Aplicarea Acquis Ului Uniunii Europene In Domeniul Liberei Circulatii a Persoanelor
CUPRINS
Capitolul I. Considerații introductive
Sectiunea I – Scurt istoric al Uniunii Europene
Reconstrucția unei noi ordini internaționale după cel de-al doilea război mondial (1939-1945) implica impunerea unor reguli de conduită în plan internațional de natură politică, monetară, economică, socială și comercială. Această nouă ordine s-a exprimat, din punct de vedere juridic, prin convenții internaționale.
La 19 Septembrie 1946, Winston Churchill primul – ministru al Marii Britanii, într-un discurs la Universitatea din Zurich cerea crearea unui ”fel de State Unite ale Europei”. Doar trei luni mai târziu, la 17 Decembrie, este fondată la Paris Uniunea Federalistă Europeană.
Într-o notă distinctă, la 14 Mai 1947 este creată Mișcarea pentru Unitatea Europei, care este ostilă creării unor organe supranaționale și în favoarea unei cooperări interguvernamentale. La 5 Iunie același an, este anunțat Planul Marshall pentru reconstrucția Europei.
În anul 1948 la 17 Martie, Tratatul Uniunii Occidentale (Tratatul de la Bruxelles) este semnat de către Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie. La 16 Aprilie, este creată pentru coordonarea Planului Marshall, Organizația pentru Cooperarea Economică Europeană (O.E.E.C.), iar între 7 – 11 Mai, Comitetul pentru Coordonarea Internațională a Mișcărilor privind Unificarea Europei se reunește, la Haga (Olanda), într-un Congres European ce este prezidat de Winston Churchill și la care participă 800 de delegați. Aceștia recomandă crearea unei Adunări Europene Deliberative și a unui Consiliu Special European, care să aibă în atribuții pregătirea integrării economice a țărilor europene, dar ei cer și adoptarea Cartei Drepturilor Omului și a unei Curți de Justiție care să asigure aplicarea Cărții.
În anul 1949, la 28 Ianuarie, țările Benelux, Marea Britanie și Franța decid crearea Consiliului Europei și cer Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei și Elveției să ajute la pregătirea statutului acestui Consiliu, care este semnat la Londra la 5 Mai. La 3 August intră în vigoare Consiliul Europei, iar între 8 – 10 August prima sesiune a Adunării Consultative a Consiliului Europei este ținută la Strassbourg (Franța). Membrii federaliști ai Parlamentului cer constituirea unei autorități politice europene.
În anul 1950, la 9 Mai, într-un discurs inspirat de Jean Monet, Robert Schumann, ministrul de externe francez, propune Franței și Germaniei și oricărei alte țări europene care vor să li se alăture punerea împreună a resurselor de cărbune și oțel (“Declarația Schumann”). La 3 Iunie, Belgia, Franța, Luxemburg, Italia, Olanda și Germania subscriu la Declarația Schumann. Astfel, între 26 – 28 August Adunarea Consiliului Europei aprobă Planul Schumann, iar apoi, la 19 Septembrie este creată Uniunea Europeană a plăților, iar la 4 Noiembrie, are loc semnarea la Roma a Convenției Drepturilor Omului și Drepturilor Fundamentale.
În anul anul 1951, la 18 Aprilie, cei 6 (Franța, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda) semnează la Paris Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.): ”Cea mai importantă trăsătură a acestei forme organizate de cooperare între state, care o deosebește de toate celelalte organisme internaționale constituite până în acel moment, o constituie faptul că ea a reprezentat primul caz în care statele au acceptat să renunțe la o parte din prerogativele lor de putere, încredințându-le unui organism supranațional, care va decide în locul lor și chiar mai mult își va impune deciziile asupra lor”. Mai mult decât atât, ”au fost create premisele nu numai pentru realizarea aspirațiilor de progres economic, dar și pentru evitarea pericolului reînarmării germane și al declanșării de noi conflicte în zonă”.
În anul următor, la 27 Mai, cei 6 (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) semnează la Paris Tratatul Comunității Europene a Apărării. La 23 Iulie, intră în vigoare Tratatul C.E.C.O. La 30 Iulie, Luxembourg este ales ca sediu temporar al C.E.C.O., iar la 10 August, își începe mandatul Înalta Autoritate C.E.C.O.
În anul 1953, la 1 Ianuarie, impozitul C.E.C.O., primul impozit european, intră în vigoare. La 10 Februarie, este creată Piața Comună pentru cărbune și minereu de fier. Cei 6 înlătură accizele și restricțiile cantitative la aceste materii prime. La 9 Martie, Paul – Henri Spaak, președintele Adunării ad – hoc create pe 10 Septembrie 1952, înmânează lui G. Bidault, președintele Consiliului C.E.C.O. un proiect de tratat instituind o Comunitate Europeană politică. Scopurile unei astfel de comunități erau de apărare a drepturilor omului și drepturilor fundamentale, de garantare a securității țărilor membre împotriva unei eventuale agresiuni, asigurarea unei coordonări a politicii externe a țărilor membre și o stabilire progresivă a Pieței Comune. În acest proiect de tratat sunt menționate 5 instituții: un Consiliu Executiv European, două camere ale Parlamentului, un Consiliu al Miniștrilor Naționali, o Curte de Justiție și un Comitet Economic și Social. O lună mai târziu, la 15 Martie, a fost instituită Piața Comună pentru fier vechi.
În anul următor, la 20 Octombrie, urmare a Conferinței de la Londra, se semnează acorduri privind modificarea Tratatului de la Bruxelles, și ia ființă Uniunea Europei Occidentale.
În anul 1955, între 1 – 2 Iunie, la întâlnirea miniștrilor de externe ai Celor 6 de la Messina (Italia), se cade de acord asupra stabilirii scopului integrării acestor țări la nivel economic. La 8 Decembrie, Consiliul de Miniștrii al Consiliului Europei adoptă ca emblemă a sa steagul albastru cu 12 stele de aur, rămas simbolul Uniunii Europene până astăzi.
După trecerea unui interval de 5 ani de când a fost instituită prima Comunitate care și-a dovedit avantajele constituirii unei piețe comune pentru cărbune și oțel, statele comunitare au început să ia în discuție și lărgirea integrării în alte domenii. Astfel, în anul 1956, la 6 Mai, Paul – Henri Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, prezintă colegilor săi din C.E.C.O. un raport privind proiecte de tratate de înființare de Comunități care să ducă la crearea C.E.E. și Euratom. La întâlnirea de la Veneția, miniștrii de externe decid să deschidă negocierile interguvernamentale pentru încheierea a două Tratate care să creeze o Comunitate Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Energiei Atomice (Euratom). La 26 Iunie, se deschid la Bruxelles negocierile pentru schițarea tratatelor C.E.E. și Euratom.
Finalizarea procesului de lărgire a integrării s-a realizat la data de 25 Martie 1957 când, sunt semnate la Roma (Italia) de către Cei 6 (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), tratate ce sunt cunoscute și sub denumirea de ”Tratatele de la Roma”. În Tratatul C.E.E, la Art. 2, statele fondatoare și-au propus ca obiective principale, să creeze o piață comună și apropierea progresivă a politicilor lor economice.
În scurt timp însă, a devenit evident faptul că, existența în același timp a trei rânduri de instituții comunitare era de fapt o frână în calea dezvoltării și deci se impunea unificarea lor. Astfel, tot la Roma, a fost încheiată o Convenție relativă la unele instituții comune Comunităților europene, în urma căreia Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție au devenit instituții unice pentru cele trei Comunități, restul instituțiilor continuând să existe separat.
La 17 Aprilie 1957, sunt semnate la Bruxelles protocoalele privind privilegiile și imunitățile acordate Comunităților Europene și Statutul Curții Europene de Justiție. Tratatele de la Roma au fost apoi supuse ratificării de către Parlamentele naționale ale statelor membre, intrând în vigoare la 1 Ianuarie 1958. Au fost instituite trei Comunități care, încă de la înființarea lor au funcționat distinct, fiecare dintre ele având propria-i personalitate juridică și instituții proprii.
Cele trei Comunități europene, înființate prin Tratatul de la Paris din anul 1951 și prin Tratatele de la Roma din anul 1957, erau distincte, chiar și din punct de vedere instituțional. Cu toate acestea, s-a realizat unificarea instituțiilor deliberative și consultative, printr-o Convenție încheiată în același timp cu Tratatele de la Roma. Unificarea privea Adunarea comună (instituită prin Tratatul care a pus bazele C.E.C.O.) și cele două Adunări (înființate de Tratatele de la Roma), dar și cele trei Curți de justiție. În continuare, au funcționat, separat, instituțiile de decizie și de execuție: Consiliul, Comisia (pentru Tratatele de la Roma) și Consiliul special de miniștri, Înalta Autoritate (pentru Tratatul instituind C.E.C.O.).
La 8 aprilie 1965 a fost semnat, la Bruxelles (intrat în vigoare la 1 iulie 1967), un Tratat prin care s-a realizat fuziunea și acestor instituții, fiind posibilă apariția, în acest fel, a unei Comisii unice și a unui Consiliu unic.
Deși realizarea unei Piețe unice a fost prevăzută în Tratatele originare ale Comunităților europene, procesul a fost lent.
Cu toate acestea, scopul a fost realizat cu ocazia intrării în vigoare a Actului unic european, la 1 iulie 1987.
Actul unic european are la origine o Carte Albă, pregătită pe baza Raportului Comitetului Dooge, publicat de Comisie în iunie 1985.
Actul a fost semnat la Luxemburg, la 17 februarie 1986 și la Haga, la 28 februarie 1986. Acesta conține 34 de articole și un Act final cu o serie de Declarații.
Actul unic european a desăvârșit, în formă de Tratat, dorința a 12 state membre de a îndruma politica expusă în Cartea Albă.
Tratatele de la Roma prevedeau, încă din anul 1957, înființarea unei Piețe comune decompartimentate și aveau drept obiectiv realizarea unei Piețe unice. Cele patru libertăți fundamentale (circulația persoanelor, a mărfurilor, a capitalurilor și a serviciilor) trebuia să fie realizate până la sfârșitul anului 1972 (sfârșitul perioadei de tranziție).
Cartea Albă a propus, de fapt, accelerarea și „desăvârșirea" construcției acestei Piețe unice de peste 320 milioane de consumatori. Cartea a dat Pieței unice următoarea definiție: „spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asumată potrivit dispozițiilor prezentului Tratat". Diferența dintre Piața comună și Piața unică nu este numai una de natură terminologică.
Uniunea vamală (denumită și Europa tarifară), prima fază a Tratatului de la Roma, mergea, deja, mai departe decât zona de liber schimb. În anul 1985, ea era mult avansată. Însă, A.U.E. oferă mijloacele pentru a ajunge la un spațiu fără frontiere. Aceasta implica un efort politic comun. Modificările instituționale introduse prin A.U.E. îndrepta anumite dispoziții ale Tratatului C.E.E. și refăcea această evoluție politică.
Din această cauză, cele trei Tratate au fost ulterior modificate. Astfel, a fost consacrată cooperarea politică între cele 12 state (Titlul III, din A.U.E.). Din această perspectivă, Actul prevede metodele de accelerare și simplificare a procesului decizional, un calendar de realizare a acestora și, mai ales, atribuirea de noi competențe Comunității.
„Obiectivul 1992” prevăzut nu permitea o realizare imediată. Astfel, a fost admisă o anumită eșalonare. Anul 1992 nu era un termen „de decădere", în ciuda formulării din articolul 8A al Tratatului, care prevedea că măsurile necesare acestei viitoare piețe unice vor trebui să fie luate înainte de data de 31 decembrie 1992, deoarece o declarație anexată A.U.E. indica faptul că această dată nu „crea efecte juridice automate".
Raporturile au fost stabilite înainte de această dată, iar Consiliul a prevăzut diferențieri temporare și limite de orientare. De altfel, regula votului cu unanimitate subzistă în mod excepțional în anumite situații, precum fiscalitatea. Trebuia, însă, să se prevadă clauze de apărare pentru a admite diferențieri în construcția europeană.
Numărul de texte de texte necesar realizării Actului unic european era, potrivit Cărții Albe, de 300, redus la 279.
Tratatul asupra Uniunii Europene adoptat de șefii de stat și de guvern ai Celor Doisprezece, la 10 decembrie 1991, după multe discuții, a fost semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992. Tratatul trebuia să fie, ca orice convenție internațională, ratificat de către fiecare autoritate națională competentă din înaltele Părți contractante. Ratificarea parlamentară este cerută de Constituțiile celor mai multor state. Ea implică mai multe revizuiri constituționale. În scurt timp, au fost luate mai multe poziții. Astfel, Danemarca a respins, după cum se știe, ratificarea acordurilor de la Maastricht prin referendum. Procesul de ratificare s-a încheiat prin ratificarea Tratatului de către Germania, la 13 octombrie 1993.
Analiza Tratatului de la Maastricht poate fi mai mult sau mai puțin aprofundată. Din perspectivă juridică, contribuția acestui Tratat la realizarea U.E. nu poate fi neglijată.
Astfel, instituirea unei monede unice, care implică înființarea unei Bănci centrale la nivel european, nu poate fi indiferentă relațiilor comerciale, industriale și investițiilor intracomunitare.
În continuare, vom realiza numai o prezentare sintetică a conținutului Tratatului, încheiat pe o perioadă nedeterminată.
O analiză pertinentă a Tratatului de la Maastricht implică realizarea unei paralele între cel puțin trei Tratate, și anume: Tratatul de la Roma instituind C.E.E., Actul unic european și Tratatul asupra Uniunii Europene.
Înainte de a expune conținutul Tratatului, vom sublinia, încă o dată, faptul că „nucleul dur" – Uniunea economică și monetară – nu este, în principiu, o inovație. Originea acesteia se regăsește în cele trei Tratate institutive ale Comunităților și în Actul unic european. Tratatul de la Maastricht nu modifică profund acquis-ul deja existent. Altele sunt aspectele novatoare, și anume: extinderea competențelor comunitare (cultură, educație, formare profesională, sănătate publică), extinderea puterilor Parlamentului european.
Obiectivul pe termen lung al Tratatului de la Maastricht este realizarea unei Europe politice – la egală distanță de o Europă federală (avută în vedere încă din anul 1953) sau confederală (Planul Fouchet). Originea acesteia se găsește în proiectul Spinelli din februarie 1984.
Fără a acorda personalitate juridică Uniunii Europene, aceasta reprezintă fundamentul unei Europe politice. Termenul de „Uniune Europeană", precum și înlocuirea expresiei de „Comunitate economică europeană" cu cea de „Comunitate europeană" sunt revelatori. O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Europa comercianților, a bancherilor, a agricultorilor sau a pescarilor nu mai rămâne obiectivul principal, chiar dacă ea nu a fost abandonată.
După „momentul Maastricht" se invocă, adesea, imaginea celor „trei piloni". Acest calificativ a fost, deja, utilizat pentru a evidenția cele patru libertăți fundamentale ale C.E.E.: libertatea de circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor.
Tratatul asupra Uniunii Europene (T.U.E.) rezervă un prim pilon acquis-ului comunitar, îmbogățindu-l cu o Uniune economică și monetară (U.E.M.), care implică o politică comună și în acest domeniu.
Cel de-al doilea pilon vizează politica externă și de securitate comună (P.E.S.C), fiind avute în vedere, în special, „acțiunile comune" în sectorul foarte delicat al apărării.
În sfârșit, cel de-al treilea pilon pune bazele unei cooperări în domeniul justiției și al afacerilor interne. Pe scurt, este avută în vedere poliția, drept element de contracarare pentru eventualele manifestări ale corupției în cadrul circulației persoanelor.
Sectiunea a II-a – Delimitări conceptuale
Pentru o mai bună înțelegere a problematicii care va fi analizată în paginile ce urmează, considerăm că prezentarea, încă din paginile de început ale demersului nostru, a unor concepte, specifice dreptului comunitar al afacerilor este bine venită. Astfel, în continuare vom clarifica noțiunile cele mai uzitate în materie.
Libertatea de stabilire constituie, în primul rând, dreptul recunoscut emigranților statelor membre ale Comunităților europene de a avea posibilitatea să presteze activități remunerate, pe teritoriul statelor membre, beneficiind de sprijin material și, acolo unde este cazul, juridic. În al doilea rând, libertatea de stabilire constă în dreptul oferit cetățenilor Uniunii Europene de a înființa și administra întreprinderi.
Libertatea prestării de servicii poate fi definită ca dreptul de a oferi, avându-se ca bază un sediu, oricare ar fi acesta (principal sau secundar), stabilit pe teritoriul Comunităților europene, servicii persoanelor sau firmelor, avându-și reședința/sediul pe teritoriul altor state membre. Reglementările comunitare nu conțin o definiție clară a ceea ce numim „prestarea de servicii”. Prin interpretarea dispozițiilor Tratatului de la Roma instituind Comunitatea economică europeană, se acceptă a priori că toate activitățile din cadrul profesiilor având caracter intelectual (medic, avocat, notar, arhitect etc.) sunt incluse în noțiunea acceptată de Comunitatea europeană referitoare la prestarea de servicii.
Prin noțiunea de societăți, dreptul comunitar are în vedere entitățile create pe temei juridic și, în actualul stadiu al dreptului comunitar, în virtutea unei prevederi juridice naționale.
Reprezentanțele presupun, într-un stat membru al Comunității, un sediu principal preexistent, care ar putea să se extindă înspre teritoriile altor state membre. Reglementarea comunitară (Tratatul instituind C.E.) enumera ca reprezentanțe: agențiile, sucursalele sau filialele.
Agențiile se bazează, în principiu, pe tehnica mandatului (deci, agențiile pot fi persoane juridice mandatate), dar termenul este, uneori, folosit ca sinonim al sucursalei.
Sucursalele sunt instituții lipsite de personalitate juridică, care, din punct de vedere juridic, nu sunt autonome, chiar dacă au o autonomie de fapt.
Filialele, dimpotrivă, sunt autonome din punct de vedere juridic, prevăzute cu personalitate juridică, chiar dacă, sub aspect economic, sunt dependente de instituția bază.
Trebuie să remarcăm faptul că nu toate persoanele fizice sau juridice emigrante dintr-unul din statele membre ale C.E. sunt „beneficiarele” libertăților din cadrul Comunității europene. Nu au această calitate decât cele care, prin migrarea sau prin activitatea lor, se plasează în situațiile legislative interne. Nu vor putea, prin urmare, să invoce libertățile garantate de către C.E. și, din această cauză pot fi, uneori, defavorizate.
Emigrant comunitar este orice persoană care are cetățenia unuia dintre statele membre ale C.E. Stabilirea acestei cetățenii ține de legea statului a cărui cetățenie este revendicată.
Se poate întâmpla ca aplicarea unei legislații naționale să-i pună pe emigranții unui stat membru care a promulgat-o într-o situație juridică sau economică mai puțin favorabilă pe teritoriul său, decât cea a emigranților altor state membre care pot invoca dreptul comunitar. În acest caz, apare ceea ce se numește discriminare „indirectă”.
Capitolul II. Sediul materiei
Sectiunea I – Legislația Uniunii Europene
1. Legislație primară
Tratatele constituie dreptul primar al Uniunii Europene, care este comparabil al nivel național cu dreptul constituțional.
Tratatele, așadar definesc elementele fundamentale ale Uniunii și precizează competența instituțiilor din sistemul comunitar care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum și puterile și prerogativele care sunt recunoscute acestor instituții. Mai mult decât atât, tratatele formează obiectul negocierilor directe între guvernele statelor membre care trebuie așadar să fie ratificate după procedura prevăzută la nivel național pentru fiecare stat în parte (în principiu prin aprobare de către parlamentul național sau prin referendum).
Pe lângă cele două tratate considerate fundamentale, Tratatul instituind o comunitate europeană și Tratatul asupra Uniunii Europene, sunt avute în vedere și Tratatul EURATOM, tratatele de aderare ale altor state decât cele fondatoare, alte tratate și protocoale.
Autoritatea Tratatelor reiese din rangul lor, în caz de conflict cu alte norme, ca și din condițiile revizuirii lor.
Regulile din tratatele institutive se găsesc în vârful ierarhiei izvoarelor de drept european. Ele se situează deasupra celorlalte izvoare a dreptului comunitar, fără nici o excepție. Față de dreptul derivat (actele unilaterale ale instituțiilor comunitare) și de dreptul apărut din relațiile externe ale Uniunii europene (tratatele și acordurile încheiate de către instituțiile europene), tratatele institutive stabilesc, în același timp, baza normativă, cadrul decizional și limitele de luare a acestor decizii. Această prioritate este garantată prin numeroase metode de dreptul jurisdicțional care permite sancționarea nerespectării prevederilor din tratate.
În ceea ce privește acordurile internaționale încheiate de către instituțiile europene, articolul 300 din Tratatul instituind C.E. prevede control preventiv care permite Consiliului, Comisiei, ca și oricărui stat membru să ceară Curții de Justiție un aviz negativ care nu poate fi încălcat decât în urma unei revizii formale a Tratatului.
Tratatele institutive sunt superioare celorlalte tratate încheiate de către statele membre, în special cele care au fost încheiate înaintea intrării lor în vigoare; acestea nu sunt valabile decât în măsura în care ele sunt compatibile cu obiectivele comunitare.
Tratatele încheiate la nivel european sunt superioare și tratatelor încheiate de către statele membre cu state terțe, după intrarea lor în vigoare. În această privință, Tratatul instituind Euratom prevede un control preventive: este necesară informarea Comisiei cu privire la toate proiectele de acorduri sau de convenții cu un stat terț sau cu o organizație internațională, în măsura în care ele interesează sfera de aplicare a Tratatului.
Conform regulilor dreptului internațional, Tratatele comunitare au forță juridică superioară tratatelor încheiate de către statele membre cu state terțe anterior intrării lor în vigoare. Cu alte cuvinte, statele membre nu pot să invoce dispozițiile comunitare pentru a se dispensa de executarea obligațiilor pe care și le-au asumat anterior; în schimb, ele nu pot invoca împotriva Comunităților drepturi pe care le-au dobândit anterior din aceste convenții.
A. Tratatul de la Paris
În 1951, 6 state – Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda – au semnat, la 18 Aprilie, la Paris, tratatul instituind Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. Acest tratat a intrat în vigoare la 23 Iulie 1952 și, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de 23 Iulie 2002.
Tratatul „reprezintă primul pas în procesul de geneză a unei Europe unite, sens în care în preambul, statele semnatare au făcut precizarea că această organizație urmărește să creeze condițiile pentru declanșarea unui proces mai amplu de integrare europeană, proces care va continua atât sub aspectul lărgirii spațiului comunitar, cât și sub cel care privește creșterea numărului sectoarelor de activitate asupra cărora competența organismelor comunitare se urmează a se extinde”.
Trebuie spus că acest document de bază al construcției europene avea ca obiectiv inițial să creeze o piață comună pentru producția de oțel și cărbune printr-o serie de măsuri ce trebuiau luate și anume: înlăturarea restricțiilor cantitative la importul și exportul acestor produse, înlăturarea barierelor vamale, eliminarea discriminărilor dintre producători, comercianți și consumatori, precum și stabilirea unor tarife vamale commune care să protejeze interesele comunitare în relațiile cu alte state. Această integrare economică a statelor vest – europene era doar începutul viitoarei integrări mai largi: ”Esența concepției comunitare, aflată la acea dată într-o formă incipientă, a fost inclusă în preambulul tratatului, în care se preciza faptul că integrarea economică reprezenta doar un pas premergător unei integrări cu efecte mai largi în aria vest – europeană”.
Tratatul C.E.C.A. instituia și următoarele instituții: Înalta Autoritate, Consiliul de Miniștri, Adunarea Comună și Curtea de Justiție.
Prima instituție era un organism de cel mai înalt nivel ce asigura îndeplinirea obiectivelor Comunității și era alcătuit din 9 membrii investiți de statele componente cu puteri depline. Acest organism lua decizii ce aveau un character obligatoriu pentru statele membe, emitea recomandări cu forță obligatore pentru rezultatele ce trebuiau obținute, dar emitea și opinii pentru unele probleme de mai mică importanță.
Consiliul de Miniștrii era alcătuit din reprezentanții tuturor statelor membre și trebuia să coordoneze interesele acestor state cu acțiunile Înaltei Autorități, prin intermediul unor consultări și schimburi de informații reciproce.
Adunarea Comună sau Parlamentară, era alcătuită din reprezentanții parlamentelor naționale ale statelor comunitare, având singurul rol de a supraveghea activitatea Înaltei Autorități și de a revoca din funcție pe membrii acesteia, în cazul în care nu și-au îndeplinit atribuțiile în mod corespunzător. Nu putea emite acte normative.
În sfârșit, Curtea de Justiție era alcătuită din șapte judecători și doi avocați generali desemnați de guvernele statelor comunitare, cu competența de a judeca litigiile ce interveneau între statele membre și între instituțiile comunitare și persoanele fizice și juridice în legătură cu aplicarea Tratatului. Ea avea rolul de a supraveghea respectarea dispozițiilor acestui tratat, precum și de a supraveghea modul cum erau respectate dispozițiile actelor emise de către instituțiile comunitare.
Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anul 1950 de către promotorii Europei Comunitare. ”Evoluția ulterioară a fenomenului comunitar a ilustrat aceste intenții, iar instituțiile constituite pe baza Tratatului de la Paris au reprezentat punctul de plecare al viitoarelor instituții ale Comunității Europene”.
B. Tratatele de la Roma – C.E.E. C.E.E.A./Euratom
La 25 Martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană și, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată și au intrat în vigoare la 1 Ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franța, Italia, Luxembourg, Belgia și Țările de Jos.
Potrivit Tratatului de la Roma și a dispozițiilor adoptate ulterior de către instituțiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale și apoi a unei uniuni economice și monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulații a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulație a capitalurilor, serviciilor, forței de muncă și adoptarea monedei unice în teritoriul comunității. Într-o etapă viitoare se prevedea și realizarea uniunii politice a țărilor member: ”Pe lângă obiectivele de natură economică, membrii fondatori ai C.E.E. au vizat și realizarea unor deziderate de factură politică, precum stabilitatea și securitatea statelor member și creșterea încrederii reciproce în detrimentul confruntărilor militare”.
În concepția Tratatului de la Roma, uniunea economică și monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale și sociale ale țărilor membre și o convertibilitate reciprocă totală și ireversibilă a monedelor țărilor membre și apoi punerea în circulație a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică și monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susțină edificarea pieței unice și a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.
În Tratatul de Ia Roma instituind C.E.E. se arată la Art. 2: ”Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și cât mai strânse relații între statele membre”.
Tratatul privind instituirea C.E.E. prevede așadar armonizarea politicilor economice ale statelor membre, stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relațiilor comerciale externe.
Tratatul C.E.E.A. cuprinde dispoziții care vizează integrarea sectorială a energiei nucleare civile, prin formarea și creșterea accelerată a ”industriilor nucleare”, urmărind în același timp ridicarea nivelului de viață în statele membre și dezvoltarea schimburilor cu alte țări (Art. 1). Toate competențele privesc în mod exclusiv aplicarea ”civilă a atomului” (Art. 2). De aici se poate trage concluzia că: ”Esența politicii comunitare promovată de EURATOM a constat în urmărirea faptului ca produsele nucleare să fie folosite numai în scopurile stabilite de Comunitate, vizând și din această perspectivă menținerea păcii”.
Specificul acestor prime trei tratate din istoria Comunității Europene ”a constat în crearea unor instituții supranaționale care să asigure realizarea integrării și conducerea Comunităților europene respective”. Tocmai de aceea ele sunt considerate atât de importante, baza juridică a procesului ulterior de integrare.
C. Tratatul de la Bruxelles – Tratatul de fuziune
Tratatul de la Bruxelles, din 8 Aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 Ianuarie 1967. Cunoscut și sub numele de ”Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect unificarea instituțiilor de structură a celor 3 Comunități Europene. Astfel, la nivel decizional rezulta un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv rezulta o singură instituție – Comisia Europeană.
D. Tratatul de la Maastricht – Tratatul asupra Uniunii Europene
Construcția europeană după Actul Unic European a dezvăluit faptul că finalizarea unei piețe interne unice nu se putea realiza fără o integrare economică și monetară. Astfel, Consiliul European de la Strassbourg din Decembrie 1989 a decis convocarea unei conferințe interguvernamentale care avea misiunea de a redacta un proiect de modificare a Tratatelor comunitare și a Actului Unic European pentru a se constitui într-o bază juridică a viitoarei Uniuni Economice și Monetare.
Acest proiect de realizare a unei Uniuni Europene a fost influențat de cauze interne, dar și de cauze de natură internațională. Între acestea din urmă amintim evenimentele ce s-au desfășurat între anii 1989 – 1991 care au însemnat prăbușirea sistemului comunist, precum și războiul din Golf. În această conjunctură internațională, cele trei Comunități au demonstrat că sunt o forță economică, susținând multe programe de ajutorare și relansare a statelor din Centrul și Estul Europei, dar în plan politic și diplomatic și militar ele au suferit un eșec, un exemplu constituindu-l războiul din fosta Iugoslavie. Comunitățile nu dispuneau de mijloacele necesare pentru a întreprinde acțiuni unitare și coerente. La acestea s-au adăugat lipsa de coerență a deciziilor politice și a demersurilor diplomatice din capitalele Comunităților, necesare pentru a se ajunge la un consens politic în noua arhitectură europeană.
Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene din 10 Decembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda), a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La această reuniune, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale U.E. au căzut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea Economică și Monetară și introducerea monedei unice – euro, renunțându-se totodată la termenii de Uniune Politică și Uniune Economică și Monetară. Acest tratat privind Uniunea Europeană (termenul generic), a fost semnat la 7 Februarie 1992 în localitatea olandeză de către miniștrii afacerilor externe și miniștrii de finanțe ai celor doisprezece state comunitare și a intrat în vigoare la 1 Noiembrie 1993.
În cadrul Tratatului se pot distinge trei “piloni”: un pilon – comunitar, al doilea – politica externă și de securitate comună, iar al treilea – justiție și afaceri interne.
Tratatul este structurat dintr-un preambul și șapte titluri: Titlul I – Dispoziții comune (Art. A – F), Titlul II – Dispoziții care aduc modificări Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană în vederea instituirii Comunității Europene (Art. G), Titlul III – Dispoziții care aduc modificări Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (Art. H), Titlul IV – Dispoziții care aduc modificări Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Art. I), Titlul V – Dispoziții privind o politică externă și de securitate comună (Art. J – J 11), Titlul VI – Dispoziții privind cooperarea în domeniile justiției și al afacerilor interne (Art. K – K 9) și Titlul VII – Dispoziții finale (Art. L – S).
De asemenea, conform acestui tratat ”Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei piețe commune, a unei uniuni economice și monetare și prin punerea în practică a politicilor sau a acțiunilor commune vizate în art. 3 și 4, să promoveze o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice în ansamblul Comunității, un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială, egalitatea între bărbați și femei, o creștere durabilă și neinflaționistă, un grad înalt de competitivitate și convergență performanțelor economice, un nivel ridicat de protecție și ameliorarea calității mediului, ridicarea nivelului de trai și a calității vieții, coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre”.
Pe lângă noutățile semnificative introduse prin acest Tratat și care au fost prezentate mai sus, el a făcut și o reactualizare a Tratatelor de la Paris și Roma, asigurând condițiile necesare pentru creșterea dinamismului procesului de integrare europeană. Astfel, s-au adus Tratatului de la Roma cele mai profunde și mai numeroase modificări din întreaga sa istorie, aproximativ 200 de completări, modificări și abrogări de dispoziții la Art. G 1 – 84. Prima din aceste modificări a vizat schimbarea denumirii de Comunitate Economică Europeană cu termenul generic de Comunitate Europeană, schimbare impusă de evoluția istorică ce a presupus o lărgire continuă a sferei competențelor în domenii noi precum: sănătatea, cultura, protecția consumatorilor, educație, etc. Apoi, Art. G 1 – 9 a adus numeroase modificări precum: enumerarea noilor obiective și direcții de acțiune ale Comunității pentru următoarea etapă de integrare, s-au definit noile mijloace de realizare a acestora și s-au indicat principiile ce guvernează acțiunea comunitară, precum și unele noutăți la sistemul instituțional.
Ca o concluzie la Tratatul de la Maastricht putem menționa faptul că, această structură nouă de integrare care este Uniunea Europeană, nu are personalitate juridică și cu toate acestea ea reprezintă cadrul ce asigură cooperarea între cei trei piloni, mai exact între cele trei Comunități și cele două noi politici introduse prin acest document.
Mai amintim că, referitor la importanța Tratatului de la Maastricht, Jacques Delors aprecia: ”Paralelismul indispensabil între economic, social și monetar, legătura irevocabilă în ultima fază dintre monede, gestiunea comună a anumitor politici și abandonarea suveranității ce decurge din acestea – toate vor fi realizate prin Uniunea Economică și Monetară – ambiție economică profund politică și totodată embrionul clar al unei veritabile Comunități de destin”.
E. Tratatul de la Amsterdam
Conferința interguvernamentală de la Torino ce a început la 29 Martie 1996, a deschis lucrările de modificare a Tratatului de la Maastricht, care s-au finalizat prin conferința interguvernamentală a șefilor de state și de guverne de la Amsterdam, unde s-a semnat, de către statele membre U.E. la 2 Octombrie 1997, ”Tratatul de la Amsterdam ce modifică Tratatul de Uniune Europeană, Tratatul prin care s-a instituit Comunitatea Europeană și unele acte anexe”, și care a intrat în vigoare la 1 Mai 1999.
Acest Tratat își propune două mari obiective: o adâncire a procesului de integrare europeană prin modificări de fond ale Tratatului Uniunii și la cele instituind Comunitățile cu precădere vizând politica externă și de securitate, cooperarea în domeniile justiției și a poliției, dar și modificări în ceea ce privește procesul decizional din perspectiva aderării noilor state, precum și un obiectiv vizând o reactualizare și readaptare formală a conținutului Tratatelor de bază.
La Art. 1 sunt aduse modificări și completări Titlului I din Tratatul privind Uniunea Europeană, trei modificări fiind mai importante și anume: redefinirea obiectivelor Uniunii, precizarea unor noi principii fundamentale de funcționare, precum și reglementarea sancționării statelor care încalcă în mod grav principiile comunitare. Au fost precizate și mijloacele de realizare a acestor obiective, iar în ceea ce privește principiile fundamentale de funcționare ale Uniunii, au fost introduce trei principii noi (principiul libertății individului, principiul democrației și principiul statului de drept) care se desprind din formularea unui nou paragraf introdus la Art. F par. 1 al Tratatului de la Maastricht: ”Uniunea este fondată pe principiul libertății, al democrației, al respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre”.
În continuare au mai fost aduse modificări Titlului VI al Tratatului de la Maastricht, care a primit o nouă denumire ”Dispoziții asupra cooperării judiciare și polițienești în materie penală”, precum și un nou conținut. Aici la Art. K 1 s-a stabilit obiectivul fundamental al Uniunii în cadrul acestui pilon și anume asigurarea unui nivel ridicat de protecție al cetățenilor, într-un spațiu al libertății, securității și justiției. Pentru aceasta au fost stabilite următoarele direcții de acțiune: stabilirea unei strategii comune de acțiune a statelor sub egida Uniunii, prevenirea și reprimarea rasismului și a xenofobiei, prevenirea și combaterea criminalității organizate sau de altă natură, a terorismului, traficului de ființe umane, infracțiunilor împotriva minorilor, traficului de droguri și de arme, corupției și fraudei.
Tratatul de la Amsterdam mai introduce ca noutate Titlul VI ”Dispoziții privind cooperarea intensificată” în cadrul Tratatului de la Maastricht, în care la Art. K 15 – 17 este definit cadrul juridic și instituțional al cooperării statelor. Statele comunitare se pot ajuta între ele dacă unele dintre ele nu au putut finaliza la termen și în substanță obiectivele Uniunii, aceasta fiind ultima soluție pentru atingerea parametrilor optimi procesului de integrare. În cadrul acestei cooperări, statele membre pot apela la serviciile instituțiilor, procedurilor și mecanismelor prevăzute în Tratatul de la Amsterdam și în cel privind Comunitatea Europeană.
În partea a treia ”Politicile Comunității” s-a introdus Titlul III A”Vize, azil, imigrație și alte politici care țin de libera circulație a persoanelor” în care au fost stabilite Consiliului o serie de obiective sectoriale: asigurarea liberei circulații a persoanelor pe teritoriul Comunității, înlăturarea controalelor la trecerea frontierelor interne indiferent de cetățenie și stabilirea unor norme unitare de control la frontierele externe, norme unitare și minimale pentru cererile de azil, examinarea și acordarea statutului de refugiat, măsuri minimale privind politica de imigrare.
Tot aici a fost introdus Titlul VI A ”Ocuparea forței de muncă”, care la Art. 109 S înființează o nouă instituție, Comitetul Forței de Muncă ce are ca obiectiv monitorizarea ocupării forței de muncă și politicile privind aceasta.
Apoi a fost introdus Titlul VII A ”Cooperarea vamală” care are Art. unic 116 prin care Consiliul este îndrituit să i-a măsuri pentru intensificarea cooperării în acest domeniu.
Alte modificări au mai fost aduse Titlului VIII ce reglementează domeniile social, educație, formare profesională și tineret, Titlul IX care se referă la cultură, Titlului X care se referă la sănătatea publică, Titlului XI ce se referă la protecția consumatorilor, Titlului XII ce se referă la rețelele de transport, Titlului XIV ce se referă la coeziunea economică și socială, Titlului V cercetare și dezvoltare tehnologică, Titlului XVI ce se referă la mediu, precum și Titlului XVII ce se referă la cooperare pentru dezvoltare.
În finalul Tratatului, Art. 12 – 15 conțin dispozițiile generale și finale; astfel se face precizarea că articolele, titlurile, capitolele și secțiunile Tratatului de la Maastricht și ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană ce au fost modificate sunt renumerotate și cuprinse într-un tabel de echivalențe. Se precizează durata nelimitată de timp a Tratatului, iar acesta este însoțit și de numeroase Protocoale anexe la cele două tratate modificate, printre care și Protocolul care stabilește sediile instituțiilor, organismelor și serviciilor comunitare: Parlamentul European care-și ține sesiunile plenare lunare la Strassbourg și sesiunile adiționale la Bruxelles, Secretariatul General al Parlamentului care-și desfășoară activitatea în Luxembourg, Consiliul European cu sediul la Bruxelles și care-și ține sesiunile în Aprilie, Mai și Octombrie în Luxembourg, Comisia Europeană ce are sediul de asemenea la Bruxelles și care are o parte din servicii în Luxembourg, Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță, Curtea de Conturi și Banca Europeană de Investiții cu sediul în Luxembourg, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor cu sediul la Bruxelles, Banca Centrală Europeană cu sediul la Frankfurt și Oficiul European de Poliție (Europol) cu sediul la Haga.
F. Tratatul de la Nisa
El a fost semnat în Februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 Februarie 2003. Trebuie menționat că, practic, schimbările instituționale prevăzute în Tratatul de la Nisa au avut loc abia începând cu 2004. Astfel, noul Parlament European care a fost ales în Iunie 2004 avea 732 de membrii, iar noua Comisie, care și-a început mandatul în Noiembrie 2004, avea 25 de membrii. Tot din Noiembrie 2004 a avut loc și o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului.
Modul în care este ales președintele Comisiei și membrii ei, conform reglementărilor care au intrat în vigoare odată cu Tratatul de la Nisa, este următorul: Art. 214 (2): ”Consiliul, reunit în prezența șefilor de stat și de guvern, hotărând printr-o majoritate calificată, va numi persoana pe care intenționează să o numească președinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie să fie aprobată de Parlamentul European. Consiliul, hotărând prin majoritate calificată și prin acordul comun cu președintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care intenționează să le numească ca membrii ai Comisiei, în concordanță cu propunerile făcute de către fiecare stat membru. Președintele și ceilalți membrii ai Comisei astfel nominalizați, în bloc, vor fi supuși votului de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea de către Parlamentul European, președintele și ceilalti membrii ai Comisiei vor fi investiți de către Consiliu care va hotărî prin majoritate calificată”.
Actele Consiliului trebuie să fie adoptate cu cel puțin 169 de voturi în favoarea majorității membrilor acolo unde Tratatul prevede că actul este adoptat la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, pentru adoptarea în Consiliu va fi nevoie de cel puțin 169 de voturi în favoare, adunate de la două treimi din membri. Atunci când o decizie este în proces de adoptare prin majoritate calificată, un membru al Consiliului poate cere să se verifice dacă statele membre care susțin decizia constituind majoritatea calificată, reprezintă cel puțin 62 % din totalul populației Uniunii. Dacă se dovedește că această condiție nu este îndeplinită, decizia respectivă nu va fi adoptată.
G. Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european, proiect abandonat ca urmare a respingerii, prin referendum, de către Olanda și Franța. Denumirea să oficială este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.
Tratatul a fost semnat la 13 decembrie 2007 și ratificat de România în anul 2008 (prin Legea nr.13/2008), aceasta fiind al patrulea stat membru al Uniunii Europene care a încheiat procedura de ratificare parlamentară, după finalizarea acestui proces în Ungaria, Slovenia și Malta.
După ratificarea celorlalte state membre, rezultat al voinței comune și a demersurilor conjugate ale actorilor politici, documentul a intrat în vigoare la 01 decembrie 2009, fiind menit să asigure răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale și la problemele care contează cel mai mult pentru cetățeni, aducând Europa mai aproape de aceștia.
Din analiza obiectivelor Tratatului, rezultă faptul că, pentru prima oară, Uniunea Europeană și-a stabilit ca obiectiv protecția cetățenilor față de efectele globalizării, iar competitivitatea nu mai reprezintă un obiectiv în sine, ci devine un instrument în strategiile de dezvoltare ale mediului economic.
De asemenea, prin utilizarea termenului valori: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept” în locul termenului principii (preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană), este oferită o viziune mai largă asupra obiectivelor Uniunii, aceasta conturându-se atât din punctul de vedere al nuanțării și al preciziei acestora în raport cu drepturile omului, cât și în context global, în raport cu dreptul internațional.
Accentul se mută de pe componenta economică și socială pe valori, pace și bunăstare, reprezentând, astfel, nouă viziune asupra construcției europene a statelor membre semnatare.
Orientarea spre cetățeni este o constantă a modificărilor introduse de Tratatul de la Lisabona, care dorește să dea Uniunii legitimitatea democratică, așa cum reiese atât din rolul parlamentelor naționale în Uniune, cât și din rolul sporit al Parlamentului European și din legătura dintre cele două nivele de reprezentare.
O dată cu intrarea sa în vigoare, prin elementele de inovație aduse, Tratatul contribuie, într-o măsură semnificativă, la întărirea legitimității democratice a Uniunii și a procesului decizional european, la consolidarea rolului de actor internațional, parlamentele naționale devenind, la rândul lor, actori importanți pentru consolidarea construcției comunitare, iar cetățenilor oferindu-li-se posibilitatea implicării în deciziile care îi privesc.
Tratatul de la Lisabona este menit să asigure răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale, precum și la problemele cu care se confruntă cetățenii. Inovațiile aduse prin acest Tratat sunt esențiale în ceea ce privește funcționarea eficientă a Uniuni, prin noile aranjamente instituționale și mecanisme de lucru, astfel încât Uniunea să devină mai eficientă în luarea deciziilor, promovarea politicilor comune și reprezentarea externă.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană nu dispunea de personalitate juridică, aceasta fiind mai mult un concept politic decât unul juridic.
Dobândirea personalității juridice prin efectul Tratatului de la Lisabona, care conferă Uniunii o dimensiune juridică alături de cea politică, reprezintă o premisă a creșterii rolului său pe plan internațional, inclusiv a capacității sale de reprezentare individuală în organizații și conferințe internaționale, Uniunea acționând, astfel, ca o singură entitate
Uniunea Europeană – spațiu de justiție presupune recunoașterea mutuală a deciziilor jurisdicționale, apropierea legislațiilor și garantarea accesului la justiție. Cooperarea polițienească și judiciară nu își mai păstrează specificitatea, alăturându-se dispozițiilor privind vizele, azilul și imigrația, formând unul din capitolele privind politicile interne Uniunii.
Tratatul de la Lisabona extinde votul cu majoritate calificată și la acest domeniu, supus anterior regulii unanimității, fiind prevăzute, totodată, proceduri specifice pentru anumite situații (dreptul de rezidență, dreptul familiei, cooperarea consolidată).
O premieră adusă de Tratatul de la Lisabona este constituită de introducerea clauzei de solidaritate, ca expresie a viziunii actorilor de decizie europeni, în sensul că, în fața unor provocări majore, cel mai bun răspuns poate fi dat printr-o cooperare a statelor membre la nivelul comunitar.
Acordarea de asistență și sprijin se face la cererea statului membru afectat, prin autoritățile sale politice, iar coordonarea răspunsului statelor membre se face în cadrul Consiliului.
Modalitățile de punere în aplicare a clauzei de solidaritate vor fi stabilite prin decizie a Consiliului, la propunerea comună a Comisiei și a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, Parlamentul European fiind informat.
Tratatul de la Lisabona conferă un cadru juridic stabilirii de relații privilegiate între Uniune și statele din vecinătate. Pentru prima dată în istoria construcției europene, importanta relațiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat. Astfel, potrivit Tratatului, Uniunea dezvoltă relații privilegiate cu țările învecinate, în vederea stabilirii unui spațiu de prosperitate și de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii și caracterizat prin relații strânse și pașnice, bazate pe cooperare.
Totodată, Politica de vecinătate este instrumentul care asigură cooperarea regională și promovarea valorilor Uniunii în statele vecine acesteia, oferindu-le acestora posibilitatea de a avea acces la o parte din piața unică, determinând o integrare economică progresivă și intensificarea cooperării politice între UE și aceste state.
2. Legislație secundară
A. Acordurile internaționale
Acordurile internaționale sunt a doua sursă de drept a Uniunii Europene și permit Uniunii să dezvolte relații economice, sociale, politice cu restul statelor. Este vorba întotdeauna despre acorduri între subiecte de drept internațional (state membre sau organizații) care au drept scop să pună bazele unei colaborări la nivel internațional.
Acordurile încheiate de către Uniunea Europeană în cadrul primului pilon leagă instituțiile Uniunii și statele membre. Acordurile încheiate de Uniunea Europeană în cadrul celui de-al doilea și al treilea pilon angajează instituțiile Uniunii, dar nu întotdeauna angajează și statele membre.
În prima categorie de acorduri distingem două subcategorii:
acordurile internaționale cu terțe state sau cu organizații internaționale;
acordurile și convențiile între statele membre;
Acordurile cu terțe state sau cu organizații internaționale pot fi încheiate fie de comunitate, fie de comunitate cu statele membre (acorduri mixte). Aceste acorduri angajează răspunderea comunității și a statelor membre, atrăgând obligații la nivel internațional.
Se disting trei forme de acorduri:
1. acordurile de asociere;
Asocierea presupune o colaborare economică strânsă, asociată cu o vastă susținere financiară din partea comunității în favoarea partenerilor la acord. Fac parte din această categorie acordurile cu teriroriile de peste mări, acordurile care vizează să pregătească integrarea și urmăresc realizarea uniunii vamale, acordurile asupra Spațiului Economic European.
La baza liberei circulații a persoanelor stă Acordul Schengen încheiat în anul 1985, acord semnat de către Franța, Germania, Olanda, Belgia și Luxemburg și care făcea referire la suprimarea graduală a controlului vamal la granițele comune. Acordul Schengen este un tratat aflat sub legislația internațională și pus în practică de statele membre Schengen în conformitate cu tratatele Comunității Europene.
Acordul de la Schengen are la bază mai multe considerente, dintre care:
● progresele înregistrate în cadrul Comunităților europene în vederea asigurării liberei circulații a persoanelor, a mărfurilor și a serviciilor;
● necesitatea consolidării solidarității între popoarele lor, prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații la granițele comune între Statele Uniunii Vamale a Benelux-ului, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze;
● obiectivitatea efortului de amplificare a raporturilor dintre popoarele statelor membre ale Comunității europene prin intermediul liberei circulații a mărfurilor și a serviciilor;
● dorința de a suprima controlul granițelor comune.
Mecanismele de aplicare a Acordului au presupus adoptarea unor măsuri de natură legislativă, supuse adoptării parlamentelor naționale, în funcție de prevederile propriilor constituții. La nivel Comunitar s-a semnat Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen (1990).
În materia circulației persoanelor, Acordul Schengen prevede că statele semnatare vor căuta să elimine controalele la frontierele comune și să le transfere la frontierele lor externe. În acest scop, acestea vor armoniza dispozițiile legislative și de reglementare privind interdicțiile și restricțiile care stau la baza controalelor și vor lua măsuri complementare pentru salvgardarea securității și împiedicarea imigrației ilegale a cetățenilor statelor care nu sunt membre ale Comunității Europene.
Părțile semnatare vor armoniza politicile în materie de vize, precum și condițiile de intrare pe teritoriul lor. De asemenea, ele vor pregăti armonizarea reglementărilor lor referitoare la anumite aspecte ale regimului juridic al străinilor, în ceea ce privește pe cetățenii statelor care nu sunt membre ale Comunității.
Având ca bază de discuții Acordul Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune și hotărând să realizeze intenția exprimată în acest acord de a ajunge la eliminarea controslelor privind circualția persoanelor la frontierele comune și de a facilita transportul și circulația mărfurilor, luând în considerare faptul că tratatul instituind Comunitățile Europene, completat prin Actul Unic European, prevede că piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne și constatând faptul că punerea în practică a acestei intenții necesită o serie de măsuri adecvate și o strânsă cooperare între Părțile Contractante, cele cinci țări inițiatoare ale Acordului au convenit să semneze Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen.
Convenția Schengen este subiect de aprobare în raport cu prevederile constituționale ale statelor semnatare ale Acordului. Convenția a afost semnată 19 iunie 1990. Ulterior au aderat la convenție și alte state ale Uniunii Europene.
Convenția a hotărât eliminarea controlului la frontierele interne, dar a introdus măsuri care să ducă la combaterea criminalității, a imigrării ilegale precum și a traficului de droguri. Au fost luate măsuri pentru întărirea controlului la frontierele spațiului Schengen, o politică comună de vize, posibilitatea aplicării controlului refugiaților sau azilanților, cooperarea polițiilor și a instituțiilor juridice, precum și schimbul de informații între statele membre.
În baza Acordului de la Schengen și a Convenției de aplicare a Acordului au fost create două organisme pricipale: Comitetul Executiv pentru implementarea acestui Acord (adoptă decizii obligatorii care trebuie implementate în toate statele Schengen) și Sistemul de Informare Schengen.
Criticile aduse Acordului Schengen sunt referitoare la faptul că acesta nu prezintă nici un control din partea Parlamentului European sau a Curții de justiție a uniunii, precum și lipsa răspunderii democratice.
2. acordurile de cooperare;
Acordurile de cooperare nu au aceeași însemnătate ca acordurile de asociere, în măsura în care vizează doar o cooperare economică intensivă. Astfel de acorduri sunt cele între comunitate și Statele Maghreb (Algeria, Maroc, Tunisia), Statele Machrek (Egipt, Iordania, Liban și Siria) și Israel.
3. acordurile comerciale;
Acestea sunt acte juridice care angajează statele membre pentru a răspunde la chestiuni care sunt legate direct de activitatea comuniunii, dar pentru care nici o competența nu a fost încredințată instituțiilor comunitare, pentru a permite lărgirea limitelor teriroriale ale dispozițiilor naționale în vederea creării unui drept uniform eșalon pentru comunitate (acordul în materia brevetelor comunitare, de exemplu.).
B. Regulamentul
Este definit de articolul 249 T.C.E., în alineatul 2, ca actul cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre. Aceasta dă efectelor sale juridice o definiție completă și fără ambiguitate, care îi conferă o natură și o eficacitate absolut comparabile cu cele ale legii în sistemele naționale.
Regulamentul posedă caracteristici care îl apropie de o lege din ordinea juridică internă, în special caracterul său normativ și regimul său, care îl plasează în mod normal la adăpost de orice acțiune în anulare intentată de un particular. Curtea de Justiție vede în regulament expresia unei puteri normative a Comunității. Autoritatea regulamentului față de persoanele fizice și juridice este indiscutabilă. Acestea nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o acțiune în anulare, decât în condițiile în care demonstrează că regulamentul le privește direct și individual, fiind vorba în realitate de o decizie luată sub forma unui regulament.
Adoptat de Consiliu împreună cu Parlamentul sau de către Comisie singură, regulamentul este actul general și obligatoriu cu privire la întregul său cuprins și care se adresează în egală măsură tuturor statelor membre ale uniunii, dar și instituțiilor europene deopotrivă.
El este direct aplicabil, adică regulamentul creează norme de drept care se aplică imediat în toate statele membre, în același mod ca normele de drept intern, și fără nici o altă intervenție din partea autorităților naționale.
Aplicabilitatea directă se opune oricărei formalități naționale de asimilare sau transpunere a regulamentului în ordinea juridică internă.
Un act național care ar avea ca obiect introducerea în ordinea juridică internă a unui regulament sau care ar condiționa intrarea în vigoare a regulamentului ar fi ilegal, fiind contrar dreptului european.
Publicarea regulamentului nu este prevăzută sub sancțiunea nulității, dar actul de acest fel nepublicat nu este opozabil celor cărora li se adresează și nu poate să producă efecte împotriva celor care nu au avut posibilitatea de a lua la cunoștiință, pe cale oficială, despre cuprinsul său.
C. Directiva
Adoptată de Consiliu împreună cu Parlamentul European, sau de către Comisie singură, directiva se adresează statelor membre. Principalul ei scop este să uniformizeze legislațiile statelor membre. Directiva leagă statele membre în ceea ce privește rezultatul de atins, dar le lasă opțiunea alegerii între formele posibile pentru transpunerea ei în practică.
Transpunerea directivei este operațiunea prin care statul membru destinatar al unei directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în practică. Statul are alegerea asupra “formei” (în sens de tehnică legislativă sau regulamentară proprie fiecărui stat) și “mijloacelor” (instituțiile juridice susceptibile să realizeze obiectivul indicat), esențial fiind ca acestea să conducă la atingerea rezultatului. Statul poate adopta legi sau regulamente, după cum poate fi pus în situația de a abroga sau modifica dispoziții interne incompatibile cu prevederile directivei.
Dacă directiva nu este transpusă în legislația națională de către statele membre, sau dacă este transpusă într-o manieră incompletă sau cu întârziere, justițiabilii pot să invoce direct prevederile directivei respective, chiar și în fața judecătorului național.
Potrivit articolului 249 alin. 3 din TCE directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ce privește rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în privința formei și mijloacelor pentru atingerea rezultatului.
Enumerarea proprietăților juridice ale directivei este echivocă. Cert, ea e un act obligatoriu, ca și regulamentul și decizia și spre deosebire de recomandare și aviz. Directiva, la fel ca decizia individuală și spre deosebire de regulament, nu obligă decât pe destinatarii pe care îi desemnează. Dar poate fi și un act “general”, fiind considerată astfel în jurisprudența CJCE.
D. Decizia
Definită de alineatul 4 al art. 249 TCE, decizia este actul obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează. Deciziile își au locul în arsenalul juridic comunitar, după cum rezultă din alineatul 1 al aceluiași art. 249. Atunci când dispozițiile care abilitează instituțiile comunitare să emită acte se abțin de la precizarea titlului de act de utilizat sau oferă o opțiune între decizie și alte categorii de măsuri, instituțiile pot adopta actul care li se pare cel mai potrivit în raport de scopul urmărit. Când însă tratatul indică fără echivoc tipul de act la care instituția trebuie să recurgă, aceasta este total legată de dispoziția tratatului. Definiția deciziei nu elimină toate ambiguitățile care pot apărea în legătură cu ea. Termenul „decizie” este frecvent utilizat și pentru a desemna acte care — după cum se notează în doctrină — nu corespund celor arătate în alin. 4 al art. 249.
Adoptate de Consiliu, sau de către acesta împreună cu Parlamentul European, sau de către Comisie, deciziile sunt acte prin care instituțiile comunitare soluționează o situație particulară. Prin intermediul unei decizii, instituțiile pot pretinde unui stat membru sau unui resortisant al Uniunii să se comporte într-un anume mod sau să se abțină la o anumită conduită, să-i confere drepturi sau să îi impună obligații.
Decizia este:
1. individuală, iar destinatarul unei decizii este în mod individual indicat, ceea ce distinge decizi a de regulament;
2. obligatorie în toate elementele sale.
Decizia este înainte de toate un act cu caracter individual. Această calitate este cea care influențează într-o manieră determinantă regimul său juridic. În cazul în care apare îndoială în ceea ce privește regimul aplicabil unui act al unei instituții comunitare, Curtea a subliniat în jurisprudența sa ca esențial pentru decizie este că ea nu obligă decât persoanele cărora le este adresată „pe când regulamentul, cu un caracter esențial normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitați, desemnați sau identificabili, ci unor categorii privite abstract și în ansamblul lor”. Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar acordă în primul rând atenție existenței unui cerc redus de destinatari identificabili.
O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca și regulamentul și spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Decizia poate să impună nu numai un obiectiv de atins, ci și mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la îndeplinire.
Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane fizice sau juridice particulare. În această ipoteză, deciziile modifică prin ele însele situația acestor destinatari.
E. Recomandarea
Recomandarea permite instituțiilor să se exprime, sugerând o linie de conduită fără a crea obligații juridice pentru destinatari (state membre, alte instituții, și în mod egal cetățenilor Uniunii).
F. Avizul
Avizul este un act care permite instituțiilor să se pronunțe într-o manieră facultativă, adică fără să-și asume obligații juridice. Scopul este fixarea unui punct de vedere asupra unei chestiuni.
Sectiunea a II-a – Legislația internă a României
După 1989, în contextul unei legislații mai liberale, exportul românesc de forță de muncă a crescut semnificativ.
În consecință a apărut necesitatea completării legislației interne și internaționale în materia forței de muncă imigrantă. Atât Constituția, cât și principalele reglementări ulterioare au consimțit în continuare libera circulație a persoanelor, atât în ceea ce privește emigrația, cât și imigrația și au reglementat accesul forței de muncă străine, plecând de la principiul egalității de tratament. Pe plan extern au fost încheiate peste 20 de acorduri, convenții și protocoale, inclusiv cu Uniunea Europeană.
În procesul de aderare la Uniunea Europeană, țara noastră, prin Acordul european instituind o asociere între România pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora pe de altă parte, acord încheiat în 1995, a armonizat legislația internă cu legislația statelor membre ale Uniunii în privința liberei circulații a persoanelor.
Acordul prevede în domeniul liberei circulații a persoanelor:
principiul egalității de tratament dintre lucrătorii migranți, legal angajați, și cetățenii proprii, în ce privește condițiile de muncă, remunerare sau concediere;
accesul soției și copiilor legal rezidenți pe piața respectivă a muncii;
aplicabilitatea legislațiilor proprii în materie de muncă și condiții de muncă, fără a beneficia de acord;
cumularea perioadelor de angajare – asigurare efectuată în statele membre ale Uniunii în vederea deschiderii unor drepturi precum și posibilitatea de export a prestațiilor pe termen lung;
exceptarea acordării de ajutor public de către România în timpul perioadei de tranziție, în domeniul serviciilor de educație, de sănătate, sociale și culturale;
menținerea și posibilitatea îmbunătățirii tratamentului mai favorabil din acordurile bilaterale existente;
posibilitatea analizei unor modalități de îmbunătățire a circulației lucrătorilor, în anumite condiții.
Acordul European califică conceptul de stabilire ca însemnând:
în ceea ce privește pe cetățeni, dreptul de a iniția și de a dezvolta activități economice ca angajați proprii și a a înființa și conduce întreprinderi, în, special companii.
în ceea ce privește companiile, dreptul de a iniția și de a desfășura activități economice prin înființarea și conducerea de filiale, sucursale sau reprezentanțe.
Trebuie subliniat rolul acordurilor internaționale în ameliorarea legislației române, inclusiv în materie de transpunere a legislației comunitare. Astfel, trebuie reținut faptul că România este parte la Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, la mai multe convenții ale Organizației Internaționale a Muncii și la Carta Socială Europeană revizuită.
Prezintă o importanță extremă modul de însușire a acquis-ului comunitar în legislația română, strategia de transpunere urmărind două paliere:
unul traducând o atitudine permisivă și prioritară față de resortisanții comunitari, pe bază de reciprocitate pe cât posibil;
un altul exprimând o poziție tot mai restrictivă față de cetățenii din state terțe.
Eliminarea obstacolelor din calea liberei mișcări a persoanelor este întregită prin recunoașterea diplomelor dintr-un stat în altul. Principalele priorități în acest domeniu sunt reprezentate de crearea cadrului legislativ privind recunoașterea calificării profesionale și a diplomelor, prin adoptarea legislației în domeiu; precum și crearea cadrului legislativ pentru eliminarea controlului asupra persoanelor la frontierele interne și îmbunătățirea statutului juridic al străinilor în România.
Libertatea de circulație a persoanelor este un obiectiv fundamental, fixat încă de la crearea CEE, implicând dispariția tuturor piedicilor din calea deplasării libere a persoanelor cu reședința în țările membre și un tratament egal în domeniul ocupării locurilor de muncă și al protecției sociale. Un asemenea proiect, pus în practică chiar prin directiva din 15 octombrie 1968, are ca efect:
dreptul de deplasare și de ședere pe teritoriul comunitar, cu referire, din 1990, și la studenți sau la alte persoane inactive;
înlăturarea tuturor discriminărilor în privința accesului la un loc de muncă;
condiții egale de muncă și de protecție socială; oricare ar fi locul unde își exercită meseria, muncitorii cotizează în mod obligatoriu și prestează servicii conform legislației statului de reședință.
Începând cu 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru cu drepturi depline în cadrul Uniunii Europene, beneficiind în acest fel de toate drepturile care decurg ca efect al statutului de stat membru al Uniunii Europene.
Legislația română definește libera circulație al cetățenilor români în mai multe acte normative, iar jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție conturează conținutul și limitele acestei liber tăți. Astfel, Înalta Curte apreciază că noțiunea de libertate a circulației persoanelor având cetățenia română (în speță se pune problema restrângerii dreptului la libera circulație a unui cetățean român) include în sfera sa următoarele componente:
dreptul cetățeanului român de a circula liber pe teritoriul României;
dreptul cetățeanului român de a-și stabili domiciliul sau reședința pe teritoriul României;
dreptul cetățeanului român de a emigra într-un alt stat;
dreptul cetățeanului român de a intra pe teritoriul României;
dreptul cetățeanului român de a părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.
Capitolul III: Domeniul de aplicare personal și teritorial al liberei circulații a persoanelor
Sectiunea I – Dreptul de a ocupa un loc de muncă
1. Dreptul la libera circulație a lucrătorilor
A. Lucrătorii salariați
Corespunzător articolului 39 paragraf 1 din Tratatul C.E., libera circulație a lucrătorilor în interiorul Comunității este asigurată. Dreptul la libera circulație este subordonat cerinței ca persoana în cauză să aibă cetățenia unui stat membru și să exercite o activitate profesională.
În absența unei definiții comunitare a cetățeniei, fiecare țară determină în mod suveran care sunt condițiile în care acordă cetățenia.
Noțiunea de activitate profesională sau economică este înțeleasă lato sesnu.
Bunăoară, Curtea de Justiție a apreciat că această cerință este satisfăcută în cazul activităților sportive profesioniste, hotărând că jucătorilor profesioniști de fotbal li se pot aplica fie prevederile legale consacrate lucrătorilor salariați, fie dispozițiile referitoare la libera prestare a serviciilor.
În majoritatea litigiilor aduse în fața Curții de Justiție, o persoană se prevalează în propria țară, de experiența profesională dobândită în alt stat membru. Totuși, cerința ca resortisantul unui stat membru să fi fost stabilit, o anumită perioadă de timp, într-o altă țară din Comunitate nu credem că reprezintă o condiție sine qua non, pentru luarea în considerare a reglementărilor comunitare, întrucât ori de câte ori apreciem că o persoană a folosit prevederile legale comunitare consacrate liberei circulații, inclusiv pe cele referitoare la libera circulație a serviciilor, care nu presupun, în mod necesar, deplasarea în alt stat membru, va putea fi aplicat principiul comunitar al nediscriminării între cetățenii statelor membre.
Resortisanții statelor membre, care se află în căutarea unui loc de muncă în altă țară din Comunitate, pot să invoce dispozițiile referitoare la libera circulație a lucrătorilor, dar statul de primire este îndrituit să limiteze durata de ședere a acestora la un termen rezonabil (de exemplu 6 luni).
Lucrătorii salariați care au încetat activitatea lor profesională au dreptul să rămână pe teritoriul statului membru unde au ocupat un loc de muncă, corespunzător prevederilor Regulamentului nr. 251/70, care conține dispozițiile legale în această materie.
B. Lucrătorii independenți
Prevederile esențiale referitoare la lucrătorii independenți sunt cuprinse la articolele 43 și 49 din Tratatul C.E..
Potrivit articolului 43, consacrat dreptului de stabilire, restricțiile privind libertatea de stabilire a cetățenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise. Această interdicție se extinde asupra restricțiilor care se referă la înființarea de agenții, sucursale sau filiale, de către cetățenii unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.
Sub rezerva dispozițiilor referitoare la capitaluri, libertatea de stabilire implică accesul la activitățile care nu sunt salariate și la exercitarea lor, precum și constituirea și gestionarea întreprinderilor, în special, a societăților, în condițiile prevăzute pentru propriii cetățeni de legea țării unde are loc stabilirea.
Conform articolului 49, referitor la servicii, restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Comunității sunt interzise în ceea ce îi privește pe cetățenii statelor membre stabiliți în alt stat al Comunității decât cel al destinatarului prestației.
După cum se observă, lucrătorii independenți pot să invoce fie prevederile articolului 43, fie dispozițiile articolului 49 din Tratatul C.E.. Libertatea de stabilire presupune implementarea durabilă pe teritoriul unui stat membru, crearea unei structuri permanente, chiar dacă activitatea desfășurată necesită o anumită mobilitate (cum se întâmplă, de exemplu, în cazul operațiunilor de transport).
Spre deosebire de dreptul de stabilire, prestările de servicii au caracter ocazional. Corespunzător articolului 50 alineatele 1 și 2, în sensul Tratatului C.E. sunt considerate servicii prestațiile furnizate, în mod obișnuit, contra unei plăți, în măsura în care nu se iau în considerare dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor.
Serviciile cuprind, în special, activități cu caracter industrial, cu caracter comercial, activități artizanale și cele ținând de profesiile liberale.
Persoanele fizice pot să se stabilească în țara de primire cu titlu principal sau cu titlu secundar.
În situația în care o persoană fizică se stabilește cu titlu principal în alt stat membru, ea își începe activitatea profesională în acea țară ori își transferă activitatea dintr-un stat membru în altul.
Dacă persoana în cauză se stabilește cu titlu secundar în țara de primire, aceasta înseamnă că, fiind instalată într-un stat membru, ea înființează un stabiliment de independent de primul într-o altă țară din Comunitate.
De pildă, în jurisprudența Curții de Justiție s-a arătat că prevederile articolului 49 nu se aplică cetățeanului unui stat membru care se stabilește în altă țară din comunitate, în scopul de a furniza unele servicii sau de a beneficia de ele pe durată nedeterminată. În asemenea situații vor fi luate în considerare reglementările legale comunitare care consacră dreptul de stabilire în statele membre a lucrătorilor salariați, a lucrătorilor independenți sau a altor categorii de persoane.
În cazul liberei prestări a serviciilor se deplasează persona care prestează serviciul sau beneficiarul unui anumit serviciu, după cum este posibil să nu se deplaseze nici prestatorul serviciului, nici clientul său.
Persoanele fizice care beneficiază de dreptul de stabilire și de prevederile legale referitoare la libera prestare a serviciilor în cadrul Comunității sunt cele care au cetățenia unui stat ,membru și desfășoară o activitate independentă. Consiliul poate, însă, hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisie, potrivit articolului 41 alineat 2, să extindă prevederile Tratatului C.E. consacrate serviciilor la prestatorii care sunt cetățeni ai unui stat terț și care sunt stabiliți în interiorul Comunității.
Activitatea realizată de cetățeanul unui stat membru este caracterizată în funcție de gradul de independență al persoanei și de riscul economic pe care aceasta și-l asumă. Împrejurarea că persoana nu primește salariu pentru munca depusă este semnificativă, dar nu decisivă.
În ceea ce privește solicitarea preexistenței unui stabiliment într-un stat membru, ea prezintă atât similitudini, cât și deosebiri la dreptul de stabilire cu titlu secundar și respectiv, la libera prestare a serviciilor.
Referitor la deosebirile care pot fi evidențiate între cele două ipoteze, se observă că, la dreptul de stabilire, centrul de activitate preexistent poate să se afle în statul membru unde va fi înființat apoi un centru de activitate secundar.
În schimb, libera prestare a serviciilor presupune, potrivit articolului 49, ca prestatorul să fie stabilit într-un stat membru diferit de cel al destinatarului serviciului respectiv. Totuși, Curtea de Justiție a atenuat în practică, condiția arătată la articolul 49, hotărând că prevederile legale comunitare se aplică și în împrejurarea în care persoana care prestează un serviciu și destinatarul acesteia sunt stabiliți într-un anumit stat membru, dacă serviciul va fi furnizat în altă țară din Comunitate.
Dispozițiile Tratatului C.E. nu se iau în considerare pentru „situațiile pur interne”, indiferent dacă persoana în cauză invocă dreptul de stabilire sau reglementările privitoare la libera prestare a serviciilor.
Lucrătorii independenți pot să rămână pe teritoriul statului membru unde au desfășurat o activitate nesalariată, în conformitate cu prevederile Directivei nr. 75/34, consacrată aspectului menționat.
C. Membrii familiilor
Membrii familiei persoanelor arătate se bucură de libertatea de circulație, întrucât, în situația contrară, prevederile Tratatului C.E. consacrate acestui principiu nu ar fi efective. Lucrătorii salariați sau independenți ori persoanele care doresc să beneficieze de un serviciu determinat ar putea renunța la proiectul lor de a se deplasa în alt stat membru, știind că vor trebui să se separe de membrii familiei. De aceea, Regulamentul nr. 1612/68, privitor la libera circulație a lucrătorilor în teritoriul Comunității, stipulează, la articolul 10, că membrii familiei lucrătorului salariat au dreptul să se instaleze pe teritoriul țării din Comunitate unde lucrătorul respectiv își desfășoară activitatea, iar Directiva nr. 73/148 cuprinde, la articolul 1 dispoziții similare referitoare la membrii familiei lucrătorului independent și la membrii familiei persoanei care este destinatară a unui serviciu.
Membrii familiilor persoanelor menționate se pot deplasa și stabili pe teritoriul țării de primire, chiar dacă nu au cetățenia unui stat din Comunitate. Condiția pe care aceștia trebuie să o îndeplinească este de a face parte din familia lucrătorului salariat sau independent opri din cea a persoanei care beneficiază de un serviciu, în înțelesul atribuit noțiunii de dispozițiile în domeniu. Membrii familiei acestor persoane sunt următorii: soțul; descendenții sub 21 de ani ai lucrătorului salariat sau independent, ai destinatarului unui serviciu și ai soțului; descendenții și ascendenții lucrătorului, ai destinatarului unui serviciu și ai soțului, care se află în întreținerea lor.
Mai mult, statele membre facilitează admiterea oricărui membru al familiei lucrătorului salariat sau independent, al familiei destinatarului unui serviciu sau al familiei soțului, care se află în întreținerea acestora împreună cu ei (articolul 10 punct 2 din Regulamentul nr. 1612/68 și articolul 1 punct 2 din Directiva nr. 73/148).
Dreptul membrilor familiei este un drept derivat, nu unul propriu. Aceasta decurge din dreptul persoanei care lucrează sau este destinatara unui serviciu într-un stat din Comunitate.
Calitatea de membru al familiei care se află în întreținere rezultă dintr-o situație de fapt – susținerea asigurată de către lucrător – fără să fie necesară determinarea motivelor ce au justificat recursul la acest sprijin.
Membrii familiei se pot stabili pe teritoriul țării de primire inclusiv în eventualitatea în care nu locuiesc împreună cu lucrătorul care beneficiază de principiul liberei circulații.
Dacă lucrătorul salariat sau independent are dreptul să rămână pe teritoriul țării de primire, după ce a încetat activitatea sa profesională, membrii familiei beneficiază și ei de acest drept, chiar ulterior decesului lucrătorului în cauză.
În anumite condiții, membrii familiei pot să rămână pe teritoriul țării de primire, în împrejurarea în care decesul lucrătorului salariat sau independent a survenit pe parcursul desfășurării activității sale profesionale, fără ca el să fi dobândit dreptul de a rămâne pe teritoriul acelei țări (articolul3 din Regulamentul nr. 1251/70 și articolul 3 din Directiva nr. 75/34).
2. Definirea noțiunii de „lucrator” în dreptul Uniunii Europene
Libera circulație a persoanelor urmărește, în primul rând să creeze piață comună a forței de muncă (din punct de vedere economic) si să realizeze o mare coeziune a popoarelor în Comunitate prin eliberarea barierelor privind migrația și promovarea unei „cetățenii comunitare".Libera circulație a forței de muncă trebuie să permită țărilor care se confruntă cu un nivel ridicat al șomajului să „exporte" din surplusul său către țările care se înregistrează cu o penurie a mâinii de lucru. Prin Tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană, a fost reglementată libera circulație a lucrătorilor în Comunitate (articolele 48-49). Lucrătorul se definește prin dreptul de a răspunde la ofertele de muncă ,de a se deplasa pe teritoriul acestor state în scopul desfășurării unei activități, pecum și după încetarea acestei activități. Legislația comunitară vizează „salariații” în sensul dreptului comunitar și nu al dreptului național. Terrnenul de „salariat" cuprinde persoane angajate in țara gazdă, cele care se află în căutarea unui joc de muncă și care anterior au fost angajate, persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite in timpul angajării în țara gazdă, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfășurării activității în țara gazdă.
Înțelesul termenului de salariat cuprinde de asemenea, în dreptul comunitar, și persoana care prestează doar o activitate ocazională sau parțială; e suficient ca activitatea să fie efectivă, să nu fie una benevolă.
Libera circulație a forței de muncă trebuie să permită țărilor care se confruntă cu un nivel ridicat al somajului să “exporte” din surplusul său către țările care se înregistrează cu o penurie a mâinii de lucru.
Problema locurilor de muncă se află, fără îndoială în centrul preocupărilor sociale fundamentale ale Comunității Europene, ea fiind determinată atât de sistemele de formare, calificare perfecționare si recalificare a ei, cât și protecția socială valabilă în timp și spațiu, în funcție de o mare diversitate de criterii.
În decembrie 1989, a fost adoptată la Strasbourg Charta europeană a drepturilor sociale fundamentale, prin care se definesc drepturile de care trebuie să beneficieze toți cei care muncesc în spațiul comunitar.
În tratatele comunitare se face distincție între lucrători (salariați) și persoanele liber profesioniste, oameni de afaceri, care include atât persoanele fizice cât și cele juridice.
Prin Tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană, a fost reglementată libera circulație a lucrătorilor în Comunitate (articolele 48* – 49*). Lucrătorul se definește prin dreptul de a răspunde la ofertele de muncă, de a se deplasa pe teritoriul acestor state în scopul desfășurării unei activități, precum și după încetarea acestor activități. Pentru asigurarea liberei circulații a lucrătorilor, se cere statelor membre să abolească orice discriminare bazată pe naționalitate cu privire la angajare, remunerare, condiții de muncã (articolul 48*).
Prevederile Tratatului C.E.E. au fost dezvoltate prin mai multe directive și regulamente:
Directiva nr. 68/360 din 15 octombrie 1968, privind dreptul de intrare și evidență;
Regulamentul nr. 1612/1968, privind accesul și condițiile de angajare;
Regulamentul nr.1215/1970, privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat;
Directiva nr. 64/221 din februarie 1964, privind dreptul statelor membre de a deroga de la prevederile liberei circulații pe motiv de ordine, securitate și sănătate publică.
Așa a rezultat că legislația comunitară vizează “salariații” în sensul dreptului comunitar și nu al dreptului național.
Termenul de “salariat“ cuprinde persoane angajate în țara gazdă, cele care se află în cãutarea unui loc de muncă și care anterior au fost angajate, persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în țara gazdă, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfășurării activității în țara gazdă.
În dreptul comunitar, termenul de salariat cuprinde și persoana care prestează o activitate ocazională sau parțială; este suficient ca activitatea să fie efectivă, să nu fie una benevolă, iar munca prestată trebuie să îndeplinească sau să derive dintr-un scop economic.
Mult mediatizată a fost cauza adusă, cu succes, în fața Curții de fotbalistul Jean-Marc Bosman. Acesta a susținut că așa-zisa “clauză a nationaliății” existentă în fotbalul profesionist contravine articolului 48* al Tratatului Comunității Economice Europene, deoarece limitează libertatea de mișcare a lucrătorilor în interiorul Uniunii.
Pentru asigurarea libertății de circulație a lucrătorilor, se cere statelor membre să abolească orice discriminare bazată pe naționalitate cu privire la angajare, remunerare, condiții de muncă (articolul 48).
Noțiunea de „lucrător” și de „activitate salariată” au semnificație comunitară întrucât, în eventualitatea în care ele ar fi interpretate în raport cu reglementările legale din sistemul juridic al unui stat membru determinat, prevederile C.E. s-ar aplica în mod diferit de la o țară din Comunitate la alta.
Lucrătorul salariat este o persoană care realizează o activitate economică certă în beneficiul altei persoane și sub conducerea acesteia, în schimbul unei remunerații.
Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție nu este obligatoriu ca persoana care beneficiază de dispozițiile Tratatului C.E. să își desfășoare activitatea pe teritoriul Comunității.
În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a pus problema de a știi dacă o persoană poate invoca prevederile dreptului comunitar chiar în statul căruia ea îi aparține.
Curtea de Justiție a hotărât că orice persoană poate să își fundamenteze solicitările pe dispozițiile dreptului comunitar în cazul în care a folosit posibilitățile oferite de acesta, adică dacă s-a stabilit în mod legal, o anumită perioadă de timp într-un stat membru și a desfășurat o activitate economică, așa cum este înțeleasă noțiunea corespunzător jurisprudenței Curții de Justiție.
3. Dreptul de stabilire și libera prestare a serviciilor
Libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor este recunoscută și persoanelor juridice, potrivit dispozițiilor articolelor 43, 48 și 55 din Tratatul C.E..
Corespunzător articolului 48, societățile constituite în conformitate cu legea unui stat membru și având sediul statutar, administrația centrală sau sediul principal în interiorul Comunității, sunt asimilate, pentru aplicarea prevederilor referitoare la dreptul de stabilire, persoanelor fizice care sunt cetățeni ai statelor membre.
Prin societăți se înțeleg societățile civile și comerciale, inclusiv cooperativele, și celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.
Potrivit articolului 55, reglementările de la articolele 45-48 sunt aplicabile și serviciilor.
După cum reiese din articolele arătate, persoanele juridice care beneficiază de dreptul de stabilire și de dispozițiile privitoare la libera prestare a serviciilor, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie constituite în conformitate cu legislația unui stat membru;
să aibă sediul statutar, administrația centrală sau sediul principal în interiorul Comunității;
să aibă scop lucrativ.
Aidoma persoanelor fizice, este necesar ca reglementările legale comunitare să permită și persoanelor juridice dreptul de a se stabili în țara de primire cu titlu principal sau cu titlu secundar. Totuși, Curtea de Justiție a hotărât că prevederile articolelor 43 și 48 nu pot să fie invocate în situația transferului administrației centrale a unei societăți dintr-un stat membru în altul, fiind vorba de o problemă care se rezolvă fie potrivit dreptului intern al țării în cauză, fie pe temeiul dispozițiilor unui tratat internațional.
După cum se observă, dispozițiile legale în materie au caracter liberal, întrucât sunt folosite, alternativ, mai multe criterii, iar naționalitatea persoanei juridice sau a asociaților care dețin controlul acesteia nu este, pentru punerea în practică a articolelor 43 sau 49 din Tratatul C.E., relevantă.
Cerința ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este și ea înțeleasă, în dreptul comunitar, în sens larg. Spre deosebire de societățile comerciale și civile care urmăresc obținerea profitului, unele persoane juridice de drept public se abat de la această condiție. Ele vor fi însă supuse reglementărilor legale comunitare, dacă desfășoară o activitate economică contra unei plăți. Formula arătată a fost reținută, de altfel, în cuprinsul Convenției din 29 februarie 1968.
Persoanele juridice care îndeplinesc condițiile analizate sunt, potrivit articolelor 48 și 55 din Tratatul C.E., asimilate persoanelor fizice, în vederea aplicării dispozițiilor referitoare la dreptul de stabilire și liberă prestare a serviciilor.
În cazul persoanelor fizice, exercitarea dreptului de stabilire cu titlu secundar în alt stat membru sau invocarea dispozițiilor referitoare la libera prestare a serviciilor presupune ca persoana în cauză să fie deja stabilită în altă țară din Comunitate.
Pentru persoanele juridice a fost stipulată, prin programele generale din 18 decembrie 1961, o condiție mai simplă, solicitându-se ca activitatea acestora să aibă o legătură efectivă și continuă cu economia unui stat membru.
Cerința examinată este îndeplinită în ipoteza în care persona juridică are sediul real sau centrul de activitate în Comunitate. Legătura cu economia unui stat membru este creată și în împrejurarea în care societatea a înființat într-o țară comunitară o filială sau o sucursală, ea având sediul real într-un stat terț.
Libera prestare a serviciilor nu este subordonată cerinței de a înființa un stabiliment în țara în care se furnizează serviciile, exceptând situațiile în care o asemenea exigență apare ca fiind necesară pentru atingerea obiectivului urmărit.
4. Permisul european de muncă
Conform Directivei nr. 360/68, statele membre ale Comunității suprimă restricțiile privind deplasarea și accesul la activitatea salarială. Astfel se asigură lucrătorului dreptul: de a părăsi statul de reședință pentru a desfășura o activitate ca persoană angajată într-un alt stat membru; de a intra pe teritoriul altui stat membru doar pe baza unei cărți de identitate sau a pașaportului; de a obține o carte (un permis) de ședere pe baza:
documentului cu care a intrat în teritoriu;
confirmării angajării de la angajator;
unui certificat de angajare.
Deci dacă dreptul de a intra într-un stat membru în căutarea unui loc de muncă aparține tuturor cetățenilor Comunității, dreptul la o carte de ședere este condiționat de găsirea unui loc de muncă. Dar dreptul de ședere nu va fi retras lucrătorului care devine incapabil de muncă datorită bolii, accidentării, șomajului; el este retras doar dacă lucrătorul devine în mod voluntar neangajat. Măsura în care șomajul este voluntar sau involuntar va fi decisă de Oficiul de angajare competent.
În cadrul statelor membre ale Comunității, cartea de ședere este un titiu unic cu permisul de muncă. De exemplu, în Franța nu se face distincție între cartea pentru intrare și ședere și permisul de muncă; (documentul este unic dar se acordă după o perioadă de 6 luni si este valabilă pentru 1 an).
Dacă dreptul de a intra într-un stat membru în căutarea unui loc de muncă aparține tuturor cetățenilor Comunității, dreptul la o carte de ședere este condiționat de găsirea unui loc de muncă.
Dreptul de ședere nu va fi retras lucrătorului care devine incapabil de muncă datorită bolii, accidentării, șomajului; el este retras doar dacă lucrătorul devine în mod voluntar neangajat. Măsura în care șomajul este voluntar sau involuntar va fi decisă de Oficiul de angajare competent.
Dreptul de ședere este stabilit prin eliberarea unui document numit “carte (permis) de ședere” a resortisanților unui stat membru al Comunității Europene. Acest document trebuie să cuprindă mențiunea că el a fost emis aplicând Regulamentul 1612/68 și dispozițiile luate de statele membre în aplicarea prezentei directive. Conținutul acestei mențiuni figurează în anexă la prezenta directivă.
În cadrul statelor membre ale Comunității, cartea de ședere este un titlu unic cu permisul de muncă. De exemplu, în Franța nu se face distincție între cartea pentru intrare și ședere și permisul de muncă; documentul este unic, dar nu este acordat dintr-o dată – întâi se eliberează o autorizație provizorie, valabilă 6 luni, apoi se eliberează cartea de ședere cu mențiunea “salariat”, valabilă un an pentru activitatea profesională și, în sfârșit, se elibereazã cartea de rezident, care este valabilă 10 ani și care este emisă după o ședere de 3 ani în care se justifică mijloacele de existență. Această carte deschide dreptul de a exercita pe întregul teritoriu, a tuturor activităților profesionale.
Acordarea și reînnoirea titlului unic poate fi refuzată prin decizie administrativă, în baza avizului unei comisii.
Printr-o nouă reglementare a fost reintrodusă rezerva amenințării pentru ordinea publică, exluzând eliberarea cărții de ședere, implicit și a permisului de muncă, străinilor poligami și soților lor, ca și studenților străini. Numai cartea de rezident permite libera alegere a slujbei și ea nu poate fi retrasă în cazul pierderii serviciului.
În alte cazuri, dreptul de ședere se subordonează existenței unei angajări. Acest drept se pierde după un an de șomaj.
Principiul mai sus menționat statuează deci: ”Nici o activitate pentru străini în Franța fără autorizare”.
Directiva nr. 360/68 conține și o serie de prevederi speciale pentru lucrătorii temporari sau sezonieri. Un lucrător temporar care muncește de la 3 la 12 luni într-un stat membru are dreptul la un permis de rezidență temporar în acel stat; care să coincidă cu perioada angajării sale. Cei care muncesc mai puțin de 3 luni în alt stat membru sau care lucrează ca sezonieri au dreptul să rezide în acel stat în timpul perioadei de angajare, dar nu pot avea un permis de rezidență. Toate aceste drepturi pot fi refuzate unui lucrător și familiei sale, temporar sau pe termen lung, pe temeiul ordinii publice, securității publice sau sănătății publice.
Sectiunea a II-a – Dreptul de ieșire și de intrare într-un stat membru al Uniunii Europene
Dreptul de ieșire.
Oricare cetățean al UE poate ieși dintr-un stat membru și a se deplasa în altul dacă:
deține o carte de identitate valabilă sau un
pașaport valabil
În cazul membrilor de familie care nu sunt cetățeni UE este necesar un pașaport valabil.
Dreptul de intrare pe teritoriul unui stat membru:
aparține oricărui cetățean UE care posedă o C.I. sau un pașaport valabil,
aparține membrilor de familie care au cetățenia unui stat membru și posedă C.I. sau pașaport valabil;
aparține membrilor de familie care nu dețin cetățenia unui stat membru dar posedă o viză de intrare într-un stat membru UE.
Directiva nr. 2004/38 permite statului de primire să oblige pe membrii de familie
care nu posedă cetățenia europeană a Uniunii să-și semnaleze prezența pe teritoriul
statului.
Sectiunea a III-a – Dreptul de sedere pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene
1. Dreptul de ședere temporară
În momentul în care s-a traversat frontiera, regimul comunitar al liberei circulații a persoanelor recunoaște dreptul de rezidență al naționalilor statelor membre pe teritoriul statului membru respectiv.
Se pot distinge situațiile în care rezidența apare ca limitată din punct de vedere temporar, fiind suficiente pentru a o justifica o carte de identitate sau un pașaport care a permis intrarea, cât și anunțarea prezenței în fata autorităților statului gazdă. Se poate vorbi astfel de un drept de rezidență cu caracter temporar.
În cadrul regimului liberei circulații a persoanelor în care statele membre nu-i pot supune pe naționalii altor state membre la unele formalități de intrare diferite de dovedirea identității, recunoașterea unui drept de rezidență tuturor naționalilor statelor membre – chiar dacă este limitat temporar – se dovedește a fi de o mare importanță practică pentru că reprezintă o perioadă minimă de timp în care să se poată perfecta condițiile necesare pentru a deveni titular al dreptului de rezidență care se constată cu documentul de rezidență.
Dacă dreptul la rezidență al destinatarilor serviciilor apare prevăzut în mod expres în Directiva nr. 73/148 și dacă durata acestuia este limitată la o perioadã de 3 luni, dreptul de rezidență al naționalilor statelor membre care se deplasează cu scopul de a-și găsi un loc de muncă nu a făcut obiectul nici unei prevederi legale exprese.
Persoanele care sunt în căutare de lucru vor dispune de un drept de deplasare și de rezidență în statul membru către care se îndreaptă în căutare de lucru.
Articolul 48* permite ca dreptul de rezidență al persoanelor care caută un loc de muncă să fie temporar limitat în perioada necesară pentru a cunoaște ofertele de lucru existente în statul respectiv și care sunt corespunzătoare calificării profesionale a celui interesat și pentru a lua măsurile necesare pentru a fi angajat.
Dispozițiile comunitare atribuie documentului de rezidență o perioadă de valabilitate de cinci ani din momentul eliberării lui. Trebuie precizat că, în ciuda înlăturării făcute de Directivele 90/364, 90/365 și 93/96 a dispozițiilor din Directiva nr. 68/360, care guvernau acest subiect, acest principiu nu joacă același rol în situația dreptului de rezidență legat de exercitarea unei activități economice ca și în dreptul dezvoltat dincolo de acest cadru de Directivele 90/364, 90/365 și 93/96. În legătură cu acesta din urmă, este posibil să se aprecieze niște criterii mai stricte referitor la valabilitatea în timp a documentului de rezidență; în cadrul lor este de un real folos să se determine termenul de valabilitate al documentului de rezidență și motivele pentru care acesta ar putea fi retras.
Referitor la regimul aplicabil documentului de rezidență legat de exercitarea unei activități economice, termenul minim de valabilitate prevăzut este de 5 ani, acest document fiind reînnoit în mod automat. Dreptul de rezidență nu rămâne în vigoare decât atât timp cât beneficiarii îndeplinesc cererile stabilite, fără a se prevedea vreo excepție de la această regulă; dacă individul nu mai respectă una dintre condițiile care inițial îl ajutaseră să obțină dreptul, acest drept se pierde.
În ceea ce se referă la domeniul de aplicare teritorială a documentului de rezidență, acest document trebuie să fie valabil pentru tot teritoriul statului membru care l-a emis.
Dreptul de rezidență nu poate face obiectul unor limitări sau al unor restricții în interiorul unui stat membru din motive de ordine publică; excepție fac cei ce se stabilesc în acest stat și ajung să beneficieze de principiul tratării egale.
Aceasta înseamnă că statele membre pot să impună restricții asupra libertății de circulație și a rezidenței naționalilor altor state membre pe teritoriul lor doar atunci când fac același lucru și cu proprii naționali.
2. Dreptul de ședere permanentă
În baza Directivei Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE cetățenii Uniunii dobândesc dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă după o perioadă de cinci ani de rezidență juridică neîntreruptă, cu condiția să nu fi fost aplicată o decizie de expulzare împotriva lor. Acest drept de ședere permanentă nu depinde de nicio altă condiție. Aceeași regulă li se aplică și membrilor familiei care nu sunt cetățeni ai unui stat membru și care au locuit timp de cinci ani cu un cetățean al Uniunii. Dreptul de ședere permanentă se pierde numai în cazul absenței din statul membru gazdă timp de doi ani consecutivi.
Pe baza unei solicitări, cetățenii Uniunii vor primi un document care le atestă dreptul de ședere permanentă. În cel mult șase luni de la data solicitării, statele membre emit membrilor familiei ce provin din țări terțe permise de ședere permanentă cu valabilitate nedeterminată, care se pot reînnoi automat o dată la zece ani. Cetățenii pot folosi orice dovadă acceptată în general în statul membru gazdă pentru a dovedi că au locuit acolo fără întrerupere.
Cetățenii Uniunii care întrunesc cerințele pentru acordarea dreptului de ședere sau a dreptului de ședere permanentă și membrii familiilor acestora beneficiază, de asemenea, de tratament egal cu cetățenii țării gazdă din zonele vizate de tratat. Totuși, statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la asigurare socială în primele trei luni de ședere persoanelor altele decât angajații sau liber-profesioniștii și membrii familiei acestora. De asemenea, statele membre gazdă nu sunt obligate, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să acorde ajutor de întreținere pentru studii, inclusiv pentru cursuri de formare profesională, sub formă de granturi sau credite pentru aceste persoane.
3. Permisul de sedere
Dreptul de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute este consacrat de Regulamentul nr. 1612/68, elaborat de Consiliu. După adoptarea acestui act normativ, în toate țările Comunității Europene regimul angajării are două caracteristici:
1. Recrutarea forței de muncă prin grija serviciului public este facultativă.Orice cetățean al unui stat membru și orice angajator ce exercită vreo activitate pe teritoriul unui stat membru poate să-și schimbe cererile și ofertele de muncă, să încheie contracte de muncă și să le pună în executare conform legilor în vigoare fără discriminare.
2. Pentru obținerea unei „cărți de ședere", salariatul va aduce dovada că este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declarație de angajare din partea angajatorului său sau un atestat (certificat) de muncă.
Un stat membru nu poate discrimina în mod deschis sau voalat pe cetățenii altui stat membru, limitând cererile și ofertele de angajare sau stabilind unele proceduri speciale de recrutare sau împiedicarea recrutării lucrătorilor nerezidcnți (articolele 2 și 3).Tratamentul nediscriminatoriu prevăzut la articolul 3 constă în aplicarea, în cazul persoanelor vizate de această dispoziție, acelorași dispoziții legislative care sunt aplicabile și cetățenilor acelui stat și de a le pune în sfera aceleiași practici administrative ".
Curtea de Justiție afirmă că, în legătură cu recunoașterea dreptului de rezidență, atât pașaportul cât și documentul de identitate au valoare pentru a putea dovedi identitatea și naționalitatea titularului, ambele documente putând îndeplini în mod individual această funcție, indiferent care dintre acestea fusese folosit în momentul intrării. În momentul solicitării documentului de rezidență este suficient să se prezinte pașaportul sau documentul de identitate, fără a mai fi necesar ca în plus solicitantul să se afle în posesia documentului pe care l-a utilizat pentru a putea intra în respectivul stat. Autoritățile de stat nu au dreptul să subordoneze expedierea documentului de rezidență mai sus numitului act.
Interpretarea acestei Directive nr. 68/360, se justifică, în opinia Curții de Justiție, prin scopul urmărit de această dispoziție, anume acela de a împiedica statul membru gazdă să impună condiții disproporționate dreptului de rezidență, cum ar fi aceea de a cere prezentarea de documente diferite celor pe care se presupune că persoana le-ar avea, pentru că aceasta fusese deja nevoită să le prezinte la intrarea în statul membru gazdă.
În vederea dovedirii identității si a naționalității, Curtea de Justiție semnalează că acest document ar trebui să conțină toate elementele necesare pentru a demonstra identitatea și naționalitatea titularului său și să fie în vigoare. Dacă sunt îndeplinite aceste cereri, nu mai are importanță dacă documentul a fost semnat de un stat înainte ca acesta sã devină membru al Comunității.
Dovada identității și a naționalității nu este unicul lucru care se cere pentru a obține documentul de rezidență. Statele membre pot cere ca persoana să demonstreze că dreptul de rezidență se leagă exlusiv de exercitarea unei activități economice sau de îndeplinirea uneia dintre condițiile prevăzute în Directivele 90/364, 90/365 și 93/96 (Directiva nr. 62/360 stabilește pentru lucrătorul prin contract o declarație de angajare semnată de patron sau o carte de muncă; Directiva nr. 73/148 prevede ca destinatarii și prestatorii de servicii să aducă dovada că se încadrează într-una din categoriile la care se referă articolele 1 și 4; Directivele 90/364, 90/465 și 93/96 se referă la o asigurare pe caz de boală care să acopere totalitatea riscurilor pe teritoriul statului gazdă, ca și resursele materiale suficiente, care sunt determinate în funcție de diferitele categorii de persoane la care se referă). Se observă astfel că, există o serie de cereri destinate să asigure în fiecare caz în parte că individul are mijloace economice suficiente sau posibilitatea de a și le procura, garantând astfel că acesta nu va deveni o povară pentru statul gazdă.
4. Dreptul de ședere al studenților
Prima categorie individualizată a persoanelor este aceea a studenților ,care,deja în cadrul referinței propuse de Comisia din 1979, referință la un drept de acoperire generală,fuseseră incluși în categoria persoanelor care ar trebui să beneficieze de un drept de rezidență independent de exercitarea unei activități economice.44
Problemele pe care le-a suscitat inițial circulația studenților n-au fost puse cu referire la libertatea de intrare și ședere, ci cu referire la accesul naționalilor statelor membre la formare profesională în centrele de învățământ ale altor state membre.
Drepturile de intrare și de rezidență ale studenților nu se puteau recunoaște așa cum avertiza și jurispudența comunitară ,în baza dispozițiilor referitoare la destinatarii de servicii deoarece în situația cursurilor urmate în cadrul unui sistem național de învățământ nu se poate vorbi de existența unei remunerări (sistemul educativ fiind de obicei finanțat de bugetul public).
Problema referitoare la pregătirea profesională și-a găsit soluția aplicând principiul nedisciminării din Tratatul C.E.E. referitor la executarea unei politici de formare profesională din articolul 128 * din Tratat45. În virtutea acestei formulări, se poate considera — cum a afirmat și Curtea de Justiție însăși – că se recunoștea implicit dreptul de intrare și de rezidență al studenților, corolar necesar pentru a face efectiv accesul la centrul de învățământ.
Aceasta în măsura în care dreptul nediscriminării în ceea ce privește condițiile de acces la formarea profesională, nu se refereau doar la exigențele impuse de către centrul de învățământ (gen cheltuieli de înscriere), ci și la toate celelalte măsuri care ar putea împiedica exercitarea acestui drept, între care este inclus și dreptul de rezidență pe durata perioadei de pregătire.
Comisia a statuat că dreptul de intrare și de rezidență al studenților ar putea deja să se subînțeleagă din dreptul de acces, în condiții egale, la pregătirea profesională.46
Totuși, dată fiind importanța crescândă a circulației studenților în Comunitate – promovată inclusiv prin intermediul programelor comunitare -rezultă că este convenabil ca legiuitorul comunitar să se ocupe de acest aspect, așa cum făcuse, la momentul potrivit, cu cazul serviciilor.
Utilitatea articolului 235 * din Tratatul C.E.E. ca bază juridică a dreptului de rezidență al studenților fusese deja gândită de doctrină, înțelegându-se că nu era cea adecvată, deși se estima că articolul 128 * din Tratat conferea instituțiilor comunitare o bază juricică suficientă.
În acest sens Curtea de Justiție, a anulat Directiva nr. 90/366, considerând că, în măsura în care directiva referitoare la dreptul de rezidență al studenților este destinată să consacre și să organizeze dreptul de rezidență, limitat la durata pregătirii studenților, naționali ai unui stat membru, ca și a soțului/soției și a fiilor în grija acestuia, respectiva dispoziție stabilește într-un domeniu, de aplicare a Tratatului, cum ar fi acela al pregătirii profesionale, tratat în articolul 128*, o reglementare care interzice discriminarea pe motiv de naționalitate.
In acest sens, Curtea de Justiție deschide o importantă cale de dezvoltare a principiului general din Tratatul C.E.E. Trebuie totuși ținut seama de faptul că anularea Directivei nr. 90/366 se datorează faptului că baza juridică utilizată în adoptarea ei, anume articolul 235 * din Tratatul C.E.E., a presupus excluderea prerogativelor Parlamentului European fără a se discuta conținutul normativ esențial al directivei. In consecință, anularea nu conține, în principiu, repercusiuni asupra reglementării materiale a dreptului de rezidență.47
Directiva nr. 93/96, privitoare la dreptul de rezidență al studenților, reprezintă o lărgire a domeniului de aplicare a principiului liberei circulații stabilit prin Tratatul C.E.E. la o situație care, se include în domeniul de aplicare a acestuia, constatându-se necesitatea de a aplica prevederile din Tratat, prin care se interzice orice discriminare între naționalii statelor membre în ceea ce privește accesul la formarea profesională în cadrul Comunității48.
În măsura în care recunoașterea dreptului de rezidență prin Directiva nr. 93/96 are, într-o oarecare măsură, un caracter rezidual, se exclud din domeniul de aplicare personală a directivei studenții care se bucură de dreptul de rezidență pentru că exercită sau au exercitat o activitate economică dat fiind că aceste persoane se bucură de asemenea drept în calitatea lor de lucrători în baza articolului 48 * al Tratatului Comunității Economice Europene și a Regulamentului Comunității Economice Europene 1612/68, care stabilește în mod general că lucrătorul are dreptul să se bucure de aceleași avantaje sociale ca și naționalii, avantaje care se extind la posibilitatea de a-și îmbunătăți calitățile profesionale și de promovare. De asemenea se văd excluși din domeniul de aplicare a directivei studenții care se bucură de dreptul de rezidență în virtutea statutului de membri ai familiei unui lucrător emigrant.
Directiva limitează acordarea dreptului de rezidentă de către statele membre la cazul în care studentul poate garanta autorităților însărcinate, printr-o declarație sau la alegerea studentului, prin orice alt mijloc echivalent, că dispune de resurse necesare și de o asigurare de sănătate care să acopere riscurile în statul membru gazdă, cerințe cu care se pretinde evitarea ca titularul dreptului de rezidență să nu devină, în timpul perioadei sale de rezidență, o povară pentru asistența socială din statul membru gazdă. In funcție de acest caracter de drept condiționat unor cerințe cu caracter economic și unei situații subiective de natură temporală, dreptul de rezidență al studenților se limitează la durata perioadei de formare.
Consiliul a optat pentru o redactare extrem de atentă și conformă cu interpretarea dată de Curtea de Justiție Tratatului Comunității Economice Europene în materie de pregătire profesională. In conformitate cu această interpretare, în stadiul actual al dezvoltării dreptului comunitar, principiul nediscrirninării conținut în Tratat se referă doar la interzicerea discriminării, la accesul la pregătirea profesională și nu la ajutoare oferite studenților pentru întreținere și hrană.
În cadrul actual de distribuire a competențelor în care fiecare stat membru continuă să fie responsabil de sistemul propriu de educație națională, soluția adoptată, care face posibilă circuație a studenților dintr-o perspectivă formală, evită ca statele membre care au sisteme educative mai generoase sau mai bune calificativ să fie nevoite să se ocupe de cheltuielile studenților proveniți din statele membre. Totuși, după cum se semnalează, acest drept al statelor membre de a se proteja de „fluxurile artificiale de studenți" se traduce în realitate ca un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor.
5. Dreptul de ședere al persoanelor care au încetat să exercite o activitate profesională
O altă categorie de persoane considerată a se deosebi din punct de vedere al recunoașterii unui drept de rezidență a fost cea a lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să exercite vreo activitate profesionala. Astfel, Tratatul recunoaște dreptul de permanență pe teritoriul unui stat membru după exercitarea unei slujbe, posibilitate pe care dreptul privat o extinde cu același conținut asupra cazului în care libera circulație a persoanelor s-a exercitat în cadrul dispozițiilor referitoare la libertatea de stabilire.
Prin extinderea dreptului de rezidență al lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să exercite vreo activitate profesională, dar care n-au exercitat libera circulație a persoanelor prevăzute în Tratatul CEE. În timpul perioadei lucrative, se ajunge la o superpoziționare a reglementării comunitare față de situația persoanelor care s-au retras din viața profesională. În acest sens, dreptul de permanență în statul gazdă în care s-au exercitat fie libera circulație a lucrătorilor, fie stabilirea din timpul vieții profesionale a acestora, i se alătură acum dreptul de rezidență în orice stat membru în condițiile Directiva 90/365.
Dreptul de permanență și cel de rezidență răspund la considerații distincte, deși, după cum se arată, dreptul de rezidență recunoscut de Tratat nu răspunde rațiunilor de natură să justifice prezența acestor persoane în alte state membre, ci mai degrabă, la motive umanitare și sociale, în măsura în care se presupune că persoana care a trăit timp de câțiva ani într-un stat gazdă este suficient de înrădăcinată sau de integrată pentru a avea dreptul, dacă asta dorește, de a rămâne definitiv în acest stat.
In schimb, dreptul de rezidență al lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să exercite vreo activitate profesională și care nu au fost subiecți ai liberei circulații a persoanelor prevăzută în Tratatul C.E.E. în timpul vieții sale profesionale, răspunde la considerații mai direct legate cu „Europa Cetățenilor". Din aceste situații se înțelege că dezvoltarea principiului liberei circulații a persoanelor va trebui să presupună și posibilitatea ca toți naționalii statelor membre să-și aleagă reședința în orice stat membru, independent de condițiile economice, inclusiv dacă aparțin categoriilor de persoane care nu mai au relevanță sub aspect laboral. Această posibilitate ce se vedea favorizată prin faptul că în cadrul coordonării dispozițiilor referitoare la asigurările sociale, beneficiarii pensiilor au dreptul să continue să primească banii pentru prestații, cât si rentele, chiar si atunci când ei se află în rezidență pe teritoriul unui stat membru diferit de acela în care își află sediul instituția care datorează banii.
In ceea ce se referă la baza juridică la care trebuie recurs pentru recunoașterea dreptului de rezidență al lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să exercite vreo activitate profesională articolul 235 * al Tratatului Comunității Economice Europene pare a oferi o bază juridică mai potrivită modificărilor făcute de către Consiliu referitor la regimul mai favorabil propus de către Comisie și Parlament (referitor la problemele care au apărut referitor la dreptul de permanență și la adoptarea Directivei nr. 75/34 a C.E.E.referitoare la dreptul de permanență allucrătorilor pe cont propriu-Comisia a considerat că Tratatul C.E.E. ar conferi puteri suficiente pentru adoptarea sa dar Consiliul neîmpărtășind aceste argumente a adoptat Directiv a luând ca bază art.235*)
Directiva nr. 90/365 recunoaște dreptul de rezidență al lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să-și exercite activitatea profesională într-un caz care nu este prevăzut inițial în Tratat, dar care se consideră necesar pentru a realiza principiul liberei circulații a persoanelor în legătură cu articolele 48 * și 52 * din Tratatul C.E.E. Acest drept de rezidență are -entitate proprie- în acele cazuri în care lucrătorul nu a exercitat dreptul de liberă circulație în timpul perioadei de activitate profesională și hotărăște să îl exercite în momentul în care devine beneficiarul unei rente sau al unei pensii.
Dreptul de rezidență al lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să-și exercite activitatea profesională apare condiționat de dispunerea de resurse suficiente care să garanteze că beneficiarul nu va deveni o povară excesivă pentru statul gazdă. Posesia resurselor suficiente va fi probată prin dreptul la o pensie de invaliditate, de vârstă sau chiar printr-o indemnizație în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale (ce vor avea un nivel superior asistenței sociale acordate naționalilor din statul-gazdă). În afară de niște resurse suficiente, cerințele cu caracter economic include necesitatea de a dispune de o asigurare de sănătate care să acopere riscurile în statul membru gazdă.
6. Dreptul de ședere al membrilor familiei lucrătorilor salariați și independenți
În ceea ce privește Directiva nr. 90/364, întrucât acordarea dreptului de rezidență este condiționată de satisfacerea din partea solicitantului a unor cereri cu caracter economic – anume deținerea unei asigurări de sănătate și a unor resurse suficiente care să poată garanta că această persoană și membrii familiei sale nu vor deveni în timpul șederii lor o povară pentru asistența socială a statului gazdă – dreptul de rezidență recunoscut de această dispoziție pierde caracterul de generalitate pretins de directivă.
În acest sens, naționalul unui stat membru care, după ce s-a deplasat în alt stat membru, vrea să-și vadă recunoscut dreptul de rezidență, în acesta în virtutea Directivei nr. 90/364, va trebui să dovedească nivelul superior al resurselor sale față de nivelul resurselor sub care statul membru gazdă poate oferi asistență socială naționalilor săi, ținând seama și de situația personală a solicitantului și a membrilor familiei care l-au însoțit.
Se scoate în evidență faptul că criteriile care se folosesc pentru a determina domeniul de aplicare personală sunt diferite în funcție de situația persoanei în legătură cu dreptul comunitar. În cazul lucrătorilor cu caracter general al persoanelor care duc la bun sfârșit o activitate economică, criteriul utilizat este un criteriu calitativ stabilit numai prin examinarea naturii exercitate, independent de veniturile obținute. Dimpotrivă, în cazul persoanelor care nu exercită nici o activitate economică, criteriul este cantitativ și presupune examinarea resurselor de care se dispune.
Se evidențiază astfel existența a două categorii de persoane care se bucură de dreptul de rezidență. Pe de o parte, categoria pe care am putea-o numi „tradițională" se bucură de un drept de rezidență necondiționat, în timp ce persoanele care își derivă dreptul de rezidență din Directivele 90/364, 365 și 93/96 trebuie să dovedească că dispun de mijloacele economice suficiente pentru a nu deveni o povară pentru asigurările sociale ale statului gazdă.
În orice caz, trebuie ținut seama că problema referitoare la garanțiile pe care trebuie să le ofere naționalii statelor membre se înscrie în cadrul general al problemelor pe care le creează diferențele de conținut și domeniul de acoperire între diferitele sisteme de protecție socială. Este vorba așadar de o materie cu o puternică incidență în problemele legate de coeziunea economică sau socială, dat fiind că, cu cât va fi aceasta mai mare între statele membre și deciziile care privesc teme ca sărăcia sau șomajul se vor lua în mod global de comunitate, având repercusiuni în depășirea diferențelor privitoare la lărgirea domeniului de protecție socială între statele membre și prin urmare a temerilor și a suspiciunilor acestora în fața valurilor migratoare produse de lipsa de armonizare a regimurilor de siguranță și asistență socială.
În cadrul recunoașterii unor drepturi la circulație teritorială, regimul comunitar al liberei circulații a persoanelor se referă și la dreptul naționalilor statelor membre de a fi însoțiți de membrii familiei lor, extinzând și asupra acestor persoane unele drepturi de liberă deplasare și de rezidență paralele cu acelea care îi sunt recunoscute titularului liberei circulații.
Așa cum se desprinde din junsprudența Curții, drepturile la circulație teritorială a membrilor familiei sunt niște drepturi derivate din dreptul originar de care beneficiază persoana care exercită libertatea de circulație în cadrul cbmumfăr, care nu pot fi menținute într-o formă autonomă, nici nu pot fi recunoscute într-o manieră independentă, fără ca pe de altă parte acest caracter de drept derivat să presupună că membrul familiei trebuie în mod obligatoriu să conviețuiască cu titularul dreptului la liberă circulație, în măsura în care relația de dependență sau legătură familială mai este în vigoare.
Dreptul naționalului unui stat membru de a se întoarce în propriul stat cu membrii familiei care ar fi naționali ai unui stat nemembru, dacă acesta a exercitat dreptul la liberă circulație prevăzut în dispozițiile comunitare, pune problema că pe această cale să se facă loc unor posibilități de evaziune a dispozițiilor naționale în materie de străini. (Se subliniază dificultatea de a delimita într-o formă precisă situațiile care trebuie prevăzute în acest cadru).
Curtea de Justiție a confirmat drepturile de intrare și de rezidență a soțului (soției) – indiferent de naționalitatea acestuia – naționalului unui stat membru care a exercitat dreptul de liberă circulație a lucrătorilor sau de stabilire și care urma să se întoarcă în țara de origine. Iar asta în măsura în care aceste drepturi nu pot produce „efecte plenare"; dacă naționalul comunitar ar întâlni, la întoarcerea în statul său de origine, obstacole la intrarea și reședința soțului (soției) sale, trebuie ținut cont de faptul că acesta din urmă are cel puțin aceleași drepturi de intrare și de ieșire pe care le-ar avea naționalul comunitar care a exercitat dreptul la liberă circulație a persoanelor, în cazul în care acesta ar hotărî să intre și să rezide în alt stat membru, diferit de acela în care individul în cauză este național. Totuși, în măsura în care există posibilitatea ca aceste drepturi să fie folosite pentru a evita respectarea dispozițiilor naționale legate de străini, cu riscul imediat derivat al fraudei, Curtea nuanțează, afirmând că facilitățile create de către Tratat nu interzic statelor membre să ia măsurile necesare pentru a împiedica posibilele abuzuri.
Cu caracter general, conținutul și valabilitatea în timp a drepturilor la ciculație teritorială recunoscute membrilor familiei este identic cu acela al drepturilor persoanei de care aceștia depind. Totuși, acest principiu cunoaște limitări în acele cazuri în care membrul familiei este național al unui stat ncmembru; în aceste condiții se produce o derogare de la regimul aplicabil naționalilor unui stat nemcmbru care, cu caracter general, sunt excluși din domeniul normelor comunitare ale liberei circulații a persoanelor. În legătură cu dreptul de intrare, statele membre pot cere membrilor familiei care nu au naționalitatea nici unui stat membru, vize de intrare sau alte obligații echivalente, deși vor acorda acestor persoane toată seria de facilități pentru a obține vizele de care au nevoie.
În ceea ce se referă la dreptul de rezidență, când membrul unei familii nu posedă naționalitatea unui stat membru, i se va acorda un „document de rezidență" care va avea aceeași valoare că și cel al persoanei de care acesta depinde.
Directivele 90/364, 365 și 93/96 nu prevăd care sunt documentele pe care le pot cere statele membre pentru acordarea dreptului de rezidență persoanelor membre ale familiei unui național, dar care sunt naționale unui stat nemembru. De aceea trebuie acoperită această lipsă recurgând la cele hotărâte în Directiva nr. 68/360, în sensul că se va putea cere doar documentul în baza căruia respectiva persoană a intrat pe teritoriul statului, document care să dovedească legătura de familie existentă între acesta și naționalul statului membru.
Dacă acesta pierde legătura de rudenie prin deces sau dezlegarea căsătoriei, va pierde – cu excepția carurilor în care poate fi titular al dreptului de rezidență – legătura cu dreptul comunitar, ajungând să depindă de dispozițiile naționale care privesc străinii. Aceasta se poate traduce ca un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor în Comunitate.
Se speră că recunoașterea unui drept la liberă circulație și de rezidență de acoperire generală în cadrul cetățeniei Uniunii, va conduce la o reglementare a drepturilor la deplasare teritorială a membrilor familiei din care nu doar se vor elimina situațiile de discriminare, ci chiar se vor rezolva consecințele negative la care conduce situația de dependență în care se găsesc membrii familiei și mai ales acei membri care sunt naționali ai unui stat membru. În acest mod s-ar putea realiza plenar libera circulație a persoanelor în Comunitate.
Capitolul IV: Excepții de la libera circulație a persoanelor
Sectiunea I – Excepții de la aplicarea principiului liberei circulații a lucrătorilor
Libertatea de circulație a persoanelor în Comunitate nu are un caracter absolut, ci poate fi obiect al unor limitări sau excepții, justificate pe motive de ordine publică,sănătate și siguranță publică.61 În cadrul sistemului de distribuire a competențelor între statele membre si Comunitate, excepția de ordine publică, sănătate și siguranță publică presupune o rezervă de suveranitate în favoarea statelor membre care au dreptul de a restrânge sau de a suprima libertatea de circulație a persoanelor recunoscuta prin ordinul supranațional. Totuși exercitarea competențelor naționale în acest domeniu este limitarea de niște criterii comunitare care pleacă din Directiva nr. 64/221 care face parte din regimul administrativ comun referitor la libera circulație a persoanelor.
Statele membre nu au atribuit liberei circulații a persoanelor și liberei circulații a serviciilor caracter absolut.
Așa cum s-a afirmat, devin conceptele de „ordine,sănătate,siguranță publică”devin noțiuni comunitare, a căror interpretare nu poate rămâne la latitudinea statelor membre care, deși încă mai păstrează o anumită marjă de apreciere în determinarea circumstanțelor care constituie o amenințare pentru ordinea publică sau pentru siguranța publică, totuși constată că marja aceasta este supusă exigențelor dreptului comunitar și controalelor instituțiilor comunității.
Corespunzător dispozițiilor Tratatului C.E. și a actelor adoptate de instituțiile comunitare în scopul realizării obiectivelor acestuia, țările membre pot institui, în anumite situații, restricții în domeniile menționate.
Așa cum însăși Curtea a arătat, rezerva de ordine publică, sănătate și securitate publică la care se referă Tratatul C.E.E. în ceea ce privește libera circulație a persoanelor, nu trebuie înțeleasă ca o cerință necesară obținerii drepturilor la intrare și la rezidență recunoscute de către dreptul comunitar, ci ca o posibilitate de a recurge – în cazuri particulare și în prezența unei justificări adecvate – la restricționarea exercitării unor drepturi care derivă direct din tratat sau din dispozițiile care îl dezvoltă.
Cazul Jipa
Reclamantul, Gheorghe Jipa a cerut soluționarea unei situații de restricționare a liberei circulații în cadrul UE, ca urmare a interdicției de călătorie în Belgia pe o durată de până la trei ani, impusă de MIRA.
La scurt timp de la data aderării României la UE, o instanță judecătorească (Tribunalul Dâmbovița) a adresat CJCE mai multe întrebări ce priveau exercitarea dreptului la libera circulație de către un cetățean român – devenit cetățean al Uniunii – în raport cu autoritățile propriului stat, în măsura în care acestea din urmă invocau un motiv de ordine publică pentru limitarea exercitării respectivului drept.
În fapt
Domnul Jipa a părăsit România la 10 septembrie 2006 pentru a se deplasa pe teritoriul Regatului Belgiei. La 26 noiembrie 2006, a fost returnat în România deoarece se afla în situație de „ședere ilegală” pe teritoriul acestui stat membru, în conformitate cu termenii acordului de readmisie.
La 11 ianuarie 2007, Tribunalul Dâmbovița a fost sesizat cu o cerere formulată de minister în temeiul prevederilor articolelor 38 și 39 din Legea nr. 248/2005, de dispunere a unei măsuri prin care să i se interzică domnului Jipa să călătorească în Belgia pe o perioadă de până la trei ani.
Instanța de trimitere subliniază că cererea ministerului nu precizează natura „șederii ilegale” care a determinat readmisia domnului Jipa.
În aceste circumstanțe, Tribunalul Dâmbovița a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul [18 CE] […] trebuie interpretat în sensul că se opune ca legislația României (și anume articolele 38 și 39 din [Legea nr. 248/2005] […]) să împiedice exercitarea dreptului la liberă circulație a persoanelor?
2) a) Dispozițiile articolelor 38 și 39 din Legea nr. 248/2005 […] care împiedică o persoană (cetățean român și în prezent cetățean al Uniunii Europene) să circule liber într-un alt stat (în speță membru al Uniunii Europene) constituie un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor, libertate consacrată la articolul 18 CE?
b) Un stat membru al Uniunii Europene (în speță România) poate dispune limitarea exercitării liberei circulații a cetățenilor pe teritoriul altui stat membru?
3) a) Termenul «ședere ilegală» în sensul Hotărârii Guvernului [român] nr. 825/1995 pentru aprobarea [acordului de readmisie] (în temeiul căreia s-a dispus readmisia pârâtului aflat în situația de «ședere ilegală») se circumscrie motivului de «ordine publică» sau de «siguranță publică» prevăzut la articolul 27 din Directiva 2004/38/CE, pentru a se putea dispune restrângerea libertății de circulație a unei astfel de persoane?
b) În situația în care răspunsul la întrebarea precedentă este afirmativ, dispozițiile articolului 27 din [Directiva 2004/38] trebuie interpretate în sensul că statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii Europene pentru motive de «ordine publică» și de «siguranță publică» în mod automat, fără a se analiza «conduita» persoanei în cauză?”
Întrucât a considerat că întrebările respective necesită un răspuns urgent din partea Curții, dat fiind că domnul Jipa trebuie să aibă posibilitatea să își exercite dreptul la liberă circulație sau să cunoască cât mai repede dacă se impune restrângerea exercitării acestui drept, instanța de trimitere a solicitat Curții judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate, în temeiul articolului 104a primul paragraf din Regulamentul de procedură.
Prin Ordonanța din 3 aprilie 2007, președintele Curții a respins această cerere pentru motivul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 104a primul paragraf.
În drept
Reglementarea comunitară
Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38 prevede:
„Fără a aduce atingere dispozițiilor privind documentele de călătorie aplicabile controalelor la frontierele naționale, toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.”
Potrivit articolului 27 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38:
„(1) Sub rezerva dispozițiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
(2) Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.”
Reglementarea națională
Articolul 1 din Acordul dintre Guvernul României, pe de o parte, și Guvernele Regatului Belgiei, Marelui Ducat al Luxemburgului și Regatului Țărilor de Jos, pe de altă parte, privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat în 1995 și aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 825/1995 (Monitorul Oficial al României nr. 241 din 20 octombrie 1995, denumit în continuare „Acordul de readmisie”), prevede:
„Guvernul României readmite intrarea pe teritoriul său, la cererea Guvernului Belgiei, al Luxemburgului sau al Țărilor de Jos și fără formalități, a oricărei persoane care nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile de intrare sau de ședere aplicabile pe teritoriul Belgiei, al Luxemburgului sau al Țărilor de Jos, în măsura în care s-a stabilit sau este prezumat că aceasta are cetățenia română.”
Articolul 3 alineatele (1) și (3) din Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate (Monitorul Oficial al României nr. 682 din 29 iulie 2005), în versiunea aplicabilă litigiului din acțiunea principală (denumită în continuare „Legea nr. 248/2005”), prevede:
„(1) Limitarea exercitării dreptului cetățenilor români la liberă circulație în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile și în condițiile prevăzute în prezenta lege, și constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept.[…]
(3) Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate reprezintă interdicția temporară de a călători în anumite state, dispusă de autoritățile competente române, în condițiile prezentei legi.”
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 are următorul cuprins:
„Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire la următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat;
b) cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.”
Articolul 39 din Legea nr. 248/2005 prevede:
„În situația prevăzută la art. 38 lit. a), măsura se dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București.”
Hotărâre
În prima instanta, Curtea apreciaza ca returnarea din statul gazda pentru motiv de sedere ilegala nu poate fi luata în considerare de catre statul de origine daca aceasta situatie nu implica conduita personala a celui în cauza, conduita ce trebuie sa reprezinte „o amenintare reala, prezenta si suficient de grava la adresa unui interes fundamental al societatii” (pct. 26; subl.ns.); or, în speta, nu este deloc clar în ce masura pârâtul ar constitui o astfel de amenintare.
În al doilea rând, la punctul urmator se face trimitere la unicul temei al returnarii, constând în sederea ilegala, “lipsind orice apreciere specifica a conduitei persoanei în cauza si orice referire la vreo amenintare pe care aceasta ar constitui o pentru ordinea publica sau pentru siguranta publica”; mai mult, aprecierea respectiva este completata astfel: “guvernul român precizeaza […] ca nici decizia autoritatilor belgiene care au decis returnarea […] nu a fost întemeiata pe motive de ordine publica sau de siguranta publica”. Apoi, pct. 28 este destinat reamintirii sarcinii ce revine instantei de trimitere, prin sistemul articolului 234 CE, iar pct. 29 unei recapitulari a regulilor privind recurgerea la proportionalitate. Dispozitivul are urmatoarea formulare: “Articolul 18 CE si articolul 27 din Directiva 2004/38/CE […] nu se opun unei reglementari nationale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul ca a fost returnat anterior din acest stat pentru ca se afla acolo în situatie de „sedere ilegala”, cu conditia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant sa reprezinte o amenintare reala, prezenta si suficient de grava la adresa unui interes fundamental al societatii si, pe de alta parte […]” cu respectarea proportionalitatii (subl.ns.).
Dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, ci poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin tratat, precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.
În ceea ce privește acțiunea principală, limitările și condițiile decurg în special din articolul 27 alineatul (1) din Directiva 2004/38, dispoziție care permite statelor membre să restrângă libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii sau a membrilor familiilor acestora în special pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică.
În această privință, Curtea a subliniat întotdeauna că, deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta, nu este mai puțin adevărat că, în contextul comunitar și în special ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Comunității Europene. Jurisprudența a precizat astfel că noțiunea de ordine publică presupune, în orice caz, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății.
Într-o situație precum cea din acțiunea principală, împrejurarea că față de un cetățean al Uniunii s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulație al cetățeanului respectiv decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
Or, situația care a determinat apariția litigiului din acțiunea principală nu pare să răspundă cerințelor amintite la punctele 22-26 din prezenta hotărâre. În special, din dosarul transmis Curții de instanța de trimitere și din observațiile scrise ale guvernului român pare să rezulte că cererea ministerului prin care se urmărește limitarea dreptului de liberă circulație a domnului Jipa are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus față de acesta pe teritoriul Regatului Belgiei, întrucât se afla în situație de „ședere ilegală” în acest stat membru, lipsind orice apreciere specifică a conduitei persoanei în cauză și orice referire la vreo amenințare pe care aceasta ar constitui-o pentru ordinea publică sau pentru siguranța publică. Pe de altă parte, guvernul român precizează în observațiile sale scrise că nici decizia autorităților belgiene care au decis returnarea domnului Jipa nu a fost întemeiată pe motive de ordine publică sau de siguranță publică.
Totuși, îi revine instanței de trimitere sarcina de a efectua constatările necesare în această privință, pe baza elementelor de fapt și de drept care au motivat, în cauza din acțiunea principală, cererea ministerului de limitare a dreptului domnului Jipa de a ieși de pe teritoriul național.
În cadrul unei astfel de aprecieri, instanța de trimitere va trebui să stabilească de asemenea dacă respectiva limitare a dreptului de a ieși de pe teritoriul național este aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Într-adevăr, din articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38, precum și din jurisprudența constantă a Curții reiese că o măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație nu poate fi justificată decât dacă respectă principiul proporționalității.
Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 18 CE și articolul 27 din Directiva 2004/38 nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat pentru că se afla acolo în situație de „ședere ilegală”, cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății și, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.
Sectiunea a II-a – Excepții de la dreptul de stabilire și de la aplicarea principiului liberei prestări a serviciilor
Limitele aduse principiului liberei circulații a serviciilor se clasifică în două categorii:
– Măsuri care au fost stabilite în funcție de natura sau caracteristicile unor activități profesionale. Pe baza acestora, statele membre pot să rezerve exercitarea unor activități persoanelor care le aparțin (art. 39, par. 4, art. 45 și art. 55 din Tratatul C.E);
– Măsuri care au fost instituite luându-se în considerare conduita resortisanților statelor membre. Ele îndreptățesc țările din Comunitate să refuze intrarea și șederea persoanelor de cetățenie străină pe teritoriul lor. Refuzul poate să fie justificat prin motive care țin de ordinea publică, de securitatea și sănătatea publică.
Aceste motive sunt reglementate atât în cuprinsul Tratatului C.E., cât și în cadrul Directivei nr. 2004/38. Ordinea publică, securitatea și sănătatea publică justifică, potrivit Directivei nr. 2004/38, instituirea unor restricții în ceea ce privește intrarea și șederea persoanelor care sunt cetățeni ai Uniunii europene și a membrilor familiilor acestora, indiferent de cetățenia lor, pe teritoriul statelor membre. Ordinea publică și securitatea publică pot să fie invocate și în cazul persoanelor juridice. De altminteri, art. 46 din Tratatul C.E. se referă la resortisanții străini, art. 55 prevede că dispozițiile art. 45-48 din tratat sunt aplicabile și în materia serviciilor, iar în cuprinsul art. 48 sunt stipulate condițiile în care persoanele juridice se pot prevala de dispozițiile legale comunitare consacrate liberei circulații.
În cuprinsul Directivei nr. 2004/38 se explică prin aceeași termeni noțiunea de ordine publică și cea de securitate publică. Invocarea excepției de ordine publică este motivată de comportamentul personal.
Această excepție presupune existența unei amenințări reale, actuale și suficient de grave. Autoritățile competente trebuie să țină seama de condiția juridică particulară a persoanelor cărora li se aplică prevederile dreptului comunitar. În acest sens, potrivit dispozițiilor Directivei nr. 2004/38, persoana care are cetățenia Uniunii europene și membrii familiei acesteia, indiferent de cetățenia lor, care au dobândit un drept de ședere permanentă, nu pot să fie expulzați din statul de primire decât pentru motive imperative de ordine publică sau de securitate publică.
Curtea de Justiție a hotărât într-o serie de cauze că „motive imperative de interes general” pot să justifice instituirea unor restricții în ceea ce privește exercitarea libertăților fundamentale consacrate în Tratatul C.E.
Așadar, deosebirea între „exigențele imperative” menționate întâia oară cu prilejul afacerii Cassis de Dijon și „motivele imperative de interes general” invocate în cadrul unor decizii referitoare la principiul liberei circulații a persoanelor și la principiul liberei circulații a serviciilor pare să nu fie decât de ordin terminologic.
De altminteri, numeroase exigențe imperative pe care le-am înfățișat cu prilejul analizării excepțiilor jurisprudențiale de la principiul liberei circulații a mărfurilor au fost reținute de către Curtea de Justiție și în afacerile în care au fost puse probleme în legătură cu principiul liberei circulații a persoanelor și cu principiul liberei circulații a serviciilor, Curtea de Justiție luând în considerare, în unele cauze din domeniu, în mod explicit, jurisprudența Cassis de Dijon.
În plus, condițiile care trebuie întrunite pentru a fi invocată o excepție jurisprudențială de la principiul liberei circulații a persoanelor și de la principiul liberei circulații a serviciilor sunt aceleași cu cele potrivit cărora pot să fie aduse în atenție excepțiile de la principiul liberei circulații a mărfurilor: să nu existe o directivă de armonizare a legislațiilor statelor membre; măsura națională instituită să se aplice în mod nediscriminator; măsura adoptată să fie necesară pentru atingerea obiectivului urmărit; măsura luată să fie proporțională în raport cu obiectivul avut în vedere.
Capitolul V: Concluzii și propuneri de lege ferenda
Sectiunea I – Concluzii
Libera circulație a persoanelor constituie una dintre libertățile fundamentale ale omului care, în viziunea dreptului comunitar, presupune existența unui spațiu fără frontiere în interiorul căruia exercitarea acestui drept este asigurată în baza dispozițiilor tratatului constitutiv al Uniunii Europene.
Directiva 2004/38/CE a Parlamentului european și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre stabilește faptul că cetățenia Uniunii Europene conferă fiecărui cetățean al acesteia dreptul fundamental și individual de a circula liber și de a-și stabili rezidența pe teritoriul statelor membre.
Directiva 2004/38/CE a fost adoptată cu scopul de a stabili într-un mod unitar condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație de către cetățenii Uniunii Europene, ținând cont de faptul că acesta era reglementat prin următoarele documente comunitare:
– Directiva Consiliului nr.64/221/CEE din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor justificate de rațiuni de ordine publică, securitate publică și sănătate publică,
– Directiva Consiliului nr.72/194/CEE din 18 mai 1972 privind extinderea domeniului de aplicare a Directivei din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea cetățenilor străini justificate de rațiuni de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, asupra lucrătorilor care-și exercită dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în statul respectiv,
– Directiva Consiliului nr.73/148/CEE din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și rezidență a resortisanților statelor membre în cadrul Comunității referitor la stabilirea și prestarea de servicii,
– Directiva Consiliului nr.75/34/CEE din 17 decembrie 1974 privind dreptul resortisanților unui stat membru de a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru după desfășurarea pe acest teritoriu a unor activități independente,
– Directiva Consiliului nr.75/35/CEE din 17 decembrie 1974 de extindere a obiectului Directivei nr.64/221/CEE privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor justificate de rațiuni de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, pentru a include resortisanți ai unui stat membru care exercită dreptul de a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru după desfășurarea pe acest teritoriu a unei activități independente,
– Directiva Consiliului nr.90/364/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere,
– Directiva Consiliului nr.90/365/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere al persoanelor angajate și al celor care exercită activități independente, care și-au încetat activitatea profesională,
– Directiva Consiliului nr.93/96/CEE din 29 octombrie 1993 privind dreptul de ședere al persoanelor aflate la studii,
– parțial Directiva Consiliului nr.68/360/CEE din 15 octombrie 1968 privind eliminarea restricțiilor referitoare la circulație și ședere în interiorul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor,
– Regulamentul nr.1251/70 EEC din 29 iunie 1970 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în acel stat,
– parțial Regulamentul Consiliului nr.1612/68/CEE din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în interiorul Comunității.
Dispozițiile acestor documente comunitare au fost transpuse în sistemul de drept român prin Legea nr.309/2004 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, însă datorită faptului că adoptarea Directivei 2004/38/CE a avut ca efect modificarea modului de abordare a diverselor aspecte reglementate, dar și apariția unor elemente de noutate în domeniu, se impune adoptarea unui nou act normativ care să reglementeze libera circulație și dreptul de rezidență a acestei categorii de persoane într-o manieră clară și pe o structură care să corespundă cerințelor dreptului comunitar. Acest act normativ este reprezentat de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, adoptata prin Legea nr.260/2005, dar care va intra in vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană.
Ordonanță de urgență stabilește condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație și rezidență pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre UE sau Spațiului Economic European, precum și a membrilor de familie ai acestora, dar și limitele exercitării acestui drept.
Prin aceasta Ordonanta de Urgenta a Guvernului se abroga Legea nr.309/2004 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European.
În promovarea acestui act normativ au fost luate în considerare atât necesitatea stabilirii cadrului juridic pentru libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene pe teritoriul României bazată pe reducerea formalităților administrative, obiectiv principal în aplicarea Planului de acțiune Schengen, cât și faptul că implementarea fără întârziere a acestui Plan constituie una dintre sarcinile a căror neîndeplinire poate sta la baza activării clauzei de amânare a aderării României la Uniunea Europeană, fapt care justifică situația extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată.
Sectiunea a II-a – Propuneri de lege ferenda
Pe lângă aceste principii și reguli comune întâlnite în legislațiile statelor lumii există și unele diferențe determinate de gradul de dezvoltare legislativă a fiecărui sistem de drept național, norme religioase și tradiționale care devin obstacole în calea circulației persoanelor.
Necesitatea unor completări în reglementările interne în domeniul regimului juridic al străinilor, în perspectiva aderării României la Grupul Schengen al Uniunii Europene, ne determină să prezentăm unele propuneri de lege ferenda, astfel:
1. Adoptarea unui act normativ privind aplicarea prevederilor Manualului Schengen pentru recomandări și bune practici în vederea dotării și amenajării oficiilor consulare ale României, potrivit standardelor Schengen.
2. Adoptarea unui act normativ care să reglementeze primirea și selecția muncitorilor străini calificați care să acopere nevoia de forță de muncă din România. Actul normativ ar trebui să conțină prevederi care să faciliteze integrarea străinilor în comunitățile locale, acordarea de drepturi politice, economice și sociale în aceleași condiții cu cetățenii români, după o ședere de 5 ani în România.
3. Elaborarea unei strategii naționale privind atragerea și selecția muncitorilor străini calificați, potrivit practicii comunitare.
Bibliografie
Bărbulescu, I. Gh.,, Europa Mea. Sistemul Instituțional, Ed. Tritonic, București., 2007;
Cotea, F., Drept Comunitar Instituțional, Ed. Aeternitas, Alba – Iulia, 2004;
Craig, P., Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină ediția a IV-a , Ed. Hamangiu, 2009;
Crăcană, M., Căpățână, M., Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, Ed. Tritonic, București, 2009;
Deleanu S., Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002;
Delors, J., Discurs în fața Parlamentului European, Buletin C.E.E., 12 Februarie 1992;
Diaconu, N., Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ed. 2, revizuită, Ed. Lumina Lex, București, 2011;
Fuerea A, Manualul Uniunii Europene, editia a V-a revăzută și adăugită dupa Tratatul de la Lisabona, ed. Universul Juridic, 2011;
Fuerea A., Drept comunitar al afacerilor, Ed. II revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
Fuerea A., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2002;
Fuerea, A., Drept comunitar european. Partea generală, Editura Allbeck, București, 2004;
Gornig G., I. E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, Buc., 2006;
Gyula F., Drept instituțional comunitar, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006;
Leicu, C., Leicu, I., Instituții Comunitare, Ed Lumina Lex, Buc., 1996;
Manolache, O., Drept Comunitar, ediția a IV-a revizuită și adăugită, Ed. All Beck, București, 2008;
Niță, D., Tratatul de la Lisabona, Ed. Nomina Lex, 2009;
Scăunaș S., Uniunea Europeană, Ed. All Beck, București 2005;
Voicu, M., Introducere în dreptul european, Ed. Universul Juridic, București, 2007;
Directiva 2004/ 38 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
Directiva 68/360/CEE cu privire la înlăturarea restricțiilor privind deplasarea și șederea lucrătorilor;
Directiva 89/48/CEE privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani;
Directiva Consiliului 64/211/CEE privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea și rezidența cetățenilor străini, măsuri justificate din rațiuni de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică;
Directiva Consiliului 73/148/CEE privind eliminarea restricițiilor de circulație și rezidență în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre referitor la instituirea și furnizarea de servicii;
Legea nr.309/2004 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European;
Dreptul de ședere a lucrătorilor pe teritoriul unui stat membru după încetarea activității salariale este explicitat în Regulamentul 1251/70 și în Directiva 2004/38/CE;
curia.europa.eu;
http://www.europeana.ro/index.php/category/jurisprudenta-europeana-comunitara;
Tratatele Uniunii Europene -www.europa.eu.int;
www.europarl.eu.int;
Bibliografie
Bărbulescu, I. Gh.,, Europa Mea. Sistemul Instituțional, Ed. Tritonic, București., 2007;
Cotea, F., Drept Comunitar Instituțional, Ed. Aeternitas, Alba – Iulia, 2004;
Craig, P., Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină ediția a IV-a , Ed. Hamangiu, 2009;
Crăcană, M., Căpățână, M., Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, Ed. Tritonic, București, 2009;
Deleanu S., Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002;
Delors, J., Discurs în fața Parlamentului European, Buletin C.E.E., 12 Februarie 1992;
Diaconu, N., Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ed. 2, revizuită, Ed. Lumina Lex, București, 2011;
Fuerea A, Manualul Uniunii Europene, editia a V-a revăzută și adăugită dupa Tratatul de la Lisabona, ed. Universul Juridic, 2011;
Fuerea A., Drept comunitar al afacerilor, Ed. II revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
Fuerea A., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2002;
Fuerea, A., Drept comunitar european. Partea generală, Editura Allbeck, București, 2004;
Gornig G., I. E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, Buc., 2006;
Gyula F., Drept instituțional comunitar, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006;
Leicu, C., Leicu, I., Instituții Comunitare, Ed Lumina Lex, Buc., 1996;
Manolache, O., Drept Comunitar, ediția a IV-a revizuită și adăugită, Ed. All Beck, București, 2008;
Niță, D., Tratatul de la Lisabona, Ed. Nomina Lex, 2009;
Scăunaș S., Uniunea Europeană, Ed. All Beck, București 2005;
Voicu, M., Introducere în dreptul european, Ed. Universul Juridic, București, 2007;
Directiva 2004/ 38 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
Directiva 68/360/CEE cu privire la înlăturarea restricțiilor privind deplasarea și șederea lucrătorilor;
Directiva 89/48/CEE privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani;
Directiva Consiliului 64/211/CEE privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea și rezidența cetățenilor străini, măsuri justificate din rațiuni de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică;
Directiva Consiliului 73/148/CEE privind eliminarea restricițiilor de circulație și rezidență în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre referitor la instituirea și furnizarea de servicii;
Legea nr.309/2004 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European;
Dreptul de ședere a lucrătorilor pe teritoriul unui stat membru după încetarea activității salariale este explicitat în Regulamentul 1251/70 și în Directiva 2004/38/CE;
curia.europa.eu;
http://www.europeana.ro/index.php/category/jurisprudenta-europeana-comunitara;
Tratatele Uniunii Europene -www.europa.eu.int;
www.europarl.eu.int;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aplicarea Acquis Ului Uniunii Europene In Domeniul Liberei Circulatii a Persoanelor (ID: 126339)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.