Apelul Titularii Apelului Si Termenul de Apel

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII CU CARACTER

INTRODUCTIV

Secț. 1 Căile ordinare de atac. Istoric. Reglementare

Instituția căilor de atac1 este foarte veche. Jurisconsulții romani au fundamentat cu multă precizie bazele instituționale ale căilor de atac. În procesul penal medieval precum și în forma inchizitorială a acestui proces, căile de atac au rămas de regulă în afara sistemului procesual.2 Procesul penal modern a dat o amploare deosebită căilor de atac atât ca număr cât și ca reglementare și astfel poate aluneca spre un formalism exagerat.

Căile de atac se împart în două categorii: ordinare și extraordinare. Prima categorie poate fi folosită înainte ca hotărârea să fi intrat în puterea lucrului judecat, cea de-a doua cale poate fi folosită după ce hotărârea atacată a rămas definitivă.

ISTORIC

Apelul își are originea în dreptul roman, unde începând din anul 509 Î.Chr. în baza unei legi a consulului P. Valesius Publicola3 cel condamnat avea dreptul de a apela la popor “provocatio ad populum”.

În dreptul canonic instituția apelului era larg folosită fiind clădită pe schema dreptului roman imperial, cu influențe germanice și adaptate la spiritul de echitate promovat de biserica.4 Apelul ca doctrină a fost elaborat de criminaliștii italieni din secolele XII-XIV sub influența dreptului canonic supus unui proces de adâncire, interpretare, sistematizare.

În dreptul francez apelul îndeplinea un rol politic de centralizare în folosul jurisdicțiilor regale. După 1789 o dată cu abolirea monarhiei apelul s-a modificat fundamental: ideea de bază este aceea a unei judecăți mai bune considerându-se că o a doua examinare a cauzei permite eliminarea erorilor. Apelul era încredințat unei instanțe superioare, nu unei instanțe egale în grad. În materie criminală apelul nu a fost legiferat.5

În legislația română apelul este preluat din vechiul drept francez, încă din 1864 “ Codicele de procedură criminală erau o reproducere a Codului de instrucțiune penală francez din 1808”.

Codul de procedură penală Carol al II-lea din 19 martie 1936 prevedea apelul în art. 455-470. Calea de atac a apelului era deschisă numai împotriva hotărârilor date în prima instanță de judecătorie sau tribunal.

Prin Legea 345 din 29 decembrie 1947 pentru modificarea unor dispoziții din Codul de procedură penală a desființat apelul dispunând expres prin art. 349 C. proc. pen. astfel cum a fost modificat “ca singura cale de atac ordinară este recursul”. Motivul prezentat este că apelul constituie un mijloc de tergiversare a soluțiilor proceselor efectul devolutiv al apelului face ca această cauză să fie judecată din nou în fond.6

Această modificare a fost influențată de legislația sovietică care nu avea sistemul celor trei grade de jurisdicție. În următorii 45 de ani a fost instituit în România sistemul dublului grad de jurisdicție, primul nivel format din judecata în primă instanță, al doilea grad judecată în recurs.

Prin legea de organizare judecătorească 92 / 92 cât și prin modificarea codului de procedură penală intervenite prin Legea nr. 45 / 1993 apelul, cale de atac cu tradiție veche în sistemul roman de drept a fost reintrodus, astfel noul regim juridic este asemănător cu cel din 1948.

Deși apelul este o instituție nouă în peisajul juridic român el este ilustrat cu o practică juridiciară abundentă printr-o extrapolare corespunzătoare sau o folosire mutatis mutandis a numeroaselor cazuri de spețe din trecut, care exemplificau recursul, în forma sa anterioară.

Secț. 2 Apelul Cale Ordinară de Atac

CARACTERIZARE

Apelul este o cale de atac ordinară, de fapt și de drept care poate fi folosită împotriva hotărârilor pronunțate asupra fondului de către o instanță inferioară, după sesizarea acesteia, în vederea reformării hotărârii atacate în cazul în care aceasta nu reflectă adevărul.

Este o cale de atac ordinară pentru că aparține desfășurării obișnuite a procesului penal. De aceea apelul trebuie folosit într-un timp scurt fixat de lege și are ca efect imediat suspendarea executării hotărârii atacate.

Apelul este o cale de atac de fapt și de drept, pentru că, odată exercitat, produce un efect devolutiv complet, în sensul că provoacă un control integral, atât în fapt cât și în drept, dar numai cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces și la persoana împotriva căreia este îndreptat.

Ultimul caracter al apelului este de reformare. în cazul admiterii sale, hotărârea atacată este definită în tot sau în parte de către instanța de apel, fie de instanța căreia aceasta i-a trimis cauza spre rejudecare. Instanța superioară poate să modifice hotărârea instanței inferioare, chiar dacă nu constată vreo nulitate formală, avem o cale de reformare.7

CAPITOLUL 2

HOTĂRÂRI JUDECĂTOREȘTI

SUPUSE APELULUI

Fiind o cale ordinară de atac apelul se poate declara numai împotriva hotărârilor definitive, pronunțate în prima instanță și apare ca o prelungire necesară atât a dreptului de apărare cât și a exercițiului acțiunii respective.

Foarte important este că hotărârile susceptibile de apel să fie complet și cu claritate arătate în cuprinsul legii pentru ca, pe de o parte, persoanele îndreptățite să atace hotărârea, să aibă cunoștință de dreptul lor și să evite declararea unor apeluri inadmisibile, ceea ce ar conduce la punerea în executare a hotărârii cu întârziere, iar pentru părți ar însemna timp pierdut și cheltuieli inutile.

Potrivit art. 361 C. proc. pen. pot fi atacate cu apel sentințele și încheierile date în primă instanță, deci textul exclude din rândul hotărârilor apelabile deciziile. Dar nu toate sentințele și încheierile sunt supuse apelului, unele sunt susceptibile numai de recurs, iar câteva nu sunt supuse nici unei căi de atac.

Sentința fiind o hotărâre prin care prima instanță se pronunță asupra cauzei deduse în fața sa, fie prin soluționare, fie prin refuzul de a o judeca, este susceptibilă de a fi atacată cu apel imediat și independent.. Încheierile pronunțate în cursul judecății, nu au în general, o poziție procesuală de sine stătătoare, fiind hotărâri care pregătesc soluționarea cauzei. Cea mai mare parte a încheierilor nu justifică un apel îndreptat împotriva lor, separat de cel împotriva hotărârii care rezolvă fondul cauzei. Apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea sentinței.

Atacarea sentinței poate fi totală, când privește întreg dispozitivul și motivarea sentinței, sau parțială, când este limitată la una din părțile dispozitivului și la motivarea acestora. Apelul nu poate fi îndreptat împotriva motivelor în mod exclusiv pentru ca acestea nu constituie însuși judecata ci sunt raționamente și opinii, care nu dispun nimic.

Apelul intentat împotriva sentințelor este imediat și independent de alte hotărâri. Din rândul sentințelor susceptibile de apel pot fi identificate totuși – în raport cu felul competenței; principală sau complementară, în baza căreia prima instanță a soluționat cauza – câteva categorii.

Sentințe prin care se soluționează acțiunile deduse în fața primei instanțe, de amintit: sentințele care rezolvă acțiunea penală prin darea unei soluții de condamnare, de achitare sau încetare a procesului penal. Rezolvarea concomitentă a acțiunii civile nu dă prilejul pronunțării unei hotărâri separate, prin aceeași sentință soluționându-se ambele laturi ale cauzei penale. Există posibilitatea apelării sentințelor în ceea ce privește latura penală și latura civilă, în mod separat, precum și pronunțarea separată după soluționarea cauzei penale. (Ex. Încetarea procesului penal prin moartea inculpatului; se continuă acțiunea civilă împotriva moștenitorilor).

Sentințe pronunțate în căi de atac extraordinare, în legătură cu punerea în executare a hotărârilor judecătorești sau în anumite proceduri speciale. (Ex. în cazul contestației în anulare întemeiate pe art. 386 lit. d C. proc. pen. “existența a două hot. definitive …”, admiterea sau respingerea în fond a cererii de revizuire – art. 406 C. proc. civ.)

Sentințe pronunțate de judecătorie sau tribunal în baza art. 460 C. proc. pen., ca instanță de executare , în soluționarea unor situații legate de executarea hotărârilor penale (Ex. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei – art. 477 C. proc. pen., revocarea sau anularea pedepsei la locul de munca – C. proc. pen.)

Sentințe pronunțate în cadrul unor proceduri speciale (EX. Rezolvarea cererilor de reabilitare – art. 501 C. proc. pen.)

Toate aceste sentințe pot fi atacate cu apel de procuror și de părți, insă numai în limita intereselor pe care fiecare le prezintă în proces.

Hotărârile pronunțate în aceste cazuri, în lipsa unor interdicții exprese, pot fi atacate cu recurs.

De la regula că sentințele prin care cauza a fost judecată în fond la prima instanță sunt supuse apelului și la unele derogări. În acest sens, se prevede că nu sunt supuse apelului, ci numai recursului, unele hotărâri pronunțate în prima instanță privind infracțiuni cu un grad redus de pericol social.

Nu intră sub incidența căii de atac a apelului hotărârile pronunțate în prima instanță de către Curțile de Apel și de către Secția penală și Secția militară ale Curții Supreme de Justiție.

Derogările menționate mai sus sunt concretizate în prevederile exprese ale art. 361 alin. 2 în care se arată ca nu pot fi atacate cu apel:

Sentințele pronunțate de judecători privind infracțiunile menționate în art. 279 alin. 2, lit. a. Este cazul unui număr redus de infracțiuni cu plângere prealabilă pentru care sesizarea se face nemijlocit la instanță. Aceste cazuri de acțiune penală directă se refera la faptele penale de minimă gravitate. Excluderea apelului din această ipoteză nu înlătură posibilitatea introducerii unui recurs și casarea hotărârii viciate în cazul încălcărilor de drept anume prevăzute pentru exercitarea acestei căi de atac. (Ex. lovirea, (art 180 C. pen.);vătămarea corporală din culpă,în varianta tipică(aet.184 alin1 C.pen),insulta (art. 250 C. pen.); calomnia (art. 206 C. pen.)

Justificarea excepției se bazează pe complexitatea redusă a cauzelor de acest fel, și pentru a găsi o soluție temeinică și legală, nu este necesar să parcurgă trei grade de jurisdicție.

Sentințele pronunțate de tribunale militare privind infracțiunile menționate în art. 279 alin. 2 lit. a C. proc. pen și infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani (art. 361, lin. 1 lit. b C. proc. pen)

Sub raportul competenței personale, tribunalul militar judecă: infracțiuni săvârșite de militari pană la gradul de căpitan inclusiv afară de cele date prin lege în competența altor instanțe și infracțiuni săvârșite în legătură cu serviciul de către salariați civili ai M.Ap.N., M.I. etc.

Nu sunt susceptibile de apel sentințele pronunțate de aceste instanțe în cauze privind: infracțiunile prevăzute în art. 180, 184 alin.1, 193, 205, 206, 213 și 220 C. pen.; infracțiunile prevăzute în art. 213 și 220 C. pen. săvârșite de civili contra unor bunuri aflate în administrarea sau folosința M.Ap.N, M.I. etc.

În toate aceste cazuri sentințele tribunalelor militare pot fi atacate numai cu recurs, care potrivit art. 28 pct. 3 C. proc. pen este de competența tribunalului militar teritorial.

Sentințe pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel. Neexercitarea apelului împotriva acestor sentințe se sprijină pe argumentări de un alt ordin. Faptele judecate în primă instanță la nivelul Curților de Apel sunt de mare gravitate, frecvența lor în condiții obișnuite este foarte redusă, ceea ce face ca practic un nr. limitat de sentințe să rămână în afara circuitului obișnuit. Ex: infracțiuni prevăzute în Codul penal în art 155-173 (Infracțiuni contra statului) și art. 356-361 (Infracțiuni contra păcii și omenirii); infracțiuni săvârșite de judecători de la judecătorii și tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe,precum si de și de notar.; infracțiunile prevăzute în art. 213 și 220 C. pen. săvârșite de civili contra unor bunuri aflate în administrarea sau folosința M.Ap.N, M.I. etc.

În toate aceste cazuri sentințele tribunalelor militare pot fi atacate numai cu recurs, care potrivit art. 28 pct. 3 C. proc. pen este de competența tribunalului militar teritorial.

Sentințe pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel. Neexercitarea apelului împotriva acestor sentințe se sprijină pe argumentări de un alt ordin. Faptele judecate în primă instanță la nivelul Curților de Apel sunt de mare gravitate, frecvența lor în condiții obișnuite este foarte redusă, ceea ce face ca practic un nr. limitat de sentințe să rămână în afara circuitului obișnuit. Ex: infracțiuni prevăzute în Codul penal în art 155-173 (Infracțiuni contra statului) și art. 356-361 (Infracțiuni contra păcii și omenirii); infracțiuni săvârșite de judecători de la judecătorii și tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe,precum si de și de notari de stat; infracțiuni săvârșite de judecători și controlorii financiari ai camerelor de conturi județene; alte infracțiuni date în competența lor.

În practica legislativă internațională cauzele penale judecate la asemenea nivele superioare nu sunt în genere apelabile. Apelul constituind intr-un anumit sens o reeditare a judecății de fond, în toate aceste cazuri instanța supremă s-ar transforma intr-o instanță care ar trebui să stabilească situația de fapt și să judece în mod curent fondul cauzei.

Sentințele pronunțate la secțiile penală și militară Curții Supreme de Justiție. Argumente de ordin organizatoric vin să pledeze împotriva folosirii apelului în asemenea cazuri. Legea nu a mai admis la instanță superioară constituirea completului de 7 judecători și evident că parcurgerea celor trei grade de jurisdicție în cadrul C.S.J. devine imposibilă.

Ex: infracțiuni săvârșite de: senatori. deputați, membrii ai Guvernului, judecătorii Curții Constituționale, membrii judecători, procurori și controlori financiari ai Curții de Conturi etc.

Deci dacă o cauza se judecă, în primă instanță de o secție a Curții Supreme de Justiție, apelul nu mai este posibil.

Sentințele de dezânvestire.

Sentințele prin care prima instanță constată că cercetarea judecătorească, înainte de terminarea ei, a fost făcută de un organ necompetent, restituie cauza procurorului, pentru a lua măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent.

Sentințele prin care prima instanță, constatând, că este necesară completarea urmăririi penale fie numai cu privire la fapta pentru care s-a făcut trimiterea în judecată, sentințe de declinare a competentei.

Excluderea dreptului de a face apel se explică prin preocuparea legiuitorului de a asigura o cât mai mare operaționalitate și soluționare a cauzelor, prin zădărnicia folosirii abuzive a apelului împotriva unor hotărâri care nu rezolvă cauza, ci doar premerg în soluționarea acesteia.

În soluționarea conflictelor de competență instanța care rezolvă conflictul nu judecă în prima instanță, ci ca instanță de control judiciar.

Este de menționat că nici o hotărâre de dezânvestire nu poate fi atacată cu apel, anumite hotărâri nu pot fi atacate cu nici o cale ordinară de apel dar legea nu interzice ca împotriva sentințelor de dezânvestire (cu excepția celor prevăzute de lege) să nu se poată folosi recursul.

Încheieri supuse apelului

Art. 361, alin.2 C. proc. pen. se prevede ca “încheierile date în primă instanță pot fi atacate cu apel numai o data cu fondul”. Este vorba de încheieri care, de regulă, preced soluționarea în fond a cauzei și sunt considerate a face parte integrantă din hotărârea prin care se statuează asupra fondului.

Încheierile pot fi grupate în următoarele categorii:

Încheieri supuse apelului o dată cu fondul.

Încheieri aplicabile imediat dar judecate după soluționarea cauzei.

Încheieri care nu pot fi apelate.

Încheieri supuse apelului o dată cu fondul.

Regula generală în materia încheierilor o reprezintă atacarea acestora odată cu fondul (art. 361 alin. 2). Această categorie include majoritatea încheierilor ce se dau în cursul judecății în scopul pregătirii soluționării cauzei.

încheieri prin care instanța s-a pronunțat asupra apărărilor formulate de părți și asupra probelor propuse de ele (ex: admiterea sau respingerea cererilor făcute sau a excepțiilor ridicate de procuror ori de părți – art. 301, 302 C. proc. penală; admiterea sau respingerea cererilor, pentru administrarea de probe – art. 331 C. proc. penală revenirea asupra unor probe admise anterior – art. 329 C. proc. penală

încheieri prin care se iau măsuri pentru buna administrare a justiției (Ex asmiterea sau respingerea reunirii cauzelor pentru motive de indivizibilitate sau conexiune-art.36 C.proc.pen.; disjungerea cauzelor acțiunii civile deacțiunea penală-art.38, 347 C.proc.pen., respingerea cererii de recuzare –art.52 alin.6 C.proc.pen.)

incheieri prin care se iau masuri procesuale (ex: restabilirea provizorie a situației de fapt anterioară săvârșirii acțiunii – art 170 C. proc. penală.

Încheierea de admitere în principiu a cererii de revizuire – art. 403, alin. 3 C. proc. penală

B. Încheieri atacate cu apel separat, dar care urmează a fi judecat numai după soluționarea cauzei. Se are în vedere încheierile prin care prima instanță dispune îndreptarea erorilor materiale evidente din cuprinsul hotărârii sale sau înlăturarea omisiunii evidente (vădite) cu privire la cheltuielile judiciare pretinse de martori, experți, interpreți sau apărătorii ori cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii (art. 195, 196 C. proc. pen.). Apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva acestor încheieri, date după pronunțarea hotărârii, chiar dacă ele nu existau – și deci nu au putut fi avute în vedere – în momentul declarării apelului. Apelul împotriva încheierii se judecă după rezolvarea cauzei, cu excepția cazului când judecarea pricinii a fost suspendată.

C. Încheieri care nu pot fi atacate cu apel

Pentru ca o încheiere să nu fie apelabilă legea trebuie să prevadă expres aceasta:

încheieri referitoare la măsurile preventive (Ex: soluționarea plângerii împotriva ordonanței de arestare preventivă art. 140, alin. 6 C. proc. pen.; prelungirea arestării preventive. art. 159 alin. 5 c. proc. pen.)

încheieri de suspendare a judecății date de prima instanță când se constată, pe baza unei expertize medicale, că inculpatul suferă de o boală gravă care-l impiedică de a participa la judecată (art. 303 alin. 3 C. proc. pen.)

încheieri date de prima instanță – în cadrul unei proceduri adiacente judecătorii fondului prin care sunt rezolvate plângerile făcute împotriva unei măsuri procesuale sau se dispune confirmarea unor asemenea măsuri.

Sunt și încheieri împotriva cărora nu poate fi folosită nici o cale de atac, cum sunt încheierile prin care s-a admis ori s-a respins obținerea și cele prin care s-a adus recuzarea. Alte încheieri pot fi atacate pe calea recursului care poate fi exercitată separat și imediat.

Deci,de obicei încheierile nu pot fi atacate cu apel decât oadată cu fondul deoarece acestea sunt pronunțate de prima instanță, în cursul judecării, pregătesc soluția asupra fondului și, în aceste condiții, este firesc ca legalitatea și temeinicia lor să fie examinate în corelație cu soluția la a cărei promovarea au avut menirea să contribuie. Apelul exercitat separat și anticipat împotriva încheierilor ar duce, la întârzieri nejustificate în soluționarea cauzelor și s-ar putea transforma intr-un mijloc primejdios de șicană pus la dispoziția unor părți de rea credință.

CAPITOLUL 3

TITULARII APELULUI

În principiu dreptul de apel aparține fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecății in prima instanță. Fiecare asemenea subiect procesual are interesul ca pricina sa-si găsească o dreaptă rezolvare iar interesul reprezintă justificarea fiecărei acțiuni în justiție, insă el nu poate fi folosit decât “În sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal și numai referitor la acel conținut al hotărârii atacate care privește interesele pe care le reprezintă procesul penal”.7

Apelul are un caracter personal în raport cu diversele părți pe care o exercită; aceasta înseamnă că dreptul de apel al fiecărei părți este independent de dreptul de apel al celorlalte.

Acest drept există virtual când legea îl, prevede incă din momentul sesizării primei instanțe, dar el devine actual, putând fi efectiv exercitat, numai odată cu pronunțarea hotărârii de către prima instanță.

Potrivit art. 362 pot face apel: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, interpretul, apărătorul precum și orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o masură sau printr-un act al instanței.

Procurorul ca titular al apelului

Procurorul poate declara apel atât în ceea ce privește latura penală a cauzei, cât și latura civilă.

Acest drept plenar de a folosi calea atacului, este necunoscut procurorului; el este în concordanță cu prevederile constituționale potrivit cărora în activitatea judiciară, Ministerul public reprezintă interesele generale ale societatii și apară ordinea de drept, precum și drepturile și libertațile cetățenilor.

Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotărârilor susceptibile de a fi atacate pe aceasta cale, indiferent dacă, în conformitate cu prevederile art. 315 C. proc. pen., a participat sau nu la judecarea cauzelor respective. Aceasta, spre deosebire de ceilalți indrituiți nu exercită apelul în nume propriu, în scopul realizării drepturilor și intereselor sale personale.

Procurorul poate acționa în favoarea unei părți chiar dacă acea parte, față de care hotărârea primei instanțe este neintemeinică sau nelegală, a rămas inactivă, nefolosindu-se de dreptul de a o ataca.

Fata de aceste considerații vor fi nelegale soluțiile instanțelor care resping apelul pentru nelegala citare a inculpatului9 sau pentru nelegala citare a părtii 10civile, când aceste părți nu si-au valorificat dreptul propriu de a face apel.

În cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare prin inchizitoriu, insă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, procurorul poate declara apel fărăa fi nevoie de o noua plângere sau de o sesizare a acesteia.

Procurorul în ceea ce privește latura penală, poate face apel împotriva hotărârii: de condamnare, de achitare sau de cercetare a procesului penal.

De obicei prin apelul său, procurorul tinde la agravarea situației inculpatului, fie prin condamnarea acestuia, dacă prima instanță a pronunțat o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal, fie prin majorarea pedepsei, prin înlăturarea suspendării condiționate a executării pedepsei ori a dispoziției ca pedeapsa să fie executată la locul de muncă, prin aplicarea unei măsuri de siguranța etc.

Procurorul poate să solicite, prin apelul declarat, neindividualizarea pedepsei, în sensul ușurării ei (ad mitiorem) ori chiar achitarea inculpatului condamnat, chiar în condițiile în care concluziile sale la prima instanță au fost intr-un sens diferit.

Acestea sunt valabile nu numai în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, ci și al celor care nu pot fi urmărite decât la, plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deoarece și în aceste din urma cazuri statul, reprezentat de procuror, este singurul subiect activ al acțiunii penale11 pentru latura civilă, deasemenea procurorul poate uza de calea apelului în cazuri în care potrivit art. 17 C. proc. pen., acțiunea civilă se exercită și din oficiu, independent de constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate.

Ex: – organizații prevăzute în art. 145 C. pen sau o persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Procurorul poate declara apel și împotriva sentinței prin care părții civile, persoană fizică, cu capacitate de exercițiu deplină, nu i s-au acordat despăgubirile civile solicitate, deși cererea sa era indreptațită, chiar dacă partea civilă nu a atacat cu apel acea hotărâre.

Prin exercitarea apelului procurorul nu poate pretinde ca inculpatul să fie obligat la repararea unui prejudiciu superior celui pe care partea civilă insăși l-a prezentat și evaluat în cursul judecății la prima instanță. Chiar dacă paguba reală ar fi mai mare, odată ce prima instanță a satisfăcut integral pretențiile părții civile, așa cum au fost formulate de ea, prin admiterea cererii de majorare, făcute în apel de către procuror, s-ar aduce atingere principiului disponibilității operante în materie civilă.

Instanța nu poate depăși limitele acțiunii fixate de partea civilă prin acordarea unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată.12

B.INCULPATUL

Poate apela hotărârea de asemenea sub ambele sale laturi (penală și civilă).

Apelul având un caracter personal și independent, criticile inculpatului nu pot privi insă decât propria situație, în penal și civil, neputând viza și alte persoane, participante sau nu la procesul penal, a căror situație, chiar modificată, în favoare sau defavoare, n-ar putea influența soluția în ceea ce îl privește. Astfel, prin apelul declarat inculpatul nu poate ataca sentința pronunțată pentru motivul că prima instanță ar fi condamnat sau achitat greșit un alt inculpat sau ar fi încălcat dreptul de apărare al unui coinculpat care nu s-ar fi folosit de calea de atac13 sau pentru că prima instanță n-a obligat la despăgubiri alături de el, un coinculpat.14

Art. 362 alin. 1 lit.b C. proc. pen “inculpatul poate face apel și în ce privește temeiurile achitării sau încetării procesului penal”.

(Ex: el ar putea cere achitarea să se pronunțe nu în baza art. 10, lit. c C. proc. pen., ci în temeiul art 10 lit. a C. proc. pen.)

împotriva sentinței de achitare sau încetare a procesului penal inculpatul poate declara apel și în ceea ce privește temeiurile achitării sau încetării procesului penal, în vederea creării unei situații mai avantajoase.

Deci inculpatul nu poate apela hotărârea primei instanțe fărăun interes procesural legitim.

C.PARTEA VĂTĂMATĂ

“Partea vătămată este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morala sau materială, dacă participă în procesul penal

Partea vătămată are dreptul de a face apel dublu condiționat:

Cauza trebuie să fie din acelea în care acțiunea penală se exercită la plângerea prealabilă.

Apelul acestei părți nu poate viza decât latura penală a cauzei.

Pentru prima condiție este necesar, că potrivit legii pentru infracțiunea imputată inculpatului, plângerea prealabilă să fi fost în mod obligatoriu, adresată organului de cercetare penală sau procurorului pentru că dacă se adresează direct instanței de judecată atunci hotărârea nu mai este susceptibilă de apel, ci numai de recurs.

Dacă acțiunea penală nu se pornește la plângerea prealabilă, ci din oficiu, partea vătămată nu are legitimitate procesuală activă pentru a ataca hotărârea în ce privește soluția dată laturii penale.

Pentru a doua condiție nu ne interesează dacă obiectul apelului este o sentința de achitare, de încetare a procesului penal sau chiar de condamnare. Apelul părții vătămate poate viza orice aspect privitor la latura penală a cauzei (Ex: ea poate să ceară condamnarea inculpatului; dacă prima instanță l-a achitat – sau a dispus încetarea procedurii penale; poate cere majorarea pedepsei etc.).

Prin apelul părții vătămate nu se poate tinde la schimbarea încadrări juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului dintr-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă.

Partea vătămată poate ataca hotărârea pronunțată numai în ceea ce privește latura penală, fărăca cealaltă calitate de parte civilă sa-I poată obstacula folosirea acestui drept și de asemenea partea civilă la rândul ei poate declara apel numai în ceea ce privește latura civilă. Ca parte în persoana căreia sunt reunite ambele calități ea poate ataca, prin apelul declarat, hotărârea pronunțată în cauză în ansamblul său, sub aspect penal și civil.

D. PARTEA CIVILĂ ȘI PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE

Partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt părți angajate în procesul penal numai în legătură cu exercitarea acțiunii civile, cu posibilitatea de a declara apel exclusiv privitor la latura civilă a cauzei.

Limitarea dreptului de apel al parții civile și al parții responsabile civilmente se justifică prin aceea că aceste părți sunt subiecți numai în raportul procesual civil alăturat procesului penal.

Potrivit art. 24 alin. 3 C. proc. pen. calitatea de parte civilă aparține persoanei vătămate care a declarat cu cursul urmăririi penale sau în fața primei instanțe mai înainte de citarea actului de sesizare că se constituie partea civilă, fără însa să-și fi formulat pretențiile civile până la pronunțarea sentinței; ea poate declara apel.

Persoana vătămată nu poate ridica pretenții pentru prima dată în fața instanței de apel, pentru latura civilă dacă nu s-a constituit ca parte civilă în fața primei instanțe.

Neprezentarea persoanei vătămate constituită parte civilă la prima instanță nu implică însa pierderea acestei calități și nici a dreptului de a declara apel.

Persoanele și organizațiile prevăzute de art. 145 C. proc. pen. lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă care nu s-a constituit parte civilă și cărora prima instanță nu le-a acordat despăgubiri nu pot declara apel împotriva sentinței pronunțate. Despăgubirile civile cuvenite acestor persoane, fizice sau juridice pot fi cerute de procuror, nu și de partea vătămată neconstituită parte civilă.

Calitatea de parte responsabilă civilmente aparține persoanei chemate în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.

Partea responsabilă civilmente poate face apel numai referitor la interesele sale, adică la despăgubirile la care a fost obligată. Interesul ei este întotdeauna și în mod exclusiv de ordin patrimonial și civil.

Dreptul de apel al persoanei responsabile civilmente este independent de reacția inculpatului față de hotărârea pronunțată, adică independent de faptul dacă inculpatul atacă sau nu acea hotărâre.

E. MARTORUL, EXPERTUL, INTERPRETUL ȘI APĂRĂTORUL

Pot face apel cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite. Aceste persoane sunt titulare ale unui drept de apel limitat împotriva sentinței dată de prima instanță. Acestea nu sunt părți în procesul penal principal, care are ca obiect cauza judecată, dar au calitatea de subiecți procesuali și dacă drepturile lor privitoare la cheltuielile judiciare nu au fost luate în considerare au tot interesul să atace actul procesual respectiv.

Reglementarea este judicioasă pentru că permite rezolvarea în același cadru a tuturor problemelor adiacente procesului penal, evitând angajarea persoanelor respective în calea unei acțiuni civile ulterioare și separate.

F. ORICE PERSOANĂ ALE CĂREI INTERESE LEGITIME

AU FOST VĂTĂMATE PRINTR-O MĂSURĂ

SAU PRINTR-UN ACT AL INSTANȚEI

Poate exercita apel orice persoană străină de cauză dacă instanța a dispus greșit confiscarea specială a unui obiect pe care l-a socotit al inculpatului și care în realitate aparține apelantului.

Interesele acestor persoane cărora li s-a adus o vătămare prin măsura sau prin actul instanței sunt interese personale ale persoanelor respective.

G. REPREZENTANȚII ȘI SUBSTITUIȚII PROCESUALI

Reprezentanții sunt persoane împuternicite în baza legii sau a unui mandat convențional să îndeplinească, în cadrul procesului penal, acte procesuale în numele și în interesul unei părți din proces, care nu dorește sau nu poate să îndeplinească acele acte.

Substituiții procesuali sunt persoane care, potrivit dispozițiilor legale, au în anumite cazuri și condiții, dreptul de a îndeplini unele acte procesuale în vederea realizării unor drepturi ale altor subiecți procesuali.

Apărătorul, ca substituit procesual poate declara apel pentru orice titular al dreptului de apel, cu excepția, bineințeles a procurorului.

Conform art. 362, alin. 2 C. proc. pen., pentru inculpat apelul poate fi declarat ca substituit procesual, și de către soțul său. Această dispoziție nu poate fi extinsă și în favoarea concubinului.

CAPITOLUL 4

TERMENUL DE APEL

Căile ordinare de atac sunt supuse unor condiții nu numai de fond, ci și de formă în rândul cărora pe primul plan se situează cele legate de termenul de folosire al lor.

Orice cale ordinară de atac trebuie declarată într-un termen fix, stabilit de lege. Stabilirea unui asemenea termen este, pentru legiuitor o necesitate obiectivă. Dacă hotărârile judecătorești ar putea fi atacate oricând – fără nici o limitare în timp a posibilitații de folosire a căilor de atac – s-ar ajunge la situația ca procesele să fie prelungite în mod nedefinit, ceea ce ar face ca prestigiul și autoritatea justiției să fie grav subminate, ca scopul represiunii – care cere promptitudine în aplicarea și executarea sancțiunilor penale – să nu fie atins ca apărarea valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor prevăzute de legea penală să fie slăbită și ca situația justițiabililor, indiferent dacă este vorba de acțiunea penală sau de cea civilă, să ramană multă vreme incertă, generând inutile tensiuni psihice sau chiar daune materiale. Eficiența justiției represive este condiționată de promptitudinea cu care sunt sancționați infractorii și sunt puse în executare hotărârile de condamnare. Aceasta înseamnă că procesul penal nu trebuie să se prelungească dincolo de intervalul necesar pentru aflarea adevărului și că hotărârea care marchează punctul său final trebuie să ramană definitivă.

Termenul de apel este un termen procesual legal, deoarece durata sa este stabilită prin lege; el nu poate fi nici lungit, nici scurtat de instanța de judecată. De asemenea el este absolut și are un caracter imperativ, în sensul că depășirea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, iar dacă totuși apelul a fost declarat după împlinirea termenului, el urmează a fi respins ca tardiv. Termenul de apel este determinat și fix, prin aceea că durata sa – stabilită prin lege – este invariabilă.

În caz de indivizibilitate sau conexitate, inclusiv în cazul infracțiunilor concurente, dacă toate infracțiunile au fost judecate deodată și de aceeași instanță, termenul în care trebuie declarat apelul este cel prevăzut de procedura potrivit căreia s-a desfășurat judecata. Astfel, dacă toate infracțiunile conexe s-au judecat după procedura urgentă prevăzută în art. 465 și urm. C. proc. pen., termenul de apel – unic – este de trei zile. Dacă însa infracțiunile conexe, deși supuse unor proceduri diferite – unele proceduri comune, iar altele proceduri urgente – , au fost judecate, toate, după procedura obișnuită disjungerea nefiind posibilă, termenul de apel – deasemenea unic – va fi cel de drept comun, de 10 zile.

Pentru procuror, dacă a participat la dezbateri, termenul curge de la pronunțare, el este obligat să ia parte la ședințele de judecată ale judecătorilor numai în cazuri în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 2 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpați se află în stare de deținere sau este minor, precum și cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii; la ședintele de judecată ale judecătorilor privind alte ifracțiuni procurorul participă numai dacă consideră că e necesar.

Neimplinirea, de către prima instanță, a obilgației de a trimite de indată dosarul procurorului nu poate atrage decăderea acestuia din dreptul de a declara apel, pentru că termenul de declarare a apelului nu a început să curgă pentru procuror, acesta necunoscând soluția instanței.

Pentru parte termenul de apel curge în mod diferențiat, în raport cu următoarele ipoteze:

pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare;

pentru partea care a lipsit atât la dezbateri cât și la pronunțare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii;

pentru inculpatul deținut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare ori într-un institut medical – educativ, care au lipsit de la pronunțare – chiar dacă au fost prezenți la dezbateri – termenul de apel curge, deasemenea, de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

Hotărârea nu va mai fi comunicată nici părților care au fost prezente la dezbateri, nici părților care au fost prezente la pronunțare.

Dacă părțile inclusiv inculpatul, au fost reprezentate în fața primei instanțe de un apărător sau de un mandatar cu procură specială, care a fost prezent la dezbateri, se consideră că partea însăși a fost la dezbateri și, ca atare, termenul de apel va curge pentru ea de la pronunțare.

Partea a lipsit atât la dezbateri cât și la pronunțare.

Prevederile, în acest sens ale art. 360 alin. 2 C. proc. pen., care instituie obligația de a se comunica copie de pe dispozitivul hotărârii părților care au lipsit atât la judecată cât și la pronunțare.

Dacă comunicarea nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor sus-menționate, apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege – calculat de la data acelei calculări nelegale – trebuie considerat ca introdus, neputand fi respins tardiv.

Comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii este o formalitate necesară pentru declanșarea curgerii termenului de apel, care nu poate fi înlocuită de faptul că partea a luat cunoștință – pe orice altă cale, inclusiv printr-o formă echivalentă.

Apelul poate fi introdus și în mod valabil și înainte de comunicarea hotărârii, deoarece aceasta nu este o condiție a exercitării dreptului de apel, ci o condiție necesară pentru curgerea termenului în care poate fi folosită calea de atac.

Inculpatul deținut, militar în termen etc. a lipsit de la pronuțare

Pentru inculpatul care a lipsit de la pronunțare, termenul de apel curge de la comunicare, chiar dacă el a fost prezent la dezbateri și chiar dacă pronunțarea s-a făcut în ziua când au avut loc dezbaterile.

Pentru martorul, expertul, interpretul și apărătorul care formulează pretenții cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin, termenul de apel începe și curge, potrivit art 363 alin. 2 C. proc. pen., îndata după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare și la sfârșitul cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza.

Subiecții procesuali – care nu sunt părți în raportul procesual principal – nu li se comunică hotărârea iar termenul de declarare a căii de atac se socotește, deci, de la data când, prin încheiere separată sau prin hotărârea pronunțată s-a soluționat cererea lor de cheltuieli judiciare.

Legea nu dispune nimic cu privire la momentul în care începe a curge termenul de exercitare a căii de atac pentru persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței.

Sunt de părere, deci, că și pentru persoanele care au fost prejudiciate printr-un act sau printr-o măsură a istanței apelul poate fi introdus cel mai târziu la 70 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza. Nici n-ar putea să fie altfel pentru că, pe de o parte, conform art. 360 C. proc. pen., numai părțile sunt îndreptățite la comunicarea copiei de pe dispozitivul – și aceste persoane nu sunt subiecți în raportul procesual principal.

REPUNEREA ÎN TERMEN

Instituția repunerii în termen, constituie un remediu procesual destinat a face posibil controlul judiciar în cazul în care titularul căilor de atac, din anumite cauze întemeiate, au pierdut termenul pentru exercitarea acestora. Ea înlătură decăderea – ca sancțiune procesuală ce decurge din expirarea termenului de folosire a căii de atac – și, prin aceasta, servește nu numai interesul justițiabililor de a nu lăsa ca hotărâri nedrepte, care ii prejudiciază, să dobândească autoritatea de lucru judecat, dar interesele societății, în general, care cer ca legea să fie corect aplicată.

Pentru ca un subiect procesual, care a pierdut termenul de apel, să poată beneficia de remediul procesual al repunerii în termen, este necesară îndeplinirea – cumulativă – a două condiții:

Întârzierea la declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. Prin “cauza temeinică de împiedicare”, datorită căreia apelantul a exercitat calea de atac după expirarea termenului, se înțelege, de regulă, un caz fortuit sau de forță majoră, cum ar fi un accident, o boală, o calamitate naturală.15

Cererea de apel tardivă să fi fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei ori despăgubirilor. Dacă s-a pornit executarea atât a pedepsei cât și a despăgubirilor civile, termenul de 10 zile va curge de la începerea acelei executări care a avut loc mai întâi, pentru că în acel moment partea a aflat de existenta hotărârii pronunțate împotriva sa.

Prin “începerea executării pedepsei” se înțelege, în cazul pedepselor private de libertate, prima zi de încarcerare.

Termenul de 10 zile – calculat de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile – este un termen limitativ, iar nu exclusiv.

Condițiile la care ne referim aici funcționează numai în ceea ce privește pe inculpat și pe partea responsabilă civilmente, căci numai împotriva lor poate fi pornită executarea, fie a pedepsei, fie a despăgubirilor civile. Pentru repunerea în termen a părții vătămate și a părții civile, este suficientă îndeplinirea primei condiții, adică a existenței unei cauze care le-a împiedicat să declare apel.

Repunerea în termen se hotarăște de instanța de apel, în fața căreia partea care a declarat apelul trebuie să dovedească cauza de împiedicare.până la soluționarea cererii de repunere în termen executarea hotărârii atacate va continua, însa, în conformitate cu prevederile art. 364 alin 2 C. proc. pen., instanța de apel poate dispune suspendarea executării.

Dacă instanța de apel admite repunerea în termen, apelul declarat după împlinirea termenului legal este socotită ca și cum ar fi introdus în termen și produce efectele unui asemenea apel.

Instanța de apel respinge cererea de repunere în termen, apelul declarat după împlinirea termenului rămâne un apel tardiv și va fi respins ca atare.

APELUL PESTE TERMEN

Remediul procesual menit să redea părților care au pierdut dreptul de apel posibilitatea de a supune controlului instanței superioare hotărârea primei instanțe care le nemulțumește.

La judecată cât și la pronunțarea hotărârii, dacă – din orice motiv – a pierdut termenul de apel, poate folosi această cale de atac, însă nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau, după caz, a despăgubirilor civile.16

Controlul instanței superioare este util – din punctul de vedere general al înfăptuirii justiției – chiar dacă intervine după expirarea termenului legal, cu condiția ca, în această ipoteză, să nu afecteze executarea hotărârii.

Apelul peste termen își are, astfel, justificarea, în principal, în preocuparea de a se da celor judecați în lipsă și supuși executării dispozițiilor penale sau civile ale hotărârii o posibilitate în plus de a supune controlului judiciar al instanței superioare hotărârea primei instanțe, asigurându-se și în acest mod funcționalitatea unora din principiile de bază ale procesului penal: pricipiul stabilirii adevărului și principiul legalității.

Pentru exercitarea apelului peste termen este necesară îndeplinirea – cumulativă – a două condiții:

partea care dorește să atace hotărârea să fi lipsit atât la judecată, cât și la pronunțarea hotărârii în sensul că partea a lipsit la toate ședințele de judecată care s-au desfășurat până la deliberare, iar nu doar la ultimul termen de judecată.17

Cererea de apel trebuie să fie făcută cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării pedepsei sau despăgubirilor civile18

Apelul peste termen poate fi introdus și înainte de începerea executării, pentru că – așa cum s-a arătat – termenul de 10 zile, calculat de la data când a început executarea, este un termen limită, iar nu de excludere, care ar implica considerarea ca prematur – deci ca inadmisibil – a apelului declarat mai înainte ca hotărârea pronunțată să fi fost pusa în executare. O hotărâre pronunțată în lipsa poate fi atacată cu apel în tot timpul de la pronunțarea sa și până în cel mult 10 zile de când a început executarea pedepsei ori despăgubirilor civile; acest apel va fi considerat ca ordinar, dacă a fost introdus în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței și peste termen.

Repunerea în termen și apelul peste termen – sunt în parte asemănătoare sub aspectul condițiilor în care por fi folosite. Deosebirile ar putea fi sintetizate după cum urmează: apelul peste termen poate fi declarat numai de partea care a lipsit atât la judecată cât și la pronunțarea hotărârii primei instanțe, pe când repunerea în termen nu este condiționată de lipsa

părții de la judecată și de la pronunțarea sentinței; în cazul apelului peste termen nu este necesar ca partea să aducă vreo justificare pentru depășirea termenului de apel, pe când pentru repunerea în termen ea trebuie să dovedească existența unei situații temeinice care a împiedicat-o să declare apel în termenul prevăzut de lege.

Efectele apelului peste termen – care nu este decât o modalitate specială a apelului obișnuit – nu diferă, în general, de acelea ale apelului ordinar. Ca și acesta din urmă, are efect devolutiv și efect extensiv, dar, spre deosebire de apelul ordinar, nu are efect suspensiv, nu suspendă executarea pedepsei și a despăgubirilor civile, restituirilor, cheltuielilor judiciare etc. Instanța de apel poate suspenda însă executarea sentinței executate.

DECLARAREA APELULUI

Manifestarea de voință prin care se exercită dreptul de apel se numește declarație de apel iar, de regulă, acesta se exprimă, procedural, intr-o cerere de apel scrisă, care trebuie să îndeplinească, din punct de vedere formal, condiții prevăzute de lege.

Cererea de apel constituie actul de sesizare a instanței de apel. Deși cererea de apel se adresează – așa cum se va arăta – la prima instanță, investirea instanței superioare are loc, virtual, încă din momentul depunerii cererii, din acel moment aceleia din urma instanțe ii revine competența de a soluționa orice alte cereri incidente apelului.

Apelul se declară prin cerere scrisă. Legea nu cere ca declarația de apel să se facă în formule sacramentale, deci nu forma extrinsecă interesează ci manifestarea de voință cuprinsă în cererea de apel. Din punct de vedere formal nu se cere decât ca declarația să emane de la apelant sau de la un reprezentant ori substituit procesual al său și să fie primită în termen.

Semnătura fiind o condiție esențială pentru identificarea apelantului și pentru verificarea faptului dacă voința de a ataca hotărârea ii aparține, cererea trebuie semnată de persoana care face declarația de apel. Acesta poate fi apelantul însuși, reprezentantul sau apărătorul său și în cazul inculpatului, soțul. Dacă cererea este făcută de un mandatar procesual, acesta trebuie să anexeze procura în baza căreia este împuternicit să uzeze de calea de atac.

Cererea de apel nesemnată și neatestată în condițiile prevăzute de lege poate fi confirmată, prin semnare sau oral, în instanța de apel, fie de către titularul dreptului de apel, personal, fie de împuternicitul său.

Fiind vorba de un act de sesizare a instanței de apel, valabilitatea formală a cererii – semnarea, eventual, atestarea acesteia – trebuie verificată, din oficiu, la prima zi de infățișare.

O cerere de apel făcută pe cale telegrafică trebuie considerată ca nesemnată, pentru că originalul semnat de apelant nu ajunge la grefa instanței a cărei hotărâre se atacă, ci rămâne la oficiul poștal de transmitere; de aceea o asemenea cerere se consideră valabilă numai dacă este confirmată în condițiile art. 366 C. proc. pen.

Declarația de apel poate fi făcută nu numai în scris, ci și oral, în ședinta în care prima instanță pronunță hotărârea atât de procuror cât și de către oricare alt subiect procesual care, potrivit legii este în drept să atace hotărârea. În cazul în care apelul s-a declarat oral, președintele completului de judecată trebuia să ia act de declarația de apel și să o consemneze intr-un proces-verbal, care ține loc de cerere de apel și produce toate consecințele unei asemenea cereri.

Potrivit prevederilor art. 367 C. proc. pen., cererea de apel se depune în instanța a cărei hotărâre se atacă.

Prin instituirea obligației ca apelul să fie depus la instanță a cărei hotărâre se atacă s-a urmărit judecarea operativă a acestuia, căci dacă cererea de apel s-ar depune direct la instanță superioară, “acesta ar trebui să ceară dosarul pricinei, ceea ce ar produce întârzieri”. Prevederilor art. 367 alin 1 C. proc. pen. au impuse de necesitatea ca prima instanță, care este și instanță de executare, să poată cunoaște dacă hotărârea pronunțată de ea a rămas definitivă; întrucât apelul nu se poate declara decât în fața ei, la expirarea termenului de apel, instanța va ști dacă și în ce limite hotărârea sa a rămas definitivă și astfel va putea proceda cu promptitudine la executarea acesteia.

Nici art. 367 C. proc. pen., nici altă dispoziție legală nu prevede vreo sancțiune procesuală pentru nedepunerea cererii de apel la instanța a cărei hotărâre se atacă.

În cazul în care cererea de apel s-a depus – așa cum se prevede în art 367, alin. 1 C. proc. pen. – la instanța a cărei hotărâre se atacă, acestă instanță este obligată să o trimită de îndată, împreună cu dosarul, instanței superioare.

Prin excepție de regulă înscrisa în art 367 alin.1 C. proc. pen. – potrivit căreia cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă – în alin. 2 și 3 din același articol se prevede ca persoanele aflate în stare de deținere (În cauza respectivă sau în alte cauze) pot depune cererea de apel și la administrația locului de deținere, iar dacă apelul este declarat oral, declarația făcută de apelantul arestat se consemnează intr-un proces-verbal încheiat de administrația locului de deținere.

În art 367 alin. 4 C. proc. pen. se prevede că cererea de apel poate fi depusă și în condițiile arătate în art. 187 alin. 1 C. proc. pen. adică, în cazul militarilor în termen, la unitatea militară din care fac parte, iar în celelalte cazuri la oficiul poștal prin scrisoare recomandată19

MOTIVAREA APELULUI

Dacă declararea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești constituie “elementul volitiv” al atacării, motivele sunt “elementul logic” al acesteia; motivele justifică – prin arătarea temeiurilor ce stau la baza lui – actul de voința pe care îl reprezintă folosirea căii de atac. Dar rolul motivelor invocate în susținerea căilor de atac nu se reduce la simpla aducere la cunoștința instanței superioare a nemulțumirilor produse de soluția pronunțată și a cauzelor acestor nemultmiri; Prin motivarea căii de atac – în principiu se precizează și se delimitează cadrul discuției în fața instanței de control și al judecății acestei instanțe.

Practica legislativă cunoaște, în ce privește motivarea căilor de atac două sisteme, unul obligator, celalalt facultativ. în cadrul primului sistem, motivarea căii de atac constituie, pentru cel care o folosește, o obligație, a cărei neimplinire este sancționată cu respingerea; potrivit celui de-al doilea, motivarea nu este imperativă, ci lăsată la latitudinea titularului căii de atac, care nu este ținut să înfățișeze, în scris sau oral, temeiurile pe care le sprijină folosirea acesteia.

Codul de procedură penală roman a adoptat, în ceea ce privește apelul, acest al doilea sistem.

Motivele de apel se formulează fie în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat – care trebuie depus cel mai târziu până în ziua judecății – , fie oral în fața instanței, cu ocazia dezbaterii apelului; dar, în conformitate cu dispozițiile art 371 C. proc. pen., care reglementează efectul devolutiv al apelului, instanța de apel este obligată ca, în afara temeiurilor și a cererilor formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.

Motivarea nu poate fi privită ca o condiție a admisibilității și judecării apelului, ca o cerința legală esențială, a cărei neîmplinire să ducă de plano la respingerea căii de atac.

Este adevărat că prin motivele de apel formulate, în special în scris, complet și în timp util, astfel că la termenul de judecată instanța, procurorul și părțile în proces să aibă cunoștință de toate criticele aduse hotărârii primei instanțe.

RENUNȚAREA LA APEL

Spre deosebire de renunțare, retragerea presupune prealabila introducere a acestuia, putând fi retrase numai apelurile declarate.

Retragerea apelului poate privi fie latura civilă a pricinii, fie latura penală, fie ambele ei laturi. Oricare dintre părți își poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar special. Simpla retragere a apelului făcută chiar de apărător, fără a prezenta un mandat special nu poate fi considerată legală.

Declarația de retragere se face fie la instanța a cărei hotărâre se atacă fie la instanța de apel. Dacă cererea de retragere a apelului este depusă la prima instanță, aceasta o va trimite împreună cu întreg dosarul cauzei instanței de apel, singura competentă a lua act de retragere, întrucât prima instanță, prin darea hotărârii, s-a dezinvestit de judecarea cauzei. Instanța superioară, luând act de retragerea apelului pronunță în acest sens o decizie de aplicare a dispozițiilor.

Apelul poate fi retras de părțile aflate în stare de deținere dintr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de conducerea locului de deținere. Declarația se înaintează de îndata la una din instanțele arătate mai sus.

Retragerea apelului este limitată în timp de închiderea dezbaterilor la instanța de apel. După acest moment apelul nu mai poate fi retras și instanța urmează a se pronunța în cauză.

Reprezentanții legali pot retrage apelul în ceea ce privește latura civilă a cauzei cu respectarea condițiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu are dreptul să retragă apelul declarat personal și cu atât mai puțin apelul introdus de reprezentantul său legal.

Procurorul nu poate retrage apelul. El este obligat să reflecteze serios înainte de declararea apelului și să-l înainteze numai în cazuri justificate. Retragerea apelului procurorului se impune, legea a acordat această posibilitate exclusiv procurorului ierarhic superior, care exercită în felul acesta totodată, un control asupra modului cum subordonații folosesc calea de atac.

Apelul declarat de procuror și retras poate fi insusit de partea în favoarea căreia a fost declarată. Apelul declarat în defavoarea unui inculpat și retras de procuror nu poate fi extins de instanță în defavoarea celorlalți inculpați din cauză.

Modificarea orala a motivelor de apel de către procurorul de ședintă nu echivalează cu retragerea apelului, chiar atunci când acesta fiind introdus în defavoarea inculpatului se exercită ulterior prin invocarea opusă a unor motive în favoarea inculpatului, schimbarea motivării neavand nici o relevanță juridică.

Potrivit prevederilor art. 368 alin. 2 C. proc. pen., “asupra renunțării, cu excepția apelului care privește latura civilă a cauzei, se poate înlăuntrul termenului pentru declararea apelului”. Cu alte cuvinte, atăta timp căt termenul de apel nu a expirat, renunțarea la apel este provizorie în ce privește latura penală a procesului – căci, sub acest aspect, se poate reveni asupra ei înlauntrul termenului de apel – și definitivă in ce privește latura civilă; renunțarea la apel – în referire la soluția laturii penale – se definitivează numai în momentul expirării termenului de atac, dacă persoana care a făcut declarația de renunțare nu a revenit asupra ei înlăuntrul acestui termen20.

În justificarea dreptului de a reveni asupra renunțării la apel, V. Dongoroz arată că a nu admite revenirea înlăuntrul termenului de atac ar însemna că inculpatul sau Ministerul Public ar avea putința nu numai să folosească o cale de atac, dar și să modifice și termenul de folosire a ei, ceea ce nu este admisibil, “ părțile neavănd dreptul să modifice normele de procedură penală privitoare la acțiunea represivă, acestea fiind imperative, imutabile și de ordine publică” 21. În ceea ce privește inadmisibilitatea revenirii asupra renunțării la apel, atunci cănd acesta privește latura civilă, același autor arată că “această soluțiune se impune pe temeiul principiului că părțile pot transige asupra acțiunii civile”22 sau, cu alte cuvinte, în baza principiului disponibilității, dominant în materie civilă.

La baza dreptului recunoscut părților de a reveni asupra declarației de renunțare la calea de atac, înlăuntrul termenului în care aceasta poate fi exercitată se află – s-a arătat în literatura juridică – și un considerent de echitate: în genere, cel care declară că renunță la calea de atac are asigurări sau presupune că și partea adversă va proceda în același fel; ori, este just ca el să poată reveni asupra renunțării atunci când, contrar așteptărilor sale, partea adversă a declarat apel23.

Declarația de revenire asupra renunțării la apel poate fi făcută – ca și renunțarea – fie personal, fie prin mandatar cu procură specială; ea se concretizează într-o cerere scrisă care se depune la prima instanță.

Renunțarea la apel – care, în sensul art. 368 C. proc. pen., este o renunțarea expresă – se identifică, sub aspectul efectelor, cu renunțarea tacită, adică cu simpla nedeclarare a apelului în termenul legal. În ambele cazuri hotărârea primei instanțe dobândește autoritate de lucru judecat la expirarea termenului de apel. Prin renunțarea la apel hotărârea nu devine definitivă, la acest efect se ajunge însă, implicit, prin neexercitarea dreptului de apel în termenul legal și prin împlinirea acestuia.

În art. 416 C. proc. pen. se arată în mod expres, sub pct. 2, că hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel în două situații: a) când nu s-a declarat apel în termen și b) cănd apelul declarat a fost retras înlăuntrul termenului.

RETRAGEREA APELULUI

Retragerea apelului este, ca și renunțarea la apel, o desistare da la această cale de atac; dar, pe când renunțarea la apel are ca obiect dreptul de a declara apel, retragerea apelului are ca obiect un apel declarat.

Potrivit art. 369 C. proc. pen. – intitulat marginal “retragerea apelului” -, “până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel, oricare dintre părți își poate retrage apelul declarat”.

Retragerea apelului poate fi și parțială, în sensul că poate privi numai anumite părți ale hotărârii atacate24.

Spre deosebire de renunțarea la apel care – cu excepția cazului în care apelul privește latura civilă – poate fi revocată, retragerea apelului este irevocabilă, oricare ar fi fost motivul retragerii și chiar dacă partea a comis o eroare de fapt sau de drept25; de asemenea, ea nu poate fi condiționată, ci trebuie să fie pură și simplă, ceea ce înseamnă că instanța nu este obligată sa verifice dacă scopul în vederea căruia s-a retras calea de atac este realizabil26.

Retragerea apelului trebuie consființită printr-o hotărâre a instanței de apel, prin care aceasta să ia act de manifestarea de voință a părții. Instanța de apel nu poate fi socotită ca desesizată atâta vreme cât n-a constatat existența și regularitatea retragerii apelului. De altfel, ea nici n-ar putea să refuze a lua act de o retragere regulat făcută.

Retragerea apelului poate avea loc oricând din momentul declarării acestuia până la închiderea dezbaterilor în fața instanței de apel; ea nu poate fi decât expresă, nu și tacită27, neputând fi dedusă, de exemplu, din neprezentarea în fața instanței de apel și nici chiar din executarea voluntară, anticipată a dispozițiilor penale ale hotărârii primei instanțe28.

Declarația de retragere poate fi făcută fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de apel.

Declarația de retragere a apelului, deși depusă la prima instanță, rămâne însă supusă verificării instanței de apel, care este în mod exclusiv îndrituită să ia act de retragerea apelului, indiferent dacă apelul a fost retras în fața sa ori la prima instanță. Ar fi deci greșită procedarea unei instanțe care, constatănd că împotriva sentinței pronunțate de ea s-a declarat un singur apel și că acel apel a fost retras, nu ar mai trimite dosarul instanței superioare; un asemenea mod de a proceda ar încălca prerogativele instanței de apel, care, așa cum singură este în drept să verifice actul de sesizare a sa (declarația de apel), tot astfel numai ea este îndreptățită să verifice și actul de desesizare (declarația de retragere), oriunde ar fi fost depus acesta. Prima instanță – dezinvestită prin pronunțarea sentinței -, primind declarația de retragere a apelului, nu face decât să înlesnească apelantului retragerea căii de atac; prin depășirea acestei limite ea ar săvârși o imixtiune în prerogativele instanței de apel, care – repetăm – include și verificarea modului în care s-a făcut retragerea apelului.

Codul de procedură penală în vigoare recunoaște procurorului dreptul de a retrage apelul, dar prin art. 369 alin. 3 C. proc. pen., dispune că apelul declarat de procuror poate fi retras numai cu procurorul ierarhic superior. Apelul declarat de procuror și retras în condițiile mai sus arătate, poate fi însă însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat ( art. 369 alin. Ultim C. proc. pen.); prin această dispoziție se tinde a se înlătura o inechitate, căci se poate presupune că partea nu a uzat de calea de atac știind că există apelul procurorului declarat în favoarea sa29.

Reprezentanții legali ai persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă pot retrage apelul făcut pentru persoana reprezentată.

Conform prevederilor art. 369 alin. 2 C. proc. pen., inculpatul minor nu poate retrage apelul, indiferent dacă l-a declarat personal sau acesta a fost făcut, pentru el, de reprezentantul legal. Prin dispoziția sus menționată se urmărește ocrotirea intereselor minorului, căci, dacă folosirea unei căi de atac nu poate fi, în nici un caz, dăunătoare acestuia, retragerea apelului poate avea efecte defavorabile pentru inculpatul minor, fără ca acesta să-și dea seama de ele30. Interdicția prevăzută în art. 369 alin. 2 C. proc. pen.,are un caracter absolut, ea neputând fi înlăturată prin simpla prezență în instanță – alături de minorul care declară că retrage apelul – a reprezentantului legal. Acesta, reprezentantul lega, poate, desigur, să retragă apelul (art. 369 alin. 3 C. proc. pen.), însă, pentru aceasta, trebuie să facă o declarație expresă, iar dacă nu o face – față de manifestarea de voință a minorului -, instanța de apel, în exercitarea rolului său activ, trebuie să-i ceară a-și preciza poziția.

În practica judiciară, ocrotirea pe care dispozițiile art. 369 alin. 2 C. proc. pen. o asigură minorilor a fost extinsă și asupra altor persoane lipsite de discernământ, în privința cărora s-a considerat că au nevoie de o apărare similară a intereselor lor; astfel, s-a decis că inculpatul față de care prima instanță a luat măsura de siguranță a internării medicale – întrucât suferă de o boală ce implică lipsa de discernământ – nu poate retrage calea de atac exercitată de apărătorul său împotriva hotărârii prin care instanța a făcut aplicarea art. 114 C. pen.

Retragerea apelului dezinvestește de la sine instanța sesizată prin declarația de apel, care nu are altceva de făcut decât să ia act de noua manifestare de voință a apelantului și să dispună scoaterea cauzei de pe rol; instanța nu va putea pronunța respingerea apelului – motivând că, din moment ce apelul a fost retras, înseamnă că hotărârea atacată este legală și temeinică și, deci, cererea de apel este nefondată -, deoarece, odată retractată, această cerere se privește ca inexistentă.

Dacă apelantul și-a retras calea de atac, iar instanța de apel a luat act de această declarație, un nou apel introdus ulterior de aceeași parte sau de avocatul său, în aceeași cauză, trebuie respins ca inadmisibil31.

Actul procesual prin care instanța de apel ia act de retragerea apelului este o decizie, nu o încheiere, deoerece, potrivit art. 311 C. proc. pen., “hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului… se numește decizie”; or, întrucât prin retragerea apelului se pune capăt judecării cauzei în apel, constatarea instanței că apelul a fost retras echivalează cu o pronunțare asupra căii de atac.

Declarația de retragere a apelului trebuie să fie făcută personal de către apelant sau, în lipsa lui, de un mandatar special al acestuia; de aceea o asemenea declarație făcută de apărător, chiar ales, în cazul în care acesta nu prezintă o procură specială, nu poate fi luată în considerare.

Forma în care se retrage apelul este verbală sau scrisă. Declarația verbală se face în fața instanței de apel. Declarația scrisă se face, așa cum s-a arătat, fie la instanța care a pronunțat hotărârea atacată – care o va înainta instanței superioare, împreună cu dosarul, dacă însă nu l-a trimis sau separat, ulterior, dacă l-a trimis -, fie la instanța de apel. Legea nu cere ca declarația scrisă să fie autentică.

Dacă persoana care a declarat apel se află în stare de deținere ( în cauza respectivă sau în altă cauză), retragerea apelului poate fi făcută printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces verbal de conducerea locului de deținere.

Orice parte în proces – inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente – poate retrage apelul declarat; de asemenea, pot face declarație de retragere a apelului – fiind părți în raportul procesual adiaacent raportului procesual principal – și martorii, experții, interpreții, apărătorii și celelalte persoane ce se pretind vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței, care au exercitat calea de atac. Este normal ca toate aceste persoane să se poată desista de la apelul pe care l-au introdus, deoerece, pentru ele declararea apelului este o facultate, nu o obligație și, ca atare, puteau să nu formuleze cererea de apel.

Situația procurorului este mai deosebita. În reglementarea Codului de procedură penală anterior, acesta nu-și putea retrage declarația de folosire a căii de atac.