circumstanțelor cauzei se desfășoară numai în lumina ipotezei cuprinse în structura normei juridice. Aceasta înseamnă că organul de aplicare va avea în vedere și va reține numai acele împrejurări ce au relevanță în cauza pe care a constatat-o și în legătură cu care va emite actul de aplicare. Aceste împrejurări sunt denumite, în general, fapte juridice.
În această fază a procesului de aplicare a dreptului, organele abilitate vor lămuri atît împrejurările concrete datorate acțiunii oamenilor, cît și consecințele rezultate ca efect al producerii unor evenimente.
Pentru ca actul de aplicare să fie fundamentat, în deplin acord cu realitatea, organul de aplicare trebuie să realizeze o informare completă, o documentare minuțioasă care să scoată la iveală aspectele esențiale ale cauzei [6, p. 68].
În acest scop, organul de aplicare desfășoară în concret următoarele activități
Consultarea și verificarea documentelor oficiale;
Identificarea și ascultarea martorilor, a subiectului activ, a părții vătămate, etc.;
Efectuarea de restituiri și sau experimente judiciare;
Solicitarea efectuării de către organele specializate de expertize (tehnice, contabile, etc.) sau constatări tehnico-științifice (analiza unor probe biologice, expertiza unor produse, etc.);
Cercetarea amănunțită a locului unde s-a produs o anumită faptă (accident rutier, accident de muncă, omor, furt, etc.);
Culegerea de date și informații necesare calificării împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta sau evenimentul respectiv;
Utilizarea concluziilor formulate în documentele de expertiză medico-legală.
Stabilirea stării de fapt diferă de la un act de aplicare la altul, de la cele mai simple la cele mai complexe [37, p. 58].
În cazul încălcării normelor abilitate (poliție, procuratură, instanță de judecată) desfășurarea unui impresionat volum de activități menit să garanteze aflarea adevărului și aplicarea corectă a dispozițiilor legale.
Marea diversitate a cazurilor în care se impune aplicarea normelor juridice și specialitatea activităților pe care le reclamă stabilirea stării de fapt, au determinat legiuitorul să elaboreze norme legale de procedură se aplică obligatoriu în: materie contravențională, materie penală, materie civilă, materie fiscală, vamală, etc.
Pe baza normelor de procedură, organele abilitate să aplice dreptul au elaborat norme metodologice de investigare și cercetare specifice, reguli de tehnică și tactică criminalistică, proceduri în domeniul fiscal, contabil și vamal etc. [10, p. 67].
În această primă etapă a procesului aplicării dreptului sunt culese și consemnate date concludente, în scopul înțelegerii situației reale prin aprecierea materialului rezultat din cercetările și verificările efectuate într-un proces penal sau civil, de pildă, stabilirea stării de fapt urmărește verificarea datelor obținute în vederea constatării dacă ele sunt în concordanță cu realitatea concretă, ceea ce înseamnă adevărul obiectiv. Pe baza adevărului obiectiv – și acționînd pe tot parcursul procesului cu bună-credință – instanța de judecată își poate forma convingerea la măsurile pe care se cuvine să le aplice în baza normelor în vigoare. Codul de procedură penală stipulează obligația organelor de urmărire penală să efectueze cercetări la fața locului “atunci cînd este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvîrșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvîrșită”. Legea statuează îndatorirea organului de urmărire penală “să strîngă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia”.
Codul de procedură civilă stipulează în sarcina judecătorilor “să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor” [2]. Scopul cercetării situației de fapt, al întregii proceduri juridice a instanțelor judecătorești, îl constituie aflarea adevărului “pentru ca astfel să se poată pronunța hotărîri temeinice și legale”. Judecătorul are la dispoziție “mijloacele necesare care să asigure aflarea adevărului”. Printre aceste mijloace sunt: posibilitatea de a dispune cercetări pentru obținerea probelor necesare prin cunoașterea cît mai completă a stării de fapt; verificarea probelor prin mijloace legale aflate la dispoziția instanței; controlul judiciar [26, p. 59-60].
Este indiscutabil că atît într-un proces penal, cît și într-un proces civil, instanța de judecată urmează să efectuieze mai multe activități în scopul “stabilirii cu precizie a tuturor circumstanțelor cauzei”. Astfel, instanța este obligată să verifice înscrisurile existente; să asculte martori; să dispună examinarea urmelor; să ceară efectuarea unor expertize; etc. Toate aceste activități – care fac parte din etapa stabilirii stării de fapt în aplicarea dreptului – se înscriu în procesul efectuării probațiunii, fiecare document, fiecare dată, fiecare urmă, avînd sau nu valoare probatorie, considerîndu-se sau nu într-un mijloc de probă.
Evident, stabilirea stării de fapt în cazul altor acte de aplicare cunoaște o procedură specifică mai simplă și complexă, în raport cu particularitățile actului de aplicare în cauză. Astfel, în cazul unei succesiuni și eliberării certificatului de moștenitor, orice persoană interesată, procurorul sau consiliul local, poate cere Notariatului competent inventarierea și luarea măsurilor de conservare a bunurilor rămase în urma defunctului. Mai mult, Notariatul poate proceda și din oficiu la inventarierea și luarea măsurilor de conservare. Notarul poate face singur inventarierea sau să delege pe secretarul biroului notarial să o facă. În acest scop, notarul este obligat să se deplaseze la domiciliul celui decedat, să ia informații despre numele și domiciliul moștenitorilor, despre bunurile succesorale și locul unde găsesc, precum și despre existența unui testament. Notarul întocmește un inventar al bunurilor succesorale aflate la locuința celui decedat sau în aceeași localitate, enumerînd bunurile și stabilind valoarea lor. Pentru a determina valoarea (prețul) se poate apela la un expert. Inventarul trebuie semnat de cel care îl întocmește, precum și de rudele aflate la locuința defunctului, iar în lipsa acestora – sau în cazul refuzului de a semna – va fi solicitată să semneze o altă persoană care locuiește acolo sau un vecin.
Notarul cheamă în fața sa pe toți moștenitorii presupuși și pe legatari pentru împărțirea bunurilor succesiunii. Dacă toți moștenitorii se prezintă, își dovedesc calitatea și se învoiesc asupra împărțelii, notarul este în măsură să redacteze, potrivit învoelii lor, actul de împărțeală.
Dar dacă în cazul succesiunii procedura stabilirii stării de fapt este relativ complexă, în cazul unor acte emise de organele administrației de stat aceasta este mai simplă. Chiar în cazul altor acte emise de notar (certificarea unei declarații, eliberarea unei copii legalizate după un înscris, etc.) procedura stabilirii stării de fapt este mult mai simplă. Ea, însă, nu poate să lipsească. Organul de stat, înaintea alegerii normei de drept adecvate și emiterea actului de aplicare este obligat să stabilească starea de fapt, pentru a obține toate elementele necesare în vederea pronunțării unei soluții corecte [20, p. 390].
Stabilirea situației de fapt impune ca autoritatea ce emite actul de aplicare a dreptului să cunoască toate împrejurările în care s-au produs faptele. Aceste împrejurări trebuie să corespundă, în majoritatea cazurilor, cu împrejurările din ipoteza normei juridice care se aplică. Autoritățile de emitere a actului de aplicare a dreptului au obligativitatea de a lămuri atît faptele concrete, legate de acțiunile oamenilor, cît și consecințele și efectele juridice ale faptelor, săvîrșite cu sau fără intenție, ori efectele diferitelor evenimente.
Autoritatea de emitere a actului de aplicare a dreptului își întemeiază constatarea pe informație veridice și complexe, care prezintă situația de fapt așa cum este în realitate.
Situația, sau starea de fapt, care cade sub incidența unei norme juridice poate fi influențată de factori diferiți: sociali, istorici, economici, etc., ceea ce înseamnă că și starea de fapt, deși se încadrează în aceeași normă juridică, poate fi diferită. Starea de fapt mai poate fi diferită și ca urmare a naturii actului de aplicare a dreptului [20, p. 390].
Întreg materialul documentar și probator adunat în această primă fază a procesului de aplicare a dreptului, trebuie să conducă la clasificarea tuturor aspectelor și laturilor problemei cercetate, pentru că numai pe această bază, organul de aplicare poate trece la cea de-a doua fază, respectiv stabilirea normei de drept ce trebuie aplicată.
Stabilirea normei de drept ce trebuie aplicată în împrejurările stabilite, constituie un al doilea moment al aplicării dreptului. Astfel, cunoscînd împrejurările cauzei, organul de aplicare caută norma sau normele care se referă la ele. Apoi verifică conexiunea dintre ele, pentru a vedea dacă fapta sau faptele respective nu se află sub incidența mai multor norme. Apoi, trebuie verificat faptul dacă normele respective mai sunt în vigoare, dacă nu au fost abrogate, dacă sunt sau nu aplicabile persoanei respective din punct de vedere al spațiului în care s-au produs faptele și din punct de vedere a calității persoanei – cetățean, străin, apartid. Trebuie verificată concordanța normei alese cu alte norme cuprinse în izvoarele de drept ierarhic superioare, cu normele și principiile constituționale și chiar cu principiile ce guvernează dreptul, cu principiul echității în mod deosebit. De multe ori este dificil de făcut încadrarea juridică corectă a unei fapte, atunci cînd prin trăsăturile ei se află sub incidența mai multor norme. În această situație, interpretarea textului sau textelor juridice îi revine un rol fundamental în alegerea, stabilirea normei ce urmează a fi aplicată.
În această a doua fază a procesului de aplicare, organele de aplicare precedează la critica normei, la selecționarea normei juridice, în vederea calificării juridice exacte a stării de fapt stabilite.
Corecta încadrare juridică a acestei stări de fapt conferă actului de aplicare trăsături de legalitate. Conținutul activității organului de aplicare, în această fază, este indisolubil legat de modul în care organul de aplicare a stabilit corect și exact împrejurările cauzei. Această legătură este unanim susținută și recunoscută în literatura juridică. Mai mult, s-a susținut chiar că cele două faze ar constitui, în realitate, o unică etapă în aplicarea dreptului. Neacceptînd o asemenea idee, nu putem, desigur, să nu observăm interdependența celor două momente, caracterul corelat al acestora – stabilirea faptelor, a împrejurărilor cauzei respective, se realizează întotdeauna plecînd de la necesitatea calificării juridice ale acestora, iar încadrarea juridică implică o triere riguroasă a circumstanțelor cauzei. Ordinea acțiunilor referitoare la aplicarea dreptului, în aceste două stadii, nu întîmpină greutăți: stabilirea faptelor și căutarea normei reprezintă un proces prelungit pe parcursul căreia trebuie să apelăm cînd la împrejurările de fapt, cînd la materialul normativ [23, p. 87].
În vederea unei calificări juridice corespunzătoare, organul de aplicare îndeplinește o serie de operațiuni prealabile; nominalizarea normei juridice, verificare autenticității sale, a forței sale juridice și a acțiunii sale: raporturile sale cu alte norme juridice; determinarea conținutului exact al normei, prin consultarea actului normativ care cuprinde norma respectivă, etc. Critica normei juridice presupune o bună pregătire de specialitate a organului de aplicare, o stăpînire a domeniului juridic determinat, dar și cunoștințe juridice fundamentale. Uneori se vorbește despre “critica superioară” a normei și “critica elementară” sau inferioară. Critica superioară a normei de drept cuprinde: verificarea autenticității normei; verificarea legalității actului care conține norma respectivă; verificarea acțiunii în timp, în spațiu și asupra persoanelor a respectivei norme. Critica elementară (inferioară) privește strict textul actului, modul său de redactare, sesizarea eventualelor erori de redactare cu ocazia republicării actului etc. [41, p. 34].
În privința temeiniciei și a legalității actelor de aplicare, trebuie să se facă distincție între diferitele categorii de acte de aplicare. Astfel actul jurisdicțional prezintă trăsături ce-l individualizează în raport cu toate celelalte acte de aplicare. Față de actul administrativ, spre exemplu, el se caracterizează prin forma sa (de procedură, de dezbatere judiciară), prin conținutul său, prin modul de sesizare și declanșare a activității jurisdicționale de aplicare, prin căile specifice de atac etc. De obicei, în exercitarea căilor de atac (contestare) a actelor de aplicare, se invocă netemeinicia sau nelegalitatea acestora [24, p. 98].
Instanța superioară (în cazul actelor jurisdicționale) și organele ierarhic superioare (în cazul actelor administrative) verifică legalitatea și temeinica actelor supuse recursului sau contestări, în cadrul unei activități complexe, în care cele două condiții de valabilitate a actului se întrepătrund organic. Legalitatea și temeinicia, deși trăsături necesare, dar distincte ale actului de aplicare, sunt caracteristici ce se implică dialectic în conținutul actului de aplicare.
Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicare selecționează, alege norma juridică care a fost încălcată, sau norma juridică aplicabilă cazului concret (o normă care recunoaște drepturile unei persoane fizice sau juridice), în scopul calificării juridice exacte a stării de fapt constatate [15, p. 38].
Prin corecta încadrare juridică, actul de aplicare care va fi elaborat va dobîndi caracterul de legalitate.
Din cele expuse mai sus, rezultă legătura indisolubilă între prima fază a procesului de aplicare a dreptului și faza de alegere a normei juridice. Dacă starea de fapt a fost riguros stabilită, fiind calificate toate aspectele și elementele de detaliu necesare, atunci alegerea normei juridice și încadrarea juridică nu comportă dificultăți majore pentru organul de aplicare a dreptului [12, p. 62].
În această etapă de realizare a încadrării juridice, organul de aplicare a dreptului desfășoară următoarele activități:
Nominalizarea normei juridice;
Verificarea autenticității normei juridice, respectiv dacă norma este cuprinsă într-un act normativ elaborat legal de către organul de competență normativă;
Verificarea forței juridice și a acțiunii normei de drept, respectiv dacă norma juridică este în vigoare la data producerii faptelor și dacă are forță juridică pe care i-o conferă actul normativ în care este cuprinsă (legea ordinară, Hotărîre de Guvern, etc.);
Stabilirea raporturilor normei juridice alese cu alte norme juridice cuprinse în același act normativ sau în alte acte normative;
Determinarea conținutului exact al normei, prin consultarea actului normativ care cuprinde norma respectivă;
Stabilirea acțiunii normei juridice selectate (dacă este sau nu în vigoare);
Relațiile ei cu celelalte norme juridice.
Alegerea normei juridice, sau “critica” normei juridice, cum mai este denumită această fază a procesului de aplicare a dreptului, este etapa care presupune o foarte bună pregătire de specialitate a organului de aplicare, cunoștințe juridice fundamentale și o bună stăpînire a domeniului juridic respectiv.
După stabilirea stării de fapt, organul de stat chemat să aplice dreptul are obligația să aleagă acele dispoziții normative pe baza ce trebuie să se ia hotărîrea. Este un proces de selecție a acestor dispoziții – numit de mai mulți autori “de indentificare” sau de “critică a normei” [36, p. 256] – în vederea calificării juridice a stării de fapt stabilite. Se înțelege că între cele două etape – stabilirea stării de fapt și alegerea normei legale ce urmează să se aplice – există o strînsă legătură. Dacă în prima etapă nu s-au întreprins toate măsurile legale pentru a se cunoaște circumstanțele reale ale cauzei și se află adevărul, va fi greu să se identifice dispozițiile juridice adecvate. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, în cazul în care s-au comis erori în stabilirea împrejurărilor de fapt, iar acestea nu sunt conforme realității obiective, și normele juridice vor putea fi inadecvate cazului concret. Experiența demonstreză că stabilitatea stării de fapt și selectarea dispozițiilor normative sunt operațiuni interdependente.
În practică, este greu de precizat cînd s-a încheiat prima etapă – cea a stabilirii stării de fapt, și cînd începe a doua etapă – cea a selectării dispozițiilor legale pentru încadrarea și calificarea lor juridică. Se contată o întrepătrundere a acestor etape, organul de aplicare fiind obligat să recurgă la circumstanțele de fapt, concomitent cu analiza materialului normativ.
În cazul unui proces penal, de pildă, toate aceste operațiuni au o importanță deosebită în îndeplinirea obligației organului de aplicare – în speță instanță de judecată – de a individualiza pedeapse. Mai mult, în cazul dezbaterii judiciare se îndeplinesc, în mare măsură, exigențele legale privind probațiunea și se conturează concluziile privind dispozițiile legale cele mai adecvate circumstanțelor reale ale cazului. Prin căile de atac, se realizează controlul judiciar, care constituie o garanție că erorile organelor judiciare inferioare vor putea fi corectate de organele suerioare și că în ultima instanță – se va asigura o calificare juridică corespunzătoare stării de fapt stabilite.
Stabilirea normei juridice care se aplică unei stări de fapt are loc după ce s-a procedat la alegerea acestei norme. Alegerea normei juridice se face pe baza cunoașterii complete a situației de fapt, ce corespunde cu împrejurările prevăzute în ipoteza normei de drept. În acest mod se poate realiza calificarea juridică a faptelor care ajută la emiterea actului de aplicare a dreptului.
În vederea calificării juridice a faptelor, autoritatea emitentă a actului de aplicare a dreptului procedează, după caz, la selectarea faptelor și norma juridică ce se aplică respectă principiul egalității [24, p. 39].
Uneori organul de aplicare va trebui să rezolve și coliziunile ce pot apărea.
Interpretarea normelor juridice, reprezintă a treia fază a pocesului de aplicare a dreptului și constă într-o sumă de operațiuni care au ca scop lămurirea și concretizarea conținutului regulii de drept cuprinsă în norma aleasă spre a fi aplicată în situația dată.
Interpretarea normelor juridice este o activitate la care recurge organul de aplicare a dreptului pentru a stabili înțelesul real și deplin al normei juridice, folosind în acest scop metode și procedee, cu care operează tehnica interpretării dreptului.
Interpretarea (hermeneutică) juridică este o condiție de mare importanță a unei corecte aplicări a dreptului,o bună stăpînire a metodelor de interpretare oferă cheia de boltă a succesului muncii de la transpunere în viața socială, la cazuri concrete, a cerințelor și a exigențelor normei de drept [31, p. 71].
Interpretarea regulii de drept pune următoarele chestiuni: Autoritățile competente pentru a interpreta norma juridică (I). Metoda de interpretare (II).
Autoritățile competente să interpreteze norma juridică
Ideea logică, potrivit căreia atribuția de interpretare revine autorității care a creat norma juridică conduce la rezervarea dreptului de a interpreta legile, puterii legislative. “Ejus est interpetari cujus est condere”.
Această idee a condus într-o perioadă trecută la sistemul referului legislativ prin care dificultățile ce se iveau cu ocazia aplicării concrete a legii erau supuse legiuitorului însuși, ce trebuie să emită legi de interpretare, cu scopul de a clarifica dispozițiile unei legi considerate ca fiind prea obscure. În concepția modernă, judecătorul are nu numai misiunea de a aplica și executa legea, dar și puterea și datoria de a clarifica legea în cazul în care este obscură și chiar de a acoperi lacunele sale, în cazul insuficienței ori tăcerii unui text legal pentru a asigura această aplicare. Judecătorul nu are însă puterea de a crea un text nou de lege, să corecteze ori să modifice legea.
Regulamentele și actele normative, inclusiv cutuma sunt interpretate de instnțele judecătorești. Tratatele internaționale care sunt reguli contractuale de ordin internațional pot face obiectul unei interpretări cu caracter internațional sub forma unor acoduri interpretative între statele contractante, fie prin decizia unei jurisdicții internaționale. Interpretarea internă a tratatelor se poate face sub forma unor scrisori emise de Ministerul Afacerilor Externe, interpretare care se impune instanțelor judecătorești. Jurisprudența a considerat că este de competența instanței de a interpreta tratatul ori de cîte ori tribunalul sunt sesizate cu un conflict de interes privat [41, p. 21].
Metoda de interpretare
Examenul jurisprudenței permite a se stabili că instanțele folosesc nu numai raționamentul prin analogie sau generalizare, mai ales sub forma principiilor, dar cînd este necesar să fie interpretat un text ambiguu sau obscur, se poate recurge și la alte metode de interpretare: gramaticală, logică, sistematică și chiar la interpretarea istorică, folosind lucrările preparatorii sau dezbaterile legii. Este însă de precizat că interpretarea prin analogie nu este admisibilă în dreptul penal, iar în materie fiscală, jurisprudența menține principiul unei interpretări stricte și literale.
Analogia numită încă argumentul “a pari” constă în a transpune o soluție juridică într-o ipoteză asemănătoare care ne este reglementată de lege.
Aplicarea argumentului analogiei presupune o analogie a situațiilor atît în ce privește circumstanțele de fapt, cît și în ce privește scopul juridic de realizat. Astfel, considerarea rațiunii legii, este una din bazele argumentului analogiei “Ubi eadem ratio, ibi idm jus” (unde este aceiași rațiune a legii, se aplică aceeași dispoziție a ei), identitate de scop, identitate de soluție juridică. În limbajul curent, pentru a decide în același fel, cum s-a decis în alt caz, se folosește formula “pentru identitate de motive”. Atunci cînd analogia este admisibilă, ea se recomandă și este efectiv aplicată, în mod frecvent. Într-adevăr, ea contituie o prelungire a sistemului juridic în vigoare; ea realizează în cadrul sistemului o anumită armonie. Dar nu trebuie să se exagereze cu aplicarea acestor metode.
Elaborarea și emiterea actului de aplicare, pronunțarea unei soluții este urmarea firească a stbilirii împrejurărilor de fapt și a alegerii normei ce urmează a fi aplicată. Aceasta constituie faza finală a procesului de aplicare, constînd în elaborarea deciziei juridice, care va atrage după sine stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. În domeniul dreptului civil hotărîrea judecătorească prevede, după caz, drepturi și obligații ale părilor, ele fiind obligatorii pentru acestea, hotărîrea bucurîndu-se de autoritatea de lucru judecat.
În domeniul dreptului penal hotărîrea prevede sancțiunea, pedeapsa ce urmează a fi executată de cel ce a săvîrșit infracțiunea.
Momentul decisiv în aplicarea dreptului îl constituie emiterea hotărîrii, care este un act juridic ce-și produce efectele în cazul concret dat. Este rezultatul firesc al procesului desfășurat de organul de stat pentru stabilirea elementelor de fapt și identificarea dispozițiilor normative în vederea calificării juridice [20, p. 391].
Se înțelege că emiterea hotărîrii este o operațiune de mare răspundere care presupune îndeplinirea unor condiții de fond și de formă. Natura juridică a acestui act diferă de la o ramură de drept la alta – așa cum am subliniat în analiza stării de fapt a cazului concret. Astfel, în cadrul procesului penal [37, p. 154] soluționarea cauzei își află expresia într-o hotărîre de condamnare sau de achitare dată de instanța competentă; în cadrul procesului civil [25, p. 300], soluționarea cauzei se poate reflecta în hotărîrea instanței privind plata unei despăgubiri; plata reparațiilor; plata unei cauțiuni. În dreptul muncii, actul de aplicare privește încheierea sau desfacerea contractului de muncă, plata indemnizațiilor sau plata unor despăgubiri, etc. Actele emise în cadrul dreptului administrativ cunosc o mare diversitate. Aceste acte îmbracă, în multe cazuri, forma unor ordine sau autorizații prin care obligă persoane, instituții sau întreprinderi să facă sau să nu facă ceva (să comită o acțiune sau să se abțină de la comiterea unei anumite acțiuni). Multe acte administrative sunt emise pentru a împuternici executarea unor drepturi, cum ar fi, de pildă autorizarea unui contract de vînzare-cumpărare; autorizarea pentru demolarea sau construirea unei clădiri; autorizarea pentru exercitarea unei meserii; etc. De asemenea, un organ de stat competent poate emite o hotărîre de expropriere în vederea construirii unei clădiri de interes public; poate emite un ordin privind repartiția unui spațiu de locuit sau comercial, etc.
În cursul elaborării și emiterii actului de aplicare, organul de stat efectuiază, totodată, o operațiune de interpretare a normelor juridice aplicabile. Aceasta îngăduie lămurirea și concretizarea conținutului normei de drept în vederea fundamentării jridice a soluției respective și emiterii unai act juridic în deplină concordanță cu spiritul și litera legii. După cum observă profesorul Dan Ciobanu se poate distinge “între aplicare directă a normei juridice (adică aplicarea normei numai la acele relații sociale pentru reglementarea cărora ea a fost editată sau sancționată)” [7, p. 14]. Dînsul atrage atenția asupra importanței deosebite a cunoașterii de către participanții la raportul social supus reglementării respective a obiectului, ca și a conținutului normei juridice [6, p. 69]. Aceasta presupune participanții la acest raport juridic “să înțeleagă norma aplicabilă lor”. Iar această înțelegere reclamă procesul mintal al interpretării normei.
Hotărîrea judecătorească este cel mai important act procesual îndeplinit de instanța de judecată. Ea concretizează întreaga activitate procedurală a participanților în litigiu, cuprinzînd concluzia instanței, care este obligatorie pentru părțile din proces. Hotărîrea judecătorească prin care cauză este soluționată de judecătorie poartă denumirea de sentință, pe cînd celelalte hotărîri judecătorești, date de tribunal și de Curtea Supremă, poartă denumirea de decizii.
Hotărîrea judecătorească se compune din trei părți: partea introductivă, considerentele, partea dispozitivă.
În partea introductivă se prezintă datele de identificare a instanței, ale completului de judecată, părțile, concluziile spuse de părți, precum și alte mențiuni cu privire la procedură, probe, dezbateri, etc.
Considerentele formează acea parte a hotărîrii în care sunt expuse temeiurile de fapt și de drept ce au determinat instanța să adopte hotărîrea respectivă, o motivare clară, completă, fiind o garanție împotriva arbitrului.
Partea dispozitivă cuprinde soluția pronunțată în rezolvarea litigiului. În dispozitiv instanța rezolvă concret prin admitere sau respingere toate cererile formulate de părți și precizat termenul după ședința publică și se pronunță în ședință publică.
Dar nu numai organele judecătorești trebuie să stabilească împrejurările de fapt, să aleagă apoi norma care le prevede pentru ca apoi să pronunțe soluția. După cum arătam mai înainte, în mare, aceeași succesiune a aplicării dreptului poate fi constatată în toate ramurile de drept. Astfel, de exemplu, un organ administrativ cu competența în domeniul acordării pensiilor, va trebui să constate dacă sunt îndeplinite condițiile pentru pensionare: vîrsta, vechimea în muncă, etc. Apoi va trebui să aleagă norma sau normele în care cazul dat se încadrează și numai apoi poate emite decizia de pensionare. Aplicarea dreptului prezintă o deosebită importanță pentru realizarea scopului urmărit delegiuitor prin reglementare, deoarece acesta nu poate fi atins prin simplul fapt al creării de reguli de comportament. O normă care nu se aplică constituie o literă moartă. Viața dreptului implică, astfel, două momente la fel de importante: crearea normelor juridice și aplicarea lor [4, p. 104].
Tocmai în acest proces de înfăptuire a normelor juridice se reflectă eficiența dreptului, prin desfășurarea relațiilor dintre oameni, potrivit normelor juridice în vigoare, se relizează ordinea de drept. Nerespectarea normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanelor a căror comportament face obiectul acestor reglementări.
Elaborarea actului de aplicare și emiterea sa reprezintă rezultatul unui demers rațional și al unei manifestări de voință a organului de stat, în vederea satisfacerii unor exigențe ale nrmelor de drept. Atît demersul rațional (înțelegerea circumstanțelor cauzei), cît și manifestarea de voință (încadrarea împrejurărilor într-o normă de drept, calificarea juridică a acestora) sunt realizate în baza legii și în vederea aplicării sale la un caz concret. Varietatea actelor de aplicare determină și o varietate de forme ale actelor de aplicare, valabilitatea acestora fiind determinată de respectarea anumitor condiții de formă. În anumite ramuri de drept (în mod deosebit in drept administrativ) se acordă o mare importanță studiului tehnicii elaborării actului administrativ de aplicare a dreptului, (penal sau civil) se ocupă de asemenea, pe larg, de condițiile de formă și de fond ale hotărîrilor judecătorești – acte jurisdicționale a dreptului (mandat de arestare, mandat de aducere forțată, ordonanță de reținere, etc.) [7, p. 39].
După elaborarea actului de aplicare, acesta este adus la cunoștința părților intereasate, în modalitățile și pe căi specifice diferitelor domenii de activitate.
Operațiunea de elaborare și redactare a actelor presupune îndeplinirea unor cerințe de formă și conținut ce variază de la o ramură de drept la alta, de la o categorie de norme juridice la alta.
2.2. Executarea actelor de aplicare a dreptului
Odată emis – cu respecarea procedurilor exminate în sub capitolul anterior – actul de aplicare urmează a fi executat. În literatura de specialitate această etapă este denumită de unii autori etapa “organizării aplicării dreptului” [14, p. 41]. În esență, atît organizarea aplicării dreptului, cît și execuția deciziilor individual vizează transpunerea în viață a actelor emise de către organele de stat competente. După cum observa profesorul Mircea Djuvara “în organizarea noastră juridică, organele estatice garantează execuția deciziilor jurisdicționale pronunțate în condiții legale; ele procedează la nevoie, în acest scop, chiar la aplicarea forței materiale de care statul dispune” [10, p. 221]. Aceste organe își iau dreptul recunoscut “de a veghea la executări și o fac pe baza aceluiași principiu rațional de securitate al comportamentului juridic, deci de justiție generală”. Fără o asemenea acțiune “orice încredere ar pieri și ordinea juridică ar suferi”.
Deci, executarea actelor de aplicare reprezintă o cerință a desfășurării normale a raporturilor sociale, de asigurare și garantare a ordinii juridice.
Se înțelege că o decizie jurisdicțională nu devine material de adevărat drept pozitiv, decît dacă i se adaugă “decizia ultimă de a garanta executarea și efectuarea la nevoie , această executare”. Suntem în prezența “unui act de voință etatică”, prin care se garantează transpunerea în viață a actului individual emis de organul de stat competent. Pe această cale, actul de aplicare respectiv devine “realitate efectivă“. Subliniind importanța executării “deciziilor judiciare”, aprecia că aceasta reprezintă “indiscutabil un interes general și extern de important pentru securitatea și fixarea relațiilor juridice”.totodată dînsul atrăgea atenția asupra faptului că “se poate întîmpla, foarte rar, e adevărat, în societățile civilizate, ca statul să declare inaplicabile unele hotărîri judecătorești și chiar unele taxe de lege”. Evident, această măsură excepțională se aplică în cazuri și potrivit unor proceduri riguros stipulate în legislația statelor respective [40, p. 39].
După cum am precizat, numeroase acte individuale sunt emise de organele administrației de stat. Aceste organe au la dispoziție, de regulă, și mijloacele necesare pentru a garanta executarea actelor de aplicare a dreptului. Astfel, unorgan superior poate – în condițiile stipulate de lege – să anuleze hotărîrile ilegale ale organelor inferioare; poate, prin controale efectuate, să asigure executarea deciziilor emise. Organele administrației de stat au obligația – în cazul unor acte individuale specifice – să asigure condițiile materiale necesare executării acestor acte. De pildă, conducătorii instituțiilor centrale – în calitatea lor de ordonatori principali de credite – dispun, în condițiile legii, de creditele bugetare, îndrumă și controlează activitatea instituțiilor și unităților subordonate, asigurînd executarea măsurilor stabilite.
3. ACTELE DE APLICARE A DREPTULUI
3.1. Noțiunea actului de aplicare a dreptului
Aplicarea dreptului se realizează prin inițierea și desfășurarea a numeroase raporturi juridice care se concretizeaeză într-un rezultat specific numit actul de aplicare.
Actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, se realizează pe baza acestora și au aceeași esență. Ele sunt ace individuale care produc anumite efecte juridice concretizate în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, elaborate într-o formă specifică și după o anumită procedură. Actele de aplicare a dreptului nu se confundă cu actele normative, după cum activitatea de aplicare a dreptului și activitatea normativă sunt două forme ale activității statale. Ele se deosebesc prin trăsături de conținut și formă, distincția dintre cele două categorii de acte constînd în următoarele aspecte fundamentale:
Activitatea normativă este dată în competență unor organe expres prevăzute în Constituție, Parlamentul care elaborează legi și Guvernul care emite ordonanțe și hotărîri normative, cît și decizii individuale, acte de aplicare a dreptului, actul normativ se deosebește, în principal, de actul de aplicare prin conținutul diferit; scopul și finalitatea deosebită a acelor două categorii de acte [28, p. 56].
Activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de orice organ al statului și în limitele determinate, chiar și de organizații nestatale.
Actele normative au un caracter general obligatoriu, abstract și tipic, pe cînd actele de aplicare a dreptului trebuie să traducă în viață prevederile actelor normative, concretizîndu-le în acte individuale.
Activitatea de elaborare a actului normativ se desfășoară potrivit unor reguli metodologice de tehnică legislativă. Actele de aplicare a dreptului sunt elaborate într-o diversitate de forme, fiecare act de aplicare, fiind întocmit după reguli specifice de adoptare, modificare, reformare, structura și forma.
Scopul actului normativ este prevăzut, chiar în acel act. Scopul de aplicare este determinat de actul normativ, el trebuind să concrectizeze prevederile normei de drept.
Actele normative nu creează, de regulă, în mod automat raporturi juridice. Actele de aplicare a dreptului creează, modifică sau sting raporturi juridice [39, p. 21].
Efectele celor două categorii de acte constituie unalt aspect al deosebirii dintre ele. Actul normativ acționează impersonal și difuz de la intrarea lor în vigoare și pînă la abrogare, ca urmare a apariției unui alt act normativ sau prin ajungere la termen. Actele de aplicare a dreptului sunt emise pentru cazuri determinate, efectul lor în timp, realizîndu-se în funcție de natura situațiilor concrete și de conținutul actului individual.
Actele de aplicare se deosebesc de actele normative și în ce privește condițiile formale de validare. Valabilitatea unei legi depinde de adoptarea ei de către Parlament, promulgarea de către Președinte și publicarea ei în Monitorul Oficial. Actele de aplicare a dreptului se încheie de către organele anume prevăzute de lege, cuprinzînd date care individualizeză actul în cauză, cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de lege. Verificarea conformității actelor normative diferă, după cum este vorba de lege sau de un alt act normativ, controlul legitimației actelor normative cunoscînd un sistem de garanții specifice (controlul constituționalității legilor, controlul în contenciosul administrativ, etc.). actele de aplicare sunt supuse unui alt sistem de verificare a conformității lor cu legea, prin folosirea actului în justiție.
Ca activitate complexă, realizează prin declanșarea și desfășurarea a nenumărate raporturi juridice, aplicarea dreptului se concretizează într-un rezultat specific – actul de aplicare. El finalizează, de fapt, activitatea concretă a organului de stat, purtător al unei atribuții de putere, în conformitate cu componența sa. Aplicarea dreptului reprezintă o activitate exercitată de organe ale statului și, în limite determinate de organizații nestatale, în forme speciale prevăzute de actele normative [36, p. 31].
Aplicarea dreptului, ca proces complex, se realizeaeă în baza legilor și a celorlalte acte normative care compun sistemul juridic. Bazîndu-se pe actul normativ și nu pe voința subiectivă a organnului de stat care-l elaborează, actul de aplicare are aceeași esență ca actul normativ. Aplicarea dreptului dă expresie unei anumite competențe a organelor de stat, competență determinată de lege și care desemnează atribuțiile organelor de stat și limitile executării acestora.
În felul acesta se poate constata că procesul de aplicare a dreptului, este un proces complex ce se realizează atît prin acte normative cît și prin acte individuale, nenormative. Astfel, după ce parlamentul țării elaborează o lege, adesea sunt adoptate, în vederea aplicării ei, după caz, hotărîri ale guvernului sau instrucțiuni ale miniștrilor, care cuprind “norme de aplicare” și numai după aceea unele organe de stat, cetățeni sau unele organizații acționează în conformitate cu legea respectivă și cu actele de punere în aplicarea ei, pentru impunerea unor obligații, obținerea sau exercitarea unor drepturi, manifestîndu-și voința pentru a da naștere, a modifica sau stinge raporturi juridice concrete. În sens larg, actul de aplicare este atît un act creator de drept, cuprinzînd norme care organizează traducerea în fapt a unei legi, cît și un act creator de raporturi juridice concrete. În sens restrîns, actul de aplicare nu cuprinde reguli, ci duce la nașterea unui raport juridic, pe baza unei norme de drept. În acest sens, el este actul prin care cerința unei norme se realizează în fapt, cazul ipotetic cuprins în normă fiind materializat.
Trebuie făcută o demarcație clară care – nu înseamnă o separare rigidă – între actele juridice care cuprind norme generale și cele care constituie o aplicare a normelor la cazurile concrete, lipsindu-le elementul repetabilității specific actelor normative. Demarcația este cerută în primul rînd de principiul legalității, actele de aplicare trebuind a fi conforme cu legea. Dar ea este necesară și în vederea asigurării cerințelor principiului separației puterii în Stat, știut fiind că în general, unele organe de stat au competența la crearea dreptului, pe cînd altele aplicarea lui, cu excepția acelei situații în care aplicarea cerințelor normelor cuprinse în legi presupune adoptarea altor norme de aplicare care se situează pe o treaptă inferioară a ierarhiei izvoarelor de drept [22, p. 38].
Actul de aplicare a dreptului reprezintă activitatea prin care se finalizează intervenția organului de stat, realizată pe baza competenței conferite de lege.
3.2. Clasificarea actelor de aplicare
Actele de aplicare ca și normativele se pot clasifica după temeiuri:
După conținutul prescripției deosebim:
Acte care duc la apariția raporturilor juridice;
Acte care duc la stingerea raporturilor juridice;
Acte care duc la schimbarea sau modificarea raporturilor juridice.
După forma actului de aplicare:
Decrete;
Ordine;
Dispoziții;
Sentința judecătorească, hotărîrea judecătorească.
După subiect cunoaștem:
Acte de aplicare administrative;
Acte de aplicare judiciare.
Actul de aplicare a dreptului este un act deosebit de important, deoarece el generează raportul juridic, naște sau stinge, sau modifică raporturi juridice, drepturile și obligațiunile față de persoanele la care se referă [43, p. 51].
Actul de aplicare a dreptului reprezintă activitatea prin care se finalizează intervenția organului de stat, realizează pe baza competenței conferită de lege.
Actul de aplicare a dreptului se deosebește de actul normativ următoarele trăsături:
Actul normativ este elaborat de categorii sociale de organe ale statului;
Actul de aplicare poate fi realizat de orice organ al statului sau chiar de organizații nestatale în limitele de competență determinate;
Un organ care elaborează un act normativ poate să elaboreze și acte de aplicare a dreptului (cine poate mai mult poate și mai puțin: a majori ad minus). De exemplu Guvernul elaborează atît hotărîri și ordonanțe care sunt acte normative, cît și decizii individuale (considerate acte de aplicare a dreptului);
Actele de aplicare a dreptului sunt acte individuale, concrete și strict determinate, pe cînd actele normative au un caracter general, impersonal, tipic, conjunctiv și irefragibil. Actele de aplicare se emit în baza unor acte normative, scopul lor fiind acela de a traduce în viață prevederile legale concrete ale normei juridice. Actul de aplicare este nemijlocit legat de activitatea unui organ de stat nominalizat și a altor subiecte (persoane fizice) concret determinate;
Actele normative se elaborează potrivit unor principii și reguli metodologice de tehnică legislativă. Spre deosebire, actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în maniere diferite, de la o ramură de drept la alta, și chiar în cadrul aceleiași ramuri de drept, de la o instituție la alta;
Actele normative pot fi codificate, pe cînd actele de aplicare a dreptului, datorită marii varietăți și volumului impresionant, nu pot fi codificate.
Fiecare act de aplicare a dreptului urmează reguli specifice de adoptare, de structură și de formă;
Actul normativ și actul de aplicare a dreptului au conținut diferit, scopuri și finalități distincte;
Actul normativ acționează continuu pînă la ieșirea sa din vigoare;
Actul de aplicare a dreptului își epuizează efectele în momentul adoptării sale de către organul abilitat. De exemplu, din momentul în care o instanță de judecată soluționează o cauză și pronunță hotărîrea, ea se dezinvestește de cauza respectivă, întrucît soluționarea cauzei privește doar părțile participante;
Actele de aplicare apar întotdeauna prin voința legiuitorului care exprimă voința generală;
Actele de aplicare a dreptului devin obligatorii, în principiu, din momentul comunicării lor părților interesate;
Actele normative devin obligatorii din momentul intrării lor în vigoare (potrivit precizărilor explicate anterior);
Controlul asupra legalității actelor de aplicare a dreptului se exercită pe cale ierarhică (control ierarhic) sau pe cale judecătorească (control judecătoresc);
Actele normative sunt supuse controlului parlamentar și judecătoresc.
Exemple de acte de aplicare a dreptului: proces verbal de constatare a unei contravenții; hotărîrea judecătorească, act de impunere pe venit; deciziile pe pensionare; decizie de imputare a unei sume de bani reprezentînd paguba materială produsă într-o gestiune etc.
Sunt considerate acte normative de aplicare a dreptului ordinele, metodologiile, normele, instrucțiunile, regulamentele pe care organele abilitate le elaborează pentru punerea în executare a dispozițiilor cuprinse în legi [18, p. 51].
Sunt considerate acte individuale de aplicare a dreptului deciziile pe care le elaborează un organ abilitat față de o persoană fizică sau juridică strict determinată. De exemplu, decizia sau ordinul Guvernatorului Băncii Naționale a Republicii Moldova, actele individuale de aplicare au perioade de aplicare mult mai scurte, limitate atît de prevederile ramurii legislației din care face parte actul de aplicare, cît și de prescrierea termenului de aplicare.
Deosebiri există în cazul căilor de atac.
Nesancționalitatea legii poate fi atacată , iar modificarea și abrogarea sunt numai de competența Parlamentului.
Căile de atac împotriva hotărîrilor judecătorești nelegale se exercită potrivit criteriilor de competență a instanțelor judecătorești.
Asemenări: Actele normative, cît și hotărîrile judecătorești sunt emanația autorităților publice [36, p. 11].
Actele normative sunt emanații ale puterii legislative și ale puterii executive, iar hotărîrile judecătorești sunt emanații ale puterii judecătorești, ale instanțelor judecătorești, care au dreptul să le și aplice. Formele organizatorice nestatale și alte subiecte de drept – persoane fizice și persoane juridice – nu ar avea această calitate. Se susține că acestea au doar dreptul și obligativitatea să o respecte. Cu toate acestea, se afirmă că respectarea normelor juridice dă dreptul persoanelor fizice și celor juridice să-și valorifice drepturile subiective.
O altă asemănare constă în obligativitatea atît a actelor normative, cît și a actelor de aplicare a dreptului, a hotărîrilor judecătorești.
Obligativitatea este asigurată – la nevoie – prin constrîngerea subiecților raporturilor juridice care au luat naștere în temeiul actelor de aplicare a dreptului.
ÎNCHEIERE
În condițiile actuale, unica cale de dezvoltare a societății pe baze democratice este statul de drept, care nu poate fi conceput fără respectarea strictă a legii.
Noi, viitorii juriști, studiind literatura de specialitate și actele normative în vigoare, facem cunoștință cu mecanismul statului ca o totalitate a organelor de stat: legislative, executive și judecătorești, aflînd locul și rolul teoriei generale a statului și dreptului în sistemul științelor sociale și celor juridice, ne convingem că numai normele de drept pot și trebuie să regelementeze activitatea statului privind organizarea și conducerea cu societatea, esența și necesitățile prin care organizarea și dezvoltarea societății nu pot fi concepute în afara dreptului; acesta fiind singurul în măsură să disciplineze conduitele și comportamentele umane în cadrul unor relații social determinate.
Dreptul, prin normele juridice pe care le elaborează, transmite oamenilor ce pretinde societatea de la fiecare individ, de la fiecare colectivitate umane.
La examinarea temei “Aplicarea ca formă specială de realizare a dreptului” am înțeles că dreptul, în realizarea sarcinilor sale, acționează atît prin crearea de norme juridice, cît și prin aplicarea lor. Că la aplicarea dreptului participă, în principal, organe ale statului, în baza și în vederea realizării competenței acestora.
În esență, aplicarea dreptului constă în elaborarea și realizarea unui sistem de acțiuni statale, în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și a sancțiunilor normelor de drept. Aplicarea dreptului implică acțiuni diverse de organizare a punerii în viață a normelor de drept, prin crearea unor raporturi juridice.
Tratînd pe larg noțiunea, caracteristica, trăsăturile și fazele de aplicare a dreptului. Dreptul, subiectul principal al cărui putere poate garanta într-o societate o ordine, o respectare a drepturilor și libertăților omului.
Trebuie să remarcăm faptul că în unele cazuri, activitatea de aplicare a dreptului vizează restabilirea ordinii de drept încălcate și aplicarea sancțiunii normei de drept.
Aplicînd dreptul, organele de stat competente se manifestă purtătoare a atributelor puterii de stat; actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret, prin intermediul cărora sunt concretizate, drepturile și obligațiile unor subiecți în cadrul raporturilor juridice determinate.
Am înțeles necesitatea, specifiul și importanța aplicării dreptului într-un stat; activitatea desfășurată de organele legislative, executive și judecătorești, de asemenea și de organele internaționale.
Referindu-ne la aplicarea dreptului care nu este nici din punct de vedere teoretic, nici ca realitate socială ceva nou, un produs la momentul istoric cel traversăm în trezent. Aplicarea dreptului presupune nașterea și dezvoltarea de raporturi juridice, în care un subiect este obligatoriu, un organ al statului.
Am subliniat că aplicarea dreptului este o formă sepcifică de realizare a sa, strîns legată de procesul traducerii în viață a normelor juridice prin acte inividuale și concrete adoptate de organele statului. Domeniile în care intervin organele statului în procesul realizării dreptului sunt determinate de competența acestor organe – în domeniul organizării și al conducerii sociale, al garantării exercitării libere a drepturilor cetățenești, al jurisdicției, etc.
Ca activitate complexă realizată prin declanșarea și desfășurarea a nenumărate raporturi, aplicarea dreptului se concretizează într-un rezultat specific – actul de aplicare. El finalizează, de fapt, activitatea concretă a organului de stat purtător al unei atribuții de putere, în conformitate cu competența sa.
Aplicarea dreptului ca proces complex, se realizează în baza legilor și a actelor normative care compun sistemul juridic.
Problema nominalizată vizează instituția aplicării dreptului, deși are caracter tradițional, este și va fi actuală. Ea are o mare semnificație teoretică și practică.
Aplicarea dreptului constituie un elemenet important al sistemului juridic, este caracteristică de esență a dreptului, procesul eficient al mecanismului de protecție în realizarea normelor de drept.Asa cum s-a precizat si in literatura juridica, aplicarea dreptului imbraca forme procesuale care asigura stabilirea adevarului in momentul realizarii normelor juridice,ocrotirea drepturilor persoanelor interesate,apararea impotriva unor eventuale incalcari ale dreptului.
Am dori ca această teză să fie de folos acelor persoane ce vor dori să afle mai detaliat și mai aprofundat momentele aplicării dreptului – ca formă specială de realizare a lui, specificul, necesitatea și importanta.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http\\lex.justice.md\index.php?action=view&view= doc&land= 1&id=311496
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index. php?action=view& view=doc&lang=1&id=45972
Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=67458
Monografii, articole de specialitate
Baltag D., Guțu A., Ursan I. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Reclama, 2002. 222 p.
Boboș Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1995. 235 p.
Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 1993. 390 p.
Ciobanu D. Introducere în studiul dreptului. București: Hyperion, 1992. 69 p.
Craiovan I. Finalitățile dreptului. București: Continent 21, 1995. 124 p.
Demeter I. Aplicarea dreptului în teoria statului și dreptului. București: All, 1999. 396 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului. București: All, 1995. 478 p.
Dogaru I. Teoria generală a dreptului. Editura Universității din Craiova, 1995. 218 p.
Frunză I., Dulschi I., Cusmir M., Postu I. Teoria generală a statului și dreptului. Chișinău: Biznes-elita, 2003. 89 p.
Georgescu A. Filosofia dreptului în contextul actualității. București: Titu Maiorescu, 2001. 277 p.
Huma I. Teoria generală a dreptului. Focșani: Neuron, 1995. 148 p.
Iorgovan A. Drept administrativ. București: Hercules, 1993. 182 p.
Luburici M., Ceterchi I. Teoria generală a dreptului. București: All, 1992. 412 p.
Lupu G., Avornic G. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Lumina, 1997. 254 p.
Mazilu D. Teoria generală a dreptului. București: All Beck, 2000. 275 p.
Mihai Gh., Motica R.I. Fundamentele dreptului. Optima justiția. București: All Beck, 1999. 208 p.
Moțica R.I., Gheorghe M. Introducere în studiul dreptului. Timișoara: All, 1995. 376 p.
Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului si statului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 410 p.
Pîrău I., Bujor V. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Orhei, 2003. 76 p.
Popa C., Corbeanu I., Corbeanu M. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2001. 225 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Actami, 1996. 362 p.
Popescu A. Teoria dreptului. București: Fundația România de Mîine, 1999. 275 p.
Popescu S. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2000. 366 p.
Speranția E. Introducere în filozofia dreptului. Cluj: Cartea Romanească, 1946. 120 p.
Stelian I., Tudor I. Drept polițienesc. București: Romfel, 1993. 285 p.
Stoenescu I., Porumb G. Drept procesual civil român. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1966. 300 p.
Stoenescu I., Zilbersten S. Tratat de drept procesual civil. București: Editura Universității, 1973. 367 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Sylvi, 2001. 234 p.
Volonciu N. Drept procesual penal. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 154 p.
Vonica R. P. Introducere generală în drept. București: Lumina Lex, 2000. 567 p.
Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. Iași: Șt. Procopiu, 1995. 107 p.
Hagel G. F. Principiile filosofice ale dreptului. București: E.A.R.S.R., 1969. 255 p.
Kelsen H. Teoria generală a statului. București: All, 1928. 269 p.
Ross E. A. Social control. A surrvez of the foundation of order. Paris: Dalloz. 230 p.
Talcot P. The law at the social control in law and sociology. New York: Rodale, 2003. 305 p.
Dabin J. Theorie generale du droit. Bruxelles: Larcier, 2002. 225 p.
Durkeim E. Les regles de la methode sociologique. Paris: Dalloz, 1985. 178 p.
Ehrlich E. Grundlegung der Sociologie des Rechts. Munchen: Munchen und Leipzig, 1913. 250 p.
Gurvitch G. Lexperience juridique et la philosophie pluraliste du droit. Paris: Dalloz, 1999. 156 p.
Rigaux F. Introduction a la science du droit. Bruxelles: Larcier, 1974. 212 p.
Weber M. Wertshaft und Geselchaft. Tiibingen: Mohr, 1921. 238 p.
Алексеев С.С., Архипов С.И. Теория государства и права. Москва: Норма, 2005. 496 с.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http\\lex.justice.md\index.php?action=view&view= doc&land= 1&id=311496
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index. php?action=view& view=doc&lang=1&id=45972
Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=67458
Monografii, articole de specialitate
Baltag D., Guțu A., Ursan I. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Reclama, 2002. 222 p.
Boboș Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1995. 235 p.
Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 1993. 390 p.
Ciobanu D. Introducere în studiul dreptului. București: Hyperion, 1992. 69 p.
Craiovan I. Finalitățile dreptului. București: Continent 21, 1995. 124 p.
Demeter I. Aplicarea dreptului în teoria statului și dreptului. București: All, 1999. 396 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului. București: All, 1995. 478 p.
Dogaru I. Teoria generală a dreptului. Editura Universității din Craiova, 1995. 218 p.
Frunză I., Dulschi I., Cusmir M., Postu I. Teoria generală a statului și dreptului. Chișinău: Biznes-elita, 2003. 89 p.
Georgescu A. Filosofia dreptului în contextul actualității. București: Titu Maiorescu, 2001. 277 p.
Huma I. Teoria generală a dreptului. Focșani: Neuron, 1995. 148 p.
Iorgovan A. Drept administrativ. București: Hercules, 1993. 182 p.
Luburici M., Ceterchi I. Teoria generală a dreptului. București: All, 1992. 412 p.
Lupu G., Avornic G. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Lumina, 1997. 254 p.
Mazilu D. Teoria generală a dreptului. București: All Beck, 2000. 275 p.
Mihai Gh., Motica R.I. Fundamentele dreptului. Optima justiția. București: All Beck, 1999. 208 p.
Moțica R.I., Gheorghe M. Introducere în studiul dreptului. Timișoara: All, 1995. 376 p.
Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului si statului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 410 p.
Pîrău I., Bujor V. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Orhei, 2003. 76 p.
Popa C., Corbeanu I., Corbeanu M. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2001. 225 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Actami, 1996. 362 p.
Popescu A. Teoria dreptului. București: Fundația România de Mîine, 1999. 275 p.
Popescu S. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2000. 366 p.
Speranția E. Introducere în filozofia dreptului. Cluj: Cartea Romanească, 1946. 120 p.
Stelian I., Tudor I. Drept polițienesc. București: Romfel, 1993. 285 p.
Stoenescu I., Porumb G. Drept procesual civil român. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1966. 300 p.
Stoenescu I., Zilbersten S. Tratat de drept procesual civil. București: Editura Universității, 1973. 367 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Sylvi, 2001. 234 p.
Volonciu N. Drept procesual penal. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 154 p.
Vonica R. P. Introducere generală în drept. București: Lumina Lex, 2000. 567 p.
Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. Iași: Șt. Procopiu, 1995. 107 p.
Hagel G. F. Principiile filosofice ale dreptului. București: E.A.R.S.R., 1969. 255 p.
Kelsen H. Teoria generală a statului. București: All, 1928. 269 p.
Ross E. A. Social control. A surrvez of the foundation of order. Paris: Dalloz. 230 p.
Talcot P. The law at the social control in law and sociology. New York: Rodale, 2003. 305 p.
Dabin J. Theorie generale du droit. Bruxelles: Larcier, 2002. 225 p.
Durkeim E. Les regles de la methode sociologique. Paris: Dalloz, 1985. 178 p.
Ehrlich E. Grundlegung der Sociologie des Rechts. Munchen: Munchen und Leipzig, 1913. 250 p.
Gurvitch G. Lexperience juridique et la philosophie pluraliste du droit. Paris: Dalloz, 1999. 156 p.
Rigaux F. Introduction a la science du droit. Bruxelles: Larcier, 1974. 212 p.
Weber M. Wertshaft und Geselchaft. Tiibingen: Mohr, 1921. 238 p.
Алексеев С.С., Архипов С.И. Теория государства и права. Москва: Норма, 2005. 496 с.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aplicarea Ca Forma Speciala DE Realizare A Dreptului (ID: 126340)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.