Aplicabilitatea Legii Wagner In Statele Central Si Est Euroopene
Introducere
Înlăturarea unor disfuncționalități ale pieței, armonizarea vieții sociale în interiorul granițelor unui stat, ca și armonizarea vieții internaționale în cadrul relațiilor bi sau multilaterale, presupun o serie întreagă de opțiuni publice care stau la baza unor decizii publice corespunzătoare fiecărei opțiuni în parte.
Referitor la rolul statului in economie, el este furnizorul bunurilor și serviciilor publice care presupun costuri ce sunt incluse în bugetul de stat. Aceste costuri reprezintă, în mod obișnuit, interpretarea cheltuielilor publice. Dar reglementările și legile impuse de stat dau naștere și la cheltuieli în sectorul privat al economiei. Datorita acestui fapt, unii economiști consideră astfel de cheltuieli ca fiind tot cheltuieli publice, rezultand o definiție mai largă a cheltuielilor publice, și anume „costurile acțiunilor statului (guvernului)”.
Conceptul de cheltuieli publice este indisolubil legat de conceptul de sector public, care poate fi privit ca reflectând tranzacții bugetare, întreprinderi publice, reglementare publică, etc. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative în privința ocazionării de cheltuieli care sunt menite să acopere nevoi de interes general (educație, sănătate, apărare, etc.).
Adolph Wagner (1835-1917), avocat și teoretician al finanțelor publice, a fost interesat, astfel cum rezultă din întreaga sa activitate, de limitele statului ca parte a economiei. Predicția sa fiind cunoscută de-a lungul timpului sub numele de ,,Legea lui Wagner”, acesta referindu-se la o extindere a activităților publice și în special ale statului. Wagner, atunci când a dezvoltat legea sa, era profesor la Academia Comercială din Viena (1858-1863), tot el a formulat și teoria Finanțelor Publice.
Acestă lege a fost formulată în Germania, în secolul al XIX-lea, într-o perioadă caracterizată de expansiunea imperiului german și de căderea imperiului otoman. Dezvoltarea economiei poate fi definită ca fiind procesul de îmbunătățire atât cantitativ și calitativ a nivelului de trai într-o anumită țară. Aceasta include creșteri durabile a venitul pe cap de locuitor, reducerea nivelului de sărăcie, și o modernizare socială, politică și juridică, având rezultat o reducerea a inegalităților și șomajului.
Așa cum vom încerca să demontrăm pe parcursul acestei lucrări, cheltuielile publice sunt receptive la o expansiune a cererii pentru mai multe bunuri publice, iar statul susține și activitățile de protecție. Cu toate acestea, există o constrângere a bugetului de stat, care trebuie respectat. Statul nu se poate comporta ca un agent economic fără restricții, ci mai degrabă trebuie să maximizeze obiectiv anumite forme ale funcției de bunăstare într-un buget restrâns.
Lucrarea de față își propune o analiză a aplicabilității Legii lui Wagner în diferite state ale lumii, cu o privire specială pentru statele din Europa centrală și de est.
Astfel, în Capitolul I vom analiza căteva abordări teoretice privind evoluția cheltuielilor publice, respectiv noțiune, clasificare, indicatori, factorii determinanți ai evoluției cheltuielilor publice, modele de analiză a evoluției cheltuielilor publice.
Capitolul II își propune tratarea câtorva aspecte teoretice referitoare la Legea lui Adolph Wagner, cu accent pe stadiul cunoașterii și aplicabilității acesteia în diverse state ale lumii, cât și o analiză a politicilor financiare ale acestora în domeniul cheltuielilor publice.
Capitolul III al lucrării de față constă într-un studio de caz referitor la aplicabilitatea Legii lui Wagner în statele central și est-europene.
CAPITOLUL I
Abordări teoretice privind evoluția cheltuielilor publice
1.1 Politici financiare ale statelor în domeniul cheltuielilor publice
Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice are ca scop stabilirea volumului și structura cheltuielilor menite să asigure îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, să precizeze formele, metodele și instrumentele cele mai indicate pentru finanțarea cheltuielilor respective, să definească obiectivele ce trebuie urmărite în procesul utilizării resurselor financiare ale statului și căile de realizare a acestor obiective.
În legătură cu cele expuse mai sus, prima problemă care se pune este de a ști cât din produsul intern brut consacră diverse țări cu economie de piață finanțării cheltuielilor publice.
Într-un studiu realizat în anul 1997, țările industrializate alocau aproximativ 42%, iar țările în curs de dezvoltare alocau un procent de 33%. Aceste cifre medii ascundeau, însă, variații mari de la o țară la alta și de la o zonă georgrafică la alta. Astfel, Olanda, Suedia, Danemarca alocau 60-62% din PIB, în timp ce Germania, Franța, Austria alocau 48-53% din PIB. SUA, Elveția, Spania, Australia alocau numai 37%-39% din PIB. Disparități mari au apărut și în rândul țărilor în curs de dezvoltare, și anume: Orientul Mijlociu aloca în medie 37% din PIB, Africa 33%, America Latină 29% și Asia 28%.
De-a lungul timpului s-a remarcat o anumită corespondență între gradul de dezvoltare economică a unei țări și ponderea cheltuielilor publice ale acesteia în PIB, cu toate acestea, nu se poate vorbi de o corelație riguroasă între aceste două mărimi. Există însă și importante disparități care conduc la întrebarea de ce țări puternic dezvoltate, ca de exemplu SUA și Elveția, alocă pentru cheltuielile publice mai puțin cu 18-20 unități procentuale din PIB decât Olanda, Suedia, Danemarca sau mai puțin cu 10-15 unități procentuale decât Germania, Franța sau Austria.
Aceste disparități s-au explicat prin faptul că unele nevoi sociale, respectiv ocrotirea sănătății, învățământ, asigurări și asistență socială, sunt acoperite în proporții diferite pe seama resurselor publice, respectiv private.
În SUA, de exemplu, cheltuielile totale pentru sănătate reprezentau, în anul 1997, 10,6% din PIB; în schimb, cheltuielile publice cu aceeași destinație reprezintă numai 4,5% din PIB. În urma Statelor Unite se situa Spania, cu 4,4% cheltuieli publice pentru sănătate din PIB, Portugalia, cu 3,9% și Grecia cu 3,4%, în timp ce peste nivelul acestora se afla Olanda, cu 8,8% cheltuieli totale pentru sănătate și 6,9% cheltuieli publice pentru sănătate. În Germania, cheltuieli totale pentru sănătate erau de 8,2% și cheltuielile publice pentru sănătate erau de 6,6%.
Prin urmare, în SUA, resursele publice acopereau numai 42,4% din cheltuielile totale pentru sănătate, față de 85% în Germania, 84,8% Danemarca, 78,4% în Olanda și 71,0% în Franța.
În SUA, cheltuielile pentru asigurări și asistență socială, locuințe și servicii colective reprezentau 24,1% din totalul cheltuielilor publice, față de 42,6% în Germania, 40,4% în Danemarca, 40,3% în Franța și 37,7% în Elveția.
Ponderea relativ redusă a cheltuielilor pentru asigurări și asistență socială în totalul cheltuielilor publice ale SUA se explică prin faptul că, în Statele Unite, o parte deloc neglijabilă a cheltuielilor cu asigurările se acoperă prin sisteme de asigurări sociale ori de pensionare private.
Disparități asemănătoare apar și pe linia cheltuielilor pentru învățământ, determinate de gradul de acoperire diferit de la o țară la alta a nevoilor totale de învățământ pe seama resurselor publice.
Astfel, în SUA, ponderea cheltuielilor publice pentru învățământ era de 15% din totalul cheltuielilor publice, în Elveția de 13,9%, în Australia de 13,9%, în Marea Britanie de 12%, față de 7,8% în Germania și de 9,3% în Franța.
Disparitățile dintre țări apar în mod și mai pregnant, dacă avem în vedere mărimea produsul intern brut în dolari de revine pe un locuitor. Astfel, țările aflate în vârful piramidei, cu un PIB de 10 000-18 000 de dolari pe locuitor, utilizează din acesta pentru cheltuieli publice aprox. 5 000-6 000 de dolari, în timp ce țările situate la baza piramidei, cu 500-2 000 de dolari PIB pe locuitor, alocă acestui scop numai 150-600 de dolari, iar unele chiar mai puțin.
S-a pus întrebarea și cât afectează România acestor cheltuieli. Dacă se ia în considerare un PIB de 800 miliarde lei realizat în anul 1989, la un curs de 21 de lei dolarul, rezultă 1800 de dolari pe locuitor, din care cheltuieli bugetare reprezintă aproxiimativ 650 de dolari, respectiv 36,3%, adică de aproape 10 ori mai puțin decât în țările puternic dezvoltate. Aceste cifre plasează România în mod categoric în rândul țărilor în curs de dezvoltare.
Într-o analiză retrospectivă a evoluției cheltuielilor publice în perioada 1977-1997, se arată că ponderea acestora în PIB a crescut cu 4 puncte în țările dezvoltate și cu 3,75 puncte în cele în curs de dezvoltare. În România, în perioada 1977-1989, ponderea cheltuielilor bugetare în PIB, a scăzut cu 12,8 puncte, de la 49,1% în 1977 la 36,3% în 1989.
Această involuție a fost determinată de politica de austeritate excesivă, de restrângerea sistematică a cheltuielilor bugetare, concomitent cu diminurea importurilor și majorarea exporturilor.
Deosebiri deloc neglijabile între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare apar și în ceea ce privește astructura cheltuielilor publice, adică destinația acestora. Astfel, în țările industrializate cu economie de piață, cheltuielile publice pentru asigurări și asistență socială, locuințe și servicii colective reprezintă între 24% și 43% din total, situându-se pe primul loc, respectiv Germania 42,6%, Danemarca 40,4%, Franța 40,3%, Elveția 37,7%, SUA și Canda câte 24,1%. Urmează apoi cheltuielile pentru sănătate cu 9%-19%, repsectiv Franța cu 19,1%, Germania cu 15,8%, Elveția cu 15,7%, Marea Britanie cu 12%, Danemarca cu 9,2%. Cheltuielile pentru învățământ sunt de 8-14%, respectiv SUA cu 14%, Elveția și Australia cu 13,9%, Germania cu 7,8%. Cheltuielile pentru serviciile generale ale administrației de stat, ordinii și securității publice cu 5-17%, repsectiv Elveția 17,1%, Australia cu 14,0%, Canada cu 11,2%, germania cu 6,8%, Marea britanie cu 5,3%. Cheltuielile cu caracter economic sunt de 9%-13% din PIB, respectiv Canada cu 13,5%, Australi cu 13,3%, Elveția cu 12,8%, SUA cu 8,8%. Cheltuielile militare sunt de 4%-17% din PIB, respectiv SUA cu 16,6%, Marea Britanie cu 11,1%, Canada cu 4,1%, Danemarca cu 3,6%.
Așadar, cheltuielile publice ale țărilor dezvoltate sunt destinate în proporție de 50-70% scopurilor sociale: asigurări și asistență socială, sănătate, învățământ, locuințe, recreație. În comparație cu acestea, cheltuielile cu caracter economic, pentru transport, telecomunicații, agricultură, silvicultură, vânătoare și pescuit, combustibil, energie și industrie extractivă, consumă numai 9%-13% din total.
În schimb, țările în curs de dezvoltare situează pe primul loccheltuielile publice pentru scopuri economice care ajung la 30%-40% din total și chiar mai mult. Urmează apoi cheltuielile de învățământ, cele de administrație și ordine publică, pe ultimele locuri situându-se cheltuielile pentru sănătate, asigurări și asistență socială, lucuințe, cultură.
În anul 1989, România, prin structura cheltuielilor sale bugetare, respectiv 56% cheltuieli economice și 38% cheltuieli sociale, se încadra organic în grupul țărilor în curs de dezvoltare.
S-a pus întrebarea dacă era posibilă și necesară o modificare radicală, imediată a structurii cheltuielilor publice astfel încât cheltuielile sociale să devină preponderente și sp se reducă în mod corespunzător cheltuielile economice. Răspunsul a fost negativ, deoarece nu era posibilă și nici necesară o asemenea modificare bruscă. Acest lucru se putea realiza treptat, pe măsura modificării structurii de proprietate, a creării de școli, spitale, așezăminte de cultură particulare și a reducerii subvențiilor acordate de la buget pentru menținerea unor prețuri și tarife. Forțarea procesului ar fi dăunat intereselor generale ale societății, deoarece diminuarea ponderii cheltuielilor economice s-ar fi realizat pe seama reducerii ivestițiilor și a acțiunilor cu caracter economic, finanțate din resurse publice. Dacă scăderea cheltuielilor pentrusistență socială, sănătate, învățământ, locuințe, recreație. În comparație cu acestea, cheltuielile cu caracter economic, pentru transport, telecomunicații, agricultură, silvicultură, vânătoare și pescuit, combustibil, energie și industrie extractivă, consumă numai 9%-13% din total.
În schimb, țările în curs de dezvoltare situează pe primul loccheltuielile publice pentru scopuri economice care ajung la 30%-40% din total și chiar mai mult. Urmează apoi cheltuielile de învățământ, cele de administrație și ordine publică, pe ultimele locuri situându-se cheltuielile pentru sănătate, asigurări și asistență socială, lucuințe, cultură.
În anul 1989, România, prin structura cheltuielilor sale bugetare, respectiv 56% cheltuieli economice și 38% cheltuieli sociale, se încadra organic în grupul țărilor în curs de dezvoltare.
S-a pus întrebarea dacă era posibilă și necesară o modificare radicală, imediată a structurii cheltuielilor publice astfel încât cheltuielile sociale să devină preponderente și sp se reducă în mod corespunzător cheltuielile economice. Răspunsul a fost negativ, deoarece nu era posibilă și nici necesară o asemenea modificare bruscă. Acest lucru se putea realiza treptat, pe măsura modificării structurii de proprietate, a creării de școli, spitale, așezăminte de cultură particulare și a reducerii subvențiilor acordate de la buget pentru menținerea unor prețuri și tarife. Forțarea procesului ar fi dăunat intereselor generale ale societății, deoarece diminuarea ponderii cheltuielilor economice s-ar fi realizat pe seama reducerii ivestițiilor și a acțiunilor cu caracter economic, finanțate din resurse publice. Dacă scăderea cheltuielilor pentru dezvoltare economică, finanțate din resurse publice, nu este compensată de majorarea cheltuielilor din resurse private se ajunge, inevitabil, la încetinirea ritmului creșterii economice care limitează și posibilitățile de sporire a cheltuielilor cu caracter social.
1.2 Noțiunea de cheltuieli publice. Clasificare. Indicatori
Așa cum rezultă și din literatura de specialitate, o parte importantă a cheltuielilor statului este ocupată de sectorul cheltuielilor publice. În ultimele mele decenii, nivelul cheltuielilor publice ca pondere în produsul intern brut a crescut, având, în prezent, în medie un procent aproximat la 40% din totalul acestora. Acest fapt se poate observa din analiza datelor din Tabele nr. 1 și 2, cuprinse în anexa la prezenta lucrare.
Pe parcursul acestui capitol voi trata aspecte legate de factorii care pot influența nivelul acestor cheltuieli, dar și modele teoretice care au explicat evoluția cheltuielilor pe parcursul dezvoltării economiei în mai multe state europene.
În cadrul național, statul este cel mai important decident public care, pe măsura creșterii gradului de democratizare a vieții publice și a creșterii complexității vieții economice ți sociale, renunță la o parte tot mai mare din deciziile publice în favoarea colectivităților locale. Pentru realizarea practică a deciziilor publice, statul, colectivitățile locale și alte entități publice ocazionează costuri financiare, cunoscute ca cheltuieli publice. Deci, cheltuielile publice reflectă opțiunile politice ale statului (guvernului), ele reprezentând costurile realizării acestor politici.
Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului statului ca autoritate publică și ca actor economic și ele sunt suportate de cetățenii acestuia. Deoarece rolul statului este atins prin intermediul politicilor publice, pe care autoritățile publice le transpun în viață, cheltuielile publice pot fi definite ca fiind costurile realizării politicilor publice.
Încă de la început, trebuie să stabilim care este diferența clară între cheltuielile publice și cele bugetare. Cheltuielile bugetare sunt acele cheltuieli care se acoperă din bugetul de stat, din bugetele locale și din bugetul asigurărilor sociale de stat, iar pe de altă parte cheltuielile publice sunt reprezentate de totalitatea cheltuielilor realizate în sectorul public, prin intermediul instituțiilor publice, acestea fiind acoperite din bugetul de stat, sau din veniturile proprii obținute de aceste instituți. Putem spune că aceste cheltuielile publice includ și cheltuielile bugetare.
Astfel cum rezultă și din literatura de specialitate, în cadrul cheltuielilor publice sunt incluse cheltuielile publice efectuate de administrațiile publice centrale, locale, cheltuielile finanțate din bugetul asigurărilor sociale de stat, precum și cheltuielile organismelor internaționale efectuate din prelevări de la membrii acestora.
Mărimea cheltuielilor publice este reprezentată de cererea de bunuri publice destinate satisfacerii nevoilor, iar repartizarea lor este facută pe destinații și în funcție de categoria de beneficiari. Conținutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinația acestora deoarece aceste chetuieli reprezintă un consum din produsul intern brut, ele fiind în marea lor majoritate necesare finanțării de către stat a instituțiilor publice, pentru ca acestea să poată funcționa. Alteori, acestea sunt folosite în domeniul economic și cel social, în funcție de prioritățile stabilite prin programele guvernamentale. Cheltuielile guvernamentale constituie o parte importantă în acest domeniu, ele fiind necesare pentru implementarea scopurilor de alocare și redistribuire, dar și pentru egalizarea capacității fiscale a unităților de guvernare în cadrul sistemelor politice.
Pentru a realiza o analiză a cheltuielilor publice se dimensionează o serie de indicatori. Acești indicatori se referă la volumul, structura și dinamica cheltuielilor publice.
Volumul cheltuielilor publice reprezintă o însumare a cheltuielilor publice, la nivelul tuturor bugetelor și se poate exprima atât în prețurile perioadei curente, în mărimi nominale, cât și în prețurile unei perioade de bază, adică în prețuri constante, mărimi reale.
În comparațiile internaționale, se folosește ca și indicator referitor la nivelul cheltuielilor publice, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (PIB). Tot un indicator folosit în comparațiile internaționale îl reprezintă cheltuielile publice medii pe cap de locuitor exprimate în moneda națională, sau într-o monedă de circulație internațională, în general USD sau EURO.
Astfel, evaluările internaționale făcute cu privire la creșterea cheltuielilor publice s-au bazat în general pe PIB sau pe PNB (Produsul Național Brut), deoarece acestea sunt estimate pe cap de locuitor și sunt supuse mereu schimbărilor.
Indicatorii privind structura cheltuielilor publice exprimă ponderea fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor sau într-o anumită grupă de cheltuieli. Indicatorii privind
structura cheltuielilor publice se calculează pe baza clasificării cheltuielilor publice, respectiv în cheltuieli publice economice, administrative, financiare și cheltuieli publice funcționale.
Clasificația Organizației Națiunilor Unite pentru cheltuielile publice (folosită inclusiv de instituțiile sale specializate) le împarte pe acestea în cheltuieli publice funcționale și cheltuieli publice economice.
Cheltuielile publice funcționale se referă la destinația acestora și includ cheltuielile cu serviciile publice generale, apărare, educație, sănătate, securitate socială și bunăstare, acțiuni economice, locuințe și servicii comunale, recreație, cultură, religie.
Cheltuielile publice economice se referă la implicația acestora în produsul intern brut și includ cheltuielile aferente consumului final, formării brute a capitalului, respectiv investiții în capital fix, creșterea stocurilor materiale, achiziții de terenuri, active necorporale, transferuri de capital.
Referitor la dinamica cheltuielilor publice, pentru a măsura modificările survenite în timp, se folosesc o serie de indicatori precum:
– modificarea nominală și reală, în mărime absolută și relativă a cheltuielilor publice – acest indicator permite comparații între cheltuielile publice a mai multor ani sau perioade;
– modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;
– modificarea cheltuielilor publice medii pe locuitor, exprimate în USD/EURO;
– modificarea ponderii cheltuielilor publice;
– coeficientul de concordanță a cheltuielilor publice cu produsul intern brut;
– elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut.
Factori determinanți ai evoluției cheltuielilor publice
Finanțele publice contemporane sunt caracterizate printr-o schimbare de dimensiune. Această schimbare este rezultatul crizelor economice, războaielor și a evoluției cererii sociale însăși, evenimente care au modificat concepțiile cu privire la rolul statului în viața economică și socială. Această redimensionare a cheltuielilor publice poate fi caracterizată din două puncte de vedere.
În primul rând, sub aspect cantitativ, urmărind evoluția nivelului absolut și relativ, iar în al doilea rând sub aspect calitativ, urmărind structura acestora. O prima apreciere a gradului de implicare a statului în viața economică și socială se poate face prin urmărirea evoluției volumului total al cheltuielilor publice. Se desprinde de aici un aspect important, și anume, tendința generală de creștere a cheltuielilor publice în toate statele lumii. Chiar dacă, pe perioade scurte se pot observa uneori stagnări ale acestora, pe perioade lungi, nivelul cheltuielilor publice are o evoluție ascendentă. Pentru o apreciere corectă, trebuie să se țină seama de faptul că, fiind exprimat valoric, nivelul absolut al cheltuielilor publice este influențat de evoluția prețurilor, de procesul de depreciere monetară, ce a căpătat un caracter generalizat, de fenomen major în economia țării noastre de exemplu.
Alți factori care ar putea influența creșterea cheltuielilor publice sunt delimitați pe alte tipuri de categorii în ceea ce urmează:
Factori demografici – reprezentați de creșterea sau scăderea populației, de modificarea structurii pe vârste, dar și de categorii socio-profesionale. Dacă numărul populației va crește, aceasta va determina o creștere a cheltuielilor publice în sectoare precum învățământ, sănătate, securitate socială, ordine publică etc.;
Factorii economici – reprezentați de dezvoltarea și modernizarea economiei prin finanțarea unor acțiuni de cercetare științifică pentru crearea de noi bunuri materiale și servicii;
Factorii sociali sunt reprezentați de preocuparea statului în alocarea de resurse pentru categoriile de persoane vârstnice sau pentru cei care necesită asistență socială;
Factorii urbanistici au o influență importantă în creșterea cheltuielilor publice deoarece se dorește dezvoltarea centrelor urbane dar și modernizarea unor utilități publice caracteristice pentru mediul respectiv;
Factorii militari sunt importanți deoarece sunt alocate foarte multe resurse financiare pentru pregătirea sectorului militar sau la apariția unor conflicte armate;
Factorii politici, care pot fi determinanți din cauza ineficienței în activitate, dereglărilor importante în funcționarea ministerului datorate neclarității și instabilității legislative, sau din cauza creșterii considerabile a sarcinilor statului contemporan;
Factorii istorici sunt reprezentați de îndatorarea statului sau cheltuielile făcute într-un an anterior, dar care sunt suportate la momentul actual, acesta fiind unul din motivele apariției inflației.
În cadrul școlii alegerilor publice au fost analizați, de asemenea, factorii care duc la evoluția cheltuielilor publice. Knut Wicksell și Buchanan au fost economiștii care au inspirat cel mai mult școala alegerii publice. Astfel, acțiunea colectivă este bazată pe o agregare a caracteristicilor individului ca, de exemplu, preferințele. Individul fiind cel mai bun judecător al intereselor sale, nimeni nu-l poate și nu trebuie să-l substituie. În decizia politică există interes pentru comportamentul agenților principali (votanți, politicieni, personal din administrația publică), și interactiunea acestora produce rezultate finale numite outputuri publice.
Totodată, fiecare guvern caută să optimizeze suportul său politic; partidul care obține cele mai multe voturi (deși nu în mod necesar o majoritate) controlează întregul guvern până la următoarea alegere, având astfel un rol imortant în determinarea cheltuielilor publice.
Buchanan a afirmat că „a fost un nonsens pentru mine să analizez impozitul și cheltuielile publice în mod independent de procesul politic prin care erau luate deciziile asupra acestor două părți ale domeniului fiscal.”
Reprezentanții școlii alegerilor publice și-au îndreptat atenția spre examinarea problemelor privind bazele științifice ale îmbunătățirii constituției (ceea ce ei numesc revoluția constituției) care trebuie să devină un instrument eficient de restricționare a tendinței gurnamentale de expansiune nejustificată a cheltuielilor bugetare și a sectorului public sub impulsurile intereselor politicienilor aflați la putere și ale aparatului administrației publice.
Iluzia fiscală este un alt tip de fenomen ce duce la creșterea sectorului public ca urmare a extra-ofertei. Acest fenomen se referă la faptul că există lipsă de transparență în privința surselor de finanțare, discursul și justificările funcționarilor accentuând strategic anumite aspecte în detrimentul altora, ceea ce duce la o imagine distorsionată a realității.
Ca urmare, contribuabilii își imaginează că suportă costuri mai mici pentru un anumit serviciu și astfel mențin o percepție pozitivă în privința furnizării serviciului respectiv. În realitate însă, asimetria de informații între angajații sectorului public și contribuabili face că aceștia din urmă să opereze cu informații incomplete, iar percepția lor este intenționat distorsionată de către factorii de decizie.
Un exemplu în acest sens ar fi finanțările pe care România le primește de la Uniunea Europeană. Argumentul utilizării fondurilor în anumite scopuri nu tocmai necesare este unul de genul: pentru proiectul X, chiar dacă nu este de prea mare interes public, avem bani din surse externe, insinuându-se ideea că nu ar fi suportat de contribuabilul român și că aceste costurile suportate de acesta vor fi minime; în realitate, însă, banii europeni sunt tot bani publici, iar cetățenii români contribuie la bugetul european, poate chiar mai mult decât primesc în schimb. Prezentând însă problema în termenii de mai sus (sunt fonduri externe ce trebuie cheltuite într-un fel sau altul) este întreținută ideea că anumite cheltuieli nu ar fi suportate de cetățeni, iar aceștia nu au de ce să fie preocupați în privința eficacității sociale a proiectelor finanțate. Este astfel întreținută o iluzie cu privire la sursa fondurilor și la capacitatea statului de a-și finanța proiectele fără a încărca contribuabilul.
Grupurile de interese reprezintă grupuri organizate de cetățeni, unul din scopurile lor fiind acela de a se asigura că statul urmează anumite politici. În statele contemporane, există un număr foarte mare de grupuri de interese, care urmăresc diferite scopuri, însă existența lor nu este incompatibilă cu democrațiile și societățile deschise.
Grupurile de interese, prin lobby-ul exercitat asupra autorităților decidente, reușesc să determine o anumită evoluție în elaborarea și finanțarea diverselor politici, care nu se adresează, în mod obligatoriu, întregii comunități.
Creșterea continuă a cheltuielilor publice ridică probleme de ordin politic, de ordin financiar și chiar de ordin științific.
Cheltuielile publice în domeniul politic au un rol important deoarece există o strânsă legătură între creșterea cheltuielilor publice și cele ale creșterii produsului intern brut. Dacă produsul intern brut poate fi redistribuit prin cheltuieli publice, atunci proporția cheltuielilor publice în produsul intern brut trebuie determinată din punct de vedere al utilității acestora.
În domeniul financiar, creșterea cheltuielilor publice este corelată cu creșterea avuției naționale, fapt care poate duce la o limitare maximă a proporției impozitelor în produsul intern brut ce nu poate fi atinsă, iar pe de altă parte, creșterea cheltuielilor poate reprezenta un avantaj social.
În domeniul științific, problemele sunt redate de dimensionarea corectă a cheltuielilor absolute necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale referitoare la instituțiile publice.
Creșterea cheltuielilor guvernamentale apare și în momentul în care cetățenii compară nivelul de venit public și de servicii din țara lor cu cel existent în alte țări. Această conduită poartă numele de efect de demonstrare, adică guvernul tinde spre o apropiere a nivelurilor de venituri publice și de cheltuieli din țara sa cu cele din țara luată în calcul, acest lucru reflectându-se într-o cerere mai mare de cheltuieli publice.
1.4 Modele de analiză a evoluției cheltuielilor publice
Cei mai importanți factori care determină mărirea cheltuielilor publice sunt considerați cei socio-politici, deoarece impactul acestora poate determina o schimbare a statutului bunăstării sociale, încercându-se o fortificare a politicii fiscale și o copiere a politicii sociale din țările bine dezvoltate, reamintindu-ne de efectul de demonstrare.
Între anii 1870 și 1914 – anii cei mai îndepărtați pentru care se dispun de evaluări referitoare la ansamblul și evoluția cheltuielilor publice, datorită lucrărilor lui R. Delorme și C. Andre – acestea erau întotdeauna mai mici de 15% din bogăția produsă și nu exercitau o veritabilă acțiune asupra economiei.
În ceea ce privește structura cheltuielilor publice, aceasta era caracterizată prin absența administrației securității sociale și prin puternica predominare a trei poziții care reprezentau mai mult de 70% din totalul cheltuielilor centrale ale statului, și anume: cheltuieli cu datoria publică, apărarea națională și cheltuieli cu administrația generală. Ele erau urmate de cheltuielile de transport/rețele de comunicații și de cheltuieli legate de educație.
Astfel, cheltuielile erau considerate un rău necesar și trebuiau să rămână în sarcina puterilor publice, care ofereau servicii ce nu puteau fi furnizate de întreprinderi Orice cheltuială care depășea ceea ce era strict necesar pentru menținerea ordinii sociale și armatei avea tendința de a fi interpretată ca o risipă.
Astfel, Hippolyte Taine condamna într-un mod violent orice încălcare din partea statului în afara misiunilor sale specifice: „Statul este un prost cap de familie, un prost industriaș, agricultor și comerciant, un prost distribuitor de subzistență, un prost regulator al producției, al schimburilor, al consumului, un filantrop fără discernământ, un director incompetent în artă, știință, învățământ și culte. În toate aceste cazuri acțiunea sa este lentă sau rău îndreptată, de mic efect și de slab randament, întotdeauna alături de nevoile reale pe care pretinde că le satisface.”
Evoluția cheltuielilor publice a fost marcată de cele două războaie mondiale și de declanșarea crizei economice, perioadă în cursul căreia intervențiile puterilor publice s-au dezvoltat puternic.
Între anii 1959 și 1973 – anii cu cea mai mare creștere economică – cheltuielile publice au avansat puternic în valoare absolută, dar și ca pondere în produsul intern brut În ceea ce privește creșterile lor în PIB, înregistrate în 1979 și la începutul anilor 1980, ele s-au datorat scăderii creșterii economice și progresiei pe care au cunsocut-o în ciuda crizei (de exemplu cheltuieli de educație, apărare națională sau prestații medicale) și datorită crizei (de exemplu indemnizații cuvenite șomerilor, măsuri de sprijinire a forței de muncă, ajutoare acordate întreprinderilor).
Această creștere în volum a cheltuielilor publice a fost însoțită de o transformare a structurii lor. Fenomenul cel mai spectaculos l-au înregistrat cheltuielile de protecție socială, care reprezentau mai puțin de 4% din totalul cheltuielilor publice, imediat înainte de începerea celui de-al doilea război mondial și care nu au încetat să crească după anul 1945, sub efectul extensiunii numărului de persoane asigurate, ameliorării nivelului prestațiilor, creșterii cheltuielilor cu sănătatea, creșterii șomajului începând din anul 1974 și a îmbătrânirii populației. Acestea ating aproape 43% din totalul cheltuielilor publice în anul 1988 și urmează să crească în anii următori.
Din datele expuse mai sus rezultă că cheltuielile publice nu mai erau cantonate în sarcinile tradiționale ale puterilor publice. Ele răspundeau din ce în ce mai mult unor obiective economice și sociale.
Astfel, spre deosebire de situația din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, partea cheltuielilor cu administrația generală și apărarea națională a scăzut în favoarea transferurilor sociale, cheltuielilor cu administrația și cultura și cheltuielilor cu caracter economic.
În continuare voi analiza câteva modele, teorii, studii sau lucrări care fac referire la creșterea cheltuielilor guvernamentale.
Pentru început, voi aborda problema creșterii cheltuielilor publice, temă dezvoltată de economistul german R.A. Musgrave și economistul american W.W. Rostow care au sugerat că o creștere a cheltuielilor publice ar putea avea legătură cu modelul de creștere economică și de dezvoltare a societății.
Astfel, pot fi distinse trei stagii în dezvoltarea procesului, și anume:
• stagiul de dezvoltare timpuriu, în care cheltuielile sunt necesare pentru educație și infrastructură, dar și în cazul în care există economisire privată;
• al doilea stagiu face referire la faza de creștere rapidă în care creșterile mari ale economisirii private și ale investițiilor publice sunt încadrate proporțional;
• ultimul stagiu aduce în discuție societățile cu venituri mari și cu o creștere a cereri pentru bunurile private care au nevoie de investiții suplimentare pentru a satisface nevoile oamenilor.
Nevoia tot mai mare, în societățile cu venituri mari, pentru forță de muncă calificată, conduce la situația în care educația devine o investiție din ce în ce mai bună pentru societate. Totodată, migrarea populației duce la dezvoltatea cartierelor periferice. Astfel de factori, dar și alți factori, duc din nou la o creștere a cheltuielilor publice în raport cu producția totală.
Punctele de vedere exprimate mai sus sunt interesante în raport cu teoriile de creștere și dezvoltare, dar sunt, mai degrabă, prea generale pentru a oferi mai mult decât un ghid de experiența recentă în țările dezvoltate industrial. R.A. Musgrave a ajuns la concluzia că, într-o economie în dezvoltare, în timp ce investițiile totale, ca procent în produsul național brut, cresc, cele din sectorul privat scad. W.W. Rostow, analizând economia ajunsă la maturitate, consideră faptul că aceste cheltuielile publice vor fi reorientate către sistemele educaționale și de sănătate, pentru asigurarea bunăstării. Rostow argumentează acest progres al unei economii pornind de la premisa că o economie trece prin cinci etape de dezvoltare, și anume:
a) societatea tardițională;
b) precondițiile pentru demaraj;
c) demaraj, când creșterea devine o caracteristică normală a economiei;
d) îndreptarea către maturitate, după aproximativ șase ani de la demaraj;
e) maturitatea, atinsă în perioada consumului de masă ridicat.
Un alt studiu care a analizat dinamica cheltuielilor publice a fost cel al lui A.T. Peacock și J.A.Wiseman (1961). Aceste analize sunt cunoscute ca fiind cele mai bune analize în domeniul „formelor temporale ale cheltuielilor publice”.
Principala idee de la care au pornit, pentru a analiza structura cheltuielilor publice, a fost aceea că impozitarea influențeză într-o mare măsura cheltuielile. Dacă economia și veniturile cresc în acceeași măsură, impozitele vor crește și ele cu cote constante, de unde va rezulta o creștere a cheltuielilor publice în același ritm cu PIB-ul. Aceștia au constatat faptul că, într-o perioadă de criză, tendința de creștere sau scădere a cheltuielilor este influențată de mărirea impozitelor. Peacock și Wiseman fac referire la perioadele de criză, deoarece atunci guvernele măresc nivelul de impozitare, iar această divergență poate fi ajustată prin tulburări sociale care ar putea distruge teoriile deja stabilite și astfel se produce așa numitul „efect de transfer”.
Cei doi au mai introdus și „procesul de concentrare” prin care se încearcă creșterea prudenței problemelor sociale în perioadele de criză, acțiune prin care guvernul extinde scopul serviciilor sociale în sensul îmbunătățirii condițiilor sociale.
Economistul Paul A. Samuelson a realizat un studiu al cheltuielilor publice împărțindu-le pe acestea în cheltuieli publice de consum privat și cheltuili publice pentru consumul colectiv. Acesta pornește de la premisa că nicio economie modernă nu mai aparține în totalitate fie economiei de piață, fie economiei de comandă ci majoritatea economiilor contemporane sunt de tip mixt, el introducând teoria „economiei mixte”, care îmbină elemente din ambele concepte.
Problema principală în teoria lui Samuelson o reprezintă corelația dintre economii și investiții. Economiile și investițiile sunt înfăptuite, de obicei, de persoane diferite și determinate de cauze independente unele de altele. De aceea, aprecia Samuelson, există posibilitatea ca proporțiile economiilor să nu coincidă cu acelea ale investițiilor. Neconcordanța în timp și în proporții a economiilor și investițiilor crează disproporții și dezechilibre în societate.
De asemenea, Samuelson adaugă în ecuația echilibrului, pe lângă consum și investiții și cheltuielile publice. După părerea sa, cheltuielile publice făcând abstracție de impozite, exercită asupra venitului național un efect multiplicator, identic cu cel al cheltuielilor private, iar reducerea cheltuielilor are un efect mai slab decât creșterea cheltuielilor acestora.
Stiglitz (1988) propune un plan format din opt părți pentru analizarea cheltuielilor publice. Acesta conținea următoarele etape:
– evaluarea necesității de a avea un program; evaluarea eșecului pieții căruia i se adreseaza programul;
– identificarea alternativelor acestui program;
– evaluarea consecințelor de eficiență ale programului;
– evaluarea consecințelor sale distribuționale;
– evaluarea compromisurilor dintre eficiență și calitate;
– evaluarea generală a programului;
– evaluarea consecințelor sale politice.
Stiglitz era de părere că unele dintre cererile de furnizare a servicilor publice apar dintr-o înțelegere inadecvată a pieții și a posibilităților guvernului de a îmbunătăți situația. Identificarea unui eventual eșec al pieții reprezintă un pas important în identificarea celui mai potrivit scop al acțiunii guvernamentale.
În economiile aflate în tranziție există trei tipuri de argumente macroeconomice pentru realizarea unui program de cheltuieli guvernamentale: argument referitor la eșecurile pieței, argument referitor la (re)distribuire, dar și argumente referitoare la intervențiile temporare și necesare ale guvernului legate de eșecurile specifice pieții sau menținerea bunăstării.
O creștere a cheltuielilor sociale poate fi explicată ca fiind o consecință a creșterii cererii pentru nevoile de protecție socială, nevoi care provin din modificarea structurii demografice (cel mai exact din îmbătrânirea populației), aceasta aducând creșteri ale cheltuielilor de sănătate publică și pensii.
Pentru a lua în considerare și o teorie a ofertei, teoria lui William J. Baumol arată lipsa creșterii productivității în sectorul public. Deoarece există o lipsă de productivitate, costul serviciilor oferite crește, în special prin raportare la nivelul veniturilor din sectorul privat, deși cantitatea și calitatea acestora rămân constante. Prin urmare, va crește și ponderea sectorului public ca urmare a creșterii prețurilor forței de muncă, fără însă să crească cantitatea de bunuri și servicii oferite.
Cererea privind măririle de salarii ale angajaților din sectorul public este susținută de capacitatea acestora de a se aduna în grupuri de presiune căpătând astfel o putere de negociere mai mare. Revendicările salariale vor fi întotdeauna fundamentate pe alte criterii decât productivitatea, și anume: echitatea salarizării, reducerea stimulentelor pentru comportamente incorecte, asigurarea nivelul de trai prin acoperirea riscului inflației etc. Creșterile salariale nefiind însă fundamentate pe productivitate, nu vor fi asociate cu creșterea performanței angajaților, ci vor constitui doar costuri fără acoperire în creșterea cantității sau calității serviciilor oferite. Astfel, costul serviciului public crește, ceea ce duce și la creșterea incidenței acestuia în societate.
Teoria lui Harold Wilensky despre statul bunăstării face referire la creșterea cheltuielilor guvernamentale legate de ideea de bunăstare. Wilensky susținea ideea că atât timp cât economia se află într-o continuă creștere, guvernul se va afla sub presiuni politice din ce în ce mai mari pentru a realiza un echilibru între distribuirea de bogăție și servicii, iar scăderea cheltuielilor se va realiza numai în momentul în care creșterea economică se va intensifica până se va ajunge la un nivel maxim al statului bunăstării.
Teoria Peltzman despre egalitatea în ceea ce privește bogăția și venitul, ilustrată de economistul cu același nume, susține faptul că nu poate exista o egalitate între aceste două elemente deoarece politica unei societăți este influențată de persoanele cu posibilități materiale mari. O consecință a acestei teorii va fi aceea că nu va exista o creștere a cheltuielilor guvernamentale, deoarece ar trebui să se facă o distribuție a bogățiilor de le cei înstăriți la cei săraci, iar acest lucru este imposibil.
În timpul erei post-belice, prețurile bunurilor și al serviciilor a crescut mult mai rapid în sectorul public decât în sectorul privat. Pentru acest fenomen au fost aduse două explicații, una dată de Beck (1976) care susținea ideea că procesul „Baumol's disease” explică creșterea relativă a bunurilor și serviciilor, iar Buchanan and Tullock (1977) a subliniat puterea de vot a birocraților, aceștia fiind un pion principal în modificarea prețurilor.
O altă teorie care facilitează o creștere a cheltuielilor publice este cea a alegerii publice, personajele principale ale acesteia fiind politicienii și birocrații. Această teorie a fost propusă de James Buchanan prin care aplică teoria economică la știința politică. Politicienii acționează în scopul obținerii voturilor la fel ca și oamenii de afaceri care încearcă să obțină clienți. Politicienii folosesc un comportament rațional și utilitarist, voturile fiind analoage prețurilor de piață.
James Buchanan spunea că „dacă forțele creșterii economice fac productivitatea să crească mai repede în sectorul privat decât în cel public, costurile serviciilor publice vor crește. Dacă această creștere diferențială de productivitate în cele doua sectoare este combinată cu un preț scăzut al elasticității cererii de servicii publice, cheltuielile totale pentru aceste servicii vor crește în raport cu produsul național.”
O altă teorie semnificativă referitoare la evoluția cheltuielilor publice este cea conform căreia între cheltuielile publice social-culturale și dezvoltarea economică există o relație de tip feed-back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale și financiare) pentru susținerea sau amplificarea susținerii cheltuielilor social-culturale. Aceste cheltuieli asigură un nivel de educație și de sănătate în creștere, care mărește capacitatea creativă a populației și, prin aceasta, perpetuează dezvoltarea economică. În această relație, cheltuielile publice social-culturale pot fi interpretate ca o investiție pe termen lung și foarte lung pe care societatea o face pentru a-și asigura dezvoltarea viitoare; de aceea, aceste cheltuieli publice sunt denumite investiții în resurse umane.
Termenul a fost introdus de Gary S. Becker care a dezvoltat analiza economică la comportamentul și relațiile umane, după care alți mari economiști (Philipe Salomon, Milton Friedman) au completat cu propriile contribuții acest nou domeniu al cercetării economice.
În prezent, investițiile în resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la creșterea aptitudinilor fizice și intelectuale ale indivizilor, considerați agenți producători actuali și/sau viitori. În structura acestor investiții se regăsesc trei componente principale: investiția intelectuală, investiția de sănătate și investiția culturală.
În lucrarea, „Long-Term Determinants of Portuguese Public Expenditures”, Paulo Reis Mourao încearcă să identifice factorii care determină creșterea cheltuielilor publice, studiu făcut pe cazul Portugaliei, dar care poate fi aplicat în orice alt stat. Acesta a folosit în analiza sa patru variabile (numărul de șomeri, numărul de angajați, flexibilitatea/rata de deschidere și transferurile curente pe cap de locuitor). Se cunoaște faptul că, după cel de-al doilea război mondial, cheltuielile publice au crescut semnificativ, acest lucru fiind explicat de unii economiști ca spre exemplu Bird, Buchanan și Wagner, dar și Becker prin creșterea cererii de bunuri și servicii publice, iar Baumol, Wildavksy și Niskanen susțin o teorie inversă, aceea că o creștere a ofertei de bunuri și servicii publice poate duce la creșterea cheltuielilor publice.
După ce a analizat toate modelele importante de creștere a cheltuielilor publice, acesta a ajuns la concluzia că relația dintre impozitele directe și indirecte, inclusiv transferurile pe cap de locuitor, sunt un factor foarte important în determinarea creșterii cheltuielilor publice.
CAPITOLUL II
Legea lui Adolph Wagner
Adolph Wagner s-a născut la data de 25 martie 1835 în Germania și s-a stins din viață la 8 noiembrie 1917. A fost un economist și un politician german, un savant în finanțele publice și un conducător al Kathedersozialist. De asemenea, este cunoscut pentru una din cele mai populare teorii propuse de acesta, și anume, Legea Wagner sau Legea de creștere a activității statului.
2.1 Aspecte teoretice
Legea Wagner a fost formulată pentru prima oară în anul 1883, fiind remarcată de Cullis și Jones ca o piatră de temelie a oricăror discuții referitoare la creșterea sectorului public. După o serie de observații empirice, Wagner a observat o creștere absolută cât și relativă a sectorului public din punct de vedere al cheltuielilor publice totale, analiza fiind făcută în țările industrializate. Creșterea sectorului public poate fi apreciată din perspectiva creșterii cheltuielilor guvernamentale, inclusiv a guvernelor locale sau naționale, din perspectiva creșterii transferurilor, a redistribuirilor de capital, a creșterii numărului de reglementări aplicabile pieței și sectorului privat în general, dar și din punctul de vedere al creșterii în volum a administrației (a numărului de angajați ai birourilor) sau a proprietăților publice (întreprinderile de stat).
Creșterea cea mai mare în societățile contemporane provine din cheltuielile sociale asociate statului bunăstării (în state ale bunăstării, precum Belgia, Germania, țările nordice, cheltuielile sociale reprezintă aproximativ 27% – 28% din PIB): extinderea beneficiilor la categorii tot mai largi de cetățeni. În cheltuielile sociale se includ atât transferurile din salarii (aproximativ 11% în zona Euro în 1970 la aproximativ 17,8% în 2010), dar și sistemul public de pensii, cu o creștere susținută determinată de creșterea speranței de viață și de îmbătrânirea populației. Astfel, cheltuielile publice cu pensiile erau de 1.2% din PIB în 1920, 4.5% în 1960, în 8.4% în 1980, în 9.8% în 1995, iar în 2008 au ajuns la 11%.
Creșterea cheltuielilor sociale poate fi explicată ca o consecință a creșterii cererii: nevoile de protecție socială rezultate din modificarea structurii demografice (îmbătrânirea populației) reclamă creșterea cheltuielilor de sănătate publică și pensii.
Economistul german afirma că această lege se va dovedi ca fiind adevărată atât timp cât la nivel economic și cultural se vor înregistra progrese. Examinarea acestor cheltuieli fiind făcută în secolul XIX, secol în care urbanizarea a cunoscut o creștere destul de importantă. Wagner spunea că în aceste condiții statul va trebui să extindă serviciile administrative, juridice și de ordine publică, să acorde o atenție sporită problemelor referitoare la redistribuirea veniturilor în economie și să adopte măsuri cu privire la necesitatea controlului monopolurilor private.
Pe măsură ce crește gradul de afluență al societăților (reflectat în PIB) crește și ponderea sectorului public. Societățile devin tot mai complexe și acest lucru presupune intervenția statului în reglementarea relațiilor sociale, dar și pentru oferirea de bunuri și servicii ce ar servi unor nevoi noi ale populației (nevoi de cultură, infrastructură, siguranță, justiție socială). Se presupune că, odată satisfăcute nevoile de bază, cetățenii vor solicita tot mai multe servicii publice ceea ce face ca inevitabil sectorul public să crească odată cu dezvoltarea economică.
De asemenea, urbanizarea și industrializarea sunt factori suplimentari ce pot fi invocați pentru creșterea sectorului public, prin creșterea reglementărilor dar și a soluționării problemelor sociale presupuse de generalizarea acestor fenomene. Urbanizarea aduce cu sine o serie de probleme ce nu pot fi soluționate decât de colectivitate, nu de piață.
Legea lui Wagner a primit și câteva critici din cauza lipsei unor precizări clare cu privire la relațiile cauză-efect dintre variabilele luate în calcul sau neclaritatea modalităților de verificare a ipotezelor emise. Acestea sunt unele din motivele pentru care Legea Wagner este în continuare un subiect de analiză foarte valoros în cercurile științifice, ducând la diverse interpretări ale legii.
O formulare modernă este cea conform căreia pe măsura creșterii venitului per capita în cadrul economiilor industrializate, sectorul public va avea o creștere relativă. De asemenea, Musgrave (1969) a încercat să explice relația existentă între creșterea sectorului public și cea a veniturilor per capita analizând elasticitatea cererii bunurilor publice în funcție de venit, acesta ajungând la concluzia că legea lui Wagner are un caracter derutant.
Wagner a observat o tendință a sectorului public, în țările industrializate din vest, de creștere în termeni absoluți în raport cu economia. Acesta aduce trei argumente la baza acestei legi, și anume: primul ar fi acela că statele ar trebui să-și dezvolte serviciile de administrație, serviciile juridice și altele; al doilea argument aduce în discuție creșterea preocupării statelor în distribuirea problemelor; iar ultimul presupune ca statele sa supravegheze mai mult piața monopolurilor.
Există o școală de gândire cu privire la cheltuielile publice, de asemenea, cu o istorie lungă și continuă, dar cu un caracter explicativ și nu unul prescriptiv. Scopul său este de a generaliza în legătură cu cheltuielile guvernamentale și nu în legătură cu a stipula logica de alegere, ci mai degrabă prin interferența directă a datelor statistice.
Abordarea este, probabil, mai bine cunoscută pe continentul european decât în Marea Britanie sau Statele Unite, și, prin urmare, necesită o explicație destul de completă. Legea a fost încurajată de o creștere semnificativă spre sfârșitul secolului trecut, între producția comunității și a cheltuielilor publice, care a fost observată într-un număr de țări (de exemplu: Prusia, Bavaria, Marea Britanie, America de Nord, Elveția). Aceste țări au în comun o tendință de creștere a producției pe cap de locuitor, dar diferit semnificativ în alte privințe importante. Au fost făcute încercări pentru a explica fenomenul de creștere a datoriilor angajamentelor militare și naționale, dar creșterea cheltuielilor a afectat prea multe alte servicii, precum și datoria angajamentelor militare care au variat prea mult de la o țară la alta pentru ca acestea să fie plauzibile.
În consecință, a ajuns să fie dezbătut faptul că datele au susținut existența unor legi generale privind creșterea producției pe cap de locuitor și de creștere a cheltuielilor guvernamentale. În general, economiștii care au scris la începutul secolului au arătat faptul că statisticile disponibile sugerau o „lege” care admitea faptul că cheltuielile guvernamentale trebuie să crească proporțional cu producția unei comunități pe cap de locuitor. Acesta a fost punctul de vedere al lui H.C. Adams.
În aceeași perioadă, cu toate acestea, scriitori din Europa aparținând Younger Historical School, și în special Adolph Wagner, au mers mai departe, argumentând că cheltuielile guvernamentale trebuie să crească într-un ritm mai rapid decât producția. Influența lui Wagner continuă să pătrundă în publicațiile continentale privind problema cheltuielilor publice. Esența argumentului său este că: „legea de creștere a activității de stat este rezultatul observărilor empirice în țările progresiste, cel puțin în civilizația europeană de vest. Explicațiile și justificările sale sunt reprezentate de presiunea progresului social și de modificările care rezultă în sferele relative ale economiei private și publice, în special în economia publică obligatorie. Rigurozitatea financiară ar putea împiedica extinderea activităților de stat, determinând nivelul de a fi condiționată de venituri, mai degrabă așa decât invers. Dar pe termen lung, dorința de dezvoltare a unui popor progresiv va depăși întotdeauna aceste dificultăți financiare.”
Primul punct important despre acest argument este faptul că, creșterea cheltuielilor provine din creșterea activității statului, care este, în sine, o consecință a progresului social. Cu alte cuvinte, legea lui Wagner este de fapt o lege de creștere a activității de stat: în măsura în care o astfel de activitate a crescut datorită progresului social, numai în această măsură, o creștere a cheltuielilor, de asemenea, este inevitabilă. Wagner nu sugerează că amploarea reală a activității de stat poate fi stabilită a priori. Preocuparea lui este pentru rata de creștere a cheltuielilor. Pentru aceasta lege el aduce ca dovadă date empirice verificate, pe mai multe țări, care atestă următorul lucru: producția pe cap de locuitor, activitatea de stat și cheltuielile au crescut în trecut mai mult decât proporțional.
Pentru a explica existența legii, Wagner face o distincție între trei tipuri de activități de stat. Acestea au fost întreținerea și punerea în aplicare a legii și ordinea pe plan intern și extern, participarea în producția de materiale, și furnizarea de astfel de servicii economice sau sociale precum educația și servicii bancare. Motivele invocate au fost prezentate separat pentru fiecare tip de activitate.
Pentru primul grup de activități, el sugerează nevoia de creștere a participării statului provenită „inevitabil” din administrația centrală în „atomizarea” vieții sociale și economice care rezultă din dezvoltarea economică. În același timp, statul trebuie să își sporească activitățile pentru a asigura menținerea și îmbunătățirea calității serviciilor pe care le prevede.
De asemenea, creșterea forței de muncă multiplică complexitatea vieții economice și, prin urmare, cauze posibile de divergență. Astfel, în cazul în care economia funcționează eficient, activitățile statului cu caracter preventiv și represiv trebuie să crească. Participarea statului în creșterea producției de materiale (al doilea tip de activitate de stat), pentru dezvoltarea de noi procese tehnice (Wagner s-a gândit în special la puterea aburului) face ca administrația publică să fie singura alternativă la societatea pe acțiuni. În opinia sa, este o condiție necesară și o alternativă convenabilă, deoarece societățile pe acțiuni nu ar putea să se ocupe de cantități mari de capital la fel de eficient ca o companie publică, deoarece întreprinderile private administrau greșit și pierdeau capital în timpul ciclurilor de afaceri din cauza intensificării acestor cicluri cauzate de tulburări speculative.
În cele din urmă, creșterea celui de-al treilea tip de activitate (prestarea de alte servicii economice și sociale) trebuie să apară în cazul în care evoluția tehnică este produsă în condiții favorabile pentru monopoluri, în cazul în care beneficiile sociale de servicii nu sunt sensibile la evaluarea economică (de exemplu, educație), și, încă o dată, în cazul în care statul ar putea deveni o sursă de stabilitate prin preluarea întreprinderilor mari a căror influență dominantă încurajează lipsa de echilibru.
Wagner însuși nu a prezentat legea lui ca fiind perpetuă și inevitabilă, cum ar fi legea gravitației. Pe de altă parte, el a considerat a fi ceva mai mult decât un simplu accident istoric. El se aștepta ca legea să dureze cel puțin pentru viitorul apropiat. Această lege este încă obiectul criticilor importante. Ea se bazează pe dovezi istorice, dar acceptarea ei ca ceva mai mult decât o observație statistică, necesită, de asemenea, o părere proprie a lui Wagner legată de natura statului ca entitate politică.
Adolph Wagner aduce argumente prin care se poate dovedi că o creștere a cheltuielilor guvernamentale poate avea loc în orice stat în curs de dezvoltare, iar unele dintre aceste motive sunt de natură tehnică și s-ar putea ca acestea să funcționeze indiferent din ce punct de vedere este văzut rolul statului.
Punctele expuse mai sus sunt doar o parte a argumentației sale, și nu ar justifica doar speranța că cheltuielile publice trebuie să se ridice întotdeauna la un ritm mai rapid decât producția comunitară. Mai mult, o examinare atentă sugerează că ceea ce pare a fi un argument tehnic simplu pentru creșterea cheltuielilor, în expunerea lui Wagner sunt de multe ori dependente de opiniile sale despre stat. Astfel, cel mai concret argument despre creșterea cheltuielilor guvernamentale este argumentul de stabilizare. La prima vedere, acest lucru are un aspect surprinzător de modern, în care evoluțiile ulterioare în macroeconomie au încurajat ideea că un sector public mare poate fi util în scopul politicii ocupării forței de muncă.
Economisti au început, pe de altă parte, să trateze posibile rigiditățile ale cheltuielilor din sectorul public ca pe o sursă de preț și la o fluctuație a ocupării forței de muncă. În orice caz, argumentul lui Wagner este într-adevăr foarte diferit de cel modern. Desigur, el credea că, o creare de întreprinderi publice ar putea ajuta la reducerea instabilității. Dar el nu demonstrează de ce toate țările trebuie să trateze întotdeauna stabilitatea economică ca un obiectiv important al politicii, iar rațiunea sa de bază pentru care se anticipează o creștere importantă a întreprinderilor publice se află în superioritate societăților pe acțini private.
În mod similar, afirmația sa că alte servicii publice trebuie să se extindă atât calitativ cât și cantitativ, nu provine numai din considerente tehnice, dar, de asemenea, opinia lui Wagner este că statul are datoria să se comporte în acest mod.
Ea nu poate fi acceptată, deoarece Wagner a reușit să demonstreze că o creștere seculară în producția comunitară trebuie să producă, în mod inevitabil, o creștere mai mult decât proporțională în importanța serviciilor guvernamentale. În cele din urmă, legea de creștere a cheltuielilor guvernamentale este o consecință a filosofiei politice și o interpretare a istoriei. „Dovada” de existență a unei astfel de legi depinde, prin urmare, de validitatea teoriei organice a statului pe care aceasta se bazează.
2.2 Stadiul cunoașterii
În studiul efectuat de Paulo Reis Mourao pe cazul Portugaliei, acesta încearcă să găsească factorii determinanți pentru creșterea cheltuielilor publice portugheze de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Pentru realitatea portugheză, este una dintre primele încercări de a discuta un set mare de factori determinanți testați simultan. În acest scop, metodologia a pornit de la un model care încearcă să identifice cheltuielile publice pentru un sistem de forțe simultane macroeconomice, iar pentru testare au fost urmați pașii asociați analizei de cointegrare.
Acesta a folosit cele mai convenabile tehnici și un set restrictiv de patru variabile (numărul de șomeri, numărul de angajați, flexibilitatea/rata de deschidere și transferurile curente pe cap de locuitor). Variabila cu o forță dominantă este cea a numărului de șomeri, deoarece, cheltuielile ajunseseră până la 0,3% din totalul cheltuielilor portugheze. Cheltuielile publice portugheze au conturat o creștere evidentă până la începutul anului 1980. Începând cu această perioadă, evoluția nu a fost caracterizată de o rată foarte semnificativă. Până în 1980, rata medie de creștere a acestui agregat macroeconomic a fost 9,2%. De atunci, rata medie de creștere a fost rotunjită la valoarea de 8,8%. Ca proporție din PIB real, cheltuielile publice portugheze au crescut de la 13% (din 1947) la 42% (până în zilele noastre). Grafice din seria analizată în această lucrare pot fi observate în Figura nr. 1 din anexa la prezenta lucrare.
În special, această lucrare are scopul de a identifica factorii determinanți care au influențat mișcările percepute în cheltuielile publice portugheze din 1947. Potrivit lui Albi, González-Páramo și Zubiri (2000), putem ajunge la rezultate părtinitoare, dacă luăm în considerare doar cheltuielile publice agregate ca o singură variabilă dependentă. Din cauza unor factori determinanți care pot influența direct cheltuielile publice, acestea au fost separate în cheltuieli curente și de capital.
Paulo Reis Mourao, în lucrarea sa, își propune să facă o comparație între deflatorii seriei publice à la Paasche, urmărind ideea lui Beck (1981), pentru a genera deflatorul final. Logaritmând valorile reale ale cheltuielilor, au fost identificate LDESPTR – totalul cheltuielilor publice reale; LCORRR – cheltuielile curente reale și LCAPR – cheltuielile reale de capital. Folosind date agregate (și componentele acestora) din 1947, s-a constatat că variabilele care explică în mod semnificativ mișcarea cheltuielilor publice totale sunt numărul șomerilor, numărul de angajați publici, rata de deschidere și transferurile curente reale pe cap de locuitor.
Observând cheltuielile curente și de capital și variabilele care influențează puternic aceste cheltuielile portugheze, s-a dedus faptul că acestea sunt determinate de relația dintre impozitele directe și indirecte și transferurile curente pe cap de locuitor. Aceste rezultate sunt în conformitate cu diferitele teorii anterior sugerate, cum ar fi: procesele de redistribuire (prin transferuri de capital), ciclurile politico-economice (evaluate prin numărul de șomeri), ipoteza iluziei fiscale (operând în special componente de cheltuieli agregate, precum cele de capital, și nu în total) și teoria birocratică (prin mișcarea indusă de un număr tot mai mare de angajați publici).
Folosind estimările modelului de corectare a erorilor, s-a verificat că, corectările anuale oscilau între 43,3% (componenta de capital) și 69,5% (cheltuieli curente), ajungându-se la concluzia că orice perturbare este asimilată în modelul pe termen lung în aproape doi ani. În cele din urmă există loc pentru o avertizare împotriva unei declarații foarte frecvente: aceste rezultate identifică unele agregate economice ca determinanți ai mișcării cheltuielilor publice portugheze. De exemplu, dacă numărul angajaților se modifică cu 1%, atunci valoarea reală a cheltuielilor publice va crește la valoarea maximă așteptată, adică 0,21%.
Într-un studiu efectuat de Stella Karagianni, Maria Pempetzoglou, Soultana Strikou de la University of Macedonia, acestea au examinat șase forme alternative funcționale ale legii lui Wagner, în UE-15 pentru perioada 1949-1998, aplicând anumite tehnici avansate de econometrice. În acest scop, au fost folosite serii de date anuale, provenite de la Institutul Financiar de Statistică.
Astfel, vor fi examinate relații pe termen lung între cheltuielile și veniturile guvernului, folosind tehnici econometrice recente. În scopul de a face comparație cu studiile precedente, vor fi aplicate două etape: analiza lui Engle și Granger, precum și probabilitatea maximă de abordare a lui Johansen. Pentru ca această relație să existe trebuie aplicat mecanismul de corectare a erorilor. În plus, fluxul de cauzalitate între două variabile este investigat prin testul de cauzalitate Granger. De ce au ales aceste țări? Deoarece fac parte din Uniunea Europeană, iar armonizarea lor economică sugerează o politică comună în toate problemele activității politice. Acest fapt presupune că dimensiunea sectorul public din fiecare țară-membră a Uniunii Europene în raport cu dimensiunea sectorului privat ar trebui să fie aproximativ același. Așa cum spuneam, au fost folosite șase interpretări ale legii lui Wagner și anume:
• Prima formulare a fost adoptată de Peacock și Wiseman (1961), care au interpretat legea după cum urmează: „rata cheltuielilor publice ar trebui să crească cu o rată mai mare decât PIB”.
• Formularea a doua a fost creată de Pryor (1968), care a declarat că „în țările în curs de dezvoltare, ponderea cheltuielilor publice de consum față de venitul național este în creștere”.
Astfel, dezvoltarea economico-socială face ca țări cu tradiții culturale și politice diferite să construiască institutii similare și să adopte treptat măsuri asemănătoare în ceea ce privește asigurarea unui standard minimal de viață.
Totodată, „modernizarea reduce diferențele între țări” și de-a lungul timpului, societățile vest-europene au parcus traiectorii convergente spre ceea ce numim astăzi ,,modelul” sau ,,civilizația occidentală”.
• În același an, Goffman a exprimat legea într-un mod diferit: „în timpul procesului de dezvoltare, creșterea PIB-ului pe cap de locuitor ar trebui să fie mai mică decât rata de creștere din sectorul activităților publice”.
• Potrivit lui Musgrave (1969), în ecuația a patra, „ponderea sectorului public în PIB este în creștere în comparație cu PIB-ul pe cap de locuitor, în timpul procesului de dezvoltare”.
• Gupta (1967) consideră că cheltuielile guvernamentale pe cap de locuitor sunt funcție de PIB pe cap de locuitor.
Potrivit acestuia, asigurarea unei dezvoltări sustenabile presupune, concomitent, dezvoltare economică, socială și protecția mediului înconjurător, iar politicile fiscale și bugetare, datorită caracterului lor redistributiv, influențează dezvoltarea sustenabilă prin efectele manifestate asupra creșterii economice sau a investițiilor în capitalul uman.
• În cele din urmă, Mann (1980), în încercarea sa de a verifica empiric existența legii lui Wagner, a adoptat formularea a șasea, potrivit căreia „cota cheltuielilor publice în PIB este o funcție de PIB”.
Este important de menționat că, în scopul acestei lucrări, toate variabilele implicate au fost exprimate într-o formulare logaritmică. Datele care au fost folosite sunt anuale și acoperă perioada 1949-1998, pentru toate țările UE-15 (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia și Regatul Unit).
Se pare că toate datele au o tendință crescătoare. Punctele majore care apar de la testul Εngle-Granger sunt în majoritatea țărilor UE, nicio relație pe termen lung nu a fost respectată, cu excepția Finlandei, Italiei și Țărilor de Jos. În schimb, testul Jo-Hansen susține existența legii lui Wagner în majoritatea țărilor UE, cu excepția Franței și Italiei. Aceste diferențe sunt atribuite dezavantajelor care caracterizează metoda Engle-Granger și aplicarea diferită a celor două teste. În ceea ce privește testul de cauzalitate Granger, modele de cauzalitate între venituri și cheltuieli guvernamentale prezintă diferențe dramatice între diverse țări. Există suport limitat pentru modelul de cauzalitate deoarece legea este complet verificată doar în două țări – Finlanda și Italia. Rezumând rezultatele provenite din trei teste, nu putem respinge ipoteza nulă în totalitate pentru perioada 1949-1998 în UE-15, în ciuda programelor de privatizare avansate în majoritatea țărilor europene. Rezumând, putem concluziona că legea lui Wagner există în marea majoritate a țărilor Uniunii Europene, bazându-se pe criteriul Johansen, care este una dintre metodele econometrice cele mai fiabile.
„Testarea legii lui Wagner pentru Turcia, între 1990 – 2000”, este o lucrare redactată de FERDA HALICIOGLU prin care a încercat să testeze valabilitatea legii lui Wagner pentru Turcia prin folosirea unor metode moderne de tehnici econometrice pentru anumite serii de timp. Ca un fapt stilizat în domeniul finanțelor publice, legea lui Wagner a atras un interes substanțial cercetătorilor. Estimările empirice a legii lui Wagner sunt, în general, bazate pe interpretările diferite a ceea ce a însemnat cu adevărat Wagner.
Există cel puțin șase versiuni bine-cunoscute ale legii, toate presupunând că acestea reprezintă spiritul acestei legii. Cercetările empirice anterioare bazate pe tehnici econometrice clasice din anii 1960 până la începutul anilor 1980 au furnizat probe evidente pentru această lege, aproape fără excepții. Evoluțiile tehnicilor econometrice din anii 1980-1990, au adus rezultate îndoielnice sau pur și simplu false, dar reestimările din ultimele decenii ale acestor tehnici au început să ofere rezultate mixte pentru valabilitatea legii lui Wagner. Sursa acestei contradicții ar putea fi explicată provizoriu, după cum urmează: fie există o tehnică econometrică modernă a serilor de timp foarte sensibilă în utilizarea pe un anumit interval de timp, care necesită observații considerabile mai mari în ceea ce privește metodele clasice de regresie sau din interpretarea legii ce s-ar putea deduce că această formă funcțională nu e potrivită pentru a aplica tehnici econometrice moderne pe aceste serii de timp.
În ceea ce privește dovezile empirice furnizate pentru Turcia în această lucrare, folosind tehnici econometrice moderne pentru seriile de timp, este clar că legea lui Wagner, în acest caz, nu adoptă o formă tradițională, din moment ce nici teste de cointegrare și nici cauzalitatea nu au fost în conformitate cu implicațiile propuse de drept.
Privind interpretarea legii lui Wagner în termeni generali și argumentând forma funcțională adoptată s-a ajuns la concluzia că există o relație pozitivă pe termen lung între ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB și creșterea venitului real pe cap de locuitor, care sprijină legea. Cu toate acestea, o analiză suplimentară pe baza testului de cauzalitate Granger a arătat că legea nu este relevantă pentru Turcia sau cel puțin direcția fluxurilor a fost respinsă.
Studiul „Suportă economia indiană legea lui Wagner? O analiză econometrică” încearcă să examineze validitatea Legii lui Wagner în India pentru perioada 1950/51 – 2007/08. Șase versiuni ale ipotezei lui Wagner au fost estimate de către economiști diferiți, care susțin existența pe termen lung a relației dintre creșterea economică și creșterea cheltuielilor publice. Două pauze structurale au fost, de asemenea, date pentru a testa impactul unor schimbări structurale în economia indiană cu privire la creșterea cheltuielilor publice. S-a constatat că prima pauză structurală acordată pentru perioada de liberalizare a determinat modificări nesemnificative în elasticitatea de creștere a cheltuielilor publice.
Cu toate acestea, schimbările observate în elasticitate din a doua etapă de liberalizare intensivă sunt statistic semnificative. Totodată, legea lui Wagner este în continuare suportată în cursul intensiv al fazei de liberalizare fiind caracterizată de o scădere semnificativă a elasticității. Dovezile empirice în ceea ce privește dinamica pe termen scurt resping existența oricărei relații între creșterea economică și dimensiunea cheltuielilor publice.
O caracteristică remarcabilă a cheltuielilor publice în India este creșterea continuă a acestora, după ce aceasta și-a obținut independența. După acest eveniment, India și-a luat responsabilitatea de a stabili un stat al bunăstării bazat pe o dezvoltare economică planificată. Obiectivul principal este de a promova economia și bunăstarea socială a poporului, guvernul cheltuind pentru aceste obiective importante. Astfel, o tendință continuă de creștere a fost observată în cheltuielile publice de guvernul indian. Tendința veniturilor și cheluielilor din sectorul public indian poate fi observată în tabelul nr. 3 din anexa la prezenta lucrare.
Ponderea cheltuielilor curente în cheltuielile totale ale Guvernului din India a crescut de la 65.41% în 1950-1951 până la 83.41% în 2007-08. În consecință, ponderea cheltuielilor de capital din totalul cheltuielilor a scăzut de la 34.59% în 1950-1951 până la 16.59% în 2007-08. De asemenea, s-a observat că în primele două decenii (de exemplu, 1950-1970) creșterea cheltuielilor de capital a crescut într-un ritm foarte rapid față de cheltuielile curente. Dar din 1970 acestea au fost într-un declin continuu, iar cota sa în total cheltuielilor a scăzut de la 44.35% la 16.59%, ceea ce înseamnă că nu este o tendință prea bună pentru o țară în curs de dezvoltare precum India. Mai mult, ponderea cheltuielilor publice globale în PIB a crescut de la 5.44% în 1950/51 până la 16.49% în 2007/08. În concluzie, având în vedere creșterea ponderii cheltuielilor publice în PIB, au fost atribuite doar creșteri în ponderea cheltuielilor curente. Cele mai importante motive din spatele acestor creșteri a cheltuielilor curente ale guvernului central sunt cheltuielile de apărare, cheltuielile administrative, subvenții, subvenții pentru ajutorarea statelor și cheltuielile privind serviciile sociale și economice. O astfel de creștere fenomenală în cheltuielilor guvernamentale, de-a lungul anilor, confirmă expansiunea sectorului public în India, o dată cu creșterea economică. Datele pentru acest studiu care acoperă perioadele 1950-1951 și 2007-08 au fost culese din bazele de date ale Intitutului Internațional Financiar de Statistică (IFS) și din bazele de date financiare statistice de la Guvern(GFS), confirmate de către FMI. Întrucât GFS a servit ca sursă de date pentru cheltuielile guvernamentale, toate celelalte variabile, cum ar fi cheltuielile de consum, produsul intern brut și populație au fost stoarse din IFS. Pentru a neutraliza impactul creșterii sau scăderii prețurilor, toate variabilele au fost raportate prețurilor din anul 2000, prin utilizarea indicatorilor adecvați. Pentru a estima elasticitatea relativă, au fost utilizați logaritmii naturali ai tuturor variabilelor.
Pentru Pakistan, Mohammad Afzal și Qaisar Abbas, au folosit pentru reinvestigarea legii lui Wagner, între anii 1960 – 2007, metode tradiționale de tehnici econometrice a seriilor de timpi, adăugând la forma funcțională a legii deficitul bugetar și creșterea populației. Ipoteza lui Wagner nu se verifica pentru agregatele cheltuielilor publice și de venituri în trei perioade, și anume: 1961-2007, 1973-1990, 1991-2007.
Legea lui Wagner era totuși valabilă pentru perioada 1981-1991 după ce a fost introdus deficitul fiscal ca suport al teoriei keynesiane despre cheltuielile publice. Nu există nicio relație pe termen lung între cheltuielile totale și venituri, precum și între cheltuielile defalcate și venituri. Această lege are anumite ipoteze renumite despre cheltuielile publice, deși nu prea clare, primind o atenție imensă în țările dezvoltate și în curs de dezvoltare.
Lucrarea de față s-a axat pe anchete de aplicare a ipotezelor lui Wagner în Pakistan, folosind date pe o perioadă lungă de timp și a metodelor econometrice tradiționale. A fost explorată relația dintre cheltuielile guvernamentale totale și venitul pe cap de locuitor pentru patru perioade, iar anii 196-1972 nu au făcut excepție de la ipotezele acestei legi. În mod similar, legea este valabilă și pentru cheltuielile de administrare pentru anii1981-2007 și 1991-2007 și cheltuielile de dezvoltare pentru 1991-2007, deși coeficientul este foarte mic.
Atunci când creșterea populației a fost adăugată împreună cu deficitul fiscal, legea nu a mai fost valabilă. Nu există nicio relație de cauzalitate între veniturile și cheltuielile publice. Există o cauzalitate unidirecțională între deficitul fiscal și a cheltuielilor publice ca și în cazul dintre venituri și deficitul fiscal.
„O analiză empirică a validității legii lui Wagner în China” este un studiu efectuat de Yan Zheng. Această lucrare prezintă o analiză empirică a dimensiunii guvernului chinez, măsurată prin cheltuielile sale anuale, precum și prin rata de creștere a economiei. Mai precis, este concepută pentru a examina aplicabilitatea legii lui Wagner în economia chineză. Statisticile utilizate în această cercetare sunt date anuale serilor de timp pe totalul cheltuielilor publice și produsul intern brut, care acoperă perioada din 1952-2007.
În mod neașteptat, rezultatele empirice nu au arătat nicio dovadă puternică în sprijinul valabilității legii lui Wagner pentru economia chineză. Cu toate acestea, cercetările arată o caracteristică a parametrilor care variază în timp pentru relația dintre cheltuielile guvernulul chinez și rata de creștere a PIB-ului. În funcție de rezultatele empirice raportate în această lucrare, au fost obținute următoarele două concluzi de bază: prima se referă la o realitate a relațiilor lui Wagner, pentru o variație mare de timp, între PIB-ul Chinei și a cheltuielilor guvernamentale, indicând faptul că parametri standard fixați pot duce la comportamente inadecvate, în cazul în care rezultatele sunt incorecte. În al doilea rând, deși acest test nu a dat rezultate care să sprijine validitatea legii lui Wagner în China, acestea au evidențiat un fapt foarte important: funcția sistemului de finanțe chinez în cadrul sistemului de planificare economică a fost destul de limitată din cauza cheltuielilor guvernamentale endogene existente în sistemul economic de planificare.
După 1990, mai ales după stabilirea unui nou sistem fiscal, această situație s-a schimbat foarte mult, funcția finanțelor publice fiind consolidată, iar politica fiscală joacă un rol mai important în ajustarea economică. Acest fenomen ar putea fi atribuit, de asemenea, cheltuielilor guvernamentale care au crescut în perioadele de recesiune și au crescut în perioadele de expansiune. Cererea forței de muncă este, de asemenea, schimbată, crescând în perioada de expansiune și scăzând în perioada de recesiune. Cheltuielile guvernamentale, orele de muncă, utilizarea de capital, și productivitatea vor varia în funcție de creșterea producției.
În studiul „Legea lui Wagner în secolul al 19-lea în Grecia: o analiză de cointegrare și cauzalitate” realizat de Dimitrios Sideris, s-a încercat să se demonstreze că există o tendință pe termen lung între creșterea cheltuielilor guvernamentale și creșterea venitului național, utilizându-se legea lui Wagner pe anumite date grecești, empirice, din secolul 19 până la începutul secolului 20.
Avantajul de bază al studiului este că intervalul de date acoperă o perioadă de mai mult de un secol. Un eșantion de date mai mare oferă un rezultat cât mai corect pentru interpretările economice și concluziile statistice. În plus, perioada analizată se referă la faza de dezvoltare a economiei grecești, în care, creșterea activității statului îndeplinește toate caracteristicile legii lui Wagner. Constatările indică faptul că, probabil, legea lui Wagner este valabilă pentru economiile care sunt în faza lor incipientă de dezvoltare.
După o examinare aprofundată a proprietăților dependente de serile de timp, valabilitatea analizei de cointegrare a existat pe o perioadă îndelungată de timp, între variabile, exprimate după cele mai populare șase metode ale legii lui Wagner. În plus, semnele și mărimile exprimate ale parametrilor au sprijinit legea. Apoi, testul de cauzalitate a lui Granger a indicat o legătură de cauzalitate între veniturile și cheltuielile publice în cele mai multe cazuri. Rezultatele furnizate confirmă valabilitatea legi și că sunt în conformitate cu alte studii care au analizat relația între cheltuielile publice și venitul național, în alte economii în timpul secolului 19. Constatările indică faptul că, probabil, legea lui Wagner este valabilă pentru economiile care sunt în faza lor incipientă de dezvoltare.
„Legea lui Wagner revizuită: teste de cointegrare și cauzalitate pentru Noua Zeelandă” este o lucrare realizată de economiștii Saten Kumar, Don Webber și Scott Fargher. Legea lui Wagner prevedea următorul lucru: cheltuielile publice vor crește într-un mod mai rapid decât creșterea PIB și, prin urmare, ca economia să se dezvolte, cota de creștere a PNB trebuie să crească în timp. Susținerea teoriei clasice a lui Wagner se datorează aspectelor administrative și bunăstării statului care cresc în dificultate, ceea ce înseamnă că direcția de cauzalitate provine din PNB la ponderea cheltuielilor guvernamentale. Dar o ipoteză alternativă, expusă de Keynes (1936), constă în aceea că stimulentele fiscale sunt uneori necesare pentru a impulsiona cererea agregată și PNB, mai ales în vremuri de recesiune.
Această linie de gândire exemplifică faptul că direcția de cauzalitate poate fi de la cheltuieli guvernamentale la PNB. Relația dintre cheltuielile guvernamentale și producția națională este importantă pentru multe probleme legate de politică. Pe termen lung, estimările relației dintre cheltuielile guvernamentale și producția națională ar permite identificarea unui punct de referință față de care să se poată identifica orientarea politicii fiscale adoptată de către guverne. Relația dintre cheltuielile guvernamentale și producția națională este, de asemenea, relevantă pentru dezbaterea privind viabilitatea finanțelor publice, în special atunci când guvernele luptă să restrângă cheltuielile guvernamentale.
Noua Zeelandă a fost o economie extrem de protejată și reglementată, cel puțin în prima jumătate a secolului 20, datorită introducerii sistemelor de securitate socială, reglementarilor industriale și importurilor puternic reglementate. Dar, din 1984, subvențiile guvernamentale au fost eliminate, ratele marginale ale impozitelor au fost reduse iar controalele privind ratele dobânzilor, salariile și prețurile au fost eliminate. Liberalizarea întreprinderilor de stat în anii 1980 și 1990 a redus rolul guvernului în economie, care, fără îndoială, a dus la rate mai ridicate ale șomajului (iar cheltuielile sociale au crescut), deși această rată s-a redus în ultimii ani la un nivel scăzut de aproximativ 3,5%. Cu toate acestea, deficitul de cont curent, care a fost de mai mult de 6.5% din PIB în 2000, este în creștere și se ridică la 9% din PIB în 2006. Volatilitatea exportului și scăderea cursului de schimb a dolarului ar putea reduce deficitul în Noua Zeelandă.
Această lucrare caută să identifice perioada de valabilitate a legii lui Wagner pentru Noua Zeelandă care utilizează o serie din metode alternative de estimare și două măsuri de ieșire (PNB și PIB). Prin urmare, datorită acestei recesiuni mondiale financiare, guvernul Noua Zeelandez ar trebui să fie mai precaut cu privire la cheltuielile sale prezente și viitoare pentru că aceste cheltuielile publice suplimentare probabil vor provoca venituri mai mari pe termen lung. Datoria publică în Noua Zeelandă se ridică la aproximativ 23 la sută (estimată în 2008) din PIB, și orice creștere suplimentară ar implica faptul că cheltuielile guvernamentale în viitor pot fi îndreptate spre deservirea datoriei în detrimentul cheltuielilor de capital și de tehnologie.
Clement A.U. Ighodaro, Dickson E. Oriakhi sunt autorii lucrării „Există o relație între cheltuielile guvernamentale și creșterea economică în Nigeria, urmând ipotezele legii lui Wagner?” în care aceștia au încercat să observe valabilitatea acestei legi în Nigeria. În timp ce studiile anterioare pentru a testa ipoteza lui Wagner pentru Nigeria au folosit totalul cheltuielilor guvernamentale, această lucrare, în plus față de totalul cheltuielilor guvernamentale, a folosit date dezagregate ale cheltuielilor din 1961-2007, în special cheltuieli administrative generale și ale comunității și serviciile sociale, pentru a determina cheltuieli publice specifice care pot avea un impact foarte puternic asupra creșterii economice.
Studiile pentru Nigeria arată că nu există un consens în ceea ce privește ipoteza lui Wagner. De exemplu, studiul empiric făcut de către Aigbokhan (1996) a găsit o cauzalitate bi-direcțională între totalul cheltuielilor guvernamentale și venituri, Essien (1997) a folosit două proceduri, una din Engle și Granger și una din testele standard de cauzalitate, fără a găsi pe termen lung o relație de cauzalitate între cheltuielile publice și venitul real. Deși, Aregbeyen (2006) a confirmat valabilitatea legii lui Wagner, în studiul său, Babatunde (nedatat), utilizând o Bound Bound de testare, a constatat că legea Wagner nu se confirmă pentru perioada studiată (1970-2006), mai degrabă, el a găsit un suport empiric slab în proporția lui Keynes.
În concluzie, utilizând totalul cheltuielilor guvernamentale, precum și cheltuielile specifice, ca variabile dependente, s-a constatat că legea lui Wagner nu a fost validată chiar cu includerea altor variabile de politică fiscală în alte modele. Interpretarea rezultatului ar fi acela că, deși creșterea în totalului cheltuielilor guvernamentale, a cheltuielilor specifice cu privire la administrația generală și comunitare și servicii sociale care provoacă creșterea economică, se recomandă ca factorii de decizie să crească mereu, acest lucru neafectând creșterea economică, ci mai degrabă va propulsa o creștere economică în Nigeria.
Nici Iranul nu a scăpat de o analiză a cheltuielilor publice prin aplicarea legii lui Wagner. Studiul realizat de economiștii Mohammad Ghorbani și Ali Firooz Zarea, numit „O investigație a legii Wagner în economia Iranului” a dorit să confirme existența acestei legi în acest stat. Aceștia au folosit date din intervalul 1960-2000. Prin efectuarea testului de cointegrare Engel-Granger, s-a arătat că PNB, cheltuielile publice și cheltuielile de consum nu s-au integrat corespunzător. Rezultatele au arătat că elasticitatea venitului real pentru versiunile non-proporționale erau mai mari decât unu și pentru cele proporționale au fost mai mari decât zero. În plus, legea lui Wagner a fost acceptată pentru economia Iranului. Prin urmare, de-a lungul acestei perioade de timp creșterea cheltuielilor guvernamentale și mărimea guvernului a fost un rezultat firesc al creșterii economice.
CAPITOLUL III
Aplicabilitatea legii lui Wagner în statele central și est-europene
– studiu de caz –
Leagea lui Wagner este o „lege a extinderii crescânde a activităților publice și în special ale statului”, astfel, „cauzele interne ale extinderii activităților statului și, în general a activităților publice se pot deduce în parte din caracterul statului și comunei, stabilind prin experiența la popoarele civilizate aflate în progres, iar in parte ele rezultă inductiv din diferite fapte din care iese în evidență extinderea acestor activități.”
Creșterea, de-a lungul timpului, a ponderii cheltuielilor publice care au loc în economiile statelor atât în mărime absolută, cât și în mărime relativă indică, în mod evident, creșterea ponderii sectorului public în cadrul economiei. Astfel, un studiu privind cheltuielile publice al Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCDE) din 1978 a arătat că, in intervalul a două decenii (mijlocul anilor 1950-mijlocul anilor 1970), cheltuielile publice în toate marile țări au crescut cu o rată mai înaltă decât PIB (de la o medie mai mică de 30% la peste 40%, iar în multe țări și 50%).
Această creștere s-a remarcat și în cazul statelor din Europa centrală și de est (fiind incluse aici Belarus, Rusia, Ucraina, Germania, Polonia, România, Slovacia, Austria, Elveția, Ungaria, Slovenia, Cehia, Moldova, Liechenstein, Croația, Lituania etc.), astfel cum rezultă din datele pe care le vom prezenta în continuare.
Peacock și Wiseman, în anul 1961, au interpretat Legea lui Wagner astfel: „cheltuielile publice trebuie să crească cu un procent mai mare decât produsul intern brut”.
Prezentăm în figura de mai jos, pentru Bulgaria, evoluția produsului intern brut și procentul cheltuielilor publice din PIB pentru perioada 2000-2008:
Figura nr. 2 – Evoluția PIB și a cheltuielilor publice ca % din PIB pentru Bulgaria în perioada 2000-2008
Din analiza datelor din graficul de mai sus, rezultă că, în cazul Bulgariei, cu cât produsul intern brut a crescut, ponderea cheltuielilor publice în PIB a scăzut.
Pentru Cehia, în perioada 2000-2008, nivelul produsului intern brut și ponderea cheltuielilor publice în acesta rezultă din graficul de mai jos:
Figura nr. 3 – Evoluția PIB și a cheltuielilor publice ca % din PIB pentru Cehia în perioada 2000-2008
Din analiza datelor prezentate în graficul de mai sus, în cazul Cehiei, rezultă faptul că pe măsură ce crește PIB, ponderea cheltuielilor publice ca procent din PIB scade.
Prezentăm în graficul de mai jos evoluția PIB și procentul cheltuielilor publice din PIB pentru perioada 2000-2008 pentru Estonia:
Figura nr. 4 – Evoluția PIB și a cheltuielilor publice ca % din PIB pentru Estonia în perioada 2000-2008
Din analiza datelor din graficul de mai sus, rezultă faptul că, în cazul Estoniei, odată cu creșterea PIB, crește și procentul cheltuielilor publice în PIB.
Pentru Letonia, în perioada 2000-2008, evoluția PIB și procentul cheltuielilor publice din acesta au fost următoarele:
Figura nr. 5 – Evoluția PIB și a cheltuielilor publice ca % din PIB pentru Letonia în perioada 2000-2008
Din analiza datelor prezentate în graficul de mai sus, putem trage concluzia că în cazul Letoniei, odată cu creșterea PIB, crește și procentul cheltuielilor publice în PIB.
Pentru Lituania, în perioada 2000-2008, evoluția PIB și procentul cheltuielilor publice din acesta au fost următoarele:
Figura nr. 6 – Evoluția PIB și a cheltuielilor publice ca % din PIB pentru Lituania în perioada 2000-2008
Din analiza datelor prezentate în graficul de mai sus, putem trage concluzia că în cazul Lituaniei, odată cu creșterea PIB, crește și procentul cheltuielilor publice în PIB.
Pentru Ungaria, prezentăm în graficul de mai jos evoluția PIB și procentul cheltuielilor publice din PIB pentru perioada 2000-2008:
Figura nr. 7 – Evoluția PIB și a cheltuielilor publice ca % din PIB pentru Ungaria în perioada 2000-2008
Din analiza datelor prezentate în graficul de mai sus, putem trage concluzia că în cazul Ungariei, odată cu creșterea PIB, scade procentul cheltuielilor publice în PIB.
Pentru Polonia, prezentăm în graficul de mai jos evoluția PIB și procentul cheltuielilor publice din PIB pentru perioada 2002-2008:
Figura nr. 8 – Evoluția PIB și a cheltuielilor publice ca % din PIB pentru Polonia în perioada 2002-2008
Din analiza datelor prezentate în greficul de mai sus, putem trage concluzia că în cazul Poloniei, odată cu creșterea PIB, crește și procentul cheltuielilor publice în PIB.
Pentru Slovenia, prezentăm în graficul de mai jos evoluția PIB și procentul cheltuielilor publice din PIB pentru perioada 2000-2008:
Figura nr. 9 – Evoluția PIB și a cheltuielilor publice ca % din PIB pentru Slovenia în perioada 2000-2008
Din analiza datelor prezentate în graficul de mai sus, putem trage concluzia că în cazul Sloveniei, odată cu creșterea PIB, scade procentul cheltuielilor publice în PIB.
Pentru Slovacia, prezentăm în graficul de mai jos evoluția PIB și procentul cheltuielilor publice din PIB pentru perioada 2000-2008:
Figura nr. 10 – Evoluția PIB și a cheltuielilor publice ca % din PIB pentru Slovacia în perioada 2000-2008
Din analiza datelor prezentate în graficul de mai sus, putem trage concluzia că în cazul Slovaciei, odată cu creșterea PIB, crește și procentul cheltuielilor publice în PIB.
Pentru România, prezentăm în graficul de mai jos evoluția PIB și procentul cheltuielilor publice din PIB pentru perioada 2000-2008:
Figura nr. 11 – Evoluția PIB și a cheltuielilor publice ca % din PIB pentru România în perioada 2000-2008
Din analiza datelor prezentate în graficul de mai sus, putem trage concluzia că în cazul României, odată cu creșterea PIB, crește și procentul cheltuielilor publice în PIB.
În ceea ce privește aplicabilitatea Legii Wagner, astfel cum a fost interpretată de Peacock și Wiseman, din analiza figurilor nr. 2-11 prezentate mai sus, se poate trage concluzia că aceasta se aplică, pentru perioada anializată, respectiv 2000-2008, în cazul Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei și României.
În cazul Bulgariei, Cehiei, Ungariei și Sloveniei, pentru perioada analizată, respectiv 2000-2008 aceasta nu se aplică.
Conceptul de cheltuieli publice este indisolibil legat de conceptul de sector public, care poate fi privit ca reflectând tranzacții bugetare, întreprinderi publice, reglementare publică. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative în privința ocazionării de cheltuieli care sunt menite să acopere nevoi de interes general (educație, sănătate, apărare).
Creșterea cheltuielilor publice pentru educație, recreere și cultură, sănătate și servicii legate de bunăstare a fost explicată de către Wagner în funcție de elasticitatea cererii pentru aceste activități funcție de venit. Pentru Wagner, aceste servicii reprezintă nevoi cu elasticitate superioară funcție de venit. Astfel, dacă veniturile reale în economie cresc (de exemplu crește PIB), cheltuielile publice pentru aceste servicii vor crește mai mult decat proporțional, ceea ce va conta în creșterea indicelui cheltuielilor publice în PIB.
În ceea ce privește politica socială, în ultimii douăzeci de ani, tendința generală a țărilor din Europa centrală și de est a fost de a se ,,importa” cât mai repede modelul statului bunăstării și al securității sociale dezvoltat în Europa occidentală. Dorința muncitorilor din Est a fost de a beneficia de aceleași avantaje ca și colegii lor de breaslă din țările occidentale, deși era evident că economia estică, depășită din punct de vedere tehnologic, nu putea fi competitivă la nivel mondial în condițăile liberei concurențe.
Au urmat, firesc, frustările și seria de proteste sociale vehemente (stimulate și de nostalgia ,,gratuităților” comunismului), care au făcut ca mersul reformei economice să fie greoi și nu de puține ori întrerupt de sincope dureroase.
În ceea ce privește cheltuielile sociale, per ansamblu, cheltuielile publice destinate susținerii sectorului social în țările central și est-europene au crescut în anii tranziției, dar nu atât de mult cât ar fi fost de așteptat dacă promisiunile națiunilor vestice ar fi devenit realitate. Tendințele generale de implicare publică a statelor central și est-europene în asistarea economică a categoriilor socio-economice defavorizate, pe durata tranziției, nu au fost la fel de consistente în toate țările.
Potrivit unor analiști sociali, în România de exemplu, s-a manifestat chiar o oarecare tendință de retragere progresivă a statului din gestionarea sectorului social, mai ales la mijlocul și către a doua parte a intervalului, aplicându-se în special politici sociale de orientare rezidualistă, ca urmare a unor probleme de finanțare.
În ansamblu, voința politică a Estului s-a manifestat pe direcția restructurării sistemului (în unele țări mai repede și mai ferm, în altele mai încet și mai ezitant) încât până la urmă corpul social al acestor societăți a parcurs un proces complex de maturizare și asumare a necesității modernizării generale. Chiar dacă legislația socială a început să reproducă în linii mari tiparele statului-bunăstării din Europa occidentală, aceste reglementări nu vor avea consistență reală decât atunci când economia Estului va produce suficiente resurse pentru alimentarea programelor sociale.
Drumul spre bunăstare trece fără îndoială printr-o economie eficientă și competitivă.
Examinând dinamica cheltuielilor sociale ca procent din PIB în țările din Europa centrală și de est, înclusiv în România, se observă o ușoară creștere în anii ce au urmat căderii comunismului (Tabelul nr. 7). Este adevărat că această creștere – în cazul României – pornește, pe de o parte, de la un nivel foarte redus al cheltuielilor sociale în comparație cu celelalte țări est-europene, iar, pe de altă parte, creșterea este mult mai mică decât în acestea.
Tabelul nr. 13 – Dinamica PIB-ului real ca procent din anul 1989 pentru țările central și est europene
Până și țările fostei Uniuni Sovietice, care au pornit de la un nivel mai scăzut al cheltuielilor sociale, și-au sporit efortul de compensare a pierderilor suferite în timpul tranziției, mai mult decât România. Un factor explicativ al acestei situații este reprezentat și de opțiunile de politică socială ale decidenților politici.
Dacă analizăm cifrele referitoare la PIB în termeni absoluți (Tabelul nr. 7) se observă o scădere în valoare reală a PIB față de 1989 și aceasta se poate explica (cel puțin în cazul României) și prin scăderea PIB după 1989 (Tabelul nr. 8 din anexa la prezenta lucrare).
Tabelul nr. 14 – Ratele creșterii PIB (schimbări anuale, %)pentru țările central și est europene
Cifrele din Tabelele nr. 7 și 8 ne indică faptul că toate țările est-europene au trecut prin perioade mai grele, reușind ulterior să se redreseze. În România, după un ușor reviriment economic între 1993 și 1996, situația economică s-a înrăutățit din nou.
Dincolo de aceste date statistice, în termeni de ideologie, tendința statului bunăstării din țările central și est europene pare a se orienta spre modelul sudic, cu un rol redus al statului, în timp ce conceptul cetățeniei sociale pare a se eroda. Totuși, în această privință trebuie remarcat că moștenirea regimului socialist pare a încuraja menținerea unui nivel ridicat de dezvoltare a conceptului de cetățenie socială.
În acest sens mai, poate acționa și presiunea exercitată de o posibilă integrare în Uniunea Europeană.
Analizând situația protecției sociale din țările central și est-europene, Standing afirmă că factorii de decizie în domeniul politicilor sociale din cele mai multe dintre aceste țări au fost „încurajați“ să introducă măsuri care sunt apropiate de „modelul rezidual de stat al bunăstării” în sensul celui identificat de Titmuss, „bazat pe o îmbinare a asigurărilor sociale și a asistenței sociale, și o parțială privatizare a politicilor sociale”.
Un alt tip de cost social major al tranziției s-a concretizat în diminuarea considerabilă a calității actului educațional și a participării școlare. A avut loc o deteriorare a condițiilor oferite de serviciile publice pentru desfășurarea activităților didactice. De-a lungul anilor ‘90, în multe dintre țările în tranziție, resursele alocate educației publice s-au menținut la cote extrem de modeste.
Cheltuielile publice reale per elev/student au suferit o diminuare dramatică. Între țările care au redus cheltuielile publice cu educația se numără Azerbaidjan, Bulgaria și Georgia. În Bulgaria, acest tip de cheltuieli au fost diminuate, în termeni reali, cu 50%. O sursă de mari dificultăți pentru elevi și studenți a fost declinul relativ sau absolut al burselor de studii. În Republica Moldova, de exemplu, bursele studenților au scăzut la aproximativ un sfert din salariul mediu, iar acestea au fost acordate doar studenților care au obținut rezultate foarte bune.
În general, elevii, studenții și familiile lor au fost puși în situația de a suporta o parte crescândă a costului actului educațional. De aceea, ratele înscrierilor au scăzut la aproape toate nivelurile de pregătire. Cel mai însemnat efect a fost resimțit la nivelul preșcolar, ca urmare a creșterii foarte mari a costurilor cu personalul de supraveghere. În țările CSI mai mult de 30.000 de grădinițe au fost închise în intervalul 1991-1995, ceea ce a creat un efect advers asupra nivelului primar de educație. În publicația Education for All? UNICEF prezintă acest declin multidimensional al sistemelor educaționale din centrul și estul Europei, cu efecte clare asupra calității educației tinerelor generații. O tendință îngrijorătoare pentru toți părinții din zonă a fost creșterea necesității de a plăti lecții suplimentare, în vederea măririi șanselor copiilor de a fi admiși într-o formă de învățământ superioară.
Sănătatea, la fel ca învățământul, apărarea sau ordinea publică, reprezintă unul din sectoarele (publice) cu importanță majoră în viața oricărei societăți. Importanța sa este justificată prin caracterul indispensabil al serviciilor pe care le produce, volumul resurselor pe care le utilizează, numărul persoanelor pe care le deservește și legăturile numeroase pe care le creează cu alte domenii de activitate.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, cheltuielile publice pentru serviciile de sănătate au crescut într-un ritm accelerat-reflectare a voinței organismelor guvernamentale de a susține un nivel de sănătate al populației tot mai ridicat. În acest context, a avut loc dezvoltarea și diversificarea abordărilor economice asupra sănătății, economia sanitară (ca și economia educației) devenind o componentă aplicativă a științei economice.
Astfel, dintr-un studiu realizat în anul 2011 referitor la ponderea cheltuielilor publice pentru sănătate ca procent din PIB se desprind următoarele date: în Elveția cheltuielile pentru sănătate sunt de 11,6% din PIB, având una din cele mai mari proporții de cheltuieli publice pentru servicii de sănătate din Europa. În Cehia, serviciile de sănătate sunt în cuantum de 7,2% din PIB; în Germania, cheltuielile pentru sănătate sunt de 10,7% din PIB; în Austria cheltuielile publice pentru servicii de sănătate sunt de 10,2% din PIB; în România acestea sunt de 4% din PIB, având cea mai mică alocare dintre țările din Europa centrală și de est.
Proporțiile privind ponderea cheltuielilor publice în PIB, diferă de la un stat la altul, de gradul de dezvoltare economică a fiecărui stat și de mărimea nevoilor publice, de gradul de îndatorare a statului.
Efortul financiar public exprimat în acești indicatori poate fi dimensionat pe categorii de țări, în funcție de PIB/locuitor. Pentru exemplificare pe aceste categorii de țări, pentru anul 2000, am ales următoarele:
– țări dezvoltate grupate în funcție de PIB / locuitor: Elveția – 43797 $/locuitor, Austria -28988 $/locuitor, Germania – 29570 $ /locuitor;
Ponderea oscileaza în aceste categorii între 20% – 50%. Pentru 2000 în Germania 38,3%.
– țări cu economie în tranziție: Cehia – 4567 $ /locuitor, Ungaria – 4033 $ /locuitor, Polonia – 3056 $ /locuitor, România – 1323 $ /locuitor.
Ponderea oscilează în aceste categorii, astfel: Cehia peste 30%, Ungaria 50%, România peste 30%.
Graficul de mai jos evidențiază volumul cheltuielilor publice ale acestor țări (Figura nr. 2):
Figura nr. 2 – Graficul volumulului cheltuielilor publice pentru țările central și est europene
Volumul cheltuielilor publice a crescut considerabil în perioada 2000-2006, cauzele producerii acestui efect fiind legate de creșterea economică, și în special de creșterea continuă a PIB-ului
Ponderea cheltuielilor publice în PIB scade în 2001 față de 2000, apoi crește, înregistrând cea mai ridicată valoare în 2002 de 19,9%,după care continuă să aibă o evoluție descrescătoare până în anul 2006, când atinge valoarea de 12,75%. Această evoluție fluctuantă a ponderii cheltuielilor publice în PIB arata că țările au satisfăcut nevoile colective ale populației într-o măsura diferită de la un an la altul.
Evoluția evidentă a nivelului cheltuielilor bugetului de stat pe locuitor se datorează, în primul rând creșterii exponențiale a cheltuielilor publice totale, dar este și consecință a stagnării, respectiv micșorării și îmbătrânirii populațiilor țărilor respective.
Ca urmare a îmbătrânirii populației, nevoia de transferuri și servicii specifice asigurate de sectorul public va crește. Prin urmare, se preconizează că impactul bugetar al îmbătrânirii populației va fi unul considerabil în aproape toate aceste țări, devenind vizibil încă din deceniul următor.
Prezentăm în figura de mai jos evaluarea impactului pe termen lung a procesului de îmbătrânire a populației asupra soldului primar al bugetului general consolidat. Astfel, sunt evidențiate cheltuielile cu plata pensiilor în țările central și est-europene realizate în anul 2007 și previziunea acestora până în anul 2060 (Figura nr. 3).
Figura nr. 3- Cheltuielile cu plata pensiilor în țările central și est-europene realizate în anul 2007 și previziunea până în anul 2060
Per ansamblu, pe baza politicilor actuale, cheltuielile legate de îmbătrânirea populației vor crește, potrivit previziunilor, cu aproximativ 4¾ puncte procentuale din PIB în medie până în 2060 și cu peste 5 puncte procentuale în zona euro – în special din cauza cheltuielilor cu pensiile, a cheltuielilor de sănătate și a celor pentru îngrijiri pe termen lung. Comparativ cu raportul din 2006 privind îmbătrânirea populației, cele mai importante revizuiri în scădere ale impactului bugetar al îmbătrânirii sunt cele referitoare la Ungaria și Republica Cehă (acestea reflectând în special impactul reformelor sistemelor de pensii), în timp ce pentru Estonia, Austria, Polonia și Lituania s-au efectuat revizuiri importante în creștere (ele reflectând în principal proiecțiile revizuite ale modificărilor cheltuielilor cu pensiile datorate modificării cursului reformei și îmbunătățirii tehnicilor de modelare).
În general, există diferențe considerabile între aceste țări în privința impactului îmbătrânirii populației: creșterea cheltuielilor publice va fi, conform previziunilor, foarte semnificativă (7 puncte procentuale din PIB sau mai mult) în țări precum: Slovenia, România, deși în unele dintre ele această creștere considerabilă pornește de la un nivel relativ scăzut.
Concluzii
Adolf Wagner a intenționat, în activitatea sa, să dezvolte un „socialism de catedră” („Kathedersozialism”), asemănător a ceea ce astăzi se numește „statul providență” („welfare state”), însărcinat cu justiția socială și reglementarea economică. Acest „socialism de catedră” propunea un tip de economie mixtă și a influențat mișcarea muncitorească reformistă.
În lucrarea sa principală, Fundamentele economiei politice, Adolf Wagner își propune să „respingă economia politică engleză, bazată pe sistemul liberei concurențe”. „Eu doresc – afirmă gânditorul german – să-i substitui acesteia o economie socială fondată pe o bază mai bună, concepției individualiste de organizare juridică a economiei, o concepție socială; … să fac un expozeu sistematic, să ajung la formule dogmatice și la concepte abstracte”. Wagner a reproșat Școlii clasice „exagerarea rolului deducției”, „izolarea prea radicală a fenomenelor economice de alte fenomene sociale”, „viziunea prea optimistă asupra liberei concurențe”, „necunoașterea puterii regulatoare a statului și reducerea rolului său economic”.
Adolf Wagner a preconizat un sistem de redistribuire a veniturilor între clasele societății, prin intermediul fiscalității, menit să „împiedice acumularea nemăsurată a bogățiilor”. În opinia sa, Statului îi revenea un rol esențial în conducerea economiei, sperând ca – în felul acesta – „să reconcilieze obiectivele majore ale individualismului și socialismului”, să apere atât proprietatea privată, cât și inițiativa individuală, dar și să-l integreze pe cetățean și activitățile sale în mișcarea de ansamblu a mecanismului social din care făcea parte.
Astfel cum rezultă din opera sa, rolul economic al Statului poate fi sintetizat în următoarele:
– Statul apare alături de cauzele și condițiile naturale ale oricărei producții: natura, munca, capitalul și întreprinderea a căror cooperare este necesară pentru producerea bunurilor, ca un factor particular, creând și asigurând organizarea juridică. El reprezintă – în concepția lui Wagner – un factor de producție distinct.
– Statul este un regulator al repartiției, iar, prin organizarea juridică a circulației, își garantează și își asigură mijloacele de participare directă la producția bunurilor”. Statul reprezintă elementul central în efortul de armonizare a intereselor individuale cu cele sociale, a celor prezente cu cele de perspectivă, a inițiativei private cu acțiunea publică, al integrării cetățeanului în națiune. Raportul dintre Stat și economie nu este absolut, ci relativ, nu este static, ci dinamic, modificându-se în funcție de nivelul dezvoltării și problemele concrete ce apar în timp și spațiu. În urma analizei făcute rolului economic al Statului, profesorul german concluzionează că există „o lege a extinderii crescânde a activității publice sau de Stat la popoarele civilizate, care progresează”
Experiența a demonstrat că în acele state din Europa centrală și de est care au efectuat mai rapid reforma instituțională și au aplicat mai decis unele politici de liberalizare și privatizare, s-au înregistrat importante recuperări ale nivelului producției de bunuri și servicii, cu impact asupra creșterii exporturilor, consumului intern, și posibilităților de finanțare a protecției sociale.
Toate studiile de specialitate realizate în decursul unui deceniu de tranziție atestă că regiunea central și est-europeană a suportat și va mai suporta, pe termen lung, costuri sociale extrem de ridicate, ca urmare a crizelor de sistem ce s-au manifestat în cursul anilor ‘90.
Anexă
Sursa: EUROSTAT
Tabelul nr. 1 – Nivelul cheltuielilor publice ca pondere în produsul intern brut
Sursa: EUROSTAT
Tabelul nr. 2 – Nivelul produsului intern brut
Legenda: LDESPTR – totalul cheltuielilor publice reale; LCORRR – cheltuielile curente reale; LCAPR – cheltuielile reale de capital; D(LDESPTR) – primele diferențe din LDESPTR; D(LCORRR) – primele diferențe din LCORRR; D(LCAPR) – primele diferențe fin LCAPR.
Sursa: Paulo Reis Mourao, Long-Term Determinants of Portuguese Public Expenditures, International Research Journal of Finance and Economics, nr. 7/2007.
Figura nr. 1 – Variația cheltuielilor publice portugheze
Sursa: Manualul de Statistică al aconomiei Indiene, Reserve Bank of India.
Tabelul nr. 3 – Tendința veniturilor și cheluielilor din sectorul public indian
Sursa: Florin Lazăr, Statutul bunăstării din România, în căutarea identității, Revista Calitatea vieții nr. 1/2004, Institutul Național de Cercetări Economice, pag. 83.
Tabelul nr. 6 – Dinamica cheltuielilor sociale publice ca procent din PIB. Media țărilor în tranziție
Figura nr. 13 – Produs intern brut, pnderea cheltuielilor publice in PIB și evoluția pnderii cheltuielilor publice în PIB
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Ailenei, Dorel, Economia sectorului public, Editura BREN, București, 2002;
Brezeanu, Petre; Marinescu, Iulian, Finanțe publice și fiscalitate, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1998;
Lazăr, Florin, Statutul bunăstării din România, în căutarea identității, Revista Calitatea vieții nr. 1/2004, Institutul Național de Cercetări Economice, 2004;
Mihuț, Liliana, Politica socială a țărilor Europei Centrale și de Est, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;
Molnar, Maria, Sărăcia și excluderea socială în Uniunea Europeană, Institulul Național de Cercetări Economice, CIDE, vol. 1–2, București, 2002;
Stanciu, Mariana, Costurile sociale ale tranziției din anii 90 în țările europene și CSI, Revista Calitatea vieții nr. 1/2004, Institutul Național de Cercetări Economice, 2004
Stroe, Radu; Armeanu; Dan, Finanțe publice, Editura ASE, București, 2004;
Văcărel, Iulian; Georgescu, Florin și colab., Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008;
Văcărel, Iulian, Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economică, București, 1996.
Autori străini:
Afzal, Mohammad and Abbas, Qaisar, Wagner’s law in Pakistan: Another look, Department of Management Sciences COMSATS Institute of Information Technology, Islamabad 44000 –Pakistan, 2009;
Becker, Gary S., Capitalul uman, o analiză teoretică și empirică cu referire specială la educație, Editura C.H. Beck, București, 1997;
Buchanan, James; Tollison; Robert, The Theory of Public Choice: Political Applications of Economics, Ann Arbor: University of Michigan Press, 1972;
Clark, C., Taxmanship: Principles and Proporsals for the Reform of Taxation, Institute of Economic Affairs, London, 1970;
Cullis, J.; Jones, P., Public Finance and Public Choise, Oxford, 1998
Delorme, R.; Andre, C., L′état et l′economie. Un essai d′explication de l′évolution des dépendens publique en France 1870-1980, Editura Seuil, Paris, 1983;
Euzeby, Alain; Herchtel, Marie Louise, Finances publiques, Editura Bordas, Paris, 1990;
Ghorbani, Mohammad and Zarea, Ali Firooz, Investigating Wagner’s law in Iran's economy, Department of Agricultural Economics, College of Agriculture, Ferdowsi University of Mashhad, Mashhad, Iran, 2009;
Gwartney, James; Holcombe, Randall; Lawson, Robert, The Scope of Goverment and the Wealth of Natios, Cato Journal, Vol. 18, No. 2, 1998;
Hamernicova, Bojka; Maaztova Alena, Finanțe Publice- Teorie și practică în tranzacția central-europeană, Editura Ars Longa, București, 1997;
Halicioglu, Ferda, Testing Wagner’s Law For Turkey, 1960–2000, Department Of Economics, The University Of Greenwich, Eltham, London SE9 2UG, UK;
Ighodaro, Clement A.U., Oriakhi, Dickson E., Does The Relationship Between Government Expenditure And Economic Growth Follow Wagner’s Law In Nigeria?, Annals Of The University Of Petroșani, Economics, 2010;
Kumar, Saten; Webber, Don and Fargher, Scott, Wagner’s Law Revisited: Cointegration and Causality tests for New Zealand, Department of Business Economics, Auckland University of Technology, New Zealand, 2010;
Mourao, Paulo Reis, Long-Term Determinants of Portuguese Public Expenditures, International Research Journal of Finance and Economics, nr. 7/2007;
Nemec Jurac, Wright G., Public Finance: Theory and practice in Central European Transition, NISPA CEE, Slovakia, 1997;
Peacock, Alan T., and Wiseman, Jack, The Growth of Public Expenditure in the United Kingdom, 1961;
Peacock, Alan; Scott, A., The curious attraction of Wagner’s law, Public Choice 102: 1-17 2000, Kluwer Academic Publishers, 2000;
Samuelson, Paul A.; Nordhaus, William D., Economics, Editura McGraw-Hill College, 2009;
Sideris, Dimitrios, Wagner’s law in 19th century Greece: a cointegration and causality analysis, University of Ioaninna, 2006;
Standing, George, The Folly of Social Safety Nets: Why basic income is needed in Eastern Europe, în „Social Research”, vol.64, 1997, nr. 4/1997;
Tanzi, Vito; Schuknecht, Ludger, The Growth of Government and the Reform of the State in Industrial Countries, IMF Working Paper, Washington, D.C., 1995;
Titmuss, Richard, Social Policy, London, Allen & Unwin, 1974;
Zheng, Yan An Empirical Analysis of the Validity of Wagner’s Law in China, A Case Study Based on Gibbs Sampler, School of Economics, Huazhong University of Science and Technology, 2010.
Pagini de internet:
http://homepages.uel.ac.uk/K.Bain/expgrwth.html;
http://www.minfin.gov.al/, site accesat la data de 17 mai 2012;
http://www.inovatiasociala.ro/index.php/jurnal/article/viewDownloadInterstitial/85/82, site accesat la data de 17 mai 2012;
http://medlive.hotnews.ro/wp-content/uploads/2012/01/sanatate2.swf, site accesat la data de 17 mai 2012.
CUPRINS
Introducere …………………………………………………………………………………………………………………1
Capitolul I – Abordări teoretice privind evoluția cheltuielilor publice ………………………………..3
1.1 Politici financiare ale statelor în domeniul cheltuielilor publice …………………………………..3
1.2 Noțiunea de cheltuieli publice. Clasificare. Indicatori …………………………………………………6
1.3 Factori determinanți ai evoluției cheltuielilor publice …………………………………………………9
1.4 Modele de analiză a evoluției cheltuielilor publice ……………………………………………………12
Capitolul II – Legea lui Adolph Wagner ………………………………………………………………………19
2.1 Aspecte teoretice ………………………………………………………………………………………………….19
2.2 Stadiul cunoașterii ………………………………………………………………………………………………..24
Capitolul III – Aplicabilitatea legii lui Wagner în statele central și est-europene ………………..35
Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………….48
Anexă ………………………………………………………………………………………………………………………50
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………54
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Ailenei, Dorel, Economia sectorului public, Editura BREN, București, 2002;
Brezeanu, Petre; Marinescu, Iulian, Finanțe publice și fiscalitate, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1998;
Lazăr, Florin, Statutul bunăstării din România, în căutarea identității, Revista Calitatea vieții nr. 1/2004, Institutul Național de Cercetări Economice, 2004;
Mihuț, Liliana, Politica socială a țărilor Europei Centrale și de Est, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;
Molnar, Maria, Sărăcia și excluderea socială în Uniunea Europeană, Institulul Național de Cercetări Economice, CIDE, vol. 1–2, București, 2002;
Stanciu, Mariana, Costurile sociale ale tranziției din anii 90 în țările europene și CSI, Revista Calitatea vieții nr. 1/2004, Institutul Național de Cercetări Economice, 2004
Stroe, Radu; Armeanu; Dan, Finanțe publice, Editura ASE, București, 2004;
Văcărel, Iulian; Georgescu, Florin și colab., Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008;
Văcărel, Iulian, Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economică, București, 1996.
Autori străini:
Afzal, Mohammad and Abbas, Qaisar, Wagner’s law in Pakistan: Another look, Department of Management Sciences COMSATS Institute of Information Technology, Islamabad 44000 –Pakistan, 2009;
Becker, Gary S., Capitalul uman, o analiză teoretică și empirică cu referire specială la educație, Editura C.H. Beck, București, 1997;
Buchanan, James; Tollison; Robert, The Theory of Public Choice: Political Applications of Economics, Ann Arbor: University of Michigan Press, 1972;
Clark, C., Taxmanship: Principles and Proporsals for the Reform of Taxation, Institute of Economic Affairs, London, 1970;
Cullis, J.; Jones, P., Public Finance and Public Choise, Oxford, 1998
Delorme, R.; Andre, C., L′état et l′economie. Un essai d′explication de l′évolution des dépendens publique en France 1870-1980, Editura Seuil, Paris, 1983;
Euzeby, Alain; Herchtel, Marie Louise, Finances publiques, Editura Bordas, Paris, 1990;
Ghorbani, Mohammad and Zarea, Ali Firooz, Investigating Wagner’s law in Iran's economy, Department of Agricultural Economics, College of Agriculture, Ferdowsi University of Mashhad, Mashhad, Iran, 2009;
Gwartney, James; Holcombe, Randall; Lawson, Robert, The Scope of Goverment and the Wealth of Natios, Cato Journal, Vol. 18, No. 2, 1998;
Hamernicova, Bojka; Maaztova Alena, Finanțe Publice- Teorie și practică în tranzacția central-europeană, Editura Ars Longa, București, 1997;
Halicioglu, Ferda, Testing Wagner’s Law For Turkey, 1960–2000, Department Of Economics, The University Of Greenwich, Eltham, London SE9 2UG, UK;
Ighodaro, Clement A.U., Oriakhi, Dickson E., Does The Relationship Between Government Expenditure And Economic Growth Follow Wagner’s Law In Nigeria?, Annals Of The University Of Petroșani, Economics, 2010;
Kumar, Saten; Webber, Don and Fargher, Scott, Wagner’s Law Revisited: Cointegration and Causality tests for New Zealand, Department of Business Economics, Auckland University of Technology, New Zealand, 2010;
Mourao, Paulo Reis, Long-Term Determinants of Portuguese Public Expenditures, International Research Journal of Finance and Economics, nr. 7/2007;
Nemec Jurac, Wright G., Public Finance: Theory and practice in Central European Transition, NISPA CEE, Slovakia, 1997;
Peacock, Alan T., and Wiseman, Jack, The Growth of Public Expenditure in the United Kingdom, 1961;
Peacock, Alan; Scott, A., The curious attraction of Wagner’s law, Public Choice 102: 1-17 2000, Kluwer Academic Publishers, 2000;
Samuelson, Paul A.; Nordhaus, William D., Economics, Editura McGraw-Hill College, 2009;
Sideris, Dimitrios, Wagner’s law in 19th century Greece: a cointegration and causality analysis, University of Ioaninna, 2006;
Standing, George, The Folly of Social Safety Nets: Why basic income is needed in Eastern Europe, în „Social Research”, vol.64, 1997, nr. 4/1997;
Tanzi, Vito; Schuknecht, Ludger, The Growth of Government and the Reform of the State in Industrial Countries, IMF Working Paper, Washington, D.C., 1995;
Titmuss, Richard, Social Policy, London, Allen & Unwin, 1974;
Zheng, Yan An Empirical Analysis of the Validity of Wagner’s Law in China, A Case Study Based on Gibbs Sampler, School of Economics, Huazhong University of Science and Technology, 2010.
Pagini de internet:
http://homepages.uel.ac.uk/K.Bain/expgrwth.html;
http://www.minfin.gov.al/, site accesat la data de 17 mai 2012;
http://www.inovatiasociala.ro/index.php/jurnal/article/viewDownloadInterstitial/85/82, site accesat la data de 17 mai 2012;
http://medlive.hotnews.ro/wp-content/uploads/2012/01/sanatate2.swf, site accesat la data de 17 mai 2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aplicabilitatea Legii Wagner In Statele Central Si Est Euroopene (ID: 126337)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.