Aplicabilitatea Directa a Drepului Uniunii Europene In Materia Taxelor Vamale. Studiu de Caz Jurisdictia Taxelor Vamale

Lucrare de licență

Aplicabiltatea directă a dreptului Uniunii Europene

în materia taxelor vamale

Studiu de caz : Jurisdicția taxelor vamale

Cuprins:

Introducere

Abrevieri

Capitolul I. România și Aderarea la UE

1.1.România înainte de intrarea în Uniunea Europeană și consecințele aderării

1.2 Organizarea vamală în România

1.3 Legislația Vamală comunitară

1.4 Codul Vamal și regulile prin care acesta se aplică

1.5 Datoria vamală

Capitolul II. Cele 4 Libertăți Fundamentale

2.1 Considerații generale

2.2 Libera circulație a persoanelor

2.3 Libera circulație a mărfurilor

2.4 Libera circulație a serviciilor

2.5 Libera circulație a capitalurilor

Capitoul III. Taxele vamale

3.1 Definiția Taxelor Vamale

3.2 Clasificarea Taxelor Vamale

3.3.Tariful vamal comun

3.4 Tariful Integrat al Comunităților Europene

3.5 Modul de calcul al taxelor vamale

3.6 Procedura vamală

Capitolul IV. Jurisdicția taxelor vamale

4.1 Taxa pentru emisii poluante 2013 – incompatibilă cu art. 110 TFUE

4.2 Soluționarea litigiilor naționale în materia taxelor vamale

4.3 Jurisdicția CJUE în domeniul taxelor vamale – STUDIU DE CAZ

Conculzii

Bibliografie

Capitolul I. România și Aderarea la UE

1.România înainte și după aderarea la UE și consecințele aderării

Atunci când s-a înființat, Comunitatea Europeană număra 6 membri: RFG (Republica Federală a Germaniei), Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg și Franța. Apoi când a devenit Uniunea Europeană tot mai multe țări de pe continent au dorit să facă parte din aceasta.

Încet, majoritatea statelor Europei au aderat la Uniune sau au făcut o cerere în acest sens. Obiectivul principal din zilele noastre este ca toate membrele, inclusiv România să ajungă la un nivel asemănător de dezvoltare.

România a depus cererea pentru a adera la Uniune în 1995, apoi în 1999 în cadrul Consiliului European de la Helsinki s-a hotărât începerea negocierilor în acest sens. Aderarea a avut loc la 1 ianuarie 2007, când toate Statele Membre au semnat Tratatul de Aderare, la 25 aprilie 2005.

După ce a fost semnat tratul de aderare, Comisia Europeană a început o puternică monitorizare asupra modului în care România își respecta angajamentele ce și le-a asumat ca și stat ce urmează să adere la Uniunea Europeană.

După ce s-a înfăptuit aderarea, România și Bulgaria au căpătat toate drepturile pe care celelalte state le dețin. Ca și membră a Uniunii, România are dreptul de a participa la realizarea politicilor comunitare. De asemenea țara noastră are dreptul de vot în cadrul reuniunilor Consiliului Uniunii Europene.

România are tot odată dreptul de a fi reprezentată în cadrul instituțiilor comunitare și anume în Parlamentul European, în Comisia Europeană, în Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în Consiliul de Miniștri , în Tribunalul de primă instanță și în Comitetul Economic și Social. Cei desemnați să reprezinte România sunt aleși prin vot de către cetățenii români.

Pe lângă drepturi, în urma aderării, România și-a asumat și mai multe obligații.

În primul rând, este necesară o continuitate a reformelor ce au început înaintea aderării, reforme în toate domeniile. Riscul nerespectării acestei obligații poate duce la salvgardare. În ceea ce privește siguranța, Romînia are obligația de asigurare a securității Uniunii, pentru că după aderare, granițele României cu state ce nu sunt membre ale Uniunii au devenit granițele Uniunii Europene, ele necesitând anumite măsuri de securizare. În acest sens, pentru statele nemembre ale Uniunii, au fost necesare impunerea vizelor pentru ca cetățenii acestora să poată accede pe teritoriul României.

Principalul drept oferit românilor în urma aderării a fost acela al liberei circulații pe întreg teritoriul statelor Uniunii Europene. Documentul necesar trecerii frontierelor este doar cartea de identitate și nu pașaportul cum era necesar înaintea aderării. Odată aflați pe teritoriul celorlalte state, cetățenii români au dreptul să beneficieze de protecție consulară sau de un drept de rezidență. În cazul în care politica publică, sănătatea sau securitatea publică sunt încălcate, drepturile de liberă circulație pe întreg teritoriul statelor Uniunii Europene pot fi restricționate.

Negocierile în legătură cu Capitolul 26 privind Relațiile externe au fost deschise și închise provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare a României la UE din 14 iunie 2000. În timpul negocierilor, România a acceptat în totalitate legislația comunitară privind relațiile economice externe și a considerat că va fi capabilă să o implementeze în totalitate odată cu aderarea la Uniune.

Astfel, începând cu momentul aderării la Uniunea Europeană, România a aplicat politica comercială comună a Uniunii și anume:

– tariful vamal comun;

– schema de preferințe generalizate (SGP) a UE;

– măsurile de apărare comercială;

– acordurile preferențiale comerciale și de cooperare încheiate cu țările terțe.

Odată cu integrarea României din 1 ianuarie 2007, a fost necesară și o aliniere la legislația Uniunii a bugetului în domeniul fiscal. Prin intermediul organelor centrale și locale, Ministerul Economiei și Finanțelor s-a străduit să implementeze o legislație armonizată ce a avut drept consecință crearea unui mediu ambiant pentru afaceri ce au rezultate favorabile și asupra bugetului general.

Cel mai importat element ce este pus în discuție este tariful vamal comun. După aderare, nivelul taxelor s-a redus considerabil față de cel de dinaintea aderării. Acest lucru se datorează și faptului că aproximativ 70% din exporturi și importuri sunt cu celelalte state membre ale Uniunii. Majoritatea schimburilor comerciale pe care România le realizează sunt din cadrul Acordurilor de comerț liber, și anume 70,56% din importuri și 83,91% din exporturi. Datorită stării de stat membru al Uniunii Europene, au fost aplicate în România și acordurile pe care aceasta le are cu alte țări. Printre aceste țări se află Africa de Sud, Chile, Mexic și statele mediteraneene, dar și acorduri cu statele balcanice de vest, acorduri de stabilizare și asociere.

Totodată, după aderarea României la Uniunea Europeană, au avut loc schimbări semnificative pentru Autoritatea Națională a Vămilor și pentru unitățile din subordinea acesteia. Aceste modificări au fost și efectul aplicării acquis-ului comunitar. Cea mai importantă și semnificativă schimbare a fost cea privind modul de colectare și de distribuire a taxelor vamale, eliminându-se taxele vamale aplicabile produselor ce sunt importate din statele membre ale comunității. În zilele de azi, aplicarea taxelor vamale are loc doar asupra bunurilor ce au origine în statele extracomunitare. Taxele ce se aplică asupra acestor produse sunt stabilite de către Comisia Europeană, în funcție de acordurile comerciale dintre Uniunea Europeană și tarifele non-UE. Autoritatea Națională a Vămilor mai colectează pentru importurile din aceste state din afara comunității și un comision vamal.

2. Organizarea vamală

Organele vamale

Direcția Generală a Vămilor este cea care exercită activitatea autorității vamale, dar și cea care realizează politica vamală a Guvernului în numele Ministerului Finanțelor Publice. Directorul acestei instițutii este cel care decide în privința înființărilor direcțiilor regionale vamale, a punctelor vamale dar și a birourilor. Birourile vamale de frontieră iau naștere în urma Hotărârilor de Guvern.

Directorul general al Direcției Generale a Vămilor are și rang de secretar de stat din cadrul Ministerului de Finanțe Publice. Acesta reprezintă Direcția Generală a Vămilor și în relațiile cu celelalte ministere și organe din administrația publică centrală dar și în cele cu instituții, organisme sau persoane fizice sau juridice din România sau din alte state.

Fiind autoritate vamală, Direcția Generală a Vămilor are abilitatea de a efectua controlul vamal asupra persoanelor vamale, dar și al mărfurilor. DGV se bucură de personalitate juridică proprie, lucru care duce și la un patrimoniu propriu și la deținerea unui cont bancar.

Direcțiile Regionale Vamale au fost înființate prin Hotărârea Guvernului nr.630 / 1992. Acestea au fost în numar de 9. Mai tarziu, prin altă Hotărâre Guvernamentală, cea nr 32/1993, au fost înființate și Direcții de supraveghere și control vamal în orașe precum: București, Arad, Cluj, Iași, Galați, Constanța, Brașov, Craiova, Timișoara și Oradea. Apoi s-au înființat și regionale vamale în Giurgiu și Bucuresti în zona Aeroportului.

În ceea ce privește birourile vamale și punctele vamale, acestea sunt unități operative, ce nu au personalitate juridică și ce sunt subordonate Direcției Generale a Vămilor.

Ele au atribuțiile următoare:

Vămuiesc mărfurile la import și la export în termene legale și aplică tarful vamal de import;

Controlează mijloacele de transport care trec frontiera de stat;

Vămuiesc mărfurile ce tranzitează sau sunt trimise temporar pe teritoriul statului;

Supraveghează vamal bunurile ce se află sub regim vamal, regim ce cuprinde ca și timp un interval ce este indispensabil pentru a îndeplini formalitățile de vămuire, până când este acordat liberul de vamă, iar ca și spațiu regimul se referă la cazul birourilor de frontieră, o fâșie întinsă între limita exterioară a unei mări teritoriale și a unei frontiere terestre, din interiorul frontierei;

Efectuează controlul vamal și aplică taxe vamale asupra bunurilor ce aparțin persoanelor fizice;

Sancționează abaterile de la regimul vamal;

Alte atribuții ce sunt prevăzute de lege.

Birourile vamale se organizează la frontieră sau în interiorul țării sau în porturi după cum urmează:

Birouri vamale ce funcționează în porturi și care își exercită supravegherea în interiorul și în raza acestor porturi, asupra ambarcațiunilor, a pontoanelor, dar și a bunurilor ce aparțin unor persoane ce intră sau ies din porturi sau își desfășoară o anumită activitate în acestea.

Birouri vamale de frontieră ce își desfășoară activitatea în puncte rutiere și în stații de cale ferată. Acestea își exercită supravegherea vamală în interiorul lor. În cazul căilor ferate supravegherea vamală se exercită chiar în timp ce se efectuează controlul vamal în trenurile de călători.

Birourile vamale din interiorul țării, își exercită activitatea în stații de cale ferată, în oficii poștale sau în incinta proprie, exercitând atribuțiile lor de supraveghere chiar în aceste locuri dar și în alte locuri, unde pentru a executa anumite operațiuni vamale, autoritatea vamală trebuie să se deplaseze.

Un alt mod de clasificare al vămilor este:

După poziția față de frontieră:

Vămile de frontieră;

Vămile de interior;

Vămile mixte.

După modul căilor de transport, al mărfurilor sau al persoanelor se găsesc:

Vămile rutiere;

Vămile feroviare;

Vămile maritime;

Vămile fluviale;

Vămile transporturilor poștale;

Vămile pentru traficul mic;

Vămi complexe (compuse din mai multe tipuri de vămi).

În funcție de mărimea tarifului aplicat și a complexității mărfurilor transportate se găsesc:

Vămi mici;

Vămi medii;

Vămi mari.

Pe lângă aceste birouri vamale se mai pot înființa și posturi vamale mobile sau fixe ce sunt folosite cu scopul de a realiza supravegherea și controlul vamal.

Pentu a-și exercita atribuțiile privind controlul vamal în afara birourilor vamale, autoritatea vamală este abilitată și are dreptul să realizeze anumite activități pe tot teritoriul statului românesc. Aceste activități pot fi următoarele:

Poate efectua investigații, verificări sau supravegheri în caz că are cunoștințe de săvârșirea încălcării legislației vamale;

Verifică registrele, evidențele financiar–contabile, alte înscrisuri precum cele informatice ce au o anumită legătură cu bunurile care sunt importate, exportate sau tranzitate prin teritoriul statului;

Prerontieră;

Vămile de interior;

Vămile mixte.

După modul căilor de transport, al mărfurilor sau al persoanelor se găsesc:

Vămile rutiere;

Vămile feroviare;

Vămile maritime;

Vămile fluviale;

Vămile transporturilor poștale;

Vămile pentru traficul mic;

Vămi complexe (compuse din mai multe tipuri de vămi).

În funcție de mărimea tarifului aplicat și a complexității mărfurilor transportate se găsesc:

Vămi mici;

Vămi medii;

Vămi mari.

Pe lângă aceste birouri vamale se mai pot înființa și posturi vamale mobile sau fixe ce sunt folosite cu scopul de a realiza supravegherea și controlul vamal.

Pentu a-și exercita atribuțiile privind controlul vamal în afara birourilor vamale, autoritatea vamală este abilitată și are dreptul să realizeze anumite activități pe tot teritoriul statului românesc. Aceste activități pot fi următoarele:

Poate efectua investigații, verificări sau supravegheri în caz că are cunoștințe de săvârșirea încălcării legislației vamale;

Verifică registrele, evidențele financiar–contabile, alte înscrisuri precum cele informatice ce au o anumită legătură cu bunurile care sunt importate, exportate sau tranzitate prin teritoriul statului;

Prelevă probe din mărfurile ce necesită vămuire în vederea analizării în laboratoare speciale pentru a fi identificate sau expertizate;

Este obligată să anunțe organele penale ce au competență să rezolve cauza .

3.Legislația vamală comunitară

Stabilirea valorii în vamă a bunurilor

Dacă bunurile ce urmează a fi aduse pe calea importului în România începând cu 1 Ianuarie 2007 urmează să facă obiectul unei vânzări, valoarea acestora în vamă urmează să stabilească în funcție de prețul de vânzare la care se va adauga totatul costurilor necesare achiziției bunurilor . Exemple de astfel de costuri ar fi:

asigurarea bunurilor;

transportul bunurilor;

comisioane;

licențe;

revedende.

Regimuri Vamale

Bunurile ce tranzitează granițele statelor membre ale Uniunii Europene sunt plasate într-un anumit regim vamal, în funcție de reglementările legislației comunitare europene.

Regimurile vamale sunt următoarele:

1.Punerea în libera circulație

Acest regim vamal presupune că mărfurile ce nu fac parte din statele Comunității, primesc statut de mărfuri comunitare. Acest lucru se întâmplă după ce taxele și drepturile vamale au fost plătite deci prin urmare bunurile respective au dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor Uniunii Europene

2.Tranzitul

Regimul de tranzit reprezintă permisiunea pe care mărfurile ce nu sunt din interiorul comunității să fie transportate pe teritoriul vamal comunitar de la un punct la alt punct, fără ca acestea să fie supuse taxării vamale ca și un caz de import. Și anumite mărfuri de pe teritoriul comunitar ce urmează a fi exportate pot fi supuse regimului de tranzit.

3.Antrepozitare vamală

Locurile unde pot fi depozitate mărfurile în condițiile legii, cu aprobarea și sub supravegherea autorității vamale, sunt antrepozite vamale. Într-un antrepozit se pot depozita atât mărfuri comunitare, cât și mărfuri din afara comunității ce nu sunt supuse drepturilor de import sau vreo unei măsuri a politicii comerciale.

4.Perfecționare activă

Tot mărfurile ce nu sunt din interiorul comunității sunt supuse regimului de perfecționare activă. Acestea trebuie sa aibă ca destinație reexportul în afara teritoriului Uniunii Europene sub formî de produse compensatoare și nu li se aplică drepturi de import și măsuri ale politicii comerciale. Mărfurile ce au fost deja puse sub libera circulație pot fi de asemenea supuse perfecționării active, cu rambursarea sau retrimiterea drepturilor de import ce li se cuvin acestor mărfuri, cu condiția ca ele să fie exportate de pe teritoriul Uniunii Europene ca și produse compensatoare.

5.Transformare sub control vamal

Acest regim presupune ca mărfurile din afara teritoriului vamal comunitar, care urmează să fie supuse anumitor operațiuni în vederea modificării naturii sau stării lor, să nu fie nevoite să suporte drepturilor de import sau măsurilor de politică comercială. După plata drepturilor de import, mărfurile rezultate din aceste operațiuni pot fi puse în libera circulație.

6.Admitere temporară

În ceea ce privește regimul de admitere temporară, acesta permite după scutirea parțială sau totală a drepturilor de import și a măsurilor politicii comerciale asupra mărfurilor din afara Uniunii Europene ce au ca destinație reexportul, dar fără să fi suferit anumite modificări cu excepția deprecierii din urma utilizării.

7.Perfecționare pasivă

Acest regim îngăduie ca mărfurile din interiorul comunității să fie exportate temporar de pe teritoriul Uniunii Europene pentru a suferi anumite acțiuni de perfecționare. Produsele ce rezultă din aceste operațiuni sunt puse în libera circulație cu scutirea parțială sau totală a drepturilor de import.

8.Export

Acest regim aprobă scoaterea mărfurilor comunitare de pe teritoriul Comunității și are ca urmare executarea formalităților vamale ce sunt necesare în vederea exportului. De asemenea sunt îndeplinite măsurile politicii comerciale.

9.Antrepozit liber

10.Zonă liberă

Antrepozitele și zonele libere sunt componente ale teritoriului vamal al Uniunii Europene sau incinte aflate pe acest teritoriu. Aceste componente sunt despărțite de celelalte componente ale teritoriului vamal, în incinta cărora mărfurile ce nu fac parte din comunitate sunt apreciate în legătură cu drepturile de import și a aplicării politicilor comerciale ca și cum nu s-ar afla pe teritoriul vamal comunitar, atâta timp cât nu sunt puse în libera circulație, nu sunt plasate sub oricare regim vamal sau nu sunt utilizate și consumate în alte condiții decât cele pe care reglementările vamale le prevăd.

În ceea ce privește regimul vamal pentru persoanele fizice ce trec frontierele României, este precizat că acestea pot beneficia de o scutire a taxelor vamale pentru bunurile din bagajele personale ale acestora, dacă aceste bunuri nu au scopuri comerciale. De asemenea, dacă mijlocul de transport folosit de cetățenii români este unul aerian sau maritim, scutirea la plata taxelor se face dacă bunurile tranportate nu depășesc valoarea de 430 de euro. Dacă cetățenii români folosesc un alt mijloc de transport, scutirea nu se acordă pentru o valoare a bunurilor ce depășește 300 de euro.

În cazul anumitor bunuri trebuie respectat un anumit regim și nu trebuie depășite anumite limite:

Pentru produsele din tutun nu se plătesc taxe vamale daca acestea nu depășesc:

40 de țigarete (2 pachete);

100 de țigări (țigări ce au greutatea maximă de 3 grame);

50 de țigări din foi;

250 de grame de tutun pentru fumat.

Pentru produsele și băuturile alcoolice nu trebuie să depășească:

1 litru de alcool sau băuturi alcoolice ce au o concentrație ce depășește 22% din volum;

2 litri de băuturi alcoolice ce au concentrația mai mică de 22% din volum;

4 litri de vinuri liniștite;

16 litri de bere.

Dacă cetățenii ce călătoresc cu aceste produse nu au împlinită vârsta de 17 ani, aceștia nu beneficiază de aceste scutiri de la plata taxei.

Infracțiuni ce pot fi săvârșite în domeniul vamal

Infracțiunile vamale sunt infracțiunile ce presupun:

Trecerea frontierei prin locuri care nu sunt legal desemnate pentru realizarea controlului vamal al mărfurilor sau al bunurilor. Această infracțiune este numită conform codului penal contrabandă;

Trecerea frontierei cu arme, muniții, materii explozive sau radioactive, produse și substanțe stupefiante, produse și substanțe toxice fără autorizație. Conform legii penale, infracțiunea este numită contrabandă calificată;

Prezentarea unor documente comerciale sau de trasnport în fața autorității vamale referitoare la alte mărfuri sau bunuri decât cele ce sunt prezente în vamă pentru control;

Prezentarea în fața organelor de control vamal a unor documente falsificate;

În cazul în care infracțiunile au avut ca obiect bunuri ce nu se mai găsesc, cel care a săvârșit infracțiunea are obligația de a plăti suma echivalentă în bani.

Dacă infracțiunile prevăzute mai sus au fost săvârșite chiar de către angajații sau reprezentanții anumitor persoane juridice, acestora le poate fi interzisă exercitarea ocupației.

4.Codul Vamal Comunitar și regulile prin care acesta se aplică

Instituirea Codului Vamal Comunitar a avut loc prin Regulamentul CEE nr. 2913/92 Al Consiliului din 12 octombrie 1992. La propunerea comisiei și în colaborare cu Parlamentul European, dar și după ce a primit avizul din partea Comitetului European, Consiliul Comunității Europene a adoptat regulamentul în baza căruia este realizat Codul Vamal.

Adoptarea codului vamal comun a fost necesară din mai multe motive. Acestea ar fi următoarele:

În primul rând Comunitatea deja aprobase uniunea vamală, astfel era nevoie atât pentru interesul operatorilor economici, dar și pentru cel al autorității vamale reprezentată prin organele ei, ca toate dispozițiile în legătură cu legislația vamală cuprinse în numeroase regulamente și directive să fie constituite într-un cod;

Pentru a simplifica în urma modificărilor și a face legislația unitară, dar și pentru a remedia omisiunile. Toate acestea cu scopul de a realiza o legislație comunitară completă;

Un alt motiv este acela că, deoarece pornește de la conceptul de piață internă un cod este necesar să cuprindă atât normele și procedurile generale ce asigură aplicarea unor măsuri tarifare sau a unor măsuri comunitare ce au legătură cu schimburile de mărfuri dintre țările comunitare și țări terțe, dar și modul de aplicare al măsurilor comune din domeniul politicii comerciale și agricole;

Este necesară crearea unui echilibru între necesitățile autorităților vamale pentru a asigura o aplicare corectă a legislației din domeniul vamal și între drepturile operatorilor economici de a fi tratați corespunzător;

Pentru a elimina sau a păstra formalitățile și controlul vamal la un nivel minim în scopul favorizării comerțului exterior pentru comunitate;

Pentru prevenirea fraudelor sau neregulilor ce ar putea afecta bugetul Comunităților Europene în procesul de adoptare a măsurilor de punere în aplicare a legislației comunitare.

Domeniul de aplicare

Codul vamal conține prevederile sale propriu zise dar și dispoziții prin care acesta se pune în aplicare, dispoziții care au fost adoptate la nivel național sau pe plan național. Aplicarea codului vamal nu trebuie să aducă atingere altor prevederi din alte domenii. Nu trebuie afectate prin aplicarea codului schimburile dintre țările comunitare și țările terțe și nici mărfurile ce sunt obiectul Tratatului de constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, a celui de instiuire a Comunității Economice Europene, dar și a celui de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice.

Reglementările din Codul Vamal Comunitar trebuie aplicate pe tot teritoriul vamal comunitar, dacă nu sunt existente dispoziții ce sunt contrare cu ale acestuia, sau conforme cu ale altor convenții internaționale sau cu alte măsuri autonome comunitare.

În conținutul Codului Vamal Comunitar se regăsesc și reglementări vamale ce sunt aplicabile și în afara teritoriului Uniunii Europene. Acestea se regăsesc prin convenții internaționale sau prin alte norme ce reglementează anumite domenii.

Codul comunitar este structurat în XII capitole care la rândul lor cuprind mai multe secțiuni după cum urmează:

Capitolul I prezintă 2 secțiuni ce prezintă dispoziții generale cu privire la domeniul de aplicare al acestuia, dar și definiții de bază ale termenelor de bază ce urmează a fi precizate în conținutul codului;

Capitolul secund este de asemenea structurat în 2 secțiuni. Prima prezintă structura organizatorică a Autorității Vamale și în a doua atribuțiile acestora. Fiind o secțiune importantă, aceasta este întinsă pe cuprinsul a 8 articole;

Capitolul III, și cel mai scurt, prezintă pe parcursul a două articole, relații și informații cu privire la reglementările vamale;

Tot un capitol scurt este și capitolul IV. Acesta prezintă principiile de bază ce sunt necesare în vederea aplicării reglementărilor codului vamal comunitar.

Pe întinsul a 4 secțiuni, capitolul V, unul dintre cele mai importante, prezintă operațiunile prealabile vămuirii și de stabilire a regimurilor vamale al mărfurilor, dispoziții comune prinvind aceste regimuri vamale și în final, în ultima secțiune comisionari în vamă;

Capitolul VI începe prin a prezenta în primele 2 secțiuni cele 2 regimuri vamale definitive, importul și exportul. În ultimele 2 secțiuni sunt precizate prohibițiile și restricțiile cu privire la cele două regimuri definitive și regimul vamal ce este aplicabil călătorilor și celorlalte persoane fizice;

Cel mai lung capitol, capitolul VII prezintă regimurile vamale suspensive pe parcursul a 7 secțiuni. Acestea sunt: tranzitul vamal, antrepozitul vamal, perfecționarea activă, transformarea sub control vamal, admiterea temporară și perfecționarea pasivă.

Pe cuprinsul a 3 secțiuni, capitolul VIII prezintă zonele libere, prevederile privind reexportul mărfurilor străine și cele privind mărfurile exportate și returnate;

Un alt capitol important este capitolul IX, cel privind datoria vamală, prezintă în cele 4 secțiuni ale sale, cum se formează datoria vamală, garantarea datoriei vamale, evidențierea și plata acestei datorii dar și modurile prin care aceasta se stinge;

Capitolul X cuprinde două secțiuni. Prima secțiune prezintă plângerile ce pot fi făcute de persoanele fizice sau juridice care consideră că autoritatea vamală a emis acte ce au lezat drepturile și interesele lor legitime în urma operațiunilor de vămuire. Cea de a doua secțiune prezintă contestațiile pe care persoanele prezentate mai sus le pot face în cazul în care ei consideră că plângerile pe care aceștia le-au făcut nu sunt corecte. Aceste constestații trebuie adresate unei direcții regionale vamale ce este ierarhic superioară primei;

Capitotul al XI-lea, prezină sancțiunile ce sunt aplicate în domeniul vamal. Acestea sunt aplicate în urma săvârșirii unor infracțiuni, care sunt prezente în prima secțiune, sau în urma unor infracțiuni, prezentate în cea de a doua;

Capitolul final conține dispoziții finale și tranzitorii ce privesc operațiunile vamale.

5. Datoria vamală

Formarea datoriei vamale

Datoria vamală începe în momentul în care se înregistrează o declarație vamală cu privire la mărfuri ce sunt importate sau sunt plasate într-un anumit regim de admitere temporară cu exonerare parțială a drepturilor de import.

Persoana titulară a declarației vamale ce a fost acceptată și înregistrată este și debitorul datoriei vamale. Tot odată mai poate fi numit debitor vamal solidar persoana căruia i-a fost acceptată și înregistrată o declarație vamală, dar care din culpă a furnizat date nereale în înscrisul declarației, acest lucru având ca efect o stabilire incorectă a datoriei vamale.

Conform prevederilor articolului 142 din Codul vamal, datoria vamală mai poate lua naștere și atunci când anumite mărfuri au fost introduce pe teritoriul țării fără respectarea prevederilor legislației comunitare, sau prin introducerea mărfurilor în țară dintr-o zonă liberă. În astfel de situații, persoana care a introdus mărfurile în țară este debitorul. Mai răspund solidar cu acesta și persoanele care au participat la introducerea mărfurilor și au cunoscut neregularilățile respective, sau persoanele care au deținut mărfurile.

Un alt mod de naștere a datoriei vamale este când prin anumite modalități, marfa a fost ascunsă de supravegherea vamală. Debitorul datoriei vamale este automat persoana care a sustrasă sau a scuns marfa de controlul vamal. Ca și în cazul de mai sus, persoanele care au știut sau au participat la această acțiune de sustragere sau care au primit și deținut marfă în urma unei acțiuni de sustragere de la controlul vamal răspund ca și debitori solidari.

Gestionarul mărfurilor din depozitele temporare răspunde solidar în cazul sustragerii acestora.

Alte cazuri de naștere a datoriei vamale:

Nerespectarea obligațiilor rezultate din păstrarea mărfurilor în depozitele temporare, care necesită plata drepturilor de import;

Nerespectarea uneia sau mai multor condiții a regimului vamal în care au fost plasate mărfurile;

Nerespectarea condițiilor pentru care sunt acordate scutirile și reducerile vamale, utilizând mărfurile în alte scopuri;

Dispariția, consumarea sau utilizarea mărfurilor din zonele libere, în alte condiții decât cele prevăzute de legislația vamală din zonele respective. În caz că nu este identificată persoana care a săvârșit aceste acțiuni, debitorul datoriei vamale este ultima persoană ce a fost cunoscută ca posesoare a mărfii;

Pentru deșeurile sau resturile ce sunt rezultatul distrugerii unor mărfuri care aveau dreptul la reducerea taxelor vamale;

În cazul în care nu se poate stabili cu exactitate momentul în care a luat naștere datoria vamală, se ia în considerare momentul când autoritatea vamală a constatat situația creării unei datorii vamale pentru mărfuri. Dacă în momentul constatării există date conform cărora datoria vamală era deja născută, totalul taxei vamale se calculează cu ajutorul elementelor ce au existat în acel moment stabilit.

Locul nașterii datoriei vamale este acela al producerii faptelor prezentate sau în acela în care reprezentanții autorității vamale realizează existența situației unei datorii vamale.

Garantarea, plata și stingerea datoriei vamale

Pentru a fi sigură că plata datoriei vamale va fi efectuată, reprezentanții autorității vamale pot cere o anumită garanție. Această garanție, după ce a fost constituita trebuie depusă de către persoana numită debitor vamal sau dacă autoritatea vamală este de acord de o altă persoană.

Pentru motive justificate, se pot oferi scutiri de la obligarea plății unei garanții a datoriei vamale. Garanția în bani se plătește în lei sau prin anumite instrumente de deconectare sau titluri de valoare. Dacă suma întreagă a datoriei vamale este determinată, atunci cuantumul garanției va fi suma întreagă datorată. Dacă această sumă nu este determinată, totalul garanției va fi egal cu suma cea mai mare de plată după ce a fost efectuat controlul vamal.

În cazul în care debitorul se află în situația în care datorează mai multe garanții, autoritatea vamală poate cere să se constituie o datorie globală. De asemenea în cazul în care garanția oferită nu mai asigură plata datoriei vamale, autoritatea vamală cere stabilirea unei noi garanții.

În urma plății datoriei vamale, garanția poate fi restituită debitorului dacă acesta cere acest lucru sau poate fi utilizată în cadrul altei operațiuni de vămuire.

Drepturile ce fac obiectul datoriilor vamale în urma importurilor și exporturilor sunt înregistrate în registrele contabile ale autorității vamale. Actul constatator al datoriei vamale și declarația vamală reprezintă titluri executorii.

Pentru a fi acordatliberul în vamă, trebuie achitată datoria vamală. În cazul în care a fost constată o datorie ulterior acordării liberului în vamă se pot acorda amânări sau eșalonări ale plății. Debitorul vamal poate desemna o terță persoană să plătească în numele său datoria vamală sau poate plăti în orice moment, anticipat datoria vamală.

Pentru neplata datoriilor vamale ce au ajuns la data scandentă se poate ajunge la executare silită în limitele prevăzute de lege și la obligarea plății unor majorări pentru întârziere.

După plata datoriilor vamale, acestea se sting. De asemenea ele se mai sting și în următoarele cazuri:

Dacă se constată că suma nu este datorată se renunță la încasarea acesteia;

Dacă a fost îndeplinit termenul de prescripție extinctivă;

Dacă debitorul a fost declarat insolvabil în urma unei hotărâri judecătorești;

Dacă mărfurile au fost confiscate definitiv, distruse sau abandonate statului;

Dacă mărfurile au fost distruse sau pierdute dintr-o cauză de forță majoră.

Condiția esențială pentru stingerea datoriei vamale este ca aceasta să se realizeze înainte să fie acordat liberul în vamă al mărfurilor.

Capitolul II. Taxele Vamale

1. Definiția și funcțiile Taxelor Vamale

Noțiunea de” taxe vamale” a căpătat o varietate de definiții. Printre acestea au fost definite ca ”sume de bani încasate de stat, prin organele vamale, pentru importul, exportul și tranzitul de mărfuri”.

O altă definire, de această dată mai complexă, spune că: Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce efectuează operațiuni de comerț exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei operațiuni și al căror suportator este, în principal, consumatorul final.

Taxele vamale sunt instituite în principal cu scopul de a contribui la realizarea veniturilor statului. Resursele bugetare ce provin din taxele vamale nu sunt exacte, acestea variază în funcție de necesitățile bugetului sau de politica vamală promovată de stat în relațiile cu terții sau cu agenții economici ce sunt importatori.

De asemenea, în condițiile în care se află economia României, taxele vamale presupun un instrument de stimulare a exporturilor, de mărire a cooperării dintre economii.

Taxele vamale sunt instituie pentru produsele și bunurile care intră sau ies din țară sau asupra celor ce tranzitează teritoriul Romaniei.

Taxa vamală este un impozit aplicabil mărfurilor ce trec peste granițele unei anumite țări.

Unul din scopurile taxei vamale îl poate reprezenta cunoașterea veniturilor la bugetul de stat și protejarea producției interne de concurența din străinătate. Find impozite indirecte, taxele vamale îi determină pe consumatori să aleagă produsele economice din țară, acestea fiind în principiu și mai ieftine.

Taxele vamale reprezintă un intrument important al politicii vamale ce acționează asupra prețului mărfurilor importate pentru a diminua importurile și a diminua, a elimina sau măcar a reduce deficitul balanței comerciale.

Fiind prevăzută de către normele juridice ce sunt în vigoare, obligația plății taxelor vamale este una juridică. Nerespectarea acestei obligații poate să atragă o răspundere juridică și silită, aceea de a plăti toate taxele ce nu au fost achitate.

Reprezentat de către organele financiare și bancare competente să încaseze taxe vamale, statul este beneficiarul obligației precizate.

2. Clasificarea taxelor vamale

Datorită faptului că taxele vamale sunt multe ca număr, fiecare producând efecte diferite, pentru a se elabora o politică vamală corespunzătoare intereselor generale ale statului, s-a stabilit o clasificare a acestora.

Taxele vamale pot fi ordonate după cel puțin patru criterii:

În primul rând în funcție de sensul fluxurilor comerciale:

– taxe vamale de import

– taxe vamale de export

– taxe vamale de tranzit.

Cele mai răspândite taxe sunt cele de import si reprezintă cel mai mare randament fiscal. Acestea se plătesc de către importatori și au rolul de a mări, a adăuga venituri la bugetul de stat și de a îi limita pe importatori pentru protejarea producătorilor interni. Este clar că aceste taxe vamale influențează prețul acestor produse importate, lucru care le face pe cele autohtone mai accesibile ca și preț. Cele de export sunt mai restrânse, ele fiind aplicate asupra produselor de pe piața internă, în momentul în cate acestea sunt exportate. Sunt folosite, de exemplu, de către statele care dețin un monopol asupra unor resurse minerale sau anumite materii prime, sau asupra unui monopol de fabricare la anumite produse manufacturate.

În ceea ce privește taxele de tranzit, acestea sunt percepute pentru mărfurile ce trec teritoriul vamal al unui stat. Sunt mai rar întalnite decât precedentele deoarece statele urmăresc să încurajeze tranzitul mărfurilor pentru a realiza venituri în valută, de exemplu, sub forma unor taxe percepute pentru transportul pe calea aerului, a apei sau pe căile ferate a acestor mărfuri.

România utilizează doar taxe vamale de import, datorită interesului de a dezvolta exportul, dar și datorită poziției geografice. Aceste taxe sunt stabilite și percepute în conformitate cu TARIFUL VAMAL DE IMPORT.

b) După modul de taxare:

– taxe vamale autonome

– taxe vamale convenționale

– taxe preferențiale

 Taxele autonome se stabilesc de către stat într-un mod independent și sunt încasate pentru importurile efectuate de către o țară în state cu care nu are încheiate convenții, astfel neaplicându-se clauza națiunii cele mai favorizate. Aceste taxe vamale au nivelul cel mai ridicat. În schimb, taxele convenționale sunt cele al căror nivel este stabilit prin convenții sau înțelegeri cu alte state, pe baza unor acorduri încheiate. Taxele convenționale au un nivel mai redus decât cele autohtone.

Taxele preferențiale sunt cele aplicabile importurilor din state care dețin un regim comercial preferențial. Ele se întâlnesc între state cu un nivel diferit de dezvoltare și pot fi reciproce și unilaterale.

c) După modul de percepere al taxei acestea se clasifică în:

– taxe vamale ad valorem

– taxe vamale specifice

– taxe vamale mixte.

Taxele vamale ad valorem sunt stabilite prin extragerea unui procent asupra valorii mărfurilor care fac obiectul unei operațiuni de comerț exterior. Acestea nu au nevoie de un tarif vamal în detaliu. Datorită faptului că aceste mărfuri se percep pe baza unei facturi pe care importatorul o prezintă, este posibilă declararea unor prețuri mai mici doar pentru ca și taxele vamale să fie mai mici.

În ceea ce privește taxele vamale specifice, acestea implică existența unui tarif vamal ce poate descrie în detaliu marfa.

Taxele vamale mixte sunt cele ce se percep mai ales ca și supliment la cele ad valorem sau la cele specifice.

d) După scopul instituirii taxelor vamale găsim :

– taxe vamale cu scop fiscal

– taxe vamale cu scop protecționist

– taxe vamale cu scop preferențial

– taxe de retorsiune.

Taxele vamale fiscale sunt acele taxe ce sunt percepute având ca și obiectiv culegerea de venituri pentru stat. De obicei aceste taxe au un nivel mai scăzut.

În legătură cu taxele vamale perfecționiste, se știe că acestea au ca și rol crearea unei piedici împotriva produselor străine cu scopul protejării producției interne în fața celei străine.

Taxele vamale preferențiale sunt taxele ce conferă o anumită preferință anumitor state sau anumitor mărfuri.

În final, taxele de retorsiune sau taxele de răspuns, sunt acele taxe create ca și un răspuns

acordat unui alt stat care, din anumite motive, a impus anumite restricții pentru importul de mărfuri.

3 .Tariful vamal comun

Începând cu 1 Ianurie 2007 odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, Tariful vamal de import al României este și Tariful Vamal Comun al Uniunii Europene. Acesta este aplicabil tuturor statelor membre ale Uniunii, scopul lui fiind buna funcționare a Pieței Interne Europene.

Acest tarif a fost instituit în anul 1968, atunci când s-a și încheiat procesul eliminării tuturor taxelor vamale existente între țările membre ale uniunii dar și odată cu formarea uniunii vamale.

Tariful Vamal comun are în componența sa o listă, ce cuprinde taxele vamale ce se aplică pe fiecare linie tarifară, importurilor din anumite țări de către Statele membre ale Uniunii Europene. Acest tarif se aplică în regimul clauzei națiunii celei mai favorizate.

O concurență loială pe Piața Internă unică, este asigurată de faptul că, în oricare punct de intrare a mărfurilor pe teritoriul vamal al Uniunii, taxele vamale sunt identice. Majoritatea taxelor vamale cuprinse de Tariful Vamal Comun sunt stabilite și de Organizația Mondială a Comerțului (OMC). Acestea în același timp respectă angajamentele luate de către Uniunea Europeană față de OMC.

Pentru tariful vamal comun, baza legală o reprezintă : “Regulamentul Consiliului Nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 privind tariful și nomenclatura statistică și Tariful vamal comunitar”. Tariful vamal comun se aplică direct fără ca vreo națiune să adopte o anumită legislație specifică.

Ca și rezultat al negocierilor din cadrul ONC , este stabilit un nivel de bază al taxelor vamale ce se înscriu în Tariful Vamal Comun al Uniunii Europene. Aceste negocieri au loc de fiecare dată când în Uniunea Europeană are loc o lărgire sau extindere.

O altă caracteristică a activității vamale este faptul că se colectează taxa pe valoare adaugată pentru operațiuni de import etectuate de persoane ce nu sunt înregistrate în scop de TVA. Din 1 ianuarie 2007, aceste taxe au fost eliminate în vamă pentru mărfurile ce provin din Uniunea Europeană pentru că procedura de taxare a acestora se efectuează la consumatorul final.

Aproximativ 75 % din taxele vamale ce sunt colectate în vămile românești sunt virate spre bugetul Uniunii Europene. Restul de 25 % îi revin bugetului statului român.

Din 1 ianuarie 2007, operațiunile privind taxele vamale au fost reduse la 30 % față de cele din perioada preaderării, dar ca și volum acestea au crescut cu 46 % din cauza nivelului crescut al taxelor pentru mărfuri ce provin din state ce nu sunt membre ale uniunii.

Rolul Tarifului Vamal Comun

Tariful vamal comun este principalul instrument de politică comercială a Uniunii Europene

Tariful vamal comun reprezintă cea mai însemnată formă de a proteja industria comunitară față de terții concurenți loiali

Tariful vamal comun constituie principalul instrument pentru negocierea în plan multilateral, bilateral și plurilateral în ceea ce privește comerțul cu bunuri.

Comisia Europeană este cea însărcinată cu negocierea comercială privind nivelul taxelor vamale comune pentru statele membre ale Uniunii Europene. Aceasta analizează ceea ce Comisia Europeană propune și poate cere modificări sau revizuiri ale acestor propuneri. Aprobarea rezultatului final al negocierilor este făcută de către Consiliul de Miniștri al UE.

Negocierile cu privire la domeniul tarifar au loc:

În cadrul multilateral al Organizației mondiale a comerțului, mai ales în cadrul Rundelor de negocieri comerciale

În interiorul OMC, ca și rezultat al procesului extindereii Uniunii Europene

Pentru stabilirea unor forme sau acorduri noi de comerț liber, negocierile au loc în plan bilateral/plurilateral.

Componentele Tarifului Vamala Comun:

Taxele Vamale

NC (nomenclatura combinată)

Nomenclatura combinată de clasificare și codificare a mărfurilor este un sistem armonizat, ce clasifică și codifică mărfurile. Acest sistem este folosit de peste 200 de țări pentru stabilirea taxelor lor vamale. Sistemul asigură transparența tarifelor vamale și compatibilitatea statisticilor de comerț exterior. Definirea sistemului este făcut la un nivel de detaliere de 6 cifre .

Reguli pentru originea bunurilor

În primul rând bunurile ce sunt originare în UE sunt cele ce sunt obținute sau produse în totalitate într-o țară.

Pentru ca un bun să fie declarat ca “obținut în întregime într-o țară”, acesta trebuie să fie:

produs mineral extras din solul sau subsolul marin

produs vegetal recoltat în Comunitate

animal născut viu și crescut în Comunitate

produs al animalelor vii crescute în Comunitate

produs obținut în Comunitate prin vanătoare sau pescuit

produs din pescuitul marin sau alt produs extras din mare în afara apelor teritoriale ale Comunității, de către vasele ei.

produs fabricat exclusiv în produsele precizate mai sus

articol uzat, colectat în cadrul Comunității , destinate doar recuperării materiei prime

deșeuri sau reziduri ce sunt rezultatul unei operațiuni de producție

produs extras din solul sau subsolul marin aflat în afara apei teritoriale ale statelor Uniunii dar respectând condiția de a avea drepturi exclusive de a exploata acel sol sau subsol.

În privința regulilor de origine ce se aplică în vederea determinării originii mărfurilor importate, se regăsesc două categorii:

reguli nepreferențiale

reguli preferențiale

Regulile nepreferențiale se aplică în general la importuri și nu sunt foarte sofisticate, în timp ce regulile preferențiale se aplică doar mărfurilor ce provin din țări sau reprezintă grupe de produse cărora le sunt acordate anumite tratamente mai favorabile.

Strictețea acestor reguli are ca rol asigurarea corecției utilizări a preferințelor pe care Uniunea Europeană le acordă.

4. Tariful Integrat al Comunităților Europene

După cum este prevăzut în articolul 9 din Tratatul privind înfinițarea Comunității Statelor Europene, baza organizației numite TARIC este reprezentată de către Uniunea Vamală.

Principala caracteristică a Uniunii vamale, o reprezintă aplicarea unui tarif vamal comun în cadrul relațiilor economice dintre țările ce se situează în afara teritoriului vamal al comunității și cele aflate în interiorul acestui teritoriu, dar și lipsa taxelor vamale ce se aplică între statele membre ale Uniunii Europene.

Sub prescurtarea de TARIC, tariful integrat al Comunitatii Europene, esta stabilit de către articolul 2 al Regulamentului Consiliului nr. 2658/87/CEE din 2 iulie anul 1987 ce privește nomenclatorul statistic și tarifar și Tariful Vamal Comun.

TARIC este de fapt o bază de date ce are rolul de a indica dispozițiile legale ce se aplică pentru un anumit produs, în cazul în care acesta este importat în cadrul teritoriului vamal al Uniunii Europene, sau atunci când acesta este exportat.

Acest tarif integrat este bazat pe NC (nomenclatură combinată) și reprezintă nomenclatorul de bază pentru Tariful Vamal comun, în vederea întocmirii statisticilor de comerț exterior al Comunității cu terțe țări, dar și pentru realizarea statisticilor de comerț între statele membre ale Uniunii Europene.

Pentru prelucrarea datelor din declarațiile de import din țările terțe dar și ca instrument de documentare pentru operatori economici, administrațiile vămilor din statele Uniunii Europene folosesc baza de date TARIC.

TARIC-ul reprezintă așadar, un intrument de lucru zilnic, ce le este pus la dispoziție atât lucrătorilor vamali cât și agenților economici. Acest instrument, conține sub o formă codificată numeric toate reglementările comunitare si naționale ce sunt aplicate în procesul vămuirii mărfurilor.

TARIC se actualizează la nivelul Comisiei Europene, acolo unde serviciile ce sunt specializate în avizarea proiectelor de acte normative sunt obligate să prezinte aceste proiecte în vederea examinării și implementării lor în cadrul TARIC-ului, odată cu consultarea asistenței juridice de specialitate.Toate datele ce fac parte din conținutul TARIC, necesită sa fie corecte, complete dar și să fie transmise statelor membre la timp.

În TARIC sunt cuprinse anumite dispoziții referitoare la domeniul vamal, ce fac parte din conținutul legislatiei comunitare privitoare la:

Sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor

Nomenclatura combinată

Taxele vamale aplicabile

Suspendări de taxe vamale

Contingențe tarifare

Regimul tarifar preferențial

Sistemul generalizat de preferințe tarifare

Taxe antidumping sau Taxe de compensație

Prohibiții la import și export

Restricții la import si export

Coduri adiționale

Restricții la export

Referiri cu privire la reglementările comunitare care au introdus o masură tarifară sau netarifară

Alte măsuri tarifare și netarifare aplicabile în procesul de vămuire a mărfurilor .

În plus, față de baza de date TARIC cea TARIC-RO, deține măsuri naționale care sunt cu referire la restricțiile ce sunt impuse prin anumite acte normative naționale ce au implicații în activitatea vamală.

Măsurile anti-dumpingșți cele compensatorii ce sunt integrate în baza de date TARIC sunt următoarele:

DUMP P – taxa anti-dumping provizorie

DUMP D – taxa anti-dumping definitivă

COMP P – taxa compensatoare provizorie

COMP D – taxa compensatoare definitivă

Reguli generale cu privire la taxe

Drepturile vamale ce se aplică mărfurilor ce fac obiectul importului din țări care au semnat Acordul General pentru Tarife și Comerț, sau din statele Uniunii Europene cu care au încheiate acorduri ce privesc clauza națiunii cea mai favorizată, sunt taxele vamale ce sunt menționate în anexa de la Regulamentul Comisiei Europene nr 2261/ 1998.

Taxele aplicabile sunt:

Taxe convenționale

Taxe autonome

O combinare a două taxe

Suspendarea taxelor convenționale sau a celor autonome

Reguli aplicabile doar anumitor categorii de mărfuri

Mărfuri ce au ca destinație anumite nave sau platforme de forat sau de producție

În acest caz taxele vamale pentru aceste categorii de bunuri sunt suspendate cu scopul reparării, întreținerii sau transformării acestora. Suspendările trebuie să respecte condițiile prezente în dispozițiile din legislația comunitară cu privire la acest tip de produse.

Aeronave civile sau alte produse destinate acestora

Excepțiile în acest caz de la plata taxelor vamale sunt următoarele :

– Aeronavele civile;

– Mărfuri sau materiale ce au ca destinație finală folosirea lor în vederea construirii, reparării, întreținerii, modificării sau reconstruirii aeronavelor civile;

– Terenuri de aterizare sau alte aparaturi pentru antremanent la sol dar si părți componente ale acestora.

Aeronavele civile sunt avioanele ce nu sunt utilizate de state pentru serviciul militar sau pentru activități asemănătoare.

Produse farmaceutice

Din cadrul acestei categorii de exceptări de la plata taxei vamale fac parte următoarele categorii

Substanțele farmaceutice ce sunt cunoscute prin denumirea internațională comună ce le-a fost oferită de Organizația Mondială a Sănătății;

Săruri, esteri si hidrați;

Produse ce sunt folosite în vederea fabricării produselor farmaceutice.

Containere și ambalaje

Când ambalajele sau containerele sunt clasificate ca și mărfurile, ele au aceleași drepturi de import ca și acestea sau sunt admise fără taxe vamale.

5. Modul de calcul al taxelor vamale

Subiecții impunerii

Persoanele juridice care prevăd în cadrul obiectului lor de activitate operațiunea de import dar si persoanele fizice ce au o autorizație să desfăsoare această activitate sunt considerate subiecții impunerii.

De asemenea, pot să devină subiecții impunerii și anumite persoane fizice ce nu sunt autorizate, atât în momentul în care introduc bunuri în țară sau când scot bunuri de pe teritoriul României, condiția fiind să depășească o anume cantitate, o valoare sau un plafon de scutire, acestea fiind în vigoare la data când se trece frontiera. Dacă aceste bunuri depășesc limitele ce le sunt impuse atât cantitativ cât și valoric, sunt taxate conform tarifului vamal la import, iar în cazul exportului cu o taxă unică de 20 % ce se aplică la valoarea in vamă.

Cota de impunere

În România , taxele vamale sunt prevăzute în cadrul Tarifului Vamal de Import al României. Ele sunt exprimate în procente care la rândul lor sunt deosebite pe mărfuri sau grupe de mărfuri. În același timp, mărfurile sunt aranjate sub forma de secțiuni și capitole, această diferențiere fiind realizată conform Nomenclatorului Sistemului Armonizat , ce se folosește de către statele membre ale Acordului General pentru Tarife și Comerț în relațiile reciproce dintre acestea .

Cele mai frecvente cote sunt incluse între tariful 10 – 30%

Scutiri

Anumite categorii de bunuri sunt scutite de taxe vamle în cazul importului. Acestea pot fi:

donații sau ajutoare ce au caracter social, cultural sau sportiv și didactic. Aceste donații sau ajutoare sunt primite de către organizații non-profit ce au un caracter cultural sau umanitar, de către organe ale adiministrației publice, ministere, partide politice sau sindicate, instituții de invățământ sau cluburi de sport si organizații religioase. Acestea nu sunt menite pentru a subvenționa campanii electorale sau activități ce pot amenința siguranța națională.

bunuri străine, ce potrivit legii devin o proprietate a statului

materiale publicitare ce sunt de reclamă sau documentare dar și mostre ce nu au o valoare comercială.

Alte bunuri ce sunt specificate de anumite legi sau hotărâri date de guvern

Condițiile necesare pentru obținerea scutirii de taxe vamale:

expeditorul să le trimită destinatarului fără a-l obliga la vreun fel de plată

să nu facă pe viitor obiectul unei anumite comercializări

să nu fie destinate pentru utilizarea lor de către anumiți terți, în activități sau prestații ce le pot aduce venituri

să fie incluse în patrimoniul unei persoane juridice și consemnate în evidența contabilă a acesteia.

În cazul în care bunurile ce au fost inițial scutite de taxe vamale și-au schimbat destinația, importatorii au obligația de a îndeplini formalități legale ce sunt necesare în cazul importului de mărfuri, dar și să plăteasca taxele vamale de import. În această situație, valoarea bunului în vamă este calculată la cursul ce se află în vigoare la data constatării schimbării destinației bunurilor.

Scutit de taxe vamale mai este totodată și importul următoarelor bunuri :

bunuri ce au origine română

bunuri ce sunt reparate în alte țări sau bunuri ce înlocuiesc altele necorespunzătoare, care sunt returnate în timp ce acestea se află în perioada de garanție partenerilor externi.

bunuri returnate unei anumite țări, care sunt obiectul unei expedieri incorecte

echipamente folosite pentru protejarea mediului, dacă acestea la propunerea Ministerelor Apelor Pădurilor și Protecției Mediului dar și a Industriei și Comerțului și Finanțelor Publice sunt stabilite de către Guvern

bunuri din import ce au ca destinație utilizarea lor în cadrul asociaților familiale și a unităților din sectorul meșteșugăresc, dar și în cadrul unor programe pentru ajutorul și dezvoltarea activităților acestora, programe ce au ca sursă de finanțare guverne străine ce au încheiat anumite tratate și acorduri cu România

bunuri ce urmează a fi folosite ca și aparatură sau intrumente în cadrul Academiei Române dar și a instituțiilor culturale, bunuri provenite din import și donații.

bunuri ce urmează să devină materii prime sau ambalaje în cadrul fabricilor ce produc medicamente.

Mai trebuie precizat că în urma încheierii unor acorduri, cum ar fi cel de Aderare a României la Acordul Central European de Comerț liber, dar și Acordul european de asociere, încheiat între România și Comunitățile Europene, taxele vamale dintre aceste țări, inclusiv pentru România, se reduc treptat până la abolirea lor.

Baza impozabilă

Stabilirea sumei ce trebuie plătită se realizează prin aplicarea procentului taxelor vamale asupra valorii pe care mărfurile o au în vamă. Această valoare este exprimată în lei.

Conform tarifului vamal, se prevede că: “Valoarea în vamă reprezintă valoarea care constituie baza de calcul a taxelor vamale prevăzute în tariful vamal al României”.

Pe baza regulilor ce sunt prevăzute în Acordul general pentru tarife și comerț, mai exact a Acordului privind aplicarea art. VII din acestea, se stabilește valoarea în vamă a mărfurilor ce sunt importate.

După cum este prevăzut în Tariful Vamal de Import al României, la noi țară sunt incluse și anumite elemente opționale în conțintul valorii în vamă. În funcție de cursul valutar de schimb, comunicat în fiecare joi de către Banca Naționala a României, se face și transformarea în lei a prețurilor și cheltuielilor ce sunt inițial exprimate în valută. Cursul de schimb exprimat în ziua de joi este valabil pe întreaga durată a saptămânii ce urmează.

Metode de calcul

Metoda principală sau cea de bază pentru a determina valoarea mărfurilor este metoda “valorii tranzacționale”. Această metodă este prezentă și în Tariful vamal de import al României. Potrivit metodei de bază, valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea tranzacției, și anume prețul plătit efectiv sau ce trebuie plătit pentru mărfuri, atunci când ele sunt văndute în vederea exportului cu destinația țării de import. La prețul ce se plătește efectiv sau care trebuie plătit se mai adaugă anumite elemente și anume:

Elemente obligatorii cum ar fi: comisioane, în afara comisionului de cumpărare, ambalaje, aporturi (materii prime, materiale sau piese), revedențe, produsele oricărei revânzări.

Elemente opționale care sunt: cheltuieli de transport pe parcurs extern, cheltuielile pentru manipulări pe parcurs extern, cheltuielile de asigurare pe parcurs extern.

Alte metode intervin atunci când valoarea in vamă nu poate fi stabilită cu ajutorul valorii de tranzacție. Astfel este necesar să fie utilizate următoarele metode:

Stabilirea valorii din vamă pe baza valorii de tranzacție a mărfurilor identice vândute pentru export, care au ca destinație de import România, și sunt exportate în același moment sau aproape de același moment cu acel al mărfurilor ce necesită evaluarea

Stabilirea valorii din vamă cu ajutorul metodei deductive, începand cu prețurile unitare la care s-a realizat cea mai mare capacitate de import de bunuri care sunt asemenea sau identice

Stabilirea valorii din vamă cu ajutorul unei valori calculate

Stabilirea valorii din vamă cu ajutorul mijloacelor rezonabile ce sunt potrivite cu mențiunile prevăzute în Acordul General pentru tarife vamale și comerț din 1994 și anume articolul VII din acesta.

Aceste metode secundare ce sunt prezentate se aplică într-un mod treptat, până în momentul când se va putea stabili valoarea în vamă a mărfurilor.

6. Procedura Vamală

Declarația Vamală

Importatorii, au obligația să declare direct sau prin intermediul reprezentanților lor autorizați să declare valoarea în vamă a mărfurilor. Pe langă documentele necesare procedurii de vămuire a mărfii, aceștia mai trebuie să întocmească o declarație privind valoarea în vamă a mărfurilor. Acestei declarații îi trebuie alăturate facturi sau documente ce relevă plata mărfurilor dar și a altor cheltuieli efectuate ce au legatură cu acestea.

Totodată, declarația mai trebuie să cuprindă încadrarea tarifară a mărfurilor, valoarea acestora în vamă, coeficientul tarifar, cuantumul taxelor vamale, dar și felul, numărul și data intrumentului de plată. În final, trebuie atașată declarației și dovada plății taxelor vamale necesare.

Controlul vamal

Verificarea încadrării tarifare, calcularea taxelor vamale precizate în declarația vamală dar și perceperea taxelor necesare, sunt de competența organelor vamale. Tot odată aceste organe sunt îndreptățite să verifice și să investigheze dacă Tariful vamal de import este aplicat corespunzător. În vederea îndeplinirii acestui scop, cei care realizează importuri în vamă au obligația de a pune la dispoziția organelor vamale documentele necesare vămuirii, dar și de a le păstra.

Liberul în Vamă

Autoritatea vamală, poate lăsa la dispoziția persoanei titulare a declarației vamale mărfurile ce au fost vămuite, cu rolul cu care acestea au fost plasate, prin intermediul unui act numit liber in vamă. Acesta se acordă în scris doar în urma îndeplinirii condițiilor necesare și dacă au fost prezentate documentele necesare în vederea confirmării plăților datoriilor vamale.

Acordarea liberului în vamă se realizează numai după verificarea următoarelor lucruri:

Dacă felul mărfurilor stabilit în momentul controlului vamal este același cu cel din declarația – vamală

Dacă, cantitatea mărfurilor stabilită în documente este aceași cu cea declarată în vamă

Dacă licența prevăzută in declarația vamală, în cazurile în care licența este necesară, are același număr și valabilitate ce au fost precizate în declarația vamală.

Plata taxelor vamale

Realizarea plății vamale se efectuează în contul unității ce a săvârșit vamuirea. Fiecare zi ce reprezintă o întarziere la plata taxelor vamale datorate de persoanele în cauza duce la o majoarare a sumei ce trebuie plătită. Importatorii sunt nevoiți să plătească fiecare zi de întarziere începând cu prima zi în care expiră termenul legal al plății taxelor vamale. În urma plății sumei datorate, a anulării plății din cauza anulării declarației vamale, a împlinirii termenului de prescripție extinctivă sau a confiscării mărfurilor în mod definitiv, datoria vamală se stinge.

Plângeri și contestații vamale

1.Plângerile se efectuează de către persoanele fizice sau juridice care consideră că autoritatea vamală a emis acte ce au lezat drepturile și interesele lor legitime în urma operațiunilor de vămuire. Plângerile sunt adresate autorității vamale ce a emis actul considerat că a atins un drept sau un interes. Autoritatea vamală însărcinată cu analizarea plângerii, trebuie să o soluționeze și să îi comunice rezultatul în termenul de 30 de zile, începand cu ziua în care plângerea a fost înregistrată.

2.În cazul în care persoanele care au efectut o plângere nu sunt mulțumite de soluționarea lor după ce aceasta le-a fost comunicată, pot depune contestații la direcția regională vamală ierarhic superioară. Aceste contestații trebuie să fie adresate în maxim 15 zile după ce a fost comunicată soluționarea plângerii depuse.

Pentru a soluționa o contestație, este necesară formarea unei echipe de specialiști care va emite un aviz care va fi luat în considerare de către directorul direcției regionale. Echipa de specialiști trebuie sa fie formată din:

Consilierul juridic al direcției regionale vamale

Un specialist al direcției regionale vamale însarcinat cu problemele vamale

Un specialist al direcției regionale vamale desemnat de președintele Camerei de Comerț si Industrie a județului, ce rezolvă problemele de comerț exterior.

După ce a fost înregistrată contestația, o decizie trebuie luată în cel târziu 30 de zile. Dacă persoana ce a contestat decizia nu este mulțumita nici de soluționarea deciziei, aceasta poate face o nouă contestație la Direcția Generală a Vămilor. Această nouă contestație trebuie facută în 15 zile de la comunicare.

Atât în cazul contestațiilor, dar și a căilor de atac împotriva acestora, taxele de timbru reprezintă 1% din totalul taxelor vamale. Acesta nu poate să depășească 10.000 lei.

Capitolul III Cele patru Libertăți Fundamentale

1.Cosiderații generale

Cele patru libertăți fundamentale ale Pieței statelor membre ale Uniunii Europene au luat naștere prin Actul Unic European. Acesta a fost instituit la Luxemburg în decembrie 1985 și semnat mai apoi în februarie 1986 aducâmd anumite amendamente Tratatului de la Roma și stipulând măsuri în vederea înbunătățirii procesului de formare a Pieței Interne.

Actul Unic European a adus următoarele completări prin amendamente:

În chestiunile ce privesc Piața internă s-au introdus prevederi cu referire la luarea unor decizii cu majoritate calificată.

S-a introdus principiul subsidiarității care presupune transferarea la nivelul comunitar doar al componentelor ce sunt în legătură cu chestiuni a căror soluționare ar fi mai bună la acest nivel.

Obiectivele Actului European Unic:

Înființarea unui spațiu omogen, ce nu are frontiere interne și în care mărfurile, persoanele dar și serviciile și capitalurile să circule liber;

Promovarea unei unități economice și sociale prin obligarea statelor să cotizeze cu întreg PIB-ul la buget, cu excepția statelor ce au un nivel mai scăzut de dezvoltare asta pentru ca acest nivel să ajungă la fel cu cel al statelor dezvoltate;

Cooperarea monetară;

Armonizarea politicilor șoc;

Cooperarea în domeniile cercetării și dezvoltării și cea tehnologică.

Piața Unică , reprezintă cea mai mare realizare a Uniunii Europene, de când aceasta a fost înființată, ea fiind tot odata si cea mai largă piață din lume cu o putere de cumpărare ce depășește 370 de milioane de consumatori. Înființarea acesteia a presupus ca barierele comerciale, tehnice administrative și fiscale să fie îndepărtate.

Scopurile pentru care aceasta a fost inființată sunt:

sporirea eficienței economice prin reducerea costurilor;

reducerea prețurilor pentru a duce la o mai mare competitivitate între bunuri;

creearea mai multor locuri de muncă

oferirea unei varietăți de opțiuni în vederea cumpărării unuor bunuri sau a unor servicii

sporirea șanselor de dezvoltare a regiunilor

crearea unei bunăstări economice

Inființarea pieței unice a fost un beneficiu pentru toți cetățenii deoarece a generat o mai bună ocupare a forței de muncă dar în același timp a asigurat un nivel mai ridicat al sănătății, securității dar și al protecției mediului.

2. Libera circulație a persoanelor

Libera circulație a persoanelor pe teritoriul Comunităților Europene a fost definită în cadrul Acordului Unic European ca fiind una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne.

Această liberă circulație a persoanelor oferă posibilitatea cetățenilor unui stat membru al Uniunii Europene să intre și să rămână fără a avea vreo restricție pe teritoriul unui alt stat membru. Dreptul de acces și de sejur pe teritoriul oricărui stat membru reprezintă una din condițiile prealabile a liberei circulații a persoanelor.

Dreptul la libera circulație a persoanelor presupune că orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul să călătorească și să își stabilească reședința pe teritoriul oricărui stat membru al Comunității. Au fost reduse foarte mult și formalitățile administrative în acest sens. Conform libertății de circulație a persoanelor, intrarea și ieșirea pe de pe teritoriul statelor membre a tuturor cetățenilor europeni se face doar în baza documentului național de identitate sau a unui pașaport valabil, fără a fi necesară îndeplinirea unei anumite condiții speciale și fără a fi obligatorie obținerea unei vize.

În ceea ce privește noțiunea de „cetățenie europeană”, aceasta a fost pentru prima dată menționată în Tratatul de la Maastricht, prin care s-a acordat dreptul la libera circulație și la libera rezidență în interiorul teritoriului Comunității fiecărui cetățean al statelor membre ale Uniunii Europene. În același timp, tratatul a introdus în domeniul de interes comun al tuturor statelor membre și politici cu referire la azil, la problemele trecerii frontaliere externe și la politica la care se referă imigrația.

Una din politicile Uniunii Europene presupune crearea unei zone libere, de securitate și de jutiție unde controlul persoanelor în cadrul frontierelor să nu ma fie necesar indiferent de naționalitatea pe care acestea o au. A început în același timp și un proces de introducere a standardelor comune cu privire la controlul din zona Frontierelor externe, cele cu statele ce nu sunt membre ale comunității și la politica de vize ți de imigrație.

Eliminarea controlului de la frontierele dintre statele membre ale Uniunii Europene are ca scop armonizarea politicilor dintre state cu privire la admiterea și șederea cetățenilor statelor terțe.

În timpul Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European și Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale. Carta, prin referirile sale, nu face deosebiri între cetățeni, oricare ar fi statul din care aceștia provin, menționând pentru prima dată în istorie, în conținutul unui document toate drepturile persoanelor ce locuiesc legal în oricare loc de pe teritoriul Comunității.

Cu toate acestea, libertatea de acces și libertatea de ședere pot fi restrânse dacă a fost încalcată oricare prevedere cu privire la ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

Membrii familiei unui cetățean al Uniunii Europene, au aceleași drepturi ca și acesta dar în anumite cazuri poate fi necesar ca statul în care aceștia doresc să stea să le solicite posedarea unei vize.

Unul din scopurile principale ale instituirii acestei libertăți este suprimarea discriminării asupra cetățenilor din alte state ale Comunității care se află pe teritoriul altul stat al acesteia, care desfășoara o anumită activitate sau prestează o anumită muncă de către cetățenii naționali ai statului respectiv. Asigurarea intruducerii acestui regim previne discriminarea în privința intrării sau deplasării pe statul respectiv, dar și al muncii, angajării și remunerării.

În cuprinsul Tratatului de la Lisabona a fost inclusă și o definire a Uniunii ca un spațiu pentru libertate securitate și justiție. În cadrul Uniunii sunt de asemenea dezvoltate politici de azil și imigrație.

Politicile de azil presupun ca autoritățile legislative să adopte anumite măsuri care să sprijine sistemul european de azil. Cât despre politica cu privire la imigrație, ea urmărește asigurarea unei gestiuni eficiente a fluxului populației și oferirea unui tratament corespunzător resortisanților statelor din afara Comunității ce sunt în sejur pe teritoriul statelor membre. Este urmărită de asemenea o prevenire a imigrației ilegale sau a traficului de persoane.

Spațiul Schengen

Acest spațiu este exact zona ce permite libertatea de mișcare a cetățenilor pe care libertatea de circulație a peroanelor o presupune in esența ei. În interiorului spațiului Schengen, frontierele interne si tot ce presupune controlul din interiorul acestora au fost eliminate. A fost creată o singură frontieră externă cu statele vecine nemebre ale Uniunii Europene. Controalele din cadrul acestei frontiere sunt desfășurate în baza unui set precis de reguli.

Membrele Acordului Schengen sunt 25 de state din interiorul Uniunii europene dar și alte state au aderat la acest acord. România, Bulgaria, Cipru și Liechtenstein urmează să devină membre ale acestui acord.

La sfârșitul anului 2007 Consiliul Uniunii Europene a decis ca spațiul Schengen să fie extins. În vederea realizării acestui obiectiv 9 state membre au eliminat controlul din frontierele terestre și maritime. Cele mai multe state care au făcut acest pas sunt est-europene sau din centrul Europei. La sfârșitul lui martie 2008 au fost scoase controalele vamale pentru zborurile aeriene din interiorul spațiului Schengen din incinta aeroporturilor.

Un alt pas a fost și eliminarea treptată a controalelor vamale de la frontierele cu Confederația Elvețiană, atât cele terestre cât și cele aeriene.

În momentul în care România va adera la spațiul Schengen aceasta va beneficia de o serie de avantaje. Unul din aceste avantaje presupune eliminarea frontierelor interne pentru a asigura libertatea deplină de circulație a cetățenilor români pe teritoriul spațiului, dar și o liberă circulație a forței de muncă.

Pentru a aderara la spațiul Schengem , România mai are încă de îndeplinit anumite condiții. Aceste condiții presupun:

Securizarea frontierelor cu statele nemembre ale Uniunii Europene (Moldova, Ucraina și Serbia)

Realizarea Sistemului Informatic Schengen, cel ce asigură o legătură între bazele de date ale statelor Uniunii Europene

Stabilirea unor condiții în vederea integrării în sistemul european comun de vize, lucru ce presupune echiparea ambasadelor și a consulatelor din România cu standardele Schengen

Realizarea condițiilor ce sunt necesare în vederea unei cooperări polițienești si judiciare.

În cadrul Spațiului Schengen trecerea frontierelor interne este posibilă la orice oră și prin orice loc. Este necesară deținerea unui document de identitae valabil. Temporar, pentru perioade limitate de timp și din motive de securitate națională sau siguranță publică, pot fi introduse controale la frontierele interne.

Libertatea de circulație a lucrătorilor

Această libertate reprezintă unul din aspectele liberei circulații a persoanelor și în același timp o libertate fundamentală.

Libertatea de circulație presupune îndepărtarea discriminărilor bazate pe naționalitate dintre lucrătorii statelor membre cu privire la remunerare, angajare și la alte condiții de muncă și de angajare. În practică s-a stabilit că regula privind tratamentul egal în contextul liberei circulații a lucrătorilor poate fi invocată nu doar de către lucrători, dar și de către angajatori în scopul de a angaja, într-un stat membru în care acesta s-a stabilit, lucrători ce sunt naționali ai unui alt stat membru.

3.Libera Circulație a Mărfurilor

În sensul dreptului comunitar, mărfurile reprezintă bunuri materiale care fac obiectul contractelor comerciale ce au elemente de extraneitate, chiar dacă aceste contracte au si alte componente. Marfa însă, mai cuprinde pe langă bunuri materiale și materializarea unor servicii. Mijloacele de plată, banii falși, drogurile și stupefiantele ce nu circulă intr-un sistem legal nu constituie mărfuri.

Libera circulație a mărfurilor reprezintă unul din elementele fundamentale ale Comunității Europene. Scopul reglementării acestei libertăți este creearea între statele membre a unei piețe unice care este liberă de orice restricții interne în privința comerțului, care prezintă o poziție comercială unică în relațiile cu state terțe. În vederea îndeplinirii acestor scopuri, prin Tratat s-a urmărit:

realizarea unei uniuni vamale prin desființarea între statele membre a taxelor vamale pentru importuri și exporturi, a taxelor echivalente, dar și adoptarea unor tarife comune cu statele terțe;

eliminarea între statele membre a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor, cât și a tuturor mărfurilor ce au un efect echivalent.

adoptarea unui tarif vamal comun

Aceste prevederi nu sunt o piedică în calea interdicțiilor sau a restricțiilor la export , import sau la tranzit, ele având ca justificare următoarele motive:

moralitatea publică

ordinea publică

securitatea publică

protejarea sănătății și a vieții persoanelor și animalelor

protejarea plantelor

protejarea bunurilor naționale ce au o valoare artistică sau istorică

protejarea proprietății comerciale și industriale.

Prevederile precizate sunt aplicabile atât la produsele industriale dar și la produsele agricole ce sunt orginare din Comunitate sau sunt produse în liberă practică.

Instituirea unei uniunii vamale între statele Uniunii Europene permite acestora anumite condiții egale de concurență pentru participanții la circuitul comercial și la circuitul productiv, fiind posibilă o stimulare a producției și a varietății de sortimente a mărfurilor, impunerea pe piață a produselor cele mai competitive , luându-se în considerare și costul de producție al acestora, concentrarea și specializarea producției și a întreprinderilor, cât și implantarea acestor produse în zone ce sunt cele mai indicate din punct de vedere economic și productiv.

Pronunțarea unei hotărâri în cauza Cassis de Dijoin in 1979 cu referire la libera circulație a mărfurilor a fost primul mare pas. Comercianții pot din acel moment să importe în țările proprii orice produse ce au proveniența din altă țară a Uniunii europene dar cu respectarea condiției ca bunul să nu fi fost produs sau comercializat în mod ilegal.

Crearea Uniunii vamale a permis statelor membre ale Comunității să aibe condiții egale de concurență pentru partcipanții circuitului comercial productiv, stimulând producția și varietatea sortimentelor mărfurilor pentru impunerea pe piață a unor produse mai competitive.

Au fost interzise taxele vamale cu efect echivalent pentru export și import și taxele de natură fiscală între statele membre ale comununității.

Standardizarea

Anumite modele pentru standarde de calitate s-au reglementat doar pentru produsele ce sunt originare din Uniunea Europeană. De asemenea au mai fost stabilite:

condiții de introducere pe piață a produselor si de utilzare a acestora

obligațiile producătorilor, a reprezentantilor ce au fost autorizați de acestia dar și ale importatorilor

procedura pentru evaluarea conformiății produselor

marcajele de conformitate ale produselor

Scopurile Standardelor:

protecția muncii

protejarea sănătății consumatorilor

protejarea mediului

reducrea costurilor cu ajutorul standardizărilor.

Interzicerea măsurilor cu efect echivalent și interzcerea restricțiilor cantitative

Articolul 28 din Tratatul Comunităților Europene interzice să se impună restricții cantitative asupra mărfurilor din import și totalitatea măsurilor ce au un efect echivalent. Luarea unei măsuri de restricție cantitativă poate restrânge în parte sau în totalitare importul, exportul și tranzitul de mărfuri pe teritoriul unui stat. Măsurile respective pot introduce o limitare a cantității sau a valorii marfurilor.

Măsurile cu efect echivalent reprezintă prevederile și practicile administrative care au rolul de a restrânge importul sau exportul, creând în așa fel o dificultate sau o scumpire a activităților comparativ cu vanzările produselor interne. Masurile și restricțiile ce se aplică produselor indigene nu reprezintă masuri cu efect echivalent.

O prevedere specială este cea în legătură cu masurile ce favorizează sau acordă preferințe mărfurilor din producția națională. Despre aceste măsuri se poate spune că:

impun doar asupra produselor importate prețuri minime sau maxime, ce pot fi reduse sau pot fi supuse anumitor condiții ce prejudiciază sau împiedică importul

impun prețuri mai avatajoase pentru produsele naționale față de prețurile pentru produsele din import

reglementează accesul produselor din import pe piața națională cu condiția existenței pe teritoriul statului care importă a unui agent comercial sau a unui reprezentant

impun doar produselor din import condiții de plată sau condiții ce pot fi satisfăcute mai greu, în comparație cu măurile ce se impun asupra produselor naționale

obligă importurile la plata garanțiilor

stabilesc pentru produsele de import condiții mai grele decât pentru cele naționale ce privesc forma, dimensiunile, compoziția, greutatea, ambalajul, etc.

favorizează cumpărarea produselor naționale prin recomandarea lor sau acordarea anumitor preferințe.

pentru produsele din import interzic și limitează depozitarea, sau le acordă acestora unele condiții mai dificil de îndeplinit privind depozitarea

stabilesc controale pentru produse ce provin din import, mai dificile decât cele impuse pentru produsele naționale.

doar pentru produsele naționale rezervă anumite denumiri care nu sunt denumiri de origine sau nu sunt indicații de proveniență.

Toate reglementările cu caracter comercial din statele membre ale Uniunii Europene ce impiedică direct sau indirect activitățile de import și export din Comunitate, sunt acoperite de noțiunea de măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative.

4.Libera circulație a serviciilor

Libera circulație a serviciilor sau libertatea de a presta servicii reprezintă dreptul de a oferi servicii pentru persoane sau firme ce au reședința sau sediul în alte state. Serviciile se pot presta și fără prezența propriu zisă pe teritoriul statului respectiv. O importanță mai mare se acordă localizării serviciilor deoarece acest lucru ajută la stabilirea caracterului transfrontalier sau netransfrontalier a serviciului, lucru care îl plasează sau il scoate din sfera libertății comunitare de circulație a serviciilor.

Libertatea prestării serviciilor se poate privi din trei perspecive:

atunci când furnizarea serviciilor necesită deplasarea intr-un alt stat comunitar.

atunci când cel care beneficiază de serviciu este cel care se deplasează in alt stat comunitar

atunci când furnizarea serviciilor se face prin internet, telefonie, fax sau poștă, și nu este necesară deplasarea nici a beneficiarului nici a prestatorului de servicii în afara statului.

Serviciile se furnizează contra unei remunerații ce poate fi reprezentată de o sumă de bani, și sunt un rezultat a unei activități ce poate fi:

comercială

industrială

meșteșugărească

o activitate liberală

Categorii de servicii care beneficiază de libertate comunitară de circulație

Pentru a beneficia de reglementările liberei circulații cumunitare nu este de ajuns să fie o activitate propiu zisă de prestare de servicii ci și apartenența acesteia unui resortisant dintr-unul din statele membre. Sediul resortisantului se află în interiorul unui stat membru al comunității, si poate fi sau nu transnațional.

Prestarea unui serviciu trebuie să respecte anumite condiții conform cărora ea trebuie sa fie intracomunitară sau transfrontalieră. Dacă respecta una din cele doua condiții ea se poate bucura de libertatea comunitară.

Dreptul de stabilire

Libertatea de stabilire ce are ca scop exercitarea unui comerț sau a unei profesii este considerată o componentă a libertății de circulație a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene, dar ea necesită să fie asociată în același timp cu libertatea de furnizare a serviciilor. Acest fapt are ca și fundament necesitatea de a asigura o repartizare optimă a tuturor factorilor de producție la nivelul comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să permită exercitare activităților de producție și comerciale în cadrul celor mai favorabile medii sociale, economice și comerciale.

Această libertate de stabilire, menționează că statul de origine nu trebuie să împiedice stabilrea in oricare alt stat membru, a oricăruia dintre resortisanții proprii ori a unei societăți comerciale ce a fost constituită după reglementările legislației sale.

Toate societățile comerciale ce sunt stabilite pe teritoriul unu stat membru al comunității sunt sub incidența dispozițiilor reglementate de acesta chiar și dacă obiectul afacerii lor presupune prestarea de servicii în state care nu sunt membre ale comunității.

În momentul în care desfășurarea unei activități în vederea prestării unui serviciu nu intră sub incidența nici unei reguli in interiorul statului-gazdă, orice național, membru a oricărui alt stat este îndreptățit să se stabilească acolo și să continue activitățile.

5. Libera circulație a capitalurilor

Pentru o mai bună funcționare a pieței comune, statele membre ale comunității au început procesul de eliminare treptată a restricțiilor impuse circulației capitalurilor ce aparțin rezidenților statelor membre, dar și eliminarea tratamentului discriminatoriu din pricina cetățeniei sau a naționalității, și a reședinței sau sediului social al părților sau al locului plasamentului de capital.

După ce s-a terminat perioada de tranziție care a fost solicitată de statele ce au aderat, restricțiile cu privire la plata aferentă circulației capitalurilor între state, nu mai sunt aplicabile.

Circuția liberă a capitalurilor reprezintă abilitatea pe care o au cetățenii de a realiza mai multe operațiuni în afara frontirerelor, dar și de a deschide conturi bancare, de a cumpăra acțiuni ce aparțin firmelor străine, de a investi în domenii ce le-ar aduce profitul cel mai bun dar și de a efectua tranzacții imobiliare.

Spre deosebire de cetățeni, pentru societăți, acest pricipiu le conferă dreptul de a investi in companii străine și de a lua parte la managementul acestora.

Acest principiu a oferit varianta unei cooperări mai bune în ce privește politica de capital și a plăților la nivelul internațional.

Domenii care fac excepție de la libera circulație a capitalurilor :

impozitarea

supravegherea prudențială

considerente de politică publică

spălrea banilor

sancțiunile financiare ce fac obiectul Politicii Externe și de securitate comună.

Pentru o monitorizare mai bună a activităților ce au ca specific libera circulație a capitalurilor , pentru a identifica barierele și restricțiile dar și pentru a crește eficiența domeniilor care au o mișcare mai lentă s-a intituit acceastă libertate.

Necesitatea de a efectua investiții pe piața cumunitară, fără ca acestea să fie restricționate, contribuirea la realizarea obiectivului de a promova o dezvoltare armonioasă și echilibrată a tuturor activităților cu caracter economic, creșterea durabilă și nesupusă inflației și nivelul mai mare a folosirii forței de muncă sunt punctele de plecare pentru realizarea liberei circulații a capitalurilor

Operațiunile financiare ce au ca scop principal plasamentele și investițiile unor diverse sume reprezintă miscările de propiu-zise de capital.

Capitolul IV. Jurisdicția taxelor vamale

1. Taxa pentru emisii poluante 2013 – incompatibilă cu art. 110 TFUE

Toate taxele ce au fost percepute în vederea primei înmatriculări de către Autoritățile Române s-au dovedit în timp a fi incompatibile cu articolul 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene. Se știe că acest tip de taxe au fost instituie pentru a repara golul din bugetul de stat ce a rămas în urma scoaterii taxelor vamale, urmare a aderării României la Uniunea Europeană.

Dacă se realizează o analiză a legalității taxei pentru emisii poluante , taxă ce a fost instituită prin Legea nr 9/2012 ,dar și a variantei acestei legi care a fost aplicată în perioada dintre 1 ianurie și15 martie 2013, în raport cu numeroasele hotărâri ce au fost pronuțate de CJUE cu privire la aceste taxe, se constată o incompatibilitate clară a acestei reglementări naționale cu articolul 110 din TFUE.

După cum menționeză chiar Curtea de mai multe ori, trebuie luat în considerare că articolul 110 din Tratat se opune ideii ca un stat să constitue o taxă de poluare ce se aplică autovehiculelor în vederea primei lor înmatriculări înt-un stat membru atâta timp cât acestă măsură fiscală poate descuraja punerea în circulație în statul respectiv a unor autovehicule de ocazie ce au fost cumpărate din alte state membre dar în același timp nu descurajează cumpărarea unui autovehicul similar ca vechime și uzură dar de pe piața națională.

Din dorința de a se pune în rând cu prevederile reglementărilor europene, dar și în urma unor hotărâri nefavorabile pentru stat ale CJUE, începând cu 13 ianuarie 2012, autoritatea română a abrogat în totalitate Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, și a înlocuit-o cu Legea nr. 9/2012.

Chiar și așa, noua lege a fost construită pe baza acelorași principii ca și ordonanța guvernamentală ce a fost anulată, calcularea taxei facându-se în funcție de anumite criterii cum ar fi capacitatea cilindrică a motorului, vechimea autoturismului și emisiile de dioxid de carbon.

Inițial , taxa pentru emisiile poluante a fost conceputa totodata și pentru “primul transfer al dreptului de proprietate asupra autoturismului deja rulat” avand condițiile pricipale ca transferul să se efectueze după intrarea legii în vigoare și ca pentru autovehicul să nu se fi încasat deja vreo taxă specială. Deci reglementările taxei se refereau în special la autovehiculele înmatriculate înaintea aderării din ianuarie 2007 pentru care nu s-au plătit decât taxe vamale.

Persoanele care au achitat taxa pentru emisiile poluante în baza legii nr. 9 din 2012 au avut posibilitatea de a cere restituirea acesteia.

Perioada de suspendare a legii care a fost stabilită de către Ordonanța de urgență a Guvernului a încetat la sfârșitul lunii ianuarie din anul 2012, apoi începând cu 1 ianurie 2013 s-a revenit la aplicarea legii nr.9/2012.

În data de 3 februarie 2014, CJUE s-a pronunțat cu privire la afacerile reunite, în sensul că varianta taxei pentru emisii poluante nu este compatibilă cu aticolul 110 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene. De fapt, Curtea a stabilit că între vechea taxă de poluare și noua taxă pentru emiteri poluante nu se regăsește nicio diferență.

Din juriprudennța Curții de Justiție a Uniunii Europene se concluzionează că valoarea unei taxe de înmatriculare ce se aplică asupra unui vehicol ce a fost achiziționat dintr-un alt stat ce este memru al Uniunii Europene nu trebuie să depășească valoarea reziduală a taxei încorporate într-un vehicol similar, ce a fost deja un produs național în urma unei înmatriculări anterioare.

S-a mai discutat în interiorul Curții de Justiție a Uniunii Europene și despre taxa olandeză numită BPM ce a fost insituită cu ocazia efectuării primei înmatriculări a unei vehicul. Respectiva taxă s-a calculat in perioada 2006-2009 ca fiind un procent din prețul net din catalog al respectivului vehicul. Începând cu 2008 s-a mai inclus un criteriu în vederea calculării taxei, criteriu ce reprezenta o parte ce depindea de emisiile de dioxid de carbon al autovehiculului însă taxa a început să se încaseze în baza celor două criterii abea de la 1 februarie 2010.

Litigiul ce a fost discutat pe baza acestei reglementări prezintă situația domnului X care a plătit suma de 5.776 euro pentru a înmatricula în Olanda un autoturism importat din Germania care a fost înmatriculat acolo pe data de 30 mai 2006. Curtea a pronunțat o hotărâre în această cauză ce a lămurit două aspecte. În primul, privind aplicarea artcolului 110 TFUE s-a constatat că produsele naționale similare ce pot fi comparate cu un vehicul de ocazie la fel și ca cel prezent în cauză, a cărui primă utilizare este înainte de 1 februarie 2008, care a fost importat și înmatriculat în Olanda în 2010, sunt vehicule ce se află pe Piața olandeză și dețin caracteristicile cele mai apropiate de vehiculul în cauză.

Este cunoscut faptul că articolul 110 din TFUE se opune taxelor cum este taxa pentru autoturisme și motociclete ce era în vigoare în anul 2010 dacă valoarea totală a taxei depășește valoarea reziduală cea ma mică posibilă ce a fost încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care deja au fost înmatriculate în statul respectiv.

Explicațiile pe care Curtea le-a oferit au fost extrem de utile cu privire la amândouă chestiunile lămurite deoarece, TFUE are ca și obiectiv pricipal să asigure o liberă circulație a mărfurilor între statele membre ale Comunității, respectând condițiile de concurență. Din aceste motive, se interzice statelor membre să aplice asupra produelor originare din alte state membre, taxe și impozite interne ce depășesc taxele și impozitele ce se aplică asupra produselor similare naționale.

Potrivit jurisprudenței Curții, un sistem de impozitare intern nu este compatibil cu articolul 110 TFUE dacă acesta a fost organizat cu scopul de a exclude posibilitatea produselor importate de a fi supuse unor taxe mai mari decât produsele naționale si cu scopul de a produce efecte discriminatorii.

Ca si concluzie , putem spune că în situația prezentată dar și în toate situațiile similare , dreptul european a fost aplicat cu eficiență și putem preciza încă odată că prevederile legii 9/2012 privind taxa pentru emisii poluante este incompatibilă cu prevederile articolului 110 din TFUE. Este recomandat ca în cazul în care o instanță națională primește spre soluționare o cauză de acest fel, să analizeze jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a soluționa căt mai corect si eficent cauza.

2.Soluționarea litigiilor naționale în materia taxelor vamale

Determinarea Valorii în vamă pentru imporul de software pe suporturi informatice

Obiectul speței: DECIZIA CIVILĂ NR. 813 DIN 15 OCTOMRIE 2009 A CURȚII DE APEL A JUDEȚULUI BACĂU.

Admiterea acțiunii formulata de catre SC. R. S.A Roman în contradictoriu Agenția Națională de Adminstrare Fiscală – Direcția Generală a Finanțelor Publice și Autoritatea Națională a vămilor – Direcția Regională pentru accize și Operațiuni Vamale Iași.

Tribunalul Bacău a reținut ca în data de 15 iunie 2005, împreună cu declarația vamală de import ce a fost emisă de Biroul Vamal Piatra Neamț, și in baza contratului comercial dintre Gibas Numeriek din Olanda si SC. R. S.A dar si a facturii externe, partea contestatoare a importat in mod definitiv centrul de prelucrare vertical ”Challenger MCV 2416”. SC. H. S.A, a achitat comision vamal și TVA ca și taxe vamale în valoare de 11785 lei. Tot odată în declarație a fost menționat și un suport magnetic folosit pentru tehnologia “know-how” pentru care au fost plătite de asemenea taxele vamale.

Organul ce reprezenta autoritatea vamală a precizat că prețul de 21.600 de euro al tehnologiei “know-how” nu a fost menționat deși ar fi trebuit inclus în valoarea totală ci a fost precizat cu mențiunea : valoarea tehnologiei Know-how de 21600 de euro neinclusă în valoarea in vamă.

Însă conform deciziei nr 368 din 16.06.1998 ce priveste evaluarea suporturilor informatice a echipamentelor de tratare a datelor care conțin instrucțiuni, se ia în considerare in vama doar costul supo rtului informatic importat nu și de valoarea în vama a datelor și instrucțiunilor de pe acesta, daca costul acesta este distinct de cel al valorii suportului informatic.

Pentru S.C. R. S.A , informațiile și datele reprezenând componenta softwaDre, au fost facturate distinct față de componenta hardware a calculatorului. Astfel, declarația vamală a fost completată in conformitate cu reglementările vamale ce au fost in vigoare la acea dată.

Direcția generală a Finanțelor publice Neamț a considerat că hotarârea recurata a fost netemeinică din cauză că la data importului S.C. R. S.A nu a declarat întreaga valoare a importului , ci doar suma de 21.900 Euro , fără a preciza cei 21.600 de Euro, prețul datelor de pe suportul magnetic, deși acestea au fost facturate separat. Astfel, în urma raportului Direcției Regionale pentru Accize și operațiuni Vamale Iași , a fost stabiltă o altă obligație de plată a drepturilor vamale în valoarea de 53.738 de lei , pentru suma ce nu a fost declarată la import.

S-a concluzionat că Decizia nr, 368/1998 a fost aplicată greșit, deoarece aceasta de referea doar la date și instrucțiuni nu și la programe informatice sau chiar la o tehnologie cum este cea de know-how. Importul acestei tehnologii apare în categoria ce precizează ca trebuie supusă drepturilor vamale de import, mai ales datorită faptului că aceasta tehnologie este necesară pentru funcționarea utilajului importat, ele functionând doar împreună.

Instanța de recurs a menționat că utilajul Challenger MCV 2416 și tehnologia de pe suportul magnetic „know-how” sunt un tot unitar și se încadreză tarifar impreuna pe poziția 8457.1010. Acest aspect este foarte important in vederea stabilirii datoriei vamale sau altor drepturi de import. Cu toate acestea, S.C. R. S.A menționează pe declarația vamală că cele doua bunuri sunt separate si precizează tehnologia importata ca suport magnetic. Aceasa a înscris pentru cele doua bunuri cu coduri tarifare diferite , ignorând dispozițiile articolului 104 din Hotărea Guvernului nr 1114/2001 ce a fost in vigoare la data importului.

Sub aspectul situatiei de fapt s-au reținut următoarele:

Între Gibas Numeriek BV Olanda, avănd calitatea de vânzător și reclamanta S.C. H. S.A. Roman, având calitatea de cumparator s-a încheiat un contract cu nr. 22/24.05.2005 având ca obiect vânzarea-cumpararea unui utilaj cu denumirea de „centru vertical de mare viteză Challenger MCV 2416”. În art.2 al contractului s-a menționat ca pret suma de 43.500 Euro și taxe vamale. La data de 11 iunie 2005 părțile au încheiat un act adițional cu nr. 1 prin care a fost completat articolul 2 al contractului, în sensul introducerii punctelor. 2.1 si 2.2. Punctul 2.1 mentionează prețul utilajului ca fiind de 21.750 Euro, iar la punctul 2.2. se menționează că prețul tehnologiei este de 21.750 Euro, din care: 150 Euro prețul suportului magnetic și 21.600 Euro prețul informațiilor de pe suportul magnetic.

Pe factura externă cu numarul 20041817 ce a fost emisă în data de 20.05.2005 (înaintea încheierii contractului) partenerul olandez a înscris distinct utilajul Challenger MCV 2416 cu o valoarea de 21.750 Euro și tehnologia Know-how-lui cu o valoare de 21.750 Euro. Codul tarifar înscris pe factura este 84571010 ,deci unul singur.

Însă în declarația vamală de import cu nr. I 11740/15.06.2005, ce a fost completată de comisionarul vamal S.C. R. S.A. Bucuresti, a fost înscris doar utilajul Challenger MCV 2416 având un pret de 21.750 Euro si codul 84571090. În același timp a fost întocmita o altă declarație bis pentru suportul magnetic cu tehnologie si Know-how cu valoarea de 150 Euro. Pe această declarație s-a menționat că tehnologia de Know-how, ce are o valoare de 21.600 Euro, nu este inclusă în valoarea în vama conform art. VII din Acordul GATT și Deciziei DGV nr. 368/1998.

În privința tehnologiei Know-how, organele vamale au constatat, in cursul controlului ulterior inopinat al operațiunii vamale conform DVI nr. 11740/15.06.2005, că reclamanta nu a inclus valoarea în vama declarată la data de 15 iunie 2005 pentru utilajul Challenger MCV 2416 valoarea de 21.600 Euro și nu a achitat drepturile de import aferente. Organele vamale au constat fost în procesul-verbal înregistrat la Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași – Serviciul Antifraudă Vamală cu nr. 21.196/CIV/22.11.2007. În legatură cu încadrarea tarifară, tot in acest proces-verbal s-a constatat că reclamanta nu a respectat dispozițiile legale cu referire la Regulile generale pentru interpretarea Sistemului armonizat de denumire și de codificare a mărfurilor, retinându-se astfel, dispozițiile art. 104 din Hotarârea Guvernului nr. 1114/2001, Anexa la Legea nr. 98/1996 si Notele explicative la Sistemul armonizat de denumire si clasificare tarifară a mărfurilor ce a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 75 din 5.02.2003 dispozitii din care rezultă că încadrarea tarifară pentru ansamblul bunurilor ce sunt precizate în contractul, în factura externă și în adresa firmei olandeze din 25.05.2005 este 84.57.10.90.000.

În urma acestor constatări s-a emis decizia de regularizare a situației înregistrată la Direcția Regională pentru Accize si Operatiuni Vamale Iasi – Serviciul Antifrauda Vamală, decizie prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei anumite obligații: 11.785 lei taxe vamale, 390 lei comision vamal, 17.138 lei taxa pe valoare adaugată, dar și majorări de întârziere, dobânzi și penalități pentru întârziere fiecare dintre aceste obligații.

Sub aspectul aplicării dreptului, pentru situația de fapt s-ai reținut următoarele:

Apărarea reclamantei ce s-a reținut ca atare de instanta de fond prin hotarârea recurata s-a fundamentatpe art. 2 din Decizia nr. 368/1998, mai exact pe art. 2 al Deciziei nr. 4.1 a Comitetului tehnic de evaluare în vamă. Decizia nr. 4.1 a fost aprobata, în temeiul art. 112 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, ce a fost aprobat prin Hotarârea Guvernului nr. 626/1997, de către Directorul general al Direcției Generale a Vămilor prin Decizia nr. 368/1998 ce priveste evaluarea suporturilor informatice folosite pentru echipamente de tratare a datelor, care conțin date și instrucțiuni. La punctul 2 al Deciziei , Comitetul tehnic de evaluare în vamă dupa ce la punctul 1 a reafirmat că, valoarea tranzacțională este prima bază ce ajută la determinarea valorii în vamă, și că aplicarea acesteia în privința datelor sau instructiunilor care sunt înregistrate pe suporturi informatice menite pentru echipamentele de tratare a datelor este pe deplin compatibilă cu prevederile Acordului” a considerat, luând în considerare faptul că tratamentul datelor si instructiunilor care sunt înregistrate pe suporturi informatice care ajută echipamentele de tratare a datelor înfățisează un caz particular, că adoptarea de părților a practicii următoare este, în același timp, in conformitate cu prevederile Acordului. Astfel: „pentru determinarea valorii în vamă a suporturilor informatice importate, ce contin date și instrucțiuni, se ține seama doar de de valoarea suportului informatic propriu-zis sau de costul acestui. Valoarea din vamă a bunului nu cuprinde și costul sau valoarea datelor sau a instrucțiunilor ce le conține, dacă acest cost sau această valoare este diferită de costul sau de valoarea suportului informatic”. La punctul 3 s-a precizat că părțile care au adoptat practica descrisă la punctul 2 trebuie să comunice la Comitetul tehnic de evaluare în vamă data de la care aceasta se aplică”.

Prima constatare arată că Decizia 4.1 se bazează pe reafirmarea principiului potrivit căruia valoarea tranzactională este prima baza în vederea determinării valorii din vama, punctul 2 al deciziei menționând pe cale excepției având în vedere că reprezintă un caz particular, cazul datelor sau instrucțiunilor înregistrate pe suporturi informatice ce sunt menite folosirii împreună cu echipamentele pentru tratarea datelor. În cauză, nu există dovezi din care să rezulte cert că utilajul importat de S.C. R. S.A. numit “centru vertical de mare viteză Challenger MCV 2416” constituie un asemenea caz particular, în sensul ca este un echipament de tratare a datelor.

Următoarea constatare spune că pentru a fi compatibilă cu Acordul General pentru Tarife și Comerț, adoptarea părților a practicii ce a fost prezentată la punctul 2,ele trebuie să comunice către Comitetul tehnic de evaluare în vama data de la care aceasta se aplică, după cum este prevăzut la punctul 3. În cauză, reclamanta nu a dovedit cum că ar fi efectuat o astfel de comunicare, având în vedere faptul că apararea ei s-a bazat doar pe punctul 2 din Decizia 4.1 aprobată prin Decizia nr. 368/1998.

În concluzie chiar daca s-ar putea reține cum că reclamanta a făcut dovada că utilajul importat este de natura celor prevăzute la pct. 2 al Deciziei nr. 4.1 aprobate prin Decizia nr. 368/1998,se constatată că nu se poate deroga prin dispoziții ce sunt cuprinse în acte normative care au fost emise de către directorul unui organ de administrație publică centrală de la dispozițiile ce se consacră prin lege. Datează o ierarhie a actelor normative ce impune ca lucrurile ce sunt date în executarea legilor, ordonanțelor sau hotarârilor Guvernului trebuie să fie emise în limitele și potrivit normelor ce le ordonă.

În acest fel, Codul vamal al României ce se afla în vigoare la data înregistrării declaratiei vamale de import reglementeaza, prin articolul 77, procedura pentru determinarea valorii în vamă, dispunând astfel ca aceasta este cea ce prevazută în Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife și comerț (G.A.T.T.) ce a fost încheiat la Geneva la 1 iunie 1979. Acest acord a fost acceptat de către România prin Decretul nr. 183/1980; prin articolul 1 al acordului, se precizează că “valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție, sau altfel sus prețul efectiv plătit sau ce trebuie plătit pentru marfuri dacă acestea sunt vândute pentru export având ca destinația țării de import, după ajustarea conform dispozitiilor art. 8”. Deci, conform acestor dispozitii valoarea în vama a produselor importate de reclamant este de 43.500 Euro convenită de parti in urma contractului nr. 22/24.05.2005.

În leagătură cu taxa pe valoare adaugată, se retine Ordinul nr. 2189/2006 al ministrului Finanțelor Publice prin care s-a aprobat Decizia Comisiei fiscale centrale cu nr. 7/2006. Conform acestei decizii, cu precizarea că soluțiile unitare adoptate prin deciziile comisiei și aprobate prin ordinul ministrului finanțelor publice sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ în baza căruia s-au dat, asa cum se dispune prin ordinele succesive ce privesc constituirea și organizarea comisiei : „în întelesul art. 128 alin. (1), art. 129 alin. (1) si art. 131 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, și având în vedere Decizia directorului general al Direcției Generale a Vămilor nr. 368/1998 ce privesc evaluarea suporturilor informatice folosite la echipamentele de tratare a datelor, care conțin date și instrucțiuni, și Ordinul Autorității Naționale a Vămilor nr. 5.720/2006 privind abrogarea Deciziei directorului general al Direcției Generale a Vămilor nr. 368/1998 ce privește evaluarea suporturilor informatice folosite la echipamente de tratare a datelor, care contin date și instrucțiuni, importul de software pe suporturi informatice este considerat import de bunuri, în ceea ce privește taxa pe valoare adaugată”.

Instanța a reținut ca au fost fondate și criticile ce au fost aduse la hotarârea recurată de către Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași în ceea ce privește încadrarea tarifară a mărfurilor. Vânzatorul olandez al marfurilor a fost înscris pe factură un cod unitar pentru utilajul Challenger 2416 și pentru tehnologia Know-how în timp ce comisionarul din vama S.C. R. S.A. a înscris în declarația vamală de import codul 8457.10.90 în ceea ce privește utilajul, iar în ceea ce privește suportul magnetic nu a fost trecut nici un cod.

Încadrarea mărfurilor în Nomenclatura pentru clasificarea mărfurilor în tarifele vamale se face conform principiilor înscrise în Anexa la Legea nr. 98/1996, intitulată „Reguli Generale pentru Interpretarea Sistemului Armonizat”. Potrivit punctului 3 litera A, atunci când mărfurile pot fi încadrate la două sau mai multe poziții, încadrarea se face la poziția cea mai specifică care are prioritate față de pozițiile ce au un domeniu de aplicare mai general. În Notele explicative la Sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 75 bis/2003), la Secțiunea XVI poziția 84.57 sunt prevăzute centrele de prelucrare individuale ce trebuie să satisfacă două condiții: să efectueze mai multe operații de prelucrare și să schimbe automat sculele conform unui program de prelucrare (centre de prelucrare). Rezultă că programul de prelucrare nu este independent de utilajul căruia îi asigură funcționarea, iar deducerea valorii programului din valoarea totală a mașinii este nejustificată din punctul de vedere al valorii în vamă

În Tariful vamal al României (în vigoare la data importului) – secțiunea XVI, la poziția 8457.10 sunt înscrise centrele de prelucrare, cu subpozițiile 8457.10.10 (înscris pe factură de firma olandeză) centre de prelucrare orizontale si 8457.10.90 (înscris pe declarația vamală de import) – alte centre de prelucrare. Rezultă că încadrarea tarifară corectă este 8457.10.90 – alte centre de prelucrare, adică pentru mașini-unelte care pentru schimbarea automată a sculelor din magazia mașini-unelte folosesc un program de prelucrare, în cauză pentru ansamblul unitar compus din utilajul Challenger MCV 2416 și tehnologia și Know-how-ul, ce au valoarea totală de 43.500 Euro. Având în vedere încadrarea tarifară greșită facută de partenerul olandez devine discutabilă credibilitatea afirmațiilor cuprinse în adresa din data 3 decembrie 2007 invocata de reclamantă în susținerea acțiunii .

Față de aceste considerente, Curtea de apel constată că sunt întemeiate recursurile formulate de pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași și pentru motivul prevăzut de articolul 304. 9 din Codul de procedură civilă, urmează să modifice în parte hotarârea, în sensul respingerii acțiunii.

Hotarârea tribunalului va fi mentinuta în privinta respingerii cererii de chemare în garanție, cu substituirea motivării având în vedere că excepția lipsei de obiect nu mai subzistă ca urmare a respingerii acțiunii. Se constată că, într-adevar, raportul juridic dintre reclamantă și chemata în garanție are la bază un contract de mandat comercial care atrage competența instanței comerciale, iar nu a instanței de contencios administrativ care poate să soluționeze doar raportul de drept administrativ-fiscal devenit litigios și dedus judecății.

3. Jurisdicția CJUE în domeniul taxelor vamale

Cazul: Rewe-Zentrale AG vs. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Cassis de Dijon), nr.120\78, 20 februarie 1979

„Măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative”

Situația de fapt : Interizicerea importării și comercializării in Republica Federală a unei unei băuturi originare din Franța (Cassis de Dijon), pe motivul că legislația germană prevede o concentrație minimă de alcool, pe care băutura respectivă nu o avea.

Dreptul aplicabil: Articolul 28 Tratatul Comunității Europene – Noțiunea de restricții cantitative și măsuri cu efect echivalent; Teoria exigențelor imperative.

Această speță a pus bazele principiului recunoașterii mutuale din dreptul comunitar, potrivit căruia în lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii, un stat membru trebuie să accepte pe teritoriul său produse ce sunt conforme cu legislația statului membru de origine.

Soluția și principiile degajate de CJCE:

– În domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare stat membru poate impune pe teritoriul său propriile prevederi privind producția și comercializarea alcoolului și băuturilor spirtoase, dar acestea nu trebuie să constituie restricții cantitative la import sau măsuri cu efect echivalent acestora.

– Obstacolele aduse liberei circulații a mărfurilor prin disparitățile legislațiilor naționale sunt acceptate în măsura în care sunt justificate de interese imperative, cum ar fi mai ales: eficacitatea controalelor fiscale, protecția sănătății publice, loialitatea tranzacțiilor comerciale și protecția consumatorilor.

– În speță, Curtea a decis că este vorba de o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative la importul de mărfuri, care nu se justifică printr-o exigență imperativă.

În cauza 120/78, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de Hessisches Finanzgericht, în litigiul aflat pe rolul acestei instanțe între Rewe-Zentral AG, cu sediul în Köln, și Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Administrația Federală a Monopolului Alcoolului), cu privire la interpretarea articolelor 30 și 37 din Tratatul CEE, prin raportare la articolul 100 alineatul 3 din Legea germană privind monopolul alcoolului,

CURTEA, a prezentat urmatoare Hotărâre :

1 Având în vedere că, prin Ordonanța din 28 aprilie 1978, primită la Curte la 22 mai

1978, Hessisches Finanzgericht (Tribunalul Financiar al Landului Hessa) a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări preliminare cu privire la interpretarea articolelor 30 și 37 din Tratatul CEE, în vederea aprecierii compatibilității cu dreptul comunitar a unei dispoziții din reglementarea germană privitoare la comercializarea băuturilor spirtoase care stabilește o concentrație alcoolică minimă pentru diverse categorii de produse alcoolizate;

2 Având în vedere că din ordonanța de trimitere rezultă că reclamanta din acțiunea

principală intenționează să importe un lot de „Cassis de Dijon” originar din Franța, în vederea comercializării în Republica Federală Germania; că reclamanta s-a adresat Administrației Federale a Monopolului Alcoolului (Bundesmonopolverwaltung) pentru a obține autorizația de import al produsului respectiv, iar aceasta i-a adus la cunoștință că produsul nu are calitățile necesare pentru a fi comercializat în Republica Federală Germania, din cauza tăriei

alcoolice insuficiente a acestuia;

3 Că această luare de poziție a Administrației se întemeiază pe articolul 100 din

„Branntweinmonopolgesetz” și pe reglementările adoptate de Administrația Monopolului în temeiul acestei dispoziții, care au ca efect stabilirea conținutului minim de alcool pentru anumite categorii de lichioruri și pentru alte băuturi alcoolizate (Verordnung über den Mindestweingeistgehalt von Trinkbranntweinen din 28 februarie 1958, Bundesanzeiger nr. 48 din 11 martie 1958); că din dispozițiile citate rezultă că, în cazul comercializării de lichioruri de fructe, precum „Cassis de Dijon”, există cerința ca acestea să aibă un conținut minim de alcool de 25 %, în timp ce tăria alcoolică a produsului respectiv, comercializat liber ca atare în Franța, se situează între 15 % și 20 %;

4 că, potrivit reclamantei, stabilirea, prin reglementările germane, a unui conținut

minim de alcool are drept consecință faptul că produse alcoolizate cunoscute, originare din alte state membre ale Comunității, nu pot fi valorificate în Republica Federală Germania și că această dispoziție constituie, așadar, un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor între statele membre, depășind cadrul reglementărilor comerciale rezervate acestora; că, în opinia acesteia, este vorba despre o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import, contrară articolului 30 din Tratatul CEE; că, fiind vorba, în plus, de o măsură adoptată în cadrul gestionării monopolului alcoolului, reclamanta consideră că se încalcă totodată articolul 37, în temeiul REWE-ZENTRAL I – 3 căruia statele membre adaptează treptat monopolurile naționale cu caracter comercial astfel încât, la încheierea perioadei de tranziție, să se asigure excluderea

oricărei discriminări între resortisanții statelor membre cu privire la condițiile de aprovizionare și de desfacere;

5 Că pentru a soluționa acest litigiu, Hessisches Finanzgericht a adresat două întrebări, după cum urmează:

a) Noțiunea de măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative la import în sensul articolului 30 din Tratatul CEE trebuie interpretată în sensul că aceasta este incidentă și în cazul stabilirii unui conținut minim de alcool pentru băuturile alcoolizate destinate consumului uman, prevăzut prin Legea germană privind monopolul alcoolului, care are ca efect împiedicarea punerii în circulație în Republica Federală Germania a unor produse tradiționale din celelalte state membre al căror conținut de alcool este inferior limitei stabilite?

b) Stabilirea unui astfel de conținut minim de alcool intră în sfera noțiunii de discriminare între resortisanții statelor membre cu privire la condițiile de aprovizionare și de desfacere în sensul articolului 37 din Tratatul CEE?

6 Având în vedere că instanța națională urmărește astfel să obțină elemente de interpretare care să permită să se aprecieze dacă cerința unui conținut minim de alcool ar putea să intre fie sub incidența interdicției tuturor măsurilor cu efect echivalent unor restricții cantitative în schimburile între statele membre, prevăzută la articolul 30 din tratat, fie sub incidența interdicției oricăror discriminări între resortisanții statelor membre cu privire la condițiile de aprovizionare și de desfacere, în sensul articolului 37;

7 că trebuie să se menționeze, în această privință, că articolul 37 este o dispoziție

specifică monopolurilor naționale cu caracter comercial; că această dispoziție nu are, așadar, relevanță prin raportare la dispoziții naționale care nu privesc exercitarea de către un monopol public a funcției sale specifice – și anume dreptul său de exclusivitate –, ci se referă, într-un mod general, la producerea și la comercializarea băuturilor alcoolizate, indiferent dacă acestea

aparțin sau nu aparțin monopolului respectiv; că, în aceste condiții, impactul măsurii la care se referă instanța națională asupra schimburilor intracomunitare trebuie să fie examinat numai în raport cu cerințele care decurg din articolul 30, menționat în cadrul primei întrebări;

8 având în vedere că, în lipsa unei reglementări comune a producției și a comercializării alcoolului – până în prezent, Consiliul nu a dat curs unei propuneri de regulament prezentate de către Comisie la 7 decembrie 1976 (JO C 309, p. 2) –, revine statelor membre sarcina de a reglementa, fiecare pe teritoriul său, toate HOTĂRÂREA DIN 20.2.1979 – CAUZA C-120/78

I – 4

aspectele care privesc producția și comercializarea alcoolului și a băuturilor spirtoase;

că obstacolele în calea circulației intracomunitare care rezultă din disparitățile legislațiilor naționale privitoare la comercializarea produselor respective trebuie să fie acceptate în măsura în care aceste prevederi pot fi recunoscute ca necesare pentru respectarea cerințelor imperative legate în special de eficiența controalelor fiscale, de protecția sănătății publice, de corectitudinea tranzacțiilor comerciale și de protecția consumatorilor;

9 având în vedere că guvernul Republicii Federale Germania, intervenient în procedură, a expus diverse argumente care, în opinia acestuia, ar justifica aplicarea unor dispoziții referitoare la conținutul minim de alcool din băuturile spirtoase, invocând considerații legate, pe de o parte, de protecția sănătății publice și, pe de altă parte, de protecția consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale;

10 având în vedere că, în ceea ce privește protecția sănătății publice, guvernul german afirmă că stabilirea conținutului minim de alcool prin legislația națională ar avea rolul de a evita proliferarea exagerată de băuturi spirtoase pe piața națională, în special de băuturi spirtoase cu conținut moderat de alcool, având în vedere că astfel de produse pot, în opinia sa, să inducă mai ușor dependența decât băuturile cu tărie alcoolică mai ridicată;

11 având în vedere că astfel de considerații nu sunt decisive, de vreme ce consumatorul poate să își procure de pe piață o gamă foarte variată de produse slab sau mediu alcoolizate și că, în plus, o mare parte a băuturilor alcoolizate cu o tărie alcoolică ridicată, comercializate în mod liber pe piața germană, sunt consumate în mod curent sub formă diluată;

12 având în vedere că guvernul german susține de asemenea că stabilirea unei limite

inferioare a tăriei alcoolice pentru anumite lichioruri ar urmări să protejeze consumatorul împotriva practicilor neloiale ale unor producători sau distribuitori de băuturi spirtoase; că această argumentație se întemeiază pe considerația că reducerea tăriei alcoolice ar asigura un avantaj concurențial față de băuturile cu tărie alcoolică mai ridicată, dat fiind că alcoolul constituie în mod evident elementul cel mai costisitor din compoziția băuturilor, din cauza sarcinii fiscale considerabile la care este supus; că, în plus, în opinia guvernului german, a admite libera circulație a produselor alcoolizate atât timp cât acestea corespund, în ceea ce privește conținutul de alcool, normelor țării de producție ar avea ca efect să impună în Comunitate, ca

standard comun, cel mai redus conținut de alcool admis în oricare dintre statele membre și chiar ca toate prevederile în materie să devină inoperante, din moment ce reglementarea din mai multe state membre nu ar prevedea nicio limită inferioară de acest gen;

13 Având în vedere că, astfel cum a subliniat în mod temeinic Comisia, stabilirea unor valori limită în ceea ce privește concentrația alcoolică a băuturilor poate determina standardizarea produselor comercializate și a denumirilor lor, în interesul unei mai mari transparențe a tranzacțiilor comerciale și a ofertelor către public; că nu se poate totuși ajunge la concluzia că stabilirea imperativă a unei concentrații alcoolice minime constituie o garanție esențială a corectitudinii tranzacțiilor comerciale, atât timp cât este ușor să se asigure o informare

convenabilă a cumpărătorului prin cerința ca pe ambalajul produselor să figureze o indicație a provenienței și a tăriei alcoolice a acestora;

14 Având în vedere că din cele de mai sus rezultă că prevederile privind conținutul minim de alcool al băuturilor spirtoase nu urmăresc un obiectiv de interes general de natură să primeze față de cerințele liberei circulații a mărfurilor, care constituie una dintre normele fundamentale ale Comunității; că efectul practic al prevederilor de acest fel constă în principal în a asigura un avantaj pentru băuturile spirtoase cu un conținut ridicat de alcool, îndepărtând de pe piața națională produsele din alte state membre care nu corespund acestei specificații; că rezultă astfel că cerința unilaterală, impusă prin reglementarea unui stat membru, a unui conținut minim de alcool pentru comercializarea de băuturi spirtoase constituie un obstacol în calea schimburilor incompatibil cu dispozițiile articolului 30 din tratat; că nu există, așadar, niciun motiv valabil pentru a împiedica faptul ca băuturile alcoolizate, cu condiția ca acestea să fie produse și comercializate în mod legal în unul dintre statele membre, să fie introduse în orice alt stat membru fără ca valorificarea acestor produse să poată face obiectul unei interdicții legale de

comercializare a băuturilor cu o concentrație alcoolică inferioară limitei stabilite prin reglementarea națională;

15 Că, în consecință, este necesar să se răspundă la prima întrebare că noțiunea „măsuri cu efect echivalent unor restricții cantitative la import”, prevăzută la articolul 30 din tratat, trebuie înțeleasă în sensul că, în cazul importului de băuturi alcoolizate produse și comercializate în mod legal într-un alt stat membru, în sfera de aplicare a interdicției prevăzute în această dispoziție intră de asemenea stabilirea, prin legislația unui stat membru, a unui conținut minim de alcool pentru băuturile spirtoase destinate consumului uman;

Cu privire la cheltuielile de judecată

16 Având în vedere că, în ceea ce privește cheltuielile efectuate de guvernul

Regatului Danemarcei, de guvernul Republicii Federale Germania și de Comisia HOTĂRÂREA DIN 20.2.1979 – CAUZA C-120/78 Comunităților Europene, care au prezentat observații Curții, acestea nu pot face obiectul unei rambursări; că, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la Hessisches Finanzgericht, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată; pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunțându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de Hessisches Finanzgericht prin Ordonanța din 28 aprilie 1978, hotărăște: Noțiunea „măsuri cu efect echivalent unor restricții cantitative la import”, prevăzută la articolul 30 din Tratatul CEE, trebuie înțeleasă în sensul că, în

cazul importului de băuturi alcoolizate produse și comercializate în mod legal într-un alt stat membru, în sfera de aplicare a interdicției prevăzute în această dispoziție intră de asemenea stabilirea, prin legislația unui stat membru, a unui conținut minim de alcool pentru băuturile spirtoase destinate consumului uman.