Apelul Titularii Si Termenul DE Apel Copy

APELUL – TITULARII ȘI TERMENUL DE APEL

Cuprins:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC

Secțiunea 1. Noțiunea de căi de atac

Secțiunea a 2-a. Distincția dintre căile ordinare de atac și căile extraordinare de atac

Secțiunea a 3-a. Elemente de drept comparat privind sistemele de organizare judiciară și căile deatac

§1. Sistemul judiciar și căile de atac în Franța

§2. Sistemul judiciar și căile de atac în Anglia

CAPITOLUL AL II-LEA. APELUL

Secțiunea 1. Considerații istorice privind apelul

Secțiunea a 2-a. Hotărârile supuse apelului

§1. Sentințele

§2. Încheierile

Secțiunea a 3-a. Titularii apelului

§1. Considerații prealabile

§2. Procurorul ca titular al apelului

§3. Inculpatul ca titular al apelului

§4. Partea civilă și partea responsabilă civilmente ca titular ai apelului

§5. Partea vătămată ca titular al apelului

§6. Martorul, expertul, interpretul și avocatul ca titular ai apelului

§7. Persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, ca titulare ale apelului

Secțiunea a 4-a. Termenul de apel

§1. Termenul de declarare a apelului

§2. Momentul de la care curge termenul de apel

2.1. Momentul de care care curge termenul de apel pentru procuror

2.2. Momentul de la care curge termenul de apel pentru părți

2.3. Momentul de la care curge termenul de apel pentru martor, expert, interpret sau apărător

2.4. Momentul de la care curge temenul de apel pentru persoana ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței

Secțiunea a 5-a. Repunerea în termen

Secțiunea a 6-a. Imposibilitatea formulării apelului peste termen

Secțiunea a 7-a. Declararea apelului

§1. Procedura de declararea a apelului

§2. Motivarea apelului

Secțiunea a 8-a. Renunțarea la apel

Secțiunea a 9-a. Retragerea apelului

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prezenta lucrare de licență tratează calea de atac a apelului, în principal sub reglementarea actuală, ca o cale ordinară de atac, dar și cu referiri la reglementările anterioare. De asemenea, au fost făcute și unele prezentări și comparații cu materia apelului din vechiul Cod de procedură penală. S-a încercat prin prezenta lucrare să fie abordate în detaliu instituțiile aparținând acestei căi de atac, în principal își propune să identifice și să analizeze toate elementele și caracteristicile proprii fiecărui titular al apelului în parte, precum și reglementările privind termenul de apel.

În gândirea juridică din cele mai îndepărtate timpuri s-a conturat ideea că în administrarea justiției, ca și în orice altă activitate umană, se pot săvârși erori generatoare de nedreptate, cu toate măsurile impuse de lege pentru a se asigura subiecților procesuali un maximum de garanții în vederea soluționării corecte și echitabile a cauzelor rezolvabile pe cale de contencioasă.

În consecință, de când s-au stabilit regulile procedurale tehnice ale unei judecăți primare s-a simțit nevoia instituirii unor proceduri care să permită continuarea acesteia în alte mecanisme succesive cunoscute sub denumirea generală de „căi de atac”.

Deși, problematica abordată în lucrarea supusă discuției nu este nouă, întrucât doctrina s-a aplecat deseori asupra căilor de atac, apreciez că ea este totuși una de actualitate având în vedere perspectivele noi din care instituțiile uneori vechi, aparent epuizate, pot fi supuse cercetării științifice.

Acesta este unul din motivele pentru care am ales ca subiect al prezentei lucrări instituția apelului așa cum este ea actualmente reglementată în dreptul procesual penal român și cum se reflectă în Noul Cod de procedură penală, în practica judiciară mai nouă, mai veche sau actuală, ca fiind singura cale de atac ordinară ce poate fi exercitată de oricare dintre părțile din litigiu sau de procuror, ori în condițiile legale și de alte părți, pentru orice fel de nemulțumire, de fapt sau de drept, pentru a provoca o nouă judecată asupra fondului, apelul fiind singura cale de atac pentru care legea nu prevede motive.

În ceea ce privește structura lucrării de licență, aceasta este structurată în două capitole, alcătuite din secțiuni și subsecțiuni după întindere. În finalul lucrării se găsește partea dedicată concluziilor, iar lucrarea se ȋncheie cu indicarea bibliografiei aferente.

În acest sens, primul capitol este unul introductiv și are ca bază noțiunea, importanța și clasificarea căilor de atac. Aici se atrage atenția, în mod deosebit, la distincția dintre căile ordinare de atac și căile extraordinare de atac.

Cel de-al doilea capitol este structurat în nouă secțiuni și analizează apelul abordând teme ca: hotărârile supuse apelului, titularii apelului, termenul de apel etc. Prima secțiune a acestui capitol este dedicată în întregime apariției și evoluției apelului ca și cale de atac, întrucât originea apelului este una foarte veche, începând cu anul 509 î.Hr, apoi au fost expuse pe larg noțiunile generale referitoare la apel ca și cale ordinară de atac. Secțiunea a doua identifică și dezvoltă hotărârile supuse apelului, condițiile de fond și de formă ale acestor hotărâri, analizându-se și situațiile în care este posibilă o derogare de la regulile menționate. A treia secțiune a acestui capitol face o expunere succesivă și largă a titularilor dreptului de apel, astfel cum aceștia sunt indicați în art. 409 C. proc.pen. Cea de-a patra secțiune face o analiză amănunțită a instituției termenului de apel. Tot aici este arătat modul în care se calculează termenul de apel, dar și momentul de la începe să curgă acest temen pentru fiecare titular în parte. Secțiunea a cincia conține o descriere pe larg a instituției repunerii în termen, prezentată în lucrare ca o instituție creată în vederea ocrotirii drepturilor subiecților procesuali, când cel interesat dovedește că neexercitarea căii de atac s-a datorat unor cauze temeinice de împiedicare. De asemenea, aici sunt amintite și condițiile ce urmează a fi îndeplinite pentru a beneficia de repunerea în termen. A șasea secțiune aduce o noutate în materie, în sensul că s-a renunțat definitiv la instituția apelului peste termen. Cea de-a șaptea secțiunea este dedicată declarării apelului și cuprinde referiri despre procedura de declarare a apelului, dar și despre motivarea apelului. A opta secțiune este consacrată instituției renunțării la apel. Sunt menționate aici condițiile renunțării, persoanele care pot face declarația de renunțare și efectele, precum și modul de revenire asupra declarației de renunțare. În cadrul ultimei secțiuni a acestui capitol este prezentată instituția retragerii apelului.

Pentru elaborarea lucrării de licență am luat ȋn considerare doctrina de specialitate, precum și practica judiciară. De asemenea, au fost cercetate și analizate hotărâri ale instanțelor judecătorești din România, unele din acestea fiind cuprinse ȋn culegerile de practică judiciară.

În cadrul acestei cercetări teoretice, instituția apelului este abordată din perspectiva noii reglementări procedurale în vigoare din 1 februarie 2014, a Noului Cod de procedură penală, prin prisma prevederilor novatoare ale acestuia.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC

Secțiunea 1. Noțiunea de căi de atac

Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se creează posibilitatea reexaminării unei hotărâri judecătorești spre a se îndrepta eventualele erori săvârșite cu ocazia soluționării cauzei.

Instituirea căilor de atac decurge din necesitatea de a controla activitatea desfășurată de instanțele judecătoresti deoarece, în cazul în care aceasta nu corespunde legii și adevărului, aduce grave prejudicii unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, cu implicații negative asupra societății.

În urma examinarii hotărârii judecătorești pronunțate, pot fi semnalate anumite aspecte ce au fost reținute în mod greșit de către instanță, deoarece în acest domeniu se pleacă de la prezumția că o hotărâre judecătorească ar putea cuprinde erori de fapt și de drept. Erorile pot să privească întreagă hotărâre sau numai o parte din soluții.

În măsura în care aceste greșeli sunt semnalate este necesar să se procedeze la repararea chestiunilor de fapt sau de drept rezolvate în mod nelegal sau netemeinic de către instanță de judecată.

Din acest motiv, în cadrul judecății în căile de atac, se presupune că erorile vor fi înlăturate, ceea ce constituie o prezumție de îndreptare. Sub acest aspect, căile de atac sunt considerate ca remedii procedurale, în sensul că prin ele se pot îndrepta greșelile săvârșite de judecători, procurori, dar care au întotdeauna caracterul unei activități de control judecătoresc.

Exercitarea căilor de atac promovează o nouă judecată în fața intanțelor judecătorești, producând o amplificarea desfășurării procesului penal în vederea efectuării, în anumite cazuri și condiții, a controlului judecătoresc asupra hotărârilor penale anterioare.

Într-o altă formulare, prin căi de atac se întelege posibilitătile oferite de părților și terților în vederea obținerii unei noi hotărâri, într-un litigiu asupra căruia există deja decizia unei instanțe.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că o hotărâre judecătorească poate fi contrară legii și neconformă cu adevărul din cauza a două vicii fundamentale și anume: la judecarea și pronunțarea hotărârii au fost nesocotite regulile de procedură penală care asigură aflarea adevărului și garantează drepturile părților, de natură a pune la îndoială corectitudinea soluției adoptate (error in procendo); soluționarea cauzei este greșită (vitium in judicando), fie prin stabilirea greșită a faptelor, care a condus la condamnarea unui nevinovat sau la achitarea unei persoane vinovate de comiterea unei infracțiuni (error in facto), fie prin neaplicarea sau aplicarea greșită a legii substanțiale – penală și civilă – (error in jure), care a condus la o soluție neconformă cu legea sau contrară ei.

Încălcarea legii – de procedură sau substanțială – poate proveni din necunoașterea insuficientă a normelor de drept, din interpretarea sau din încălcarea lor abuzivă iar stabilirea greșită a faptelor poate fi rezultatul neadministrării tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele ori a aprecierii necomplete sau greșite a probelor administrate ceea ce a atras reținerea ca adevărate a unor fapte care nu s-au întâmplat în realitate ori s-au petrecut în alte împrejurări, precum nereținerea unor fapte care au avut loc în realitate.

Existența unui sistem judiciar pe grade ierarhice, care are pe poziția cea mai înalta instanța supremă, oferă posibilitatea instanțelor judecătorești ierarhic superioare să efectueze un control asupra activității instanțelor inferioare în grad, prin intermediul căilor de atac. Prin urmare, gradele de jurisdicție creează posibilitatea ca judecata să treacă prin mai multe etape, în fața unor instanțe de grad diferit.

Reglementarea căilor de atac nu este aleatorie, acestea constituind un sistem sub forma unui întreg organizat, incluzând toate căile de atac considerate necesare pentru înlăturarea erorilor de fapt și de drept cuprinse în hotărârile judecătorești penale, fiecare cale de atac răspunzând unei necesități, folosind condiții și soluții specifice.

În procesul penal actual fost consacrat sistemul mixt al gradelor de jurisdicție, judecata desfășurându-se în două sau trei grade de jurisdicție.

Pentru majoritatea cauzelor penale este necunoscut sistemul dublului grad de jurisdicție, judecata desfășurându-se în două trepte:

judecata în primă ințarea hotărârii au fost nesocotite regulile de procedură penală care asigură aflarea adevărului și garantează drepturile părților, de natură a pune la îndoială corectitudinea soluției adoptate (error in procendo); soluționarea cauzei este greșită (vitium in judicando), fie prin stabilirea greșită a faptelor, care a condus la condamnarea unui nevinovat sau la achitarea unei persoane vinovate de comiterea unei infracțiuni (error in facto), fie prin neaplicarea sau aplicarea greșită a legii substanțiale – penală și civilă – (error in jure), care a condus la o soluție neconformă cu legea sau contrară ei.

Încălcarea legii – de procedură sau substanțială – poate proveni din necunoașterea insuficientă a normelor de drept, din interpretarea sau din încălcarea lor abuzivă iar stabilirea greșită a faptelor poate fi rezultatul neadministrării tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele ori a aprecierii necomplete sau greșite a probelor administrate ceea ce a atras reținerea ca adevărate a unor fapte care nu s-au întâmplat în realitate ori s-au petrecut în alte împrejurări, precum nereținerea unor fapte care au avut loc în realitate.

Existența unui sistem judiciar pe grade ierarhice, care are pe poziția cea mai înalta instanța supremă, oferă posibilitatea instanțelor judecătorești ierarhic superioare să efectueze un control asupra activității instanțelor inferioare în grad, prin intermediul căilor de atac. Prin urmare, gradele de jurisdicție creează posibilitatea ca judecata să treacă prin mai multe etape, în fața unor instanțe de grad diferit.

Reglementarea căilor de atac nu este aleatorie, acestea constituind un sistem sub forma unui întreg organizat, incluzând toate căile de atac considerate necesare pentru înlăturarea erorilor de fapt și de drept cuprinse în hotărârile judecătorești penale, fiecare cale de atac răspunzând unei necesități, folosind condiții și soluții specifice.

În procesul penal actual fost consacrat sistemul mixt al gradelor de jurisdicție, judecata desfășurându-se în două sau trei grade de jurisdicție.

Pentru majoritatea cauzelor penale este necunoscut sistemul dublului grad de jurisdicție, judecata desfășurându-se în două trepte:

judecata în primă instanță;

judecata în recurs (aceasta fiind o veritabilă judecată în fond).

Pentru cauzele judecate în primă instanță de tribunale este recunoscut sistemul triplului grad de jurisdicție:

judecata în primă instanță;

judecata în apel;

judecata în recurs (această judecată este limitată doar la antamarea elementelor de drept, nefiind o judecată în fond).

Dintre cele două sau chiar trei grade de jurisdicție, doar judecata în primă instanță are caracter obligatoriu pentru rezolvarea definitivă a unei proces penal.

Judecata în apel și în recurs au caracter special (din punct de vedere al normelor care le compun) și eventual (deoarece în absența unei manifestări de voință din partea unui subiect procesual nu se declanșează automat).

În acest sens o hotărâre, chiar pronunțată în primă instanță, poate rămâne definitivă prin neapelare sau nerecurare, nefiind parcurse astfel toate gradele de jurisdicție.

Noul sistem procesual penal a fost construit, în ceea ce privește jurisdicția în fond, pe caracterul universal al dublului grad de jurisdiscție:

judecata în primă instanță;

judecata în apel.

Sistemul dublului grad de jurisdicție actual oferă oferă participanților la judecată beneficiul unei duble evaluări a fondului cauzei, atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept.

Această reglementare corespunde normelor europene, care impune existența a două grade de jurisdicție în materie penală.

Secțiunea a 2-a. Reglementări internaționale și interne.

Necesitatea căilor de atac nu rezidă, însă, doar din realitățile înfăptuirii actului de justiție, ci și din reglementări internaționale și interne care instituie reguli și obligații în materie.

Astfel, Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, în art. 145 statuează că “orice persoană declarată ca răspunzând de săvârșirea unei infracțiuni, are dreptul, în conformitate cu normele rescrise de lege, să ceară examinarea de către o jurisdicție superioară a declarării vinovăției sale și a pedepsei aplicate”.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, în art. 13 garanția unui “recurs efectiv în fața unei instațe naționale” (noțiunea de “recurs efectiv” având accepțiunea similară celei de “căi de atac”) oricărei persoane ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate.

Art. 5 paragraful 4 din aceeași convenție stipulează că “orice persoană lipsită de libertate sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală”.

Art. 6 alin.1 al Convenției, care prevede următoarele: “ orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (…) de către un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide (…) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”.

Art. 2 paragraful 1 al Protocolului Adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispune că “orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege”.

Paragraful 2: “Acest drept poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore, definite prin lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale”. Acest paragraf prevede excepțiile de la principiul dublului grad de jurisdicție în materie penală.

Articolul 2 din Protocolul nr. 7 garantează dreptul la dublu grad de jurisdicție în materie penală, drept ce nu figurează printre garanțiile unui proces echitabil în același domeniu prevăzut de art. 6 din Convenție.

Jurisprudența organelor Conevenției nu a putut înlătura această lacună, astfel că, înainte de adoptarea și intrarea în vigoare a Protocolului nr. 7, fosta Comisie a decis că art. 6 nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicție.

Cu alte cuvinte, în cazul în care se formulează o acuzație în materie penală împotriva unei persoane ce conduce la condamnarea acesteia de către o instanță (“tribunal”) pentru o infracțiune, Convenția europeană garantează acesteia dreptul de acces la o instanță superioară care să se pronunțe cu privire la existența infracțiunii (“declarație de vinovăție”), la individualizarea pedepsei sau la alte dispoziții ale hotărârii de condamnare.

Curtea Europeană a apreciat că restrângerile prevăzute în legislația internă în privința dreptului la recurs (examinare) în fața unei alte instanțe trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la o instanță garantat de art. 6 parag. 1, să urmărească un scop legitim și să nu aducă atingere esenței dreptului. Pentru a fi efectiv, un remediu procesual trebuie să fie independent de orice acțiune discreționară a autorilor și trebuie să fie direct accesibil persoanei la care se referă.

Codul de procedură penală român se află, în bună măsură, în concordanță atât cu dispozițiile Constituției României cât și cu cele ale Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar în mod discutabil, el este interpretat uneori diferit.

Importanța căilor de atac pentru înfăptuirea justiției a determinat înscrierea în Constituția României (art. 129) a principiului că “împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii”.

Modificările în domeniul căilor de atac, deși frecvente în ultimul timp în toate legislațiile, nu au contrazis sau negat esența acestor instituții, adică judecarea repetată la diverse nivele a cauzelor penale. Nicio concepție juridică actuală nu admite, în principiu, suficiența unei aprecieri și decizii judecătorești unice, într-o așa zisă “primă și ultimă” instanță.

Secțiunea a 3-a. Distincția dintre căile ordinare de atac și căile extraordinare de atac

Intrumentele juridice prin care se provoacă și se exercită un control de legalitate și uneori de temeinicie cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate în sau în legătură cu o cauză penală se numesc căi de atac.

Căile de atac se împart în doua categorii: căi ordinare de atac și căi extraordinare de atac.

O primă deosebire, care trebuie subliniată, între căile ordinare de atac și căile extraordinare de atac constă în faptul că primele sunt îndreptate împotriva hotărârilor judecătorești nedefinitive, în timp ce căile extraordinare de atac privesc hotărârile judecătorești definitive.

În timp ce căile ordinare declanșează o judecată ce se înscrie în ciclul procesual normal, în sensul că, în reglementarea procesual penală în vigoare, procesul penal în faza de judecată se poate desfășură în primă instanță și în apel, prin lege fiind adoptat sistemul dublului grad de jurisdicție, căile extraordinare sunt situate în afara ciclului procesual obișnuit, adică în afara gradelor de jurisdicție prevăzute de lege.

În comparație cu căile ordinare de atac, care pot fi exercitate de un cerc foarte larg de subiecți interesați, căile extraordinare de atac pot fi exercitate de un cerc restrâns de persoane, spre exemplu, contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror (art. 427 C.proc.pen).

O altă deosebire o regăsim în privința termenelor de declanșare a celor două categorii de căi de atac și anume, în timp ce căile ordinare de atac pot fi exercitate, ca regulă, în termen de 10 zile, căile extraordinare de atac pot fi exercitate în termene mai lungi (spre exemplu, recursul în casație poate fi introdus în termen de 30 de zile), uneori în timp nelimitat (de pildă, cererea de revizuire în favoarea condamatului se poate face oricând).

Căile ordinare declarate în termen au, ope legis, efect suspensiv (art. 416 C.proc.pen), în timp ce căile extraordinare de atac produc acest efect nu prin efectul legii, instanțele judecătorești competente având latitudinea să decidă dacă declanșarea unei asemenea căi de atac suspendă sau nu executarea hotărârii definitive .

În contextual noilor reglementări procesuale, sub titulatura de căi ordinare de atac putem desemna o categorie juridică ce are ca subdiviziuni două instituții ce nu au în comun din punct de vedere funcțional decât faptul că se referă la hotărâri nedefinitive.

Prin urmare, apelul și contestația împart o singură caracteristică a genului din care fac parte, de căi ordinare de atac. Putem considera apelul ca fiind calea ordinară de atac pentru activitatea prin care se rezolvă fondul cauzei, iar contestația ca fiind calea ordinară de atac pentru activitatea prin care se rezolvă, pe cale jurisdicțională, aspect ce nu privesc fondul cauzei.

Pe cale de consecință, apelul se judecă în timp ce contestația se soluționează.

Ultimul remediu judiciar pentru înlaturarea unor erori grave de fapt sau de drept produse ca urmare a rezolvării definitive a unei cauze penale sunt căile extraordinare de atac.

Spre deosebire de căile ordinare de atac, căile extraordinare se exercită doar împotriva hotărârilor penale definitive și se plasează în afara ciclului procesual normal. Cum erorile (de fapt sau de drept) conținute de hotărârile penale definitive sunt erori judiciare, și repararea acestora se realizează tot pe cale judiciară.

Așadar, înlăturarea eventualelor erori presupune și rejudecarea cauzei. În același timp, rejudecarea intră într-un conflict aparent cu efectele autorității de lucru judecat (ne bis in idem).

Căile extraordinare de atac se rezolvă printr-un mecanism procesual ce operează în două etape:

admiterea în principiu, când se analizeaza îndeplinirea strictă a condițiilor de exercitare: titular, termen, motive, admisibilitate, etc.

rejudecarea după admiterea în principiu și desființarea hotărârii atacate, când se procedează la o nouă rezolvare a cauzei.

Cu toate că uneori determină o rejudecare a cauzei, căile extraordinare de atac se plasează în afara gradelor de jurisdicție.

Noul Cod de Procedură Penală reglementează patru căi extraordinare de atac:

contestația în anulare (art. 426-432 C.proc.pen.);

recursul în casație (art. 433-451 C.proc.pen.);

revizuirea (art. 452-465 C.proc.pen);

redeschiderea procesului penal (art. 466-470 C.proc.pen).

În afara dihotomiei clasice – căi ordinare și căi extraordinare, căile de atac mai pot fi subdivizate în căi de atac în reformare (de reformare) și în retractare (de retractare).

Căile de atac în reformare sunt cele care determină exercitarea controlului de legalitate de către o instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea. Intră în această categorie: apelul, contestația, recursul în casație.

Căile de atac în retractare permit unei instanțe de judecată să cenzureze și să revină asupra propriei hotărâri. Se încadrează în această categorie: contestația în anulare, revizuirea, redeschiderea procesului penal.

În prezent, codul nostru de procedură penală, reglementează căile de atac fără a face distincția sus menționată.

Opțiunea legiuitorului pentru noul Cod de procedură a fost să reglementeze în același titlu (Titlul III din Partea Specială – Judecata), toate activitățile care corespund funcției judiciare desfășurate de instanța de judecată.

Secțiunea a 4-a. Elemente de drept comparat privind sistemele de organizare judiciară și căile de atac

§1. Sistemul judiciar și căile de atac în Franța

Sistemul judiciar francez, este structurat într-o formă piramidală, în vârful căruia se află Curtea de Casație.

Sistemul judiciar francez este așezat pe principiul a două grade de jurisdicție: o instanță de fond și o instanță de apel.

Activitatea și organizarea curților de apel este guvernată de două principii fundamentale: al doilea grad de jurisdicție este întotdeauna curtea de apel și excluderea apelului excluderea apelului pentru “micile afaceri”.

Curțile de apel sunt formate, în principiu, din judecători de profesie, care au promovat la o jurisdicție superioară după o activitate desfășurată la instanțele de fond. Ei poartă denumirea de consilieri.

Curtea de Casație este cea mai înaltă instanță din cadrul sistemului judiciar francez, are în componență 6 secții, dintre care una este penală. Celelalte secții specializate sunt: 3 secții civile, o secție comercială și financiară și o secție socială.

Curtea de Casație este o instanță de control judiciar care se pronunță asupra legalității hotărârilor pronunțate de curțile de apel și, în mod excepțional, asupra legalității hotărârilor pronunțate în ultimă instanță de către tribunale, Curtea nu constituie un al treilea grad de jurisdicție, ci ea este o jurisdicție de casație.

Dacă judecătorul instanței supreme apreciază că legea a fost bine aplicată, el va respinge recursul în casație. În caz contrar, judecătorul instanței supreme casează hotărârea atacată și trimite cauza unei jurisdicții de același ordin, de aceeași natură și de același grad, pentru o nouă judecată. De aceea, se spune că judecătorul instanței supreme este un judecător de casație, căci el nu rejudecă pricina, astfel cum ar face-o curtea de apel, care poate substitui hotărârea atacată cu propria sa decizie. Trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă instanță decât cea care a judecat cauza reprezintă o altă particularitate importantă a jurisdicției realizate de instanța supremă.

Curtea de Casație este competentă în a soluționa recursul în interesul legii și recursul pentru exces de putere. Primul se exercită numai împotriva unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat și are ca scop garantarea unității jurisprudențiale. Cel de-al doilea are ca finalitate respectarea pricipiului separației puterilor în stat și poate determina anularea actelor îndeplinite cu nesocotirea acestuia.

Recursul în interesul legii se exercită de către procurorul general de pe lângă Curtea de Casație, iar în caz de admitere, el poate conduce casarea teoretică a hotărârii atacate.

În materie penală, recursul în interesul legii se poate exercita de procurorul general și pe baza ordinului expres și scris dat de ministrul justiției.

§2. Sistemul judiciar și căile de atac în Anglia

În Anglia, există două categorii de jurisdicții principale: cele civile și cele penale.

Sistemul judiciar englez este organizat în formă piramidală, în fruntea sa aflându-se Camera Lorzilor (House of Lords), urmată de Curtea Supremă (Supreme Court), iar la bază se situează curțile de district (county courts) și tribunalele de primă instanță, denumite magistrates coutrs. Curtea Supremă nu este o entitate unică, astfel cum este cea din alte țări de pe continent, fiind alcătuită din: Court of Appeal, High Court și Crown Court.

Fiecare instanță componentă a Curții Supreme este guvernată de reguli proprii. Cirtea de apel este o instanță unică.

În funcție de modul de organizare al instanțelor judecătorești, de dispozițiile concrete ce vizează posibilitatea de atacre a hotărârilor pronunțate de magistrați, sistemul judiciar britanic cunoaște existența a trei grade de jurisdicție.

La baza sistemului judiciar se află magistrates courts și county courts.

Magistrates courts sunt formate din doi sau mai mulți judecători neprofesioniști – așa-zișii judecători de pace, care sunt numiți de Lordul Cancelar. Ei nu au o pregătire judiciară. Magistrates courts au competență în special în materie penală, dar ea este limitată la faptele mai putin grave.

Acuzele grave sunt transmise la Curtea Coroanei (Crown Court) pentru a fi judecate. Competența Curții Coroanei se în tinde asupra tuturor cauzelor penale grave, care sunt trimise acestei instanțe de Magistrates Courts. Cauzele controversate sunt examinate de un judecător și un juriu de 12 persoane.

În același timp, Curtea Coroanei este și instanță de apel. Ea are competența de a judeca apelurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate de Magistrates Courts. Apelurile se judecă de un magistrat asistat de 4 judecători neprofesioniști (nu de un juriu).

Curtea de Apel are două secții: Civil Division și Criminal Division.

Secția penală judecă apelurile care privesc condamnările și pedepsele pronunțate de Curtea Coroanei, fiind prezidată de Lord Chief Justice.

House of Lords este cea mai înaltă instanță din Anglia și care îndeplinește nu numai funcții legislative, ci și funcții jurisdicționale. În mod obișnuit, completul de judecată este format din cinci membri.

Camera Lorzilor este ultima instanță de apel în materie civilă și penală. Ea constituie practic un al treilea grad de jurisdicție.

Exercitarea apelului în fața Camerei Lorzilor este condiționat de existența unei autorizații date de către curtea de apel sau de comitetul de apel al Camerei Lorzilor, doar daca litigiul respectiv ridică probleme de drept de interes public. Autorizația provine de la judecător după lecturarea dosarului și fără să fie necesară o nouă audiere. Dacă autorizația este refuzată de judecător, persoana își poate prezenta cererea direct în fața Curții de apel, care va consimți sau nu să audieze apelantul.

Hotărârile pronunțate de Camera Lorzilor pot fi modificate numai printr-un act al Parlamentului sau printr-o decizie ulterioară a Camerei Lorzilor. Deciziile Camerei Lorzilor se publică într-o culegere de decizii (Law reports).

CAPITOLUL AL II-LEA. APELUL

Secțiunea 1. Considerații istorice privind apelul

Instituția căilor de atac este una foarte veche, jurisconsulții romani fundamentând cu multă precizie bazele instituționale ale căilor de atac.

Originea apelului se află în dreptul roman, unde – începând cu anul 509 î.Hr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola – condamnații aveau dreptul de a apela la popor, împotriva sentinței, prin așa-numita provocatio ad populum. Adunarea populară, convocată de către magistrat, casa ori confirma sentința, fără să o poată modifica, în favoare sau defavoare.

Pe lângă provocation ad populum, în regimul republican mai existau și alte două instituții: intercessio din partea magistratului și intercessio din partea tribunului plebei care consta într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresată celor care aveau dreptul să intervină se numea apellatio. În accepțiunea sa modernă, apelul s-a constituit în jurisdicțiile tribunalelor imperiale, care aveau dreptul nu numai de a desființa hotărârea, dar și de a o reforma.

Erau și situații în care nu exista drept de apel. În procedura acuzatorială a questiones perpetuae, sentința era pronunțată de un colegiu de jurați, care era prezidat de un pretor special, fără drept de vot. Fiindcă jurații reprezentau poporul, judecata lor avea valoare de lucru judecat și nu era supusă apelului.

Instituția apelului era larg folosită și în dreptul canonic, fiind întemeiată pe schema dreptului roman imperial, cu influențe din dreptul germanic, dar simplificată si adaptată spiritului de echitate promovat de Biserică.

Doctrina propriu-zisă a apelului a fost elaborată de criminaliștii italieni din secolele XIII – XIV sub influența dreptului canonic, supus unui proces de interpretare, adâncire și sistematizare.
Instituția apelului a fost influențată, în principal, de următoarele acte normative:

Codicele de procedurã criminaă din 2 decembrie 1864, preluând prevederile Codului de instrucțiune penală francez din 1808. Acesta reglementa apelul împotriva sentințelor date de tribunale în materie corecțională. Titularii apelului erau:

–    „părțile prevenite sau responsabile”;

–    „partea civilă, numai cu privire la interesele sale civile;

–    „administrațiunea pentru delictele silvice”;

–    „Ministerul Public de lângă tribunalul de întâia instanță”;

–  „Ministerul Public de pe lângă curtea apelativă”.

Apelul se judeca de către curtea apelativă în circumscripția căreia se afla tribunalul care a pronunțat hotărârea atacată. Termenul de apel era de 10 zile de la pronunțare sau de la comunicare, după cum sentința a fost dată în prezență sau în lipsă. Apelul era suspensiv de executare, dar curtea era obligată să îl soluționeze în curs de 30 de zile de la sesizarea sa.

Apelul împotriva sentințelor în materie polițienească era reglementat separate în cazurile în care s-a aplicat închisoarea sau când amenzile, restituirile și reparațiile civile depășeau un anumit cuantum valoric.

Codul de procedură penală “Carol al II-lea” din 19 martie 1936 . Potrivit acestui cod, apelul putea fi folosit numai împotriva hotărârilor date în primă instanță de judecătorie sau de tribunal. Împotriva deciziilor pronunțate în materie criminală de către curțile cu jurați exista drept de apel. Aveau drept de a promova apel:

–     Ministerul Public;

–     Inculpatul, împotriva condamnării, împotriva despăgubirilor la care a fost obligat și chiar împotriva achitării, „dacă motivarea hotărârii l-ar prejudicia”;

–     Partea civilă, în privința intereselor sale civile, dar apelul său contra hotărârii de achitare, pronunțată într-o acțiune directă și când concluziile Ministerului Public au fost pentru achitare, învestea instanța de apel “cu dreptul de a se pronunța și asupra pedepsei”;

–     Partea responsabilă civilmente, numai în ce privește despăgubirile.

La curțile de apel era obligatorie întocmirea, de către unul dintre judecători, a unui raport complet asupra aspectelor de fapt și de drept ale cauzei, raport care se citea în ședință de judecată, înaintea dezbaterilor. La tribunal însă, întocmirea raportului era facultativă și putea fi dispusă numai de către președintele instanței. După ce soluționa apelul, instanța putea pronunța, potrivit legii, condamnarea, încetarea sau anularea urmăririi penale, statuând, când era cazul, și asupra pretențiilor civile.

Legea nr. 345 din 29 decembrie 1947 pentru modificarea unor dispoziții din Codul de procedură penală a desființat calea ordinară a apelului. Astfel, în art. 439 din Codul de procedură penală se preciza expres faptul că „singura cale de atac ordinară este recursul”. Totuși, recursul primește o nouă reglementare, reunind si elementele caracteristice ale apelului, ceea ce permite o verificare completă a sentințelor primei instanțe, atât în ceea ce privește temeinicia cât și legalitatea acestora.

Legea nr. 45 din 1 iulie 1993 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală a reintrodus apelul în legislația procesual penală română (art. 361 – 385 din Cod Procedură Penală). Prin aceasta s-a oferit o garanție în plus pentru o mai bună judecată, fiind evident că două instanțe de fond vor greși mai puțin în soluționarea cauzei decât una singură. În această reglementare apelul face parte din desfășurarea normală, obișnuită a procesului penal, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii date în primă instanță.

Prin urmare, apelul se bucură de o tradiție veche în sistemul românesc al căilor de atac, fiind pentru prima dată reglementat în Codicele de procedură criminală din 2 decembrie 1864.

În sistemul procesual român actual, apelul este o cale ordinară de atac, de reformare, în care instanța ierarhic superioară celei care a rezolvat cauza efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, cu aprecierea probelor existente deja la dosar, dar și cu posibilitatea administrării de noi probe.

Apelul constituie o cale ordinară de atac, deoarece, odată exercitat, acesta produce un efect devolutiv complet, adică poate provoca un control complet, atât în fapt cât și în drept.
Apelul este o cale de reformare, deoarece prin exercitarea apelului, o instanță ierarhic superioară celei care a rezolvat cauza în primă instanță efectuează un control în fapt și în drept asupra hotărârii atacate, având dreptul de a schimba sau modifica soluția adoptată.

Calea de atac oferă instanței superioare posibilitatea exercitării unui control judecătoresc eficace, judecata în apel reprezentând în procesul penal român al doilea grad de jurisdicție asupra fondului cauzei.

În cadrul unor limite stabilite prin modul de învestire, instanța de apel, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, capătă dreptul să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. De exemplu, se poate examina existența infracțiunii sau a răspunderii penale a inculpatului, încadrarea juridică a faptei, legalitatea pedepsei aplicate sau temeinicia individualizării pedepsei, latura civilă etc.

Competența funcțională de a judeca apelul aparține Curții de Apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție (în complet format din 3, respectiv 5 judecători). Potrivit art. 38 alin. (2) C.proc.pen., Curtea de Apel judecă în apel apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de judecătorii și de tribunale. Aceste cauze sunt judecate de Curtea de Apel ca instanță de apel, respectiv în complete compuse din doi judecători. De asemenea, potrivit art. 40 alin. (2) C.proc.pen., Înalta Curtea de Casație și Justiție judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Secțiunea a 2-a. Hotărârile supuse apelului

Noul Codul de procedură penală determină cu precizie, prin art. 408 alin. (1), obiectul apelului, adica hotărârile ce pot fi atacate cu apel. Acesta prevede că pot fi atacate cu apel sentințele și încheierile.

Regula stabilită prin noile dispoziții legale referitor la hotărârile supuse acestei căi de atac este similară celei anterioare, în sensul că sentințele sunt supuse apelului. În aceeași măsură legea prevede și excepții cum ar fi sentințele prin care se dispune declinarea de competență, cele din materia executării hotărârilor și cele privind revizuirea, care nu pot fi atacate cu nicio cale de atac, fiind definitive.

Este foarte important ca hotărârile susceptibile de apel să fie arătate cu claritate în cuprinsul legii, pentru ca, pe de o parte, persoanele îndreptățite să atace hotărârea să aibă cunoștință de dreptul lor și, pe de altă parte, să se evite declararea unor apeluri inadmisibile, ceea ce ar conduce la punerea în executare a hotărârii cu întârziere iar pentru părți ar însemna timp pierdut și cheltuieli inutile.

Regula generală este că pot fi atacate cu apel doar hotărârile judecătorești prin care se rezolvă fondul în prima instanță sau prin care instanța dispune cu privire la măsurile sau chestiunile incidente în cursul judecății în primă instanță.

Cu toate acestea, cu titlu de excepție, sunt apelabile și hotărârile judecătorești pronunțate după rezolvarea definitivă a cauzei pe fond, cu ocazia judecării unor căi extraordinare de atac.

În această materie se vor avea în vedere și dispozițiile tranzitorii din cuprinsul art.8, 9 și 10 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale .

Potrivit art.8 din Legea nr.255/2013, hotărârile pronunțate în primă instanță după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor și condițiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă. Art. 9 din Legea nr. 255/2013 prevede că: (1) Sentințele supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse apelului. Apelul se judecă de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege. (2) Cererile de recurs împotriva sentințelor prevăzute la alin. (1) depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de apel. (3) În cazul prevăzut la alin. (1), termenul de declarare a apelului se calculează potrivit art. 363 din Codul de procedură penală din 1968. (4) Deciziile pronunțate în apelurile soluționate potrivit alin. (1) sunt definitive, în condițiile art. 552 din Codul de procedură penală.

De asemenea, potrivit art. 10 din Legea nr.255/2013, (1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluționează de către aceeași instanță, potrivit dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel. (2) Recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor pentru carelegea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluționează de către aceeași instanță, conform dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel. (3) Deciziile pronunțate în apelurile soluționate potrivit alin. (1) și (2) sunt definitive, în condițiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală.

§1. Sentințele

Potrivit art. 370 din Codul de Procedură Penală, sentințele reprezintă hotărârile judecătorești prin care prima instanță soluționează cauza sau se dezînveștește fără a soluționa cauza. În acest sens, sentințele pot fi de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, în condițiile art. 396 C.proc.pen.

Tot prin sentință prima instanță de judecată soluționează și acțiunea civilă disjunsă, potrivit art. 26 C.proc.pen. În acest caz instanța penală poate pronunța o sentință de respingere sau de admitere, în tot sau în parte, a acțiunii civile.

Astfel, sentința este hotărârea prin care prima instanță se dezînveștește fără a soluționa cauza. Per a contrario, atunci când dezînvestirea se produce în etapa de camera preliminară hotărârea pronunțată nu este o sentință, ci o încheiere.

Sentință este și hotărârea judecătorească, expres calificată ca atare, prin care o instanță rezolvă anumite incidente contencioase în legătură cu o cauză penală sau în căi extraordinare de atac:

sentința pronunțată în cazul strămutării [art. 74 alin. (1) C.proc.pen.];

sentința pronunțată în procedura reabilitării (art. 535 C.proc.pen.);

sentința pronunțată în contestația în anulare sau în revizuire (art. 432 și art. 463 C.proc.pen.);

sentința pronunțată în cazul redeschiderii procesului penal (art. 496 C.proc.pen.).

Sunt supuse apelului sentințele pronunțate de judecatorie, tribunal/tribunal militar, curțile de apel/Curtea Militară de Apel, Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau de încetarea procesului penal și/sau prin care a fost soluționată acțiunea civilă.

De asemenea, sunt supuse apelului sentințele care conțin o rezolvare simultană a celor două acțiuni judiciare, cât și sentințele care conțin o rezolvare separată a acestora (art.26 C.proc.pen.- disjungerea acțiunii penale), atâta timp cât au fost pronunțate de instanțe penale.

Apelul poate fi exercitat și împotriva sentințelor pronunțate într-o cale extraordinară de atac (de exmplu, după rejudecarea cauzei în revizuire sau contestație în anulare). Potrivit art. 432 alin. (4) C.proc.pen.), sentința data în contestația în anulare este supusă apelului. De asemenea, sentința prin care instanța se pronunță asupra cererii de revizuire, după rejudecarea cauzei, poate fi atacată cu apel, în conformitate cu art. 463 C.proc.pen.

Spre deosebire de vechea reglementare, excepțiile de la regulă nu mai sunt prevăzute expres, dar existența acestora este recunoscută implicit de art. 408 alin. (1) C.proc.pen. prin expresia “dacă legea nu prevede altfel”.

Nu sunt supuse apelului:

sentințele de dezinvestire (de exemplu, cele prin care se dispune declinarea de competență – art. 50 alin.(4) C.proc.pen.), acestea nu rezolvă fondul și nu pot fi atacate cu nicio cale de atac, fiind definitive.

sentințele prin care Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel se pronunță asupra cererilor de strămutare; potrivit art. 74 alin. (6) C.proc.pen., acestea nu sunt supuse niciunei căi de atac.

sentințele pronunțate în materia executării pedepselor (de pildă, cererile privind amânarea sau întreruperea executării pedepselor) sau cele privind cererile de reabilitare, în aceste cazuri calea de atac fiind contestația.

§2. Încheierile

Încheierile sunt toate celelalte hotărâri pronunțate de instanțe în cursul judecății.

Astfel, încheierile sunt în primul rând hotărârile determinate generic, potrivit art. 351 alin. (3) C.proc.pen., prin care instanța se pronunță cu privire la toate celelalte probleme care nu sunt rezolvate prin sentințe sau prin decizii. Prin încheiere instanța dispune amânarea cauzei, încuviințează cererile de probe, aplicarea amenzii judiciare etc.

În al doilea rând, încheierile sunt hotărârile calificate ca atare în mod concret: de exemplu, potrivit art. 76 C.proc.pen., încheierea este hotărârea prin care se rezolvă cererea de desemnare a unei alte instanțe pentru judecarea cauzei.

Potrivit art. 203 alin. (7) C.proc.pen., încheierea este hotărârea prin care judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată dispune cu privire la măsurile preventive etc.

Regimul atacării cu apel a încheierilor este prevăzut în art. 408 alin. (2) C.proc.pen., în care se arată că încheierile date în prima instanță pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința, afară de cazul când legea prevede altfel.

Apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor (apel implicit), chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea sentinței – de exmplu, încheierea de îndreptare a unei erori material sau de înlăturare a unei omisiuni vădite din cuprinsul sentinței (art. 278-279 C.proc.pen.). De asemenea, sunt apelabile și încheierile prin care se reconstituie un înscris dispărut, în condițiile art. 547 alin. (6) C.proc.pen.

Cu titlu de excepție, încheierile date în cursul judecății în prima instanță se vor ataca separat cu apel, iar în această situație judecarea apelului se va desfășura după o procedură diferită, în camera de consiliu, în condițiile art. 420 alin (12) C.proc.pen.

Nu pot fi atacate cu apel:

încheierile pronunțate în prima instanță prin care s-a dispus suspendarea cauzei, în condițiile art. 367 C.proc.pen. sau prin care s-a dispus cu privire la cererea de suspendare în caz de extrădare activă în condițiile art. 368 C.proc.pen. Aceste pot fi atacate prin intermediul contestației.

încheierile dispuse în cursul judecății în prima instanță pentru care legea prevede în mod expres că pot fi atacate separate cu contestație – de exemplu încheierile pronunțate în materia măsurilor preventive (art. 206 C.proc.pen.).

încheierile cu privire la care legea stipulează că nu pot fi atacate cu nicio cale de atac (de plidă, încheierile prin care se admite cererea de recuzare, încheierea prin care instanța dispune disjungerea judecării acțiunii civile de cea penală, încheierea prin care se soluționează cererile de desemnare a unei alte instanțe pentru judecarea cauzei ori încheierea prin care instanța admite în principiu cererea de revizuire, etc.).

S-a considerat că în caz de admitere a abținerii sau a recuzării este cu mult mai practic și mai eficient să se alcătuiască de îndată un alt complet de judecată, care să poată proceda imediat la soluționarea cauzei, decât să se amâne judecarea acesteia până la pronunțarea asupra căii de atac.

Secțiunea a 3-a. Titularii apelului

§1. Considerații prealabile

Dreptul de a face apel aparține, de regulă, fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecății în prima instanță, întrucât fiecare asemenea subiect are interesul ca pricina supusă judecății să își găsească o justă soluționare. Interesul reprezintă, până la urmă, justificarea oricărei acțiuni în justiție. Acest interes nu poate fi folosit decât ”în sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal și numai referitor la acel conținut al hotărârii atacate care privește interesele pe care le reprezintă în procesul penal”. Cu alte cuvinte, dreptul de apel este limitat la interesul de a ataca hotărârea pe care îl are fiecare subiect procesual, iar pe de altă parte, pentru fiecare titular al dreptului de apel întinderea și efectele apelului sunt limitate la poziția pe care acesta o ocupă în proces.

Apelul este o cale de atac cu caracter personal în raport cu diversele părți care o exercită. Prin urmare, dreptul de apel al fiecărei părți este independent de dreptul de apel al celorlalte părți.

Dreptul de a face apel este virtual încă din momentul sesizării primei instanțe, dar el devine actual și poate fi efectiv exercitat, numai odactă cu pronunțarea hotărârii de către prima instanță.

Este, așadar, titular al apelului persoana care are prin lege legitimitatea de a exercita această cale de atac, adică persoana care are calitate procesuală în acest sens.

Potrivit art. 409 C.proc.pen., pot face apel: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, interpretul, expertul, apărătorul, precum și orice altă persoană ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței.

Acest drept al titularilor de apel se află în concordanță și cu dispozițiilor constituționale potrivit cărora “Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii” (art. 129 din Constituția României).

În funcție de limitele în care pot declara apel, titularii ai dreptului de apel pot fi împărțiți în două categorii:

persoane care pot declara apel cu privire la rezolvarea fondului cauzei, atât pe latură penală și/sau civilă, și anume: procurorul, persoana vătămată și părțile – art. 409 alin (1) lit. a)-d);

persoane care pot declara apel cu privire la rezolvarea unor aspecte adiacente fondului cauzei, cum sunt măsurile privitoare la cheltuielile judiciare sau dispozițiile prin care s-au cauzat vătămări unor personae ce nu sunt părți în proces (martori, experți, interpreți, apărători etc.) – art. 409 alin (1) lit. e) și f).

Declararea apelului de o persoană care nu are calitate procesuală în acest sens sau declararea apelului peste limitele prevăzute de lege atrage respingerea acestuia ca inadmisibil.

§2. Procurorul ca titular al apelului

În art. 409 alin. (1) lit. a) C.PROC.PEN. se prevede că procurorul poate face apel în ceea ce privește latura penală și latura civilă a cauzei.

Acest drept plenar recunoscut procurorului se află în concordanță cu dispozițiile constituționale potrivit cărora, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apară ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor (art. 131 alin. (1) din Constituția României). Este evident că legiuitorul a înteles să facă din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general și public, care să vegheze la aplicarea legii și la apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, fără a face distincție între procesele penale și civile.

De asemeanea, potrivit art. 63 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, “Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuții: (…) f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege”.

În baza principiului subordonării ierarhice, care funcționează în cadrul Ministerului Public, apelul poate fi declarat fie de către procurorul de la parchetul de pe lângă instanța care a pronunțat hotărârea supusă apelului, fie de către procurorul de la parchetul de pe lângă instanța superioară.

Cel mai adesea, în practică, procurorul se folosește de acest drept de a face apel, de obicei, în defavoarea inculpatului, fie pentru a cere condamnarea acestuia, în cazul în care inculpatul a fost achitat ori a încetat procesul penal, fie pentru a obține o agravare sub aspectul duratei, cuantumului ori al modului de executare. Având în vedere interesul general în satisfacerea căruia acționează, procurorul poate folosi calea apelului și atunci când s-a dispus o soluție favorabilă inculpatului.

Așadar, apelul poate sa fie exercitat atât în favoarea cât și în defavoarea oricărei părți din proces, procurorul având însă obligația ca atunci când hotărârea nu corespunde legii sau adevărului, să întrebuințeze căile de atac.

Prin urmare, în ceea ce privește latura penală, procurorul poate face apel împotriva oricărei hotărâri, indiferent de soluția pe care o conține și cu privire la orice aspect al cauzei judecate în prima instanță, indiferent că este în legatură cu fondul sau cu chestiuni adiacente fondului.

Sub aspectul laturii civile, procurorul poate declara apel chiar dacă partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu a atacat sentința penală.

Prevederile art. art. 409 alin. (1) lit. a) C.proc.pen au fost completate prin Legea nr. 356/2006 cu precizarea că apelul procurorului în ce privește latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepția cazurilor în care acțiunea civilă se exercită din oficiu. Întrucât aceste completări contraveneau dispozițiilor constituționale , care atribuie procurorului un rol important în reprezentarea intereselor generale ale societății, fără a da posibilitatea unor limitări precum cele indicate, textul a fost declarat neconstituțional, urmând ca procurorul să declare aplel atât în ceea ce privește latura penală, cât și latura civilă dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești.

În cazul în care judecata s-a desfășurat în absența procurorului, iar prezența acestuia era obligatorie potrivit legii la judecata în primă instanță, în toate cazurile, reprezentantul Ministerului Public va putea formula apel, prin care să invoce acest motiv de nulitate absolută.

Cu titlu de exemplu, procurorul din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism poate exercita calea ordinară de atac împotriva hotărârii pronunțate de instanța de judecată într-o cauză de competența direcției, în condițiile în care, la judecată a participat un procuror de la parchetul de pe lângă instanța competentă.

§3. Inculpatul ca titular al apelului

Fiind subiect atât al acțiunii penale, cât și al acțiunii civile exercitate în procesul penal, este normal ca inculpatul să poată formula apel atât în ceea ce privește latura penală, cât și latura civilă a cauzei (art. 409 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.).

În comparație cu vechea reglementare (art. 362 alin. 1 lit. b) teza a 2-a Cod de procedură penală), sigura mențiune care poate fi făcută este referitoare la apelul declarat de inculpat împotriva sentinței de achitare sau de încetare a procesului penal. Astfel, se observă că noua reglementare nu mai preia prevederea existentă în Codul anterior, și anume că apelul exercitat în această situație poate viza inclusiv temeiurile achitării sau încetării procesului penal. Renunțarea la această mențiune nu are însă ca efect inadmisibilitatea apelului declarat pentru motivul arătat, ci este determinată de inutilitatea prevederii examinate.

Deoarece apelul are un caracter personal și independent, inculpatul nu poate apela hotărârea primei instanțe fără a avea un interes personal legitim. Putem vorbi de interes personal atunci când inculpatul critică o măsură dispusă de instanță cu privire la persoana sa.

În practica judiciară, s-a decis astfel că nu există un asemenea interes: când inculpatul pretinde prin motivele de apel că prima instanță a achitat greșit un coinculpat sau că a încălcat dreptul de apărare al altui inculpate; când inculpatul susține că în mod greșit prima instanță n-a extins procesul penal asupra unei personae netrimise în judecată, dar care ar fi participat la săvârșirea infracțiunii ce i se impută; când inculpatul, după ce a achiesat în fața primei instanțe la plata despăgubirilor civile la care a fost obligat, se plânge în apel împotriva acestei măsuri; când, prin motivele de apel, inculpatul susține că, în mod netemeinic și nelegal, instanța de prim grad n-a stabilit obligația solidară la despăgubiri și a altui inculpate ori n-a introdus în cauză ca parte responsabilă civilmente, o anumită persoană sau, deși a făcut aceasta, a absolvit-o de răspunderea civilă. Prin urmare, criticile inculpatului nu pot viza decât propria situație, și nu a altor persoane, participante sau nu la procesul penal, a căror situație, chiar modificată, nu ar putea influența soluția ce-l privește.

Articolul 409 alin. (2) C.proc.pen. prevede că, pentru inculpat, apelul poate fi declarat și de către reprezentantul legal, de către avocat ori de către soț. Dacă apărătorul, ca substituit procesual, declară apel, titular al căii de atac rămâne inculpatul, care poate susține că nu își însușește apelul declarat de apărătorul său, caz în care soluția instanței trebuie să fie de respingere a apelului ca inadmisibil.

De asemenea, și soțul este substituit procesual în declararea apelului pentru inculpat. Nicio rudă apropiată a inculpatului, cum ar fi fratele sau mama acestuia, nu este autorizată de lege să declare apel pentru inculpat și nici concubinul acestuia. Inadmisibil este și apelul declarat de tatăl inculpatului major în situația în care nu cumulează și calitatea de reprezentant convențional.

În legătură cu același aspect, instanța supremă a decis că în lege nu se menționează că apărătorul care declară apel pentru inculpate trebuie să fie angajat personal de către acesta. Astfel, legal, poate declara apel pentru inculpat apărătorul acestuia, chiar dacă a fost angajat de către o terță persoană.

Si apelul declarat de apărătorul inculpatului decedat este admisibil, fiindcă în acest caz apărătorul exercită calea de atac, în calitate de apărător, pentru inculpatul decedat, iar nu ca reprezentant al acestuia.

§4. Partea civilă și partea responsabilă civilmente ca titulare ale apelului

În art. 409 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. se prevede că partea civilă și partea responsabilă civilmente pot face apel atât în ceea ce privește latura civilă, cât și cu privire la latura penală.

În vechea reglementare, partea civilă și partea responsabilă civilmente puteau face apel doar în ceea ce privește latura civilă a cauzei. Ulterior, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 a Curții Constituționale, această dispoziție a fost declarată neconstituțională, în măsura în care partea civilă și partea responsabilă civilmente nu pot declara apel decât în ceea ce privește latura civilă a cauzei. S-a motivat că reglementarea încalcă prncipiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituția României, atunci când, deși toți au calitatea de parte în proces (inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente), numai inculpatul poate devolua cauza atât pe latură penală, cât și pe latură civilă, cu toate că și partea civilă și partea responsabilă civilmente au interese în ceea ce privește soluționarea laturii penale.

S-a mai apreciat că textul legal în discuție ar aduce atingere principiului accesului liber la justiție, dar și al egalității părților în soluționarea cauzelor penale.

În conformitate cu Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 a Curții Constituționale, cu privire la partea responsabilă civilmente, în noua reglementare se constată că prevalează dreptul acesteia de a exercita apel în privința laturii civile a procesului penal. Cu privire la latura penală, admisibilitatea căii de atac fiind condiționată de existența unei influențe a soluției din această latură a procesului asupra celei din latura civilă.

De asemenea, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot declara apel personal sau apelul poate fi declarat de către reprezentantul legal ori de către apărător. Astfel, în ipoteza în care partea civilă este majoră, calea de atac nu poate fi exercitată de tatăl acesteia, acesta neavând calitate de reprezentant legal. În aceste condiții, apelul va fi respins ca inadmisibil, fiid declarat de o persoană fără calitate procesuală.

Au posibilitatea de a declara apel și moștenitorii ori, după caz, succesorii în drepturi sau lichidatorii părții civile sau responsabile civilmente în cazul în care în cursul procesului penal a survenit decesul persoanei fizice sau persoanei juridice, iar aceștia au fost introduși în cauză.

§5. Partea vătămată ca titulară a apelului

Potrivit art. 409 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., partea vătămată poate face apel numai în ceea ce privește latura penală a cauzei.

În vechea reglementare, partea vătămată avea posibilitatea de a introduce apelul numai în cauzele în care acțiunea penală se punea în mișcare la plângerea prealabilă și numai în ceea ce privește latura penală. Apelul părții vătămate era dublu condiționat: pe de o parte, infracțiunea care constituia obiectul cauzei trebuia să fie dintre cele pentru care era necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar pe de altă parte, apelul trebuia să vizeze numai latura penală a cauzei. Cele două cerințe trebuiau îndeplinite în mod cumulativ.

Prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004 a Curții Constituționale, aceste dispoziții legale au fost, însă, declarate neconstituționale. Curtea a reținut că limitarea dreptului părții vătămate de a exercita căile ordinare de atac cu privire la latura penală exclusiv în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă se află în contradicție cu principiul egalității în drepturi reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituția României, deoarece pune persoana vătămată, care este subiect pasiv al infracțiunii și al raportului substanțial de conflict, în poziție de inferioritate față de inculpat, subiect activ al infracțiunii, care are dreptul de a folosi nestânjenit calea de atac a apelului.

Conform art. 81 C.proc.pen., dreptul de a face apel cu privire la chestiuni care privesc modul de rezolvare a acțiunii judiciare (cu privire la elemente sau chestiuni de fond) este un drept procesual care se câștigă odată cu dobândirea calității de subiect principal.

Așadar, în condițiile art. 81 alin. (2) C.proc.pen., persoana care a suferit o vătămare printr-o faptă pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și care a înștiințat organul judiciar că nu dorește să participe la procesul penal, nu poate să declare apel cu privire la latura penală, întrucât nu este titulara niciunui drept procesual.

Totuși, există o singură ipoteză în care apelul declarat de o astfel de persoană ar fi admisibil și anume în cazul în care apelul ar viza cheltuielile judiciare, indemnizațiile sau amenda judiciară (și doar dacă persoana ar fi ascultată în calitate de martor – art. 409. lit. e) C.proc.pen.) ori alte aspecte externe fondului, potrivit art. 409 lit. f) C.proc.pen.

În condițiile noii reglementări, persoana vătămată poate declara apel împotriva sentinței indiferent că aceasta a fost pronunțată într-o cauză în care acțiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu sau la plângerea sa prealabilă.

Partea vătămată declară apel, de regulă, personal. În cazul în care apelul nu a fost declarat personal, acesta poate fi făcut și de către reprezentantul legal sau de către apărător.

§6. Martorul, expertul, interpretul și avocatul ca titulari al apelului

Potrivit art. 409 alin. (1) lit. e) C.proc.pen., martorul, expertul, interpretul și avocatul pot face apel, nefiind părți în procesul penal, însă dreptul lor de a face apel se rezumă doar la aspectele care se referă la chestiuni ce privesc cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate. Cu titlu de exemplu, acești subiecți procesuali pot declara apel cu privire la dispozițiile instanței referitoare la restituirea cheltuielilor efectuate pentru participarea la proces, la plata venitului de la locul de muncă de care a fost lipsit prin participarea la proces, la indemnizațiile cuvenite, nu și cu privire la latura penală sau civilă a cauzei.

Dacă apelul lor antamează și chestiuni legate de fondul cauzei, în acest caz apelul declarat de aceste persone se impune a fi respins ca inadmisibil.

Atunci când apărătorul face apel, în condițiile art. 409 alin. (1) lit. e) C.proc.pen., el acționează în nume propriu și în interes propriu, nefiind necesară însușirea apelului de către partea pe care a asistat-o sau a reprezentat-o în cauza penală.

În raport cu aceste dispoziții, în practica judiciară s-a stabilit că apelul declarat de martor cu privire la soluția de condamnare a incupatului trebuie respins ca inadmisibil, deoarece martorul poate face apel numai cu privire la cheltuielile judiciare ce i se cuvin.

Potrivit, art. 409 alin. (2) C.proc.pen., și pentru aceste persoane apelul poate fi declarat de către reprezentantul legal și de apărător.

§7. Persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, ca titulare ale dreptului de apel

Potrivit art. 409 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., poate face apel orice persoană fizică sau juridică ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței.

Noul Cod de procedură penală condiționează exercitarea acestei căi de atac de existența unei vătămari a drepturilor legitime ale acestor persoane, vătămare cauzată nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței. Apelul în această situație poate viza doar dispozițiile care au provocat vătămarea. Această condiție a exercitării căii de atac nu are caracter de noutate întrucât existența unui interes legitim este și în prezent o condiție pentru declararea unei căi de atac în cazul acestor persoane.

Această reglementare relevă concepția legiuitorului de a nu limita sfera titularilor apelului numai la subiecții procesuali care au participat în cauza penală, lăsând posibilitatea, în mod practic, oricărei persoane vătămate în drepturile sale, prin desfășurarea procesului penal, să ceară anularea actului sau măsurii dispuse de instanță și prin care i-au fost prejudiciate interesele legitime.

Întrucât nu sunt părți în procesul penal, sub aspectul obiectului, aceste persoane nu pot antama în apelul lor chestiuni legate de fondul cauzei. S-a ajuns la această concluzie deoarece acest titular al apelului, nefiind parte în proces, nu are nici drepturi și obligații care izvorăsc din rezolvarea acțiunilor penale în procesul penal și, prin urmare, vătămarea ce i s-a adus nu este legată de fondul cauzei.

Pot face apel în condițiile art. 409 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., persoanele cărora li s-a aplicat o amendă judiciară, persoanele cu privire la care s-a aplicat măsura sechestrului asigurător asupra unor bunuri care îi aparțin exclusiv, deși aceste persoane nu sunt părți în procesul penal.

De asemenea, poate declara apel persoana care este, împreună cu inculpatul, coproprietar al unui bun pe care inculpatul a fost abligat să îl predea părții civile. Poate face apel persoana al cărui nume a fost inserat din greșeală în hotărârea ce urmează să fie afișată sau difuzată prin intermediul presei scrise, fiind vorba în acest caz de o vătămare a unui interes moral.

În locul persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, poate face apel și reprezentantul legal sau apărătorul. În ipoteza în care apelul este declarat de către mama inculpatului major, în aceste condiții, apelul va fi respins ca inadmisibil, fiind declarat de o persoană fără calitate procesuală. Motivarea acestei soluții este aceea că inculpatul major are capacitate deplină de exercițiu și nu poate fi reprezentat de către părinți.

Secțiunea a 4-a. Termenul de apel

§1. Termenul de declarare a apelului

Dreptul de a face apel nu poate fi exercitat în mod absolut, de aceea, în vederea folosirii acestei căi de atac, legea a prevăzut un interval de timp determinat în care cei îndrituiți pot declara apel. Fixarea unui termen de apel se justifică prin necesitatea de a asigura realizarea principiului promptitudinii represiunii. Lipsa unei termen de apel ar conduce fie la executarea de îndată a hotărârii penale, fie la posibilitatea atacării oricând cu apel a unor asemenea hotărâri. Existența unei termen de apel răspunde atât nevoii de a se asigura un control judecătoresc asupra hotărârilor pronunțate, înainte de a se trece la punerea lor în executare, cât și necesității de a asigura operativitatea în procesul penal.

Durata termenului de apel trebuie, de asemenea, reglementată astfel încât părțile să poată beneficia de un timp de reflecție îndeajuns de lung, în care să poată analiza oportunitatea atacării hotărârii și consecințele pe care un astfel de act le declanșează. Pe de altă parte, incertitudinea celui ce și-a văzut pretențiile satisfăcute sau, într-o exprimare specifică, instabilitatea raporturilor juridice nu trebuie dusă dincolo de o perioadă de timp rezonabilă, o durată extinsă a termenului în care hotărârea poate fi atacată favorizând părțile de rea-credință să împiedice manifestarea efectului absolut al puterii lucrului judecat, prin introducerea unor apeluri dilatorii.

Potrivit art. 410 alin. (1) C.proc.pen., termenul general de apel este de 10 zile. Acest termen se aplică procurorului, persoanei vătămate și părților ori de câte ori, pentru o procedură specială, legea nu prevede un termen special și curge de la momentul comunicării copiei minutei.

Un termen special, din punct de vedere al naturii, nu și al conținutului, în cazul apelului este reglementat în procedura specială de judecare potrivit acordului de recunoaștere a vinovăției. Potrivit art. 488 alin. (1) C.proc.pen, termenul special de apel curge, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, întotdeauna de la comunicare.

Doctrina a subliniat că, sub aspectul naturii sale, termenul de apel poate fi după caz, peremptoriu (imperativ) sau dilatoriu (prohibitiv).

Din punct de vedere al posibilității declararii apelului, termenul de apel este peremptoriu, în sensul că acesta trebuie exercitat în interiorul intervalului de timp prevăzut de lege. Neexercitarea dreptului de apel înăuntrul acestui termen atrage, pentru titularul său, decăderea din acest drept și nulitatea cererii de apel introduse după expirarea termenului. Nerespectarea termenului de declararea a apelului duce la respingerea apelului ca tardiv.

Termenul de apel este dilatoriu, întrucât punerea în executare a hotărârii penale poate avea loc numai după expirarea lui, când hotărârea judecătorească rămâne definitivă prin neapelare. Fiind un termen cu caracter imperativ, legiuitorul reglementează în detaliu modalitatea calculului acestuia, cât și alte instituții cu aplicație în materie, precum repunerea în termen.

Indiferent că are un caracter general sau special, termenul de apel este un termen procedural care se calculează pe zile libere, iar la calcularea sa nu se socotește ziua la care începe să curgă termenul și nici ziua în care acesta se împlinește, în condițiile art. 269 alin. (2) C.proc.pen. Potrivit art. 269 alin. (4) C.proc.pen., dacă ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare intervine prorogarea legală, iar termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.

În comparație cu vechea reglementare, termenul de declarare a apelului s-a modificat doar în privința momentului de la care acesta curge. Prin urmare, în acest sens, s-a instituit o regulă cu caracter general stabilindu-se că termenul va curge pentru procuror, persoana vătămată și părți de la comunicarea copiei minutei. Implicit s-a înlăturat distincția existentă anterior cu privire la momentul diferit de la care curge acest termen în funcție de prezența sau lipsa părților de la judecată.

În ceea ce privește persoanele prevăzute de art. 409 alin.1 lit.e) C.proc.pen. s-a menținut dispoziția care statua că apelul poate fi declarat de îndată după pronunțarea încheierii atacate, dar nu mai târziu de 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat fondul cauzei.

Cu caracter de noutate, pentru persoanele menționate în cuprinsul art. 409 alin.1 lit.f) C.proc.pen. s-a stabilit că termenul de apel de 10 zile curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care le-a provocat vătămarea.

§2. Momentul de la care curge termenul de apel

2.1. Momentul de la care curge termenul de apel pentru procuror

Potrivit art. 410 alin. (1) C.proc.pen., pentru procuror termenul de apel curge de la data comunicării în mod legal a copiei minutei sentinței penale, indiferent dacă a participat sau nu la pronunțare.

În exercitarea atribuțiilor prevăzute în art. 63 din Legea nr. 304/2004 republicată, și art. 55 alin. (3) C.proc.pen., Ministerul Public participă la judecată prin reprezentantul său – procurorul. Participarea procurorului la judecată este obligatorie, indiferent de gradul instanței unde are loc judecata și de felul judecății. Nerespectarea dispozițiilor privind participarea procurorului la ședința de judecată se sancționează cu nulitate absolută, potrivit art. 281 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.

În considerarea rolului și poziției sale, nefiind parte în proces, procurorul exercită rol activ, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale.

Așadar, ca regulă, termenul de apel începe să curgă de la data pronunțării, deoarece, în mod automat, atât părțile, cât și procurorul care participă la dezbateri și la pronunțare iau cunoștință de hotărâre în acel moment.

Trebuie menționat faptul că, spre deosebire de vechea reglementare, termenul de declarare a apelului a suferit modificări în ceea ce privește momentul de la care acesta curge pentru procuror. În acest sens, s-a instituit o regulă cu caracter general stabilindu-se că termenul va curge atât pentru procuror cât și pentru părți de la data comunicării copiei minutei.

Astfel, articolul 363 alin. (2) din vechiul Cod de procedură penală prevedea faptul că termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, atunci când procurorul a participat la dezbateri, iar în cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. Instanța era obligată, în acest sens, ca după redactarea hotărârii, să trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta era obligat să îl restituie după exprirarea termenului de apel. Noua reglementare a renunțat însă la distincția existentă anterior cu privire la momentul diferit de la care curge acest termen în funcție de prezența sau lipsa părților de la judecată.

Pentru procuror, momentul față de care se verifică declararea sau nu în termen a apelului este data înregistrării cererii la instanță și nu data la care a fost trecut în registrul de ieșire al parchetului, dispensa prevăzută de art. 270 alin. (3) C.proc.pen.

2.2. Momentul de la care curge termenul de apel pentru părți

Conform art. 410 alin. (1) C.proc.pen., pentru persoana vătămată și părți, termenul de apel de 10 zile curge de la data comunicării în mod legal a copiei minutei sentinței penale, indiferent dacă a participat sau nu la judecată. Așadar, nu prezintă importanță dacă persoana vătămată sau părțile au fost sau nu prezente la dezbateri sau la pronunțare, dacă au fost reprezentate sau nu de avocat ales sau desemnat din oficiu, dacă sunt minore sau majore, ori dacă sunt sau nu private de libertate.

În situația în care din dovada de primire și procesul-verbal de predare a copiei de pe minuta sentinței nu rezultă că aceasta a fost înmânată destinatarului actului sau uneia dintre persoanele prevăzute în art. 261 C.proc.pen. (referitor la înmânarea citației altor persoane) și nici că agentul procedural ar fi făcut vreo mențiune cu privire la imposibilitatea comunicării actului, termenul apel nu începe să curgă de la data întocmirii dovezii de primire și a procesului-verbal de predare, deoarece copia de pe minută a fost comunică în mod nelegal.

De asemenea, eliberarea, la cerere, a unei copii de pe minuta sentinței nu are niciun efect asupra termenului de apel, dacă instanța nu procedat în mod legal la comunicarea acesteia. Dacă prima instanță nu a procedat la comunicarea în mod legal a minutei sentinței, însă după redactarea hotărârii aceasta a fost comunicată în mod legal, în acest caz termenul de apel curge de la data comunicării hotărârii motivate, cu excepția situației în care între timp hotărârea nu a fost pusa în executare când calea de atac va curge de la momentul punerii în executare a mandatului de executare.

S-a hotărât că apelul declarat după dezbateri, dar înaintea pronunțării hotărârii nu poate fi respins ca inadmisibil, întrucât un asemenea caz de inadmisibilitate nu este prevazut de lege.

Cu caracter de noutate se observă că termenul de declarare a apelului s-a modificat și în privința momentului de la care acesta curge acest termen se apel pentru părți. În acest sens, s-a instituit o regulă cu caracter general stabilindu-se că termenul va curge pentru persoana vătămată și părți de la comunicarea copiei minutei. Prin urmare, s-a înlăturat implicit și distincția existentă în vechiul Cod de procedură penală cu privire la momentul diferit de la care curge acest termen în funcție de prezența sau lipsa părților de la judecată.

Potrivit art. 363 alin. (3) din vechiul Cod de procedură penală, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare. Pentru părțile care au lipsit atât la dezbateri, cât și la pronunțare, precum și pentru inculpatul deținut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunțare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

2.3. Momentul de la care curge termenul de apel pentru martor, expert, interpret sau apărător

Potrivit art. 410 alin. (1) C.proc.pen., pentru martor, expert, interpret sau apărător termenul de apel curge de la data pronunțării încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizațiilor cuvenite sau amenzii judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza.

Întrucât persoanele menționate mai sus nu sunt părți în procesul penal, instanța nu este obligată să le comunice copie dupa dispozitivul hotărârii.

Deoarece legea nu mai prevede expres momentul la care urmează să se judece acest apel, se apreciază că, prin raportare și la obiectul său, întrucât hotărârea atacată este o încheiere, că în acest caz calea de atac se poate judeca separate, în mod nepublic, în condițiile art. 420 alin. (12) C.proc.pen. În acest articol se prevede că: ”apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu fără prezența părților, care pot depune concluzii scrise, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanța apreciază că este necesară judecata în ședință publică”.

2.4. Momentul de la care curge termenul de apel pentru persoana ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței

Pentru acești titulari, în condițiile art. 410 alin. (3) C.proc.pen., termenul de apel de 10 zile curge de la data la care au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea. Momentul de la care începe să curgă termenul de apel este stabilit imperativ de lege, fiind astfel independent de mențiunile din minută.

Cum în cursul judecății în primă instanță, instanța dispune asupra tuturor măsurilor prin încheiere, rezultă că și acest tip de apel se judecă separat, în mod nepublic, în condițiile art. 420 alin. (12) C.proc.pen.

Indiferent de titularul apelului și indiferent de momentul din care termenul de apel începe să curgă, acesta este un termen procedural și se calculează potrivit dispozițiilor art. 269 C.proc.pen. În consecință, și în privința acestui termen operează proprogarea legală. Astfel, dacă termenul de apel a expirat într-o zi nelucrătoare, potrivit alin. (12) al articolului mai sus-menționat, termenul expiră la sfârșitul primei zi lucrătoare care urmează.

Secțiunea a 5-a. Repunerea în termen

În materia termenelor procedurale funcționează principiul continuității lor, ele neputând fi întrerupte și nici suspendate.

Neexercitarea apelului în termenul prevăzut de lege duce la respingerea ca tardiv introdus, titularul căii de atac fiind astfel decăzut din dreptul de a mai face apel. Această sancțiune este înlăturată în mod excepțional în cazul repunerii în termen.

Existența instituției repunerii în termenul de apel se justifică prin preocuparea legiuitorului de a acorda celor ce nu au avut posibilitatea să declare apel în termen o ocazie în plus să supună controlului judiciar hotărârea primei instanțe, asigurându-se în acest fel funcționarea principiului aflării adevărului, dar și principiul legalității.

Din punct de vedere al naturii sale juridice, repunerea în termen este considerată un beneficiu procesual în legătură cu sancțiunea nerespectării termenului de apel. Astfel, cu toate că apelul este introdus peste termen, sunt înlăturate atât decăderea care operase la expirarea termenului legal, cât și nulitatea care afecta declarația de apel tardivă.

Repunerea în termen este acordată în urma unei activități judiciare, pe baza unei hotărâri judecătorești, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

Potrivit art. 411 C.proc.pen., apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă intanța de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.

După cum se poate observa, în vederea repunerii în termen, instanța de apel trebuie să constate existența cumulativă a două condiții, și anume:

întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare a declarării apelului;

cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea cauzei de împiedicare.

Legea nu definește însă conținutul sintagmei “cauză temeinică de împiedicare”, fapt ce a generat formularea unor puncte de vedere diferite în literatura de specialitate și practica judiciară. În general, se consideră că titularul dreptului de a face apel se poate prevala de dispozițiile art. 411 C.proc.pen. atunci când a fost împiedicat să declare apel în termen de un caz fortuit sau de un caz de forță majoră. De pildă, ar putea fi considerată o cauză temeinică de împiedicare: o boală gravă, o inundație ce calamitează o anumită regiune, făcând imposibilă deplasarea în vederea declarării căii de atac, un incendiu, o înzăpezire sau o altă calamitate.

În practica instanțelor de judecată s-a apreciat că poate fi considerată drept o cauză temeinică de împiedicare și împrejurarea că prima instanță a consemnat greșit în condica de ședință soluția pronunțată. În aceste condiții, inculpatul a fost în imposibilitatea de a ataca hotărârea primei instanțe de judecată înăuntrul termenului de apel, întrucât, fără nicio culpă, nu a cunoscut această soluție decât după expirarea termenului de apel. Prin urmare, este îndeplinită condiția existenței unei cauze temeinice de împiedicare a declarării apelului în termen pretinsă de instituția repunerii în termen.

Declararea apelului de către inculpat, cetățean străin, după expirarea termenului prevăzut de lege, cu motivarea că, necunoscând limba română și neștiind că există cale de atac împotriva hotărârii, nu justifică repunerea în termenul de apel a inculpatului, de vreme ce, la judecată, a fost asistat de apărător și de interpret.

De asemenea, comunicarea hotărârii reprezintă o furnizare oficială de informații procedurale către părți, care conturează existența și conținutul normelor juridice aplicabile în cazul determinat pentru exercitarea căii de atac. Eroarea comisă de instanță prin comunicarea hotărârii cu mențiunea greșită a posibilității declarării apelului în termen de 15 zile, deși nu poate modifica dispozițiile prevăzute de legea procedurală penală, prin natura acesteia și a emitentului ei, este de natură să-l determine pe inculpat să acționeze contrar intereselor sale juridice, asfel încât constituie o cauză temeinică de împiedicare în exercitarea căii de atac.

Cauza temeinică de împiedicare trebuie dovedită de cel care solicită repunerea în termenul de apel.

În ceea ce privește cea de a doua condiție, nu sunt probleme deosebite, rezultând doar că instanța trebuie să o considere ca fiind îndeplinită dacă cererea de apel s-a făcut în cel mult 10 zile de la încetarea cauzei de împiedicare. Termenul prevăzut de lege este un termen maxim, fiind indicat intervalul cel mai mare de timp în care poate fi efectuat actul.

Instanța de apel nu verifică îndeplinirea condițiilor care determină repunerea în termen din oficiu, pentru orice apel tardiv. Ea trebuie sesizată printr-o cerere în acest sens.

Analizând conținutul art. 411 C.proc.pen, reiese, în mod clar, că în cazul repunerii în termen întâlnim două acte procesuale distincte, care își produc efectele succesiv și interdependent și care pot fi materializate în același înscris, adică aceeși cereri, însă cu două capete distincte. Este vorba, așadar, de o cerere de repunere în termen, urmată de o cerere (declarație) de apel.

Cererea de repunere în termen se formulează fie în cuprinsul cererii de apel, fie printr-o cerere anexată apelului, fie chiar și oral în fața instanței sesizate cu apelul.

De asemenea, cererea de repunere în termenul de apel nu poate fi formulată în cazul în care persoana față de care s-a dispus o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau de condamnare în lipsă a solicitat redeschiderea procesului penal formulând calea extraordinară de atac prevăzută de art. 466 și următoarele în C.proc.pen.

În situația în care se consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru repunerea în termen, apelul va fi respins ca tardiv prin decizie, iar în acest caz, hotărârea apelată este definitivă de la data expirării termenului legal de apel, și nu de la data pronunțării deciziei prin care apelul a fost repins ca tardiv.

Spre deosebire de vechea reglementare, întâlnim o singură diferență ce se referă la momentul de la care curge, în atare situație, termenul de 10 zile de declarare a apelului, respectiv de la încetarea cauzei care a generat întârzierea declarării căii de atac. Potrivit Codului de procedură penală anterior apelul exercitat în condițiile prevăzute de art. 364 era considerat în termen dacă era declarat “în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile”.

Prin noile dispoziții legale se consacră expres caracterul definitiv al hotărârii primei instanțe până la admiterea unei cereri de repunere în termenul de apel, în condițiile art. 411 alin. (2) C.proc.pen. Se menține, de asemenea, posibilitatea instanței de apel de a suspenda executarea hotărârii apelate până la soluționarea cererii de repunere în termenul de apel (art. 411 alin. (3) C.proc.pen.). Potrivit alin. (4) al articolului anterior menționat, această instituție nu este incidentă în procedura redeschiderii procesului penal cerută de persoana condamnată în lipsă.

Un element de noutate constă în renunțarea la instituția apelului peste termen urmând ca lipsa persoanei de la proces să fie examinată prin prisma dispozițiilor care reglementează redeschiderea procesului penal în cazul persoanei condamnate în lipsă.

Secțiunea a 6-a. Imposibilitatea formulării apelului peste termen

Instituția apelului peste termen era reglementată în art. 365 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior. Potrivit acestuia, partea care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât și la pronunțare poate declara apel și peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei ori a dispozițiilor privind despăgubirile civile. Numai absența totală a părții de la judecată implica prezumția că partea interesată nu a cunoscut data cand a început să curgă termenul de apel.

Prin urmare, apelul peste termen era un beneficiu pe care legea îl acorda părții care a lipsit atât la judecată, cât și la pronunțare.

Cu caracter de noutate se observă că în Noul Cod de Procedură Penală nu mai este posibilă formularea apelului peste termen de partea care nu a solicitat judecata în lipsă și care a absentat atât la toate termenele de judecată, cât și la pronunțare (indiferent de motivul absenței), putând fi utilizată doar calea extraordinară de atac – redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, prevăzută în art. 466 și următoarele din C.proc.pen., respectiv a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.

Noua reglementare definește noțiunea de “persoană judecată în lipsă”, aceasta fiind persoana care nu a fost citată la proces și nu a luat cunoștință în niciun alt mod oficial despre acesta, precum și cea care, deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanța.

De asemenea, legea exclude următoarele categorii de persoane de la beneficiul acestei proceduri, și anume:

– pe cele care și-au desemnat un apărător ales ori un mandatar dacă aceștia s-au prezentat oricând în cursul procesului;

– pe cele care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinței de condamnare, nu au declarat apel, au renunțat la declararea lui ori și-au retras apelul;

– persoanele condamnate care au solicitat să fie judecate în lipsă. Din această perspectivă distingem două situații:

1. Dacă inculpatului (condamnat, ori față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei) care a lipsit la judecata în prima instanță i-a fost comunicată în mod legal copia minutei sentinței și nu a declarat apel, a declarat tardiv apelul, a renunțat la declararea apelului sau a retras apelul declarat în termen, este inadmisibilă exercitarea căii extraordinare de atac prevăzută în art. 466 din C.proc.pen.

2. Dacă inculpatului (condamnat, ori față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei) care a lipsit la judecata în prima instanță nu i-a fost comunicată în mod legal copia minutei sentinței, acesta poate exercita calea de atac a apelului, iar nu calea extraordinară de atac prevăzută de art. art. 466 din C.proc.pen. În ipoteza în care acesta își intitulează cererea drept cale extraordinară de atac prevăzută în art. 466 din C.proc.pen. instanța are obligația de a recalifica cererea drept apel, sentința nefiind definitivă.

Secțiunea a 7-a. Declararea apelului

§1. Procedura de declarare a apelului

Folosirea apelului este o posibilitate acordată de lege persoanelor prevăzute de art. 409 C.proc.pen. Titularii apelului, dacă doresc să folosească această facultate trebuie să-si manifeste în mod expres voința de a folosi calea de atac a apelului. Fără o asemenea manifestare expresă de voință, cauza nu poate fi repusă în discuție în fața instanței de apel.

Prin urmare, ca orice alt drept procesual, și dreptul de a face apel, pentru a deveni efectiv, trebuie exercitat în condițiile și în termenul prevăzut de lege.

În vederea declanșării judecății în apel, este necesar ca cel care are dreptul de a face apel să-și manifeste voința în acest sens. Pentru a înțelege mai bine mecanismul procesual prin care se realizează declararea apelului trebuie făcută o distincție semantică și de conținut. Astfel, prin declarație de apel se înțelege actul procesual prin care unul din titularii recunoscuți de lege își manifestă voința de a declara apel, iar cererea de apel reprezintă suportul, înscrisul în care se consemnează material actul procesual al declarării apelului în formă scrisă. Prin urmare, cererea de apel contituie actul de sesizare a instanței de apel.

Potrivit art. 412 alin. (1) C.proc.pen., apelul se declară numai în formă scrisă. Prin urmare, manisfestarea de voință a persoanei de a declara apel se consemnează într-o cerere scrisă, care trebuie să prevadă în mod obligatoriu: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul, reședința sau locuința declarantului, indicarea hotărârii apelate și numărul dosarului în care a fost pronunțată, denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Legea nu prevede expres anumite cerințe privitoare la conținutul cererii de apel. Dar, sub orice formă s-ar prezenta,este cert că ea trebuie să aibă un anumit conținut, determinat de însăși finalitatea ei. Declarația de apel trebuie să cuprindă așadar, pe langă datele necesare pretinse oricărei cereri, și datele necesare pentru precizarea calității legale a persoanei care o formulează, precum și pentru identificarea hotărârii atacate.

Faptul că s-a calificat în mod greșit calea de atac, de pildă “contestație în anulare” sau “revizuire”, nu exclude posibilitatea ca partea să schimbe ulterior denumirea acesteia, în cea de “apel”, sau ca instanța căreia i-a fost adresată cererea să o califice ea, ca atare, îndrumând-o, spre soluționare, instanței competente, dacă din cuprinsul cererii rezultă voința părții de a supune verificării instanței superioare hotărârea primei instanțe.

Cu alte cuvinte, mețiunile greșite, fie cu privire la felul căii de atac (de exemplu, s-a scris în cerere că se face contestație în anulare, pe când, potrivit legii, era vorba de apel), fie cu privire la instanța care va judeca (de pildă, s-a scris în cerere că apelul este destinat Curții de Apel, deși acesta era de competența tribunalului) nu pot avea nicio influență asupra valabilității declarației de folosire a căii de atac a apelului.

Pentru a-și produce efectele, manifestarea de voință în cazul declarării apelului trebuie asumată, adică cererea scrisă, având conținutul prestabilit de art. 412 alin. (1) C.proc.pen. trebuie să fie semnată.

Semnătura este o condiție esențială pentru identificarea apelantului și pentru a verifica dacă voința de a ataca hotărârea îi aparține, cererea trebuie, deci, semnată de persoana care face declarația de apel. Aceasta poate fi apelantul însuși, reprezentantul sau apărătorul său și, în cazul inculpatului, soțul acestuia. Totuși, persoanele menționate mai sus, cu excepția apelantului, trebuie să menționeze în cuprinsul cererii pentru cine declară apel.

În practica judiciară s-a arătat, în mod corect, că semnarea de către inculpatul aflat în stare de deținere a dovezii de primire a dispozitivului hotărârii cu mențiunea “fac apel” echivalează cu declararea în termen a apelului, întrucât dovada de primire cuprinde toate datele necesare identificării cauzei, precum și datele personale ale incupatului, iar din mențiunea făcută sub semnătură de inculpate rezultă manifestarea de voință a acestuia de a face apel.

În ipoteza în care persoana îndreptățită să declare apel – fie că este vorba chiar de titularul dreptului de apel, fie că este vorba de un reprezentant sau subtituit procesual, nu poate să semneze, cererea de apel va fi atestată de una dintre persoanele limitativ arătate în art. 412 alin. (2) C.proc.pen.: un grefier de la instanța a cărei hotărâre se atacă sau de un avocat. În această materie, nu are importanță motivul pentru care apelantul nu poate să semneze: boală, infirmitate, neștiință de carte etc.

Se observă că noua reglementare nu mai preia prevederea existentă în Codul anterior, și anume că pentru persoanele care nu pot semna cererea de apel nu mai poate fi atestată și de primarul sau secretarul consiliului local, ori de funcționarul desemnat de aceștia, din localitatea unde domiciliază persoana respectivă.

Semnarea prin punere de deget echivalează cu nesemnarea cererii, care pentru a fi valabilă, va trebui să fie atestată de persoanele arătate de lege. Cum rostul semnăturii pe orice cerere este acela de a oferi posibilitatea identificării persoanei de la care emană și a autenticității voinței exprimate în cerere, este normal ca semnului punerii de deget să nu i se recunoască valoarea unei semnături. Desigur, atunci când punerea de deget se face în condiții știițifice și în conformitate cu prevederile legii (de exemplu, prin amprenta digitală), nu se poate tăgădui semnului penerii de deget aptitudinea de a servi la identificarea persoanei care l-a făcut. În celelalte situații însă, “semnătura” prin punere de deget nu este în măsură să conducă la identificarea persoanei și nici nu poate reprezenta o probă a manifestării sale de voință. De aceea, legea nu îi recunoaște nicio valoare în procedura de folosire a căilor de atac.

În ceea ce privește neregularitățile care privesc conținutul cererii de apel, inclusiv cele referitoare la lipsa semnăturii sau a atestării, acestea pot fi acoperite direct în fața instanței de apel, prin completarea cererii ori confirmarea cererii de parte – în cazul cererii nesemnate sau neatestate, ori de reprezentantul ei.

Posibilitatea confirmării în instanță a cererii de apel nesemnate sau neatestate este limitată la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, spre deosebire de dispozițiile anterioare care nu prevedeau un asemenea termen.

În lumina noului Cod de procedură penală, se pare că apelul că nu mai poate fi declarat și oral, noua codificare instaurând obligativitatea caracterului scris al cererii de apel. Interdicția se aplică chiar și persoanelor aflate în stare de deținere care, în vechea reglementare, puteau declara apel oral în fața administrației locului de deținere.

Potrivit art. 413 alin. (1) C.proc.pen., cererea de apel semnată sau atestată se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă.

În comparație cu dispozițiile din materia procedurii civile, această obligație nu stă în mod expres sub sancțiunea nulității astfel că nerespectarea ei ar putea atrage anularea cererii doar dacă persoana interesată dovedește, în termen, existența vătămării procesuale produse și imposibilitatea acoperirii acesteia altfel decât prin anularea actului, în condițiile art. 282 alin. (1) C.proc.pen.

Prin excepție, persoana care se află în stare de deținere poate depune cererea de apel și la administrația locului de deținere. Cererea de apel depusă la administrația locului de deținere sau precesul-verbal încheiat de administrația locului de deținere se înaintează de îndată instanței care a pronunțat hotărârea. Data declarării apelului va fi data la care cererea a fost înregistrată la administrația locului de deținere, indiferent de data la care cererea de apel a fost primită și înregistrată la instanța de judecată. În cazul în care nu este dovedită existența unei abuz al administrației locului de deținere cu privire la înregistrarea cererii de apel, data pe care apelantul a trecut-o pe cererea de apel nu prezintă nicio relevanță juridică.

În practica judiciară s-a statuat că în cazul inculpatului arestat preventiv, administrația locului de deținere are obligația de a atesta data declarației de apel menționată de către inculpat. În ipoteza inexistenței unei asemenea datări, administrația locului de deținere trebuie să dea cererii de apel o dată certă. În aceste condiții, în lipsa datei certe de declarare a apelului de către inculpatul arestat preventive, stabilită în modul arătat, apelul nu poate fi respins ca tardiv, data înregistrării delarației trimise la locul de deținere la instanță, fiind irelevantă.

Derogarea sus-menționată de la regula potrivit căreia cererea de apel se depune la instața care a pronunțat hotărârea care este atacată, se explică prin necesitatea de a se asigura persoanelor aflate în stare de deținere posibilitatea efectivă, nu doar formală, de exercitare a dreptului de apel, în condiții în care acestea să nu se afle într-o situație mai nefavorabilă decât ceilalți subiecție procesuali.

De asemenea, în practica instanțelor de judecată s-a apreciat că în situația în care parchetul a indicat în declarația de apel doar numele unei inculpate și că a indicat numele celorlalți inculpați doar în cuprinsul motivelor de apel face ca apelul său să fie tardiv față de acești din urmă inculpați.

Cererea de apel scrisă reprezintă, așadar actul de sesizare a instanței de apel, prin care se fixează limitele judecății în apel. Prin urmare, cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă și care, după expirarea termenului de apel, va înainta cererea împreună cu dosarul cauzei instanței ierarhic superioară în vederea judecării apelului. Cererea și dosarul sunt înaintate printr-o aderesă care nu produce efecte juridice, fiind doar o modalitate administrativă de coresponedență între organele judiciare.

§.2. Motivarea apelului

Dacă declararea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești constituie “elemental volitiv” al atacării, motivarea acestei căi de atac reprezintă ”elemental logic” al acestor hotărâri. Motivele justifică actul de voință pe care îl reprezintă folosirea căii de atac.

Declararea și motivarea căii de atac sunt întotdeauna două operațiuni distincte și, din punct de vedere cronologic, succesive, având, fiecare în parte, o semnificație și o finalitate proprie, deși uneori ele se realizează prin același act procedural, în sensul că motivele sunt inserate în chiar cererea de apel.

În ceea ce privește motivarea căii de atac, practica legislativă cunoaște două sisteme, și anume unul obligatoriu, iar celălalt facultativ. Potrivit primului sistem, motivarea căii de atac constituie, pentru cel care o folosește, o obligație a cărei neîndeplinire este sancționată cu respingerea căii de atac. Conform celui de-al doilea sistem, motivarea nu este imperativă, ci este lăsată la latitudinea titularului căii de atac, care este ținut să înfățișeze, în scris sau oral, temeiurile pe care se sprijină folosirea acesteia.

Noul Cod de procedură penală a adoptat, în ceea ce privește apelul, caracterul obligatoriu al motivării în scris, specific primului sistem.

Potrivit art. 412 alin. (4) C.proc.pen., apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază. Din dispozițiile articolului sus-menționat, reiese că noua reglementare a instituit caracterul obligatoriu al motivării apelului. Cu toate acestea, noul Cod de procedură penală nu prevede expres vreo sancțiune procesuală pentru situația în care apelul nu este motivat în scris, ci numai oral, și nici posibilitatea limitării efectului devolutiv al acestuia, instanța de apel fiind obligată, potrivit art. 417 alin. (2) C.proc.pen. să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.

Prin motivele de apel formulate în scris, apelantul ajută instanța superioară în operația de verificare a hotărârii atacate și la buna soluționare a apelului, de aceea este necesar și chiar indicat ca formularea motivelor de apel să se facă în scris, complet și în timp util, astfel ca la termenul de judecată instanța, procurorul și părțile în proces să aibă cunoștință de toate criticile aduse hotărârii pronunțate în prima instanțe.

Apelul fiind o cale de atac prin care se exercită un control integral, adică în fapt și în drept, asupra judecății în prima instanță, motivele de apel pot viza, practic toate viciile de procedură și de judecată de care este afectată hotărârea atacată, fiindcă legea nu impune nicio restricție sub acest aspect. Viciile de procedură (vitium in procedendo) constau în încălcări ale dispozițiilor legale ce reglementează desfășurarea procesului penal, iar viciile de judecată (vitium in judecando) sunt erori săvârșite fie în stabilirea stării de fapt (error facti), fie în aplicarea unor norme de drept substanțial (error in jure).

Secțiunea a 8-a. Renunțarea la apel

Exercitarea dreptului de apel și, în mod corelativ, renunțarea la acest drept sunt lăsate la dispoziția titularilor în baza principiului general potrivit căruia cine are un drept îl poate valorifica sau poate renunța la el. Prin urmare, și în această materie acționează din plin principiul disponibilității.

Instituția renunțării la apel este reglementată de art. 414 alin. (1) C.proc.pen., potrivit căruia, după pronunțarea hotărârii și până la expirarea termenului de declarare a apelului, părțile și persoana vătămată pot renunța în mod expres la această cale de atac.

În sens larg, renunțarea la apel înseamnă achiesarea la hotărârea primei instanțe.

Renunțarea la apel poate fi: expresă sau tacită.

Renunțarea la apel este tacită atunci când titularul dreptului de apel lasă pur și simplu să treacă termenul de apel în care putea ataca hotărârea primei instanțe. De asemenea, legea oferă posibilitatea renunțării și în mod expres. Astfel, renunțarea la apel este expresă atunci când persoana îndreptățită a se folosi de calea apelului declară, în termenul și în condițiile prevăzute de lege că înțelege a nu se folosi de dreptul său de a declara apel. Rezultă de aici că, în sens restâns, renunțarea la apel se identifică cu renunțarea expresă.

Din conținutul textului de lege mai sus menționat rezultă că renunțarea la apel reprezintă o posibilitate oferită de lege numai părților și persoanei vătămate, ea nefuncționând pentru ceilalți titulari ai apelului prevăzuți în art. 409 C.proc.pen .

Prin urmare, putem defini renunțarea la apel ca fiind actul de dispoziție prin care o parte sau persoana vătămată, după pronunțarea unei hotărâri judecătorești și înainte de expirarea termenului în care poate fi exercitată calea apelului, declară expres că nu va formula apel.

În acest sens, potrivit art. 414 alin. (1) C.proc.pen., se arată că, după pronunțarea hotărârii și până la expirarea termenului de declarare a apelului, părțile și persoana vătămată pot renunța în mod expres la această cale de atac. Fixarea acestor limite de timp înăuntrul cărora se poate face renunțarea este logică și impusă de caracteristicile instituției. Renunțarea la un drept nu poate opera mai înainte ca acel drept să se fi născut. Așadar, nu poate fi valabilă o renunțare la apel făcută anterior pronunțării hotărârii, fiindcă dreptul de apel ia naștere numai în acest moment. Pe de altă parte, renunțarea la apel, în sensul art. 414 C.proc.pen., nu poate fi concepută decât atâta vreme cât termenul de apel nu a expirat. Dacă termenul de apel s-a împlinit fără a se declara apel, aveam de-a face cu o renunțare tacită, iar dacă partea a introdus apel în termen, însă ulterior a declarat că renunță la calea de atac exercitată, nu ne mai aflăm în fața unei renunțări propriu-zisă la apel, ci a unei retrageri a apelului, instituție procesuală distinctă, reglementată de art. 415 C.proc.pen.

În virtutea principiului simetriei actelor juridice, declarația de renunțare la apel intervine în aceleași condiții ca și declararea apelului.

Potrivit prevederilor art. 414 alin. (2) C.proc.pen., asupra renunțării, cu excepția apelului care privește latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului. Cu alte cuvinte, atâta timp cât termenul de apel nu a expirat, renunțarea la apel este provizorie în ceea ce privește latura penală a cauzei, căci sub acest aspect, se poate reveni asupra ei înăuntrul termenului de apel, și definitivă în ceea ce privește latura civilă. Rezultă, așadar, că renunțarea la apel produce efecte definitive doar pe latura civilă a hotărârii.

În literatura de specialitate s-a arătat că la baza dreptului recunoscut părților de a reveni asupra declarației de renunțare la calea de atac, înăuntrul termenului în care aceasta poate fi exercitată se află și un considerent de echitate, deoarece, în general, cel ce declară că renunță la calea de atac are aigurări sau presupune că și partea adversă va proceda la fel. Ori, este just ca el să poată reveni asupra renunțării atunci când, contrar așteptărilor sale, partea adversă a declarat apel.

Renunțarea la apel, care în sensul art. 414 C.proc.pen, este o renunțare expresă, se identifică, sub aspectul efectelor, cu renunțarea tacită, adică cu simpla nedeclarare a apelului în termenul legal. În ambele cazuri, hotărârea primei instanțe dobândește autoritate de lucru judecat la expirarea termenului de apel. Prin renunțare la apel hotărârea nu devine definitivă, la acest efect se ajunge însă implicit prin neexercitarea dreptului de apel în termenul legal și prin împlinirea acestuia.

În art. 551 pct. 2 C.proc.pen., se arată în mod expres că hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel în următoarele două situații:

când nu s-a declarat apel în termen;

când apelul declarat a fost retras înăuntrul temenului.

Acest articol nu se referă, în niciuna din prevederile sale, la momentul rămânerii definitive a hotărârii în ipoteza renunțării la apel, astfel concluzia care reiese este aceea că această ipoteză se subsumează celei în care nu s-a declarat apel în termen, ceea ce înseamnă că, și în acest caz, hotărârea primei instanțe devine definitivă la data expirării termenului de apel.

Întrucât nu se dispune nimic cu privire la efectele renunțării la apel, indiferent dacă apelul privește latura penală sau latura civilă a cauzei, rezultă de aici că legiuitorul nu a vrut să facă o deosebire sub acest aspect, înțelegând să le subsumeze pe amândouă cazului mai cuprinzător prevăzut de art. 551 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. (când nu s-a declarat apel în termen) și să considere că, în ambele situații hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.

Renunțarea sau revenirea asupra renunțării, fiind acte de dispoziție, poate fi făcută personal sau prin mandatar special, ea având un caracter expres și necondiționat.

În concluzie, pentru partea care a renunțat la apel hotărârea devine definitivă la data renunțării, în ceea ce privește latura civilă, și la data expirării termenului de apel, pentru latura penală.

Secțiunea a 9-a. Retragerea apelului

Noul Cod de procedură penală reglementează instituția retragerii apelului în art. 415 C.proc.pen. Potrivit acestui articol, până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel, persoana vătămată și oricare dintre părți își pot retrage apelul declarat. Prin urmare, în comparație cu renunțarea la apel, retragerea apelului presupune existența unei apel declarat.

Spre deosebire de renunțarea la apel care poate fi făcută doar de către părți, retragerea apelului poate fi făcută atât de părți, cât și de procuror, cu îndeplinirea unor condiții speciale.

De asemenea, legea instituie și un termen maxim pentru retragere, aceasta putând fi făcută după declararea apelului și până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel. Ea nu poate fi decât expresă, nu și tacită, neputând fi dedusă, de exemplu, din neprezentarea în fața instanței de apel și nici chiar din executarea voluntară, anticipată a dispozițiilor penale ale hotărârii primei instanțe.

În virtutea principiului simetriei actelor juridice, retragerea apelului intervine în aceleași condiții ca și declararea apelului.

Prin urmare, retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces verbal de către administrația locului de deținere.

Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată (care o va trimite împreună cu dosarul cauzei la instanța superioară), fie direct la instanța de apel. Această posibilitate alternativă instituită de lege, în materia retragerii căii de atac, dă expresie preocupării legiuitorului de a evita orice formalism care nu constituie o garanție procesuală și de a scuti partea de efortul suplimentar pe care ar trebui să-l facă de a se deplasa la sediul instanței de apel, pentru a face declarația de retragere a căii de atac exercitate. Declarația de retragere a apelului, deși a fost depusă la prima instanță, rămâne supusă verificării instanței de apel, care este în mod exclusiv îndrituită sa ia act de retragerea apelului, indiferent dacă apelul a fost retras în fața sa sau la prima instanță.

În practica judiciară s-a statuat că, în lipsa unui mandat special, apărătorul nu poate retrage în mod legal apelul declarat de partea pe care o reprezintă. După intrarea în vigoare a legii de organizare a profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995), în doctrină s-a formulat și opinia potrivit căreia, în cazul retragerii apelului, nu mai este necesară o procură specială dacă în contractul de asistență juridică se menționează în mod expres dreptul avocatului de a face asemenea acte.

În art. 415 alin. (2) C.proc.pen. se arată că reprezentanții legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă. În ceea ce privește latura civilă, se are în vedere faptul că declarația de retragere are natura unui act de dipoziție, și prin urmare, pentru a avea deplină eficiență legală, este necesară încuviițarea prealabilă a autorității tutelare.

De asemenea, inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal, în condițiile art. 415 alin. (2) C.proc.pen. Dacă însă o astfel de cerere de retragere a fost formulată, trebuie respinsă ca inadmisibilă.

În practica judiciară s-a considerat că de aceeași ocrotire trebuie să beneficieze și inculpatul care suferă de o boală care prezumă lipsa de discernământ a acestuia și s-a decis că, în cazul în care apărătorul a declarat apel împotriva hotărârii prin care s-a dispus internarea medicală a inculpatului pentru o boală care indică lipsa de discernământ a acestui, inculpatul nu poate retrage apelul declarat de apărătorul său. Legea interzice retragerea apelului de către aceste persoane în vederea ocrotirii drepturilor acestor persoane, care prin manifestarea lor de voință ar putea să-și prejudicieze interesele.

Spre deosebire de renunțarea la apel, care poate fi exercitată doar de către părți, legea oferă posibilitatea ca și apelul declarat de procuror să fie retras, însă actul retragerii aparține doar procurorului de la parchetul ierarhic superior. Prin această reglementare legiuitorul a urmărit să lase posibilitatea procurorului ierarhic superior să aprecieze oportunitatea retragerii apelului, și, în același timp, să controleze calitatea muncii desfășurate de unitățile de parchet subordonate. Se observă că, în această situație, nu există identitate de subiect între procurorul care a declarat și procurorul care îl retrage.

S-a apreciat că dacă procurorul unității ierarhic superioare poate retrage apelul în întregime, este evident că el poate să-l limiteze la unele dintre motivele sau persoanele vizate inițial, ceea ce echivalează cu o retragere parțială.

Potrivit art. 415 alin. final C.proc.pen., apelul declarat de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat. Așa cum se poate observa, legea permite însușirea apelului declarat și retras de procuror numai în ipoteza în care a fost declarat în favoarea părții. Astfel, dacă apelul declarat de procuror în favoarea inculpatului este singurul formulat în cauză, instanța va trece la rejudecarea fondului numai dacă inculpatul, și nu altă parte, și-a însușit apelul.

În practica judiciară s-a hotărât, în mod corect, că apelul declarat de procuror în defavoarea inculpatului și retras în condițiile legii nu poate fi însușit de către inculpat.

În lege nu se prevede, însă, posibiliatea revenirii asupra retragerii apelului. Această reglementare există în ceea ce privește instituția renunțării la apel. Caracterul irevocabil al declarației de retragere a apelului se poate determina și prin prisma principalului efect generat de acest act de dispoziție, și anume, trecerea sentinței atacate în puterea lucrului judecat. Astfel, potrivit art. 551 pct. 3 C.proc.pen. hotărârile primei instanțe devin definitive la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel.

În concluzie, potrivit practicii judiciare, retragerea apelului este irevocabilă, ceea ce face ca declarația de revenire asupra retragerii să fie respinsă ca inadmisibilă.

Retragerea apelului poate interveni atât pe latură penală, cât și civilă sau cu privire la ambele laturi ale cauzei. Dacă intervine retragerea numai cu privire la una dintre acțiuni, cauza va fi soluționată în continuare cu privire la latura față de care nu a intervenit retragerea.

CONCLUZII

Prin urmare, dacă luăm în considerare scopul și importanța reglementării lor, căile de atac sunt indispensabile în orice sistem procesual modern, fie el civil sau penal, pentru a remedia greșelile ce țin de judecata fondului cauzei, a procesului, ori de încălcarea unor norme de ordin procedural. Scopului practic pentru care sunt reglementate căile de atac, este acela de a deschide calea controlului judecătoresc asupra legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești a unei instanțe inferioare.

Se poate astfel afirma, fără a greșii, că în ansamblul complex al căilor de atac, atât în opinia practicienilor cât și a majorității teoreticienilor dreptului, se evidențiază de departe ca și importanță apelul. Prin urmare, apelul, este calea de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare, ce permite îndreptarea aproape în totalitate a unei hotărâri netemeinice și nelegale, este exponentul principiului dublului grad de jurisdicție și reprezintă nu numai un remediu jurisdicțional, ci și unul jurisprudențial, el asigură la un prim nivel o omogenizare a practicii instanțelor în interpretarea și aplicarea normelor de drept. Dreptul de apel aparține fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecății în primă instanță, întrucât fiecare dintre asemenea subiecți are dreptul să-și găsească o justă soluționare, iar interesul reprezintă justificarea fiecărei acțiuni în justiție, însă el nu poate fi folosit decât în sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal, și numai referitor la acel conținut al hotărârii atacate care privește interesele pe care le reprezintă procesul penal .

Considerăm că prezenta lucrare constituie o analiză riguroasă asupra materiei, cu un deosebit caracter practic și reușește să reliefeze în modul cel mai potrivit trecutul și prezentul asupra unei instituții procesual penale de o deosebită importanță și a cărei perenitate este demonstrată de istoricul evoluției.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Boroi, G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, București, 2001.

Crișu, A. (coord.), Drept procesual penal, ediția 4, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Dongoroz, V., Curs de drept penal și de procedură penală, București, 1946.

Neagu, I., Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. a 2-a, rev. și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

Papadopol, V., Turianu, C.,  Apelul penal, Ed. Casa de editură și presă “ Șansa”- S.R.L., București, 1994.

Paraschiv, C.S., Damaschin, M., Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2004.

Pop, TR., Drept procesual penal, vol. IV, Cluj, 1948, Ed. Națională.

Theodoru, GR., Teoria și practica recursului penal, ed. a 2-a revăzută, Ed. Hamangiu, București, 2007.

Udroiu, M., Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2014.

Zarafiu, A., Procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014.

ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ

Chiriță R., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

JURISPRUDENȚĂ

C.A. București, secția a II-a penală, decizia nr. 531/1997, în C.P.J. 1997.

C.A. București, secția a II-a, dec. pen. nr. 2128/1940, cu notă de C. Alexandrescu, JG, 1941.

C.A. București, secția I penală, decizia nr. 170/1995, în C.P.J. 1995.

C.A. Cluj, secția penală, decizia nr. 173/2004, în B.J. 2004.

C.A. Oradea, secția penală, decizia nr. 513/2010, în Revista Română de Jurisprudență nr. 1/2011.

C.A. Suceava, secție penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 20/2010, în B.J.C.A Suceava 2010.

C.A. Suceava, secția penală, decizia nr. 32/2004.

C.C., decizia nr. 190 din 26 februarie 2008.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 7/1999, în R.D.P., nr. 1, 2002.

C.S.J., secția penală, decizia nr.2342/1999, în B.J. 1999-2003.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 858/2003.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 2926/1999.

Î.C.C.J., RIL, decizia nr. 21/2009.

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1257/2006.

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 3243/2005.

Trib. București, s. a II-a pen., dec. nr. 139/A/1998, în C.P.J.P. 1998.

Trib. jud. Bistrița-Năsăud, decizia nr. 14/1969, în R.R.D. nr. 5, 1969.

T.S., secția penală, decizia nr. 1614/1976, în R.R.D. nr. 5, 1977.

T.S., secția penală, decizia nr. 2539/1979, în R.R.D. nr. 7, 1980.

T.S., secția penală, decizia nr. 234/1969, în C.D., 1969.

T.S., dec. pen. nr. 3239 din 1974, în R.R.D. nr. 10, 1975.

SITE-URI INTERNET

Înalta Curte de Casație și Justiție – www.scj.ro.

www.legalis.ro.