Aplicare In Practica Judiciara

INTRODUCERE

Prezenta lucrare constituie un studiu a normei juridice civile ce acționează într-un anumit interval de timp și anume, atâta vreme cât există relațiile sociale ce au determinat edictarea ei, aceasta găsindu-și întrebuințarea în situațiile juridice care există sau care urmează să se nască, pe care le reglementează prin prisma celor două mari principii ale aplicării legii civile în timp.

Principiile aplicării legii civile în timp reprezintă un subiect de actualitate, atât din punct de vedere juridic, cât și social care a fost și cu siguranță va fi în continuare tratat în multe lucrări de specialitate datorită faptului că aceste principii au aplicabilitate în sistemul de drept.

În general, prin aplicarea dreptului, se înțelege activitatea practică prin care organele de stat, activitate ce se desfășoara în formele oficiale stabilite prin acte normative.Se poate spune că actul de aplicare a dreptului este actul juridic concret care produce anumite efecte juridice concretizate în nașterea, modificarea sau atingerea unor raporturi juridice concrete.

O lege este edictată pentru a fi aplicată corect, deoarece numai o lege aplicată corect își atinge scopul.Importanța operei de aplicare a dreptului se vădește pe planul înfăptuirii principiului legalității și pe planul ordinii de drept.

Legătura dintre drept și timp se transpune până la urmă în raportul ce se instituie între societate și drept: se suprapun reciproc, nu poate exista societate fără reguli așa cum regulile se găsesc numai în societate.

Lucrarea este alcătuită din patru capitole, împărțită pe secțiuni și subsecțiuni, astfel: capitolul I, intitulat „Aplicarea legii civile în timp” este cel care dă și titlul acestei cercetări de natura științifică fiind realizată o prezentare amănunțită a principiului enunțat având în vedere considerațiile

introductive ce țin de intrarea în vigoare a legii, efectele intrării în vigoare, precum și ieșirea din vigoare a acesteia.

Capitolul II, „Aplicarea în timp a noului Cod Civil” cuprinde noțiuni generale privind aplicarea în timp a legii civile, legea aplicabilă actului juridic, prescripții extintive și decăderii, accesiunii, uzucapiunii și posesiei precum și a legii aplicabile în materie de moștenire.

În capitolul al-III-lea, denumit „Privire comparativă asupra aplicării legii civile în alte ramuri de drept” este prezentată complexitatea cu care aplicarea legii civile își pune amprenta asupra celorlalte domenii ale dreptului.

În capitolul IV sunt expuse câteva soluții din practica judiciară care au ca obiect principiul aplicării legii civile în timp.

În ultimul capitol al lucrării, denumit „Concluzii”, sunt expuse câteva dintre cele mai importante idei care se desprind din analiza realizată prin această cercetare științifică, dar și unele considerații personale privind tema tratată în cuprinsul lucrării.

Prin urmare, prezenta lucrare reprezintă un studiu de amplă cercetare a principiilor aplicării legii civile în timp punând accentul în mod special pe elementele constitutive ale acestor principii.

CAPITOLUL I APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP

1.1 Considerații introductive

O lege este edictată pentru că se dorește influențarea într-un anume sens a comportamentului uman.Apariția ei este dictată de necesitatea reglementării juridice a unui anume compartiment al relațiilor sociale, fie pentru că asemenea relații au cunoscut o evoluție anume care reclamă pentru prima dată reglementarea juridică, fie pentru că dinamica acestor relații a dus la transormări care impun o nouă reglementare.Legea este facută pentru a fi aplicată și trebuie aplicată corect.S-a arătat că o lege foarte bună aplicată prost nu-și atinge scopul, iar o lege cu unele imperfecțiuni, aplicată bine este de preferat lipsei ei.În acest context, importanța operei de aplicare a dreptului se vădește pe planul înfaptuirii principiului legalității și pe planul ordinii de drept.

În general, prin aplicarea dreptului, se înțelege activitatea practică prin care organele de stat, activitate ce se desfășoara în formele oficiale stabilite prin acte normative.Se poate spune că actul de aplicare a dreptului este actul juridic concret care produce anumite efecte juridice concretizate în nașterea, modificarea sau atingerea unor raporturi juridice concrete.

Aplicarea legii poate fi privită sub urmatoarele aspecte:

Durata acțiunii sau intervalul de timp în care legea se aplică(aplicarea legii civile în timp)

Spațiul în care legea acționează(aplicarea legii civile în spațiu)

Subiectul căruia i se adresează(aplicarea legii civile cu privire la persoane).

Determinarea domeniului de apicare a legii civile și aplicarea acesteia se analizează sub aceleași trei aspecte.După cum s-a spus, legile civile se succed din punct de vedere al timpului, coexistă din punct de vedere al spațiului și au determinate categoriile de subiecte la care se aplică.

1.2 Aspecte privind momentul inițial și final al aplicării legii civile în timp

1.2.1 Intrarea în vigoare a legii

Categoria juridică pentru caracterizarea sub aspectul timpului de aplicare a normei juridice este „vigoarea”. Dar când spunem că o normă juridică este în vigoare, în realitate această vigoare aparține actului normativ în care se află înscrisă și se referă la aplicarea acestuia. Un act normativ emis intră în vigoare, conform prevederilor constituționale. Data intrării în vigoare a normei juridice este data intrării în vigoare a actului normativ în care e cuprinsă și iese din vigoare odată cu ieșirea din vigoare a respectivului act normativ sau la altă dată stabilită . Intrarea în vigoare a legii determină momentul din care ea este aplicabilă persoanelor, devenind obligatorie. Principiul ce determină momentul intrării în vigoare al unei norme rezultă din regula că nimeni nu poate fi obligat să respecte o normă pe care nu ar putea-o cunoaște.

Așadar, norma va intra în vigoare, va deveni obligatorie, la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial sau la o altă dată ulterioară prevăzută în textul ei. Uneori este posibil ca sistemul juridic să ia în considerație o durată necesară ajungerii normei publicate la cunoștința efectivă a subiecților vizați. Modalitățile de stabilire a datei de intrare în vigoare a normei juridice sunt:

-actul normativ prevede în dispozițiile sale finale momentul intrării în vigoare; acest moment poate fi data publicării în Monitorul Oficial sau o dată ulterioară acesteia. Sistemul are avantajul certitudinii datei intrării în vigoare, dar dezavantajează subiecții, în sensul că ei nu au timpul necesar cunoașterii efective a legii.

– reglementarea, de principiu, în Constituție sau într-un alt act normativ special, a intrării în vigoare;

– intrarea în vigoare la data publicării actului normativ, în cazul în care nu se prevede nici o altă dată în textul actului și nici nu există o reglementare de principiu referitoare la intrarea în vigoare (în dreptul internațional public intrarea în vigoare a tratatelor internaționale e stabilită consensual, prin negocieri, de către părțile semnatare.

Prin intrarea ei în vigoare ea devine obligatorie și intră în funcțiune celebra maximă „nemo censetur legem ignorare” care exprimă principiul că „nimeni nu este considerat a nu cunoaște legea”; ea este o prezumție de cunoaștere a legii care se aplică tuturor persoanelor, indiferent de cetățenie.Finalitatea sa este de a asigura aplicarea efectivă a legii și nimeni nu se poate sustrage aplicării legii sub motivul necunoașterii ei. Această prezumție este operantă indiferent de aspectul formal al legii (lege, decret, hotărâre, ordonanță, etc.). Este o prezumție absolută și împotriva ei nu se poate face probă contrară. Așadar, nu ajută cu nimic aceluia care ar vrea să facă dovada că efectiv nu avea nici o cunoștință despre o anumită regulă de drept. Dar la această maximă nu se poate renunța deoarece eficacitatea legii impune a nu primi scuza ignoranței. În plus, principiul egalității tuturor în fața legii nu admite neaplicarea ei pentru considerații de ordin subiectiv. Această ficțiune are totuși o excepție cunoscută sub numele de „eroare de drept”. Ea are menirea de a face ineficace un act juridic în temeiul unei erori de drept considerate ca viciu de consimțământ. Mai mult decât atât, atunci când eroarea este comună și invincibilă, pentru a valida o situație care este în contradicție cu legea necunoscută, ea este creatoare de drept (error communis facit jus). Dar o eroare generală și invincibilă poate să conducă la compromiterea sau eșecul unei legi. De aceea,ea nu va fi primită decât cu totul excepțional.

La această „eroare de drept” se adaugă alte două excepții de la regulă și anume:

a) atunci când o parte a teritoriului statului rămâne izolat, dintr-o cauză de forță majoră, de restul țării, căci ignorarea normei juridice nu se datorează atunci unei cauze subiective, ci obiective;

b) în materia convențiilor (în dreptul civil sau comercial), atunci când o persoană încheie un contract necunoscând consecințele pe care legea le face să decurgă din acesta, ea poate cere anularea contractului pentru eroare de drept.

1.2.2 Efectele intrării în vigoare a legii

Din momentul intrării în vigoare legea devine obligatorie pentru destinatarii săi.Pe de altă parte, nimeni nu se poate apăra invocând necunoațterea legii (nemo censetur ignorare legem) odată legea publicată și intrată în vigoare.Se instituie deci o prezumție absolută, irefragrabilă de recunoaștere a legii ceea ce înseamnă că dovada contrară nu este de natură a răsturna prezumția.Este vorba desigur de o simplă ficțiune juridică.Evoluția galopantă a sistemului normativ pune sub semnul întrebării justețea acesteia dar, categoric, nimeni nu poate ignora eficiența ei.

1.2.3 Ieșirea din vigoare a legii

Pentru ca o lege să-și înceteze efectele, trebuie să fie scoasă din vigoare prin abrogare, prin cădere în desuetudine, prin ajungere la termen și prin caducitate. Abrogarea și ajungerea la termen sunt metodele uzuale de ieșire din vigoare a legii, în timp ce desuetudinea și caducitatea sunt cauze excepționale de scoatere din vigoare a legii. Abrogarea unui act normativ nu poate fi făcută decât printr-un act ce are în ierarhia normelor juridice aceeași poziție sau o poziție superioară. Această regulă rezultă din principiul paralelismului formelor și al competențelor. Actul contrar abrogativ are deci, aceeași structură ca cel abrogat sau o natură superioară și emană de la același organ sau de la unul superior în ierarhia organelor statului.

Astfel, o lege nu va putea fi abrogată decât tot printr-o lege sau prin Constituție ori un tratat contrar ei (la noi doar în material drepturilor omului, căci doar aceste tratate au preponderență în raport cu legile interne). În cazul delegării legislative principiul este aparent încălcat, căci o lege edictată de Parlament poate fi abrogată printr-o ordonanță emanând de la Guvern. Totuși, excepția este doar aparentă, căci temeiul abrogării legii îl constituie legea de abilitare față de care ordonanța este un act de executare. Această lege de abilitare poartă în ea abrogarea virtuală a dispozițiilor legale existente. Voința care în mod real stă la baza abrogării unei legi de către Guvern este tot cea a Parlamentului. Nici ordonanțele de urgență nu sunt o veritabilă excepție de la principiul ce guvernează formă abrogării, de data aceasta Constituția constituind temeiul abrogării. Abrogarea nu se face prin Constituție, dar se face în temeiul Constituției. Există două criterii după care se pot clasifica modalitățile abrogării: modul de manifestare a voinței organului ce face abrogarea, criteriu după care abrogarea poate fi expresă sau tacită și criteriul întinderii abrogării, potrivit căruia abrogarea poate fi totală sau parțială.

Abrogarea expresă este acea formă a abrogării care rezultă dintr-o manifestare explicită a voinței organului abrogator de a scoate din vigoare norma juridică. Abrogarea expresă poate fi directă, atunci când, în general, în cadrul clauzelor finale ale legii noi se prevăd în amănunt, sunt identificate dispozițiile anterioare abrogate și indirectă, atunci când se precizează doar generic că dispozițiile contrare legii se abrogă.

Abrogarea tacită, numită și abrogare implicită, este acea formă de abrogare care nu rezultă dintr-o manifestare expresă de voință a organului abrogator, ci din adoptarea unei norme contrare celei existente.

Contradicția dintre texte trebuie să le facă incompatibile. Această formă de abrogare este ușor de determinat atunci când normele succesive contradictorii sunt fie ambele generale, fie speciale. Dacă însă una este generală și cealaltă specială, situația este ușor complicată. Dacă norma posterioară este specială față de cea anterioară, norma veche este menținută în vigoare, cu excepția prevăzută în legea specială ulterioară (specialia generalibus derogant). Dacă însă norma ulterioară este generală față de cea existentă, conform principiului că legea generală nu derogă de la cea specială, în principiu, vechea normă rămâne în vigoare. Soluția depinde totuși de voința reală a legiuitorului care poate a înțeles să abroge reglementarea specială anterioară.

Abrogarea expresă indirectă este, în fond, mai aproape de cea tacită, căci prevederea din legea nouă potrivit căreia „se abrogă toate dispozițiile contrare” lasă interpretului sarcina, ca și abrogarea tacită, de a determina normele abrogate. Abrogarea tacită este un procedeu periculos de tehnică legislativă. El lasă loc unei practici fluctuante, actele de aplicare ce constată abrogarea implicită având, în principiu, doar un efect inter partes, ceea ce conduce la insecuritate juridică. De aceea, abrogarea tacită trebuie întotdeauna interpretată în sens restrictiv. Dacă texturile nu sunt esențial inaplicabile împreună, trebuie ca interpretul să se forțeze a le armoniza, doar în lipsa acestei posibilități el putând să constate abrogarea implicită a legii anterioare. Pericolul ca utilizarea abrogării tacite să lase problema ieșirii din vigoare la latitudinea interpretului, creînd posibilitatea unor eventuale abuzuri, trebuie să conducă la afirmarea ca pe un principiu al tehnicii legislative, a necesității utilizării abrogării exprese (directe).

Potrivit celui de-al doilea criteriu enunțat mai sus, abrogarea este totală și parțială. Abrogarea totală presupune ca actul normativ nou să scoată din vigoare întregul act anterior. Cea parțială presupune că doar anumite dispoziții ale actului normativ își încetează forța obligatorie, celelalte rămânând în vigoare.

Dacă, în principiu, norma situată pe o poziție superioară în ierarhie abrogă norma inferioară anterioară, totuși, ratificarea unui tratat direct aplicabil nu atrage decât suspendarea normelor interne aplicabile pe durata existenței tratatului.

În privința termenului, anumite legi prevăd în chiar textul lor momentul ieșirii din vigoare. Dacă legea prevede un termen până la care va fi aplicată, ajungerea la termen o scoate de drept din vigoare. Există anumite legi care, prin natural lor, sunt temporare. De exemplu, legile de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe, căci una din condițiile acestor legi este de a determina, în mod cert, care este durata abilitării. În cazul desuetudinii, forța obligatorie a unei legi încetează formal în vigoare, deci fără abrogare de către autoritatea competentă, prin efectul neaplicării ei, deși există material căreia să-i fie aplicată, dacă această neaplicare se fondează pe incompatibilitatea regulii cu noile concepții juridice și morale acceptate în societate. Desuetudinea nu se confundă cu cutuma contra legii. Ea implică neaplicarea de către organele statului a normei. Dar nici simpla neaplicare a normei nu duce la desuetudine.

Neaplicarea normei este doar elementul material al desuetudinii. Ea nu trebuie să fie neaparat îndelungată, cunoscându-se norme devenite desuete într-un timp foarte scurt, chiar norme care nu au fost niciodată aplicate din chiar momentul intrării lor în vigoare. Pentru a fi în prezența unei norme desuete trebuie ca elementului material, neaplicarea sa, să i se adauge unul psihologic și această neaplicare să rezulte din convingerea că norma nu mai trebuie aplicată, că ea este în contradicție cu ideea de just care stă la baza sistemului juridic, că ea este nocivă sau pur și simplu inutilă.

Fără această opinion iuris negative nu suntem în prezența desuetudinii, organele statului putând, indiferent de timpul scurs, să reînceapă aplicarea normei. Așadar, nu este sufficient un comportament al subiecților de drept contrar normei, nici chiar dacă acest comportament este tolerat de stat, dacă această toleranță nu este rezultatul unei convingeri juridice. Deci, desuetudinea nu rezultă dintr-o violare prelungită și tolerată a legii, așa cum pare la prima vedere, ci dintr-o reorientare a convingerilor juridice în societate. Odată ce legea și-a încetat acțiunea prin căderea în desuetudine, o nouă reorientare a opiniei juridice majoritare la nivelul societății și al statului însuși nu are ca efect repunerea în vigoare a legii. Norma infirmată prin desuetudine va trebui, în opinia noastră, readaptată. În cazul caducității, întotdeauna, o normă juridică este edictată avându-se în vedere existența și necesitatea reglementării anumitor situații sociale. În principiu, dispariția relațiilor reglementate atrage după sine dispariția reglementării care, deși formal în vigoare, nu mai are nici o aplicabilitate.

1.3 Conflictul de legi în timp

Principiile care generează intrarea și ieșirea din vigoare a legilor par să soluționeze problema succesiunii legilor în timp; din momentul intrării sale în vigoare legea nouă înlătură aplicarea legii vechi, care își încetează aplicarea. Totuși, lucrurile sunt mult mai complicate. Situațiile juridice pot să își înceapă formarea sub imperiul unei legi pentru a se definitiva sub imperiul alteia. Problema este de a ști care aspecte ale unei astfel de situații sunt reglementate de vechea lege și care de legea nouă.

Conflictul legilor în timp rezultă din schimbarea inevitabilă a reglementărilor, din introducerea unor reglementări succesive. Sub o anumită lege se produc fapte și acte juridice prin care se câștigă drepturi care își prelungesc existența, direct sau indirect și sub imperiul noii reglementări. Vor fi afectate aceste drepturi câștigate de noua reglementare? Sau legea nouă va putea afecta așteptările și speranțele rezultate din aplicarea vechii legi? Perioada de interferență a legii vechi și a celei noi este numită perioadă tranzitorie. Această perioadă poate să fie uneori destul de lungă. Dificultățile ridicate de această perioadă de trecere de la vechea la noua normă fac câteodată legiuitorul să prevadă, în chiar textul legii, modul în care trebuie rezolvate problemele tranzitorii. Este vorba de dispozițiile tranzitorii inserate în cadrul dispozițiilor finale ale anumitor legi. Trebuie precizat că nu doar în cazul legilor se pune problema conflictului reglementărilor în timp, ci și în cazul celorlalte acte normative, chiar în cazul jurisprudenței.

Problema conflictului legilor în timp este rezolvată tradițional de dreptul pozitiv la nivel legal. Astfel, Codul Civil român, inspirându-se din cel francez, arată în art.1 că „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. În sistemul nostru juridic actual, regula devine numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile. „Aceste dispoziții instituie două principii de soluționare a conflictului de legi în timp și anume: principiul efectului imediat al legii noi și principiul neretroactivității legii noi. Art. 15 alin.2 din Constituția din 1991 prevede o singură excepție de la principiul neretroactivității legii: legea penală mai favorabilă.

Unii autori consideră chiar că nu este vorba de retroactivitate, că aceasta este doar aparență, fiind vorba de aplicarea imediată a legii noi unei situații juridice în curs de soluționare, situația creată prin infracțiune nefiind consumată atâta vreme cât mai există condamnare definitivă . În cazul conflictului în timp al convențiilor internaționale, normele de drept internațional privat pot fi cuprinse nu numai în reglementările de drept intern dar și în cele de drept internațional. Chiar dacă sunt mai reduse decât izvoarele interne, izvoarele juridice internaționale pot uneori să cuprindă soluții conflictualiste, iar de cele mai multe ori, norme materiale ce asigură o reglementare uniformă între statele părți la tratate.

În momentul în care aceste acte internaționale își încetează acțiunea în timp sau cunosc modificări ce echivalează cu apariția unei reglementări noi, în sensul de lege nouă aplicabilă raportului juridic ca element de extraneitate, se va pune problema determinării graniței dintre legea veche și cea nouă.

Aplicând mutatis mutandis, argumentele ce privesc izvoarele interne de drept internațional privat, conflictul în timp al convențiilor internaționale se va soluționa regulilor dreptului tranzitoriu. Întrucât nu există reguli uniforme ale dreptului tranzitoriu s-a împărtășit soluția aplicării regulilor din dreptul forului, dar adaptate la specificul relațiilor internaționale în cadrul cărora a apărut problema conflictuală. Practica instanțelor judecătorești și arbitrale române a reținut aplicarea acestei soluții în materie contractuală considerându-se că efectele contractului încheiat sub incidența vechii convenții rămân a fi guvernate de prevederile acesteia până la realizarea lor integrală .

1.4 Considerații privind principiul neretroactivității legii civile în timp

Principiul neretroactivității este formulat în chiar art.1 al Codului Civil potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”. Cu alte cuvinte, o lege nouă se aplica numai situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita). Trecutul scapă legii civile noi. Exemplu: art. 149 alin.1 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe prevede: „Actele juridice încheiate sub regimul legislației anterioare își produc toate efectele conform aceleia […]”. În opinia noastră, trebuie avut în vedere caracterul vădit neconstituțional (contrar dispozițiilor art.15, alin. 2 din Constituție) al art.149, alin.(3) din aceeași lege, care prevede că „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedați, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care au expirat termenele de protecție se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”. Prin aplicarea acestor prevederi legale ar însemna că sunt protejate în continuare toate operele căzute în domeniul public.

Anterior anului 1989 s-a susținut că dispoziția art. 1 din Codul Civil este imperativă impunându-se judecătorilor, dar că ea nu constituie o regulă constituțională și deci legiuitorul poate dispune aplicarea retroactivă a unei legi noi pe care o edictează. Astfel, s-a prevăzut expres în textul unor legi că ele urmează a se aplica și unor fapte trecute. În prezent, principiul neretroactivității legii civile a fost considerabil întărit prin consacrarea sa expresă în noua Constituție a României din noiembrie 1991: potrivit art.15, alin.2, „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile” .

Regula – înscrisă astfel în Codul Civil și pe care, date fiind însemnătatea și câmpul ei de aplicație, o denumim și principiu – este neîndoielnic temeinică. Norma de drept fiind esențialmente o poruncă, o permisiune sau o oprire, adică o regulă de conduită, nu se poate aplica trecutului.Într-adevăr, nimeni nu poate să-și potrivească purtarea după porunci, opriri sau permisiuni legale care nu există încă. Dacă ceea ce a fost făcut în conformitate cu legea în vigoare ar putea fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere în timp ar fi cu neputință și ordinea juridică însăși ar fi amenințată pe măsură ce s-ar slăbi încrederea în securitatea drepturilor, în stabilitatea circuitului civil.

Dupa cum s-a spus, „fără un motiv grav de ordine publică, legea nouă nu poate să șteargă sau să modifice acele stări și drepturi care, în momentul în care legea nouă intră în vigoare, erau deja traduse în acte de voință sau în raporturi încheiate și valabile după legea în ființă în momentul săvârșirii lor”. Dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în cadrul prevederilor vechii legi, încrederea ar dispărea și odată cu ea ar fi atinsă autoritatea legii, căci voința de a da ascultare permisiunilor, poruncilor și opririlor legale ar fi, desigur, în bună măsură demobiliata, dacă cel care s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedând astfel, va sta sub scutul legii.

Legea este instrumentul prin care se realizează ordinea juridică. Dar ordinea juridică presupune stabilitate. De aceea, în principiu, legea nu trebuie să fie retroactivă. Regula retroactivității legilor apără drepturile și libertățile fiecăruia și, totodată, ocrotește, întărind ordinea de drept, interesele statului, ca reprezentant al intereselor obștești.

1.4.1 Caracterul principiului neretroactivității legii civile

Regula neretroactivității înscrisă în art.1 din Codul Civil este imperativă, căci nici organele care aplică legile și nici persoanele care iau parte la circuitul civil nu se pot abate prin actele lor de la această prevedere. Numai legea își poate stabili singură propriul ei domeniu de aplicare în timp, căci altfel aplicarea legii ar atârna de voința celor care o aplică sau a celor care sunt guvernați de dispozițiile ei. Regula neretroactivității legilor, fiind scrisă în Codul Civil, care nu este decât o lege ordinară, poate fi însă înlăturată de o altă lege, căci ceea ce face un act normativ, un alt act normativ de același grad sau de un grad superior poate să desfacă.De la ceea ce prevede un asemenea act, un alt act legislativ – egal sau superior – poate, tot astfel, să deroge. Ceea ce se înțelege prin principiul neretroactivității legilor, formulat prin idea „legea nu are putere retroactivă” este neaplicarea legilor anterioare punerii lor în vigoare .

Justificarea sau rațiunea de a fi a dispozițiilor de asemenea natură, este ușor de dat; legiuitorul, când impune norme de conduită, trebuie să prevină, trebuie să anunțe oamenii neavertizați, neanunțați, ce nu pot fi considerați vinovați de a nu fi respectat legea înainte de punerea ei în vigoare. Respectul datorat legilor, care trebuie să fie spontan, pe cât de dorit și constrângerea să vină în mod excepțional, povățuiește pe legiuitor a nu zdruncina credința cetățenilor în legalitatea dispozițiilor legislative.

Înainte ca o lege să fi apărut, înainte ca ea să fi devenit obligatorie prin aducerea ei la cunoștință pe cale de publicare în Monitorul Oficial, ea nu poate cere cont cetățenilor de a se fi conformat unor dispoziții, altele decât cele pe care le-au avut sau le-au putut avea în vedere la data când au început să-și dezvolte activitatea lor. De aceea e firesc, e rațional, e echitabil, ca o lege să nu cârmuiască decât evenimentele ulterioare punerii ei în vigoare și să nu se extindă puterea ei asupra evenimentelor anterioare sau trecute.

Dispozițiile supletive ale legii sunt acelea care pun la dispoziția particularilor anumite situații de drept de la care ei se pot sustrage dacă vor și prin faptul că fac înseamnă că le acceptă. Dar puterea lor nu derivă din voința legiuitorului; legiuitorul le furnizează fără a le face obligatorii. Puterea unei astfel de dispoziții derivă din consimțământul tacit al celui care a înțeles să se supună lor.

Dispoziția care instituie retroactivitatea legii noi trebuie să fie expresă, adică retroactivitatea trebuie să rezulte dintr-o declarație formală și neîndoielnică a legiuitorului, fără însă să se ceară folosirea unor termeni sacramentali. În lipsa dispoziției exprese, judecătorul nu ar putea să tragă concluzia, din lucrările preparatorii sau din împrejurările în care a fost întocmită legea, că aceasta ar trebui să fie aplicată retroactiv. Cu alte cuvinte, instituirea retroactivității nu poate fi tacită, căci judecătorul nu se poate abate de la principiul de interpretare al neretroactivității, principiu statornicit prin art.1 din Codul Civil, decât dacă legiuitorul îl invită la aceasta printr-o dispoziție formală. Deci, pe terenul interpretării, prezumția de neretroactivitate pe care legea o leagă expres, prin art. 1 din Codul Civil, de dispozițiile legii noi, este irefragabilă.Această prezumție nu poate fi înlăturată decât dacă ieșim din domeniul interpretării, pentru a intra în acel al ordinului expres al legiuitorului care, înlaturând nevoia oricărei interpretări, îmbracă printr-o dispoziție anume legea nouă cu puterea de a cârmui trecutul.

O asemenea opinie, rămasă minoritară, trebuie, după părerea noastră, în principiu, înlăturată în materie civilă. De îndată ce legiuitorul nu a declarat anume o lege retroactivă, judecătorul nu poate recunoaște acest caracter pe cale de interpretare fără a călca dispoziția art.1 din Codul Civil. Se pretinde astfel că ar fi retroactive prin natura lor legile favorabile care tind să consolideze o situație juridică vicioasă după legea anterioară. Dar, discutând acest argument în cadrul dreptului nostru, de ce oare ar trebui să se admită pe cale de interpretare a voinței tacite a legiuitorului, o asemenea soluție atunci când, fără a distinge, art.1 din Codul Civil statornicește că legile nu au putere retroactivă și că, așadar, ele pot fi interpretate, numai în sensul neretroactivității? Declarația de retroactivitate trebuie, așadar, să fie expresă.

Când o lege este anume îmbrăcată cu putere retroactivă, ea va cârmui trecutul. O asemenea lege va aduce atingere situațiilor juridice definitive formate sub imperiul legii vechi, precum și efectelor anterior consumate.

Ea va respecta însă cauzele definitive stinse prin hotărâri judecătorești rămase definitive, adică ceea ce se numește causae finitae, afară numai dacă legiuitorul nu a prevăzut expres contrariul. Înainte ca o lege să fi apărut, înainte ca ea să fi devenit obligatorie prin aducerea ei la cunoștință pe cale de publicare în Monitorul Oficial, ea nu poate cere cont cetățenilor de a se fi conformat unor dispoziții, altele decât cele pe care le-au avut sau le-au putut avea în vedere la data când au început să-și dezvolte activitatea lor. De aceea e firesc, e rațional, e echitabil, ca o lege să nu cârmuiască decât evenimentele ulterioare punerii ei în vigoare și să nu se extindă puterea ei asupra evenimentelor anterioare sau trecute.

Contractul este o sursă de obligațiuni și de drepturi, egală în putere cu legea. Când un contract se încheie sub imperiul unei legi, întrunind toate condițiile de validitate, el nu constituie numai un drept câștigat, după distincția clasică între drepturile câștigate și simplele expectative, ci reprezintă și un domeniu în care voința particulară este suverană. Este principiul autonomiei voinței contractuale. Sursa dreptului derivă dintr-un domeniu pe care legile ulterioare îl pot contura, dar al cărui conținut anterior nu-l pot suprima. Deci, situațiile contractuale constituie o excepție și sursa drepturilor pe care ele le reprezintă se regăsește în altă parte decât în lege.

Legiuitorul poate modifica condițiile pentru contractele ce se vor încheia în viitor și nu avem nevoie decât de principiul ca legea nu are putere retroactivă și că dispune numai pentru viitor, fără să avem nevoie de teoria drepturilor câștigate.

Dispozițiile supletive ale legii sunt acelea care pun la dispoziția particularilor anumite situații de drept de la care ei se pot sustrage dacă vor și prin faptul că fac înseamnă că le acceptă. Dar puterea lor nu derivă din voința legiuitorului; legiuitorul le furnizează fără a le face obligatorii. Puterea unei astfel de dispoziții derivă din consimțământul tacit al celui care a înțeles să se supună lor. Spre exemplu, în Franța, cei care se căsătoresc și nu fac o Convenție matrimonială, adică un contract în care să stabilească normele după care se reglementează soarta averii respective a soților în viitor și administrarea acestei averi. Cei care nu fac acest contract, în Franța, sunt presupuși că adoptă regimul comunității de bunuri, pe care legiuitorul l-a reglementat într-o serie de articole, punându-l la dispoziția părților ce înțeleg să-l adopte prin faptul că nu manifestă o voință, făcând un contract. Presupunem ca legiuitorul francez ar veni cu o lege nouă în care ar zice: regimul de drept comun, ca regim legal, nu mai este regimul comunității de bunuri, ci acela al separației de bunuri. O asemenea lege se aplică la administrarea averilor conjugale ale soților căsătoriți sub imperiul legii vechi ? Nu, dar nu pentru că ar fi vorba de un drept câștigat, ci pentru că sunt într-o situație contractuală în care s-au plasat printr-un consimțământ tacit de a adoptă regimul legal în vigoare la data consimțământului lor.

La noi, s-a crezut multă vreme ca regimul legal, adică cel pe care legea îl socotește adoptat atunci când o manifestare expresă de voința a soților nu l-a înlăturat. Cum însă regimul dotal are drept caracteristică constituirea dotei și o astfel de constituire de dotă neputându-se constitui decât printr-o convenție care trebuie să întrunească anumite condiții de voință și formă, era imposibil să se considere ca regim legal un regim care avea nevoie, drept cauză inițială, de o convenție. De altfel, s-a recunoscut că regimul legal la noi este regimul separațiunii de bunuri.

În afară de aceste două excepții, orice lege nouă cârmuiește conform principiului pus în art. 1, alin.1 din Codul Civil, evenimentele ulterioare ei. Ar mai fi o excepție de semnalat: aceea a legilor de procedură. Este curios că, privitor la ele, legiuitorul nostru a respectat principiul neretroactivității legilor.Regula neretroactivității este, prin urmare, obligatorie pentru organul de jurisdicție și, în genere, pentru organul de stat care aplică și interpretează legea; ea însă nu leagă pe legiuitor. Neretroactivitatea legilor este deci o normă de interpretare pentru organele de jurisdicție si, în genere, pentru organele de stat; ar fi altfel numai dacă această normă ar avea caracter constituțional, ceea ce nu este cazul. Codul Civil prezumă, așadar, că legiuitorul înțelege că legea nouă pe care o edictează să nu se aplice decât pentru viitor și să respecte trecutul.Principiul neretroactivității legilor se întemeiază pe voința prezumată a legiuitorului. Legiuitorul poate însă înlătura această prezumție, manifestând o voință contrară.

Dispoziția care instituie retroactivitatea legii noi trebuie să fie expresă, adică retroactivitatea trebuie să rezulte dintr-o declarație formală și neîndoielnică a legiuitorului, fără însă să se ceară folosirea unor termeni sacramentali. În lipsa dispoziției exprese, judecătorul nu ar putea să tragă concluzia, din lucrările preparatorii sau din împrejurările în care a fost întocmită legea, că aceasta ar trebui să fie aplicată retroactiv. Cu alte cuvinte, instituirea retroactivității nu poate fi tacită, căci judecătorul nu se poate abate de la principiul de interpretare al neretroactivității, principiu statornicit prin art.1 din Codul Civil, decât dacă legiuitorul îl invită la aceasta printr-o dispoziție formală. Deci, pe terenul interpretării, prezumția de neretroactivitate pe care legea o leagă expres, prin art. 1 din Codul Civil, de dispozițiile legii noi, este irefragabilă.

Această prezumție nu poate fi înlăturată decât dacă ieșim din domeniul interpretării, pentru a intra în acel al ordinului expres al legiuitorului care, înlaturând nevoia oricărei interpretări, îmbracă printr-o dispoziție anume legea nouă cu puterea de a cârmui trecutul. Bineînțeles, fiind în cadrul dreptului comun intertemporal potrivnică unei retroactivități întemeiate pe voința tacită a legiuitorului, nu împărtășim nici opinia care ar admite o așa-numită retroactivitate înnăscută, ce ar reieși din natura însăși a legii.

O asemenea opinie, rămasă minoritară, trebuie, după părerea noastră, în principiu, înlăturată în materie civilă. De îndată ce legiuitorul nu a declarat anume o lege retroactivă, judecătorul nu poate recunoaște acest caracter pe cale de interpretare fără a călca dispoziția art.1 din Codul Civil. Se pretinde astfel că ar fi retroactive prin natura lor legile favorabile care tind să consolideze o situație juridică vicioasă după legea anterioară. Dar, discutând acest argument în cadrul dreptului nostru, de ce oare ar trebui să se admită pe cale de interpretare a voinței tacite a legiuitorului, o asemenea soluție atunci când, fără a distinge, art.1 din Codul Civil statornicește că legile nu au putere retroactivă și că, așadar, ele pot fi interpretate, numai în sensul neretroactivității? Declarația de retroactivitate trebuie, așadar, să fie expresă.Când o lege este anume îmbrăcată cu putere retroactivă, ea va cârmui trecutul. O asemenea lege va aduce atingere situațiilor juridice definitive formate sub imperiul legii vechi, precum și efectelor anterior consumate.

Ea va respecta însă cauzele definitive stinse prin hotărâri judecătorești rămase definitive, adică ceea ce se numește causae finitae, afară numai dacă legiuitorul nu a prevăzut expres contrariul. Astfel, în principiu, regula neretroactivității legilor este referitoare la judecătorii care judecă; ea nu leagă pe legiuitorii care le fac. Într-o singură ipoteza i-ar fi putut lega și pe legiuitori: dacă dispozițiile art.1 din Codul Civil, după care legea nu are putere decât pentru viitor și nu are putere retroactivă, în loc să fie scrisă în Codul Civil, ar face parte din Constituție. Cu ocazia modificării Constituției noastre din anul 1923, o parte dintre membrii comisiei pregătitoare a anteproiectului au propus introducerea principiului neretroactivității legilor ca principiu de ordin constituțional .

Considerațiile de ordin politic au eliminat introducerea unui asemenea principiu în cadrul Constituției noastre. Rămânând numai în Codul Civil, el rămâne obligatoriu pentru judecător, când aplică legile. Dar în ce sens? În general, toate legile – dacă legiuitorul nu a decis altfel – se aplică numai pentru viitor; ele nu au putere retroactivă.

Sunt însă legi care, prin firea lor, au putere retroactivă: legile „de ordine publică” și „legile interpretative”. Deosebirea legilor, în legi de ordine publică și legi obișnuite, ordinare, constituie o problemă extrem de grea. Chestiunea este bine tratată în lucrarea lui Vareille – Sonuér intitulată „De l’Ordre Publique et de la Derogation aux Lois”. Este mai degrabă o afirmare decât un principiu că legile de ordine publică au putere retroactivă. Este o afirmare de către legiuitorul modern și, în special cel român a abuzat, în sensul că de cate ori a vrut să dea unei legi putere retroactivă, a intitulat-o „de ordine publică”. Ce se înțelege prin lege interpretativă? Căci aceasta este efectiv, o lege cu putere retroactivă. Legea se numește interpretativă când dispozițiile ei nu fac altceva decât să interpreteze o dispoziție dintr-o lege anterioară, clarificând-o sau indicând sensul în care trebuie înțeleasă, sensul în care trebuie aplicată. Legiuitorul nostru nu a respectat, în ultimul timp, aproape în nici o măsură excepțională, principiul neretroactivității legilor. Exemplu: legilor de prelungire a contractelor de închiriere, pentru a li se da putere retroactivă, au fost intitulate toate de ordine publică. Legea referitoare la persoanele morale, pentru a li se da putere retroactivă și a se putea aplica persoanelor morale ce existau înainte de promulgarea acestei legi, a fost decretată de ordine publică. Cazul tipic, bogat în dispoziții legale cu putere retroactivă, îl constituie însă Legea pentru reformă agrară. Legiuitorul nu se jenează să dea putere retroactivă, la fiecare pas și aproape fiecăreia din dispozițiile acestei legi.

Același lucru se poate spune despre Legea minelor ale cărei dispoziții, extrem de numeroase, nu mai respectă aproape nimic. Așadar, principiul neretroactivității legilor este un principiu de doctrină, inserat de legiuitorul Codului Civil, obligatoriu pentru judecător în interpretarea legilor și în determinarea sferei de aplicare în timp a unor legi care se succed. El nu este însă obligatoriu pentru legiutor, care poate să-l încalce. Pentru a deveni obligatoriu, el ar trebui să fie înscris în Constituție – ceea ce nu s-a făcut .

Așadar, atâta vreme cât principiile au fost prevăzute doar în Codul Civil și în cel Penal, ele au avut natura unor principii de aplicare a normei juridice, nu însă și de formare a ordinii juridice. Ele legau deci pe cel care aplică dreptul, nu și pe cel care îl crează. Legiuitorul rămâne liber să dea legilor efect retroactiv, cu condiția să-și precizeze voința în acest sens. Justificarea acestei reguli este definită în funcție de concepția predominantă: cea individualistă sau cea care pune la baza conflictului legilor în timp interesul general. Pentru individualiști, regula neretroactivității tinde să protejeze subiecții împotriva legii. Legea este un ordin al legiuitorului și, ca orice ordin, ea are valoare doar pentru viitor.Nu i se poate cere nimanui să urmeze un comandament viitor.

Regula neretroactivității se impune, pe de altă parte, administrației și judecătorului. Administrația nu poate sub nici o formă emite acte normative cu efect retroactiv, nici chiar în baza delegării legislative. Judecătorul nu poate aplica retroactiv o lege; mai mult, el are obligația de a aplica o lege retroactivă emisă de legiuitor. În sistemul nostru însă, competența de a aprecia contradicția dintre lege și principiul neretroactivității, dată fiind natura constituțională a acestuia, aparține Curții Constituționale.

Prin lege interpretativă se înțelege o lege care precizează sensul unei legi anterioare obscură. Legea interpretativă nu adaugă, deci, reguli noi sistemului juridic existent, ci precizează sensul unei legi obscure. Pentru o mare parte a doctrinei, legea interpretativă produce efecte de la data intrării în vigoare a legii interpretate, căci ea face corp comun cu legea interpretată. Legea interpretativă nu este o lege nouă, așa că problema neretroactivității nu se pune. Actele făcute chiar anterior legii interpretative rămân reglementate de legea veche, cu sensul pe care i-l dă cea nouă. Pentru că existau astfel de interpretări divergente în practică, instanțele au constatat că legea este neconstituțională, printre altele și pentru că legiuitorul s-a substituit tribunalului, rezolvând el însuși, prin lege, un proces în curs, dând, deci, legii efect retroactiv .

Așadar, actualmente, principiul neretroactivității legilor se impune nu numai judecătorului ci și legiuitorului (excepție, legea penală mai favorabilă). Înseamnă ca legiuitorul nostru, în prezent, nu va mai putea promulga în mod expres legi retroactive; dar acest lucru nu-l va putea face nici indirect, de pildă, prin intermediul legilor interpretative sau prin dispozițiile tranzitorii. De altfel, o lege interpretativă nu va putea fi dată decât în situația în care există cu adevărat o controversă juridică de rezolvat; ea nu va putea, bineînțeles, modifica legea anterioară pe care o interpretează. Pe de altă parte, se observă acțiunea asupra noii legi prin acordarea unui termen pentru adaptarea situației vechi la noua lege. În aplicarea principiului neretroactivității legii civile se consideră, în mod firesc, că o lege nu se poate aplica asupra faptelor prin care se constituie sau se sting situații juridice, nici asupra efectelor acestor situații, care s-au consumat înaintea intrării în vigoare a legii noi. Prin urmare, validitatea unui act juridic se apreciază în raport cu legea în vigoare în momentul încheierii lui: modificarea ulterioară a legii nu poate antrena nulitatea actului. Această regulă se exprimă prin adagiul latin tempus regit actum (actul juridic este reglementat de legea valabilă în momentul încheierii acestuia). Tot în aplicarea principiului neretroactivității legii civile se admite că toate efectele situațiilor juridice care s-au produs ori s-au epuizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân valabile, neputând fi afectate de legea nouă, dar efectele care se produc abia după modificarea legii, sunt supuse legii noi.

Cu alte cuvinte, dacă o situație juridică s-a realizat în întregime sub imperiul legii vechi, legea nouă nu-i va fi aplicabilă. De asemenea, în ceea ce privește nulitatea unui act juridic, ea se apreciază întotdeaua în funcție de dispozițiile legii în vigoare în momentul încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea inițială a încheierii lui .

Când legea interpretativă se integrează în legea interpretată, aceasta din urmă trebuie să se aplice chiar pentru trecut, cu înțelesul statornicit de legiuitor. Prin urmare, deși legea interpretativă își produce efectele și în trecut, am putea spune că nu suntem în fața unei legi retroactive, căci legea care se aplică este cea interpretată, legea veche, în care s-a topit înțelesul stabilit de noua lege. În realitate însă, legea interpretativă este necesarmente retroactivă, fiindcă ea ordonă să se aprecieze situații constituite sub puterea vechii legi, întunecate sau îndoielnice, potrivite unei interpretări pe care, în lipsa legii interpretative, organul de jurisdicție poate nu ar fi consfințit-o. Uneori, sub cuvânt de a interpreta o lege veche, în realitate legiuitorul edictează dispoziții noi, în credința că această formă ocolită este mai bine primită decât aceea a unei legi fățiș retroactivă.

Legea, prin urmare și pe drept cuvânt, trebuie să fie socotită de interpret că nu are putere retroactivă dacă legiuitorul nu a declarat anume contrariul. Dar când vom putea oare spune că o lege își exercită acțiunea asupra trecutului, că este retroactivă ? Care va fi criteriul după care vom deosebi legile retroactive de cele care nu încalcă hotarele trecutului? Desigur, nu am întâmpina nici o greutate dacă drepturile s-ar naște sau s-ar stinge întotdeauna uno ictu, dintr-o singură mișcare și dacă faptele juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de drepturi și-ar consuma, tot astfel, efectele într-un singur moment.

Legea aplicabilă este, în asemenea ipoteze, cea în vigoare în momentul când actul se încheie sau când faptul se întâmplă, moment când totodată se produce și se consumă efectul actului sau faptului. Tempus regit actum. În numeroase cazuri însa, faptul generator, modificator ori extinctiv al dreptului se formează într-un interval de timp sau produce efecte care se desfașoară succesiv. Spre exemplu, infierea sau divorțul se săvârșesc printr-o procedură care comportă mai multe faze. Proprietatea se poate dobândi prin uzucapiune, adică prin posesiunea imobilului un anume timp. Pe de altă parte, efectele raportului juridic nu se consumă adesea într-o singură clipă, ci se desfașoară în perioade de timp mai mult sau mai puțin lungi. Astfel, un contract de închiriere își poate produce efectele ani de zile.

Pentru a ajunge în cadrul dreptului în vigoare în țara noastră, la o dezbatere temeinică a problemei pe care o ridică regula neretroactivității legilor, trebuie să deosebim, pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat, iar pe de altă parte, elementele prin care o situație juridică poate fi legată de una din aceste perioade. Din primul punct de vedere, timpul trebuie privit în 3 perioade: trecutul, prezentul și viitorul. Din al doilea punct de vedere, situația juridică ce urmează să fie situată în timp poate fi considerată fie sub aspectul constituirii, modificării sau stingerii ei, fie sub acela al efectelor pe care ea le produce. Rezultă că ea se leagă de trecut, prezent sau viitor, prin forțele juridice care îi dau naștere, o modifică sau o sting, ori prin efectele produse de acea situație. Trebuie așadar, să facem deosebirea între trecutul propriu-zis și acel prezent și viitor care stau în intimă legătură cu trecutul. Numai în felul acesta se poate stabili, în știința noastră, măsura în care situațiile juridice aparțin trecutului, urmând a fi generate de legea veche sau prezentului și viitorului, urmând să fie supuse acțiunii imediate a legii noi sau, în unele cazuri, să rămână sub imperiul legii vechi care, astfel, supraviețuiește. Legea este retroactivă de îndată ce înțelege să reglementeze fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică sau efecte pe care acea situație le-a produs înainte de aceeași dată – facta praeterita. Este ceea ce rezultă, neîndoielnic, din art.1 din Codul Civil care, pentru a da satisfacție nevoii sociale de a asigura stabilitatea situațiilor juridice, dispune că trecutul scapă acțiunii legii celei noi.Urmează că, juridic, aparțin trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, pe de-a-ntregul realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, precum și efectele pe care ele le-au produs înainte de această dată. Altfel, noțiunea de trecut juridic pe care se reazămă dispoziția art.1 din Codul Civil ar fi goală de conținut.

Dar legea nouă se va aplica de la intrarea ei în vigoare, fără a fi retroactivă, nu numai situaților juridice care se vor naște, se vor modifica ori stinge după această dată, dar, de regulă și situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare – facta pendentia, precum și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – facta futura. În cadrul domeniului propriu al dreptului comun intertemporal în vigoare, este singura soluție care, asimilând prezentul cu viitorul la care se referă și art. 1 din Codul Civil și supunând astfel legii noi nu numai faptele constitutive, modificatoare și extinctive, precum și efectele lor, care se produc, pe de-a-ntregul, după abrogarea legii vechi, dar și în principiu, faptele pendinte la această dată, izbutește să dea precădere noului asupra vechiului în cea mai largă măsură compatibilă cu asigurarea stabilității situațiilor juridice. Neretroactivitatea nu trebuie, așadar, confundată cu aplicarea imediată a legii noi și aici – în cazurile în care legea, prin derogare, permite cu titlu tranzitoriu, legii vechi să guverneze situațiile juridice pendinte – cu supraviețuirea acestei legi. Sunt trei probleme deosebite pe care teoria dreptului este chemată să le distingă cu grijă. Un exemplu va lămuri interesul acestei distincții. Legea din 1932 care a suprimat incapacitatea femeii măritate, s-a aplicat de la data intrării ei în vigoare și femeilor lovite cu incapacitate prin efectul unor căsătorii încheiate anterior de această dată, în înțelesul că acele femei au devenit capabile din ziua în care legea a fost publicată. Este efectul imediat al legii, căci ea s-a aplicat unor situații juridice în curs de a-și produce efectele, adică unor facta pendentia.Este o teză care se încadrează în concepția potrivit căreia nulitatea nu este o stare organică a actului juridic.Ea lovește numai efectele actului în măsura cerută de scopul legii încălcate.

Pe aceeași linie de gândire, în cazul în care legea nouă suprimă expres sau tacit, un caz de nulitate pe care legea anterioară îl prevedea, de la această dată, susțin acesti autori, nemaiexistând neconcordanță între act și lege, sancțiunea nulității ar înceta, în lumina legii noi, să aibă justificare și drept urmare nu ar mai putea interveni. Sub această rezervă, distincția între retroactivitate și aplicarea imediată a legii noi trebuie admisă chiar în materia nulităților. În cadrul acestei capitale distincții, o lege este retroactivă dacă pretinde fie să aprecieze validitatea constituirii, modificării sau stingerii unor situații juridice care s-au născut, au fost modificate ori s-au stins înainte de intrarea în vigoare a legii noi, fie să modifice sau să suprime efectele anterior produse de o situație juridică. Această formulă se cere dezvoltată. Se știe că atât constituirea, modificarea sau stingerea unei situații juridice, cât și efectele ce ea produce se pot înfăptui uno ictu, dintr-o singură mișcare, într-un singur moment sau, dimpotrivă, se pot desfășura succesiv, într-o perioadă de timp. Astfel, cel care cumpără un bilet de tren a încheiat în chiar momentul cumpărării un contract de transport de persoane; cel care este răsturnat pe stradă de un automobil a dobândit, în același moment, dreptul de a pretinde să fie despagubit de toate daunele pe care el le suferă din această pricină; iertarea de datorie stinge creanța, adică își produce toate efectele în momentul când intervine, dacă nu este un termen nou sub condiție. Dimpotrivă, proprietatea imobilelor nu se dobândește prin posesiune decât dacă aceasta se prelungește un anume timp; înfierea presupune două momente succesive: acordul de voință al persoanelor interesate și încuviințarea autorității tutelare; un contract de furnizare produce efecte succesive pe toată durata lui.

1.5 Considerații privind principiul aplicării imediate a legii civile

Am văzut că o lege nu are, în principiu, efect retroactiv. Dacă însă o lege nu are să se aplice trecutului, ea se aplică de îndată viitorului; dacă legea nouă nu poate fi interpretată în sensul retroactivității, în schimb, ea urmează să se aplice tuturor situațiilor care se vor constitui, modifica sau stinge după data intrării ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi. Sunt soluțiile expres consacrate de art. 1 din Codul Civil.

Dar situațiile juridice pot, în același timp, să fie și trecute și viitoare. Ele se pot situa la hotarul despărțitor dintre domeniul de aplicare în timp a legii vechi și cel al legii noi. Este cazul situațiilor juridice care, la intrarea în vioare a legii noi erau în curs de constituire ori de stingere sau al efectelor produse după intrarea în vigoare a legii noi de situațiile juridice formate sub imperiul legii vechi sau, în sfârșit, este cazul situațiilor durabile de fapt care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare, extrictive de drepturi pe care, potrivit legii vechi, nu le produceau. În toate aceste situații, care se desfașoară sub imperiul a două sau mai multe legi succesive, se pune întrebarea dacă asemenea situații se vor constitui, modifica, stinge sau vor produce efecte și după abrogarea legii vechi, potrivit prevederilor acesteia, fiindcă au început să se constituie, să se modifice, să se stingă ori să producă efecte sub imperiul legii abrogate sau dacă, dimpotrivă, de la data intrării în vigoare a legii noi, asemenea situații vor fi puse la dispozițiile acestei din urmă legi în ceea ce privește constituirea, modificarea sau stingerea lor ori a efectelor viitoare, deoarece constituirea, modificarea sau stingerea se desăvârșește, iar efectele se produc după intrarea în vigoare a acestei legi noi.

În tăcerea legii, problema ce urmează să fie rezolvată este aceea de a știi dacă, în ceea ce privește situațiile juridice în curs de formare, de modificare de stingere ori de producere de efecte sau cu privire la situațiile de fapt cu caracter permanent trebuie admis, cu titlu de principiu, că ele rămân generate de legea veche care ar supraviețui abrogării ei, aplicarea imediată a legii noi constituind excepția sau, dacă, dimpotrivă, situațiile pendinte vor fi guvernate, în principiu, de la intrarea în vigoare a legii noi, de această din urmă lege care, astfel, va primi aplicarea imediată, legea veche supraviețuind numai prin derogare de la acest principiu, cu titlu de excepție.O lege nouă nu este retroactivă atunci când modifică o stare de fapt de drept născută anterior, însă numai pentru viitor, atunci când, prin urmare, refuză să permită supraviețuirea legii vechi, căci în acest caz ea se mulțumește să domnească în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.Cu toate acestea, multă vreme s-a confundat problema aplicării imediate cu aceea a retroactivității, socotindu-se retroactivă orice lege nouă care refuză supraviețuirea legii vechi. Problema aplicării imediate a legii noi este aceea a excluderii supraviețuirii legii vechi. Ea nu trebuie confundată cu problema diferită a retroactivității. Prima are ca obiect faptele și efectele în curs, cea de-a două faptele în întregime consumate în timp .

Principiul aplicării imediate a legii noi este regula care cere la legea nouă să se aplice de îndată tuturor faptelor ivite după intrarea ei în vigoare, precum și celor viitoare; aceasta deoarece tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se subordoneze acestei legi, deoarece acest principiu nu are o consacrare legală, el rezultând din principiul retroactivității legii.

De fapt, el nu este un principiu propriu-zis, deoarece este de esența legii noi ca ea să fie aplicată imediat. Dacă nașterea unei situații juridice presupune reunirea unor condiții sau elemente ce se realizează succesiv în timp (de exemplu, autorizația prealabilă și încheierea actului în formă autentică sau consimțământul părților și publicitatea etc.), atunci actul care dă naștere situației juridice respective va putea fi considerat valabil numai în condițiile legii în vigoare la ultimul moment al formării sale succesive. Sistemele doctinare și jurisprudența au constituit două teorii privind aplicarea principiului imediat al legii și anume:

a) Teoria clasică – inspirată de liberalismul secolului trecut – care face distincție între drepturile câștigate și simplele expectative (drepturi viitoare). Legea viitoare se aplică drepturilor câștigate, legea nouă fiind exclusă, căci altfel ar retroactivă, în timp ce legea nouă se aplică simplelor expectative, putând să le modifice. Legea nouă se aplică imediat acestora din urmă căci nu este vorba de drepturi propriu-zise, constituite deja, ci doar de speranțe pe care vechea lege le dă subiecților. Distincția consacrată de această teorie între drepturile câștigate și simplele expectative a fost criticată de teoria modernă pe motiv că este insuficientă, ea raportându-se la drepturile patrimoniale, dar fiind aproape incapabilă drepturilor nepatrimoniale și, pe motiv că este greșit fondată, căci un particular nu poate avea pentru viitor drepturi câștigate în contra legii.„Dreptul subiectiv nu există într-adevăr, ca atare, ci doar în măsura în care dreptul pozitiv îl consacră. Pornind de aici, adevărata problemă nu este cea a protecției cutărui drept subiectiv, ci cea a conflictului de competență între legea veche și legea nouă”.

b) Teoria modernă. Această teorie pornește de la conceptul de situație juridică, înțeles ca o stare de drept susceptibilă de modificări. În cazul unei situații juridice complexe, derulate sub două legi, legea nouă nu poate reveni asupra condițiilor în care aceste situații sunt create și asupra efectelor deja produse (principiul retroactivității). În schimb, legea face aceste situații să producă alte efecte, de la intrarea ei în vigoare, decât se așteptau subiecții, potrivit legii vechi (principiul aplicării imediate a legii noi) .

1.5.1 Justificarea principiului aplicării imediate

Principiul aplicării imediate a legii, cu titlu de regulă, se justifică prin numeroase argumente:

a) legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres tehnic juridic față de cea veche și, prin urmare, sub rezerva neretroactivității legilor, trebuie să se aplice, de la intrarea ei în vigoare și situațiilor juridice care sunt în curs de naștere, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de a se produce.

b) în unele situații, supraviețuirea legii vechi ar impiedica legea nouă fie să se aplice vreodată, fie să se aplice în timp util sau într-o măsură apreciabilă. Aceasta se întâmplă când situațiile juridice considerate sunt în număr limitat, cum ar fi de pildă, situațiile relative la proprietatea funciară. Dacă am admite că legile care stabilesc drepturile proprietarilor să nu se aplice proprietăților existente, asemenea legi nu s-ar aplica niciodată.

c) pe de altă parte și mai ales puterea de stat tinde îndeobște să asigure, în cuprinsul teritoriului pe care ea se exercită, unitatea legislației. Pentru că acest scop să fie atins, nu ajunge să se suprime diversitatea legilor în spatiu, dar mai trebuie, în timp, ca legea nouă să se aplice tuturor situațiilor juridice reglementate, chiar dacă acele situații sunt în curs de a se naște, a se modifica, a se stinge sau de a produce efecte.

Delimitarea domeniului propriu al aplicării imediate a legii noi la un capăt de domeniul opririi acțiunii acestei legi asupra trecutului – neretroactivitate – iar la celălalt capăt de domeniul menținerii în vigoare parțială și vremelnică a legii vechi – supraviețuire – corespunde pe de-a-ntregul principiilor care stau la temelia dreptului nostru intertemporal comun. Într-adevăr, supraviețuirea legii vechi exprimă cel mai adesea un punct de vedere consemnator care, în cazurile în care legiuitorul nu se poate sustrage exigențelor prezentului și viitorului, înțelege, limitând sacrificiile, să consemne, pe cât cu putință, trecutul.

Principiul aplicării imediate, fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul că înțelege să domnească și asupra trecutului, socotește, dimpotrivă, că ea trebuie să stăpânească situațiile pendinte de la data intrării ei în vigoare. Este o teză care recunoaște legii noi un domeniu de aplicare care se întinde până la hotarul trecutului propriu-zis. În limitele compatibile cu asigurarea stabilității situațiilor juridice se dă, astfel, pasul în dreptul nostru, noului asupra vechiului .

În ce privește dovada actelor juridice, soluția diferă după cum forma solemnă este cerută de lege ad validitatem sau numai de ad probationem. În primul caz, pentru a identifica norma care se aplică, ne situăm în momentul încheierii actului. Deci, dacă în acest moment legea cere, pentru validitate, forma solemnă și ea nu este îndeplinită, însuși actul juridic este lovit de nulitate, iar aceasta nu se acoperă prin faptul că ulterior o lege nouă nu ar mai cere forma solemnă. Dacă însă în momentul încheierii actului juridic, legea cerea doar acordul de voință al părților, o lege nouă care ar impune la data judecății forma solemnă pentru același act juridic, nu va afecta valabilitatea actului, deoarece părțile au respectat legea din momentul încheierii actului. În cazul în care formalitatea este cerută numai ad probationem, soluția oferită în literatură diferă după cum legea în vigoare în momentul judecății lărgește sau restrânge posibilitățile de probă. În cazul în care legea aceasta desființează cerința ad probationem și îngăduie noi mijloace probatorii se va aplica ea. În cazul, însă, în care legea nouă îngreunează dovada în raport cu legea sub imperiul căreia s-a încheiat actul juridic, se va aplica această din urmă lege, pe care de altfel părțile au avut-o în vedere la încheierea actului.

Cum însă, înainte vreme, neretroactivitatea nu era de ordin constituțional, fiind încrisă doar în art. 1 din Codul Civil, au existat legi retroactive care au atins principiul autoritatii lucrului judecat sau au supus o hotărâre definitivă ori irevocabilă unei căi de atac neprevăzută de legea în vigoare în momentul pronunțării ei. Doctrina de la noi sau din alte tari, criticând aceste legi, le-a solicitat atunci fie admisibile din punct de vedere juridic, dar inadmisibile din punct de vedere politic, fie le-a calificat drept monstruozități juridice ori legi flagrant retroactive .

1.5.2 Caracterul juridic al principiului aplicării imediate a legii

Principiul aplicării imediate a legii noi nu-l leagă pe legiuitor. El nu este un principiu constituțional, ci o simplă regulă de interpretare, pe care legiuitorul o poate înlătura. El o poate face nu numai printr-o declarație de voință expresă dar și în mod tacit. Într-adevăr, spre deosebire de prohibirea retroactivității, principiul aplicării imediate nu este anume consacrat de lege. El se întemeiază numai pe voința tacită a legiuitorului, astfel cum acesta a putut fi desprinsă, prin interpretare, de teorie și practică. Dar, ceea ce voința tacită a putut face, tot voința tacită poate să și desfacă, hotărând, prin derogare de la principiul aplicării imediate a legii noi, supraviețuirea legii vechi.

Legiuitorul se poate, așadar, abate de la principiul aplicării imediate a legii noi, hotărând supraviețuirea legii vechi, însă numai pentru că situațiile juridice pendinte să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice sau să se stingă. Cu alte cuvinte, supraviețuirea legii vechi înseamnă o limitare vremelnică a abrogării ei, ea rămânând în vigoare cu titlu tranzitoriu privitor la situațiile juridice pendinte la data când legea nouă intră în vigoare, iar acțiunea acesteia din urmă, oprindu-se în mod corespunzător la hotarele domeniului de aplicare al legii supraviețuițoare, atât timp cât acest domeniu, care se restrânge progresiv, nu va fi încetat să existe odată cu situațiile juridice pe care continuă să le guverneze. Supraviețuirea legii vechi are, prin urmare, caracterul unei derogări vremelnice de la dreptul comun al aplicării imediate a legii noi. Așadar, în măsura cerută de scopul legii noi, dispozițiile legii vechi supraviețuiesc în temeiul voinței tacite a legiuitorului.

Voința tacită a legiuitorului de a face ca o lege să supraviețuiască și după abrogare, în beneficiul unor situații juridice pendinte, poate reieși nu numai din scopul, dar și din obiectul legii noi, în funcție de natura situațiilor juridice pendinte, de aceea a intereselor ocrotite prin normele legale în conflict, precum și de caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme . De asemenea, supraviețuirea legii vechi poate reieși și din acte ale organelor de stat competente, dacă acestea implică, în mod necesar, această supraviețuire. Astfel, spre pildă, potrivit legilor noastre, drepturile fiind raporturi dintre oameni, masele de bunuri afectate unui scop – fundațiile – nu se pot bucura de personalitate și, prin urmare, dispozițiile referitoare cuprinse în legea pentru persoanele juridice din 1924 sunt tacit abrogate.

Uneori, voința tacită a legiuitorului de a înlătura în folosul legii vechi, aplicarea imediată a legii noi poate decurge și din faptul ca supraviețuirea acesteia din urmă dă satisfacție unor nevoi practici invederate, legiuitorul neputând fi presupus că a înțeles să nesocotească asemenea interese. Astfel, în cazul în care o lege nouă nu desființează o instanță ci se mulțumește să-i restrangă competența, opinia dominantă preconizează, pentru motive de ordin practic, că, în acest caz, competența în cauzele pendinte va fi cea stabilită de legea anterioară care astfel își supraviețuiește. Voința tacită a legiuitorului de a înlătura aplicarea imediată a legii noi, în beneficiul supraviețuirii legii vechi, trebuie să rezulte din fapte neechivoce, instanța de judecată urmând să aprecieze cu prudență aceste fapte .

Voința tacită a legiuitorului de a face să supraviețuiască autoritatea legii vechi și după abrogarea ei este, de regulă, după cum am văzut, dedusă din natura situațiilor juridice care la această dată sunt în curs de constituire, modificare sau stingere, ori în curs de a produce efecte, iar pe de altă parte din natura intereselor ocrotite prin normele legale, în conflict și drept urmare, din intensitatea puterii lor obligatorii, după cum sunt imperative sau supletive. În ce privește natura situațiilor juridice, urmează a se deosebi cele ale căror conținut este stabilit de lege, asupra cărora orice lege nouă are un efect imediat și cele al căror conținut este stabilit de voința persoanelor fizice sau juridice, situații care rămân sub puterea legii vechi, chiar după abrogarea acesteia, în ce privește efectele lor viitoare, precum și într-o oarecare măsură stingerea lor. Distincția se justifică prin aceea că situațiile juridice obiective (legale) născute, în ce privește conținutul lor, prin puterea legii, trebuie să tindă, ca și legea însăși, spre o reglementare unitară și uniformă, pe când situațiile juridice subiective (individuale) al căror conținut este creat de voința manifestată prin act juridic, sunt expresia inițiativelor diverse luate liber de persoanele fizice sau juridice, în măsura în care legea le permite nu numai să dea naștere la raporturi juridice dar și să stabilească, după propriile lor interese, prin concretizări potrivite, conținutul și, prin urmare, efectele acestor raporturi.

Astfel, principiul acțiunii imediate a legii noi se va aplica, spre pildă, în materie de regim al proprietății și al celorlalte drepturi reale, precum și în cel al raporturilor personale dintre soți, al adopțiilor și al înfierilor. Situațiile juridice subiective (individuale) sunt cele născute din act juridic, care produc efectele voite de părți sau de parte. Nu înțelegem, așadar, să ne referim aici la situațiile juridice care izvorăsc din evenimente, căci voința umană nu joacă vreun rol nici în producerea lor și nici la faptele juridice voluntare, căci, în acest caz, reglementarea legală nu are ca scop, de regulă, ocrotirea intereselor celui care a săvârșit fapta voluntară. În sfârșit, după cum am văzut, nu ne referim la acele acte juridice care nu sunt decât condiții necesare pentru aplicarea unui regim sau statut legal. Ne referim, așadar, numai la acele situații juridice al căror conținut și, prin urmare, ale căror efecte sunt liber stabilite de voința unor persoane fie prin contact, fie prin act juridic unilateral.

În aceste condiții, de regulă, trebuie prezumat că legiuitorul a înțeles să lase contractul, mai larg actul juridic, care este în curs de a produce efecte sub imperiul legii sub care acel act s-a constituit. Rațiunile care justifică voința tacită a legiuitorului de a face să supraviețuiască legea veche și, după abrogarea ei, cu privire la asemenea facta pendintia sunt atât de ordin subiectiv, cât și de ordin obiectiv. Din primul punct de vedere, partea sau părțile care întocmesc un act juridic lasă, adesea, pe seama legii în vigoare la acel moment stabilirea condițiilor și efectelor actului lor. Abrogarea găsește legea veche încorporată prin voința părților în contractele și actele unilaterale formate sub imperiul ei. Legea nouă ar nesocoti, prin urmare, voința contractanților, mai larg a autorilor actelor juridice anterioare și i-ar lipsi de realizarea legitimelor lor așteptări dacă s-ar aplica efectele produse de actele juridice după intrarea ei în vigoare.

Fără a discuta, deocamdată, problema domeniului de aplicare în timp a normelor imperative și prohitive cu privire la situațiile juridice individuale, în curs de formare, modificare sau în curs de a produce efecte ori de a se stinge, este evident că, în măsura în care este vorba de dispozițiile supletive sau dispozitive, asemenea situații individuale rămân supuse legii vechi care supraviețuiește. În această măsură, legea veche va continua să se aplice și după abrogarea ei nu numai efectelor trecute, dar și celor viitoare ale actelor juridice formate înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Necesitatea social-economică de a asigura o aplicare uniformă a legilor care reglementează imperativ și abstract conținutul situațiilor juridice legale se îmbină cu necesitatea contrară de a asigura în materie de contracte sau de alte acte juridice individuale, posibilitatea ca părțile să diversifice prin concretizare conținutul acestora, astfel încât acest conținut să dea expresie în mod adecvat intereselor felurite pe care le au și, drept urmare, să producă, în lumina legii în vigoare la timpul întocmirii actului, acele efecte pe care partea sau părțile le-au socotit necesare sau utile pentru satisfacerea acestor interese.

De data aceasta, mutiplicitatea și felurimea intereselor particulare reclamă nu un regim uniform ci, dimpotrivă, diversificarea. Problema supraviețuirii legii vechi se pune, credem și în ce privește rezoluțiunea contractului, nu însă și privitor la desfacerea lui. Rezoluțiunea operează retroactiv. Dacă, prin urmare, o cauză de rezoluțiune s-ar aplica și contractelor în curs, ea ar aduce atingere unor efecte produse înainte de intrarea ei în vigoare, prefăcând aceste efecte care erau pure și simple în efecte sub condiție. Invers, dacă o cauză de rezoluțiune ar fi suprimată de legea nouă, efectele care în trecut s-au produs sub condiție, ar fi prefăcute în efecte pure și simple. În ambele cazuri, legea nouă ar fi retroactivă. Este motivul pentru care înclinăm să credem că, în privința rezoluțiunii, trebuie să admitem, în principiu, supraviețuirea legii vechi.

Nu tot astfel trebuie să raționăm cu privire la cauzele de desfacere ale contractului căci ele, punând capăt contractului numai pentru viitor, legea nouă care le suprimă sau le instituie, deoarece s-ar aplica și contractelor încheiate sub regimul legii anterioare, nu ar putea fi privită ca având efect retroactiv, ci numai ca având efect imediat, ceea ce însă exclude supraviețuirea legii celei vechi. Tot în legătură cu supraviețuirea legii vechi, în materie de contracte, trebuie să amintim că hotărârile judecătorești sunt, tradițional, alăturate contractelor potrivit maximei „ut în stipulatione contrahitur sau judicio quasi contrahimus”.

Ele rămân supuse legii de la data când au fost pronunțate și, drept urmare, căile de atac – de reformare, retractare sau anulare – rămân generate de legea în vigoare la data când a fost pronunțată hotărârea, astfel că „Dacă posterior pronunțării hotărârii a intervenit o lege nouă care suprimă calea de atac de care este susceptibilă acea hotărâre, la data pronunțării ei, potrivit legii atunci în vigoare, legea nouă nu se va aplica și, deci, părțile, chiar sub regimul ei, vor putea uza de calea de atac pe care o acordă legea veche ce era în vigoare la data pronunțării hotărârii”.

Spre deosebire, așadar, de normele procedurale care reglementează activitatea judecătorului în cadrul procesului civil și care, după cum am văzut, sunt de imediată aplicare, normele procedurale care dau naștere la situații individuale, la drepturi sau obligații pentru părțile din proces stau, în principiu, sub semnul supraviețuirii legii vechi. În aceeași ordine de idei trebuie spus că dacă o lege nouă restrânge admisibilitatea unor probe și, în special, dacă ea instituie un sistem de probe preconstituite pe care legea veche nu-l cunoștea, această din urmă lege va supraviețui pentru că actele juridice să poată fi dovedite prin toate mijloacele de probă prevăzute de singura lege pe care o puteau cunoaște părțile la data formării actului.

Într-adevăr, după cum s-a arătat, părțile nu-si pot conforma conduita cu legea decât referindu-se la legea în vigoare la data când ele acționează. Așadar, situațiile juridice individuale, în privința normelor supletive sau dispozitive, rămân supuse legilor sub imperiul cărora au luat naștere. În măsura în care dispozițiile legii noi sunt supletive sau prohibitive, adică interesează ordinea politică, socială sau economică sau cel puțin sunt emise în vederea satisfacerii nemijlocite a unor interese generale, ele se vor aplica imediat și situațiilor juridice individuale, în curs de formare, modificare ori stingere și, mai ales, efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterioare căci, respectarea voinței persoanelor fizice sau a celor juridice nu poate fi atât de larg înțeleasă încât să pună piedică prevederilor legale de ordine publică sau care dau expresie intereselor obștești.

Cum spune Instanța Supremă cu privire la legile ce aparțin dreptului de stat, dreptului administrativ, fiscal, internațional, asemenea legi sunt de aplicațiune imediată, ele atragănd de îndată abrogarea legilor vechi și deci aplicațiunea lor, pentru că altfel ar fi să se ajungă la situațiunea coexistenței legilor vechi cu cele noi, deci la un regim lipsit de unitate, dăunător pentru bunul mers al treburilor publice. Asemenea considerații sunt, desigur, deopotrivă aplicabile și legilor de drept civil, al familiei, al muncii sau procesual civil, întrucât este vorba de dispoziții imperative sau prohibitive. În asemenea situații, o normă supletivă se abrogă și o dispoziție imperativă nouă intră în vigoare. Legea veche nu supraviețuiește, deși este vorba de efectele viitoare ale unui contract încheiat anterior intrării în vigoare a legii noi, căci aceasta din urmă este imperativă. În ipoteza inversă însă, dacă legea veche este imperativă, iar cea nouă are numai caracter supletiv, legea veche va supraviețui, căci o lege cu caracter supletiv sau dispozitiv nu este aplicabilă decât în măsura în care părțile trebuie să fie presupuse că s-au referit tacit la prevederile pe care acea lege supletivă le cuprinde. Dar părțile nu pot fi presupuse că s-au referit întocmind actul lor juridic, la dispozițiile unei legi care, la acea dată, nu era încă în vigoare.

Trebuie însă adăugat că, în cazul declarației tacite de voință a legiuitorului, rațiunile care reclamă supraviețuirea legii vechi trebuie să fie deosebit de puternice, căci altfel caracterul imperativ ori prohibitiv al noilor dispoziții face să se prezume ca legiuitorul a înțeles să le asigure aplicare imediată.

CAPITOLUL II Aplicarea în timp a Noului Cod Civil

2.1 Precizări introductive

În contextul intrării în vigoare a Codului civil, aplicarea legii în timp a dat naștere unor întrebări cu privire, în special, la modul de soluționare a cauzelor specifice dreptului familiei, aflate pe rolul instanțelor la data de 1 octombrie 2011.

Art. 6 C.civ. conține anumite dispoziții privind aplicarea în timp a legii civile, însă trebuie subliniat că textul stabileste reguli generale în materie, deci reguli care au vocația să se aplice si în cazul unor acte normative viitoare, în măsura în care acestea nu vor conține dispoziții exprese privind succesiunea legilor în timp.Cât priveste aplicarea în timp a Codului civil din 2009 în raport de reglementările anterioare, trebuie avute în vedere și dispozițiile corespunzătoare din Legea nr. 71/2011.

În prealabil, semnalăm că, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale si procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite (deci sunt aplicabile dispozițiile din reglementările înlocuite de Codul civil din 2009), afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziții care prevăd altfel.

Acest text de lege necesită însă unele precizări. În opinia noastră, nu ar fi suficient ca în Legea nr. 71/2011 să existe dispoziții speciale din care să rezulte că anumite norme din noul Cod civil sunt de imediată aplicare pentru ca acestea să se aplice și proceselor declanșate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, ci, o eventuală derogare de la art. 223 din Legea nr. 71/2011 ar presupune o dispoziție specială care să prevadă expres că noua reglementare se aplică și proceselor în curs.

Mai subliniem că în frecvente cazuri noua reglementare rezolvă o problemă controversată, oferind ca soluție legislativă una dintre soluțiile date în jurisprudența sau în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare. Într-un asemenea caz, chiar și pentru situațiile născute anterior s-ar putea da soluția la care s-a oprit și noua reglementare (și chiar este recomandabil în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă), fără a se putea reproșa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi, însă soluția nu poate fi motivată pe dispozițiile legii noi, ci pe argumentele deduse din vechea reglementare.De asemenea, dorim să mai menționăm că în acele cazuri în care noua reglementare nu a făcut altceva decât să preia dispozițiile din reglementarea anterioară, stabilirea legii aplicabile, deși nu va influența soluția pe fond, va viza însă motivarea acesteia.

2.2 Legea aplicabilă actului juridic

Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privința condițiilor de validitate și, pe cale de consecință, a nulității, ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic.

Potrivit art. 6 alin. (3) C.civ. si art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi.

Așadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanță faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiție de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiție.

Altfel spus, nulitatea sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic (de exemplu: inopozabilitatea, caducitatea, revocarea, rezoluțiunea etc.) este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului.

În cazul nulității nu s-ar putea deroga de la această regulă (deoarece ar însemna să se atribuie legii noi efect retroactiv), dar în privința unor cauze de ineficacitate regula menționată, în măsura în care nu ar constitui o aplicație a principiului neretroactivității legii noi, ci a ultraactivității legii vechi, este susceptibilă de nuanțări.

Pe temeiul art. 6 alin. (2) C.civ. si al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivității), cât si efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

2.3 Legea aplicabilă prescripției extinctive și decăderii

Prescripțiile extinctive începute si împlinite sub imperiul reglementării anterioarenu sunt supuse dispozițiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situații juridice trecute.

Mai mult, art. 6 alin. (4) C.civ. si art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că si prescripțiile extinctive (precum si decăderile si uzucapiunile) începute si neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.Prin urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele (început,termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă. Practic, trebuie stabilit dacă, pentru situația concretă, prescripția extinctivă a început să curgă potrivit dispozițiilor din reglementarea anterioară, iar în caz afirmativ această reglementare se va aplica prescripției respective sub toate aspectele; dacă însă se ajunge la concluzia că prescripția nu a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare potrivit regulii stabilite de aceasta, atunci devin incidente dispozițiile Codului civil din 2009.

Subliniem că dispoziția înscrisă în art. 6 alin. (4) C.civ. poate fi privită nu numai ca o derogare de la principiul aplicării imediate a legii noi pentru facta pendentia, ci, în funcție de împrejurarea concretă, si ca o aplicație a principiului neretroactivității.

Orice alte prevederi înscrise în Codul civil din 2009, indiferent că sunt de drept material sau vizează aspecte procesuale, se aplică numai prescripțiilor extinctive care încep după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Spre exemplu, în practica recentă s-a pus problema dacă pentru prescripțiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958 instanța mai poate să invoce din oficiu excepția de prescripție extinctivă.

Răspunsul este afirmativ, deoarece Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziție specială în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică regula stabilită de art. 6 alin. (4) C.civ., care nu face vreo distincție între dispozițiile de drept material si cele procesuale în materia prescripției. La speța în care s-a ridicat pentru prima dată această problemă de drept, soluția mai putea fi motivată si pe art. 223 din Legea nr. 71/2011, deoarece procesul era în curs de desfăsurare la data de 1 octombrie 2011.

Decăderea, sub toate aspectele, este supusă legii în vigoare la data la care a început să curgă termenul de decădere [art. 6 alin. (2) C.civ.]

2.4. Legea aplicabilă accesiunii, uzucapiunii și posesiei

In privința accesiunii, Legea nr. 71/2011 conține două norme juridice tranzitorii (art. 57 si art. 58), anume: dispozițiile Codului civil din 2009 referitoare la accesiunea naturală asupra animalelor se aplică situațiilor născute după intrarea acestuia în vigoare; în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

Ținând cont si de art. 6 alin. (2) C.civ., putem spune că accesiunea este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârsirii împrejurării sau faptei care atrage incidența accesiunii, iar, pentru ipoteza unor fapte continue, interesează legea în vigoare la data începerii.

Uzucapiunile începute si neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit [art. 6 alin. (4) C.civ.]. Afortiori, si uzucapiunile împlinite sub imperiul legii vechi sunt supuse dispozițiilor acesteia, numai că în cazul lor nu mai este vorba de la ultraactivitatea legii vechi pentru o situație juridică pendente, ci de neretroactivitatea legii noi. Ținând cont si de dispozițiile art. 82 din Legea nr. 71/2011, vom deosebi următoarele ipoteze:

– în cazul în care posesia a început sub imperiul reglementării anterioare, atunci

această reglementare este aplicabilă uzucapiunii;

– în cazul în care posesia asupra unui imobil a început după intrarea în vigoare a

Codului civil din 2009, dar la data începerii posesiei nu era deschisă carte funciară pentru imobilul respectiv, uzucapiunea este supusă dispozițiilor Codului civil din1864;

– dacă posesia asupra unui imobil a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 si la data începerii posesiei era deschisă carte funciară pentru acel imobil, uzucapiunea este guvernată de dispozițiile Codului civil din 2009.

Considerăm însă că posesorul nu este obligat să se prevaleze de posesia exercitată sub imperiul reglementării anterioare, ci, dimpotrivă, poate să renunțe la aceasta si să înceapă, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, o uzucapiune întemeiată pe prevederile acestuia;

– uzucapiunea mobiliară, în condițiile art. 939 C.civ. din 2009, poate fi invocată numai în cazul în care posesia a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.Cât priveste posesia, în afara dispozițiilor referitoare la unul din efectele acesteia(uzucapiunea), Legea nr. 71/2011 mai prevede, în art. 81, că intervertirea detenției în posesie este supusă legii în vigoare la data apariției cazului de intervertire.Pentru alte aspecte privind posesia, inclusiv alte efecte ale posesiei, se aplică, în

baza art. 6 alin. (2) C.civ., legea în vigoare la data începerii posesiei.

2.5 Legea aplicabilă dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată

Sunt supuse prevederilor Codul civil din 2009 numai dreptul de superficie constituit după intrarea lui în vigoare (art. 68 din Legea nr. 71/2011).

In privința dreptului de uzufruct (precum si, pentru identitate de rațiune, a dreptului de uz si a dreptului de abitație, acestea fiind varietăți de uzufruct), art. 69 din Legea nr. 71/2011 stabileste regula potrivit căreia exercitarea acestuia, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, este guvernată de noua reglementare.

De la această regulă există unele derogări: uzufructul constituit prin convenție încheiată anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 este si rămâne incesibil, mai puțin în cazul în care părțile convin altfel (art. 70 din Legea nr. 71/2011); dispozițiile art. 715 alin. (2)-(4) C.civ. din 2009, referitoare la opozabilitatea sau încetarea anumitor contracte, se aplică numai în cazurile în care încheierea sau reînnoirea contractelor de locațiune ori de arendare are loc după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 (art. 71 din Legea nr. 71/2011); dispoziția din noua reglementare referitoare la stingerea uzufructului prin neuzul timp de zece ani sau, după caz, doi ani se aplică drepturilor de uzufruct constituite ulterior intrării ei în vigoare (art. 72 din Legea nr. 71/2011); prevederea referitoare la stingerea uzufructului în caz de abuz de folosință este aplicabilă si uzufructului constituit anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, dacă abuzul de folosință este săvârsit ulterior acestei date (art. 73 din Legea nr. 71/2011); dispoziția referitoare la stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului se aplică în toate cazurile în care bunul a fost distrus ulterior intrării în vigoare a noii reglementări (art. 74 din Legea nr. 71/2011).

Cât priveste dreptul de servitute, art. 75 din Legea nr. 71/2011 stabileste că dispoziția din noua reglementare referitoare la stingerea servituții prin neuzul timp de zece ani se aplică numai drepturilor de servitute constituite ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009.

Legea nr. 71/2011 nu conține însă si alte dispoziții tranzitorii în materia dreptului de servitute. Considerăm că, în privința altor aspecte ce vizează exercitarea sau stingerea dreptului de servitute, urmează a se recurge la art. 6 alin. (2) C.civ. din 2009 [iar nu la art. 6 alin. (6), deoarece referirea din acest ultim alineat la „regimul general al bunurilor” trebuie înțeleasă în contextul raporturilor de proprietate, fiind deci vorba de regimul circulației juridice a bunurilor], deci servituțile constituite sub imperiul reglementării anterioare sunt guvernate de către aceasta. De altfel, pentru fostele servituți naturale si legale, care, potrivit actualei reglementări, sunt limite legale ale dreptului de proprietate, această soluție rezultă din art. 59 din Legea nr. 71/2011.

2.6. Legea aplicabilă în materie de carte funciară

O dispoziție tranzitorie foarte importantă este înscrisă în art. 56 din Legea nr. 71/2011, din care rezultă că prevederile din noua reglementare referitoare la proba dreptului de proprietate cu extrasul de carte funciară pentru imobilele înscrise în cartea funciară si mai ales la caracterul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială si deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, până atunci înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate si a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, făcându-se numai în scop de opozabilitate față de terți.

Dispozițiile art. 876-915 C.civ., privitoare la cazurile, condițiile, efectele si regimul înscrierilor în cartea funciară, se aplică numai actelor si faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârsite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil (art. 76 din Legea nr. 71/2011).

În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581 din Legea nr. 7/1996, terții dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credință, pe cuprinsul cărții funciare, nu se pot prevala contra adevăraților proprietari, străini de cartea funciară, de dispozițiile art. 901 din C.civ. sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil din 2009 sau dacă în acest termen s-a înscris o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare. În cazul înscrierilor efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sunt aplicabile dispozițiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la data intrării în posesia imobilului (art. 79 din Legea nr. 71/2011).

Cererile de înscriere, precum si acțiunile în justiție, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 7/1996, indiferent de data introducerii lor, se soluționează potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârsirii ori producerii faptului juridic generator al dreptului supus înscrierii, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor (art. 80 din Legea nr. 71/2011).

2.7. Legea aplicabilă faptelor juridice licite ca izvoare de obligații

Faptele juridice licite ca izvoare de obligații, fiind fapte extracontractuale, cad sub incidența regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârsirii lor”, dar și a excepției de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeasi lege, conform căruia, „obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.

Pentru gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia), regula este reluată, într-o altă formulare, de art. 110 din Legea nr. 71/2011, care prevede că dispozițiile art. 1.330-1.340 C.civ. din 2009 nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia.

Așadar, în cazul gestiunii de afaceri se aplică legea care era în vigoare la data la care a început gestiunea, adică la data efectuării primului act material sau juridic cu intenția de a gera interesele altuia.

Plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligația de care nu era ținut.In cazul îmbogățirii fără justă cauză se aplică legea care era în vigoare la data la care s-a produs împrejurarea ce a condus la îmbogățirea, neimputabilă dar fără temei juridic, a unei persoane în detrimentul sărăcirii alei persoane.

În schimb, modurile de stingere a obligațiilor născute pe temeiul gestiunii de afaceri, plății nedatorate si îmbogățirii fără justă cauză cad sub incidența legii în vigoare la data când se produce stingerea, deci dacă asemenea obligații se sting după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, atunci dispozițiile acestuia, inclusiv cele referitoare la restituirea prestației nedatorate, sunt aplicabile.

2.8. Legea aplicabilă faptelor ilicite ca izvoare de obligații

Pe temeiul aceluiasi art. 103 din Legea nr. 71/2011, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârsirii faptei ilicite.

Spre exemplu: pentru o faptă prejudiciabilă săvârsită de o persoană pusă sub interdicție anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, răspunderea tutorelui nu va putea fi angajată pe temeiul art. 1372 C.civ. din 2009, ci numai pe temeiul si în condițiile art. 998-art. 999 C.civ. din 1864, fiind deci vorba nu de o răspundere pentru fapta altuia, ci de o răspundere pentru fapta proprie; art. 1368 C.civ. din 2009, care reglementează obligația subsidiară ce incumbă autorului prejudiciului, chiar lipsit de discernământ, de a plăti victimei o indemnizație într-un cuantum echitabil atunci când nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea îndatorirea de a-l supraveghea, se aplică faptelor prejudiciabile săvârsite după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 etc. Însă, după intrarea în vigoare a noii reglementări, modurile de stingere a obligațiilor născute din răspunderea civilă delictuală sunt supuse dispozițiilor acestuia, indiferent de data la care s-a născut .

2.9. Legea aplicabilă garanțiilor

Constituirea garanțiilor este guvernată de legea în vigoare la data constituirii, indiferent de legea în vigoare la data la care s-ar formula ori soluționa cererea privind valabilitatea constituirii. Această regulă este prevăzută în mod expres pentru scrisorile de garanție [art. 150 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, textul stabilind că si efectele sunt supuse regulilor aplicabile la data emiterii scrisorii de garanție], pentru privilegii [art. 155 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, textul dispunând că si conținutul, precum si opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data când s-a născut], pentru ipoteci, atât imobiliare, cât si, pentru si pentru dreptul de retenție. Nu există o dispoziție expresă si pentru fideiusiune, însă, având în vedere că această garanție presupune în mod necesar încheierea unui contract, regula se desprinde din art. 6 alin. (3) C.civ. si art. 4 din Legea nr. 71/2011.

Mai reținem că, potrivit art. 187 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, executarea silită a gajului începută înainte de data intrării în vigoare a noii reglementări va fi continuată în conformitate cu dispozițile legale existente la data începerii executării. Pentru executarea silită a altor garanții nu există dispoziții tranzitorii, însă, întrucât suntem pe tărâm procesual, urmează să aplicăm regula conform căreia normele de executare silită sunt de imediată aplicare.

2.10. Legea aplicabilă în materie de moștenire

Moștenirea legală este guvernată de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii, adică la data decesului celui despre a cărui mostenire este vorba. În acest sens, art. 91 din Legea nr. 71/2011 dispune că mostenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii mostenirii.

Astfel, moștenirile vacante deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 se cuvin statului român, iar cele deschise după această dată vor fi culese de comuna, orasul sau municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii mostenirii sau, dacă se află în străinătate, de statul român; reprezentarea nedemnului este posibilă numai în cazul mostenirilor deschise după intrarea în vigoare a noii reglementări, iar nu si pentru mostenirile deschise anterior, chiar dacă acestea s-ar dezbate după 1 octombrie 2011 etc.

Totuși, în materia nedemnității (care interesează atât în cazul devoluțiunii legale, cât si în cazul devoluțiunii testamentare), s-ar putea admite o derogare, care ar rezulta din art. 93 din Legea nr. 71/2011, textul stabilind aplicarea Codului civil din 2009 dacă faptele au fost săvârsite după intrarea lui în vigoare; ar fi posibil ca decesul să se fi produs anterior, însă faptele de nedemnitate judiciară la care se referă art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ. (ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea testamentului) să se întâmple sub imperiul noii reglementări.

În cazul moștenirii testamentare, trebuie deosebit între, pe de o parte, validitatea testamentului, pentru care se aplică legea în vigoare în momentul întocmirii acestui act juridic unilateral, chiar dacă decesul testatorului ar surveni după intrarea în vigoare a legii noi, iar, pe de altă parte, efectele dispozițiilor testamentare (de exemplu, atribuirea bunurilor legatarilor), care sunt guvernate de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii .

2.11 Legea aplicabilă efectelor viitoare ale altor situații juridice trecute

Ca și în cazul actelor juridice, efectele viitoare ale altor situații juridice sunt guvernate, ca regulă, de legea în vigoare la data săvârșirii ori producerii lor.

Art. 6 alin. (6) C.civ instituie însă o derogare semnificativă de la ultraactivitatea legii vechi, stabilind aplicabilitatea legii noi în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute, în măsura în care acestea derivă din starea si capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție si obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, si din raporturile de vecinătate, desigur dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Aplicarea Codului civil din 2009 efectelor viitoare ale unor situații juridice existente la data intrării lui în vigoare este prevăzută si de unele norme speciale din Legea nr. 71/2011, precum:

– art. 13 referitor la exercitarea drepturilor personalității;

– art. 16 în privința capacității persoanelor aflate sub tutelă, curatelă, interdicție sau alte măsuri de ocrotire.

CAPITOLUL III Privire comparativă asupra aplicării legii civile în alte ramuri de drept

3.1. Ideea curgerii timpului și consecințele ei juridice în dreptul comercial în materia formării și executării contractelor comerciale

Contractul comercial nu este definit în reglementările comerciale, existând în acest domeniu al dreptului prevederi privind diferite tipuri de contracte comerciale.

Această lacună de reglementare este acoperită de prevederile art.1 din Codul Comercial român în care se dispune că, atunci când prevederile legii comerciale sunt insuficiente, se apelează la prevederile Codului Civil român. Față de această trimitere, textul de lege la care trebuie să ne raportăm în abordarea unei definiții a contractului comercial este art. 942 din Codul Civil român unde este definit contractul civil în sensul că „este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic”. În contextul unei asemenea definiții dată de legea contractului și având în vedere caracterul de reglementări aplicabile în materie comercială ale prevederilor Codului Civil român, contractul comercial poate fi definit ca fiind acordul de voință dintre două sau mai multe persoane realizat în scopul de a constitui, modifica sau stinge raporturi juridice comerciale. Acordul de voință, ca element fundamental în încheierea contractului comercial, este determinat de întâlnirea concordantă dintre oferta și acceptare. Formarea concordantă a acordului de voință este determinată de elementul timp. Dacă părțile contractante sunt față în fața sau comunică printr-un mijloc astfel încât exprimarea acceptarii să ajungă la ofertant în chiar acel moment al declarației de voință, contractul se consideră a fi încheiat între persoane prezente, iar momentul încheierii contractului este acela al declarației de voință a acceptantului. Dacă de la exprimarea acceptării și până la ajungerea acesteia la cunoștința ofertantului trece o perioadă de timp, contractul se consideră încheiat între persoane depărtate, iar momentul încheierii contractului este acela al cunoașterii de către ofertant a declarației de voință a acceptantului. În materie comercială, contractele se pot încheia atât între persoane prezente cât și între persoane depărtate, făcându-se distincție între acestea atât în privința momentului încheierii lor cât și în privința mecanismului de realizare a acordului de voință.

Lansarea unei oferte cu termen sau cu termen rezonabil dacă nu a fost acceptată mai înainte de acest termen are până la acceptare sau până la expirarea termenului de valabilitate rezonabil caracter obligatoriu. În virtutea acestui caracter, pe această perioadă de la lansare și până la acceptare, oferta generează pentru ofertant anumite obligații, în ciuda faptului că în art. 37 din Codul Comercial este consacrată regula potrivit căreia „până ce contractul nu este perfect propunerea și acceptarea sunt revocabile”. O problemă care s-ar mai putea pune privind forța obligatorie a ofertei este cea privind situația în care de la lansarea ofertei și până la acceptare, dar înainte de această din urmă, ofertantul devine incapabil sau decedează. Pentru ambele situații, oferta devine cadrică și nu se produce nici o consecință juridică, indiferent dacă oferta este cu termen sau fără termen iar dacă acceptarea s-a produs chiar în termen, dar ulterior întemenirii uneia dintre cele două situații, aceasta nu produce efecte.

Ceea ce comportă însă o discuție privind revocarea ofertei, având în vedere principiul revocabilității acesteia consacrat de art.37 din Codul Comercial, dar și principiul echității și justiției, ca principiu fundamental al dreptului, este problema consecințelor retragerii ofertei anterior termenului pentru care ea trebuia să fie menținută și destinatarul ar fi avut în vedere acceptarea acesteia. În literatura și practica judiciară, răspunsul la această problemă a fost în sensul că ofertantul răspunde pentru daunele produse prin actul revocării făcute de termen. Pentru determinarea temeiului juridic a răspunderii, ca efect al revocării ofertei înainte de termen, în literatura și practica juridică au fost elaborate două categorii de teorii:

a) teorii care consideră că răspunderea ofertantului se fundamentează pe actul juridic al ofertei, care poate fi considerată:

1. un antecontract;

2. un act juridic unilateral.

b) teorii care consideră că răspunderea ofertantului se fundamentează pe un fapt juridic exterior ofertei, care poate genera:

1. răspundere delictuală;

2. răspundere bazată pe exercițiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.

Potrivit teoriei răspunderii delictuale, revocarea ofertei înainte de termen are drept consecință angajarea răspunderii ofertantului în temeiul art. 998 și următor din Codul Civil, revocarea fiind considerată o faptă delictuală exterioară ofertei producătoare de prejudicii pentru destinatar.

O asemenea teorie este satisfăcătoare în stabilirea temeiului juridic al răspunderii ofertantului față de destinatar pentru prejudiciile cauzate, existând și o reglementare juridică adecvată în art. 998 și următor din Codul Civil, considerându-se că fiind încheiat contractul și prin aceasta evitându-se producerea prejudiciului. Potrivit teoriei abuzului de drept, se consideră că prin revocarea ofertei s-a comis un abuz de drept și s-a încălcat principiul ocrotirii bunei-credințe la încheierea actelor juridice cu consecință prejudicierii destinatarului. Această teorie este cea care satisface o motivație concordantă cu sistemul nostru legislativ, privind determinarea temeiului juridic al răspunderii pentru revocarea ofertei. Este adevărat că, potrivit art.37 din Codul Comercial, oferta este revocabilă, iar ofertantul are acest drept de a o revoca, dar dacă avem în vedere art.3 din Decretul nr.31/1954 care dispune că „drepturile subiective sunt ocrotite de lege, numai dacă sunt executate potrivit scopului lor economic și social”, prin revocarea ofertei suntem în prezența unui abuz de drept care atrage răspunderea în consecință.

3.2. Ideea curgerii timpului și consecințele ei juridice în dreptul muncii în materia contractului colectiv și individual de muncă

Art.1 alin (1) din Legea nr. 130/1996 prevede:„contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă” (potrivit Legii nr. 90/1996 se stabilesc și clauze privind protecția muncii).

Sub aspectul duratei, contractul colectiv de muncă se încheie:

-fie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni;

-fie pe durata unei lucrări determinate.

La expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul colectiv de muncă, părțile pot să hotărască prelungirea aplicării acestuia în condițiile în care a fost încheiat sau în alte condiții ce vor fi convenite. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel national și de ramură se va publica în Monitorul Oficial al României, partea a V-a, în termen de 30 de zile de la îregistrare (art.29). Un contract colectiv de muncă produce efecte de la data îregistrării sau de la o dată ulterioară zilei de îregistrare, dacă părțile convin astfel [art.25 alin.(3)].

Contractul colectiv de muncă încetează de drept în următoarele cazuri:

a) la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost încheiat, dacă părțile nu convin prelungirea aplicării acestuia;

b) la data dizolvării sau a lichidării judiciare a unității;

c) încetarea contractului colectiv de muncă poate interveni ca urmare a acordului părților [art.33 alin.(1) lit.c)];

d) contractul colectiv de muncă poate înceta la reorganizarea persoanei juridice în raport cu modalitatea specifică în care are loc reorganizarea. În acest caz, legea impune obligația notificării, în termen de 5 zile, a organului la care contractul a fost înregistrat și se păstrează.

Contractul individual de muncă poate fi definit astfel: înțelegerea încheiată în scris între o persoană fizică, pe de o parte și un patron, pe de altă parte, prin care prima se obligă a presta munca prevăzută în contract, iar cealaltă să-i asigure persoanei încadrate condiții optime de muncă, deplina protecție și securitate a muncii și să-i plătească salariul conform clauzelor contractuale. Contractul individual de muncă este un contract de executare succesivă, realizată în timp. În consecință, în cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare de către o parte a obligațiilor ce-i revin, sancțiunea va fi rezilierea, care are ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor. Contractul individual de muncă nu se poate încheia sub condiție suspensivă (nașterea efectelor ar depinde de realizarea unui eveniment deopotrivă viitor și incert) și nici nu poate fi afectat de condiție rezolutorie (ceea ce ar determina încetarea contractului la un eveniment viitor, incert).

Contractul individual de muncă poate fi afectat:

a) de un termen extinctiv (la împlinirea căruia contractul încetează pentru viitor, menținându-se efectele deja produse), în cazurile admise de lege pentru a încheia un contractul individual de muncă pe durată determinată;

b) de un termen suspensiv, dar cert, când contractul individual de muncă se încheie la o dată anterioară începerii efectelor sale (exemplu: se încheie contractul de muncă pe 1 martie, știindu-se cu siguranță că pe 15

martie ocupantul postului se pensionează). Nu este permisă însă încheierea unui contract individual de muncă afectat de un termen suspensiv și incert.

Potrivit art. 129 din Codul Muncii, raporturile de muncă încetează:

-la expirarea termenului. Potrivit art.130 alin.(2), contractul de muncă poate fi desfăcut în temeiul art.131 alin. (1) lit.e), i) sau k), în termen de cel mult o lună de la constatarea, de către conducătorul unității, a împrejurării care constituie temeiul desfacerii. Fiind vorba de un termen de prescripție, poate fi suspendat sau întrerupt. Când desfacerea contractului de muncă se întemeiază pe prevederile art.130 alin.(1) lit.i) sau a art. 100 lit.f) din Codul Muncii, pe lângă termenul de o lună se cere respectat termenul de maximum 6 luni de la data săvârșirii abaterii de către salariat [art.13 alin.(2) din Legea nr.1/1970]. Acest termen de 6 luni nu este de decădere, ci de prescripție a răspunderii disciplinare.

-prin acordul părților;

-din inițiativa angajatorului sau angajatului. Această modalitate de încetare a raporturilor de muncă (denumită frecvent demisie sau denunțarea contractului) este supusă unei singure condiții: preaviz de 15 zile lucrătoare sau de 30 de zile, în cazul funcțiilor de conducere. În cazul magistraților, ministrul justiției poate stabili un termen de cel mult 30 de zile la care demisia să devină efectivă (art.93 din Legea nr.92/1992). În perioada preavizului, salariatul are obligația să continue activitatea potrivit programului de lucru. Raporturile de muncă vor înceta pe data expirării termenului de preaviz.

Expirarea termenului pentru care contractul a fost încheiat reprezintă un temei specific de încetare a contractelor de muncă pe durată determinată. În această situație, încetarea operează de drept întrucât părțile își exprimaseră acordul în acest sens în momentul încheierii contractului.

CAPITOLUL IV APLICARE ÎN PRACTICA JUDICIARĂ

4.1 Aplicarea în practica judiciară a principiilor legii civile în timp

Speța A

În urma licitației publice desfășurată la 20 octombrie 1996, A a dobândit un apartament. Licitația s-a desfășurat cererea lui B în calitate de creditor al proprietarului apartamentului pentru suma de 600 milioane de lei . La 15 noiembrie 1996 și-a înscris dreptul de proprietate în Cartea Funciară. Prin acțiunea intentată la 10 septembrie 2001 C (adevăratul proprietar) l-a chemat în judecată pe A solicitând instanței să-l oblige pe pârât să-i lase in deplină proprietate acel apartament. Reclamantul a afirmat că el este adevăratul proprietar al apartamentului și nu A sau D, fostul proprietar.

Pârâtul a invocat excepția prescripției acțiunii.

Potrivit art. 561 din Codul de Procedură Civilă , revendicarea unui bun imobil adjudecat la o licitație publică se putea face în termen de 5 ani de la data intrării adjudecatarului în posesia bunului revendicat. Acest text de lege a fost modificat prin ordonanța de urgență a Guvernului 138/2001 care a intrat in vigoare la 2 mai 2001 în sensul că a stabilit un termen de 3 ani ce începe să curgă de la data înscrierii dreptului de proprietate al adjudecatarului in cartea Funciară.

Potrivit Codului Civil Anterior, „Legea Civilă se aplică numai pentru viitor , ea nu are putere retroactivă”.

Ce va hotarî instanța in privința excepției prescripției?

Interpretare:

Având în vedere că Ordonanța Guvernului a intrat in vigoare la 2 mai 2001 iar reclamantul a introdus acțiunea în justiție la 10 septembrie 2001, soluția va fi dată conform Ordonanței Guvernului.

Decizia:

Instanța va admite excepția prescripției intentate de C .

Conform Ordonanței Guvernului 138/2001 intrată în vigoare la data de 2 mai 2001 o stabilea în termen de 3 ani ce începea să curgă de la data înscrierii dreptului de proprietate al adjudecatarului în Cartea Funciară.

În rezolvarea speței în cauză, instanța va admite excepția prescrierii și va respinge cererea ca prescrisă.

Motivare:

Articolul 1 din Codul Civil Anterior consacră cele două principii ale aplicării legii civile în timp. Prima teză consacră principiul aplicării imediate a legii civile noi iar cea de-a doua principiul neretroactivității legii civile noi. În speță suntem în prezența unei situații civile în curs de desfășurare la momentul intrării în vigoare a legii civile noi fiindcă termenul prescripției stabilite de legea veche începuse să curgă dar nu se împlinise neproducându-se efectul prescripției extinctive (stingerea dreptului la acțiune ca urmare a neexercitării lui in termenul prevăzut).

Potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi, efectele viitoare produse de o situație juridică nascută anterior sunt reglementate de legea nouă. Din aceste motive, efectele prescripției ce se produc dupa 2 mai 2001 vor fi reglementate de legea nouă . Acesta este motivul pentru care întinderea termenului de prescripție se stabilește dupa legea nouă fiind de 3 ani.

Momentul de la care începe să curgă acest termen este o împrejurare care are individualitate proprie de vreme ce produce un efect propriu-începerea curgerii termenului de prescripție. De aceea această împrejurare va fi reglementată de legea în vigoare la data producerii ei, în speță legea veche. Pe baza celor menționate , termenul de 3 ani va curge de la intrarea în posesie, 10 noiembrie 1996, împlinindu-se la 10 noiembrie 1999 , dar dacă am considera că în ziua urmatoare 11 noiembrie 1999 se produce efectul prescripției ar însemna că legea nouă să producă un efect juridic înainte de intrarea ei in vigoare încalcându-se principiul neretroactiv al legii civile noi.Acesta este motivul pentru care în baza principiului menționat efectul împlinirii termenului de prescripție se va amâna până în momentul intrarii în vigoare a legii civile noi, 2 mai 2001. Așadar se va considera că la 2 mai 2001 acțiunea reclamantului este prescrisă.

Speța B

„În virtutea principiului tempus regit actum, legea aplicabilă contractului este aceea aflată în vigoare la data încheierii lui, iar dispozițiile art. 6 alin. (3) C.civ. stipulează expres că „actele juridice nule, anulabile sau afectate de cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi”.

Prin decizia civilă nr. 532 din 10.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, dosarul nr. 6813/325/2008, Curtea de Apel Timișoara a respins recursurile declarate de pârâții J.V., P.M. și P.S. împotriva deciziei civile nr. 29 din 16.01.2013, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut considerentele mai jos redate.

În speță nu sunt incidente cazurile de modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

Astfel, contrar susținerilor pârâților recurenți, instanța a interpretat corect actul juridic dedus judecății, statuând că este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4188 din 6.09.2005, întrucât eliberarea titlului de proprietate s-a făcut la data de 26 ianuarie 2005, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 341/2005 privind interdicția de înstrăinare a terenului pe o perioadă de 10 ani.

Așadar, instanțele au apreciat corect că legea aplicabilă contractului de vânzare-cumpărare este Legea nr. 341/2004, în virtutea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor art. 6 alin. (3) C.civ., care stipulează expres că „actele juridice nule, anulabile sau afectate de cauza de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi”.

Pe de altă parte, așa cum corect a stabilit instanța de apel, chestiunea guvernării contractului în litigiu de dispozițiile Legii nr. 341/2004 a intrat în puterea lucrului judecat în baza deciziei civile nr. 1816/R/14.12.2007 a Tribunalului Timiș, astfel încât această hotărâre irevocabilă nu mai poate fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească.

În favoarea recurenților P. nu pot fi reținute nici buna-credință și principiul error comunis facit jus, deoarece contractul s-a încheiat cu încălcarea unor norme imperative privind inalienabilitatea terenului, iar acești recurenți nu pot invoca necunoașterea legii.

Așa fiind, toate criticile aduse hotărârii recurate prin cererile de recurs, sunt neîntemeiate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a respins ambele recursuri declarate în cauză.

Secția I civilă, Decizia nr. 532 din 10 aprilie 2013

Judecător Gheorghe Oberșterescu”

CONCLUZII

În prezenta lucrare a fost abordat un subiect de o importanță deosebită pentru domeniul dreptului civil care va rămâne mereu deschis cercetării fiind un studiu succeptibil de a i se aduce în permanență completări sau critici.

Întrucât aceste principii au avut, au și vor avea o largă aplicabilitate în practica judiciară, o lege este edictată pentru a fi aplicată corect neputând exista societate fără reguli așa cum și regulile se găssc numai în societate.

Lăsând la o parte tendința de perpetuare a conținutului aplicării legii civile, din punctul meu de vedere era necesară intrarea în vigoare a unui nou Cod Civil, deoarece, așa cum este și firesc, nevoile anului 1864 nu mai concordă cu nevoile societății actuale.

Când vorbim de aplicarea legii civile în timp ne referim la sensul larg al noțiunii de lege, deci avem în vedere nu numai legile propriu-zise cât și situațiile juridice cărora le dau naștere sau pe care le guvernează.În timp, legile au o viață a lor delimitată între momentul intrării lor în vigoare și momentul ieșirii din vigoare, dar din punctul de vedere al aplicării în timp, legea poate produce efecte imediate, efecte ultraactive sau retroactive.

Pentru motivele invocate, se poate desprinde ideea că aplicarea legii civile în timp este una dintre cele mai importante realizării ale Codului Civil și putem observa că și actualmente aceasta se desfășoară dupa aceleași coordonate trasate de Codul Civil de la 1864.

Este așadar absolut necesar că principiile aplicării legii civile în timp să fie atent trasate și bine implementate în societate deoarece modificarea acestora ar putea genera o lipsă de încredere în sistemul de drept, astfel încât să se prevină apariția unor situații de practică neunitară.

BIBLIOGRAFIE

ATHANASIU, A.,VOLONCIU, M., DIMA, L., O.CAZAN, Codul muncii.Comentariu pe articole, Vol. I. Articolele 1 – 107, Ed. C.H.BECK, Bucuresti, 2007

BAIAS, A., CHELARU E., CONSTANTINOVICI, MACOVEI, I., Noul Cod civil, Comentariu pe articole, București, Ed. C.H.Beck, 2012

BAIAS, F.A., CHELARU, E., CONSTANTINOVICI, R., MACOVEI, I., Noul Cod civil,Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012

BELEIU, Gh., Drept Civil Român. Introducere în Drept Civil. Subiectele Dreptului Civil, ediția a IX-a revăzută și adăugită de Marian NICOLAE și Petrică TRUȘCĂ,Ed. Universul Juridic, București, 2007

BELEIU, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2007

BELIGRADEANU, S., Legislatia muncii, comentata, vol XLI(3/2001), Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001

BÎRSAN, C., Drept civil.Drepturi reale principale, Ed. All Beck, București,2001

BOROI, G., STĂNCIULESCU, L., Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil,Ed.Hamangiu, București, 2012

BOROI, G., ANGHELESCU, C.A., Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012

BOROI, G., Drept Civil, Partea Generală. Ediția a III-a revizuită și adăugită,Ed.Hamangiu, București 2008

BOROI, G., PIVNICERU, M.M., RĂDULESU, T.V., IRINESCU, L., Drept civil.Partea generală.Explicații teoretice, spețe și grile, Ed.Hamangiu, 2008

BOTEA, G., ȚICLEA, STANCU, G., Leș, I., BARBU, V., LOZNEANU, V., Instituții de drept civil și drept procesual civil. Curs selectiv pentru licență, ed. a 2-a, Ed. Lumina Lex, București, 2008

CHELARU, E., CONSTANTINOVICI, R., MACOVEI, I., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 8

CHELARU, E., Drept civil,Ed. C.H. Beck, București, 2008

COJOCARU, A., Drept civil.Partea generală, Ed. Lumina Lex, 2000

COSMOVICI, P., Tratat de drept civil, Vol.I, Partea generală, Ed. Academiei, București 1989

COSTIN, M.N., Marile instituții ale dretului civil român.Teoria generală a obligațiilor, Vol.I-III, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993

CROITORU, M.S., Aplicarea legii civile în timp din perspectiva noului Cod civil, Revista română de drept privat nr. 6/2011

DOGARU, I., CERCEL, S., Drept civil.Parte generală,Ed. C.H. Beck, București 2007

DOGARU, I., DRĂGHICI, P., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed.2, Ed. C. H. Beck, 2014

DOGARU, I., Drept civil român, 2000

DOGARU, I., Drept civil.Ideea curgerii timpului si consecintele ei juridice, Ed. C.H.Beck, 2002

DOGARU, I., POPA, N., DĂNIȘOR, D.C., CERCEL, S., Bazele dreptului civil.Vol.I.Teoria generală, Ed. C.H.Beck,București 2008

DOGARU, I., și colaboratorii, Drept civil-ideea curgerii timpului și consecințele ei juridice, Editura All Beck, București, 2002

DRĂGHICI, S., Fundamentele constituționale ale Dreptului civil, Ed. C.H. Beck, București, 2010

GHIMPU, S., TICLEA, A., Dreptul muncii, Editia a II-a, Ed.All Beck, Bucuresti, 2001

LUPAN, E., SABĂU POP, I., Tratat de drept civil român, București: Ed. C.H.Beck, 2006

LUPAN, E., SABĂU-POP, I., Tratat de drept civil român, vol. I. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2006

MICESCU, I., Curs de drept civil, Ed. All Beck, București, 2000

MIHAI, G., Introducere în teoria dreptului, Ed. Timpolis, Timisoara, 2000

NECULAESCU, S., Actul juridic civil, în „Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență, Ed. Universul Juridic, București, 2012

NICOLAE, M., Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013

NICOLAE, M., Soluții la conflictele de legi în timp, Revista română de drept privat nr. 1/2013,

PERJU, P., Considerații cu privire la Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, în Dreptul nr. 11/2011

Piperea, M., Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011

POP, L., POPA, I.F., VIDU, S.I., Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic,București, 2012

REGHINI, I., DIACONESCU, Ș., VASILESCU, P., Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013

REGHINI, I., DIACONESCU, Ș., VASILESCU, P., Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

REGHINI, I., DIACONESCU, Ș., VASILESCU, P., Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013

SCURTU, Șt., Drept civil. Regimul juridic general al obligațiilor. Garantarea obligațiilor, Ed. C. H. Beck,2014

TERZEA, V., Codul civil adnotat, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

TOADER, C., NICOLAE, M., POPESCU, R., DUMITRACHE, B., Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență 2009-2010, Ed. Universul Juridic, București, 2009

UNGUREANU, O., MUNTEANU, C., Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013

VASILESCU, P., Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013

VIERU, E., VIERU, D., Dreptul muncii, Ed. Lucman,Bucuresti, 2004

http://legeaz.net/spete-civil-2/contracte-legea-civila-in-timp-532-2013