Aplicabilitatea Strategiilor Convenționale ÎN Gestionarea Conflictelor Hibride
ROMÂNIA NECLASIFICAT
MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE Exemplar unic
UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE APĂRARE „Carol I”
Facultatea de Comandă și Stat Major
Departamentul Forțe Terestre
Maior Silviu-Stelian BORȘA
Programul de studii universitare de master
Conducere interarme Forțe Terestre
Tema: APLICABILITATEA STRATEGIILOR CONVENȚIONALE ÎN GESTIONAREA CONFLICTELOR HIBRIDE
Conducător științific
Lt.col.dr. Alexandru HERCIU
-București, 2016-
Pagină albă
CUPRINSUL LUCRĂRII
INTRODUCERE………………………………………….……………………………..……………………4
CAPITOLUL 1: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONFLICTUL HIBRID……………………………………………….……………………………………….………….…………9
CONFLICTUL HIBRID – DELIMITĂRI CONCEPTUALE…………………………………..…..10
COMPONENTELE CONVENȚIONALE ȘI NECONVENȚIONALE ALE AMENINȚĂRII HIBRIDE…………………………………………………………………………………………….17
ALTE TIPURI DE MIJLOACE ȘI ACȚIUNI NECONVENȚIONALE UTILIZATE DE FORȚELE HIBRIDE. ……………………………………………………………………….……………38
CAPITOLUL 2: ORGANIZAREA ȘI ÎNTREBUINȚAREA ÎN LUPTĂ A COMPONENTELOR ADVERSARULUI HIBRID……………………….….………….……59
FORȚE DE TIP HIBRID – ORGANIZARE ȘI ÎNZESTRARE………………….…………………60
MODUL DE ACȚIUNE AL FORȚELOR DE TIP HIBRID ……………..……….……….………67
STUDIU DE CAZ – CONFLICTUL DIN UCRAINA ….………………………………………………….79
CAPITOLUL 3: ANGAJAREA FORȚELOR CONVENȚIONALE ÎN OPERAȚII ÎN CADRUL CONFLICTULUI DE HIBRID.……………….…..……..………93
3.1 POSIBILE AMENINȚĂRI HIBRIDE LA ADRESA ROMÂNIEI.……………….…..…………94
3.2 POSIBILITĂȚI DE ÎNTREBUINȚARE A DIVIZIEI…………………………….……….………103
3.3 POSIBILITĂȚI DE ÎNTREBUINȚARE A BRIGĂZII MECANIZATE……….……………..111
3.4 POSIBILITĂȚI DE ÎNTREBUINȚARE A BATALIONULUI DE INFANTERIE…………..119
CONSIDERAȚII FINALE……………………………………………………………………………………………………124
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………….………………………….………131
LISTA ABREVIERILOR…………………………………………………..…………………….….135
ANEXE…………………………………………………………………………………..………………..…….139
INTRODUCERE
Securitatea și apărarea națională reprezintă elementele fundamentale pe care se întemeiază starea de normalitate în funcționarea unei societăți. Astfel, cetățenii unei țări dispun de condițiile necesare și, pe cât posibil, suficiente pentru a-și desfășura viața și activitatea fără teama unor pericole, riscuri, și mai ales amenințări de securitate iminente. Într-un fel și într-o bună măsură, securitatea și apărarea națională se pot aprecia ca fiind bunuri publice, de care trebuie să beneficieze nestingherit toți cetățenii unui stat. De aceea, fiecare stat trebuie să se preocupe constant ca acestea să fie capabile să asigure condițiile normale desfășurării vieții și activității cetățenilor săi. În prezent, securitatea și apărarea națională se confruntă continuu cu presiunea exercitată asupra lor de riscurile și amenințările generate și/sau alimentate de globalizare, fenomenele demografice mondiale și naționale, schimbările climatice, conflictualitatea datorată competiției actorilor statali și non statali pentru resurse naturale. Riscurile și amenințările cărora trebuie să le facă față zi de zi securitatea și apărarea națională sunt de o mare diversitate ca natură, forme de manifestare, dimensiuni și caracteristici. Astfel, se poate vorbi de riscuri și amenințări generale în materie de securitate și apărare, cunoscute și împotriva cărora se pot lua măsuri eficace de prevenire și/sau limitare a efectelor nedorite. Pe lângă acestea, există și se afirmă cu putere amenințări numite asimetrice și hibride.
Prin aderarea la NATO și UE, România și-a asumat atât beneficiile, cât și riscurile ce decurg din această apartenență. Chiar dacă actualmente nu sunt identificate amenințări majore la adresa securității naționale, riscurile neconvenționale și asimetrice vor necesita o monitorizare și contracarare eficientă, în strânsă cooperare cu partenerii europeni și euroatlantici. Evenimentele desfășurate în ultima perioadă pe plan mondial pot contrazice sau nu acest paragraf din Doctrina Armatei României. Aici mă refer la evoluția situației din Ucraina, la acțiunile desfășurate de către Statul Islamic, la tensiunile dintre Rusia și Turcia în contextul în care Turcia este o țară membră NATO, deci un aliat al României și nu în ultimul rând la situația din Siria care deși nu se află în apropierea granițelor României, influențează în mod indirect securitatea națională prin comasarea și tranzitarea valurilor de refugiați în apropierea granițelor noastre. O influență o are și modul de gestionare a acestei crize de către Ungaria, care datorită acțiunilor sale poate devia fluxul de refugiați pe teritoriul României. Actualizând evenimentele care se desfășoară în imediata vecinătate a granițelelor țării noastre, criza politică din Republica Moldova poate de asemenea avea implicații asupra securității României. Un astfel de scenariu face obiectul unui studiu detaliat în capitolul III al acestei lucrări.
Toate aceste evenimente pot face parte sau nu dintr-un scenariu, planificat din timp sau desfășurat ad-hoc, și pot face parte sau nu dintr-un război hibrid în desfășurare, iar pentru România pot reprezenta o amenințare hibridă la care nu știm dacă suntem pregătiți să facem față. Afirm aceste lucruri deoarece o recunoaștem indirect prin art. 67 din Strategia Națională de Apărare a României: ”Reacția inter-instituțională în situații de criză este afectată de precaritatea resurselor și incoerența în gestionarea diverselor tipuri de riscuri. Această vulnerabilitate devine și mai importantă dacă ne referim la capacitatea de interoperabilitate a diverselor instituții ale statului care trebuie să reacționeze în cazul unor amenințări asimetrice sau de tip hibrid”. Totodată în art. 29 al aceluiași document se precizează faptul că ”la nivel global, mediul de securitate se află într-o continuă transformare, care se reflectă în principal în accentuarea interdependențelor și impredictibilității în sistemul de relații internaționale și dificultatea de a delimita riscurile și amenințările de tip clasic de cele asimetrice și hibride”.
Corupția, forma principală de manifestare a crimei organizate, vulnerabilizează statul, generează prejudicii economiei și afectează potențialul de dezvoltare a țării, buna guvernanță, decizia în folosul cetățenilor și comunităților, precum și încrederea în actul de justiție și în instituțiile statului. În plan extern, persistența corupției are impact negativ asupra credibilității și imaginii țării noastre. Alte vulnerabilități derivă din excluziunea și polarizarea socială, gradul de sărăcie, declinul demografic, migrația forței de muncă specializate, disparitățile socio‐economice între regiuni și județe, fragilitatea spiritului și solidarității civice.
Toate aceste vulnerabilități, recunoscute de altfel, de statul Român pot fi exploatate la un moment dat de către un agresor de tip hibrid. În acest sens se apreciază în Doctrina Armatei României faptul că, „delimitările dintre acțiunile actorilor statali și non-statali – insurgenți, teroriști și membri ai crimei organizate sunt dificil de evidențiat, existând posibilitatea confruntării cu un adversar care utilizează mijloace convenționale și neconvenționale. Această situație poate determina apariția unui amalgam de amenințări, stimulate de actori întâmplători sau necoordonați, sau amenințări hibride când sunt utilizate într-o manieră simultană și coordonată de către un adversar determinat. Acești adversari vor utiliza amenințările hibride pentru a exploata vulnerabilitățile proprii, iar situarea lor în afara cadrului legal și etic democratic le permite să genereze provocări de natură militară în moduri dificil de anticipat. Contracararea amenințărilor hibride este posibil să solicite concentrarea eforturilor pentru acțiuni cu efect în domeniul cognitiv, cărora le va urma câștigarea încrederii populației. Totodată, adversarii pot opta pentru o strategie pe termen lung, prin care să evite înfrângerea în locul câștigării victoriei. Este posibil ca succesul în contracararea amenințărilor hibride să nu fie obținut prin întrebuințarea numai a instrumentului militar, fiind necesară o abordare cuprinzătoare, sprijinită inclusiv de operații informaționale”.
În general, se apreciază că, primul pas în dezvoltarea unui sistem sau corectarea anumitor deficiențe este identificarea vulnerabilității sau a deficienței, recunoașterea că ea există pentru a fi corectată. Sub acest aspect, faptul că această vulnerabilitate de a răspunde la o amenințare hibridă este recunoscută de către Statul Român reprezintă un lucru pozitiv. Cu această vulnerabilitate se confruntă nu numai România dar și majoritatea statelor cu potențial economic și militar mult mai puternic decât România, cum este cazul SUA, Rusia ș.a. De ce provoacă atâtea probleme acest tip de conflict? Din simplul fapt că nu are reguli clar definite, componentele și modul de acțiune se updatează permanent în funcție de reacție și răspuns. Pur și simplu pentru faptul că este un așa zis război „cameleon” care se adaptează permanent situației și este cu un pas înaintea forțelor convenționale.
Acest prim pas pentru a lupta împotriva acestor amenințări hibride este făcut, România propunându-și în viitorul apropiat dezvoltarea capabilităților necesare înfruntării acestor amenințări, astfel că în același document și anume Strategia Natională de Apărare a României, la art. 73 se precizează faptul că una dintre direcțiile de acțiune pentru asigurarea securității naționale este „dezvoltarea capabilităților necesare pentru a reacționa în cazul unor amenințări asimetrice de tip hibrid”.
În această lucrare am tratat pe scurt unele aspecte referitoare la amenințarea hibridă și războiul hibrid, am încercat să delimităm unele concepte care sunt auzite destul de des în relație cu războiul hibrid, de asemenea am analizat posibilitatea folosirii forțelor convenționale avute la dispoziție împotriva unor componente ale amenințării hibride și nu în ultimul rând am încercat să facem câteva propuneri privind posibilitatea constituirii de forțe capabile să confrunte o amenințare hibridă. De asemenea am identificat o serie de măsuri necesare gestionării unui război de tip hibrid.
Am structurat această lucrare pe trei capitole. În primul capitol am definit războiul hibrid și amenințarea hibridă, am încercat să explicăm ponderea componentelor și modul în care acestea pot fi acestea folosite. Capitolul doi se referă la tipul de forțe de tip hibrid și anume la unele variante privind modul de organizare și înzestrare a acestora. Tot în acest capitol am făcut o prezentare a unui conflict recent, despre care nu putem spune că s-a încheiat (conflictul din Ucraina), încercând să scoatem în evidență aspectele hibride ale acestuia, iar în ultimul capitol am analizat capabilitățile și posibilitățile de angajare ale eșaloanelor tactice (divizie de infanterie, brigadă mecanizată și batalion de infanterie) împotriva fiecărei componente a unei amenințări hibride. Totodată am încercat să analizăm cu ce tipuri de forțe și elemente pot fi augmentate aceste eșaloane pentru a putea duce acțiuni de luptă împotriva unui posibil advesar hibrid.
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
CONFLICTUL HIBRID
„Pentru a putea fi combătute, amenințările hibride trebuie înțelese”. Pentru a le înțelege trebuie să le cunoaștem componentele și modul lor de acțiune, de asemenea trebuie să diferențiem termenii relaționați acestui subiect.
Componentele amenințării hibride nu le găsim și nici nu le vom găsi în manualele de luptă sau în regulamentele militare. Ceea ce o să găsim vor fi doar păreri și definiții date acestui concept de către diverse persoane care au studiat acest fenomen, au încercat să-l explice și să găsească soluții care până acum nu prea au dat rezultate. Unul din motivele pentru care găsirea de soluții întâmpină dificultăți este faptul că, permanent sunt introduse noi componente ingenioase odată cu evoluția tehnologică și nu numai. Acest tip de război este într-o continuă modificare și evoluție atât ca și componente cât și ca mod de acțiune.
Acest prim capitol al lucrării este menit să familiarizeze cititorii cu termenii specifici folosiți în această lucrare. De asemenea, în acest capitol am încercat să explicăm detaliat componentele amenințării hibride, pe care noi le-am identificat până în acest moment și să delimităm anumiți termeni care pot crea sau crează confuzii.
. Conflictul hibrid – delimitări conceptuale
Dacă vorbim despre amenințare hibridă și război hibrid trebuie să înțelegem termeni ca: război simetric și asimetric, război/mijloace convenționale și neconvenționale, forțe/acțiuni regulate și neregulate, operații informaționale, operații speciale, terorism, gherilă, criminalitate, migrație, etc.
Amenințare hibridă / război hibrid
În primul rând diferența dintre amenințare hibridă și război hibrid se poate face ușor afirmând faptul că, amenințarea hibridă este cea care generează un război hibrid.
Analizând conflictele recente, specialiștii internaționali au căzut de acord că amenințările generatoare de războaie pot fi împărțite în convenționale, neconvenționale și hibride, ultimele considerate a fi preponderente în viitorul imediat.
Acest concept al războiului hibrid a apărut și s-a dezvoltat în gândirea militară americană a ultimului deceniu, ca un răspuns teoretic la necesitatea de adaptare a forțelor SUA la noile realități ale unui mediu neclar de confruntare. Vârful de lance în dezvoltarea conceptului analizat l-a constituit o echipă din Corpul de Infanterie Marină al SUA, condusă de către Frank G. Hoffman și James N. Mattis, aceștia fiind considerați părinții conceptului de război hibrid.
Sintagma "război hibrid" este un concept care nu are o definiție unanim acceptată, însă subscrie legităților războiului și se explică în mod deosebit prin „legea flexibilității și interdependențelor active”, evidențiind caracterul complex al războiului sub diferitele lui forme de exprimare, de la cel informațional la cel economic, de la amenințările cu folosirea forței la agresiuni mediatice și psihologice, de la insurgențe și gherilă la confruntarea armată propriu zisă.
Războiul hibrid încorporează o plajă de moduri diferite de război incluzând capabilități convenționale, tactici, tehnici și proceduri neregulate, acte teroriste incluzând violența confuză și coercitivă, precum și activități criminale.
În opinia altor autori, războiul hibrid reprezintă „o combinație de conflicte armate simetrice și asimetrice, în cadrul cărora forțele de intervenție desfășoară operații militare tradiționale împotriva unor forțe militare și ținte inamice, în timp ce acționează simultan și decisiv pentru a obține controlul populației indigene din zona de operații, prin operații de stabilitate”.
Concluzionând, putem spune că războiul hibrid, presupune o angajare complexă într-o confruntare, nedeclarată de către state sau alți actori, unde, cel care generează agresiunea urmărește obținerea unor efecte sinergice prin exploatarea combinată a slăbiciunilor societale (tensiuni etnice, instituții slabe și corupte, dependența economică/energetică etc.) cu cele militare, dar acestea din urmă nefiind asumate în mod explicit.
Revenind la termenul de amenințare hibridă, Doctrina Armatei României definește amenințarea ca fiind „un pericol potențial, exprimat prin acțiuni, gesturi, cuvinte, care are sursă/autor, scop, obiective și o țintă”. În DEX găsim cuvântul hibrid explicat astfel: I. adj., s. m. (organism) rezultat prin hibridare; bastard, metis. II. adj. 1. care aparține la două categorii, tehnologii, clase diferite. 2. din elemente eterogene, disparate; lipsit de armonie. ◊ (despre cuvinte) prin contaminare sau încrucișare, din elemente caracteristice unor tipuri flexionare sau unor construcții diferite.
În literatură există o mulțime de definiții date acestui concept de diferiți analiști și autori. Astfel, în doctrina din 2011, armata SUA definea amenințarea hibridă ca fiind „combinația diversă și dinamică a forțelor convenționale, asimetrice, a elementelor criminale, sau o combinare a acestor forțe și elemente unificate pentru a realiza și beneficia reciproc de efectele produse”.
Pe de altă parte, amenințarea hibridă poate fi definită ca reprezentând activitatea concertată a unui adversar statal sau non-statal ce încorporează într-o manieră adaptativă și rapidă elemente diverse și dinamice ce țin de convențional, asimetric, terorism și criminalitatea organizată, precum și de mijloace non-militare, simultan, folosind întregul spectru de conflict ca o forță unificată pentru a-și atinge obiectivele..
Cu alte cuvinte amenințarea hibridă reprezintă o fuziune de elemente, acțiuni și mijloace convenționale și neconvenționale capabilă să acționeze sinergic împotriva unui stat sau împotriva unei organizații, fiind capabilă să se adapteze permanent în funcție de reacția adversarului, neținând cont de legile internaționale, de legile războiului sau de legile statului agresat fiind capabilă de orice fel de acțiune pentru a-și atinge obiectivele propuse. Scopul acesteia nu este înfrângerea adversarului ci hărțuirea și uzarea acestuia pe o perioadă mai îndelungată acționând multidimensional (politic, economic, etnico-cultural, informațional-mediatic, tehnologic, strategic, operațional, ș.a.)
Amenințările hibride, agreate ca reprezentare la nivelul Comandamentului Aliat pentru Transformare (ACT) al NATO, se definesc în marja unei abilități a unuia sau a mai multor actori statali, sau a unui grup de actori non-statali, de a folosi un amestec de acțiuni (convenționale și neconvenționale) în spațiul de luptă și dincolo de sfera acestuia, cu efecte negative asupra ciclului decizional al adversarului, în scopul atingerii obiectivelor vizate.
Pe de altă parte, amenințările hibride sunt produsul unei mari varietăți de circumstanțe nefavorabile și de acțiuni existente, așa cum sunt terorismul, migrația, pirateria, corupția, conflictul etnic și nu numai. Amenințările hibride nu sunt exclusiv un instrument al actorilor asimetrici sau non-statali, ci se pot aplica de actori statali și non-statali în egală măsură.
Potrivit NATO, amenințările hibride sunt cele puse de adversari, cu capacitate de a utiliza simultan mijloace convenționale și neconvenționale de o manieră adaptativă pentru a-și atinge obiectivele. Adversarii NATO și ai membrilor săi sunt capabili să amenințe de o manieră hibridă fără a fi obligatoriu state, ci actori anonimi.
Amenințare asimetrică / război asimetric
Criticii conceptului de amenințare hibridă argumentează că această construcție este, de fapt, un simplu război asimetric pus în practică prin operațiile convenționale. Unii văd acest concept ca un subansamblu de război asimetric și nu ca o amenințare unică într-un continuum operațional. Unii critici afirmă că există dovezi insuficiente pentru a susține ideea. Alții caracterizează conceptul ca un spațiu pentru mediul activităților non lineare de amenințare într-un mediu operațional sau locul de aplicabilitate al actorilor non-statali. Astfel, conflictul din 2006 între Israel și Hezbollah este exemplul de amenințare hibridă citat cel mai adesea.
Ce reprezintă de fapt un război asimetric sau o amenințare asimetrică? Doctrina Armatei României definește amenințarea asimetrică ca fiind o amenințare provenită din posibila utilizare a unor metode și mijloace substanțial diferite de cele proprii cu scopul de a ocoli sau diminua tăria forțelor proprii, prin exploatarea vulnerabilităților acestora și de a obține astfel un rezultat disproporționat.
Utilizând metode neconvenționale – deseori ilegale în conformitate cu legislația internațională – și forțe neregulate, unii dintre adversari vor încerca să diminueze avantajul militar prin subminarea coeziunii alianței/coaliției, a hotărârii de a acționa, a credibilității și influenței acesteia. Amenințarea pe care un astfel de adversar o reprezintă pentru forțele armate și societatea civilă este una asimetrică, întrucât nu poate fi contracarată prin metode echivalente.
Amenințarea asimetrică este definită de următoarele caracteristici:
a) natura adversarului, acesta fiind recunoscut, identificat și combătut cu dificultate sau nu este dispus să negocieze;
b) natura idealurilor și obiectivelor adversarului, acestea intrând în coliziune cu valorile, credința, prioritățile și constrângerile legale și morale larg acceptate;
c) metodele neconvenționale angajate pentru contracararea unui avantaj cantitativ și calitativ.
Amenințarea asimetrică mai poate fi definită ca „evantaiul larg și imprevizibil al operațiilor militare, paramilitare și de informație, conduse de națiuni, organisme, indivizi sau de forțe indigene sau de plasare sub comanda lor, ce vizează în mod specific slăbiciuni și vulnerabilități într-o guvernare inamică sau într-o forță armată”.
În general, o confruntare asimetrică se produce atunci când o parte folosește tactici sau arme neașteptate sau neobișnuite pentru a suprima, reduce sau depăși superioritatea opozantului.
Pentru a diferenția amenințarea hibridă de cea asimetrică putem spune că amenințarea hibridă o poate include și pe cea asimetrică sau putem spune că o amenințare asimetrică este și cea de tip hibrid. Amenințarea asimetrică nu este obligatoriu compusă din mai multe tipuri de forțe, mijloace și acțiuni. De exemplu, simpla detonare a unui IED reprezintă o acțiune asimetrică dar nu și hibridă.
Război convențional / Război neconvențional
Pentru a înțelege pe deplin toți acești termeni este necesar să amintim ce reprezintă un război convențional și neconvențional. Astfel războiul convențional este o formă de război purtat cu mijloace de luptă și tactici convenționale între două sau mai multe state suverane. Forțele ambelor părți beligerante sunt clar definite și se luptă în principal împotriva forței armate a celeilalte părți. Se folosesc arme convenționale și nu arme chimice, biologice sau nucleare.
Scopul general al războiului convențional este de a distruge forța militară a oponentului, eliminând capacitatea acestuia de a se angaja în luptă. Pentru a obține capitularea celeilalte părți, una sau mai multe părți pot apela la tactici de luptă neconvenționale.
Termenul de neconvențional ascunde o gamă foarte largă de posibilități. Exemple de războaie neconvenționale pot fi cele informaționale, psihologice, economice și asimetrice, iar mai nou apărute radioelectronic, cibernetico-informational, psihotronic, geofizic.
Războiul hibrid poate fi o combinație a tuturor felurilor de războaie, acțiuni, mijloace, forțe, iar regula principală este că nu există o regulă de combinare a acestora. Pur și simplu se adaptează în funcție de resursele avute la dispoziție, de reacția adversarului, de efectele avute, etc.
Actorii conflictului hibrid
Cine sunt actorii și de ce se alege a acționa sub forma unui război hibrid?
Actorii care pot recurge la un război hibrid sunt de natură statală sau non-statală. În ultima perioadă statele puternice aleg din ce în ce mai des să recurgă la război hibrid împotriva altor state atunci când situația și condițiile o impun. Un astfel de exemplu este războiul hibrid condus de Rusia împotriva Ucrainei și există speculații că se va extinde și asupra țărilor Baltice.
Unele forțe armate statale, în special cele aparținând unor regimuri totalitare sau ale unor state cu guvernări defectuoase, pot desfășura concomitent cu acțiunile convenționale și acțiuni asimetrice, în sprijinul îndeplinirii unor obiective militare convenționale. Operațiile majore de tip combatant pot fi exacerbate, perpetuate sau exploatate prin acțiuni asimetrice, în scopul menținerii instabilității prin intermediul insurgenței, terorismului, criminalității și dezordinii sociale.
Actorii non-statali pot fi diferite organizații teroriste sau nu care la rândul lor pot fi susținute sau nu de diferite state și care pot acționa pe teritoriul unuia sau a mai multor state. Actorii non-statali operează acum sisteme de armament sofisticate, pot controla teritorii și populații și pot deține tehnologie letală și sofisticată care odată țineau numai de domeniul apărării și se regăseau în dotarea forțelor armate regulate.
De ce conflict hibrid ?
Motivele pentru care se recurge la un astfel de conflict sunt diferite. Aici nu mă refer la motivele pentru care unele state sau organizații aleg să-și îndeplinescă scopurile prin agresiune, ci mă refer la alegerea acestora de a recurge la o agresiune de tip hibrid. Majoritatea acțiunilor componentelor amenințării hibride se doresc a acționa în ascuns pentru realizarea surprinderii și producerea de efecte deosebit de puternice care pe lângă faptul că produc victime, afectează și emoțional prin crearea de efecte psihologice.
Unele state aleg această variantă pentru a se sustrage acuzațiilor celorlalte state, în majoritatea cazurilor, dacă nu în toate, aceste state nu recunosc implicarea lor în conflictul respectiv. Acest lucru se leagă și de faptul că, componentele amenințării hibride, forțele cu care acționează și acțiunile acestora sunt extrem de greu de identificat și contracarat. Există și organizații care recunosc totuși implicarea lor în astfel de conflicte și revendică atacurile, ca de exemplu organizațiile teroriste de genul Al-Qaida sau Statul Islamic. Aceștia chiar doresc să le fie recunoscute acțiunile pentru a demonstra lumii de ce sunt ei în stare, ce putere au și că dorințele lor trebuie luate serios în considerare. Aceștia acționează de cele mai multe ori susținuți de alte state sau organizații care bineînțeles că nu vor recunoaște implicarea lor.
Un alt motiv pentru care se recurge la un război hibrid este faptul că se pot îndeplinii obiectivele propuse chiar și fără implicarea forțelor armate regulate și fără folosirea conflictului armat. Folosirea forțelor regulate presupune un mare efort financiar din partea statului respectiv și automat recunoașterea acțiunilor sale. De exemplu un stat poate agresa hibrid un alt stat prin acțiuni cibernetico-informaționale, media, acțiuni psihologice, forțe pentru operații speciale și de ce nu psihotronice și geofizice. După cum se poate vedea nu sunt forțe convenționale, dar efectul sinergic ale acestora pot duce la îndeplinirea unor obiective strategice propuse.
Acest tip de amenințare poate avea efect și poate uza o forță mult superioară din punct de vedere tehnologic, numeric și bine pregătită asupra căreia metodele convenționale nu ar da nici un rezultat. Acesta este încă unul din motivele alegerii unui conflict hibrid. Multe state sau organizații nu au puterea militară de a lupta împotriva statelor puternice ca SUA sau Rusia, astfel aleg această variantă cu acțiuni simple, pe mai multe planuri, hărțuind și uzând în permanență aceste forțe mai puternice, în speranța că se va ajunge la o înțelegere, compromis sau pur și simplu forțele respective vor fi retrase din zona respectivă.
Acest tip de conflict se poate duce cu efort financiar mult mai redus dacât un război convențional și fără multe pierderi omenești, astfel că, acesta poate fi un alt motiv pentru care se poate alege varianta războiului hibrid. În contrast însă, un război hibrid poate fi și un imens consumator de resurse financiare, dar cu efecte puternice. Astfel că statele care își permit antrenează într-un coflict hibrid majoritatea componentelor pe care le au la dispoziție, putând îndeplini astfel mai multe obiective strategice în același timp sau mai multe obiective de dimensiuni mai mici care sinergic vor îndeplini obiectivul strategic propus.
1.2. Componentele convenționale și neconvenționale ale amenințării hibride
Pentru a exista o amenințare hibridă, trebuie îndeplinită condiția ca hibridul de forțe/mijloace să cuprindă cel puțin două din componentele prezentate în acest subcapitol. Pentru a avea eficiență amenințarea hibridă trebuie să cuprindă cât mai multe componente, atât convenționale cât și neconvenționale, iar abordarea trebuie să fie multidimensională astfel încât domeniile afectate să fie cât mai multe și dacă este posibil acționate simultan.
Având capacitatea de a se adapta rapid noilor situații, componentele amenințării hibride se actualizează permanent. Nu putem închide lista cu componentele acesteia. Puteam doar să le enumerăm pe cele identificate până în prezent, lista rămânând deschisă. Tehnologia și inventivitatea actorilor participanți la astfel de conflicte produc în permanență noi componente care vor putea fi integrate în conflictul hibrid.
Cum spuneam anterior amenințarea hibridă constă într-o fuziune de acțiuni executate de componente convenționale sau regulate și componente neconvenționale.
a. Componentele convenționale
Forțele convenționale/regulate conform Doctrinei Armatei României sunt forțe, altele decât cele nominalizate în mod expres de autoritățile naționale, ca fiind abilitate pentru executarea operațiilor speciale, precum și forțe care nu folosesc armament nuclear pentru îndeplinirea misiunilor. Sunt forțele armate ale unui stat sau a unei alianțe care se identifică printr-un echipament specific, cu funcții specifice militare cu capabilități ofensive și defensive care servesc interesele statului respectiv și acționează în legitimitatea acestuia.
Din cadrul forțelor convenționale fac parte :
Forțele terestre;
Forțele navale;
Forțele aeriene.
În continuare o să prezentăm pe scurt aceste componente deoarece sunt cunoscute și mediatizate, iar informații despre compunerea, înzestrarea și modul de acțiune al acestora pot fi găsite atât în mijloacele mass-media, în literatura de specialitate și în unele dintre cazuri chiar în doctrinele acestor forțe, fiind puse la dispoziție și pe internet.
Forțele Terestre constituie una din componentele de bază ale Armatei României. Activitatea acestora este fundamentată și se desfășoară pe baza unor principii doctrinare specifice, care cuprind toate aspectele sale de bază respectiv organizarea și dotarea, pregătirea și executarea operațiilor militare.
Forțele Terestre, având ponderea majoritară în totalul efectivelor Armatei României, constituie categoria de forțe ale armatei prezentă pe întregul teritoriu național.
Forțele Terestre, componenta de bază a armatei, sunt destinate să execute întreaga gamă de operații, cu caracter terestru și aeropurtat, independent și întrunit sau combinat – în compunerea unor forțe multinaționale, NATO sau UE, precum și sub mandat ONU, pe teritoriul național sau în afara acestuia, în orice zonă și pe orice direcție, pentru apărarea armată a țării sau a alianței, promovarea valorilor păcii și stabilității internaționale și a intereselor strategice ale României.
Forțele Terestre reprezintă o componentă interarme a Armatei României cu o mare capacitate de comandă, de manevră și de protecție, precum și cu putere de lovire la toate eșaloanele, aptă să realizeze prezența, extinderea, continuitatea și dominația în teren, să se proiecteze rapid în orice zonă în care interesul alianței o cere și să genereze atât grupări care să răspundă cerințelor în situații de criză, cât și forțe redimensionate pentru starea de război. De asemenea, au posibilitatea să participe în mod decisiv și cu un cost cât mai scăzut la prevenirea, descurajarea și zădărnicirea agresiunii armate împotriva României și a aliaților ei.
Misiunile principale ale Forțelor Terestre sunt următoarele:
participarea la lupta armată pentru apărarea țării sau a spațiului integrat al Alianței și promovarea intereselor României și ale aliaților privind pacea și stabilitatea regională;
participarea la asigurarea securității României pe timp de pace;
participarea la promovarea stabilității regionale și a celei globale prin alte mijloace decât lupta armată;
participarea la sprijinirea instituțiilor statului și a autorităților locale în caz de urgențe civile.
Forțele navale constituie categoria de forță armată, destinată să desfășoare acțiuni militare, împreună cu celelalte categorii de forțe sau independent, în cadrul sistemului național de apărare ori în compunerea unor grupări multinaționale, la pace, în situații de criză și pe timp de război, în apele naționale, maritime și fluviale, în spațiul terestru adiacent și cel aerian aferent, precum și în afara acestora.
Element consacrat al puterii militare a națiunii, Forțele Navale reprezintă un instrument militar și de politică externă a statului. Ele dispun de anumite atribute operaționale, care, adăugate la misiunile ce le pot îndeplini, le fac de neînlocuit în apărarea intereselor proprii sau ale aliaților.
Misiunile Forțelor Navale derivă din misiunile generale ale Armatei României și constau în :
contribuția la securitatea României în timp de pace;
apărarea României și a aliaților săi;
promovarea stabilității regionale și globale, inclusiv prin utilizarea diplomației navale;
sprijinirea instituțiilor statului și a autorităților locale în caz de urgențe civile.
Forțele Aeriene reprezintă o categorie importantă de forțe ale Armatei României, care acționează în și din spațiul aerian și integrează acțiunile desfășurate în acest spațiu de către celelalte categorii de forțe ale armatei.
Ele sunt destinate să apere suveranitatea statului în spațiul aerian național și să mențină integritatea acestuia, încă din timp de pace, să obțină/mențină controlul asupra unei părți a spațiului aerian de interes strategic în situații de criză/conflict armat, să reducă potențialul militar al agresorului și să sporească eficacitatea celorlalte forțe ale sistemului apărării naționale, pe timpul gestionării crizelor/ducerii acțiunilor militare.
Obiectivele și activitățile sau misiunile Forțelor Aeriene în timp de pace:
Pentru realizarea unei capacități de descurajare și reacție credibilă, adecvată situațiilor concrete, în timp de pace, Forțelor Aeriene le revin următoarele obiective:
Creșterea potențialului și asigurarea capacității operaționale a Forțelor Aeriene;
Asigurarea suveranității statului român în spațiul aerian național și a integrității acestuia;
Integrarea în structurile euroatlantice;
Participarea la prevenirea, limitarea și înlăturarea efectelor dezastrelor și a noilor riscuri și amenințări în situații excepționale;
Obiectivele și activitățile sau misiunile Forțelor Aeriene în situații de criză.
În situații de criză, Forțele Aeriene continuă îndeplinirea obiectivelor, activităților și misiunilor din timp de pace, unele din acestea cu intensitate sporită, concomitent cu trecerea la îndeplinirea și a altor obiective care fac posibilă gestionarea sau participarea la gestionarea acestor situații prin executarea diferitelor misiuni, pe baza și în limitele mandatului primit de la autoritățile constituționale, în virtutea unor prevederi legale în domeniu, aflate în vigoare și recunoscute de părțile angajate, astfel:
Creșterea potențialului și asigurarea capacității operaționale a Forțelor Aeriene;
Asigurarea suveranității statului român în spațiul aerian național, a integrității acestuia și apărarea teritoriului național;
Participarea la realizarea unei noi arhitecturi de securitate regională, zonală, continentală;
Participarea la prevenirea, limitarea și înlăturarea efectelor acțiunii factorilor implicați în situațiile de criză și a catastrofelor;
Obiectivele și misiunile Forțelor Aeriene la război:
La război, Forțele Aeriene au obiective adecvate situației concrete de ducere a luptei armate pentru apărarea independenței, suveranității naționale și integrității teritoriale, astfel:
Menținerea controlului asupra spațiului aerian propriu și extinderea controlului asupra spațiului aerian corespunzător zonei de conflict armat;
Reducerea potențialului militar și economic al agresorului și amplificarea capacității acționale a celorlalte categorii de forțe ale armatei sau elemente ale sistemului național de apărare;
Amplificarea capacității acționale a Forțelor Aeriene;
Asigurarea capacității de operare și a altor acțiuni/activități esențiale;
Menținerea controlului asupra spațiului aerian propriu și extinderea controlului asupra spațiului aerian corespunzător zonei de conflict armat;
Reducerea potențialului militar și economic al agresorului;
Amplificarea capacității acționale a celorlalte categorii de forțe ale armatei sau forțe ale sistemului național de apărare;
Amplificarea capacității acționale proprii;
Asigurarea capacității de operare și a altor acțiuni/activități esențiale;
Obiectivele și activitățile sau misiunile Forțelor Aeriene în perioada post război/post conflict armat:
După încheierea conflictului și restabilirea păcii, Forțele Aeriene își refac capacitatea operațională cel puțin la nivelul minim necesar asigurării descurajării și reacției adecvate respingerii oricărei agresiuni. Acestora le revin următoarele obiective, în majoritate specifice perioadei de pace:
Refacerea capacității operaționale a Forțelor Aeriene;
Asigurarea suveranității statului în spațiul aerian național și a integrității acestuia;
Reluarea colaborării cu Forțele Aeriene ale celorlalte state;
Participarea la prevenirea, limitarea și înlăturarea efectelor dezastrelor și a unor riscuri și amenințări în situații excepționale;
b. Componentele neconvenționale
Componentele neconvenționale reprezintă toate celelalte forțe și arme altele decât forțele regulate/convenționale. În literatura de specialitate componentele acestora au fost grupate în diferite categorii. Luând în considerare modul acestora de acțiune, organizarea lor sau alte criterii, unele dintre componente se regăsesc sau sunt incluse în altele dintre ele, ca de exemplu din cadrul forțelor paramilitare pot face parte insurgenții și gherilele. Pentru o mai bună delimitare a acestora, noi le-am grupat în felul următor:
Armele de distrugere în masă (ADM);
Forțele pentru operații speciale (FOS);
Forțe neregulate:
– forțele paramilitare;
insurgenții;
teroriștii;
gherilele;
mercenarii;
partizanii;
crima organizată.
Alte tipuri de mijloace și acțiuni:
informaționale;
psihologice;
economice;
radioelectronice;
cibernetico-informationale;
psihotronice;
geofizice;
migrația.
Armele de distrugere în masă (ADM)
Pe viitor, echilibrul puterii militare între state va fi influențat decisiv de posesia armelor de distrugere în masă – ADM, de situația statelor – interesele geopolitice ale acestora și alianțele între acestea, respectiv de alte amenințări.
ADM și mijloacele de întrebuințare a acestora vor prolifera semnificativ dacă nu sunt supuse unui control strict. Un număr limitat de state vor putea dezvolta capabilități nucleare militare fără un ajutor extern, însă un număr semnificativ au deja posibilitatea de achiziție a armelor biologice și chimice. Sistemele balistice de întrebuințare a ADM își vor mări raza de acțiune, iar utilizarea sistemelor de întrebuințare non-balistice, în special cele non-militare, va deveni mult mai răspândită. Dacă actorii non-statali vor achiziționa ADM, aceștia vor fi mult mai dificil de identificat și descurajat decât un actor statal, ei reprezentând o amenințare strategică la adresa securității globale.
Termenul arme de distrugere/de nimicire în masă este uneori dificil de descris. Elaborată în anul 1948 de Comisia Națiunilor Unite pentru Armament Convențional, definiția oficială se referă la „armamente nucleare explozive, bazate pe material radioactiv, arme chimice sau biologice letale și orice altă armă dezvoltată în viitor cu caracteristici comparabile ca efect distructiv armei atomice sau celorlalte de mai sus”.
Armele de distrugere în masă sunt acele arme care au un potențial înalt de distrugere sau pot fi folosite astfel încât, cu ajutorul lor, să fie anihilat un număr mare de oameni. Printre armele de distrugere în masă se numără explozibili puternici sau armele nucleare, armele biologice, chimice și radiologice. În cazul acestora, mijloacele de propulsie sau de transport nu se iau în considerare ca făcând parte din arma propriu-zisă, atunci când acestea sunt o parte separată și divizibilă a sistemului.
După cum reiese și din definiția de mai sus, armele de distrugere în masă se împart în patru mari categorii: chimice, biologice, radiologice, nucleare.
Odată cu încheierea Războiului Rece, amenințarea reprezentată de armele de distrugere în masă s-a transformat dramatic, datorită apariției unor arme noi, cu dezvoltarea fără precedent a rețelelor criminale transnaționale și a organizațiilor teroriste și diminuarea capacității unor state de a controla arsenalele de care dispun. În mâinile organizațiilor radicale, armele de distrugere în masă pot distruge mii de vieți omenești și proprietăți în valoare de zeci de milioane de lei. De asemenea, folosite fără discernământ, aceste arme pot distruge mediul înconjurător și pot determina paralizia comerțului internațional.
Folosite într-un conflict hibrid acestea pot influența decisiv modul de acțiune al unor state, pot da naștere unor noi conflicte sau le pot încheia pe altele. Chiar și amenințarea cu folosirea acestora are o influență semnificativă. Folosirea unei astfel de arme pe teritoriul unui stat ar putea ține ocupate autoritățile acestuia o perioadă destul de mare, timp în care agresorul își poate concentra efortul pe alte direcții, iar apoi acțiunile statului respectiv vor fi probabil spre încercarea de a pedepsi agresorul, ceea ce va da naștere unui nou conflict.
Forțele pentru operații speciale (FOS)
O altă componentă deosebit de importantă a amenințării hibride care este folosită frecvent în ultima perioadă de către actorii de tip statal care agresează hibrid alte state o reprezintă forțele pentru operații speciale. Totodată aceasta este una din componentele de bază pentru a răspunde unei amenințări hibride.
Cu ajutorul acestor tip de forțe, infiltrate în teritoriul statului agresat se pot îndeplini multe tipuri de obiective cu efect operativ și strategic, ca parte a unui război hibrid și nu numai.
Forțele pentru operații speciale sunt forțe special destinate, organizate, instruite și echipate pentru a desfășura și sprijini operațiile speciale.
Operațiile speciale reprezintă acțiuni militare executate de forțe special desemnate, organizate, instruite și echipate, care utilizează tehnici de operare și modalități de angajare diferite de cele ale forțelor convenționale. Aceste acțiuni sunt executate în întregul spectru de operații militare, independent sau în cooperare cu operațiile forțelor convenționale, pentru a îndeplini obiective politice, militare psihologice sau economice. Implicațiile la nivel politico-militar ale acestor acțiuni pot necesita angajarea în secret a forțelor pentru operații speciale sau utilizarea unor tehnici de operare ascunse, precum și acceptarea unui nivel de risc fizic și politic mai mare decât în cazul unor operații convenționale.
Operațiile speciale sunt acțiuni militare executate de forțe special destinate, organizate, antrenate și echipate care utilizează tehnici, tactici și proceduri distincte față de cele utilizate de forțele convenționale, în vederea îndeplinirii unor obiective militare, politice, economice și informaționale, la nivel tactic, operativ și strategic.
Datorită naturii lor, operațiile speciale sunt prin excelență întrunite. De aceea, misiunile FOS nu se pot desfășura fără sprijin adecvat din partea elementelor de aviație, informații, precum și logistice. În funcție de situație și de misiune, operațiile speciale pot fi independente sau integrate.
Forțele pentru Operații Speciale pot executa misiunile specifice independent, sau în alte situații, în cooperare cu forțele convenționale.
În contextul Operațiilor Întrunite Aliate, SOF desfășoară trei sarcini principale: SR, DA și MA:
Supraveghere și cercetare specială (Special reconnaissance – SR). SR completează efortul și sistemul de colectare a informațiilor la nivel național și al teatrelor de operații, prin obținerea unor date și informații semnificative la nivel strategic și operativ, specifice, foarte bine definite și încadrate în timp. Misiunile SR pot completa de asemenea, alte metode de colectare, când se manifestă anumite constrângeri dictate de condiții meteo, teren dificil, măsuri ostile de contracarare, etc. SR este o funcțiune predominant HUMINT care are abilitatea de a plasa „ochii pe țintă” într-un teritoriu ostil, interzis sau sensibil din punct de vedere politic. SOF pot oferi analize oportune prin utilizarea inițiativei și a modului propriu de evaluare, într-un mod în care alte elementele tehnice nu pot. Activitățile specifice SR includ următoarele: cercetarea mediului natural în zona operațională, evaluarea amenințării, evaluarea țintei, cercetarea post-lovitură.
Acțiuni directe (Direct Action – DA). Acestea sunt operații de mare precizie, normal limitate în scop și durată. Acțiunile directe implică, în mod normal, o retragere planificată din zona din vecinătatea imediată a obiectivului. DA se concentrează asupra unor ținte specifice, bine definite, de valoare strategică sau operativă, sau în contextul unor operații tactice decisive. SOF pot desfășura aceste tipuri de misiuni independent sau cu sprijinul forțelor convenționale. Activitățile DA includ următoarele: raiduri, ambuscade, asalturi directe, operații de dirijare finală pentru angajarea țintei, operații de recuperare a personalului, distrugeri de precizie.
Asistența militară (Military Assistance – MA). MA reprezintă un ansamblu larg de măsuri în sprijinul forțelor prietene în tot spectrul conflictului. MA pot fi desfășurate de către, cu sau prin forțele prietene care sunt antrenate, echipate, sprijinite sau întrebuințate într-o măsură variabilă de către SOF. Amploarea MA este deci considerabilă și poate varia de la oferirea instruirii în domeniul militar până la sprijinul material acordat angajării forțelor indigene active în operații majore. Activitățile MA pot include următoarele: instruirea și consilierea.
Forțele pentru Operații Speciale sunt forțe care necesită o perioadă mare de timp pentru a fi generate, cu costuri mult mai ridicate decât o unitate similară convențională. Pentru realizarea acestui deziderat este necesar sprijinul continuu și decisiv al factorilor politico-militari. Procesul de selecție, pregătire, dotare și utilizare a Forțelor pentru Operații Speciale este unul complex și de durată.
Principiile care guvernează procesul de selecție, pregătire, dotare și utilizare a FOS sunt:
Oamenii sunt mai importanți decât echipamentele;
Calitatea este mai importantă decât cantitatea;
Forțele pentru Operații Speciale nu sunt și nu pot deveni un produs de masă;
Forțe pentru Operații Speciale competente nu pot fi create în timpul situațiilor de criză.
Acești factori au implicații directe asupra duratei necesare de pregătire a unui operator FOS. În medie sunt necesari 4-5 ani pentru pregătirea unui operator FOS competent. Din această cauză se impune ca Forțele pentru Operații Speciale să fie utilizate cu precădere pentru obiective de nivel strategic și operativ.
Forțele neregulate
Acțiunile neregulate, așa cum le găsim definite în Doctrina Armatei României, reprezintă utilizarea sau amenințarea cu utilizarea forței de către forțe neregulate, grupuri sau indivizi, de regulă motivați ideologic sau infracțional, pentru a determina schimbarea sau menținerea unei anumite stări de lucruri, ce constituie o provocare pentru guvernare sau autoritatea statului. Acțiunile neregulate pot include insurgența, terorismul, criminalitatea, destabilizarea socială sau regimurile nelegitime.
Așadar, putem spune că, forțele neregulate sunt formate din indivizi sau grupuri de indivizi care nu sunt membri ai forțelor armate regulate și care desfășoară acțiuni neregulate, îndeplinindu-și scopurile prin tactici de acțiune indirecte și asimetrice.
Acțiunile forțelor neregulate nu sunt o formă mai mică de conflict decât un război. La nivel tactic aceștia pot aplica tactici, tehnici și proceduri comune forțelor regulate, dar fac acest lucru prin aplicații și mijloace asimetrice. De asemenea forțele neregulate pot utiliza metode, cum ar fi război de gherilă, terorism, sabotaj, subversiune, constrângere și activități criminale pentru a submina și eroda puterea, influența și voința unui adversar de a-și exercita autoritatea politică asupra unei populații relevante.
Din cadrul forțelor neregulate fac parte:
Forțele paramilitare:
Forțele paramilitare reprezintă forțe sau grupuri, distincte de forțele armate regulate ale oricărui stat, dar asemănătoare lor ca și organizare, echipament, pregătire și misiuni. Există forțe paramilitare non-statale ca de exemplu grupurile de insurgenți, gherile, grupuri teroriste și mercenari. De asemenea există și multe tipuri de forțe paramilitare statale sau mai bine zis agreate de stat, cum ar fi forțele de securitate, poliția de frontieră, poliția, care nu sunt în mod specific parte din forțele armate regulate ale statului respectiv. Există state mici, cum sunt Islanda, Monaco, Haiti, Mauritius, care nu au forțe armate regulate dar păstrează diferite formațiuni sau unități de forțe paramilitare.
Insurgenții:
În DEX insurgenții reprezintă persoanele care participă la o insugență/insurecție; nume dat coloniștilor americani care s-au ridicat împotriva Angliei în sec. XVIII. Termenul de insurecție îl găsim explicat ca fiind o formă de luptă armată, având ca scop înlăturarea regimului politic existent sau a unei armate ocupante; revoltă, răscoală.
Insurgența este o mișcare organizată care are drept scop răsturnarea unui guvern constituit prin utilizarea unor metode și mijloace subversive și a conflictului armat. Insurgența este o confruntare dusă în interiorul unui stat și nu este o confruntare între state. În mod normal este un conflict politic și militar de lungă durată, destinat slăbirii puterii, controlului și legitimității regimului aflat la conducere concomitent cu sporirea puterii, controlului și legitimității insurgenților.
Grupurile de insurgenți nu au regulă de organizare sau un echipament specific. Tipurile de misiuni, mediul înconjurător, factorii geografici și mulți alți factori determină configurația și compunerea fiecărei organizații de insurgenți precum și a celulelor subordonate acestora. O puternică organizație de insurgenți poate include organizații la nivel regional, provincial, districtual, național și transnațional. Astfel de organizații sunt formate de obicei din insugenți locali și organizații de tip gherilă. Odată ce acest tip de organizații se dezvoltă și cresc își formează un sediu politic pentru a comunica cu populația din zonă, cu susținătorii din exterior și cu opozanții sau inamicii. Liderii acestora direcționează forțele paramilitare insurgente și se asigură că acestea rămân concentrate la atingerea obiectivelor politice pe termen lung.
Obținerea succesului de către mișcarea insurgentă impune utilizarea atât a tacticilor nonviolente cât și a tacticilor violente. Formele de război nonviolent predominante sunt acțiunile subversive și acțiunile de propagandă.
Tacticile violente utilizate de forțele insurgente se caracterizează prin surprindere, rapiditate și rezultate greu de anticipat. În fazele incipiente ale mișcării insurgente tacticile teroriste și războiul de gherilă sunt folosite alternativ. În ultima etapă de evoluție se estimează utilizarea preponderentă a operațiilor convenționale. Au fost identificate patru mari categorii de tactici violente utilizate de insurgenți respectiv:
– terorismul;
– tacticile de gherilă;
– tacticile convenționale;
– activități ilegale.
Teroriștii :
Terorismul, o altă componentă a amenințării hibride și forțelor neregulate, este explicat în DEX ca fiind totalitatea actelor intenționate de violență comise de un grup sau de o organizație pentru a provoca o teamă generalizată și pentru atingerea unor scopuri politice; atitudine, manifestare teroristă.
Un terorist este individul care comite un act sau acte de violență sau amenință cu violența în scopul atingerii obiectivelor politice, religioase sau ideologice. Un grup terorist- orice număr de teroriști care acționează împreună pentru a comite un act sau acte de violență sau de amenințare cu violența în scopul atingerii obiectivelor politice, religioase sau ideologice propuse. Având în vedere afilierea cu guverne sau organizații grupurile teroriste pot fi direcționate de diferite state, pot fi sponsorizate/finanțate de state sau pot fi sponsorizate/finanțate de organizații non-statale. În unele cazuri însuși statul respectiv poate fi un regim terorist.
În condițiile prezenței lor tot mai frecventă în mediile de informare, termenii de „insurgență” și „terorism” (și mai ales „insurgent” și „terorist”) sunt deseori confundați sau utilizați impropriu. Confuzia este atât de frecvent întâlnită, încât, surprinzător, poate trece neobservată chiar și pentru redacțiile specializate în securitate ale unor instituții de presă de prestigiu, sau în lucrări ale unor specialiști.
Pentru a explica cei doi termeni, este suficient să prezentăm relația dintre ei: insurgența este o mișcare politică, în vreme ce terorismul (ca și războiul de gherilă) este o tactică subordonată realizării scopurilor unei mișcări politice (insurgenței).
În concluzie, insurgența este o mișcare populară care are ca scop realizarea/schimbarea unei stări de fapt, întrebuințând pentru aceasta tactici precum: subminarea autorității, activitate politică, insurecția, propaganda, terorismul, etc. Insurgența duce o luptă asimetrică împotriva puterii de stat și forțelor convenționale.
Terorismul este violență pură împotriva civililor, motivată politic, cu scopul impunerii prin frică. Terorismul face parte din arsenalul insurgențelor.
Gherilele :
O altă componentă a forțelor neregulate o reprezință gherila. În DEX găsim explicat acest termen ca fiind război purtat de partizani; grupă mică de partizani sau trupe regulate care duc un asemenea război; război de hărțuială sau luptă de ambuscadă dusă de partizani sau de trupe regulate.
Publicațiile americane definesc războiul de gherilă ca „operații militare și paramilitare desfășurate de forțe neregulate, predominant indigene, într-un teritoriu ostil/ocupat de inamic.”
Războiul de gherilă modern este o manifestare a luptei armate, se supune legilor și principiilor acesteia, are cauze și efecte, luând formă prin mijloace, căi și finalități specifice. În mod tradițional, războiul de gherilă a însemnat lupta celui slab împotriva celui puternic, a celui ocupat împotriva invadatorului, a rebelului împotriva regimului de la putere, a obiditului împotriva opresorului, luptă dusă în anumite condiții, de regulă, cu sprijinul unei părți a populației.
Tactica de gherilă reprezintă arma săracului/a celui slab și ia formă printr-o multitudine de tehnici, metode și procedee prin aplicarea cărora se slăbește potențialul militar al inamicului, în timp ce se păstrează potențialul propriu; simplitatea, acțiunea clandestină, manifestarea operațională îndelungată, lipsa atributelor formale întâlnite la forțele regulate, precum și posibilitatea întrebuințării unor șiretlicuri pentru a evita loviturile inamicului și a-l lovi puternic pe acesta, sunt elemente caracteristice ale tacticilor de gherilă.
Tactica de gherilă poate fi înțeleasă ca o materializare a operațiilor/ acțiunilor de tipul „lovește și fugi”, cu binomul acțiune-reacție văzut ca element de referință pe timpul etapelor angajării, astfel: atacă un inamic slab – treci în retragere când ești atacat de un inamic puternic; atacă atunci când ai realizat surprinderea – dispari când ai fost descoperit de către inamic. Gherilele eficiente evită să fie descoperite, nu angajează deschis un inamic puternic, pun oponentul în dilemă și lovesc întotdeauna prin surprindere.
Termenii de terorism și gherilă se înlocuiesc de multe ori reciproc, deși ele sunt noțiuni și forme de insurgență diferite. Walter Laqueur – istoric, expert antiterorist și comentator de politică externă americano-britanic, consideră că utilizarea excesivă și incorectă a noțiunii de gherilă urbană (guerrilla warfare) a contribuit și mai mult la această confuzie.
Pornind de la zicala „One man’s terrorist is another man’s freedom fighter”, cea mai dificilă întrebare este dacă luptătorul de gherilă este terorist. Desigur că, în funcție de poziționarea politică, socială sau culturală a unor părți aflate în conflict, răspunsul poate fi atât afirmativ, cât și negativ, având în vedere faptul că acțiunile proprii unei mișcări sau organizații sunt prezentate, subiectiv, ca acțiuni legitime, în vreme ce acțiunile de aceeași natură ale adversarului sunt, adeseori incalificabile și injuste. Pentru a le diferenția putem pleca de la clasificarea conflictelor violente, așa cum o prezintă analistul Boaz Ganor:
Figura 1: Tipuri de conflict
Așa cum reiese din diagramă, atât războiul de gherilă, cât și terorismul sunt exprimări specifice mediului neconvențional. Există totuși o corespondență între acestea și exprimările tipice conflictului convențional. Astfel, așezând cele două tipuri de conflict în oglindă, operației militare îi corespunde războiul de gherilă, iar crimei de război îi corespunde terorismul. Totuși, într-un conflict convențional este relativ simplu a se face delimitarea clară între crimele de război și operațiile militare desfășurate într-un cadru legal și moral, în conformitate cu legile războiului, pe când terorismul și războiul de gherilă sunt mult mai greu de separat.
Mai mult decât atât, și terorismul și războiul de gherilă reprezintă răspunsuri violente la aceleași perturbări: la ocupația străină, fanatismul religios, diferențele sociale accentuate, controlul asupra resurselor, impunerea unui model de sistem politic și social, discriminarea etnică sau de alt fel, colonialismul etc. și aceeași finalitate dorită – realizarea unui scop politic, ideologic sau religios prin metode violente. Ce este total diferit? – Un singur factor împiedică un analist obiectiv să confunde o forță de gherilă cu una teroristă, cu toate consecințele ce decurg din această confuzie (acordarea statutului de combatant, sau nu, încadrarea juridică etc.): ținta primară a violenței. Organizațiile teroriste utilizează violența în mod voluntar și nediscriminator împotriva populației civile, în vreme ce gherilele au ca țintă entități reprezentative ale puterii statului (simboluri ale puterii de stat, armată, forțe de menținere a ordinii publice, leadership politic etc).
Comparând teroriștii cu luptătorii de gherilă, aceștia din urmă se consideră „luptători pentru libertate” și își canalizează lupta necovențională asupra armatelor sau guvernelor, fiind o luptă cu profil antistatal. Cu toate acestea, grupurile de luptători de gherilă folosesc tactici folosite in războiul terorist (răpiri, asasinări, atacuri cu bomba) pentru a intimida populația, pentru a răsturna o guvernare sau pentru a prelua puterea.
Formațiunile de gherilă luptă de obicei în structuri tipic militare, plutoane, companii, detașamente, batalioane, etc. Teroriștii acționează în unități foarte mici.
Altă diferență este aceea cu privire la armamentul utilizat. În timp ce gherilele folosesc arme de tip militar obișnuit, cum ar fi puști automate, mitraliere, aruncatoare de grenade și chiar piese de artilerie sau mașini de luptă, armele tipic teroriste cele mai utilizate sunt bombele artizanale plasate în mașini capcană sau alte dispozitive explozive improvizate.
Mercenarii:
Conform DEX un mercenar este un ostaș angajat cu leafă într-o armată (străină); persoană care, pentru bani sau pentru unele avantaje materiale, face orice fel de servicii.
Conform Protocolului adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale, la art. 47 se precizează că un mercenar nu are dreptul la statutul de combatant sau de prizonier de război. Prin termenul mercenar se înțelege orice persoană:
a) care este special recrutată în țară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;
b) care, în fapt, ia parte la ostilități;
c) care ia parte la ostilități în special în vederea obținerii unui avantaj personal și căreia îi este efectiv promisă, de către o parte la conflict sau în numele ei, o remunerație superioară aceleia promise sau plătite combatanților având un grad și o funcție analoage în forțele armate ale acestei părți;
d) care nu este nici resortisant al unei părți la conflict și nici rezident al teritoriului controlat de o parte la conflict;
e) care nu este membru al forțelor armate ale unei părți la conflict și
f) care nu a fost trimisă de către un stat, altul decât o parte la conflict, în misiune oficială ca membru al forțelor armate ale statului respectiv.
Ca urmare a faptului că mercenarul are ca principală motivație banii, termenul în sine a căpătat o conotație negativă. Între termenii mercenar și voluntar străin sau soldat al Legiunii Străine există o demarcare semantică greu sesizabilă, în cazul celor din urmă presupunându-se de obicei că militarii sunt motivați în primul rând de considerații politice și ideologice. De exemplu, Legiunea Străină Franceză și unitățile Gurkha din Armata Britanică și cea indiană nu sunt formate din mercenari, în conformitate cu prevederile legilor războiului. Deși militarii lor corespund descrierii Articolului 47 din Protocolul I al Convențiilor de la Geneva, ei sunt exceptați de la clauzele 47 a, c, d, e și f. Cu toate acestea, ei sunt descriși uneori pe nedrept ca fiind mercenari.
Partizanii:
Deși în zilele noastre și în războiul modern acest termen a cam dispărut, el identificându-se foarte mult cu luptătorii de gherilă, l-am prezentat pe scurt în această lucrare deoarece face parte din cadrul forțelor neregulate.
Conform DEX partizanul este o persoană care adoptă și susține o idee, o teorie etc.; persoană care este de partea cuiva, care luptă alături de cineva pentru o cauză; adept; membru al unui detașament organizat de luptă, care acționează în timp de război împotriva inamicului, în spatele frontului.
Termenul partizan a fost folosit în secolul al XVII-lea pentru a numi liderul unui detașament războinic. În acea perioadă, în Europa, detașamentele războinice erau folosite în mod frecvent pentru executarea de raiduri pentru strângerea sau, dimpotrivă, pentru distrugerea de provizii.
Conceptul inițial al războiului de partizani era folosirea trupelor recrutate din cadrul populației din regiunea de război, sau în unele cazuri a unităților militare regulate, care luptau în spatele liniilor inamice pentru dezorganizarea liniilor de comunicație sau aprovizionare, stabilirea unor avanposturi, atacarea subunităților inamice în ambuscade, culegera de informații, taxe sau efectuarea de rechiziții, distrugerea stocurilor de provizii ale dușmanului, etc.
În timpul celui de-al doilea război mondial „partizanii” au devenit forța dominantă din spatele liniilor Axei, fiind formate în special din trupe neregulate, întărite de cele mai multe ori cu specialiști în luptele de gherilă trimiși în sprijinul insurgenților de cartierele generale aliate. Partizanii sovietici, în special cei din Belarus, au reușit să hărțuiască neîncetat Wehrmachtul și să-i întârzie sau chiar să-i oprească acțiunile. Ca urmare, autoritatea statului sovietic a fost reinstaurată adânc în spatele liniilor germane. În teritoriile controlate de partizanii sovietici au putut fi organizate până și colhozuri pentru aprovizionarea insurgenților.
Organizațiile criminale:
Organizațiile criminale ca și componentă a războiului hibrid sunt în mod normal independente de controlul statelor. Deseori, acestea își extind influența în afara granițelor pentru a opera la nivel regional sau global incluzând și o componentă de influență politică.
Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate precum și a celor din domeniul economic și financiar-bancar, fraudă, șantaj, mită și corupție.
Definirea noțiunii de crimă organizată și mai ales definirea acesteia în structura de ansamblu a criminalității, a constituit și constituie subiectul a numeroaselor studii ale specialiștilor în domeniu.
În concepția specialiștilor din țările în care crima organizată are rădăcini adânci și se manifestă permanent în viața cotidiană a societății, aceasta este definită prin existența unor grupuri de infractori structurate în ideea înfăptuirii unor activități ilegale conspirate, având drept principal scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate. Arsenalul complex al acestor grupuri de infractori cuprinde, în diferite proporții folosirea violenței, șantajul, excrocarea forței de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, răpirea de persoane, prostituția, contrafacerea și plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda, evaziunea fiscală, coruperea oficialităților publice și chiar acțiuni aparent legale dar cu urmări delictuoase, toate acestea în scopul acumulării unor venituri substanțiale pe care apoi le canalizează în reluarea activității infracționale la niveluri superioare cu un grad de pericol social mai ridicat, inclusiv pentru a penetra și controla organismele puterii și administrației statului.
După opinia fostului secretar general al O.I.P.C. – INTERPOL, Raymond Kendal, „criminalitatea organizată constituie un sistem economic paralel, care realizează cifre de afaceri și beneficii ilegale care depășesc, în unele țări, produsul național brut al acestora”.
O caracterizare mai riguroasă, care combină trăsăturile activităților infracționale care ar intra în sfera criminalității organizate (spălarea banilor, terorismul, furtul obiectelor de artă sau cultură, traficul ilicit de droguri, de arme, de persoane, deturnarea de aeronave, frauda în asigurări etc.) este cea rezultată din criteriile propuse de Uniunea Europeană:
• cooperarea între mai mult de două persoane, fiecare având sarcinile lui prestabilite, pentru o perioadă lungă sau nedeterminată;
• folosirea uneia sau mai multor forme de disciplină sau control;
• suspiciunea comiterii unor crime grave;
• impact la nivel internațional;
• utilizarea unui comportament violent sau care să servească la intimidare;
• utilizarea unor structuri comerciale sau de afaceri și amestecul în spălarea banilor;
• exercitarea de influențe la nivel politic, în mass-media, în administrația publică, asupra autorităților de justiție, sau asupra condițiilor socio-economice;
Fenomenul criminalității are o dimensiune națională (respectiv suma infracțiunilor ce se comit pe teritoriul unui stat și nu comportă aspecte de cooperare infracțională transnațională) și o dimensiune transnațională (respectiv totalitatea infracțiunilor care se comit și se consumă prin cooperarea dintre infractori care acționează pe teritoriul mai multor state).
De comun acord sau atunci când interesele lor coincid organizațiile criminale devin afiliate cu alți actori cum ar fi formațiuni paramilitare astfel luând naștere o amenințare de tip hibrid. Grupuri de insurgenți sau organizații de tip gherilă care controlează sau operează în aceeași regiune cu o organizație criminală, pot oferi securitate și protecție acestora din urmă, în schimbul sprijinului financiar, de informații, cu arme și de materiale sau sprijinului logistic general.
Organizațiile de gherilă sau insurgente pot crea acțiuni diversioniste sau executa misiuni de recunoaștere și de avertizare timpurie, spălare de bani, contrabandă, de transport, precum și acțiuni civice în numele organizației criminale. Interesele lor reciproce pot include împiedicarea intervenirii forțelor guvernamentale în activitățile lor.
În anumite conjuncturi, organizațiile criminale pot fi afiliate cu organizații militare sau paramilitare statale. În timpul unui conflict armat sau în sprijinul unei insurecții, un stat poate încuraja sau sprijini organizațiile criminale în comiterea unor fapte care ar duce la destabilizarea controlului civil într-un stat vecin. Aceste tipuri de acțiuni coroborate cu acțiunea și altor tipuri de componente prezentate mai sus dau naștere unor amenințări hibride deosebit de periculoase pentru securitatea statului agresat.
1.3. Alte tipuri de mijloace și acțiuni neconvenționale utilizate de
forțele hibride
Din sfera componentelor neconvenționale și implicit a amenințării hibride un rol deosebit de important îl au și operațiile informaționale, psihologice, economice, radioelectronice, cibernetico-informationale, psihotronice, geofizice. Sunt componente care în majoritatea lor au apărut datorită evoluției tehnologiei, au un aspect de noutate, iar altele au fost folosite și în trecut. Există informații că și pe timpul celui de-al doilea război mondial, Hitler și Stalin ar fi folosit cu succes unele dintre ele. Ceea ce este însă de noutate la acestea o reprezintă faptul că sunt folosite în fuziune cu alte componente, adică sunt utilizate în cadrul conflictului hibrid.
Operațiile informaționale și psihologice:
În Doctrina Armatei României găsim explicate operațiile informaționale și psihologice astfel:
Operațiile informaționale – acțiuni militare coordonate și realizate în scopul influențării procesului de luare a deciziilor a unui adversar pentru a sprijini realizarea obiectivelor politice și militare prin influențarea voinței acestuia, în același timp protejând proprii comandanți și procese.
Operațiile psihologice – activități psihologice planificate și desfășurate pentru a influența atitudini și comportamente care afectează realizarea obiectivelor politice și militare.
În timp ce despre propagandă a auzit și vorbește toată lumea, despre operații informaționale (information operations cu acronimele INFO OPS in variantă NATO și IO în accepție americană) doar câțiva inițiați din anumite sfere militare, politice și academice pot spune că știu despre ce este vorba. Asemănător, reclama și publicitatea sunt binecunoscute tuturor, dar la ce se referă și cum se practică operațiile psihologice sau PSYOPS (Psychological Operations) doar câțiva militari specialiști din câteva armate moderne pot răspunde în deplină cunoștință de cauză. În fine, noțiunea de relații publice sau PR (Public Relations în terminologie europeană) sau PA (Public Affairs în terminologia nord-americană) tinde să-și câștige identitatea în conștiința publică cu din ce în ce mai multă acuratețe, datorită aplicabilității sale, deopotrivă comerciale și instituționale. Toți acești termeni sunt folosiți în legătură cu tendința dintotdeauna a oamenilor de a-și influența, de a-și convinge sau pur si simplu de a-și impresiona semenii, cu sau fără un scop bine definit, și într-un mod mai mult sau mai puțin onest.
Termenul de propagandă aparține limbajului comun al omului de pe stradă. Deși nu au cunoscut niciodată antecedente propagandistice totalitare de tip nazist sau comunist, americanii au elaborat o definiție oficială destul de cuprinzătoare a propagandei. În doctrina pentru operații psihologice a forțelor armate americane din 1994 și 2003 se poate găsi una din puținele definiții „oficiale" ale propagandei înscrisă într-un document doctrinar militar: „orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naționale în scopul influențării opiniilor, emoțiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări". Tot în aceste documente poate fi găsit drept termen de comparație și definiția propagandei cuprinsă în documentele NATO, definiție similară cu cea americană: orice informație, idee, doctrină sau apel special diseminat în scopul influențării opiniilor, emoțiilor, atitudinilor sau comportamentului oricărui grup specificat, în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei acțiuni. Mai mult decât atât, aceeași doctrină americană pentru operații psihologice întrunite din 2003 definește contrapropaganda drept activități de operații psihologice de identificare și avertizare asupra intențiilor propagandistice ale adversarului.
Analiza țintei avută în vedere de propagandist sau de specialistul în PSYOPS, la fel ca și cel în INFO OPS, se face plecând de la exploatarea acelorași vulnerabilități de ordin sentimental, material sau preconceptual al celor cărora se dorește a li se influența comportamentele și reacțiile.
Chiar și printre militarii români există o confuzie referitoare la acest concept nou, de sorginte americană și care a fost adoptat și de NATO în 1999. Multora le este încă imposibil să deosebească operațiile informaționale (INFO OPS) de cele psihologice (PSYOPS) sau să desprindă sintagma operațiilor informaționale, de cea total diferită a informațiilor militare, cunoscute sub genericul de intelligence.
Americanii fiind considerați „părinții legitimi" ai operațiilor informaționale, credem că analiza conceptului trebuie să plece de la definiția doctrinară militară. În 1995 Doctrina operațiunilor militare întrunite a forțelor armate ale SUA identifica afacerile publice (PA) PSYOPS-ul și diplomația publică drept aspecte ale instrumentarului informațional al strategiei de securitate națională, fiecare dintre aceste aspecte reprezentând funcții distincte ale unui obiectiv unic. Conform doctrinei americane întrunite a operațiilor informaționale (IO) acestea implică acțiuni îndreptate împotriva informațiilor și sistemelor informaționale ale adversarului, simultan cu protejarea propriilor informații și sisteme informaționale.
La fel de generale sunt și aspectele definitorii ale operațiilor informaționale ofensive și defensive. Astfel operațiile informaționale ofensive presupun utilizarea integrată a acelor capacități desemnate care – sprijinite fiind prin acțiuni de intelligence – pot susține atât influențarea liderilor și factorilor de decizie ai adversarului, cât și îndeplinirea unor obiective specifice. Lucrurile încep să se limpezească în momentul în care doctrina americană enumeră, fără a limita, capacitățile avute în vedere a fi utilizate de operațiile informaționale ofensive la o serie de acțiuni tipic războinice, precum operațiile de securitate operațională, de înșelare militară, PSYOPS, război electronic, atacuri și distrugeri fizice, operații informaționale speciale și atacuri asupra rețelelor de calculatoare.
În ceea ce privește operațiile informaționale defensive americane, acestea presupun integrarea și coordonarea politicilor, procedurilor, operațiilor, personalului și tehnologiilor în scopul protejării și apărării propriilor informații și sisteme informaționale. Această defensivă informațională este realizată de militarii americani prin operații de securitate informațională, de contra-înșelare militară, de contra-propagandă, contra-informativă, război electronic și speciale. Lipsesc deci din panoplia defensivei informaționale americane PSYOPS-ul, distrugerea fizică și înșelarea militară.
În comparație cu americanii, conceptul de operații informaționale – INFO OPS – este mult mai precis delimitat în doctrina NATO, probabil pentru a nu trezi suspiciuni sau resentimente nici unuia dintre membri. In primul rând, domeniul INFO OPS este definit de trei piloni: oamenii – adică liderii de opinie și factorii de decizie; apoi sistemele de hard – respectiv rețelele de calculatoare și procesare date și în fine, procesele ce-i leagă pe lideri de sisteme, de exemplu structurile organizaționale tehnici, tactici, proceduri. În cadrul acestui spectru, operațiile informaționale sunt acele procese coordonate, în continuă mișcare care reunesc activitățile diplomatice, politice și militare ale NATO pentru influențarea factorilor de decizie non-NATO în sprijinul obiectivelor Alianței. Pe de altă parte, conform Politicii NATO, operațiile informaționale militare sunt acele acțiuni coordonate în scopul influențării liderilor și factorilor de decizie adversari pentru sprijinirea totalității obiectivelor Alianței prin afectarea informațiilor, sistemelor și proceselor bazate pe informație ale acestora, simultan cu exploatarea și protejarea propriilor informații și sisteme bazate pe informație.
În manualul din 2000 al PSYOPS-ului american este specificat scopul acestor acțiuni drept acela de a influența comportamentele audienței țintă în sprijinul obiectivelor naționale ale politicii Statelor Unite, precum și intențiile comandantului militar la nivelul strategic, operativ și tactic de ducere a războiului. Practic, comandanții planifică operațiile psihologice pentru a dirija informații și indicatori selectați spre audiențe țintă străine în scopul de a le influența emoțiile, motivele, raționamentele și în ultimă instanță comportamentele guvernelor, organizațiilor, grupurilor și indivizilor străini. Manualul american de operații psihologice din 1994, în glosarul de termeni și acronime, definește și conceptul de război psihologic drept o combinație între propagandă și acțiuni psihologice planificate, având același scop de influențare a opiniilor, emoțiilor, atitudinilor și comportamentelor grupurilor ostile străine pentru susținerea îndeplinirii obiectivelor naționale. Cu alte cuvinte, în caz de război, propaganda devine acceptabilă atunci când este îndreptată împotriva unui grup ostil străin.
Conform politicii NATO pentru operații psihologice din 2002 acestea sunt desfășurate pentru a transmite direct anumite informații și indicatori selectați spre guverne, grupuri și indivizi aparținând unei tabere dușmane, aliate sau neutre, în scopul influențării emoțiilor, atitudinilor, motivelor, percepțiilor, raționamentelor și în final a deciziilor și comportamentelor acestora, pentru îndeplinirea unor obiective politice și militare. Din această definiție pot fi detectate câteva constante prezente atât în doctrina NATO, cât și în cea a SUA, conform cărora PSYOPS-ul lucrează: cu informații selectate, îndreptate doar împotriva unor audiențe care inițial erau doar străine, ulterior fiind acceptată orice țintă aprobată, în scopul influențării respectivelor ținte, în beneficiul sponsorului PSYOPS.
Operațiile/acțiunile geofizice:
Până acum cele mai puternice și eficiente arme, erau considerate armele de distrugere în masă, cum ar fi bomba atomică, neutronică, hidrogenică, asfel încât pe planetă s-au adunat 27000 de astfel de bombe atomice, care ar fi capabile să distrugă de 12 ori planeta. Anumiți oameni de stiință și-au dat seama că astfel de arme sunt ineficiente și au trecut la construirea de alte arme mult mai sofisticate cum ar fi armele psihotronice, armele geofizice și armele climatronice.
Războiul geofizic cunoscut în literatura de specialitate și sub numele de război ecologic sau geoclimatic, reprezintă o forma de manifestare a războiului total în care se folosesc mijloace și metode de modificare a mediului natural atât de mari, încat obligă adversarul să înceteze acțiunile de luptă, și chiar să se predea necondiționat.
Cele mai importante modalități al acestui tip de război sunt:
diferite metode de creare a ploii la comandă prin împrăștierea în atmosferă a unor aerosoli prin intermediul unor rachete asa-zise meteorologice;
tot cu rachete și proiectile de mare calibru se realiză distrugerea norilor de grindină și decompensarea zonelor amenințate de furtuni. Americanii au folosit și în Vietnam această modalitate pentru a provoca ploi pe traseul prin care Vietnamul de Nord aproviziona cu arme trupele comuniste din Vietnamul de Sud;
detonarea unor încărcături explozive de mare putere în anumite puncte de îmbinare a plăcilor tectonice, poate determina cutremure la comandă în zone stabilite cu exactitate;
se pot crea artificial alunecări de teren în zonele în care se intenționează destabilizarea din punct de vedere tectonic și există chiar posibilitatea activării unor vulcani. Ca mijloace de inițiere a unor astfel de fenomene comandate, se folosesc încărcături nucleare (detonate chiar la distanțe de mii de km de locul unde se vor declanșa seismele devastatoare sau unde oscilatorii pe frecvențe ultrajoase sau ultraînalte);
cu ajutorul laserelor de mare putere se pot crea adevarate furtuni de foc, iar de la bordul satelitilor artificiali incendii devastatoare în orice punct al globului ce se dorește pârjolit;
unul din avantajele acestui tip de razboi este posibilitatea folosirii acestor tehnici în secret împotriva adversarului, fără ca acesta să știe că este victima unei agresiuni premeditate.
Operațiile/acțiunile psihotronice:
Armele psihotronice acționează asupra psihicului uman alterându-i starea sa de normalitate. Există două tipuri de astfel de arme: psihotropice și psihotronice.
Armele psihotropice reprezintă o categorie de substanțe care au apărut de curând. Prin substante psihotropice, se înteleg compuși naturali sau sintetici promovați pe cale olfactivă, intramusculară, alimentară, capabili de a genera la oameni sănătoși cele mai diferite anomalii psihice sau fizice, de a îndeplini cele mai diferite sarcini. Aceste substanțe generează distrugeri psihice și mentale ce se manifestă printr-o schimbare bruscă de comportament a omului. Starea de psihoză, generată de anumiți compuși psihotropici sunt analogice îmbolnavirii de schizofrenie. Unele din aceste substanțe sunt capabile să genereze incapacitatea de coordonare a mișcărilor, orbire temporară, surditate, vomă, pot brusc modifica tensiunea arterială. Există substanțe ce pot fi folosite în scopuri militare cu efecte de sedare, relaxare (tranchilizante) care generează apatie, indiferență, letargie, influențe negative asupra gândirii, generează incapacitatea de a te concentra și de a gândi.
Armele psihotronice reprezintă un complex de influențe prin intremediul cărora se distruge sistemul nervos, inima, vezica biliară, pancreasul, ficatul, generează o dischinezie artificială a căilor biliare, a organelor sexuale și urinare, a tractului intestinal, desincronizează si frânează activitatea cerebrală, picioare permanent încordate, a spatelui, rinichilor, gât, încheieturi, distruge dantura, infectează organismul cu microbi, viruși, stafilococi, streptococi, astfel, scopul final al armei este de a distruge omul sau de a-l schilodi.
Categorii de arme psihotronice:
arme psihotronice pe bază de radiații cu frecvență extrem de înaltă care se încadrează în lungimi de undă milimetrice, cuprind diapazonul dintre 30 ghz – 300 ghz. O astfel de armă poate, într-un mod ascuns, să distrugă la o anumită distanță centre ale creierului, poate declanșa distrugerea sau oprirea completă a oricărui sistem vital. O astfel de armă nu este utilizată cu același scop ca și armele de distrugere în masă. Atunci când puterea armei este mai mică, poate distruge un singur om. Pentru ca efectul să fie maxim victima trebuie să se afle singură în încăpere, de preferință să stea întins, relaxat și să nu se miște, deoarece în acest mod poate fi distrus doar un singur centru dorit. (ex. inima).
arme psihotronice care care funcționează în baza frecvențelor ultradecimetrice și care cuprind paleta oscilatorie de la 300 mhz – 3 ghz. Lungimea de undă este de la un metru până la 10 cm. O asfel arma poate penetra profund organismul omenesc și ca rezultat poate activa sau genera celule cancerigene, asfel încât peste o perioadă de timp, omul în mod natural moare de cancer. O astfel de armă nu este capabilă să distrugă instantaneu o victimă precum arma de foc. În schimb, rezultatul morții pare întotdeauna a fi unul natural.
arme psihotronice care se bazează pe radiații și frecvențe superioare precum cuptorul cu microunde cu frecvente de 3000 mhz. Acestea sunt cele mai puternice unde, aproape identice cu cele din cuptorul cu microunde. În calitate de inițiator al acestor unde, foarte eficient pot fi folosite cablurile telefonice, tv, telefonul, armele antiincendiu, rețelele radio. O astfel de armă îndreptată căre un om sau mai multi, de regulă generează spasme ale picioarelor, arsuri în tălpi, dureri în urechi, înțepături în ochi, pocnituri în cap care vâjâie, vomă și dureri de cap. Emițătorul trebuie sa fie în apropierea victimei, nu trebuie sa aibă dimensiuni mari și nu trebuie sa fie foarte puternic. Dacă doza unei astfel de arme e prea puternică, victima, se prăjeste exact ca un sandwich în cuptorul cu microunde.
arme psihotronice bazate pe ultrasunete – funcționează pe lungimi de undă de aproximativ 0.017 metri – frecvența mai mare de 30khz. O astfel de armă poate fi utilizată pentru inhibarea sau frânarea sistemului imunitar al organismului. Oamenii de știintă, afirmă că ultrasunetul poate opri brusc inima oricărui om, iar înțeparea anumitor zone ale creierului cu ajutorul ultrasunetelor, poate șterge din memorie anumite amintiri dorite.
armele care funcționează în baza radiațiilor infra sonice. Lungime de unda 17 m cu frecvența mai mică de 17 hz. Cel mai periculos diapazon este considerat cel de la 6 hz-9 hz. În acest interval, omul simte cum îi va exploda creierul. Un sunet cu o asemenea instensitate, generează vomă, sunete în urechi, deformarea și distrugerea vederii, o frică neconștientizată. O astfel de armă poate fi cu ușurință folosită ca armă de distrugere în masă. Pe același principiu, funcționează multe dintre aparaturile civile, cu efecte mai mici, orientate spre a speria câinii, șobolanii, alte animale. Unele dintre astfel de tehnologii se pot cumpăra liber, se montează pe automobile, cu scopul de a genera unde specifice în jurul mașinii în vederea sperierii animalelor de a nu sări în fața acestora.
arma care folosește cel de-al 25-lea cadru. Arma a fost folosită de Stalin și Hitler cu succes. În ultima perioadă de timp, s-au adus îmbunătățiri remarcabile acestui principiu iar noile descoperiri au fost folosite cu succes în Cecenia. Ochiul nostru este construit în așa fel, încât filmul este posibil numai datorită inerției percepției, cu alte cuvinte vitezei de excitare a receptorilor. Dacă montăm cel de-al 25-lea cadru cu o anumită imagine, atunci 1/25 secunde va apărea o imagine. Dacă imaginea va fi foarte luminată, o vom vedea și ne va deranja, oarecum o vom percepe ca un mic blitz pe ecran. Dacă va fi prea întunecată în comparație cu celelalte 24 de cadre, aceasta nu va fi remarcată, deci va deveni ineficientă. Dacă cel de-al 25-lea cadru întrunește anumite condiții de fond general, atunci el va fi perceput rapid de ochi, aruncat în subconștient și va genera efecte (dorințe, afecte, dispoziții, etc). O bună parte din armele psihotronice nu sunt făcute pentru a omorî, sarcina lor este de a produce infuențe de cele mai diferite tipuri cu cele mai diferite scopuri. Din acest motiv, mulți oameni de stiință au tendința să le numească mijloace de influență psihotronică sau psihotropică.
Operațiile/acțiunile economice:
În general, războiul economic include folosirea instrumentelor economice pentru a constrânge adversarul să-și schimbe politica ori comportamentul sau pentru a submina capacitatea statului respectiv de a întreține relații normale cu celelalte state. Un astfel de război poate fi definit prin „folosirea agresivă a mijloacelor economice în vederea atingerii obiectivelor naționale”. Am putea adăuga și amenințarea cu folosirea acestor mijloace pentru a slăbi economia adversarului, ceea ce ar duce la reducerea puterii sale politice și militare. Războiul economic reprezintă, de fapt, o fază postconcurențială în care concurența loială se transformă în concurență neloială, apoi în criză și, în final, poate degenera într-un conflict în cadrul procesului de cucerire a piețelor și dominanție în spațiul resurselor.
Războaiele economice se caracterizează prin continuitate, desfășurându-se atât în timp de pace, cât și în timp de război.
În 1939, André Piatier susținea că „Războiul economic nu implică în mod obligatoriu starea de război, el este una din formele de luptă ale perioadei de pace. În cazul unui conflict, această luptă economică se amplifică: piața externă devine o armă politică cu atât mai eficace, deoarece însăși statul conduce operațiile”.
Războaiele economice, ca și cele tradiționale, sunt bazate pe surpriză, inducere în eroare și spionaj pentru a obține informații despre inamic și implică un transfer rapid al acestor informații. Prin urmare, strategia războiului economic este componentă a strategiei generale a unui stat sau grup de state aflate în conflict declarat ori nedeclarat.
În prezent, războiul economic se manifestă sub noi forme și se duce între civilizația industrialo-agricolă și cea informațională, interesată de globalizarea afacerilor și finanțelor. Confruntarea economică actuală este centrată într-o măsură mult mai mare pe deținerea, cererea, aprovizionarea și utilizarea materiilor prime și resurselor energetice. În centrul acestei competiții economice globale se găsesc marii actori politico-economici (SUA, UE, China, Federația Rusă, Japonia, India), organizațiile economico-financiare internaționale și corporațiile transnaționale ce caută să controleze sursele de materii prime și resurse energetice, tehnologiile, piețele și prețurile, ceea ce dinamizează și complică și mai mult relațiile internaționale.
De obicei, formele mai dure și mai evidente de concurență între economii, sectoare sau companii sunt asimilate războiului economic, deoarece războaie economice distincte (în stare pură) aproape că nu există. Războaiele economice, fie se încadrează în războaiele politico-militare, fie sunt corelate perioadelor de tensiune și criză dinaintea declanșării conflictelor armate. Chiar dacă ar exista în viitor, războaiele efectiv economice s-ar finaliza tot prin înfruntări militare. O astfel de formă de război economic este în desfășurare în momentul de față între Rusia și Turcia unde liderii acestora pun în aplicare diverse acțiuni și sancțiuni economice pentru a pune în dificultate economia celuilalt stat.
Actorii confruntării economice actuale utilizează o mare varietate de instrumente și metode pentru a influența strategiile și politicile unor guverne. Aceste „unelte”, din punct de vedere al exigenței aplicării și efectelor, sunt: apelurile publice, demersurile politico-diplomatice, măsurile cu caracter jurisdicțional, sancțiunile non-economice, sancțiunile economice, acțiunea militară. De asemenea, manevrele și procedeele folosite în cadrul războiului economic sunt diverse: de la embargouri, boicoturi, blocade, bariere vamale, redevențe, cote de producție sau import/export la politici de dumping și monopol, alianțe, preluări și fuzionări sau chiar spionaj, piraterie navală și „terorism economic”.
Alte măsuri specifice cu caracter economic ce pot fi adoptate împotriva statului sau statelor „delincvente”, ce nu își rezolvă pe cale pașnică diferendele, sunt: retragerea asistenței economice și financiare acordate de comunitatea internațională; limitarea sau restricționarea investițiilor; înghețarea și sechestrarea conturilor și posesiunilor externe; stânjenirea liberei dezvoltări a schimburilor economice bi- și multilaterale; declararea ca nule și inoperante a unor acorduri și tratate economico-financiare, bilaterale și multilaterale, ce implică statul respectiv; nerespectarea unor drepturi și obligații contractuale; excluderea din organizațiile economico-financiare regionale și internaționale etc.
Operațiile/acțiunile radioelectronice:
Rolul tot mai important și numărul în continuă creștere al mijloacelor electronice în acțiunile militare moderne au impus apariția unui nou concept și a unei noi arme, războiul electronic. Acesta exprimă o acțiune militară specifică, derulată cu forțe specializate și o formă aparte de asigurare pentru toți utilizatorii spectrului electromagnetic.
Dacă pentru comunicații ori radiolocație spectrul electromagnetic este mediul de propagare, pentru războiul electronic acesta reprezintă terenul de acțiune, obiectul de studiu, metoda și unealta de lucru.
Din acest moment, specialiștii militari au confirmat, în unanimitate, că superioritatea în domeniul mijloacelor electronice, în general, a utilizării spectrului electromagnetic, în special, determină obținerea și menținerea supremației militare (cosmice, aeriene, terestre, maritime) și prin extensie a victoriei.
Dominația spectrului electromagnetic este o componentă crucială a majorității operațiilor militare moderne bazate pe folosirea intensă a sistemelor informatice, de comunicații și electronice, în general. Dacă aceste sisteme sunt distruse, degradate sau bruiate, atunci comandantul nu poate realiza un act de comandă eficace, fiind, metaforic spus orb, surd și mut.
Războiul electronic cuprinde ansamblul acțiunilor militare care implică utilizarea energiei electromagnetice pentru a determina, exploata, contracara, reduce și preveni acțiunile în spațiul electromagnetic, precum și măsurile care asigură desfășurarea în siguranță a acțiunilor trupelor proprii și/sau aliate.
Scopul strategic al războiului electronic este acela de controla și folosi spectrul electromagnetic pentru maximizarea eficienței operațiilor militare ale trupelor proprii, respectiv de a produce inamicului interzicerea, întreruperea, degradarea, derutarea în folosirea întregului spectru electromagnetic concomitent cu asigurarea folosirii depline a acestuia de către trupele proprii și/sau aliate.
Activitățile specifice războiului electronic au acțiune directă și/sau indirectă asupra tuturor operațiilor militare, convenționale sau neconvenționale, în timp de pace, elementele specializate ale forțelor armate fac eforturi pentru a intercepta, localiza și identifica sursele de emisie electronică ale potențialilor adversari.
Domeniul de acțiune al războiului electronic are două mari componente: războiul electronic de comunicații și non-comunicații.
Războiul electronic de comunicații este aproape la fel de vechi ca și războiul electronic însuși și, se concentrează, în special, asupra surselor de comunicații care transmit în benzile de frecvență UHF și VHF (respectiv 3 MHz * 30 GHz). Interceptarea și analiza acestor transmisii este, mult mai importantă decât măsurarea caracteristicilor emițătoarelor sau a semnalelor.
Războiul electronic non-comunicații s-a dezvoltat odată cu utilizarea radiolocatoarelor în cel de-al doilea război mondial și este, în principal, axat pe protecția platformelor militare, fiind orientat, din punct de vedere tehnic și tehnologic, către sistemele radar care funcționează în benzile radar UHF și superioare (respectiv peste 300 MHz, în benzile de frecvență alocate radarelor).
Informațiile asupra cărora se concentrează acțiunile de război electronic sunt denumite informații din semnale sau informații de origine electromagnetică. Informațiile din semnale (SIGINT) au două componente: informațiile din comunicații – COMINT și informațiile electronice – ELINT.
Informațiile din comunicații (COMINT) desemnează informațiile tehnice sau de altă natură care au ca sursă comunicațiile, recepționate de altcineva decât adresantul dorit.
Informațiile electronice (ELINT) reprezintă informațiile tehnice și de localizare care rezultă din radiația electromagnetică a echipamentelor non-comunicații, emise de alte surse decât exploziile nucleare sau sursele radioactive.
Războiul electronic are trei componente principale: protecția electronică, sprijinul electronic și atacul electronic.
Cunoscută până nu demult și sub denumirile de contra-contra măsuri electronice (ECCM) sau măsuri de protecție electronică (EPM), protecția electronică (EP), cuprinde ansamblul de măsuri pasive și active pentru diminuarea efectelor utilizării războiului electronic de către forțele proprii sau inamic asupra personalului, mijloacelor și echipamentelor proprii.
Sprijinul electronic (ES) cuprinde acțiunile de căutare, interceptare, identificare și localizare a surselor de radiație intenționată sau neintenționată a energiei electromagnetice, în scopul cunoașterii imediate a unei amenințări, contracarării, planificării și executării operațiilor viitoare. Informațiile obținute prin sprijin electronic servesc, pe lângă recunoașterea imediată a amenințărilor și la elaborarea ordinului electronic de luptă (EOB).
Atacul electronic (AE) reprezintă ansamblul acțiunilor care întrebuințează energia electromagnetică, energia dirijată sau armele antiradiație pentru a degrada, neutraliza sau distruge capabilitățile de luptă ale inamicului.
Atacul electronic este esența războiului electronic pe timpul crizelor și conflictelor militare, cuprinzând următoarele elemente:
bruiajul electronic (BE);
înșelarea electronică (IE);
distrugerea electronică (DE).
Bruiajul electronic (BE) este partea atacului electronic, care constă în emisia intenționată sau reflexia energiei electromagnetice pentru împiedicarea adversarului de a-și folosi sistemele electronice. Astăzi, bruiajul a devenit o armă de temut pentru cei care o stăpânesc cu abilitate, cunoscând o puternică dezvoltare în benzi de frecvență, până nu de mult, mai puțin accesibile (UHF, SHF și EHF).
Înșelarea electronică (IE) este partea atacului electronic, care cuprinde acțiunile bazate pe radiația (emisia intenționată), modificarea, absorbția sau reflexia undelor electromagnetice, pentru interpretarea eronată a informațiilor recepționate de sistemele electronice sau provocarea disfuncționalităților în funcționarea acestora, înșelarea electronică se realizează prin simulare, manipulare și imitare.
Simularea și manipularea reprezintă forme ale dezinformării electronice (inducerea în eroare a adversarului asupra situației electronice și operative a forțelor proprii), iar imitarea urmărește realizarea diversiunii electronice (acțiunea prin care se penetrează sistemele electronice ale adversarului).
Distrugerea electronică (DE) reprezintă partea atacului electronic, care cuprinde acțiunile bazate pe folosirea armamentului autodirijat pe radiațiile electromagnetice ale adversarului, precum și a armamentului cu radiofrecvență, de la sol și din aer (cosmos), cu efecte letale și nonletale. Preocupările cercetătorilor se focalizează, în ultima vreme, pe dispozitive tot mai sofisticate care să afecteze serios componentele electronice inamice.
Operațiile/acțiunile cibernetico-informaționale:
Spațiul cibernetic a devenit un mediu ideal pentru ducerea acțiunilor de război hibrid, iar structurile militare trebuie să fie pregătite pentru a putea răspunde amenințărilor care sunt generate în acest mediu. Putem considera spațiul cibernetic ca pe un domeniu global comun în cadrul mediului informațional, fiind alcătuit dintr-o infrastructură de rețele interdependente de informații, înglobând rețelele de telecomunicații și sistemele de calculatoare. Informația a avut întotdeauna un rol important în obținerea superiorității, nu numai militare.
Războiul cibernetic este una din marile amenințări ale planetei, iar specialiștii militari cer schimbarea legislației internaționale pentru a putea face față provocărilor. Este nevoie de o îmbunătățire a legislației, mai ales în zona acțiunilor purtate pe tip de pace, criză și război care au conexiune cu sectorul siguranței naționale. Războiul cibernetic este un pericol la fel de mare ca un atac militar clasic. Bombardarea unei centrale este război. Distrugerea programelor software ale centralei trebuie să fie percepută tot ca un act de război.
Modul în care este purtat războiul s-a schimbat odată cu apariția noului „front de luptă”: spațiul cibernetic. Câmpul de luptă este alcătuit din cinci dimensiuni, respectiv dimensiunea aeriană, terestră, maritimă, cosmică (spațială) și cea cibernetică (informațională). Toate aceste dimensiuni sunt interdependente, având zone care se suprapun, astfel că elemente ale spațiului cibernetic se situează fizic, în cadrul tuturor celorlalte domenii.
Spațiul cibernetic, la rândul său, este compus din trei medii interdependente, astfel:
mediul fizic sau „lumea reală”, care constă din componentele fizice ale rețelei, reprezentate de resursele hardware, infrastructura și spațiul concret de dispunere a acestora.
mediul virtual care este reprezentat de resursele software, aplicațiile și conexiunile logice dintre nodurile rețelei.
mediul cognitiv care este reprezentat de conexiunea în spațiul cibernetic dintre persoane, grupuri, relații sociale și informații, prin adrese de email sau IP și persoanele sau comunitățile de interese cu care interacționează utilizând sau operând rețelele.
Războiul cibernetic este o altă parte componentă a operațiilor cibernetice prin care se extinde puterea cibernetică dincolo de limitele defensive pentru detectarea, angajarea, dominarea și învingerea inamicului. Obiectivele capacităților de război cibernetic constau în rețelele de calculatoare și de comunicații prin care se asigură procesarea datelor, controlul echipamentelor, sistemelor și infrastructurii. Acțiunile de război cibernetic angajează exploatarea, atacul și apărarea dinamică cibernetică pentru realizarea următoarelor funcțiuni: colectarea și analizarea datelor din rețea; studierea și clasificarea amenințărilor cibernetice; urmărirea, localizarea și exploatarea acțiunilor adversarilor; asigurarea de indicii, indicații și avertizări cibernetice; asigurarea imaginii recunoscute a situației cibernetice.
În spațiul cibernetic intervalul de timp dintre planificare și execuție poate fi de ordinul milisecundelor. Se pot crea efecte în mod simultan la nivelurile strategic, operativ și tactic, în cadrul mai multor domenii. Procesul de observare, orientare, decizie, acțiune rămâne o construcție viabilă pentru a examina procesul elaborării deciziei și în spațiul cibernetic. Operațiile în mediul cibernetic se pot produce aproape instantaneu, cu o viteză care nu a mai fost atinsă, fenomen care conduce la necesitatea de a lua decizii rapide.
Statele naționale pot să execute cele mai sofisticate atacuri. Prin acestea ele urmăresc atingerea următoarelor obiective:
obținerea de informații despre planuri și capabilități politice, economice sau militare;
atacuri subversive directe sau indirecte asupra sistemelor militare și comerciale de comunicații și informatice din zona de operații sau împotriva elementelor care pot contribui la îndeplinirea misiunilor;
blocarea accesului la resursele media și la canalele de comunicare strategică;
acțiuni coordonate și sincronizate prin intermediul rețelelor fizice și virtuale interconectate folosind conectivitatea la Internet și exploatând rețele sau sisteme de acces individuale pentru atingerea unor obiective punctuale.
O altă categorie de atacatori este reprezentată de hackeri și de grupuri de activiști, motivați politic. Aceștia pot fi susținuți sau sponsorizați de organisme guvernamentale din motive politice sau ideologice și urmăresc atingerea următoarelor obiective:
provocarea de întreruperi ale rețelelor și sistemelor care aduc prejudicii de imagine sau financiare;
mediatizarea prin intermediul atacurilor asupra site-urilor web și serviciilor on-line din sectorul public și din cel privat;
exploatarea resurselor media și a site-urilor web pentru propagandă.
O categorie distinctă de actori este reprezentată de teroriști. Inamicul nu va mai fi doar simplul terorist înarmat cu un AK-47, o bombă (centură sau vestă explozivă) pe bază de Semtex sau utilizând alte dispozitive explozive improvizate, dar nici acesta nu va dispărea; inamicul va fi grupat în grupuri acționând în spațiul cibernetic care va ataca folosind noile arme de război: viruși, troieni, viermi sau bombe logice. Aceștia, cât și suporterii și simpatizanții acestora vor urmări să-și facă propagandă, să radicalizeze populația, să-și coordoneze acțiunile, să comunice criptat pentru planificarea și declanșarea de atacuri cibernetice împotriva infrastructurii critice și a operatorilor care acționează în zona serviciilor vitale pentru stat și populație.
Hackerii sunt persoane motivate de provocările tehnice și de teribilism, care caută să penetreze rețelele pentru a accesa informații, a introduce malware sau pentru a-și face reclamă.
Crackerii vor urmări penetrarea rețelelor în scopul obținerii și exploatării informațiilor în scopul oferirii acestora pentru avantaje financiare, comiterii de fraude sau furtului de identitate sau pentru a provoca distrugeri pur și simplu, fără nici o altă motivație.
În cazul amenințărilor cibernetice se disting două categorii importante de atacuri: cele pasive și respectiv cele active.
Atacurile pasive sunt acelea în care atacatorul observă informația ce trece prin canalul de comunicații, fără să interfereze cu fluxul sau conținutul acesteia. Atacurile pasive nu cauzează pagube, încalcă regulile de confidențialitate și au ca obiectiv monitorizarea traficului/informațiilor tranzitate prin rețea.
Atacurile active reprezintă penetrarea rețelelor, exploatarea, manipularea datelor sau inserarea de diferite variante de coduri nocive și atacuri cibernetice asupra unor elemente intermediare, mai ales asupra senzorilor ce furnizează date sistemului. Acestea implică acțiuni prin care atacatorul acționează pentru a degrada sau manipula sistemele de informații ale unui adversar, apărându-le totodată activ pe cele proprii.
Migrația:
Este sau nu migrația o armă sau o componentă hibridă a războiului de ultimă generație? Pot fi controlate masele de oameni și pot ei fi direcționați intenționat spre anumite teritorii țintă? Dacă privim spre ultimele evenimente la nivel global și dacă aveam dubii asupra acestor întrebări, evenimentele anului 2015 ne duc cu gândul tot mai mult spre a accepta că DA, migrația este o formă de luptă și o componentă a războiului hibrid. Direcționarea maselor de oameni spre anumite teritorii au un efect major asupra securității statului respectiv și implicit asupra economiei și confortului cetățenilor din statul respectiv. Dacă privim valurile de refugiați care au invadat Europa în anul 2015 și modalitatea de gestionare a acestui fenomen din partea instituțiilor statelor europene ne dăm seama că întradevăr avem o mare problemă. Europa a fost luată pe nepregătite scoțând în evidență un număr foarte mare de vulnerabilități și slăbiciuni ale Uniunii Europene. Oricare dintre acei refugiați pot reprezenta o posibilă amenințare. Dacă au fost direcționați sau nu intenționat de anumite organizații sau state rămâne de văzut. Ca o actualizare a listei cu componentele războiului hibrid suntem așadar nevoiți să trecem și migrația, iar în viitorul foarte apropiat trebuie să găsim soluții, să dezvoltăm proceduri atât la nivel național cât și la nivel european și mondial pentru gestionarea acestui fenomen.
Migrația este un fenomen complex, ce constă în deplasarea unor persoane dintr-o arie teritorială în alta, urmată de schimbarea domiciliului și/sau de încadrarea într-o formă de activitate în zona de sosire. Această definiție nu face referire la granițele naționale, însă tipologia migrației distinge, în funcție de acest criteriu, între migrația internă și migrația externă sau internațională.
Din perspectivă demografică, prin raportare la o populație dată, se poate vorbi despre două forme de migrație: imigrație și emigrație, adică ansamblul intrărilor și ansamblul ieșirilor de persoane. De fapt, orice migrant este în același timp imigrant, pentru țara de destinație, și emigrant, pentru țara de origine.
Din punct de vedere al securității internaționale, migrația interesează în special sub aspectul său extern. Migrația internațională se desfășoară în prezent sub mai multe forme:
migrația minorităților etnice spre țările de origine;
migrația forței de muncă;
migrația de familie (migrația familiilor lucrătorilor anterior emigranți) conform dreptului la reunirea familiei, garantat de legislația internațională;
migrația forțată de calamități naturale, de persecuții politice sau religioase, de războaie etc.
De asemenea, aceste tipuri de migrație pot fi clasificate la rândul lor în funcție de următoarele criterii:
legalitate: legală (se realizează prin respectarea normelor respective) și clandestină (se realizează prin încălcarea normelor, ceea ce o face greu de evaluat);
motivație: voluntară și involuntară, forțată;
durata șederii în țara de destinație: temporară, pe termen lung, permanentă.
Alte tipuri de migrație internațională sunt:
migrația bazată pe etnicitate. Teoretic, statul are dreptul de a decide cine intră și primește drept de ședere pe teritoriul său dintre imigranți;
migrația postcolonială, în cazul țărilor colonizatoare care au stabilit reguli stricte pentru imigranții din fostele colonii;
migrația economică, ce reprezintă una dintre formele cel mai des întâlnite în ultimele decenii. Este motivată de diferențele dintre țări cu privire la accesul la resurse și locuri de muncă, precum și de criza anumitor specializări. Astfel, multe dintre țările dezvoltate au „recrutat” asiduu imigranți și continuă să încurajeze migrația forței de muncă înalt calificată din țările slab dezvoltate;
azilanți și refugiați, care reprezintă al doilea mare grup de imigranți legali, după cel al forței de muncă. Ca și migrația de familie, acest tip este protejat de legislația internațională; persoanele respective au dreptul să rămână pe teritoriul unui stat, în care nu sunt cetățeni naționali, doar dacă unica lor alternativă este să se întoarcă într-un spațiu în care se tem de tratament inuman sau degradant sau de sancțiuni pe baze bine definite.
Teoria sociologică actuală analizează efectele migrației din perspectiva a trei direcții: efectele migrației asupra țării de origine, asupra populației țării de destinație și asupra migranților înșiși. De asemenea, considerăm că este necesară și investigarea comunităților mici părăsite de emigranți, respectiv a celor în care intră imigranții.
Așadar, prin faptul că focalizează în jurul său un set foarte larg de fenomene sociale, migrația are o importanță deosebită atât asupra securității țării de destinație și de origine, cât și asupra securității indivizilor umani implicați în acest fenomen.
Introducând migrația ca o ultimă componentă a războiului hibrid considerăm că am cuprins în acest capitol majoritatea elementeleor componente ale războiului hibrid. Spunem majoritatea datorită faptului că în orice moment poate fi folosită o nouă componentă iar modalitatea de acțiune a agresorului poate fi ”updatată” de la o zi la alta.
Un element important al acestui capitol este faptul că au fost făcute destul de clar, spunem noi, diferențieri între termeni ca război hibrid și amenințare hibridă, între amenințare asimetrică și amenințare hibridă, între terorist și insurgent, între luptător de gherilă și terorist.
Tot aici am considerat necesar să analizăm și motivele pentru care o structură, organizație sau stat poate recurge la un astfel de conflict și după cum am văzut, avantajele utililizării acestuia sunt considerabile.
CAPITOLUL 2
ORGANIZAREA ȘI ÎNTREBUINȚAREA ÎN LUPTĂ A COMPONENTELOR ADVERSARULUI HIBRID
Forțele de tip hibrid își adaptează modul de organizare conform misiunilor pe care urmează să le execute. Aceștia determină misiunile care trebuie executate pentru a îndeplinii obiectivele propuse, constituie echipe și organizații care să execute misiunile respective, fără să țină cont de ierarhiile militare tradiționale, legile războiului sau regulile de angajare.
Acest capitol încearcă să sintetizeze modul de organizare și de acțiune al organizațiilor de tip hibrid, sunt exemplificate unele tehnici și tactici de acțiune, sub forma unor scenarii tactice ipotetice bazate pe tipologia de acțiune a amenințărilor hibride. Din acest motiv, considerăm că acest capitol poate fi folosit de către unitățile și subunitățile tactice în vederea instruirii în teren, pe baza scenariilor prezentate, și realizării coeziunii și cooperării necesare contracarării acestor tipuri de acțiuni.
Tot în acest capitol am considerat necesar să exemplificăm un astfel de conflict desfășurat recent și anume conflictul din Ucraina. Anul 2014 reprezintă sfârșitul unei perioade marcate de o relativă apropiere între SUA și Federația Rusă, apărută imediat după desființarea URRS în anul 1991. Anexarea Peninsulei Crimeea a polarizat scena internațională, cu Federația Rusă de o parte și Occidentul de cealaltă. Războiul hibrid desfășurat de Federația Rusă în estul Ucrainei are o rezoluție mai mare decât cel din Crimeea, deoarece permite o înțelegere în detaliu a componentelor specifice acestui tip de conflict.
2.1. Forțe de tip hibrid – organizare și înzestrare
Forțele de tip hibrid se vor organiza în așa fel încât obiectivele pe care trebuie să le îndeplinească să corespundă cu resursele avute la dispoziție. În cele ce urmează vom analiza patru dintre cele mai frecvente tipuri de organizații și anume cele de tip militar, cele de insurgenți, gherilă și criminale, de asemenea legăturile ce se pot crea între ele dând naștere unor amenințări hibride.
Organizații militare
Organizațiile militare regulate ale amenințării hibride vor include capabilități convenționale și neconvenționale.
În cadrul forțelor militare regulate ale unui stat-națiune, care este parte din amenințarea hibridă, sunt cuprinse de regulă șase categorii de forțe armate. Acestea includ forțele terestre, forțele navale, forțele aeriene, forțele strategice (cu rachete cu rază lungă de acțiune și cu proiectil reactiv), forțele speciale și forțe interne de securitate. Forțele de securitate internă pot fi subordonate Ministerului de Interne, mai degrabă decât Ministerului Apărării. În timp de război declarat toate ministerele de stat se pot pune în subordinea unui Comandament Suprem.
Înzestrarea organizațiilor militare depinde de la stat la stat, în funcție de posibilitățile financiare ale acestor state și de interesele strategice ale acestora. Majoritatea statelor fac publice înzestrarea acestora în scopul demonstrațiilor de forță și implicit descurajarea acțiunilor altor state. Există o mulțime de date pe internet privind înzestrarea statelor și echipamentele din dotarea armatelor acestora. Fiind cele specifice fiecărei categorii de forțe în parte, nu voi insista asupra acestui aspect, deoarece, cum spuneam anterior, înzestrarea acestora este în mare parte cunoscută.
Forțele pentru operații speciale pot include și unități comando de elită. Patru din celelalte categorii de forțe au sau pot avea propriile forțe pentru operații speciale. În contrast cu forțele pentru operații speciale de sine stătătoare, cele aparținând forțelor terestre, navale și aeriene sunt destinate să acționeze la nivel operativ. Forțele interne de securitate pot avea și ele la rândul lor forțe pentru operații speciale. Toate aceste forțe pentru operații speciale pot fi incluse în operații speciale de tip întrunit (joint) pentru îndeplinirea cerințelor la nivel național. Comandamentului forțelor pentru operații speciale de sine stătătoare îi revine misiunea de a conduce aceste operații speciale de tip întrunit (joint).
Oricare dintre aceste forțe pentru operații speciale care execută misiuni de cercetare sau acțiuni directe pentru îndeplinirea obiectivelor strategice sau cerințelor de informații vor fi în mod normal sub comanda directă a Comandamentului Suprem sau a Comandamentului forțelor pentru operații speciale de sine stătătoare care va raporta direct Comandamentului Suprem. Unele dintre aceste forțe pot fi puse sub comanda operațională sau chiar tactică a unor comandanți din diferite tipuri de structuri în funcție de necesități.
Indiferent de organizarea lor administrativă, forțele pentru operații speciale acționează în echipe mici. Când sunt introduse într-un teatru de operații, aceste echipe pot acționa individual sau pot fi organizate pentru misiune în detașamente. Termenele de echipă și detașament indică modul lor temporar de grupare. Pe timpul desfășurării acțiunilor, echipele se pot despărți de detașament pentru îndeplinirea unor sarcini, iar apoi se pot alătura din nou. În funcție de misiune fiecare echipă se poate împărți în echipe mai mici (chiar de 2 militari) sau pot acționa împreună cu altele formând echipe mai mari. La un anumit moment al operației, echipe se pot întruni formând un detașament (de exemplu pentru executarea unui raid), ca apoi să se despartă în orice moment în echipe. Acest proces poate fi planificat înainte de începerea operației sau se poate desfășura pe timpul acesteia.
Forțele interne de securitate sunt conduse pe timp de pace de către Șeful Securității Interne din cadrul Ministerului de Interne. Majoritatea acestora sunt echipate cu uniforme și poartă grade și însemne similare cu cele militare. Chiar și unitățile din Direcția Generală de Poliție și Directia de Apărare Civilă pot îndeplini sarcini asemănătoare celor militare.
Pe timp de război o parte sau chiar toate forțele de securitate internă din cadrul Ministerului de Interne pot deveni a șasea categorie de forțe din cadrul Forțelor Armate sub denumirea de „Forțele Interne de Securitate”. Acestea pot fi puse sub comanda comandantului teatrului de operații sau sub comandă operațională sau tactică a unui comandant militar capabil să conducă operații de tip întrunit sau interagenții. În aceste cazuri când forțele interne de securitate împart aceeași zonă de responsabilitate cu forțele armate regulate, se trimit ofițeri de legătură în comandamenele acestora pentru a le reprezenta interesele și pentru realizarea unei cooperări mult mai bune.
Diferite tipuri de actori non-statali pot face parte sau pot fi afiliați amenințării hibride sau o pot sprijini în diferite moduri. Chiar dacă aceste forțe interne de securitate nu fac parte din amenințarea hibridă sau nu o sprijină în mod direct și intenționat, pot fi exploatate sau manipulate de forțele hibride în suportul propriilor obiective.
Forțele de Poliție răspund de forțele de poliție naționale, regionale și locale. În unele circumstanțe forțele de poliție de la toate cele trei niveluri acționează ca forțe paramilitare. Aceștia pot acționa cu tactici, arme și echipament similare cu cele ale forțelor armate regulate. Forțele naționale de poliție includ unități paramilitare de nivel tactic care sunt echipate de luptă dacă situația impune. Acestea sunt echivalente cu unități de infanterie din forțele armate regulate. Pe lângă aceste tipuri de forțe de poliție, forțele speciale de poliție sunt cele care se aseamănă cel mai mult cu forțele armate regulate în ceea ce privește organizarea, echipamentul, pregătirea și misiunile executate. Deoarece acestea sunt echipate cu armament greu și vehicule blindate au capabilitatea de a executa operații defensive dacă este necesar. Aceste forțe pot suplimenta forțele armate regulate.
Forțele de Apărare Civilă comprimă o varietate de unități paramilitare și civile. În timp ce majoritatea personalului este format din civili, membrii unităților paramilitare și factorii de conducere de nivel național sau districtual, dețin grade militare. Unitățile paramilitare din cadrul Apărării Civile sunt responsabile pentru protecția și apărarea unor zone sau a unor instalații/aparaturi/obiective importante din regiunea în care își desfășoară activitatea. De asemenea unitățile/firmele civile de geniști pot sprijini forțele militare de geniști prin executarea acțiunilor de cercetare, construirea diverselor dispozitive explozive sau prin diverse accesorii și echipamente necesare.
Rezervele și milițiile. Toate cele șase categorii de forțe prezentate dețin forțe de rezervă constituite din rezerviști militari, iar toate forțele de miliție aparțin componentei militare. Planificarea activității de mobilizare a acestora este responsabilitatea statului și al Direcției de Organizare a Mobilizării din cadrul Statului Major General. Fiecare comandament din cele șase categorii de forțe au la rândul lor componente responsabile pentru organizarea mobilizării acestor forțe.
Pe timpul mobilizării unii rezerviști pot înlocui pierderile din cadrul forțelor armate regulate sau pot îndeplini unele funcții de specialiști pe diverse domenii, lăsate vacante pe timp de pace. De asemenea se pot forma unități întregi de rezerviști capabile să înlocuiască alte unități care și-au pierdut capacitatea de luptă sau pot fi alocate altor unități pentru executarea unor operații de o mai mare amploare.
Ca și forțele armate regulate, unitățile de rezerviști și de miliție nu vor lupta sub conducerea structurilor care i-au manageriat pe timp de pace. În funcție de misiuni, aceștia vor fi alocați, pe timpul organizării forțelor pentru luptă, sub comandă operațională sau tactică unor comandanți. În majoritatea cazurilor acestea vor fi integrate în cadrul forțelor armate regulate. Sunt rare cazurile în care mari unități de rezerviști vor executa operații ca structuri de sine stătătoare.
Organizații de insurgenți
Organizațiile de insurgenți nu au o regulă standard în ceea ce privește organizarea și echiparea. Tipul misiunii, mediul, factorii geografici și multe alte variabile sunt cele care influențează modul de organizare al organizațiilor de insurgenți și celulele subordonate. Structura, personalul, echipamentul și armamentul sunt mixate în funcție de specificul misiunii, ca și mărimea, specialitatea/tipul, numărul lor și tipul structurilor subordonate.
Există câțiva factori care diferențiază structura și capabilitățile organizațiilor de insurgenți față de organizațiile de tip gherilă. În timp ce organizația de insurgenți este mai întâi de toate una secretă/ascunsă cu o structură celulară de tip rețea, organizațiile de gherilă reflectă o structură militară organizată pe batalioane, companii, plutoane și echipe.
La modul general, organizațiile de insurgenți nu dețin armamentul greu și sofisticat pe care îl au organizațiile de gherilă. Armamentul acestora se limitează la armament individual, lansatoare de grenade antitanc, dispozitive explozive improvizate (IED) sau aruncătoare de tipul celui de 82 mm și lansatoare de rachete model tubular ca cel de 107 mm. În cazul în care aceștia au nevoie de armament mai puternic, le solicită organizațiilor de gherilă sau aceștia din urmă pot executa acțiuni în sprijinul organizațiilor de insurgenți, în funcție de relația care există între cele două tipuri de organizații.
Organizațiile de insurgenți sunt forțe neregulate fără un tabel regulat de organizare și echipare. De altfel, regula de bază în organizarea acestora este chiar lipsa unei reguli de organizare, ceea ce face mult mai greu modul de pregătire al unei forțe armate regulate pentru contracararea acțiunilor acestora. Astfel aceștia sunt organizați în modelul „rețea” iar un model de organizare al acestora este prezentat în anexa nr. 1.
Relațiile dintre organizațiile de insurgenți locale cu unele regionale sau naționale pot fi de afiliere sau dependente de îndeplinirea unui obiectiv comun sau similar. Aceste relații sunt, în general fluctuante și pot fi temporare, pot apărea și înceta din diverse motive.
Când organizațiile de insurgenți se constituie pentru misiune, unitățile de gherilă pot fi subordonate unei organizații de insurgenți mai mare sau ar putea fi afiliate uneia din care nu fac parte. De asemenea o uniate de gherilă poate fi afiliată unei organizații militare regulate sau poate fi subordonată acesteia.
În ceea ce privește înzestrarea unei organizații locale de insurgenți aceasta diferă de la caz la caz. Astfel, un exemplu de dotare a acestora este prezentat în anexa nr. 2.
Organizații de gherilă
Organizațiile de gherilă pot fi destul de mari până de valoarea unei brigăzi, sau mici până la valoarea unui pluton sau a unei echipe de atac și captură/hărțuire. Structura organizației depinde de mai mulți factori incluzând factori de mediu, sociologici, demografici, economici precum și de posibilitățile de sprijin din partea altor organizații și state.
O organizație de gherilă poate fi afiliată unor forțe din alte țări decât statul cu care se află în conflict. Unele organizații de gherilă pot constitui componenta paramilitară a unei mișcări insurgente, în timp ce altele pot urmări defășurarea unui război de gherilă independent sau slab afiliate unei organizații de insurgenți. În Anexa nr. 3 este prezentată, ca și exemplu, o variantă pentru o companie de gherilă care acționează în scop de atac/captură/hărțuire.
După cum se poate vedea, în comparație cu o organizație de insurgenți, organizațiile de gherilă au mai mult o organizare de tip militar. Mai mult decât atât, organizațiile de gherilă dețin armament similar cu cel al forțelor armate regulate. Acesta poate conține inclusiv aruncătoare, tunuri sau obuziere de 120 mm și chiar mai mari, rachete antitanc dirijate (ATGMs), sisteme portabile de apărare antiaeriană (MANPADS), pot planta câmpuri de mine limitate și pot duce acțiuni de atac cu pionieri. Alte exemple de armament și capabilități pe care organizațiile de gherilă le dețin și pe care cele de insurgenți nu le au în general, sunt mitraliere grele de 12,7 mm, arme fără recul de cal. 73, 82, 84 mm, obuziere de cal 100 și 120 mm, lansator de rachete de 107 și 122 mm, sisteme de bruiaj GPS și capabilități de cercetare de transmisiuni și comunicații.
Un exemplu de înzestrare a unei companii de gherilă organizată în scop de atac și captură/hărțuire ar putea cea din anexa nr. 4.
Organizații criminale
Organizațiile criminale sunt în mod normal independente de controlul statelor iar unele își pot extinde acțiunile în afara granițelor statului pentru a opera la nivel regional sau global. Organizațiile criminale de mărime mică de obicei nu pot afecta domeniul politic militar sau judiciar însă cele la nivel regional și global o pot face. Armamentul și echipamentul pot varia în funcție de tipul și mărimea acestor organizații. Acestea pot fi constituite având caracteristicile unei grupări/organizații paramilitare. În anexa 5 este prezentat un exemplu de organizație criminală de nivel mai mare.
De comun acord sau atunci când interesele coincid, organizațiile criminale se pot afilia cu alți actori non-statali paramilitari ca insurgenții și forțele de gherilă. Insurgenții și forțele de gherilă pot acționa în aceeași zonă cu organizațiile criminale, le pot oferi securitate și protecție acestora în schimbul sprijinului financiar sau cu armament. Organizațiile de gherilă și insurgenți pot desfășura acțiuni de diversiune, de cercetare și avertizare, spălare de bani, contrabandă, transport și alte tipuri de acțiuni în numele și interesul organizațiilor criminale.
La un anumit moment, organizațiile criminale pot fi afiliate cu actori militari și paramilitari statali. Pe timpul războiului, de exemplu, statele pot încuraja și sprijini cu materiale organizațiile criminale pentru executarea unor acțiuni de destabilizare a populației civile a unui stat învecinat.
Organizațiile criminale, pot folosi ca metode de acțiune pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, acțiuni criminale, tactici de tip terorist, metode militare neconvenționale. Aceștia pot deține tehnologii performante, echipament și armament avansat datorită faptului că au potențialul financiar necesar achiziționării acestor tehnologii. Organizațiile criminale nu-și vor modifica structura pe timpul războiului decât dacă acest lucru ar aduce anumite avantaje acestora sau decât dacă ar fi obligați.
Organizațiile criminale pot executa acțiuni de manipulare a populației pentru a câștiga și menține spjinul acesteia. O populație atrasă de partea lor poate oferi securitate și sprijin. Aceasta constituie o sursă foarte bună de informații, contrainformații și sprijin de securitate. Informații și securitate se mai pot obține prin acțiuni de constrângere, tortură și mită.
e. Legăturile de tip hibrid
Amenințarea hibridă este o compoziție formată din mai multe grupări diferite. Legăturile dintre aceste grupări nu vor avea un standard organizațional ușor de identificat. Ceea ce unește capabilitățile și intențiile componentelor amenințării hibride este scopul comun. Acesta poate aduce împreună diferite grupuri care în mod normal luptă unele împotriva celorlalte.
Organizațiile afiliate cooperează pentru îndeplinirea acestor scopuri în ciuda faptului că nu au o comandă formală sau o organizare de tip ierarhic. Acestea sunt în mod normal grupări nonmilitare și paramilitare ca de exemplu carteluri de droguri sau criminale, insurgenți, celule teroriste sau mercenari.
Acele forțe neregulate care operează în zona de responsabilitate a unei unități militare pot fi afiliate acesteia fără să existe relații de subordonare între acestea. În unele cazuri aceste forțe afiliate pot primii suport din cadrul unității militare conform înțelegerii de colaborare dintre acestea.
2.2. Modul de acțiune al forțelor de tip hibrid
Concepte tactice
Inițiativa și mobilitatea caracterizează tacticile folosite de amenințarea hibridă pentru apărarea și securizarea bazelor în care se antrenează, se autosusțin, se pregătesc pentru misiunile următoare și își îmbunătățesc capabilitățile operaționale. În același timp acțiunile tactice colective pot avea consecințe strategice. Aceste acțiuni sunt îndreptate spre a menține inamicul stresat permanent fizic și psihic prin acțiuni de hărțuire și inducere în eroare, nedorindu-se înfrângerea totală a inamicului deoarece acest lucru nu ar aduce avantaje.
Acțiunile tactice ale amenințării hibride pornesc de la acțiuni de culegere de informații, constrângeri pentru obținerea de sprijin logistic și financiar, asasinarea unor lideri considerați inamici, sabotaj și ajung până la desfășurarea unor acțiuni specifice luptei armate (apărare și ofensivă) îndreptate împotriva unor forțe armate regulate.
Sinergia acțiunilor executate de forțe regulate și neregulate
Forțele amenințării hibride înțeleg că mediul care produce cele mai multe consecințe asupra statului agresat este unul în care operațiile militare convenționale se îmbină cu acțiunile forțelor neregulate. Conceptul amenințării hibride nu este de a face ceva cu ceea ce are la dispoziție ci de a crea în mod deliberat acțiuni complexe cu capabilitățile pe care le au la dispoziție.
Fiecare componentă a amenințării hibride aduce o capabilitate în plus. Acțiunile sinergice ale acestor capabilități crează o multitudine de acțiuni complexe care afectează toate variabilele operaționale. Mai mult de atât, amenințarea hibridă îmbunătățește aceste acțiuni complexe prin crearea unei matrici de forțe, tehnologii și tehnici într-o continuă schimbare.
Războiul informațional-element cheie
Acțiunile forțelor hibride sunt des îndreptate spre a conduce acțiuni de război informațional (INFOWAR) și nu doar acțiuni pur militare.
Managementul, diseminarea și controlul informațiilor au fost întotdeauna critice pentru succesul acțiunilor tactice. Aducând avantaje imense, informațiile și sistemele tehnologice informaționale își diversifică domeniile de aplicare, măresc impactul acestora și devin din ce în ce mai sofisticate. Forțele hibride conștientizează ce importanță are războiul informațional și ce avantaje aduce acțiunilor tactice, de aceea comandanții acestora depun eforturi considerabile pentru a încorpora aceste acțiuni în cadrul tuturor acțiunilor și misiunilor tactice executate.
Războiul informațional poate degrada comunicațiile și modul de comunicare al inamicului și poate manipula sau bruia imaginea generală a câmpului de luptă. De asemenea, prin intermediul războiului informațional forțele hibride pot încetini sau controla ritmul de desfășurare al operațiilor militare prin acțiuni de inducere în eroare, acțiuni combinate de influențare a percepției inamicului și război electronic. De exemplu, amenințarea hibridă poate acționa pentru distrugerea unor ținte inamice sau pot orchestra și executa acțiuni de manipulare a percepției care vor conduce la diminuarea sprijinului național și internațional al inamicului, cauzând ezitare sau pierderea temporară a inițiativei. Multe dintre acțiunile tradiționale de război electronic pot contribui la succesul aplicării războiului informațional la nivel tactic influențând sau slăbind superioritatea informațională a inamicului.
Războiul informațional sprijină misiunile critice de contracarare ale elementelor de cercetare aparținând forțelor convenționale adverse. Amenințarea hibridă caută în permanență metode de atac, de degradare și de manipulare a capabilităților de cercetare, de informații, de supraveghere și de achiziția țintelor (ISTAR) aparținând adversarului. Tot acest sisitem de achiziție a țintelor și toți senzorii reprezintă obiective importante pentru amenințarea hibridă.
Poziții de luptă complexe
Amenințarea hibridă diminuează expunerea la focul inamicului și la elementele ISTAR ale acestuia prin utilizarea pozițiilor de luptă coplexe precum și prin utilizarea factorilor culturali. Acestea sunt destinate protecției forțelor hibride împotriva detecției și atacului precum și pentru menținerea puterii de luptă a acestora până când condițiile permit executarea de acțiuni ofensive. În cazul unui atac, pozițiile de luptă vor fi apărate atâta timp cât nu afectează puterea de luptă, altfel forțele hibride se vor retrage din acestea.
Pozițiile de luptă coplexe au unele caracteristici care le diferențiază de pozițiile de luptă standard, cum ar fi:
căi de apropiere limitate (nu este o necesitate ca acestea să fie dispuse pe căi de apropiere);
căile de apropiere sunt foarte ușor de supravegheat de către forțele aflate în aceste poziții de luptă;
au posibilități de apărare și observare 360°;
măsuri de contramobilitate reduse. Acestea ar putea demasca locația acestora;
posibilități de organizare în secret a stocurilor/depozitelor de armament și materiale;
refugiu din care se vor lansa atacuri locale.
Factorii culturali reprezintă posibilitatea de apărare a forței hibride față de sistemele de armament ale forțelor considerate inamice folosind diferențele culturale în măsură să descurajeze folosirea acestora. Ca de exemplu folosirea facilităților religioase sau medicale ca bază de foc sau legarea prizonierilor în fața pozițiilor de tragere și în fața mașinilor.
Războiul sistemelor
Forțele hibride vor urmări fracționarea puterii de foc prin distrugerea sau neutralizarea punctelor vulnerabile existente în sistemul de luptă al inamicului. Un sistem reprezintă un set de elemente care conectate și relaționate între ele dau un rezultat care nu poate fi obținut prin utilizarea în mod independent a oricărei componente ale acestuia. Ingredientele esențiale ale unui sistem o reprezintă componentele acestuia și sinergia rezultată din folosirea împreună a componentelor cu alte sisteme. Mai mult de atât un sistem de sisteme este un set de sisteme diferite, atât de conectate și relaționate între ele încât să producă un efect care nu poate fi atins de nici un sistem folosit individual. Amenințarea hibridă vede mediul operațional, câmpul de luptă, propriile instrumentele de putere și instrumentele adversarului de putere ca o colecție de sisteme complexe, dinamice, și integrate, compuse din subsisteme și componente.
Războiul sistemelor servește ca un instrument conceptual și analitic pentru a ajuta la planificarea, pregătirea și executarea războiului. Intenția este de a identifica componentele critice ale sistemului și de a le ataca într-un mod care va degrada sau distruge utilizarea sau importanța sistemului în ansamblu. Principalul principiu al războiului sistemelor este identificarea și izolarea subsistemelor critice sau a componentelor care dau posibilitatea oponentului să-și îndeplinească obiectivele propuse. Accentul este pus pe dezagregarea sistemului făcând subsistemele și componentele sale ineficiente. În timp ce agregarea acestor subsisteme sau componente este ceea ce face ca activitatea sistemului să funcționeze, interdependența acestor subsisteme constituie o potențială vulnerabilitate.
Adaptarea după funcție
Amenințarea hibridă va alege opțiunea cea mai eficientă pentru exercitarea fiecărei funcțiuni de luptă, indiferent de scopul inițial, legile războiului sau ierarhia militară. În cazul în care un copil la un colț de stradă, cu un telefon mobil este cel mai eficient mijloc de a furniza avertizare timpurie a liderilor implicați într-o acțiune tactică, atunci așa se va acționa chiar dacă există posibilitatea folosirii unor dispozitive ISTAR scumpe și sofisticate sau a altor tehnici.
Amenințarea hibridă va achiziționa, în mod normal, o capabilitate care să-i permită libertate de acțiune împotriva oponenților săi. Aceste capabilități vor fi adaptate pentru a exploata caracterisicile potrivite să-i aducă cel mai bun avantaj împotriva forțelor oponente.
b. Tactici de acțiune
Amenințarea hibridă determină tacticile potrivite fiecărei acțiuni desfășurate pentru a duce la îndeplinirea obiectivelor propuse, alocă actorii adecvați pentru fiecare tactică folosită și sincronizează efortul.
Pentru fiecare misiunie propusă, amenințarea hibridă pregătește și execută un număr diferit de tehnici și tactici de acțiune. Deși aceste tehnici și tactici de acțiune pot fi de multe feluri, acestea pot fi împărțite în patru mari categorii: tactici de securizare, de fixare, de angajare și de atac.
Tehnici și tactici de securizare
Pentru aceste tactici sunt folosite un număr de capabilități care acționează pentru a proteja alte capabilități împotriva observării, distrugerii sau fixării de către advesar. Aceasta se poate realiza prin asigurarea unei avertizări și reacții din timp sau prin întârzierea și distrugerea forțelor adverse care se apropie.
Un exemplu de folosire a tacticilor de securizare de către forțele de tip hibrid, este prezentat în anexa nr. 6.
În acest exemplu, după cum se poate vedea, forțe de tip gherilă au fost de acord să furnizeze securitate unei organizații criminale la o unitate de producție de droguriaflată într-o porțiune izolată de teren contestată de două state. Cercetarea insurgenților identifică faptul că locația nu este situată pe o cale importantă de comunicații și ar fi potrivită pentru amenajarea unei poziții de luptă complexă. Poziția de luptă complexăeste configurată pentru a proteja elementele și materialele din interiorul zonei de apărat, pentru a le feri de detecția și atacul adversarilor precum și de a interzice capturarea și ocuparea acesteia. Deși amenințarea hibridă este conștientă de posibilitățile de acțiune ale adversarilor în zonă, scopul principal al poziției de luptă coplexă este de a asigura refugiu/adăpost. Dacă este necesar această protecție a zonei poate fi folosită și pentru apărare sau întârziere.
Posturile de observare (PO) monitorizează posibilele căi de acces ale adversarului spre poziția de luptă coplexă. Insurgenții identifică căile de acces cele mai probabile și cele mai periculoase și prioritizează apărarea poziției în funcție de acestea. Focul direct și indirect este planificat în anumite zone cum ar fi puncte obligate de trecere, iar terenul în acea zonă este consolidat dacă este posibil, spre exemplu în singurul vad de trecere peste râu. Pentru a face și mai dificilă trecerea, punctele obligate de trecere se consolidează cu un câmp de mine antipersonal. Astfel, echipa de distrugere folosește mine antipersonal, obstacole de sârmă ghimpată, abatize pentru a provoca avertizarea din timp și pentru a împiedica executarea manevrelor forțelor adverse către poziția de luptă complexă. La ordin se folosește focul indirect în zonele stabilite sau asupra țintelor preplanificate pentru a întrerupe din timp orice atac. Pe cealaltă direcție probabilă de apropiere se găsește o mlaștină adâncă acoperită prin foc direct și indirect.
Forțele adverse sunt de valoarea unui pluton de infanterie ușoară și operează în combinație cu organele de stat antidrog. Elementele de supravehere a insurgenților au indicat faptul că în zonă nu există sprijin aerian imediat în zona de patrulare a forțelor adverse.
Terenul specific junglei, mlaștina și vegetația densă face ca avansarea spre locația insurgenților să fie aproape inaccesibilă. Forțele insurgente estimează că orice atac de la sol nu se va putea executa cu mai mult de un pluton de infanterie pe oricare din cele două direcții de apropiere. Locașurile de tragere sunt amenajate pe direcția ambelor căi de apropiere.
Rezerva insurgențiloreste dispusă în zona de sprijin, de unde poate interveni imediat în oricare direcție este nevoie. Aruncătoare ușoare și medii sunt poziționate în așa fel încât să poată sprijini cu foc indirect oricare direcție de atac.
Dacă atacul forțelor adverse are succes și se reușește pătrunderea în interiorul poziției, iar unitatea de producție de droguri este în pericol forțele insurgente conduc o acțiune de întârziere pentru a permite evacuarea materialelor și drogurilor pe o rută de exfiltrare prestabilită.
Forțele insugente încercă să se retragă din zonă folosind mine antipersonal și echipe cu puști automate pentru a întârzia încercarea de urmărire a forțelor adverse.
Dacă nu sunt descoperite, posturile de observare rămân în zonă pentru a indica ținte și a corecta focul indirect executat de către insurgenți. Aceștia vor trece la întârzierea și ruperea luptei în grupuri mici spre diferite ascunzători din zonă. Observațiile privitoare la modul de acțiune și pierderile suferite se vor analiza în întâlnirile următoare în așa fel încât să-și perfecționeze în permanență modul de acțiune.
Tehnici și tactici de fixare
Tehnicile și tacticile de fixare sunt realizate printr-un set de capabilități care acționează pentru a împiedica forțele adverse să intervină în realizarea misiunii proprii. Fixarea este realizată atunci când o parte din forța adversă nu participă la unele acțiuni care ar putea duce la eșecul cursului de acțiune executat de amenințarea hibridă. Acest obiectiv poate fi îndeplinit prin mai multe căi, incluzând suprimarea unei forțe prin foc, inducerea în eroare prin război informațional, implicarea acestora în schimburi de foc undeva departe de acțiunea principală, restricționându-i deplasarea prin acțiuni de contramobilitate sau privândul de sprijinul logistic.
Un exemplu de astfel de acțiune este prezentat în anexa nr. 7, unde o forță de gherilă execută un raid pentru a distrage atenția și a proteja o țintă importantă.
O organizație locală de gherilă execută monitorizarea unor acțiuni de ajutor umanitar dintr-o zonă urbană aflată în apropierea locației acestora. Observatorii înregistrează și raportează acțiunile desfășurate pe rutele importante către și din zona țintă urmărită și își concentrează atenția asupra unui depozit aparținând acestei organizații umanitare. Cerințele critice de informații includ programul de livrare, schimburile la locul de muncă, activitatea forțelor de securitate aparținând acestui depozit, proceduri de identificare a personalului și alte activități de rutină desfășurate la acest depozit precum și activitățile urbane din vecinătatea acestuia.
Forțele de gherilă știu că această zonă urbană este apărată de o companie de infanterie moto fără existența altor forțe de manevră în zonă. Cea mai mare parte din puterea de luptă a acestei companii este concentrată în partea de nord al râului pentru protejarea singurului pod din zonă și a zonei feribotului. Apărarea acestei companii se concentrează în jurul unui avanpost aflat pe ruta cea mai practicabilă de la nord la sud. Foțele de supraveghere ale gherilei confirmă faptul că celelalte elemente din partea de nord ale companiei execută misiuni de patrulare.
Nici una dintre aceste organizații umanitare nu doresc prezența forțelor armate în zona lor de acțiune datorită propagandei forțelor de gherilă care susțin că guvernul împreună cu coaliția militară vor să controleze populația din zonă prin distribuirea de hrană, apă, servicii medicale și sprijin general.
O mică forță de reacție rapidă (QRF) aparținând forțelor militare este poziționată în partea de sud a râului pentru a putea acționa rapid în zona podului, feribotului și în zona urbană. Prin intermediul unor acțiuni false și a demonstrațiilor de forță, forțele de gherilă au adunat informații referitoare la valoarea, puterea de luptă, transportul și sistemele de armament ale QRF, timpul de reacție al acestora și rutele folosite, precum și asupra procedurilor de monitorizare a traficului și schimbările de personal.
Elementele de cercetare ale gherilei au identificat un vad de trecere pentru infiltrarea elementelor gherilei în zona urbană. După executarea antrenamentelor și repetițiilor într-un raion de adunare, elementele gherilei se dislocă într-o poziție ascunsăși sigură din apropierea depozitului organizației umanitare și din apropierea QRF. Raidul este inițiat de un autovehicul cu exploziv care forțează bariera și punctul de acces al bazei militarea adversarilor și este detonat. Simultan QRF-ul este fixatcu foc de către echipe înarmate cu arme automate și cu aruncătoare ușoare. Pe căile de comunicație dintre QRF și zona de țintă (depozitul organizației umanitare) sunt plantate mine antitanc pentru cazul în care QRF încearcă să intervină cu autovehicule blindate.
Forțele principale ale gherilei atacă depozitul organizației umanitare, preiau cotrolul asupra acestuia și asupra personalului acestuia, încarcă materialele din acesta în camioane și le transportă într-un loc ascuns de la periferia orașuluipentru a fi dispersate în cadrul populației din zonă. Alte elemente de gherilă mută materialele în mai multe depozite secrete ale acestora. Un alt grup împreună cu ostatici din cadrul organizației umanitare se deplasează în partea de nord a râului. Elementele care au fixat QRF-ul rup lupta, la ordin, și se ascund într-un loc sigur dinainte stabilit. Posturile de observare supraveghează exfiltrarea forțelor, coordonează trecerea prin câmpurile de mine antitancși focul unor lunetișticare întârzie orice încercare de urmărire a forțelor adverse, în special în zona câmpurilor de mine antitanc.
Forțele de gherilă se divid în echipe și se exfiltrează spre un raion de adunaresau spre un loc ascuns dinainte stabilit. Observarea zonei se execută atât înainte cât și pe timpul și după executarea raidului de către elemente care nu au fost implicate în executarea acestuia. Aceștia continuă cercetarea și supravegherea zonei, ulterior se execută o analiză a acțiunii extrăgându-se lecții învățate pentru perfecționarea acțiunilor viitoare.
Tehnici și tactici de angajare
Tehnicile și tacticile de angajare (cunoscute în ofensivă ca și tehnici de asalt) sunt îndeplinite cu un set de capabilități care acționează pentru a îndeplini funcția de acțiune. Dacă misiunea este de a pătrunde într-o bază militară adversă și de a asambla și detona un dispozitiv exploziv, tacticile de angajare constau în acțiunile executate pentru a pătrunde în interiorul perimetrului bazei sau în a asista infiltrarea elementelor și amplasarea dispozitivului. În acțiuni defensive, tacticile de angajare constau în executarea unor cotraatacuri pentru a readuce o porțiune din zona de responsabilitate sub controlul amenințării hibride.
Un exemplu de utilizare a tehnicilor de angajare, în care o forță hibridă formată din forțe de gherilă, insurgenți și unități militare apără o zonă pentru a proteja un lider important spre a nu fi atacat sau capturat, este prezentată în anexa nr.8.
Forțe de gherilă, elemente de cercetare și insurgențiacționează împreună pentru a induce în eroare forțele adverse cu privire la dispunerea și activitatea forțelor amenințării hibride. Acest lucru oferă apărătorului posibilitatea de a-și poziționa forțele pentru a răspunde cât mai bine atacului adversarului. Poziția de luptă complexăprotejează liderul împotriva descoperirii și atacului din partea forțelor adverse. Poziții de apărare înaintateexecută tehnici de angajare a inamicului pentru a oferi timpul necesar exfiltrării liderului și transporării acestuia într-o poziție sigură.
Tehnici de atac
Tehnicile de atac (cunoscute și ca tehnici de exploatare) sunt îndeplinite de acele capabilități ale căror acțiuni care duc la îndeplinirea misiunii primite. Dacă obiectivul amenințării hibride este de a distruge un oraș cu arme de nimicire în masă, atunci folosirea armelor de nimicire în masă reprezintă o tehnică de atac. Dacă obiectivul este ocuparea unei capitale și forța hibridă deține o armă de distrugere în masă într-o altă zonă pentru distragerea atenției forțelor adverse, atunci forțele folosite pentru ocuparea capitalei execută tehnici de atac iar prin amenințarea cu folosirea armei de distrugere în masă se execută tehnici de angajare.
Un exemplu în care se folosesc tehnici de atac pentru executarea unui raid de către amenințarea hibridă este prezentat în anexa nr. 9. În acest exemplu o grupare de insurgenți execută un raid asupra unei poziții de luptă a forțelor adverse. În acest raid, elementul de asalt execută tehnici de atac exploatând breșa creată de elementul de rupere care execută tehnici de angajare.
Insurgenți locali execută cercetarea și supravegherea unei poziții de luptă a forțelor adverse. Observatorii înregistrează și raportează activitățile de rutină ale forțelor adverse, schimbarea turelor și identifică proceduri folosite. Prin intermediul unor atacuri false și demonstrații de forță aceștia au adunat informații privind gradul de coplexitate prin care se realizează securizarea zonei, puterea de luptă, sistemele de armament, timpi de reacție, senzori, bariere, personal, autovehicule, tipul și frecvența exercițiilor. Aceste informații sunt necesare pentru a evita măsurile de siguranță cele mai importante ale adversarului. Observarea se execută continuu, atât înainte cât și pe timpul și după executarea raidului de către elemente ale insurgenților care nu sunt implicate în asalt sau în sprijinul direct al acestuia.
Odată de ținta a fost identificată și selectată, forțele insurgente execută antrenamente și repetiții într-un raion de adunare. Prin intermediul unor acțiuni coordonate, aceștia ocupă pozițiile stabilite care în cazul de față sunt poziții de atac prin foc, poziții de sprijin și poziții de asalt.
Elementele de atac prin fococupă poziții ascunse în apropierea pozițiilor de luptă. Elementele de sprijin prin focse deplasează pe o rută separată și ocupă o poziție ascunsă din apropierea avanpostului advers din care poate superviza avanpostul. Aruncătoarele ușoare sunt amplasate în afara focului direct al mitralierelor, armelor automate și armamentului antitanc.Intenția insurgenților este de a fixa prin foc avanpostul și de a crea o breșă în sistemul de apărare al acestuia.
Elementele de atac prin foc amplasează mine antitanc lângă podpentru a întârzia orice acțiune a QRF la avanpost. Insurgenții se deplasează rapid în poziția de atac prin foc și așteaptă. Acestă poziție este planificată și pentru sprijin prin foc indirect.
Elementele de asalt și de pătrundere se deplasează pe o rută acoperită și ascunsă, continuă deplasarea prin poziția elementelor de atac și ocupă poziția pentru atac. Elementul de asalt acționează prin breșa identificată într-un punct slab al avanpostului și creată de elementul de pătrundere. Această breșă odată făcută este securizată pentru a pătrunde elementul de asalt în interiorul avanpostului.
La ordin, elementul de sprijininițiază raidul prin executarea de foc direct și indirect asupra avanpostului. Pe măsură ce elementul de sprijin prin foc mută focul și continuă fixarea forțelor din avanpost, elementul de pătrunderese deplsează și rupe apărarea avanpostului creând o breșă. Elementul de asaltsprijină și el prin foc elementul de pătrundere apoi pătrunde prin breșă, odată ce aceasta a fost confirmată și atacă avanpostul.
Elementul de atac prin focdetonează minele antitanc din zona podului pentru a întârzia intervenția QRF-ului. QRF-ul este blocat de asemenea și prin foc executat cu mitraliere și arme automate precum și cu rachete antitanc dirijate (RAD).
Elementul de asalt atacă interiorul avanpostului pentru a înfrânge forțele din interior și pentru a lua ostatici. Elementele de asalt și de pătrundere se retrag sub presiunea forțelor din avanpost luând ostatici. Retragerea acestora se execută rapid pe o rută asigurată cu mine antitanc, cu foc indirect executat cu muniție explozivă și mascată prin fum pentru a întârzia urmărirea de către forțele adverse. Insurgenții din acest grup rup luptași se deplasează într-o poziție ascunsă și sigură împreună cu ostaticii.
La rândul lor elementul de atac prin foc rupe lupta și se deplasează într-un loc ascuns și sigur. Se continuă executarea focului indirect cu aruncătoarele pentru a hărțui în permanență QRF-ul și rupe lupta în momentul când celelate elemente sunt în locuri sigure. Acțiunile pot fi înregistrate video, iar împreună cu rapoartele observatorilor vor servi analizei ulterioare a acțiunii și identificării de lecții învățate pentru creșterea eficienței acțiunilor viitoare.
2.3. Studiu de caz – conflictul din Ucraina
Intervenția hibridă din Ucraina a fost posibilă ca urmare a modificării situației geopolitice în regiunea extinsă a Mării Negre. Cel mai semnificativ aspect care a contribuit la inițierea războiului hibrid l-a constituit schimbarea politicii internaționale a Ucrainei și Republicii Moldova, în sensul apropierii acestora de UE și NATO, ca parte a tendinței NATO de a-și extinde influența către Est, dar și a derulării programului american antirachetă în Europa. Aceste aspecte au reprezentat un semnal de alarmă serios pentru Moscova care a considerat că ar fi putut să piardă semnificativ din sfera sa de influență și, în același timp, să ajungă în situația de a avea frontieră comună cu NATO. Mai mult, exista pericolul pierderii bazei navale de la Sevastopol, prin rezilierea contractului de către autoritățile ucrainene cu un efect devastator – pierderea superiorității navale în Marea Neagră.
Pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat mai exact în Ucraina și care sunt aspectele hibride a acestui conflict voi prezenta mai întâi un scurt istoric al Ucrainei și legăturile acesteia cu Rusia, apoi o cronoligie a conflictului din Ucraina, urmând apoi să scot în evidență acțiunile hibride întreprinse de Rusia împotriva Ucrainei.
Contextul istoric
Ucraina – “teritoriu de graniță” în slava veche și “țară” în ucrainiană;
Sec. IX teritoriu populat de ruși- Rusia Kieveană- cel mai întins stat din Europa;
Numele „Ukraina” apare pentru prima oară în cronicile sec. al XII-lea, iar pe hărțile politice ale estului Europei apare pentru prima oară în sec. al XV-lea.
Sec. XIII – Rusia Kieveană distrusă de mongoli – divizare în principate;
Sec. XIV – stăpânire polono-lituaniană – Polonia și Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri;
Sec. XVII – revolta cazacilor (Potopul) – teritoriul ucrainian încorporat în Imperiul rus – rusificarea populației;
Primul război mondial – Ucraina divizată (Vest – cu Puterile centrale, Est – Antanta);
1921 – Tratatul de la Riga – Ucraina divizată din nou (V polonia, E Rusia);
Perioada interbelică – bolșevizarea Ucrainei;
Al doilea război mondial – Ucraina recuperează ținuturi de la Polonia și România (N și S Basarabiei, N Bucovinei și Herța);
În primele decenii după încheierea războiului, RSS Ucraineană a devenit vârful de lance al puterii sovietice;
În 1954 Crimeea, care până atunci fusese regiune a RSFS Ruse, a fost transferată sub administrația Ucrainei;
Ucraina și-a proclamat independența pe 24 august 1991, ca urmare a procesului de disoluție a Uniunii Sovietice și a devenit unul dintre membrii fondatori ai CSI. Cetățenii ucraineni au aprobat cu o majoritate copleșitoare referendumul cu privire la proclamarea independenței față de Uniunea Sovietică. Situație politică volatilă și armată de 780.000 militari, al treilea arsenal nuclear al lumii;
Uniunea Sovietică a încetat să mai existe din punct de vedere oficial pe 25 decembrie 1991, iar independența Ucrainei a fost recunoscută pe plan internațional;
Pe 1 iunie 1996, Ucraina a renunțat la statutul ei de putere nucleară și a remis cele 1.900 de focoase nucleare moștenite de la Uniunea Sovietică către Rusia. Ucraina a admis să renunțe la armele sale nucleare după semnarea „Memorandumului de la Budapesta” din ianuarie 2004. Prin acest tratat, Rusia și SUA ofereau asigurări de securitate (security assurances) Ucrainei în schimbul predării de către aceasta a întregului său inventar de arme nucleare – al treilea din lume – către Rusia.
2002 – Ucraina semnează Pact de cooperare cu NATO;
2004 – Revoluția Portocalie – Viktor Ianukovici pro-rus contra Victor Iușcenko pro-european.
2005 – conflict pe tema prețului gazelor naturale rusești tranzitate prin Ucraina, conflict care a afectat mai multe țări europene, dependente de importurile de gaze din Rusia. Un compromis a fost semnat pentru rezolvarea acestui conflict în ianuarie 2006;
Pe 2 aprilie 2007, președintele Iușcenko a dizolvă Parlamentul, după ce mai mulți membri ai partidului său au trecut în tabăra opoziției. Opoziția a declarat că dizolvarea parlamentului este neconstituțională. Atunci când parlamentarii opoziției au încercat să aducă problema în fața Curții Constituționale, președintele Iușcenko a demis trei din cei optsprezece judecători ai acestei curți, acuzându-i de corupție.
Cronologia conflictului
21 noiembrie 2013: după ce a insistat timp de un an că va semna un acord politic și comercial cu Uniunea Europeană, președintele ucrainean Viktor Ianukovici a suspendat negocierile pe fondul opoziției Rusiei, care nu vrea ca Ucraina să se apropie de UE. Zeci de mii de protestatari au ieșit în stradă zilele următoare;
20 februarie 2014: violențele care durau de câteva săptămâni au luat amploare în momentul declanșării unui schimb de focuri între protestatari și poliție, în Piața Independenței din Kiev, soldat cu 100 de morți.
22 februarie 2014: Ianukovici a fugit din Kiev;
26 februarie 2014: persoane înarmate vorbitoare de limba rusă în uniforme militare fără însemne, au stabilit un punct de control între Sevastopol și Simferopol;
27 februarie 2014: persoane înarmate în uniforme militare fără însemne au ocupat clădirea Parlamentului din Crimeea și a Consiliului de Miniștri înlocuind steagul ucrainean cu steagul rusesc;
28 februarie 2014: persoane înarmate acuzate de guvernul ucrainean a fi soldați ruși au ocupat Aeroportul Internațional din Simferopol și Aeroportul Internațional din Sevastopol, în timp ce mass-media occidentală și cea independentă au raportat mișcări de trupe rusești în Crimeea, inclusiv elicoptere militare ruse care se deplasau de-a lungul peninsulei și camioane ale armatei ruse care se apropiau de Simferopol, capitala Crimeei. Oficialii ucraineni au declarat că forțele ruse au preluat o bază aeriană militară în Sevastopol și au înconjurat o bază a pazei de coastă;
1 martie 2014: bazele militare ucrainene din Crimeea au fost "înconjurate și blocate" de către forțele militare ruse care au preluat controlul peninsulei. Arseni Iațeniuk, prim-ministru al Ucrainei a cerut mai devreme omologului său turc Recep Tayyip Erdogan să nu lase o fregată să treacă prin strâmtoarea Bosfor, potrivit Kiev Times. Șaisprezece militari s-au infiltrat în compania radio-tehnică de la Maganome, lângă Feodosia. Au apărut informații că unitatea a 55-a Antiaeriană din Eupatoria a fost capturată;
2 martie 2014: detașamentul ucrainean de infanterie marină staționat lângă Feodosia a fost înconjurat de oameni înarmați care cer predarea acestuia în jurul orei 09:00. La 2 martie, trupe ale armatei ruse, fără însemne, a blocat unitatea ucraineană de coastă de la Perevalne (între Simferopol și Alușta) și a cerut pușcașilor marini ucraineni să depună armele. La 2 martie 2014, 14 soldați ruși Spețnaz au încercat să dezarmeze a 191-a unitate de antrenament a marinei ucrainene din Sevastopol. A existat, de asemenea, o încercare de dezarmare a unității a 39-a de antrenament a marinei ucrainene de către 30 de militari ai Federației Ruse. În seara zilei, abia-numitul comandant al marinei ucrainene, amiralul Denis Berezovski, a dezertat, arătând că se supune ordinelor autorităților proruse din Crimeea. Forțele navale nu l-au urmat, rămânând loiale Kievului. Imediat, procuratura generală l-a pus pe Berezovski sub acuzare pentru înaltă trădare;
3 martie 2014: Flota Rusiei la Marea Neagră ar fi cerut forțelor ucrainene din Crimeea să se predea până la ora 5 a.m. ziua următoare, potrivit Ministerului Ucrainean al Apărării. Oficialii ruși au respins această informație, de asemenea la expirarea ultimatului nu s-ar fi înregistrat nici o acțiune militară a Rusiei;
4 martie 2014: Putin a ordonat retragerea în unități a trupelor de la granița cu Ucraina. La 4 martie 2014, Putin a ținut o conferință de presă în care a afirmat că nu va exista luptă armată cu poporul ucrainean și că președintele legitim este doar Victor Ianukovici. În dimineața zilei de 4 martie, o coloană neînarmată de militari ucraineni au mers spre aeroportul din Sevastopol pentru a prelua controlul bazei. Trupele înarmate fără însemne au tras primele focuri de armă în semn de avertizare;
5 martie 2014: SUA au trimis spre Marea Neagră portavionul nuclear USS George H.W. Bush (CVN-77). Observatorilor militari OSCE nu li s-a permis accesul în Crimeea. Vladimir Putin a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace. În Rada Supremă din Ucraina a fost înregistrat un proiect privind aderarea Ucrainei la NATO;
Forțe militare ruse au preluat controlul parțial a două baze ucrainene de lansare a rachetelor, una din Fiolent, lângă Sevastopol, și a doua în Evpatoria, dar fără a folosi armele. Rachetele ucrainene erau deja dezarmate sau evacuate.
7 martie 2014: Observatorilor militari OSCE li s-a interzis accesul în Crimeea. Un avion militar rus a survolat litoralul turc în timp ce USS Truxtun trecea prin Strâmtoarea Bosfor spre Marea Neagră, iar Forțele Aeriene turce au ridicat de la sol avioane de vânătoare pentru a intercepta avionul rus;
8 martie 2014: armata rusă a intrat pe teritoriul satului Chonhar din raionul Henicheski, Regiunea Herson și a blocat a doua intrare în Crimeea;
16 martie 2014: Are loc Referendumul din Crimea. În sudul Regiunii Herson au aterizat mai multe elicoptere ruse care au adus un comando de 60 de soldați;
18 martie 2014: Ministerul Apărării al Ucrainei a autorizat trupele sale rămase în Crimeea să-și folosească arma din dotare. Această decizie a fost luată cu scopul de a proteja soldații în legătură cu moartea unui militar ucrainean (Kakurin S.V.) în timpul asaltului asupra centrului operațional de suport fotogrametric al Forțelor Armate ale Ucrainei din Simferopol;
20 martie 2014: Corveta ucraineană „Ternopil” (U209) a fost atacată de indivizi înarmați cu grenade. Duma de Stat a ratificat tratatul privind alipirea Crimeii la Federația Rusă.
22 martie 2014: Submarinul Zaporojie (U-01) a fost preluat de marina militară rusă. Două baze militare ucrainiene (de la Novofedorivka și Belbek) au fost atacate de miliții proruse asistate de soldați și ofițeri ruși.
15 aprilie 2014: Guvernul de la Kiev a lansat prima acțiune militară formală împotriva rebelilor proruși care au ocupat clădiri guvernamentale în orașe din estul Ucrainei. Putin a avertizat că Ucraina este "în pragul războiului civil". La mai puțin de o lună, separatiștii din regiunile estice Donețk și Lugansk au proclamat independența în urma unor referendumuri nerecunoscute;
25 mai 2014: „Regele Ciocolatei" Petro Poroșenko, un magnat de la o companie de dulciuri și unul dintre cei mai bogați oameni din țară, a revendicat victoria în alegerile prezidențiale din Ucraina. Separatiștii proruși au fost acuzați că au împiedicat alegătorii să voteze în estul țării;
27 iunie 2014: Poroșenko a semnat Acordul de Asociere cu UE;
17 iulie 2014: 298 de persoane au fost ucise când un avion al companiai Malaysia Airlines a fost doborât de o rachetă sol-aer în regiunea separatistă din estul Ucrainei;
20 septembrie 2014: Ucraina și separatiștii proruși au semnat un acord de încetare a focului incluzând o zonă demilitarizată care cerea tuturor părților să-și retragă armamentul greu dincolo de linia frontului. Între timp, un convoi de camioane rusești cu ajutoare umanitare a trecut granița ucraineană fără permisiunea Guvernului;
12 noiembrie 2014: Un comandant al NATO a afirmat că tancuri rusești, armament și trupe au trecut granița în Ucraina, într-o aparentă încălcare a armistițiului din septembrie, însă Moscova a negat acuzațiile;
22 ianuarie 2015: Aeroportul internațional din Donețk, a fost cucerit de rebeli. Câteva zile mai târziu, președintele Poroșenko a anunțat că va cere Curții Penale Internaționale de la Haga să investigheze posibile „crime împotriva umanității" comise în timpul conflictului;
6 februarie 2015: Cancelarul german Angela Merkel și președintele francez Francois Hollande au discutat o nouă propunere de pace cu Vladimir Putin, în timp ce Statele Unite luau în considerare posibilitatea de a furniza armament Ucrainei. Liderii europeni s-au opus înarmării forțelor ucrainene de teamă că ar putea intensifica luptele, care s-au soldat cu peste 5.000 de morți de la începutul conflictului;
12 februarie 2015: Putin a anunțat că un acord a fost încheiat la Minsk, în urma unor negocieri maraton între liderii Rusiei, Ucrainei, Germaniei și Franței, pentru încetarea ostilităților în Ucraina începând din 15 februarie. Acordul prevede o zonă demilitarizată, retragerea armamentului dincolo de linia de front, precum și o retragere a "trupelor străine, a armamentului greu și mercenarilor" din Ucraina, sub monitorizarea OSCE.
Influențe externe care au favorizat conflictul
extinderea influenței NATO spre țările fostei URSS;
pierderea influenței de către Rusia asupra țărilor din fostul bloc URSS;
predarea arsenalului nuclear din Ucraina către Rusia (care reprezenta o sursă de putere și influență);
existența memorandumului de la Budapesta care a făcut ca Rusia să nu acționeze direct împotriva Ucrainei (ca urmare recurge la război hibrid) și să nu recunoască implicarea s-a în conflict precum și înțelegerea greșită de către politicienii ucrainieni a prevederilor acestuia (asigurări de securitate și NU garantarea securității);
concentrările de trupe și echipamente asociate dimensiunilor terestre, navale sau informaționale ale războiului din Ucraina, manevrele de trupe și aviație desfășurate de Rusia, eliberată formal în martie a.c. de constrânerile Tratatului CFE, sub acoperirea exercițiilor militare desfășurate în apropierea granițelor sale de Vest și Sud-Vest (vezi anexa nr. 10);
prelungirea prezenței flotei militare ruse de la Marea Neagră, în Sevastopol (pentru încă 25 de ani începând din 2017);
accesul Rusiei la Marea Neagră și manifestarea puterii în zonă;
derularea programului SUA antirachetă în Europa;
accesul asupra resurselor din estul Ucrainei (zonă extrem de dezbătută de Hitler și Stalin pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial);
cunoașterea de către Rusia a faptului că un stat cu probleme la granițele sale nu va fi niciodată acceptat în NATO (idem Republica Moldova- Transnistria);
dorința Rusiei de a menține o zonă tampon între Rusia și NATO.
Aspecte hibride ale conflictului din ucraina
prelungirea prezenței flotei rusești la Sevastopol a dus la ocuparea Crimeei fără conflict armat;
mutarea masivă de forțe către frontiera statului țintă, declarativ pentru gestionarea problemelor create de numărul mare de refugiați și pentru executarea de exerciții, dar în fapt menite să intimideze și să descurajeze acțiunile structurilor de securitate ucrainene împotriva insurgenților din estul Ucrainei și totodată să împiedice o acțiune promptă a NATO. Rezultat al reformelor din perioada 2010-2012, operațiile, manevra forțelor și disciplina trupelor rusești pe parcursul campaniei din Crimeea au fost mult îmbunătățite față de intervenția din Georgia din 2008. Doctrina militară rusă, stipulează că Federația Rusă, „își rezervă dreptul de a deplasa forțe militare în afara granițelor, pentru protejarea cetățenilor ruși, în acord cu principiile dreptului internațional”
folosirea de către Rusia a „omuleților verzi” cu fețe acoperite și “nevorbitori” atât în Crimeea cât și în estul Ucrainei pentru destabilizarea Ucrainei și producerea de criză internă;
violarea frontierelor și sprijinul insurgenților pro-ruși. Soldați „voluntari” au asigurat blindate, mijloace de artilerie și de apărare antiaeriană pentru aceștia în confruntarea cu forțele ucrainene. În fața reacțiilor internaționale, menținând aceeași notă de amibiguitate, Moscova a negat implicarea în conflict, a denunțat și a clamat refuzul de a sprijini insurgența din estul Ucrainei, probabil se așteaptă momentul prielnic;
acțiuni militare convenționale ale milițiilor separatiste (proxy pentru Rusia) și armatei ucrainene, diferite ca amploare, succesive sau concomitente, purtate în toate mediile – terestru, aerian și naval;
se impune să observăm, cel puțin prin prisma rezultatelor și a pierderilor de pe teren, că războiul hibrid a fost deosebit de eficient în Crimeea – capturarea într-un timp foarte scurt a tuturor facilităților politico-militare ucrainene din peninsulă cu pierderi nesemnificative (aproape fără pierderi) și mai puțin eficient în Donbas – câștiguri teritoriale limitate ale separatiștilor pro-ruși însoțite de pierderi și distrugeri deosebit de mari (de ambele părți);
o caracteristică a războiului hibrid este faptul împlinit. Așa s-a întâmplat în Crimeea. Faptul că statele membre UE și SUA nu recunosc anexarea peninsulei la Rusia nu înseamnă că, de facto, acest lucru nu s-a realizat. Practic, Rusia a anexat Crimeea fără să tragă un foc de armă;
consolidarea puterii politice în interiorul Federației Ruse, prin exploatarea elementului naționalist, în scopul menținerii și creșterii sprijinului popular. Putin este conștient de faptul că fără sprijin popular, puterea este greu de menținut în condițiile economice vitrege din Federația Rusă, de aceea a reanimat naționalismului rusesc, prezentând vestul ca principalul inamic al Rusiei. Mediul informațional din Federația Rusă asigură avanatje asimetrice, exploatându-se dorința de a redeveni o marea putere mondială și evitarea situației apărute în anii următori după colapsul Uniunii Sovietice pe care Putin o descrie ca fiind „cea mai marea catastrofă geopolitică” din istoria Rusiei. Creșterea controlului asupra mijloacelor media, îi asigură acestuia menținerea controlului asupra populației. Aceasta este subliniată și în Doctrina militară a Federației Ruse unde se precizează că „unitatea de efort a statului, societății și individuală de a proteja Federația Rusă, presupune realizarea și dezvoltarea eficientă a măsurilor propuse pentru indoctrinarea militar-patriotică a cetățenilor Federației Ruse și pregătirea pentru serviciul militar”.
comunicarea strategică și valorificarea rezultatelor operațiilor informaționale. Operațiile informaționale au jucat de asemenea un rol important în valorificarea oportunităților pentru stabilirea cu ușurință a dominației rusești în Crimeea și estul Ucrainei. Mijloacele folosite în desfășurarea operațiilor informaționale sunt multiple: posturile de televiziune, programele radio, cluburile sportive, campurile studențești și de tineret, internetul. Ele sunt destinate să trimită mesajele strategice în Europa, avînd ca țintă principală diaspora rusă în scopul consolidării puterii actualei conduceri de la Kremlin. În momentul creșterii prețului la petrol, Putin a acuzat NATO și Statele Unite de subminarea economiei rusești, ceea ce a condus la întărirea propriei poziții și popularității, ajungând la o cotă de încredere de peste 80% în rândul populației ruse;
desfășurarea de acțiuni subversive pentru destabilizarea zonelor locuite de etnici ruși. Printr-o campanie informațională susținută, completată cu munca de teren a agenților ruși, s-au exploatat nemulțumirile etnicilor ruși din regiunile vizate. Acțiunile din Crimeea, ca și în regiunile Donețk și Lugansk au debutat prin manifestații pașince, de protest față de noua putere de la Kiev, dar în scurt timp s-au transformat în acțiuni violente, soldate cu ocuparea instituțiilor guvernamentale din teritoriu și incitarea la insurecții armate. Rebelii ruși din aceste regiuni și-au proclamat dreptul la autodeterminare și au apelat la sprijinul Federației Ruse. Spre exemplu, utilizând mijloace propagandistice, spionajul a identificat politicieni și oficiali ucraineni corupți, vulnerabili la influența rusească și care au ajutat la anihilarea punctelor de rezistență, acționând ca un veritabil serviciu secret. În fapt, exploatând efectele mișcărilor separatiste inițiate de forțele speciale, Rusia își legitimează o eventuală intervenție ulterioară cu trupe în Ucraina;
în timpul conflictului (07-12.08.2008) dintre F.Rusă și Georgia au fost înregistrate atacuri regulate de tip „DoS” împotriva site-urilor pro-cecene, distrugerea comunicațiilor tactice de ambele părți, precum și piratarea și compromiterea site-urilor guvernamentale georgiene. Aceste tipuri de acțiuni s-au executat și în cadrul conflictului în desfășurare din Estul Ucrainei dar, spre deosebire de Georgia, Ucraina are capabilități ridicate de contracarare a atacurilor cibernetice și dispune de resurse multiple de specialitate, atât în domeniul militar cât și în sectorul privat;
intervenția F.Ruse în Crimeea și ulterior în sprijinul separatiștilor pro-ruși din Sud-Estul Ucrainei a fost susținută de o campanie de propagandă de mare amploare în mass-media rusă, în cursul căreia audiența a fost „bombardată” cu imagini ale „violenței, haosului și fascismului din Ucraina, orchestrate în mod criminal de Occident” și, în contrapartidă, cu dovezi ale „puterii și generozității F.Ruse”. Propaganda anti-ucraineană, ca parte a războiului informațional promovat de Kremlin, a avut două componente: una internă, în care ținta a fost reprezentată de populația consumatoare de presă rusă și una internațională, în care au fost folosite instrumente mai complexe.
Serviciul Ucrainean de Securitate (SBU) a informat ritmic despre sprijinul aerian acordat de F.RUSĂ separatiștilor, ca parte a procesului de cunoaștere a situației și monitorizare a manevrelor de forțe și mijloace executate de FA ucrainene de-a lungul aliniamentului de contact. Potrivit serviciului de presă ucrainean al Operației Contrateroriste din Estul Ucrainei, misiunile de cercetare aeriană au fost executate cu aparate de zbor fără pilot (UAV) de mici și mari dimensiuni, fiind observată o creștere semnificativă a numărului acestora începând cu a doua jumătate a lunii mai 2015. Acestea au vizat în principal proximitatea orașului Mariupol, partea de vest a orașului Donețk și aliniamentul Gorlovka-Debalțevo-Lugansk, considerate cele mai semnificative focare ale conflictului. SBU a obținut mai multe dovezi privind sprijinul separatiștilor cu UAV-uri. Astfel, FA ucrainene au doborât (20.05.2015) un UAV care executa activități de cercetare din aer de-a lungul liniei de demarcație în sprijinul SPR, în spațiul aerian aferent localității Peski (15 km NV Donețk).
concomitent cu componenta tactică a războiului convențional care a presupus acțiunea forțelor de gherilă în Donbas, în „subteran” a acționat/acționează o componentă clandestină care a desfășurat/desfășoară activitatea de culegere de informații, dezorganizare, impunerea unei stări de nesiguranță și panică, mobilizarea politică și a încercat să pună bazele unei întregi infrastructuri de guvernare „din umbră”. Astfel, nivelul amenințărilor teroriste și riscul unor acțiuni subversive a fost în creștere în afara zonei de conflict, vizând regiunile adiacente Harkov, Odesa, Cernigov, Sumska și Dnepropetrovsk, în contextul intensificării traficului cu armament, explozibili și muniție, a corupției și a contrabandei cu alcool, țigări și droguri. Concomitent cu acestea s-au intensificat și acțiunile de racolare a militanților din cadrul populației locale, pentru a desfășura acțiuni cu caracter terorist. Recurgerea la pregătirea și executarea unor acțiuni cu caracter terorist a avut ca scop principal întreruperea sau limitarea sprijinului logistic (aprovizionarea cu combustibil, armament și muniții) destinat forțelor armate ucrainene implicate în operația contra-teroristă din Estul Ucrainei;
Concluzii rezultate din conflict
Anterior conflictului din Ucraina, războiul hibrid nu a mai fost utilizat într-o altă zonă de conflict în totalitatea formelor lui, prin urmare mijloacele de apărare împotriva sa nu sunt încă suficient de dezvoltate pentru a se reuși contracararea acestuia.
Probabil cel mai important motiv pentru care războiul hibrid și-a manifestat eficiența în Ucraina a fost elementul surpriză. Războiul indirect și evaziv desfășurat de F.Rusă nu numai că a surprins Ucraina, dar și întreaga comunitate internațională. Modelul intervenției în Ucraina a generat adevărate dezbateri la nivel mondial despre utilizarea și eficacitatea războiului hibrid, prin încercarea sa de a restabili ordinea la nivel regional, de a evidenția ambițiile sale regionale. Războiul hibrid condus de F.Rusă a forțat NATO și UE să-și reevalueze abordarea în domeniul planificării apărării.
Comunitatea internațională s-a dovedit depășită și nu a adoptat o poziție fermă împotriva acțiunilor militare și non-militare pe care F.Rusă le-a desfășurat în Ucraina, drept pentru care aceste acțiuni au câștigat simpatia populației locale și rusofone din Donbas.
În plus, refuzul F.Ruse de a purta discuții bilaterale, susținându-și neimplicarea în conflictul din Donbas, a plasat Ucraina în situația în care nu avea niciun partener cu care să negocieze. Moscova a urmat modelul conflictelor înghețate de la începutul anilor ‘90 și a împins Kievul să negocieze direct cu separatiștii, ceea ce Ucraina nu putea face deoarece ar fi însemnat recunoașterea legitimității acestora. În plus, negarea implicării formale îi permite F.Ruse să oprească oricând războiul hibrid purtat în estul Ucrainei, în cazul în care lucrurile nu se desfășoară conform planurilor sale.
Prin declanșarea și ulterior, menținerea/alimentarea stării conflictuale în Estul Ucrainei, Moscova a distras atenția comunității internaționale de pe Crimeea, timp în care F. Rusă și-a impus sistemul politic (legislativ), economic și militar în peninsulă. Pentru F. Rusă, războiul hibrid din Estul Ucrainei nu s-a încheiat. Mai mult, Moscova și-a demonstrat potențialul deschizând un alt front în Siria. Deși au anunțat desfășurarea unei operații contrateroriste împotriva organizației Statul Islamic, aceasta poate fi acoperirea unei operații militare prin care Kremlinul oferă sprijin autorităților siriene. Efortul financiar de susținere a operațiilor în Siria este mult prea mic în raport cu beneficiile pe care F. Rusă le obține – consolidarea zonei de influență în Estul Mării Mediterane prin dezvoltarea unei baze militare mixte.
Concluzionând acest capitol putem afirma că reprezintă partea aplicativă a acestei lucrări deoarece analizează atât aspecte ale înzestrării diferitelor structuri componente ale forțelor hibride cât și organizarea și tipologia de acțiune a acestora, iar la final sunt scoase în evidență aspectele hibride ale conflictului din Ucraina, care reprezintă poate, o demonstrație ”ca la carte” din partea Federației Ruse asupra modului de ducere a acestui tip de conflict, reieșind destul de clar componentele folosite de aceștia.
CAPITOLUL 3
ANGAJAREA FORȚELOR CONVENȚIONALE ÎN OPERAȚII ÎN CADRUL CONFLICTULUI HIBRID
Cum spuneam anterior, ca să lupți împotriva unei amenințări hibride, mai întâi trebuie să înțelegi foarte bine fenomenul, sa-l accepți că există, să-i identifici componentele pentru a le putea contracara, să cunoști modul cum acționează fiecare componentă, să planifici foarte bine operațiile și abia apoi să acționezi.
Din punctul nostru de vedere împotriva unui război hibrid trebuie să răspunzi cu o „forță hibridă”, sub comandă unică care să coordoneze permanent acțiunile. Niciodată nu se va putea contracara o amenințare hibridă numai cu forțe convenționale. Identificând componentele amenințării hibride obligatoriu se vor identifica și forțele proprii cu care se va putea acționa împotriva fiecărei componente. Și în acest context când spunem forțe proprii nu ne referim doar la forțe armate regulate, ci ne referim la majoritatea instituțiilor statului și la cooperarea interinstituțională, respectiv interdepartamentală.
În acest ultim capitol al lucrării am analizat capabilitățile de acțiune ale eșaloanelor tactice divizie de infanterie, brigadă mecanizată și batalion de infanterei, eșaloane care sunt reprezentative în ceea ce privește forțele terestre convenționale din România și nu în ultimul rând am creionat, în viziunea noastră, structurile care ar trebui integrate în aceste unități și mari unități pentru a face față unei amenințări hibride și mai mult decât atât, chiar pentru a executa operații ofensive de tip hibrid.
3.1 Posibile amenințări hibride la adresa României
O soluție mai ușoară, ca răspuns la o amenințare hibridă care include elemente neconvenționale și neregulate, ar trebui să fie aceea de a răspunde folosind pe lângă forțe regulate și forțe neregulate și neconvenționale dar, datorită acordurilor internaționale și prevederilor de Drept Internațional Umanitar (DIU), nu se poate reacționa astfel. Totuși, pentru a putea contracara diferitele componente și moduri de acțiune a acestei amenințări este necesară cooperarea forțelor armate regulate cu forțe neconvenționale.
În privința aspectelor operaționale se subliniază necesitatea realizării cooperării apropiate și interoperabilității dintre forțele regulate obișnuite și forțele pentru operații speciale, împotriva unor adversari hibrizi. Aceasta este una dintre condițiile esențiale pentru a începe lupta cu o amenințare de tip hibrid. La noi această cooperare este, din punctul nostru de vedere, în stare de „fașă”, deoarece forțele pentru operații speciale române sunt oarecum la început de drum, este adevărat că sunt pe drumul cel bun, iar exercițiile în comun dintre forțele convenționale și forțele pentru operații speciale sunt, sau erau puține. În ultima vreme se încearcă integrarea în cadrul exercițiilor și a forțelor pentru operații speciale. Din păcate, există încă foarte multe confuzii din partea forțelor convenționale cu privire la modul de folosire a forțelor pentru operații speciale și posibilitățile de cooperare cu acestea. La nivel tactic confuzia este și mai mare. Credem că una dintre soluții ar fi o mediatizare la nivel militar a modului de acțiune a forțelor pentru operații speciale precum și executarea în permanență a exercițiilor în comun cu scenarii bazate pe o posibilă amenințare hibridă.
În continuare voi prezenta domeniile în care poate acționa o amenințare hibridă, pentru a ne putea da seama ce fel de forțe și mijloace trebuie integrate în această „Forță Hibridă de Răspuns” (FHR).
Din această perspectivă putem aprecia că „războiul hibrid” are caracteristici multidimensionale care presupun:
dimensiunea politică – rezultată din diversitatea intereselor, din fixarea obiectivelor politice generale sau secvențiale precum și din exploatarea slăbiciunilor politice ale statului țintă. Sublinierea impactului coeziunii politice a unuia sau altuia dintre actori a fost un aspect fundamental al criteriului lui Clausewitz, dar ideea îndeplinirii în mod indirect mai degrabă decât calea forțelor militare din teren ale adversarului subliniază caracterul multimodal în creștere a conflictului. Asistăm, de asemenea, la creșterea rolului actorilor neconvenționali care pot opera dincolo de controlul statal, eludând frontierele, normele și acordurile internaționale. O parte dintre aceștia aparțin rețelelor teroriste globale, iar altă parte cooperează cu elemente criminale pentru destabilizarea unor anumite zone;
dimensiunea economică – rezultată din utilizarea mijloacelor economice, în special a resurselor ca armă în confruntarea hibridă. Un stat dependent economic de potențiali inamici, măcinat de corupție, ușor de penetrat la nivelul deciziei strategice, poate constitui o potențială țintă în războiul hibrid;
dimensiunea etnico-culturală, ce derivă din abilitatea de a exploata tensiunile etnico-culturale din statul țintă, care să conducă la acțiuni centrifuge și crearea așa numiților „cai troieni”;
dimensiunea diplomatică – vizează abilitatea și capacitatea de a crea și dezvolta prin mijloace diplomatice un mediu favorabil discreditării statului țintă sau obținerea de avantaje strategice pe căi diplomatice;
dimensiunea tehnologică – include capabilități de combinare de înaltă tehnologie, precum arme anti-satelit și război cibernetic direcționat împotriva țintelor;
dimensiunea informațional – mediatică – vizează abilitatea agresorului de exercitare a influenței asupra populației. Un stat slab poate constitui ținta predilectă a unui război hibrid, exploatându-se nemulțumirea cetățenilor față de stat;
dimensiunea strategică – implică necesitatea unor acțiuni complexe, pregătite din timp, diversificate și actualizate permanentă care să aibă ca finalitate dominarea potențialului adversar. Oponenții hibrizi, caută victoria prin fuziunea tacticilor neregulate și prin mijloacele cele mai letale cu putință, în scopul de a ataca și de a obține obiectivele politice.
dimensiunea operațională – războaiele hibride combină letalitatea conflictului cu mijloacele războiului neregulat. În astfel de conflicte, adversarii vor explora accesul la capabilități militare incluzând sisteme de comandă și alte sisteme letale moderne, la fel ca și promovarea prelungirii insurgenței care presupune ambuscade, IED și asasinări. Spre deosebire de războaiele combinate, scopul abordării hibride nu este de a determina regresia forței adversarului prin faze operaționale și nici să sprijine apariția unei forțe convenționale pentru câmpul de luptă decisiv. Componenta distructivă a războaielor hibride nu vine din tehnologia revoluționară ci din criminalitate. Activitatea criminală este folosită pentru a susține forța hibridă sau pentru a favoriza dezordinea națiunii țintă. Scopul poate include conflicte prelungite cu seturi de capabilități de forțe confuze pentru a contracara rezistența sau apărarea guvernului convențional orientat.
Având în vedere cele prezentate mai sus, o să extindem ideea de cooperare pentru lupta cu o amenințare hibridă și o să spunem că aceasta poate cuprinde la un moment dat cooperarea dintre forțele armate regulate, forțele pentru operații speciale, SRI, STS, poliția, poliția de frontieră, jandarmeria, pompierii, poliția locală, instituții fianciare, instituții medicale, organizații guvernamentale și non-guvernamentale, locale, naționale sau internaționale. Am lăsat la sfârșit încă o componentă foarte importantă cu care trebuie realizată cooperarea și anume forțele specializate de informații. Astfel, se formează un hibrid de forțe pe care noi l-am denumit Forța Hibridă de Răspuns (FHR) care poate fi de dimensiuni mai mari sau mai mici în funcție de amploarea amenințării, iar coordonarea acesteia va fi foarte greu de realizat, ceea ce impune crearea unei celule de criză care să cuprindă membrii din cadrul fiecărei instituții, iar comanda să fie dată unei persoane abilitate să conducă această forță.
Desigur acest tip de răspuns trebuie pregătit din timp și obligatoriu exersat pe timp de pace, ceea ce presupune existența unor exerciții cu scenarii de amenințare hibridă în care să fie antrenate toate aceste insituții, iar dacă este posibil chiar simultan. Este foarte greu de realizat acest lucru deoarece implică mult personal, efort financiar semnificativ, dar și o sincronizare a activităților fiecărei instituții în așa fel încât să fie posibil de realizat acest exercițiu. Se poate începe cu un exercițiu la nivel local, ulterior regional iar apoi, la nivel național. Apreciem că acest obiectiv se poate realiza în decursul a 2 – 3 ani.
Pentru a încerca să găsim soluții împotriva unei amenințări hibride, în contextul actual, trebuie identificat posibilul agresor la adresa României, iar apoi, trebuie analizat modul de acțiune al acestuia pe baza evenimentelor și acțiunilor desfășurate de acesta în ultima perioadă, în așa fel încât următoarele exerciții desfășurate să cuprindă scenarii cât mai apropiate de tipologia acestuia de acțiune.
Astfel, analizând contextul internațional global și regional putem afirma că un posibil agresor la adresa țării noastre ar putea fi Rusia. Afirmăm acest lucru datorită următoarelor aspecte:
instalarea scutului antirachetă pe teritoriul României irită destul de mult Rusia care nu s-a reținut în a face declarații împotriva României și împotriva NATO;
faptul că România este un stat la granița dintre NATO și Rusia este, de asemenea, un aspect care trebuie luat în considerare;
declarațiile nu prea prietenoase la adresa României ale diferiților oficiali ruși, dar și ale celor din România, fac ca relațiile dintre aceste două state să fie relativ încordate;
relația dintre Turcia ca stat membru NATO și Rusia ne face să ne gândim și mai mult la posibilitatea izbucnirii unei agresiuni în zonă;
extinderea granițelor NATO spre est nu convine Rusiei care provoacă intenționat conflicte în această zonă (cum este Ucraina unde în partea de est, din punctul nostru de vedere, nu se vor găsi prea devreme soluții pentru încetarea ostilităților, pentru că Rusia nu dorește acest lucru). Orice situație de liniște din zonă va duce la încercarea NATO de a acapara Ucraina, ceea ce Rusia nu va accepta niciodată. La fel se întâmplă și în Republica Moldova. Câștigarea inițiativei de către partidele proeuropene au împins Republica Moldova spre o criză politică care nu este greu să degenereze, dacă este „ajutată din exterior”, într-un conflict intern;
după ultimele declarații ale lui Putin de la sfârșitul lui 2015 și începutul lui 2016, SUA este recatalogată inamicul nr. 1 al Rusiei. Cum România se declară și este unul dintre principalii susținători și parteneri ai SUA este normal ca Rusia să nu privescă cu ochi buni România.
Care sunt pașii unei posibile agresiuni din partea Rusiei? Dacă analizăm ultimele conflicte în care a fost implicată Rusia putem vedea că acestea au avut la bază existența etnicilor ruși în zona respectivă, iar ca motiv invocat a fost apărarea acestora de către Rusia. Rusificarea acestor zone nu a fost întâmplătoare. Ea s-a desfășurat după un plan bine pus la punct din partea Rusiei care s-a desfășurat pe parcursul mai multor ani. Rusia a prevăzut posibilitatea trecerii unor state de partea NATO (state foste componente ale Federației Ruse care în trecut erau state aliate și fidele Rusiei), luând măsuri în consecință pentru a împiedica acest lucru. Astfel că, prima componentă a amenințării hibride folosite de Rusia a fost migrația prin popularea anumitor zone cu etnici ruși și prin participarea (cu forțe pentru operații speciale sau alte agenții) la organizarea acestora.
Următorul pas și următoarea componentă folosită a fost războiul informațional prin încercarea de a cuceri simpatia opiniei publice din țara respectivă și mai ales din lume, denigrând și acuzând statul respectiv de agresiune împotriva etnicilor ruși. Astfel, s-au desfășurat ample operații de manipulare prin intermediul mass-media și internet completând cu acțiuni de agresiune cibernetică (în Estonia și Georgia atacuri de tip DDoS, iar în Ucraina prin atacuri ale comunicațiilor mobile și propagandă, la rândul lor ucrainienii și ei specialiști în acest domeniu au reușit să răspundă prin intermediul hackerilor). Concomitent cu aceste acțiuni este folosită o altă componentă și anume forțele pentru operații speciale, care infiltrate în zonă au fost folosite pentru diverse misiuni: ca agitatori, pentru formarea, organizarea și pregătirea diferitelor formațiuni de separatiști pentru a lupta în diferite moduri împotriva forțelor statului respectiv și chiar pentru a lupta din postura de separatist, pentru culegere de informații, etc.
În cele din urmă, dar la fel de importantă este mobilizarea forțelor armate regulate în zona respectivă, sub pretextul executării unor exerciții militare de mare amploare care au continuat sau nu cu acțiuni militare, demonstrații de forță, având ca scop descurajarea statului respectiv. La descurajarea statelor în cauză contribuie și faptul că Rusia este o putere nucleară mondială, deținând de altfel și un arsenal de rachete balistice și tactice, deci indirect este folosită și această componentă a amenințării hibride și anume armele de distrugere în masă.
Pe timpul desfășurării acestor acțiuni au mai fost folosite concomitent și alte componente ale amenințării hibride ca de exemplu războiul electronic prin bruiaj asupra capabilităților de comunicații, precum și războiul economic, Rusia fiind un furnizor important de energie în Europa deci deține și această „armă”. Multe state sunt dependente energetic de Rusia, de aceea nu de puține ori a amenințat cu întreruperea furnizării acestor facilități, de multe ori trecând și la acțiuni prin reducerea furnizării de gaze către diferite state.
Următorul item pe care vom încerca să-l analizăm este modul și posibilitățile Rusiei de a declanșa o agresiune hibridă împotriva României, astfel vom putea crea un scenariu posibil de acțiune.
Un curs probabil de acțiune s-ar putea naște datorită celor prezentate în continuare. Neexistând foarte mulți etnici ruși în România, Rusia nu va putea exploata acest lucru cum a făcut în majoritatea cazurilor recente, iar posibilitățile de migrare a rușilor către teritoriile române sunt destul de reduse. De asemenea nu există nici motive ca Rusia să agreseze „pe față” România, desigur acestea se pot crea, așa că, nu prea există motive pentru implicarea forțelor armate regulate împotriva României. O altă vulnerabilitate a României poate fi exploatată pentru început, și care poate duce destul de ușor la o criză internă în România. După cum se cunoaște în regiunea județelor Harghita, Covasna și Mureș, populația predominantă este formată din etnici maghiari, iar relațiile dintre aceștia și populația de etnie română nu au fost întotdeauna foarte bună. Acest lucru poate fi exploatat cu ușurință de către Rusia. Astfel, dacă Rusia infiltrează așa numiții „omuleți verzi”, care aparțin forțelor pentru operații speciale ruse, în această regiune, mai întâi pentru a agita situația din zonă, iar ulterior pentru a organiza, pregăti și înarma diferite formațiuni care vor lua naștere (sau poate există deja) în această zonă, situația s-ar putea transforma destul de repede într-o criză internă și nu numai. Ar putea fi o criză NATO datorită faptului că vor fi afectate inclusiv relațiile dintre Ungaria și România ambele state membre NATO. Mai mult ca sigur formațiunile de separatiști maghiari vor cere autonomia Ținutului Secuiesc ceea ce România nu va accepta. Dacă luăm în cosiderare faptul că relația dintre Ungaria și Rusia este destul de bună, România s-ar putea găsi la un moment dat singură în zonă sau cel puțin într-o postură extrem de dificilă. Desigur este un scenariu ipotetic dar nu imposibil.
Însă cum s-ar putea implica Rusia în continuare în acest conflict. Aici se pot întâmpla următoarele două scenarii: menținerea României într-un conflict intern de lungă durată care va eroda și slăbi forțele armate și statul implicit sau va încerca să găsească la un moment dat motiv pentru a ataca România cu forțe armate regulate.
Un alt curs probabil de acțiune și o altă variantă de abordare a României de către Rusia și de atragere a acesteia într-un conflict ar putea avea loc din exterior și anume din Republica Moldova. Aici ar putea fi redeschis conflictul din Transnistria sau ceea ce se întâmplă începând cu ianuarie 2016, o criză politică care poate degenera cu ușurință. Pentru început scenariul este „copy-paste” Ucraina. Partidele proeuropene au câștigat inițiativa și au format un guvern, ceea ce nu convine partidelor proruse și Rusiei implicit care de altfel și-a manifestat public interesul pentru această criză. Populația Republicii Moldova este împărțită în proruși și proeuropeni. Dintre aceștia mulți au obținut cetățenie rusă dar foarte mulți au obținut cetățenie română, ceea ce complică situația pentru statul român. De ce? Degenerând dintr-o criză politică într-un conflict intern între cele două tabere, România va fi nevoită să se implice și să ia poziție pentru a-și apăra cetățenii cu dublă cetățenie (moldoveană și română). Automat Rusia care și-a „rezervat” dreptul, prin doctrină, de interveni pentru protecția etnicilor ruși din teritoriile aflate în afara granițelor sale, va lua poziție și se va implica pentru a rezolva favorabil acest conflict. Astfel se va afla față în față, desigur indirect, cu România. De aici și până la escaladarea unui conflict între Rusia și România depinde doar de factorii politici ai celor două țări și de modul cum va fi gestionat acest conflict. De la existența unor tensiuni până la escaladarea conflictului este de ajuns un eveniment creat intenționat sau întâmplat din greșeală (vezi incidentul dintre Rusia și Turcia privind doborârea avionului rus care survola în spațiul aerian al Turciei).
Până acum am prezentat două cursuri probabile de acțiune a Rusiei prin care aceasta poate „ațâța” România. Cursul ce mai periculos de acțiune ar fi ca cele două cursuri prezentate anterior să se întâmple simultan sau unul în continuarea celuilalt. Astfel dacă la primul curs Rusia nu avea motive să angajeze direct sau cu forțe convenționale în România, cursul numărul doi creează condițiile favorabile acestui aspect. Astfel România, cu „ajutorul” Rusiei, s-ar putea găsi la un moment dat implicată în două conflicte majore: unul în interior și unul la graniță, situație care va fi extrem de greu de gestionat de către autoritățile române. Pentru astfel de scenarii, credem noi, vor trebui antrenate instituțiile române în colaborare cu forțele armate regulate, precum și cu forțele pentru operații speciale și structurile de informații.
În continuare vom încerca să tratăm modul cum forțele convenționale din Armata României vor putea fi implicate în contracararea componentelor amenințării hibride.
Divizia, brigada sau batalionul? Care ar fi cel mai potrivit eșalon care să lupte împotriva unei amenințări hibride? În cele ce urmează vom încerca să răspundem la aceste două întrebări având în vedere gradul amenințării și capabilitățile fiecărei structuri în parte de a acționa într-un conflict de tip hibrid. Pentru aceasta ne vom folosi de tabelul următor în care am sintetizat posibilitățile fiecărui eșalon de a acționa împotriva componentelor amenințării hibride, iar în subcapitolele următoare vom încerca să dezvoltăm modul în care vor putea fi folosite.
Desigur, eșalonul potrivit va fi ales în funcție de amploarea amenințării, de durata estimată a conflictului, de asigurarea posibilității rotirii forțelor, de capabilitățile existente și de misiunile pe care le poate îndeplinii.
Existența capabilităților de acțiune împotriva componentelor amenințării hibride:
3.2. Posibilități de întrebuințare a Diviziei de Infanterie
Dacă ne referim la divizie, putem spune că este foarte puțin probabil să putem implica toate forțele unei divizii într-un război hibrid. Acestea vor fi folosite în totalitate doar dacă forța de tip hibrid care amenință, are o componentă convențională semnificativă care impune angajarea unei divizii sau dacă regiunea unde acționează forța hibridă necesită repartizarea unei ZO corespunzătoare unei divizii pentru a gestiona situația în zona respectivă, desigur, în colaborare cu alte structuri. Dacă este necesară implicarea unei întregi divizii într-un astfel de conflict, trebuie avută în vedere posibilitatea înlocuirii acestei divizii după o anumită perioadă de timp.
Astfel, analizând pe rând posibilitățile de acțiune ale unei divizii împotriva componentelor unei amenințări hibride putem spune că împotriva componentei convenționale, divizia are capabilități de apărare precum și ofensive, aceasta fiind și misiunea de bază a acesteia și pentru care este pregătită cel mai bine: de a lupta împotriva altor forțe convenționale. Dacă respectăm principiul unui raport de forțe cantitativ de 3/1 (care nu este obligatoriu) putem spune că divizia se poate apăra împotriva unei grupări de forțe de nivel corp de armată sau care are în componență trei divizii ca forțe de manevră și poate executa cu succes operații ofensive împotriva unei forțe de valoare brigadă mecanizată sau de infanterie. Dacă forța care amenință este de tip hibrid atunci obligatoriu divizia va trebui să facă parte dintr-o grupare de forțe care are în componență și structuri care au capabilități de apărare și de acțiune împotriva celorlalte componente care amenință hibrid, constituind acea Forță Hibridă de Răspuns (FHR) de care am amintit anterior.
Împotriva ADM, divizia nu are posibilități de interceptare sau contracarare a rachetelor balistice sau loviturilor aeriene cu încărcătură CBRN. Posibilitățile diviziei de a lupta împotriva acestor arme sunt în principal de avertizare și limitare a efectelor ca urmare a folosirii armelor ADMCBRN. Totuși prin intermediul Regimentului/Brigăzii de Artilerie din subordine, respectiv Batalioanelor de Artilerie din subordinea brigăzilor de manevră, poate anihila sau distruge capabilitățile de artilerie ale inamicului prin intermediul cărora se pot întrebuința ADMCBRN, înainte de a fi lansate (pe teritoriul controlat de inamic). De asemenea prin intermediul Regimentului de Apărare Antiaeriană se pot intercepta și anihila/distruge aeronavele care urmează să folosească ADMCBRN împotriva forțelor proprii. Desigur ideal ar fi ca distanța la care acestea să fie interceptate și acționate să fie cât mai mare pentru a nu afecta trupele proprii.
Structura din cadrul diviziei specializată să lupte împotriva ADMCBRN este Batalionul de Apărare CBRN care are capabilități de avertizare privind întrebuințarea în anumite zone a ADMCBRN, prin intermediul CAPCBRN integrat în SSACBRN al eșalonului superior, precum și de limitare a efectelor întrebuințării prin cercetarea și marcarea zonelor contaminate, decontaminarea personalului, tehnicii, echipamentului și terenului.
O altă posibilitate de limitare a efectelor întrebuințării ADMCBRN este verificarea din timp a echipamentelor CBRN și desigur antrenarea militarilor în ducerea acțiunilor militare în condiții/medii CBRN, deci implicit în modul de echipare și îmbrăcare a echipamentului de protecție precum și în proceduri de decontaminare imediată și operațională, acordare a primului ajutor și autoajutorului, izolarea zonei și evacuarea imediată a personalului afectat.
Împotriva Forțelor pentru Operații Speciale (FOS) divizia are capabilități limitate de luptă directe, însă forțele diviziei sau parte din ele pot fi folosite în două moduri: în colaborare cu structuri de informații și de forțe speciale proprii, iar dacă nu există posibilitatea cooperării între aceste structuri, ca forță sine stătătoare în încercarea de a limita acțiunile acestora.
Astfel, în cooperare cu structurile de informații și FOS parte din forțele diviziei vor putea fi folosite în acțiuni de tipul Cordon and Search, în care structurile diviziei să asigure cercurile exterioare, astfel încât elementele FOS să intervină la obiectiv. Dacă acest tip de cooperare nu este posibilă, forțele diviziei au posibilitatea să execute cu structurile din subordine acest tip de misiuni, astfel printr-o cooperare strânsă între G2 și G3, o coordonare a acțiunilor batalionului de cercetare și a structurilor de manevră din subordine se pot organiza acțiuni de capturare a unor elemente FOS ostile sau de limitare a acțiunilor acestora în anumite zone prin acțiuni de patrulare, ambuscadă, raid și acțiuni executate de lunetiști precum și de securizare a unor obiective de importanță deosebită/strategică.
Împotriva componentelor nergulate și anume împotriva teroriștilor, insurgenților, gherilei, mercenarilor și partizanilor, acțiunile diviziei se pot desfășura în cooperare cu alte tipuri de forțe (cum este de preferat) sau de sine stătătoare. Astfel, ideală ar fi o cooperare dintre structurile diviziei, cu elemente specializate antitero din cadrul SRI, cu structuri specializate de informații, FOS precum și CIMIC (un element foarte important în această ecuație este câștigarea sprijinului populației civile din zonă). Acțiunile desfășurate cu preponderență de structurile diviziei vor fi din nou de tipul Cordon and Search prin asigurarea cercurilor exterioare, în timp ce elementele specializate vor interveni la obiectiv, precum și de securizare a unor zone prin executarea acțiunilor de cercetare, monitorizare, patrulare (similare acțiunilor de stabilitate și sprijin). Acționând fără sprijinul structurilor specializate, acțiunile acestora vor trebui substituite de către structurile din componența diviziei. Soluții de abordare a amenințărilor de acest tip sunt prezentate și în FT-5, Manualul operațiilor de contrainsurgență, București, 2011.
Contrainsurgența implică toate acțiunile politice, economice, militare, paramilitare, psihologice și civile care pot fi întreprinse de un regim sau de o autoritate guvernamentală în scopul înfrângerii insurgenței. Operațiile de contrainsurgență includ sprijinirea acțiunilor militare, paramilitare, politice, economice, psihologice și civile, întreprinse de națiunea gazdă, în scopul înfrângerii insurgenței. Neutralizarea mișcării insurgente presupune înfrângerea acțiunilor desfășurate de insurgenți, concomitent cu stoparea inițierii unor noi focare de insurgență. Operațiile desfășurate în contrainsurgență includ sprijinul direct, sprijinul indirect și operații de luptă armată.
După cum se poate observa, definiția contrainsurgenței îndeamnă la cooperarea structurilor de diferite tipuri incluzând politice, paramilitare, economice, civile și la constituirea Forței Hibride de Răspuns (FHR).
Majoritatea operațiilor tactice în contrainsurgență includ:
acțiuni de lovire în teritoriul controlat de mișcarea insurgentă;
acțiuni de sprijinire a populației civile și de protecție a resurselor împotriva acțiunii insurgente.
Acțiunile de lovire în teritoriul controlat de mișcarea insurgentă sunt acțiuni de descoperire, fixare și anihilare a forțelor insurgente din teritoriile controlate de aceștia, în care forța contrainsurgentă nu dorește să-și mențină o prezență ulterioară permanentă.
Acțiunile de lovire în teritoriul controlat de mișcarea insurgentă sunt operații tactice ofensive de scurtă durată, de la o zi la 1-2 săptămâni, executate în zonele rurale sau urbane controlate de mișcarea insurgentă, cu scopul de a descoperi, fixa și nimici forțele insurgente.
Forțele diviziei, organizate pe structuri mobile de dimensiuni reduse pot desfășura, în acest caz, operații folosind formații dispersate care vizează localizarea și fixarea forțelor insurgente, atacarea, urmărirea și distrugerea acestora.
În eventualitatea în care forțele insurgente rup contactul, unitatea trebuie să intensifice acțiunile de urmărire și patrulare în scopul restabilirii contactului și distrugerii forțelor insurgente înainte ca acestea să se reorganizeze.
Acțiunile de lovire urmăresc distrugerea forțelor insurgente și a bazelor acestora, interzicerea direcțiilor de sprijin și aprovizionare, blocarea acțiunilor insurgente de infiltrare pe rutele și liniile de comunicații.
Forțele destinate executării acțiunilor de lovire sunt organizate în baza misiunii primite și sunt capabile să acționeze în zone izolate, situate departe de bazele logistice. Aceste forțe pot fi dislocate în zonele mai sus menționate cu ajutorul mijloacelor terestre, navale, prin desantare sau prin parașutare. În acțiunile de lovire, se utilizează tactici ofensive de tipul: raiduri, recunoaștere în forță, „scotocire și atac”, atac planificat sau neplanificat, precum și urmărirea. Adesea acțiunile de lovire sunt complementare operațiilor de tip neutralizare-securizare-reconstrucție.
În acțiunile de lovire, viteza și surprinderea sunt doi factori extrem de importanți, astfel, apariția bruscă și pe neașteptate a unei forțe hibride de răspuns în teritoriul controlat de mișcarea insurgentă reprezintă un avantaj tactic major.
Viteza și surprinderea pot fi realizate prin utilizarea desantului aerian care permite introducerea forțelor care vor acționa la obiectiv, în zona de operații, pe baza unor informații exacte culese de elementele de cercetare. Forțele care asigură inelele exterioare pot fi infiltrate fie prin desantare, fie cu alte mijloace de transport.
Acțiunile de lovire impun utilizarea unei forțe cu capacitate de luptă superioară capacității de luptă a forțelor insurgente. Angajarea imediată a luptei este foarte importantă pentru a evita dispersarea forțelor insurgente.
Acțiunile de sprijinire a populației civile și de protecție a resurselor împotriva acțiunii insurgente sunt realizate în scopul:
protejării populației și a resurselor împotriva insurgenților;
interzicerii contactului insurgenților cu populația și a accesului la resurse;
identificării și eliminării insurgenților, a organizațiilor insurgente, a activităților insurgente.
Obiectivul acțiunilor de sprijinire a populației civile și de protecție a resurselor împotriva acțiunii insurgente constă în sprijinirea încercărilor de menținere sau restabilire a legii și a ordinii, fie numai în anumite regiuni, fie în întreaga țară.
Aceste acțiuni nu sunt operații tactice, sunt atributul forțelor de poliție și a instituțiilor de ordine publică, responsabilitatea executării lor revine guvernului națiunii gazdă. În acest context, considerăm că forțele diviziei pot fi solicitate să desfășoare astfel de acțiuni până în momentul în care forțele de securitate ale națiunii gazdă dispun de capacitățile necesare desfășurării lor. Acțiunile de sprijinire a populației civile și de protecție a resurselor împotriva acțiunii insurgente pot fi realizate independent de operațiile de tip neutralizare-securizare-reconstrucție sau pot fi parte componentă a acestora.
În cadrul acestor etape, unitățile care desfășoară acțiuni împotriva forțelor insurgente, utilizează tactici și tehnici specifice care includ: scotocire și atac, securizare și scotocire, raid, ambuscadă, patrulare, utilizarea echipelor de lunetiști, exploatarea datelor din zona tactică.
Desigur, în anumite momente, forțele insurgente, vor putea să atace forțele proprii aflate în zonă, nepermițând acestora să le izoleze de populația locală, să le contracareze planurile, cu scopul de a diminua legitimitatea guvernului națiunii gazdă. Astfel se vor executa operații defensive care vor fi similare operațiilor defensive convenționale dar trebuie să se aibă în vedere aspectele referitoare la asigurarea securității populației civile, a guvernului națiunii gazdă și a infrastructurii.
Împotriva grupărilor de crimă organizată, forțele diviziei nu sunt abilitate să acționeze, acesta fiind apanajul poliției și a instituțiilor pregătite în mod expres să lupte împotriva crimei organizate. Totuși elemente din cadrul diviziei pot fi solicitate să sprijine sau să intervină, la un moment dat, pentru securizarea anumitor zone în așa fel încât structurile specializate să poată acționa sau pentru anihilarea anumitor elemente sau grupuri componente ale organizațiilor criminale, desigur în cooperare cu Secția Crimă Organizată din cadrul poliției, cu forțele pentru operații speciale dacă se impune sau alte tipuri de forțe.
Împotriva acțiunilor radioelectronice (RE) divizia are capabilități de acțiune reduse. Dintre cele trei componente ale RE (EP, ES, AE) divizia poate îndeplini o parte din Protecția Electronică (EP) și anume luarea de măsuri organizatorice pentru reducerea timpului de emisie, disciplină în trafic și pentru orientarea legăturilor paralel cu linia frontului. De asemenea, în cadrul structurii G2-Informații, există un compartiment de RE și SIGINT care este încadrat cu specialiști în domeniu care coordonează aceste măsuri de protecție RE. În cazul unei agresiuni radioelectronice, divizia de infanterie primește sau ar trebui să primească în întărire o companie RE din cadrul structurilor de RE ale eșalonului superior. Această companie pusă sub coordonarea compartimentului RE și SIGINT din cadrul G2 are capabilități de acțiune RE pentru toate cele trei componente de RE.
Împotriva acțiunilor informaționale și cibernetico-informaționale divizia de infanterie nu are capabilități de acțiune. Ceea ce divizia poate face în cazul unor astfel de atacuri sunt doar câteva măsuri de protecție executate prin intermediul structurii INFOSEC cu cele două componente (COMPUSEC și COMSEC) prin care se realizează protecția informațiilor clasificate procesate, stocate sau transmise în SIC, precum și a resurselor și serviciilor SIC, prin asigurarea îndeplinirii obiectivelor securității informațiilor: confidențialitate, integritate, disponibilitate, autenticitate și nerepudiere. Misiunea principală a acestor structuri este de a limita scurgerile de informații, adică de prevenție.
Pentru contracararea acțiunior psihologice divizia are la dispoziție un Compartiment de asistență psihologică și socială încadrat cu doi psihologi precum și un preot militar. Specializarea acestora pentru contracararea acțiunilor PSYOPS este limitată, de aceea putem spune că divizia poate desfășura doar acțiuni de protecție psihologică prin pregătirea personalului din subordine în așa fel încât efectele unor eventuale operații PSYOPS să fie cât mai reduse.
Împotriva acțiunilor economice, psihotronice și geofizice, forțele diviziei vor putea fi prea puțin folosite sau chiar deloc. Lupta împotriva acestor tipuri de arme trebuie să se facă cu structuri special pregătite pentru acest tip de operații, însă nu este obligatoriu ca aceste forțe să fie structuri militare. De asemenea, pot fi create instituții sau agenții specializate pentru așa ceva. Elementele diviziei pot fi, în schimb, pregătite și antrenate în ceea ce privește recunoașterea și limitarea efectelor ca urmare a folosirii acestor tipuri de arme.
Privind migrația/refugiații, forțele unei divizii pot interveni să sprijine acțiunile poliției de frontiră și ale instituțiilor implicate în gestionarea acestui fenomen prin intermediul companiei poliție militară care are pregătire specifică controlului mulțimilor, dar și prin intermediul altor structuri convenționale, pentru securizarea unor tabere de refugiați sau chiar organizarea acestora, prin capabilitățile logistice care pot fi puse la dispoziția statului, prin executarea de patrule în zonă, VCP, prin participarea la acțiuni de asistență umanitară, sprijin medical, astfel încât, acest fenomen să fie manageriat corespunzător.
În concluzie, împotriva tuturor componentelor amenințării hibride este foarte greu să creezi o structură de sine stătătoare care să aibă capabilități de acțiune atât de variate și diferite. Desigur s-ar putea crea o grupare de forțe întrunite sub comandă unică care să cuprindă toate aceste capabilități sau se pot aloca aceste forțe sub comanda diviziei (este mai dificil de realizat având în vedere faptul că acțiunile diferitelor componente, ca de exemplu FOS, au efect la nivel strategic ceea ce depășește nivelul de competență a unei divizii) doar pentru executarea diferitelor tipuri de misiuni. Totuși dacă ar exista posibilitatea creării unei structuri de nivel divizie care să fie capabilă să lupte împotriva unei amenințări hibride, ar trebui să aibă din punctul nostru de vedere următoarele structuri (este o creație ipotetică):
Divizia 1 Hibridă
comandamentul diviziei restructurat, astfel încât să se regăsească pe lângă structurile existente (care și acestea pot fi redimensionate) și structuri ca:
consilieri pe linie politică, culturală, dezvoltare, FOS, operații non-kinetice, STRATCOM;
ofițeri de legătură cu instituțiile Sistemului de apărare, ordine publică și securitate națională (SAOSPN);
în cadrul G 2 – Informații, să se regăsească secții/compartimente HUMINT, SIGINT, IMINT, CYBER-INFO, RE, OSINT;
În cadrul G 3 – Operații, să se regăsească secții/compartimente/specialiști pentru planificare și conducere operații FOS, INFO OPS, PSYOPS, KLE, media, non-kinetice, antitero, CBRN, poliție militară, cyber-informaționale, psihotronice, geofizice, geniu-EOD și convenționale;
Secție/compartiment CIMIC și Afaceri civile (Civil Affairs);
Secție/compartiment planificare și conducere operații RE;
forțe de manevră: 1 brigadă de tancuri și 2 brigăzi mecanizate (de preferință aeropurtate);
forțe sprijin de luptă: 1 brigadă/regiment artilerie, 1 brigadă/regiment apărare antiaeriană, 1 batalion FOS, 1 batalion cercetare, 1 batalion geniu, 1 batalion comunicații și informatică, 1 batalion apărare CBRN, 1 batalion/escadrilă elicoptere antiblindate, 1 batalion poliție militară (pregătit pe lângă misiunile specifice și pentru controlul mulțimilor, migrației/refugiaților precum și proceduri de ordine publică – asta pentru a nu îngloba și un batalion de jandarmi), 1 batalion informații militare (HUMINT/CI, IMINT, SIGINT și RE), 1 batalion ISU, 1 companie antitero, 1companie CIMIC, 1 companie multirol cu componente acțiuni și contraacțiuni psihologice, psihotronice, cibernetico-informaționale, geofizice, 1 grup EOD.
forțe de sprijin logistic: 1 brigadă sprijin logistic cu 1-2 batalioane/escadrile elicoptere de transport în subordine și o formațiune de valoare batalion medical.
Cam acestea ar fi structurile minim necesare, desigur ar mai putea fi adăugate elemente din componenta navală și aeriană dar aceasta face obiectul unui eșalon superior diviziei și anume constituirea unei grupări de forțe întrunite.
3.3. Posibilități de întrebuințare a Brigăzii Mecanizate
În ceea ce privește posibilitățile de întrebuințare a brigăzii mecanizate împotriva componentelor amenințării hibride, vom încerca să scoatem în evidență doar diferențele față de eșalonul divizie și desigur să sintetizăm o ipotetică brigadă hibridă cu capabilități proprii de acțiune.
Privind organizarea Forței Hibride de Răspuns (FHR), considerăm că brigada mecanizată este eșalonul cel mai potrivit să facă parte din aceasta, având structuri mai compacte, mai ușor de controlat și sincronizat decât ale diviziei. De aceea considerăm că divizia este un eșalon prea mare pentru a se integra în FHR iar batalionul unul prea mic și cu capabilități mult prea reduse.
Astfel împotriva forțelor convenționale ca și componentă a amenințării hibride, brigada mecanizată este abilitată să acționeze, fiind specializată pe astfel de acțiuni. Teoretic eșalonul maxim împotriva căruia se poate apăra este o divizie de infanterie/mecanizată iar ca și acțiuni ofensive, poate duce lupta împotriva unui batalion de inafanterie/tancuri. Desigur brigada poate avea succes datorită manevrelor executate, a inițiativei și a realizării surprinderii și asupra unor structuri superioare celor menționate, cum de altfel poate înregistra înfrângeri și din partea unor structuri mai mici.
Împotriva ADM posibilitățile de apărare CBRN scad datorită faptului că brigada mecanizată are în subordine doar o companie de apărare CBRN. Misiunile pe care le poate executa această companie sunt aproximativ similare celor de la batalion la o scară mai mică.
Compania de apărare CBRN, constituie principala structură de sprijin CBRN a brigăzii, fiind în măsură să execute următoarele misiuni:
controlul CBRN;
decontaminarea RBC totală și finală a forțelor și echipamentelor;
decontaminarea RBC a terenului, numai pentru raioanele de interes, dacă situația impune acest lucru;
protecția colectivă CBRN a personalului forțelor proprii prin care se asigură scăderea NPICBRN și menținerea capacității de luptă în condițiile pericolelor CBRN, precum și asigurarea condițiilor de odihnă și recuperare.
Desigur și armamentul de artilerie și apărare antiaeriană permite executarea tragerilor la distanțe mai mici decât la divizie, crescând astfel riscul ca inamicul să poată întrebuința ADMCBRN prin intermediul capabilităților de artilerie și aviație.
La fel ca și la eșalonul divizie, împotriva FOS ale unui stat care agresează hibrid, brigada mecanizată poate acționa în cooperare cu forțele pentru operații speciale proprii și elemente din cadrul structurilor de informații, la descoperirea și anihilarea acestora prin acțiuni de tip cordon and search, iar în lipsa acestora poate organiza misiuni pentru cercetarea, securizarea zonei și capturarea unor elemente FOS de valoare mai mică.
Împotriva insurgenților și acțiunilor acestora, inclusiv împotriva grupurilor de tip gherilă, teroriste sau prin folosirea mercenarilor, brigada mecanizată va acționa în cooperare cu alte tipuri de forțe, în cadrul operațiilor de contrainsurgență sau operații de stabilitate și sprijin și sunt similare celor prezentate mai sus la nivel divizie.
După cel de-al II lea Război Mondial, România nu a mai participat la acțiuni militare cu structuri de nivel brigadă sau mai mari. Contingentul cel mai mare a fost de valoarea a două batalioane de infanterie și un Element de comandă și control CTZ, care au luat parte la misiuni în teatrul de operații din Afganistan începând cu 2010, unde misiunile executate de militarii români au fost cele specifice operațiilor de stabilitate și sprijin.
Împotriva grupărilor de crimă organizată, brigada mecanizată poate doar sprijini la cerere acțiunile structurilor abilitate în capturarea unor elemente criminale prin executarea misiunilor de tipul cordon and search prin securizarea exterioară a perimetrului în care vor acționa aceste structuri pentru a captura sau elimina aceste elemente. Valoarea eșaloanelor implicate va fi însă mult mai mică: pluton, companie maxim batalion.
Împotriva acțiunilor psihologice, brigada are o celulă de asistență psihologică și religioasă formată dintr-un psiholog și un preot militar. Desigur că și capabilitățile acestor structuri sunt limitate, astfel că, se impune ca personalul brigăzii mecanizate să beneficieze de o bună pregătire psihologică și o educație informațională deosebită pentru a reduce aceste tipuri de vulnerabilități.
Protecția radioelectronică la nivelul brigăzii mecanizate și modul de acțiune în cazul unui atac RE, se execută identic cu modul de acțiune de la divizie, prezentat în subcapitolul anterior. Identic se desfășoară și protecția împotriva mijloacelor de atac informaționale și cibernetico-informaționale.
Limitarea acțiunilor economice reprezintă apanajul politicului, brigada mecanizată neavând capabilități de apărare împotriva acestora, cum de altfel nu are nici împotriva acțiunilor psihotronice și geofizice, brigada mecanizată putând interveni doar pentru limitarea efectelor ca urmare a folosirii acestor tipuri de arme.
În cele din urmă împotriva migrației, respectiv refugiaților brigada mecanizată are capabilități specializate limitate pentru a interveni și anume un pluton poliție militară care poate fi folosit pentru a controla, verifica, înregistra și securiza grupuri de refugiați de valoare mai mică. La acest gen de acțiuni pot participa însă și militarii din batalioanele de manevră care cu o pregătire executată în prealabil pot face față și pot contribui la managementul acestui fenomen care se extinde din ce în ce mai mult. Așa cum se poate observa în mass-media, țările care deja se confruntă cu acest fenomen au implicat și forțele armate regulate în gestionarea acestei crize a refugiaților proveniți din Siria, Afganistan și țările africane.
În ceea ce privește constituirea unei unități de sine stătătoare de nivel brigadă care să aibă cel puțin capabilități defensive (dar nu numai) împotriva unei amenințări hibride, există țări pe lângă SUA, Rusia și China care au început dezvoltarea acestui concept, cum ar fi Marea Britanie prin reînființarea Brigăzii 77.
Brigada 77 este o combinație între forțele armate regulate și unități militare de rezerviști (din care se selectează specialiști din cadrul întregului sistem național de securitate) constituită pentru a face față provocărilor și dificultăților războiului modern utilizând pârghii non-letale și non-militare ca mijloace de adaptare la comportamentele forțelor opuse și adversarilor.
În Septembrie, 2014 Grupul de Asistență pentru Securitate a pus bazele și și-a asumat comanda Grupului Militar pentru Suport și Stabilitate, Grupului pentru Operații Media, Grupului 15 Operații Psihologice și Echipei de Construire a Capacității de Securitate.
În Iulie 2015, cele patru structuri mai sus enumerate s-au remodelat dând naștere celor cinci coloane inițiale ale Brigăzii 77:
oferă suport în planificarea concentrată pe analiza comportamentală a actorilor, audienței și adversarului;
furnizează sincronizare detaliată și întrebuințarea/livrarea efectului;
oferă specialiști ultrapregătiți, dislocabili, altor structuri din Forțele Armate și Organizațiilor Guvernamentale;
furnizează specialiști/profesioniști în domeniul Capacității de Construire a Securității de Apărare;
desfășoară operații Media și Afaceri Civile.
În Octombrie 2015 a fost adăugată și coloana numărul 7 (numărul 6 nu există din rațiuni istorice) Corpul de Geniu și Logistică: o unitate militară de rezerviști înalt calificați în a oferi consultanță pe linie de geniu, logistică și comunicații atât Ministerului Apărării cât și Organizațiilor Guvernamentale.
Șeful armatei britanice, generalul Sir Nick Carter a declarat că oamenii noii unități militare Brigada-77, când vor fi gata de luptă, vor fi înarmați cu ansamble militare moderne și vor fi specializați în forme neletale ale războiului psihologic, folosind rețelele sociale ca Facebook și Twitter pentru a lupta în era informaticii. Ofițerii superiori estimează că o întreagă gamă de conflicte actuale, din Irak până în Ucraina, au demonstrat că războiul informatic este la fel de vital ca cel al combatanților în lupte. Potrivit The Independent, brigada, care va fi dezvăluită oficial în aprilie la sediul din Hermitage, lângă Newbury, în Berkshire, va fi responsabilă pentru toate desfășurările armatei britanice în străinătate. Trupele vor oferi mijloacele de modificare a comportamentului prin intermediul unor interferențe dinamice cu echipele axate pe operații psihologice și interacțiunea cu media. Brigada are o componență alcătuită din trupe regulate din toate cele trei servicii militare, din rezerviști și civili. Ministrul Apărării a subliniat că brigada a fost formată pentru a răspunde caracterului schimbător al conflictelor moderne și pentru a fi în măsură să rivalizeze cu adversari agili și complecși.
Armata cehă va înființa o nouă unitate militară, specializată în activități de comando, în securitatea cibernetică și în operații psihologice, pe fondul noilor amenințări de tip hibrid, relatează site-ul agenției CTK. Noua unitate militară va fi integrată în Divizia 601 a forțelor speciale cehe, a declarat Jana Ruzickova, purtătorul de cuvânt al Statului Major al armatei cehe. "Actualul mediu de securitate, care adesea include metode obscure și hibride, necesită adaptarea capacităților militare cehe la noile amenințări. Armata cehă se adaptează noilor riscuri de securitate, înființând unități noi de susținere militară ", a precizat Ruzickova. Noua unitate specială va avea 200 de membri, va fi operațională din anul 2017 și va avea sediul la Olomouc, în regiunea Moravia.
În cadrul Conferinței doctrinare a SMG din luna Noiembrie 2015, Comandorul dr. (Av.) Alfred VASILESCU, șef al structurii CIMIC, PSYOPS și INFO OPS din Comandamentul Forțelor Întrunite, în lucrarea cu tema „Apărarea națională a României împotriva agresiunii hibride, de la intenție la realizare”, prezentată în cadrul conferinței, aduce o propunere interesantă privind înființarea unei Brigăzi „ALFA” Război Hibrid. Propunerea dânsului este următoarea:
Astfel, analizând structurile mai sus menționate întărim ideea că brigada este eșalonul cel mai potrivit pentru a crea o structură de sine stătătoare care să aibă capabilități de acțiune împotriva unui adversar hibrid. De asemenea considerăm că forțele armate regulate trebuie să fie parte a acestei structuri sau să reprezinte scheletul pe care să se constituie această structură.
În opinia noastră Brigada 1 Hibridă ar trebui să cuprindă următoarele structuri:
comandamentul brigăzii:
consilieri pe linie politică, culturală-religioasă, psihologică, juridică, medicală, de dezvoltare, FOS, operații non-kinetice, STRATCOM;
ofițer de relații cu publicul/purtător de cuvânt (PR);
ofițeri de legătură cu instituțiile Sistemului de apărare, ordine publică și securitate națională (SAOSPN);
structură pe linie de financiar și contabilitate;
structură de securitate specializată în limitarea scurgerilor de informații și protecția informațiilor clasificate;
S 1 – Personal: cu posibilități reale de selecționare și încadrare a funcțiilor cheie cu specialiști civili sau rezerviști militari, trimiterea militarilor la specializare în diferite domenii chiar și în instituții/organizații/agenții/companii civile;
S 2 – Informații cu un Birou de Planificare a Acțiunilor de Informații, un Birou de Conducere a Acțiunilor de Informații și un Birou de Analiză a Informațiilor în care să se regăsească specialiști în domeniile HUMINT, SIGINT, IMINT, RE, OSINT;
S 3 – Operații: Birou Planificare Acțiuni Militare cu specialiști pentru planificarea operațiilor FOS, INFO OPS, PSYOPS, KLE, media, non-kinetice, antitero, CBRN, poliție militară, cyber-informaționale, RE, psihotronice, geofizice, geniu-EOD, artilerie, apărare antiaeriană, aviație și specialiști pe linia unităților de manevră: infanterie și tancuri, Birou Conducere Acțiuni Militare cu personal specializat în conducerea, verificarea, controlul și evaluarea tuturor tipurilor de acțiuni planificate de BPAM precum și personal specializat în managementul țintelor (Targeting) și Birou Interoperabilitate cu specialiști în domeniu care vor face posibilă realizarea cooperării și sincronizării dintre toate tipurile de operații, specializați în managementul efectelor și întrebuințarea acestora, precum și în planificarea cooperării cu instituțiile SAOSPN și alte instutuții și agenții civile;
S 4 – Sprijin Logistic: Birou Planificare Logistică care la fel ca și la S3 să aibă în componență specialiști în ceea ce presupune susținerea tipurilor de operații planificate de BPAM, planificarea liniilor de sprijin logistic pentru operații non-kinetice precum și convenționale, și Birou Conducere Logistică capabil să conducă, verifice, controleze și evalueze operațiile de sprijin logistic.
S 5 – CIMIC și Afaceri civile (Civil Affairs);
S 6 – Comunicații și Informatică: Birou Planificare specializat în planificarea modului de întrebuințare a echipamentelor specifice, de realizare a comunicațiilor pe timpul desfășurării întregii game de operații planificate de BPAM și Birou Conducere care conduce, verifică, controlează și evaluează modul de realizare a acestora;
forțe de manevră: 2 batalioane de infanterie și 1 batalion de tancuri (de preferință aeropurtate);
forțe sprijin de luptă: 1 batalion artilerie (autopropulsată), 1 batalion apărare antiaeriană (autopropulsată), 1 companie FOS, 1 companie cercetare, 1 companie geniu (din care o structură EOD), 1 companie comunicații și informatică, 1 companie apărare CBRN, 1-2 patrule elicoptere antiblindate, 1 companie poliție militară (pregătită pe lângă misiunile specifice, și pentru controlul mulțimilor, migrației/refugiaților precum și pentru proceduri de ordine publică), 1 companie informații militare (HUMINT/CI, IMINT, SIGINT și RE), 1 companie ISU, 1 pluton antitero (misiunile sale ar putea fi executate și de compania FOS), 1 pluton CIMIC, 1 pluton multirol cu componente acțiuni și contraacțiuni psihologice, psihotronice, cibernetico-informaționale și geofizice.
forțe de sprijin logistic: 1 batalion sprijin logistic cu 1 companie armament și muniții, 1 companie intendență și CL, 1 companie materiale tehnice, 1 companie medicală, 1 companie transport terestru, 1-2 patrule elicoptere de transport în subordine, 1 pluton deservire.
3.4. Posibilități de întrebuințare a Batalionului de Infanterie
Tehnicile și tacticile de întrebuințare a batalionului de infanterie împotriva unei amenințări de tip hibrid nu diferă foarte mult de cele prezentate în subcapitolele 3.1 și 3.2. Diferențele apar în existența mult mai limitată a capabilităților avute la dispoziție și în posibilitatea de folosire a batalionului proporțional cu amenințarea și aici mă refer la valoarea inamicului și la folosirea batalionului de infanterie corespunzător cu amenințarea.
Astfel, împotriva forțelor convenționale batalionul de infanterie are capabilitățile necesare pentru a duce lupta, acesta fiind domeniul în care este cel mai bine instruit și pregătit. Dacă respectăm principiul de 3/1, valoarea inamicului împotriva căruia batalionul de infanterie poate duce lupta de apărare este de o brigadă, respectiv de o companie, când se află în ofensivă. Acest principiu de 3/1 nu este obligatoriu, cum am mai precizat, rezultatul nu este garantat de respectarea acestui principiu. Experiențele istorice ne-au arătat faptul că acest principiu este potrivit însă nu obligatoriu. Tacticile și tehnicile convenționale de luptă ale batalionului de infanterie sunt prezentate amănunțit în „FTI-2 Manualul batalionului de infanterie”, de aceea nu voi insista pe acest subiect.
Împotriva ADM, capabilitățile batalionului de infanterie sunt foarte mici având în componență doar o grupă de cercetare CBRN cu care se pot executa o gamă mai redusă de acțiuni specifice, cum ar fi descoperirea zonelor contaminate, stabilirea modalităților de ocolire sau de traversare și marcare a lor, precum și în luarea măsurilor de decontaminare operațională a personalului și echipamentului în cazul în care inamicul recurge la folosirea mijloacelor CBRN ori au avut loc accidente chimice sau cu substanțe radiologice. Alte activități specifice de apărare împotriva ADMCBRN ce se pot executa cu personalul batalionului de infanterie pot duce doar la limitarea efectelor ca urmare a folosirii ADMCBRN prin antrenarea militarilor în portul EPICBRN, executarea de antrenamente și exerciții în condiții CBRN și în executarea decontaminării individuale cu mijloacele CBRN avute în dotare. Celelalte activități de specific CBRN se fac numai prin sprijinul eșaloanelor superioare.
O altă modalitate de luptă împotriva ADMCBRN este folosirea armamentului de artilerie din dotarea companiei sprijin pentru anihilarea sau distrugerea mijloacelor de artilerie ale inamicului prin intermediul cărora se poate executa foc cu muniție de artilerie cu încărcătură CBRN, de asemenea folosirea armamentului din dotarea plutonului de apărare antiaeriană pentru anihilarea/distrugerea aeronavelor care urmează să folosească muniție CBRN. Desigur, distanțele la care se poate acționa asupra țintelor este destul de redusă ceea ce face ca riscul de folosire a ADMCBRN împotriva batalionului de infanterie să crească.
Împotriva FOS modalitatea de întrebuințare a batalionului de infanterie este similară cu cea de la brigadă. În colaborare cu alte structuri batalionul de infanterie poate participa la misiuni de capturare/anihilare a unor structuri FOS inamice care acționează în zona de responsabilitate a batalionului prin securizarea inelului exterior în care urmează să intervină la obiectiv forțele specializate. Desigur, dacă alte structuri specializate nu sunt la dispoziție, batalionul de infanterie poate organiza singur misiuni de capturare/anihilare a unor elemente FOS din zonă.
În ceea ce privește lupta batalionului de infanterie împotriva grupărilor de insurgenți, teroriști, mercenari putem spune că batalionul de infanterie poate acționa ca structură unitară executând misiuni specifice de contrainsurgență precum și de stabilitate. Tehnicile și tacticile sunt similare cu cele prezentate în subcapitolul 3.2. De altfel, batalioanele de infanterie din Armata României au participat la foarte multe misiuni internaționale în multe teatre de operații, începând cu Angola și continuând cu Kosovo, Bosnia, Irak și Afganistan, în care au executat printre altele și misiuni de contrainsurgență dar și de stabilitate și sprijin participând activ la menținerea securității în zonele de responsabilitate repartizate. La fel ca și împotriva FOS și aici batalionul de infanterie poate acționa în cooperare cu structuri de forțe speciale, antitero, de informații, ș.a., în acțiuni care au ca și scop capturarea/anihilarea elementelor insurgente/teroriste care acționează în zona de responsabilitate a batalionului și nu numai. Lucrurile se prezintă la fel în ceea ce privește lupta împotriva crimei organizate unde batalionul de infanterie poate sprijini acțiunile structurilor de poliție pentru capturarea diferitelor grupări sau elemente criminale. Câteva variante de întrebuințare a unor forțe convenționale de valoare mică (pluton, companie) împotriva acestor grupări sunt exemplificate și în anexele 6-9.
Împotriva acțiunilor informaționale, psihologice și cibernetico-informaționale batalionul de infanterie nu deține capabilități ofensive. Se pot executa însă acțiuni de protecție psihologică, protecția informațiilor și a calculatoarelor prin implicarea structurilor INFOSEC precum și a psihologului din structura batalionului. La fel de reduse sunt și capabilitățile de luptă împotriva RE, putându-se executa doar o parte din măsurile de protecție radioelectronică. Batalionul nu primește ca întărire structuri de RE, acțiunile în folosul batalionului vor fi executate de către compania de RE primită de eșalonul superior.
Împotriva componentelor economice, psihotronice și geofizice, batalionul de infanterie nu deține capabilități de acțiune.
Neavând structuri de poliție militară în subordine, batalionul de infanterie poate acționa împotriva migrației/refugiaților prin sprijinul acordat autorităților și instituțiilor abilitate, executând misiuni de securizare a taberelor de refugiați, de monitorizare a acestora prin controlul, verificarea și înregistrarea lor, sprijin medical și logistic precum și prin participarea la acțiuni de asistență umanitară.
Așadar, pentru ca un batalion de infanterie să poată executa acțiuni împotriva unei amenințări complexe de tip hibrid trebuie să aibă în componența sa structuri capabile să acționeze împotriva acestora prin executarea atât a acțiunilor ofensive cât și defensive. Astfel pentru ca acest lucru să fie posibil, în viziunea noastră batalionul de tip hibrid ar trebui să cuprindă și următoarele structuri:
Comandamentul batalionului încadrat cu specialiști în planificarea și conducerea operațiilor FOS, media, non-kinetice, psihologice, informaționale, cibernetice, psihotronice și geofizice, război electronic, HUMINT, SIGINT, IMINT, OSINT, KLE.
Forțe de manevră: 3 companii de infanterie (aeropurtate) cu mobilitate ridicată;
Forțe de sprijin: 1 companie sprijin cu armament de artilerie autopropulsat și armament antitanc autopropulsat, 1 companie stat major cu câte 1 pluton geniu (cu o grupă EOD), CBRN, comunicații și informatică, cercetare, apărare antiaeriană autopropulsată, poliție militară, CIMIC, 1 companie hibrid cu câte un pluton FOS, război electronic, ISU, antitero, și câte o grupă acțiuni psihologice, psihotronice, geofizice, cibernetice.
Forțe de sprijin logistic: 1 companie sprijin logistic cu câte un pluton armament și muniții, materiale tehnice, intendență și CL, transport, medical, deservire.
Concluzionând acest capitol putem afirma că ar fi ideală crearea unei divizii hibride (vezi pag.103) care să aibă în subordine ca unități de manevră 2 brigăzi hibride (vezi pag. 111) și una de tancuri, iar brigăzile hibride să aibă la rândul lor în subordine ca și unități de manevră 2 batalioane hibride și unul de tancuri. Efortul cel mai mare în costituirea acestor tipuri de unități și mari unități ar consta în găsirea de specialiști în domeniile respective sau în formarea acestora, precum și înlocuirea/dotarea structurilor cu echipamentul, tehnica și armamentul corespunzător. Este necesară o perioadă de timp considerabilă pentru realizarea acestui lucru, însă pentru început se pot forma și instrui separat echipele, grupele, plutoanele și companiile de specialiști în celelalte domenii decât cele convenționale, urmând apoi să fie alipite structurilor convenționale în funcție de mărimea eșalonului care se vrea a fi format și executarea pregătirii în comun sub comandă unică. Concomitent, în funcție de potența financiară se pot echipa forțele (atât cele regulate cât și celelalte) cu echipamentul, tehnica și armamentul corespunzător misiunilor pe care urmează să le execute. Pe de altă parte, modularitatea permite constituirea FHR în funcție de ponderea componentelor hibride.
Rămânem însă la părerea că, pentru Armata Română, la momentul de față, ar fi de ajunsă crearea unei structuri de acest gen de maxim valoare brigadă, ceea ce este realizabil cu puțin efort financiar și multă muncă pentru recrutarea/formarea specialiștilor în domeniile sensibile.
CONSIDERAȚII FINALE
Din punctul nostru de vedere folosirea războiului hibrid de către marile puteri pentru îndeplinirea obiectivelor strategice este departe de a se încheia, mai ales de către Rusia care va duce acest tip de conflict la un nivel mult mai ridicat. Dimpotrivă, acest tip de război este în faza de început al existenței sale, iar previziunile specialiștilor la adresa acțiunilor Rusiei nu sunt deloc îmbucurătoare. Raportul anual privind evaluarea amenințărilor globale, al Comunității Naționale de Informații din SUA, care adună la un loc toate serviciile secrete americane, arată că în 2016 Rusia va continua să provoace temeri la periferia sa, inclusiv printre țări membre NATO, prin modul în care își folosește forțele militare și paramilitare în Ucraina. Rusia, în ciuda problemelor economice care vor continua în 2016, va duce mai departe strategia sa de a folosi conflictul din Siria sau influența pe care o are în vecinătatea apropiată, pentru a-și promova statutul de mare putere și a ieși din izolarea internațională. Serviciile secrete americane menționează separat și Republica Moldova în raportul lor public, arătând că turbulențele vor continua în 2016.
„Dorința Rusiei de a-și folosi în mod deschis forțele militare și paramilitare într-un stat vecin continuă să provoace temeri în statele aflate la periferia Rusiei, inclusiv printre aliații NATO. Nivelurile de violență din estul Ucrainei au scăzut, dar obiectivele Moscovei în Ucraina – să mențină o influență pe termen lung asupra Kievului și să îngreuneze încercările Ucrainei de a se integra în instituțiile occidentale – vor rămâne probabil neschimbate în 2016”, arată raportul prezentat la începutul acestui an în fața Senatului american de James Clapper, directorul Comunității Naționale de Informații.
De asemenea, Rusia va continua să folosească conflictul din Siria și apelurile la cooperare împotriva Statului Islamic, pentru „a promova statutul de mare putere al Rusiei și a pune capăt izolării internaționale”, mai arată raportul, care susține că rușii au intervenit în Siria, în sprijinul lui Bashar al Assad, din cauza îngrijorărilor față de Statul Islamic și alți extremiști.
Intervenția militară a Moscovei în Siria marchează prima folosire semnificativă a forței de luptă expediționară în afara spațiului post-sovietic, în ultimii zeci de ani. Intervenția sa subliniază atât îmbunătățirile în desfășurare și substanțiale ale capabilităților armatei rusești, cât și încrederea Kremlinului de a le folosi ca pe un instrument de promovare a scopurilor de politică externă. În ciuda dificultăților economice, Moscova rămâne angajată în modernizarea armatei sale.
În ciuda încetinirii economice, Kremlinul rămâne înclinat spre adoptarea unei politici externe încrezătoare în 2016, mai arată raportul, despre Rusia, dând exemplu eforturile sale de a-și menține influența în Eurasia, a preveni schimbările de regim în fostele republici sovietice și a forța statele vecine către integrarea în Uniunea Eurasiatică.
De asemenea, Rusia va continua să ducă războiul informațional la un nou nivel, lucrând la ațâțarea sentimentelor anti-americane și anti-occidentale atât în Rusia, cât și în lume. Moscova va continua să publice informații false și înșelătoare în efortul de a discredita Occidentul, de a amesteca sau distorsiona evenimentele care amenință imaginea Rusiei, de a submina consensul asupra Rusiei și de a apăra rolul Rusiei ca putere globală responsabilă și indispensabilă.
Partea publică a raportului abordează și trei republici ex-sovietice din vecinătatea României – Moldova, Ucraina și Belarus.
Moldova are în față un an turbulent în 2016. Nemulțumirea populară față de corupția guvernului și de proasta guvernare continuă să reverbereze, după un scandal bancar care a aprins proteste publice masive, iar lupta politică a provocat căderea unui guvern de coaliție între partide pro-europene, în octombrie 2015. Revolta este probabil să continue. Regiunea separatistă pro-rusă Transnistria are și ea greutăți economice și va rămâne dependentă de sprijinul rusesc.
În Ucraina, implementarea acordului de pace de la Minsk va continua în 2016, însă va face progrese încete și dificile, dat fiind faptul că violențele de la marginea zonelor controlate de separatiști continuă, consideră analiștii serviciilor secrete din SUA. „Ucraina a făcut progrese în eforturile de reformă și face pași pentru a-și întări legăturile cu instituțiile occidentale. Ucraina va continua să se confrunte cu provocări serioase, totuși, inclusiv cu progresele în reforme-cheie și adoptarea unor modificări ale Constituției – cerute în acordul de la Minsk, pentru a scădea autoritatea politică și fiscală asupra regiunilor (separatiste)”.
Guvernele europene se vor confrunta cu provocări continue politice, economice și de securitate derivate din migrația în masă către Europa, de amenințările teroriste, de o Rusie mai agresivă și de recuperarea economică înceată. Disensiunile între liderii națiunilor cu privire la cum să abordeze aceste provocări erodează sprijinul pentru o integrare mai profundă în UE și vor întări sprijinul pentru liderii populiști, care favorizează prerogativele naționale față de strategiile de remediere pan-europene. Comisiile Europene sunt de părere că numărul imigranților în 2016 va fi de aproximativ 1,5 milioane.
Astfel, conform celor mai sus prezentate, sunt îndeplinite toate condițiile necesare dezvoltării conflictelor de tip hibrid în Europa și cu precădere în vecinătatea României. Pe bună dreptate într-una din primele sale alocuțiuni după numirea în funcție, susținută în fața staff-ului Statului Major General la începutul anului 2015, șeful SMG, general-locotenent Nicolae CIUCĂ, afirma că pe timpul mandatului său va pune accentul pe dezvoltarea a două domenii în Armata României: războiul hibrid și cooperarea inter-agenții. Așadar pericolul există, este recunoscut, există și dorință de dezvoltare a acestui domeniu în România, rămâne de văzut, însă, cât se va putea realiza, ținând cont de factorii politici și financiari.
Trecând peste aceste aspecte care depășesc oarecum nivelul nostru de abordare, considerăm că cea mai realizabilă variantă în România la ora actuală, pentru a răspunde la o amenințare hibridă și ținând cont de factorii exteriori, este crearea acelei Forțe Hibride de Răspuns (FHR), creată proporțional cu amenințarea în momentul cand aceasta este identificată. Desigur FHR, însă, va întâmpina destule probleme în ceea ce privește buna funcționare a sistemului C2 precum și în sincronizarea acțiunilor și cooperarea interstructuri implicate. Acest lucru se poate reuși doar prin executarea în prealabil, de către FHR, a exercițiilor cu scenarii hibride. Astfel, unei forțe regulate, să-i fie alipite celelalte structuri necesare, în așa fel încât să existe câte o structură care să răspundă fiecărei componente hibride care amenință. Comanda poate să fie alocată comandantului structurii regulate sau altcuiva, însă varianta cea mai bună ar fi constituirea unei celule de criză sau comandament din care să facă parte reprezentanți/factori de decizie/consilieri din cadrul fiecărei structuri implicate. Pe lângă varianta cea mai realizabilă există și o variantă cea mai potrivită, mai dificil de realizat dar nu imposibilă și anume crearea unei structuri de sine stătătoare (de valoare batalion pentru început iar apoi brigadă) cu toate elementele necesare integrate, cu comandament propriu care să cunoască capabilitățile și modul de utilizare a fiecărei componente (pe modelul celor prezentate în capitolul 3), forțele să se instruiască împreună, să realizeze o coeziune și o sincronizare cât mai bune. Desigur, variantele prezentate în capitolul 3 pot fi, cu siguranță, îmbunătățite prin aportul specialiștilor în fiecare domeniu în parte. Este o variantă aproape idealistică văzută de noi care poate fi de folos pentru începutul proiectului.
Diferiți specialiști au încercat să sintetizeze domeniile în care statul și forțele sale armate ar trebui să își redefinească poziția în fața agresiunilor de tip hibrid. Acestea trebuie să cuprindă modificări în: cadrul doctrinar, planificarea și conducerea operațională și cea strategică (reflectate într-o analiză comprehensivă a situației, într-un design operațional complet, în dezvoltarea unor linii de operații integrate operației hibride și în conducerea având la bază produse de stat major, OPORD, FRAGO, care să includă cunoașterea domeniilor non-convenționale, integrate pe deplin în procesul de management întrunit al țintelor, alături de domeniul kinetic), procesul de planificare a forței (pentru a crea unități multi-scop, flexibile și cu o capacitate de luptă credibilă și a constitui pachete de forțe mixte, convenționale și non-convenționale), procesul de management al informațiilor, cultura organizațională a instituțiilor de forță, conținutul educației și instrucției, integrarea inter-agenții (pe verticală și omniguvernamentală) sau modul de exploatare a mijloacelor moderne mass-media.
În prezent, România dispune de structuri PSYOPS, CIMIC și INFO OPS la nivelul componentelor operaționale ale categoriilor de forțe și al Comandamentului Forțelor Întrunite, de structuri de război electronic, de forțe pentru operații speciale, de un Centru PSYOPS și de un batalion CIMIC. Are ofițeri experimentați în domeniul operațiilor psihologice, care au acționat în Afganistan (în cadrul CJPOTF) și în KFOR, dar și câțiva specialiști în INFO OPS, cu experiență în teatrele de operații. Acești specialiști pot fi folosiți atât pentru consiliere cât și pentru specializarea altor militar. Se poate crea chiar și un centru de specializare acțiuni hibride unde specialiști din toate domeniile să fie reuniți și să predea/instruiască militarii în aceste domenii ale războiului hibrid. De asemenea, pot fi folosiți pentru a consilia, pentru a ține prelegeri la comandamentele unităților și marilor unități în așa fel încât militarii din cadrul forțelor convenționale să cunoască posibilitățile de cooperare și modul de folosire precum și misiunile acestor structuri. În România, din punctul nostru de vedere, secretizarea informațiilor și discreția anumitor structuri, nu este un lucru tocmai bun pentru toate structurile și mai ales pentru cele convenționale. O deschidere spre informarea forțelor armate privind existența și cooperarea cu acestea ar fi mult mai benefică.
Pe lângă propunerile de mai sus mai există și altele care din punctul nostru de vedere ar trebuie luate în considerare:
acceptarea unanimă a faptului că războiul modern nu mai este și nu va mai fi în viitorul apropiat unul convențional, doar o parte din acesta va reprezenta războiul convențional care, de altfel, poate lipsi total din spectrul conflictului actual;
implementarea unui sistem de recunoaștere/identificare timpurie a componentelor hibride care pot agresa statul Român, precum și acționarea rapidă asupra eventualelor structuri paramilitare sau de forțe speciale care acționează pe teritoriul național;
recrutarea de specialiști civili pentru domeniile mai puțin cunoscute ale războiului hibrid precum și trimiterea militarilor la cursuri de specializare nu doar în țară dar și în străinătate;
eliminarea vulnerabilităților existente și asumate de statul Român pornind de la corupție și terminând cu dotarea militarului din grupa de infanterie;
asigurarea strânsei legături între componenta de informații (intelligence) și cea acțională pe linie CIMIC, PSYOPS, PA, EW, CNO, KLE etc.
adaptarea normelor de învățământ în corelație cu noile amenințări ale războiului hibrid;
creșterea și conștientizarea importanței structurilor de informații din cadrul unităților de manevră precum și încadrarea funcțiilor cu specialiști;
conștientizarea faptului că populația civilă joacă un rol extrem de important în angrenajul unui conflict și dezvoltarea de structuri specializate în câștigarea încrederii populației în structurile militare dar și invers. Existența unei strânse legături de încredere între societatea civilă și mediul militar;
dezvoltarea componentelor de război non-kinetic atât defensive cât și ofensive care permit atingerea unor obiective strategice cu costuri mult mai reduse și prin implicarea unui număr redus de personal în comparație cu acțiunile convenționale;
implementarea unor proceduri de cooperare inter-agenții și interdepartamentală JIMO Concept (Joint Interagency & Multinational Operation) începând cu faza de planificare a operațiilor, precum și integrarea structurilor cu specific diferit celui militar cum ar fi: elemente ale sistemului național de securitate destinate menținerii ordinii publice (poliție, jandarmerie, poliție de frontieră, comunicații speciale), structuri/agenții de informații, contrainformații, securitate, structuri cu atribuții în gestionarea situațiilor de urgență (protecție civilă, pompieri, protecția mediului, servicii și laboratoare medicale), agenți economici, organizații guvernamentale și nonguvernamentale, organizații internaționale, centre de excelență, centre de cercetare.
Concluzionând această lucrare putem spune că, conflictele secolului XXI capătă caracteristici unice, care vizează întregul spectru al acțiunii sociale: economice, identitare, religioase, sociale, militare și pot consta în special în mișcări masive de refugiați, terorism sau criminalitate transfrontalieră organizată, acțiuni subversive de natură diferită. Războiul hibrid, prin fuziunea capabilităților convenționale și neconvenționale, neregulate, letale și non letale cu elemente de criminalitate organizată are ca principal scop obținerea unui avantaj decisiv asupra oponenților. Înțelegerea mediului în care se desfășoară conflictul hibrid presupune o abordarea multifactorială care să includă atât aspectele clasice, de analiză a factorilor situației cât și a factorilor societali cum sunt cultura, religia, situația și satisfacția populației.
Aplicarea rezultatelor cunoașterii, valorificarea potențialului uman, abordarea cuprinzătoare, interagenții, valorificarea produselor de intelligence si nu în ultimul rând educarea și instruirea pluridisciplinară trebuie să constituie priorități în abordarea specifică a războiului hibrid.
Războiul hibrid vizează atât palierul intrastatal cît și interstatal utilizând arme și tactici variate, fără a ține cont de legile războiului.
Confruntarea hibridă depășește elementele fizice ale conflictului, războiul mediatic și imagologic, unde manipularea mass-media și discreditarea adversarului pot constitui priorități, și unde integrarea operațiilor informaționale cu programele strategice de comunicare sunt la fel de importante ca sistemele de armament de pe câmpul de luptă. Granița dintre războiul regulat și „noile războaie” este tot mai difuză, grupurile non-statale au acces la acele arme care erau odată în mod exclusiv apanajul statelor.
Cheia luptei împotriva amenințărilor de tip hibrid o reprezintă identificarea elementelor componente ale acesteia și înțelegerea modului de acțiune a fiecărei componente în parte. Succesul operațiilor este dat de sinergia efectelor, efecte care pot fi obținute la toate nivelurile războiului.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
*** Administrația prezidențială, Strategia națională de apărare a țării pentru perioada 2015-2019, București;
*** AJP- 3.5, Doctrina aliată întrunită pentru operații speciale, 2009;
*** Center for Army Lessons Learned, Irregular Warfare: A SOF Perspective, Newsletter 11-34, Fort Leavenworth – Kansas, June 2011;
*** Departament of the Army, Training and Doctrine Command, Cyberspace Operation Concept Capabilty Plan 2016-2028, Tradoc Pamphlet 525-7-8 , Fort Monroe, Virginia, 2010;
*** Doctrina Forțelor pentru Operații Speciale, București, 2003;
*** Doctrina Militară a Federației Ruse, 2014,
*** FA-1, Doctrina forțelor aeriene, București, 2000;
*** F.M. 5-0 (101-5) – Army Planning and Orders Production, International Special Operations Center, 2005;
*** FM 7-100.4, Opposing Force Organization Guide, Washington DC, 2007;
*** FN-1, Doctrina pentru operații a forțelor navale, București, 2004;
*** FT-1, Doctrina operațiilor forțelor terestre, București, 2006;
*** FT-5, Manualul operațiilor de contrainsurgență, București, 2011;
***TC 7-100, Headquarters Department of the Army, Hybrid Threat, Washington DC, 2010;
*** S.M.G.-103, Doctrina Armatei României, București, 2012;
*** U.S. Army, Field Manual 3-0 Operations C-1, GPO, Washington, DC, 2011;
*** US Department of Defense, Joint Publications (JP) 3-05.1, Joint Special Operations Task Force Operations, 26 April 2007.
Lucrări de autor
Andrew Osborn, Putin: Collapse of the Soviet Union was ‘Catastrophe of the Century, 2005;
André Piatier, L’économie de guerre, Librairie générale de droite et de jurissprendence, Paris, 1939;
Baylis și Smith, In John Baylis et al, 2007;
Boaz Ganor, Defining Terrorism, International PolicyInstitute for Counter-Terorrism, 2010;
Christopher O. Bowers, Identifying Emerging Hybrid Adversaries, Strategic Studies Institute, US Army War College, Carlisle-PA, Parameters, Spring 2012;
Col. John J. McCuen, USA, Retired, Hybrid Wars, Military Review, March-April 2008, United States Army Combined Arms Center, Fort Leavenworth, Kansas;
Col. Steven C. Williamson, From Fourth Generation Warfare to Hybrid War, U.S. Army War College, Carlisle Barracks, Pennsylvania, March 2009
Dr. Petre Duțu, Amenințări asimetrice sau amenințări hibride : delimitări conceptuale pentru fundamentarea securității și apărării naționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", 2013;
Frank G. Hoffman, Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars, Potomac Institute for Policy Studies, Arlington – Virginia, December, 2007;
James N. Mattis & Frank Hoffman, Future Warfare: The Rise of Hybrid Wars, U.S. Naval Institute, Proceedings Magazine, November 2005;
Jean Claude Monet, Criminalitatea organizată, Paris, 1996;
Raymond Kendal, Interpolul și lupta împotriva criminalității organizate transnaționale, Studiu publicat în „Criminalitatea organizată”, coordonator Marcel Lectere, Editura La documentation Francaise, Paris, 1996;
Rotariu Traian, Migrație, în „Dicționar de sociologie”, coord.: Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Ed. Babel, București, 1998;
Walter Laqueur, Guerilla: un studiu istoric si critic, Boston, Little Brown, 1976.
Articole, publicații, lucrări de cercetare
Col. Marinel Mare, Securitatea națională în condițiile războiului neconvenționa, Gândirea Militară Românească, nr. 1, ian.-mar. 2015;
Col. dr. Valerică Cruceru, , Elemente de artă militară întâlnite în războiul de gherilă modern, Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Nr. 2/2013;
Col.dr. Valerică Cruceru, Despre conceptul de război hibrid în gândirea militară americană, Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“, septembrie 2014;
*** IMSM-0292-2010, Hybrid threats description and context, May 31, 2010;
Resurse bibliografice pe internet
Adrian Pop, Psihotronica războiul viitorului, http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/5350-Psihotronica-%E2%80%93-razboiul-viitorului?s=3dfaae16564b0f8e8ae0f985f4f2abe9;
Edward Lucas, “Russia’s Sub Rosa Statecraft,” The American Interest 10, no. 3 (December 10, 2014), http://www.the-american-interest.com/2014/12/10/russias-sub-rosa-statecraft/;
Gabriel ANGHEL, Particularități ale conflictelor viitoare. Amenințările hibride. Război/conflict hibrid, http://www.mapn.ro/publicatii/1_2011;
Michael L. KOLODZIE, Commentary The Asymmetric Threat, http://www.almc.army.mil/alog/issues/JulAug01 /MS628.htm;
Sanders Katie, “Did Vladimir Putin Call the Breakup of the USSR 'the Greatest Geopolitical Tragedy of the 20th Century?’”, http://www.politifact.com/punditfact/statements/2014/mar/06/john-bolton/did-vladimir-putin-call-breakup-ussr-greatest-geop;
*** Cyberspace Operation, Air Force Doctrine Document 3-12, 15 July 2010, www.E-publishing.af.mil;
*** Department of Defense – “Dictionary of Military and Associated Terms: Joint Publication 1-02”, (As Amended Through 14 April 2006, promulgated for mandatory use by the Office of the Secretary of Defense, Military Departments, Joint Staff, publicat de US Government Printing Office, Washington, DC 20402, http://www.dtic.mil/doctrine/jel/doddict;
*** DOD Dictionary of Military Terms, Economic Warfare, www.dtic.mil/doctrine/jel/doddict/data/e/ 01830.html;
*** Lumea militară, nr.4/2004, Sectiunea Masina timpului, http://www.lumeamilitara.ro/index.php?mod=articol&idart=24&numar=4/2005§iune=Masina%20timpului;
*** http://www.independent.co.uk/news/world/europe/putin-collapse-of-the-soviet-union-was-catastrophe-of-the-century-6147493.html;
*** http://www.army.mod.uk/structure/39492.aspx;
*** http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/marea-britanie–brigada-77–specialistii-razboiului-psihologic-365983;
*** http://www.gandul.info/international/cehia-va-crea-o-unitate-militara-specializata-pe-noul-tip-de-conflict-14257542;
*** http://www.gandul.info/international/raportul-serviciilor-secrete-americane-despre-amenintarea-de-la-granita-romaniei-15074061;
LISTA ABREVIERILOR
Anexa nr. 1
EXEMPLU DE ORGANIZAȚIE LOCALĂ DE INSURGENȚI
(VARIANTA I)
EXEMPLU DE ORGANIZAȚIE LOCALĂ DE INSURGENȚI
(VARIANTA II)
Anexa nr. 2
ÎNZESTRAREA UNEI ORGANIZAȚII LOCALE DE INSURGENȚI
(o variantă)
Anexa nr. 3
ÎNZESTRAREA UNEI COMPANII DE GHERILĂ (ATAC ȘI CAPTURĂ/HĂRȚUIRE)
(o variantă)
Anexa nr. 4
EXEMPLU DE COMPANIE GHERILĂ
ATAC ȘI CAPTURĂ
Anexa nr. 5
ORGANIZAȚIE CRIMINALĂ
Anexa nr. 6
GRUP DE INSURGENȚI CARE FURNIZEAZĂ SECURITATE PENTRU O UNITATE DE PRODUCȚIE A DROGURILOR
Anexa nr. 7
FORȚE DE GHERILĂ EXECUTÂND UN RAID
Anexa nr. 8
AMENINȚAREA HIBRIDĂ ÎN APĂRAREA UNEI ZONE
Anexa nr. 9
GRUP DE INSURGENȚI CARE EXECUTĂ UN RAID ASUPRA UNUI AVANPOST
Anexa nr. 10
PREZENȚA TRUPELOR RUSE ÎN PARTEA DE VEST ȘI SUD-VEST
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aplicabilitatea Strategiilor Convenționale ÎN Gestionarea Conflictelor Hibride (ID: 109896)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.