Apelul Penal. Exercitarea Caii Ordinare de Atac a Apelului
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.pen – Codul penal
C.proc. pen. – Codul de procedură penală
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
p. – pagina
pct. – punctul
P.R. – Pandectele Române
R.R.D – Revista Română de Drept
Trib.jud. – Tribunalul Județean
Trib. Mun. – Tribunalul municipiului
vol. – volumul
CUPRINS
Capitolul I
Considerații privind căile de atac
Aprecieri privind căile de atac
Condițiile de fond
Hotărârile susceptibile de atac în căile ordinare
Considerații generale
Sentințele judecătorești susceptibile de apel
Sentințe penale prin care au fost soluționate, în prima instanță, acțiunea penală și acțiunea civilă ori numai una dintre ele
Sentințele penale pronunțate în cadrul soluționării unor căi extraordinare de atac
Sentințele judecătorești nesusceptibile de apel
Sentințele pronunțate de judecătorii.
Sentințele pronunțate de tribunalele
Trăsăturile caracteristice ale apelului penal
Capitolul II
Exercitarea căii ordinare de atac a apelului
Motivele de apel
Titularii apelului
Procurorul ca titular al apelului
Inculpatul ca titular al apelului
Partea vătămată ca titular al apelului
Patea civilă și responsabilă civilmente
Martorul, expertul, interpretul și apărătorul
Dreptul de a face apel al oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței
Capitolul III
Termenul exercitării apelului
Termenul general de apel
Concept și caracterizare
Momentul de la care curge termenul de apel
Repunerea în termen
Apelul peste termen
Capitolul IV
Modalități de declanșare a apelului
Declararea apelului
Renunțarea la apel
Retragerea apelului
Capitolul V
Judecarea apelului
Considerații generale
Măsurile premergătoare ședinței de judecată în apel
Ședința de judecată în apel
Participanții la judecata apelului
Desfășurarea judecării apelului
Soluționarea apelului
Respingera apelului
Admiterea apelului
Conținutul deciziei instanței de apel
Procedura de rejudecare și limitele rejudecării
Capitolul VI
Practică judiciară
Bibliografie
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII PRIVIND CĂILE DE ATAC
Aprecieri privind căile de atac
În timpul judecății cauzelor penale în primă instanță există posibilitatea de a se greși în aplicarea justiției penale. Această constatare o fac toți autorii de specialitate, în exprimări care mai de care mai clare și explicite.
Judecata în căile de atac este o activitate prin care se realizează controlul judecătoresc al soluției pronunțate de către prima instanță, control ce se realizează, cât privește căile
ordinare de atac, printre care se numără și apelul, de către instanțele superioare celei care a pronunțat hotărârea sau hotărârile atacate.
Necesitatea existenței căilor de atac nu rezidă însă doar din calitățile înfăptuirii actului de justiție, ci și din reglementări internaționale și interne care instituie reguli și obligații în materie.
Astfel, Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, în art. 14.5 statuează că „orice persoană declarată ca răspunzând de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de lege, să ceară examinarea de către o jurisdicție superioară a declarării vinovăției sale și a pedepsei aplicate".
Convenția Europeană a Apărării-cum este denumirea corectă a acestei Convenții devenite izvor de drept intern a Drepturilor Omului (C.E.D.O) prevede,
în art. 13, garanția unui „recurs efectiv în fața unei instanțe naționale" oricărei persoane ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate.
Art.5 paragraful 4 din aceeași Convenție stipulează că „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală”.
Art. 2 paragraful 1 al Protocolului Adițional nr. 7 la aceeași Convenție dispune că: „orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de nevinovăție sau condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege”.
Codul de procedură penală român se află, în bună măsură, în concordanță, atât cu dispozițiile Constituției României, cât și cu cele ale Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar, în mod discutabil, el este interpretat diferit.
Ca o apreciere de principiu trebuie să precizat că această consonanță se exprimă în faptul că orice hotărâre judecătorească penală este susceptibilă de exercițiul căii ordinare de atac a apelului.
Pentru a putea exercita o cale ordinară de atac (deci și apelul) se impune și evocarea regulilor comune pentru folosirea respectivei căi de atac, reguli ce trebuie întrunite cumulativ.
Astfel, apreciem că este necesar a fi întrunite cumulativ următoarele-principii comune în materie:
Existența unei hotărâri judecătorești pe care legea procesual penală să o declare susceptibilă de a fi atacată
Căile de atac presupun existența unei hotărâri judecătorești, despre care partea interesată ori participantul procesual afirmă că ar conține unele greșeli sau o injustiție penală.
Rezultă, așadar, că obiectul căilor de atac îl constituie chiar hotărârea (sentința) judecătorească. Se impune cu necesitate ca legea să declare hotărârea respectivă susceptibilă de exercițiul căilor de atac sau cel puțin al unora dintre acestea. Regula este că orice hotărâre judecătorească pronunțată în procesul penal poate fi atacată prin intermediul căilor de atac ordinare, în timp ce căile de atac extraordinare pot fi exercitate împotriva hotărârilor stabilite prin lege.
Manifestarea de voință a unei părți sau a oricărui titular al dreptului de a exercita o cale de atac, în sensul exercitării acesteia
Această regulă constituie o aplicație a principiilor legalității, aflării adevărului, dreptului la apărare, dar și o facultate (posibilitatea recunoscută de lege participanților procesuali care prezintă un interes și de care aceștia pot să uzeze sau nu): Rezultă ca instanța competentă să soluționeze eventuala cale de atac nu se poate sesiza din oficiu, ci este necesar ca o parte sau chiar mai multe ori ceilalți titulari ai exercitării căii de atac să își manifeste expres voința unei cereri în acest sens respectând condițiile impuse de lege.
Așadar, cale de atac poate fi exercitată și de către procuror ori de către alte organe sau persoane cărora legea le recunoaște calitatea procesuală.
Legalitatea căii de atac
Prin această regulă se înțelege faptul că o hotărâre judecătorească este supusă căilor de atac stabilite de lege. Menționarea, din eroare, în dispozitivul hotărârii, a posibilității folosirii unei căi de atac pe care legea nu o acordă, nu creează dreptul de a formula împotriva hotărârii calea de atac respectivă deoarece căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt determinate de lege, iar. nu de instanța de judecată. În schimb, titularul căii de atac va putea exercita calea de atac prevăzută de lege, chiar dacă instanța nu a trecut în dispoziția atacată prin intermediul acelei căi. De aceea, în baza rolului activ pe care organele judiciare sunt obligate să îl joace, dacă în dispozitiv s-a menționat în mod greșit că hotărârea poate fi
atacată cu recurs, deși legea prevede calea de atac a apelului, eventuala cerere de recurs va fi considerată apel, urmând a fi judecată ca atare.
În mod similar, când instanța a trecut în dispozitiv posibilitatea atacării hotărârii pe care a pronunțat-o cu apel, deși legea nu acordă acest drept ci prevede posibilitatea exercitării recursului, eventualul apel declarat va fi considerat și judecat ca recurs.
Există posibilitatea ca, în unele hotărâri judecătorești, să se treacă din eroare, faptul că termenul de apel sau, după caz de recurs, curge de la comunicare deși hotărârea s-a pronunțat într-o materie pentru care legea prevede că acest termen curge de la pronunțare.
În aplicarea principiului legalității căii de atac, urmează a decide că termenul de apel sau, după caz, de recurs, curge de la pronunțare deoarece legea stabilește condițiile de exercitare a căii de atac, inclusiv termenele, iar, nu instanța judecătorească
Ierarhia căilor de atac
În baza acestei reguli, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac, atât timp cât este deschis exercițiul unei căi ordinare de atac. Aplicarea concretă a acestei reguli ridică o serie de dificultăți, întrucât legiuitorul-în materie penală-califică recursul ca o cale ordinară de atac.
Apreciem că, de lege ferenda, recursul trebuie reglementat ca o cale extraordinară de atac având în vedere că atât procesul civil cât și cel penal se desfășoară în fața aceleiași instanțe de judecată, iar această discrepanță repune în discuție chiar numărul gradelor de jurisdicție din România. Un corolar al acestei reguli este și faptul că, împotriva aceleiași hotărâri nu pot fi exercitate concomitent o cale de atac ordinară și o cale de atac extraordinară.
Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac
Dreptul de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se prin chiar exercițiul lui. Titularul unei căi de atac nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiași hotărâri, deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.
Condițiile de fond
Prin Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, modificată prin Legea nr. 89/12 iulie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 17 iulie 1996 și prin Legea nr. 142 din 24 iulie 1997, republicată și, totodată,
dându-se textelor o nouă numerotare, modificată aproape în întregime, potrivit art.133 din Legea nr.304 din 28 iunie privind organizarea judiciară, în legislația românească a fost reintrodusă calea ordinară de atac a apelului, în care instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, cu aprecierea probelor de la dosar și cu posibilitatea administrării unor noi probe. Calea ordinară de atac a apelului este menținută, cu unele mici modificări, și în prezent.
Prin Legea 45/1993 a fost introdusa Secțiunea I ("Apelul") în Capitolul III, denumit cu același prilej, „Căile de atac ordinare" din Codul de procedură penală, unde, în cele 25 de articole alocate, s-a dat consistență acestei căi de atac.
Reintroducerea acestei căi ordinare de atac a sporit posibilitățile de executare
a controlului judiciar asupra hotărârilor pronunțate după judecarea cauzei în fond de către prima instanță.
În această nouă reglementare apelul face parte din desfășurarea normală, obișnuită a procesului penal, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii.date în prima instanță.
Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei și a judecății anterioare de către instanța superioară în grad. Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt și de drept și tinde spre reformarea hotărârii date în prima instanță în cazul în care aceasta nu reflectă adevărul.
Recursul este cale de atac ordinară de anulare, parțial devolutivă și în mod excepțional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanțele de fond în hotărârile date. El corespunde celui de-al treilea grad de jurisdicție, acesta fiind motivul pentru care se îndreaptă. De regulă, împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în ulimul grad în fond, pentru erorile de drept pe care le conține.
Hotărârile susceptibile de atac în căile ordinare
Considerații generale
Codul de procedură penală conturează obiectul apelului prin intermediul art. 361, altfel spus, hotărârile ce pot fi atacte cu apel.
Examinând dispozițiile art. 361 alin. 1-3 C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.281/2003 se poate obseadministrării unor noi probe. Calea ordinară de atac a apelului este menținută, cu unele mici modificări, și în prezent.
Prin Legea 45/1993 a fost introdusa Secțiunea I ("Apelul") în Capitolul III, denumit cu același prilej, „Căile de atac ordinare" din Codul de procedură penală, unde, în cele 25 de articole alocate, s-a dat consistență acestei căi de atac.
Reintroducerea acestei căi ordinare de atac a sporit posibilitățile de executare
a controlului judiciar asupra hotărârilor pronunțate după judecarea cauzei în fond de către prima instanță.
În această nouă reglementare apelul face parte din desfășurarea normală, obișnuită a procesului penal, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii.date în prima instanță.
Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei și a judecății anterioare de către instanța superioară în grad. Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt și de drept și tinde spre reformarea hotărârii date în prima instanță în cazul în care aceasta nu reflectă adevărul.
Recursul este cale de atac ordinară de anulare, parțial devolutivă și în mod excepțional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanțele de fond în hotărârile date. El corespunde celui de-al treilea grad de jurisdicție, acesta fiind motivul pentru care se îndreaptă. De regulă, împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în ulimul grad în fond, pentru erorile de drept pe care le conține.
Hotărârile susceptibile de atac în căile ordinare
Considerații generale
Codul de procedură penală conturează obiectul apelului prin intermediul art. 361, altfel spus, hotărârile ce pot fi atacte cu apel.
Examinând dispozițiile art. 361 alin. 1-3 C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.281/2003 se poate observa că sunt susceptibile exercițiului căii de atac a apelului numai sentințele prin care cauza a fost soluționată în fond în urma judecății în prima instanță, precum și încheierile date în prima instănță.
Atunci, când afirmam că numai sentințele și încheierile pot fi atacate cu apel, trebuie făcută precizarea că nu toate sentințele și încheierile sunt supuse apelului, unele dintre ele fiind susceptibile numai de recurs, iar câteva, ce-i drept puține la număr, nu sunt supuse nici unei căi de atac.
Fiind o cale de atac ordinară, recursul nu poate fi exercitat decât împotriva hotărârilor judecătorești definitive. De aceea pot fi atacate cu recurs atât sentințele, cât și deciziile și respectiv încheierile. Pentru fiecare categorie de hotărâri există și unele limitări și un regim juridic de atacare adecvat.
Recursul poate avea loc împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în a doua instanță (de fond), adică în instanțele de apel și în mod excepțional împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță care nu sunt supuse, potrivit legii, apelului.
Totodată la secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, părțile pot declara recurs și împotriva hotărârilor nedefinitive sau actelor judecătorești de orice natură care nu pot fi atacate pe nicio cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața Curții de Apel.
Sentințele judecătorești susceptibile de apel
Potrivit art. 361 C.proc.pen., orice sentință poate fi atacată cu apel cu excepția celor pe care legea le exclude expres de la beneficiul exercitării acestei căi de atac.
Regula este, așadar, aceea că toate sentințele penale pot fi apelate, indiferent de natura cauzei soluționate de către prima instanță, fără a mai fi necesar ca legea să prevadă, pentru fiecare categorie în parte, existenta dreptului de apel, iar excepțiile trebuie specificate expres în textul legii.
Sentințele susceptibile de apel pot fi clasificate, în funcție de criteriul competenței (principale sau subsidiare), potrivit căruia prima instanță a soluționat cauza, în următoarele categorii:
Sentințe penale prin care au fost soluționate, în prima instanță, acțiunea penală și acțiunea civilă ori numai una dintre ele
Cât privește această categorie de hotărâri judecătorești, nu prezintă interes dacă este vorba de sentințe de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, după cum nu interesează nici dacă acțiunea civilă a fost admisă, respinsă ori lăsată nesoluționată, potrivit dispozițiilor art. 346 alin. final C.proc.pen.
Trebuie menționat faptul că sunt susceptibile de apel și sentințele prin care, deși nu s-a aplicat o pedeapsă, s-a luat o măsură de siguranță sau o măsură educativă, după cum este deschisă această cale de atac și împotriva sentințelor prin care prima instanță a soluționat (admițând sau respingând) o cerere de revocare sau înlocuire a libertății supravegheate sau o cerere pentru eliberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, ori pentru revocarea sau prelungirea internării într-un centru de reeducare.
De asemenea, sunt susceptibile de a fi atacate cu apel și sentințele penale pronunțate de prima instanță de fond, care s-a pronunțat cât privește acțiunea penală, dar a soluționat numai acțiunea civilă, cum ar fi, bunăoară, în cazul în care aceeași instanța a dispus disjungerea acțiunii civile, potrivit art. 347 C.proc.pen., ori când, după decesul inculpatului și încetarea procesului penal, judecata pricinii civile a continuat față de moștenitorii acestuia.
Sentințele penale pronunțate în cadrul soluționării unor căi extraordinare de atac
Este cazul contestației în anulare formulate în baza art. 386 lit. d) C.proc.pen. (când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă). În această situație competența de soluționare revine instanței unde a rămas definitivă ultima hotărâre penală, iar aceasta, dacă a judecat fondul în primă instanță, va soluționa contestația printr-o decizie susceptibilă de apel. Un alt caz îl constituie respingerea în principiu a cererii de revizuire, precum și admiterea și respingerea în fond a cererii de revizuire care se dispun prin sentințe care și ele, conform art. 407 C.proc.pen. sunt susceptibile de apel. Totuși deși în art. 407 C. pr.proc. pen. se face referire numai la sentința dată conform art. 406 alin. 1 C. proc. pen, altfel spus la sentința prin care se admite revizuirea și se pronunță o nouă hotărâre asupra fondului, s-a apreciat că aceasta este o simplă inadvertență și că nu există nicio rațiune pentru care sentința de respingere a revizuirii să nu fie supusă aceleiași căi de atac.
Literaura juridică de specialitate a clasificat, ca o grupă distinctă de sentințe penale susceptibile de apel, și sentințele penale pronunțate de judecătorie sau tribunal, conform art. 460 C.proc.pen. (ca instanță de executare sau ca instanță în a cărei circumscripție se află locul de deținere), în soluționarea unor incidente în legătură cu executarea hotărârilor penale
Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor sau „Mica reformă în justiție” stabilește că pot fi atacate cu apel sentințele pronunțate de tribunal/tribunalele militare teritorial prin care s-a dispus condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal și/sau prin care a fot soluționată acțiunea civilă precum și încheierile date în cursul judecății, în primă instanța, de către tribunal.
Sentințe judecătorești nesusceptibile de apel
Art. 361 C.procpen., cel care instituie regula cu privire la obiectul apelului, enumeră totodată și accepțiile de la această regulă, adică acele hotărâri judecătorești care nu pot fi atacate cu apel și anume:
Sentințele pronunțate de judecătorii.
Prin Legea nr. 45 din 1 iulie 1993 a fost completat art. 279 alin. 2 lit. a) C.proc.pen. astfel încât excepția de față a fost extinsă și asupra sentințelor privind infracțiunile de amenințare, insultă și calomnie săvârșite prin presă sau prin orice mijloace de comunicare în masă.
Altfel spus, pentru sentințele enumerate trebuie remarcat faptul că o hotărâre astfel pronunțată este susceptibilă doar de o cale de atac, și anume recursul, care potrivit art. 27 pct. 3 din C. proc. pen este de competența materială a tribunalului
Sentințele pronunțate de judecătorii/tribunalele militare
Legea nr. 202/2010 vine și completează tabloul încheierilor/sentințelor ce nu pot fi atacate cu apel astfel:
Sentințele pronunțate de tribunale cu privire la infracțiunile pentru care punnerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
Sentințele pronunțate de Curțile de apel și Curtea Militară de Apel
Sentințele pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Sentințele de dezînvestite-de exemplu cele prin care se dispune restituirea cauzei la parchet sau declinarea de competență
Sentințele pronunțate în materia executării pedepselor-de exemplu cererile privind întreruperea executării pedepsei, contestațiile la executare sau cele privind cererile de reabilitare
Nu vor putea fi atacate cu apel:
Încheierile date în cauzele în care s-au pronunțat sentințe nesusceptibile de a fi atacate cu apel
Încheierea prin care s-a admis sau respins cererea de abținere, precum și încheierea prin care s-a admis cererea de recuzare
Încheirea prin care s-a dispus reconstituirea unui dosar sau înscris dispărut
Încheirea prin care s-a dispus suspendarea judecății
Încheierile date în soluționarea plângerilor împotriva măsurilor procesuale luate în primă instanță (măsuri asiguratorii)
Încheireierea prin care s-a confirmat măsura internării medicale ca măsură de siguranță luată anterior, în mod provizoriu
Încheierea prin care se soluționează plângerea împotirva măsurilor preventive luate de procuror.
Încheierea dată în primă instanță prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive
Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive
Încheierea instanței de soluționare a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau cauțiune
Încheierea instanței prin care se soluționează plângerea împotriva ordonanței procurorului de admitere sau respingere a cererii de liberare provizorie
Trăsăturile caracteristice ale apelului penal
Dată fiind natura sa de cale de atac ordinară, apelul prezintă atât trăsături comune tuturor căilor de atac sau doar celor ordinare, cât și trăsături specifice, care îl diferențiază față de acestea, atribuindu-i o poziție specială în activitatea de înfăptuire a justiției în cauzele
penale.
Apelul este instituit în interesul general
O primă trăsătură ce caracterizează toate căile de atac prevăzute de lege, deci inclusiv apelul, este faptul că reglementarea lor este instituită în interesul general. Interesul general impune cerința ca eroarea, sub diferitele sale înfățișări, să nu își aibă locul în hotărârile judecătorești. Dar, deși căile de atac servesc interesului general, fiind de ordine publică, pentru a deveni operaționale, căile de atac implică întotdeauna un act rea voință din partea celor care au abilitatea legală de a le folosi; privite din acest unghi și exceptând cazul când cel ce declară apel este procurorul, căile de atac ar putea fi caracterizate ca fiind de interes privat. Odată ce însă, o cale de atac a fost folosită, desfășurarea ulterioară a procesului redevine de interes public, instanța astfel sesizată fiind obligată să desfășoare din oficiu activitatea procesuală pe care o implică soluționarea căii de atac.
Interesul general, în considerarea căruia sunt instituite și organizate căile de atac, cere ca executarea hotărârilor penale împotriva cărora s-au exercitat căile ordinare de atac să fie suspendată pe durata termenelor prevăzute de lege pentru folosirea acestora, precum și pe timpul cât durează soluționarea lor. Efectul suspensiv al apelului este reglementat de
art. 370 C. proc. pen., potrivit căruia apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce privesc latura penală, cât și latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel; suspendarea operează însă numai cu privire la acele dispozții care se referă la persoana ce declară apel sau la care apelul se referă.
Reglementarea căilor de atac în interesul general nu înseamnă însă că partea nu mai trebuie să dovedească un interes propriu în exercitarea căii de atac. Numai în ceea ce îl privește pe procuror condiția interesului trebuie examinată în raport cu interesul general pe care el este obligat să îl promoveze pe întreg parcursul procesul-penal, căci nu se poate concepe existența vreunui interes propriu al procurorului în declararea căii de atac.
De aceea, calea de atac poate fi formulată de procuror în favoarea sau în defavoarea oricăreia dintre părți, putând folosi nu numai părții vătămate, ci și inculpatului, pe când calea de atac a uneia dintre părți nu poate folosi decât părții care a exercitat-o.
O excepție de la această regulă o constituie însă efectul extensiv recunoscut de lege căilor de atac ordinare. Dacă efectul devolutiv limitează judecata în fața instanței de apel sau de recurs la persoana care a declarat apelul și la persoana la care acesta se referă, efectul extensiv obligă instanța să examineze cauza prin extindere, și cu privire la părțile care nu au uzat de calea de atac sau la care aceasta nu se referă, putându-se lua o hotărâre și în privința acestora, fară însă a li se agrava situația. Aceasta înseamnă că o cale de atac exercitată de una din părți poate să-și răsfrângă efectele și față de alte părți, care nu au folosit cale de atac și față de care hotărârea atacată rămăsese anterior definitivă prin neatacare. Extinderea nu este însă nelimitată, ea este unilaterală, pentru că operează numai față de părțile care aparțin aceluiași grup procesual, având așadar interese comune și ocupând aceeași poziție procesuală, și activă, pentru că nu poate avea decât rezultate favorabile părților față de care operează.
Apelul se îndreaptă numai împotriva unei hotărâri judecătorești nedefinitive și pronunțate în primă instanță.
O altă trăsătură comună tuturor căilor de atac, o constituie faptul că apelul se poate îndrepta numai împotriva unei hotărâri judecătorești. Orice hotărâre judecătorească dată în soluționarea unei cauze penale poate constitui, în absența unei dispoziții contrare, obiect al unei căi de atac, fie că este vorba de o cale de atac ordinară sau de una extraordinară, fie că hotărârea poate fi atacată imediat și independent sau doar împreună cu hotărârea pronunțată asupra fondului cauzei.
Obiectul de atac îl constituie verificarea, în limite specifice, a legalității temeiniciei hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată, fie ele sentințe, decizii sau încheieri, neputându-se vorbi de căi de atac împotriva actelor procurorului, spre exemplu.
Așa fiind, plângerea îndreptată împotriva ordonanței procurorului de obligare a inculpatului de a nu părăsi localitatea sau țara ori plângerea împotriva soluțiilor procurorului de neîncepere a urmăririi penale sau de netrimitere în judecată deși se adresează unei instanțe și solicită verificarea legalității și temeiniciei măsurii sau soluției luate, nu sunt căi de atac și nu sunt supuse normelor comune căilor de atac.
Apelul fiind o cale ordinară de atac, se va îndrepta numai împotriva hotărârilor judecătorești nedefinitive, împiedicând prin declararea sa rămânerea în autoritate de lucru judecat a hotărârii. Judecata în apel se înscrie în acest fel în ciclul ordinar al procesului peral situându-se între judecata în primă instanță și cea în recurs.
Apelul este o cale de atac specială.
Căile de atac pot fi, în raport de limitele în care pot fi folosite, căi de atac comune și căi de speciale. Căile de atac comune sunt cele ce pot fi folosite în toate cauzele penale, fără nicio limitare, pe când cele speciale pot fi folosite doar în anumite cauze. Având în vedere că dispozițiile art. 361 C. proc. pen. sustrag unele hotărâri pronunțate în primă instanță controlului efectuat de instanța de apel, apelul apare ca o cale de atac specială, spre deosebire de recurs, care este exercitabil în orice cauză penală.
Apelul este o cale de atac accesibilă oricărei persoane.
Caracterul apelului de a fi ușor accesibil rezultă, pe de o parte, din numărul mare de persoane cărora le este permisă folosirea sa (procuror, părți, persoane ale căror interese au fost vătămate printr-un act al primei instanțe și chiar martori, experți, interpreți și apărători), iar, pe de altă parte, din procedura simplă cerută de lege pentru declararea sa (cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, deci la instanța pe care părțile o cunosc de la judecata în primă instanță, și nu trebuie motivată, motivele de apel putând fi formulate și oral în ziua judecății sau deloc, fără ca nemotivarea să conducă la respingerea apelului declarat).
Apelul este o cale de atac de fapt și de drept
Spre deosebire însă de recurs, apelul este o cale de atac de fapt și de drept,
întru-cât devoluează cauza penală înaintea jurisdicției de gradul al doilea asupra tuturor chestiunilor de fapt și de drept, realizând o transmitere a dosarului de la judecătorii de prim grad la judecătorii de gradul al doilea, cu toate problemele de fapt și de drept. Prin apel se exercită un control integral asupra judecății în primă instanță, cu privire la
orice lipsă de legalitate sau de temeinicie a hotărârii pronunțate.
Declararea apelului declanșează o nouă judecată a cauzei în fond, în sensul că se reexaminează fondul cauzei cu privire la existența faptei, a săvârșirii ei cu vinovăție de către inculpat și a răspunderii penale a acestuia, cu o reexaminare a încadrării juridice a faptei, a circumstanțelor agravante și atenuante în care a fost săvârșită, a individualizării judiciare a sancțiunii penale, atât cu privire la felul pedepsei și la cuantumul acesteia, cât și a modalității de executare; de asemenea, se reexaminează pricina cu privire la latura civilă.
În reexaminarea cauzei, instanța de apel are dreptul de a administra noi probe, precum și de a da o nouă apreciere probelor administrate în cursul judecății în primă instanță, căci, având loc o nouă judecată a cauzei în fond, ea va putea face tot ceea ce putea face prima instanță.
Apelul este o cale de atac de reformare
O cale de atac este de reformare atunci când instanța superioară competentă să o soluționeze are dreptul de a schimba sau modifica hotărârea atacată. Apelul este o cale de atac de reformare, căci desființarea hotărârii apelate, în tot sau în parte, după cum ea este afectată de nelegalitate sau de netemeinicie, este însoțită, cu excepția cazurilor expres menționate în art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., de pronunțarea unei noi hotărâri de către instanța de apel, care va înlocui hotărârea primei instanțe.
Adoptarea noii hotărâri se face fără a se desființa, în prealabil, sentința atacată, cele două soluții-de admitere a căii de atac și de rezolvare a fondului cauzei-fiind concomitente.
Apelul este, uneori, o cale de atac de anulare
Calea de atac este de anulare în cazul în care instanța superioară, constatând existența unor erori de fapt sau de drept în hotărârea criticată, se imitează la anularea acesteia, urmând ca rejudecarea cauzei să se facă de instanța a cărei hotărâre a fost desființată. Apelul, deși preponderent de reformare, este în unele situații o cale de atac de anulare.
Astfel, în cazurile prevăzute de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., instanța de apel se rezumă doar la a desființa hotărârea apelată și a dispune trimiterea cauzei la prima instanță sau la instanța competentă, pentru ca aceasta să dea fondului cauzei o nouă soluționare.
Apelul este guvernat de principiul non reformatio in peius.
Neagravarea situației în propria cale de atac reprezintă o trăsătură comună căilor de atac ordinare. Astfel, și la judecata în apel, și la cea în recurs, precum și la rejudecarea cauzei după desființarea hotărârii în apel sau după casarea hotărârii în recurs, instanța nu poate crea o situație mai grea pentru cel a cărui cale de atac a fost admisă. Numai în aceste condiții părțile pot avea deplină libertate în exercitarea căii de atac, având siguranța că un asemenea demers nu va atrage o schimbare sau modificare a hotărârii atacate în detrimentul intereselor lor legitime.
CAPITOLUL II
EXERCITAREA CĂII ORDINARE A APELULUI
Formularea motivelor de apel
Judecata în apel (ca și cea în recurs), deși se înscrie în ciclul normal, obișnuit al procesului penal, este o judecată eventuală, și una obligatorie. Ea intervine numai în condițiile în care părțile în proces sau procurorul, nemulțumiți de soluția dată cauzei, uzează de dreptul de apel pe care legea li-l acordă; în lipsa unei declarații de apel, hotărârea dată de prima instanță de judecată, chiar nelegală și netemeinică, rămâne definitivă și se va bucura de autoritatea de lucru judecat pe care legea o conferă tuturor hotărârilor definitive.
Așadar, pentru a se ajunge la un control judecătoresc asupra hotărârii primei instanțe, este necesar să existe o declarație de apel din partea uneia dintre persoanele cărora art. 362
C. proc. pen. le dă dreptul de a acționa. Oricare dintre aceste persoane poate declara apel, formulând critici la adresa hotărârii primei instanțe. Aceste critici aduse hotărârii pronunțate de prima instanță constituie motivele de apel.
Motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, depus la instanța de apel cel târziu în ziua judecății Se observă că, în ceea ce privește motivele de apel, Codul nu prevede un termen pentru depunerea lor, așa cum se întâmplă în cazul recursului, permițând chiar formularea lor și oral în ziua judecății.
De altfel, în mod obișnuit redactarea hotărârii are loc după expirarea termenului de apel, astfel încât partea care declară apel nu are posibilitatea, în momentul declarării acestuia, să cunoască considerentele hotărârii pentru a putea motiva apelul. Declararea și motivarea căii de atac sunt două operații întotdeauna distincte și succesive, din punct de vedere cronologic, având fiecare în parte, o semnificație și o finalitate proprie, chiar dacă .uneori ele se realizează prin același act procedural.
În literatura de specialitate s-a arătat că declararea apelului constituie elemental volitiv al atacării unei hotărâri judecătorești, iar motivele sunt elementul logic al acesteia. Motivele justifică, prin arătarea temeiurilor care stau la baza lui, actul de voință pe care îl reprezintă folosirea căii de atac. Rolul motivelor invocate în susținerea apelului nu se limitează însă la simpla aducere la cunoștința instanței superioare anemulțumirilor produse de soluția pronunțată și a cauzelor acestor nemulțumiri. Prin motivarea căii de atac se precizează și se delimitează, în principiu, cadrul discuției în fața instanței de control și al judecății acestei instanțe.
Depunerea motivelor de apel este utilă și prin aceea că permite nu numai instanței, dar și procurorului și intimatului, să ia cunoștință de criticile pe care apelantul le aduce hotărârii primei instanțe. În acest fel, este ajutată și instanța de apel în verificarea hotărârii atacate și buna soluționare a apelului și se dă și posibilitatea procurorului și intimatului de a răspunde motivelor invocate de apelant.
Deși Codul de procedură penală nu prevede, în literatura de specialitate se vorbește de un memoriu-întâmpinare pe care intimatul îl poate depune ca răspuns la motivele formulate de apelant. După modelul reglementat de Codul de procedură civilă, care consacră întâmpinarea, aceasta reprezintă mijlocul procedural prin care intimatul, înainte de a se trece la judecarea apelului, își formulează apărările sale și argumentează netemeinicia motivelor invocate de apelant. Depunerea acestei întâmpinări nu este însă obligatorie, după cum nici depunerea motivelor de apel nu este obligatorie.
Deși legea nu face nicio diferențiere în ceea ce privește caracterul facultativ al motivării apelului, în literatura de specialitate s-a propus instituirea pentru procuror a obligației de a-și motiva în scris apelul, pentru ca motivele să poată fi cunoscute în prealabil de procurorul care participă la ședința de judecată, care este altul decât cel ce a declarat apelul; pentru o asemenea soluție, s-a arătat, pledează și faptul că retragerea apelului se hotărăște de procurorul ierarhic superior, care trebuie să cunoască motivele ce au stat la baza declarării apelului. Propunerea nu a fost însă însușită de legiuitor.
Practica legislativă cunoaște, în ce privește motivarea căilor de atac, două sisteme, unul obligatoriu și unul facultativ. În cadrul primului sistem, motivarea căii de atac constituie pentru cel ce o folosește o obligație a cărei neîpdeplinire este sancționată cu respingerea; potrivit celui de-al doilea, motivarea nu este imperativă, ci lăsată la latitudinea titularului căii de atac, care nu este ținut să înfățișeze, în scris sau oral, temeiurile pe care se sprijină folosirea acesteia. Codul de procedură penală român a adoptat, în ceea ce privește apelul, al doilea sistem.
Așadar, apelul nu trebuie motivat obligatoriu, Codul neprevăzând nicio sancțiune pentru nemotivarea acestuia. Simpla declarație de apel este suficientă, chiar fără arătarea vreunui motiv, pentru a aduce întreaga pricină-în măsura în care partea voiește și poate-
în fața instanței de apel, întrucât, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța este obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.
În aceste condiții, motivarea nu poate fi privită ca o condiție a admisibilității și a judecății apelului, ca o condiție legală esențială, a cărei neîndeplinire să ducă de plano la respingerea căii de atac.
Cu toate că legea permite un control integral al cauzei în apel, acesta intervine numai în condițiile în care apelul este declarat de toate părțile în proces sau de procuror, dacă acțiunea civilă se exercită din oficiu. Altfel, examinarea cauzei de către instanța de apel se face în anumite limite determinate de efectul devolutiv, de efectul extensiv și de cel al neagravării situației în propria cale de atac. În mod firesc și motivele de apel invocate de părți vor putea fi luate în considerare tot în raport de efectele apelului.
Devoluția cauzei în apel este determinată, pe de o parte, de persoana care a declarat apelul sau la care acesta se referă, iar, pe de altă parte, de calitatea pe care apelantul o are în proces. Ca urmare, criticile invocate de părți, pentru a putea fi luate în considerare de către instanță, vor trebui să se încadreze tot în aceste limite, referindu-se așadar doar la situația apelantului sau a persoanei la care se referă apelul.
Apelul inculpatului, spre exemplu, devoluează cauza numai cu examinarea soluției ce îl privește; atunci și motivele pentru care el poate ataca hotărârea primei instanțe trebuie să privească tot numai situația sa.
De asemenea, inculpatul nu poate critica hotărârea apelată pe motivul că nu au fost obligate, alături de el, la plata despăgubirilor în calitate de părți responsabile civilmente, și unele persoane indicate prin expertiza contabilă, întrucât solidaritatea este prevăzută de lege în interesul creditorului, și nu al debitorului care poate fi urmărit până la concurența întregii pagube, iar introducerea în cauză a părții responsabile civilmente nu se face la cererea inculpatului.
În cazul părții vătămate al cărei apel devoluează numai una din laturile procesului penal, motivele de apel vor trebui formulate numai cu privire la soluția adoptată cu privire la acea latură. Apelul părții vătămate se va putea îndrepta împotriva oricărei hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță (din cele susceptibile de apel), indiferent de infracțiunea sau infracțiunile cu privire la care s-a pronunțat instanța și indiferent de soluția pronunțată de prima instanță în rezolvarea acțiunii penale.
Partea vătămată poate să ceară, de exemplu, condamnarea inculpatului achitat sau față de care s-a dispus încetarea procesului penal, poate solicita majorarea pedepsei, aplicarea stării de recidivă, reținerea unor circumstanțe agravante, schimbarea încadrării juridice ori a modului de individualizare judiciară a pedepsei etc.
De asemenea, prin apelul său, ea poate critica temeiul în baza căruia s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, la fel ca și inculpatul. Apelul pârții vătămate, ca și al celorlalte părți în proces, poate viza numai acea parte din hotărâre ce se referă la situația sa, respectiv la inculpatul sau fapta ce i-a cauzat vătămarea, astfel că instanța, sesizată doar cu apelul uneia din părțile vătămate în cauză, nu va putea să majoreze decât pedeapsa aplicată pentru fapta îndreptată împotriva părții vătămate apelante, deoarece instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport de calitatea pe care o are apelantul în proces. Dacă persoana vătămată participă la proces ca parte vătămată, dar și ca parte civilă, cumulând cele două calități, ea va avea drept de apel și ca parte vătămată și ca parte civilă.
Apelul său va putea astfel să vizeze cauza în întregul ei, dar tot numai cu privire la acele dispoziții care se referă la situația sa.
În situația în care calitatea de parte civilă nu se cumulează cu cea de parte vătămată, motivele de apel invocate de partea civilă pot privi și modul de soluționare a acțiunii civile și modul de soluționare a acțiunii penale, dat fiind faptul că dreptul său de apel este recunoscut în ambele laturi ale procesului penal. Totuși, trebuie menționat faptul că motivele de apel ce vor putea fi invocate de partea civilă și luate în considerare de către instanța de apel nu vor putea privi soluția dată acțiunii penale decât în măsura în care aceasta a influențat modul de rezolvare a acțiunii civile. Așa cum, în cursul judecății în primă instanță, partea civilă poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii în măsura în care acestea au legătură cu pretențiile sale civile și dreptul de apel al acestei părți ar trebui să privească și acele dispoziții din hotărâre care se referă la latura penală, dar influențează modul de rezolvare a laturii civile.
Având în vedere faptul că prejudiciul ce face obiectul acțiunii civile este produs prin săvârșirea infracțiunii ce face obiectul acțiunii penale, firește că există și o condiționare între soluțiile date celor două acțiuni ce pot fi exercitate în procesul penal. Dar, ca regulă generală, acțiunea civilă se admite sau se respinge după cum sunt sau nu întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, existența infracțiunii și vinovăția făptuitorului neconducând întotdeauna la admiterea acțiunii civile.
Codul de procedură penală impune un anume mod de soluționare acțiunii penale doar în cazurile în care s-a dispus achitarea pentru că fapta nu există sau nu a fost săvârșită de inculpat și oprește instanța penală a se pronunța asupra acțiunii civile atunci când a pronunțat achitarea pentru că fapta nu e prevăzută de legea penală ori când a pronunțat încetarea procesului renal pentru că lipsește plângerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea organului competent sau pentru că există autoritate de lucru judecat.
Pentru toate celelalte cazuri de achitare sau de încetare a procesului penal, precum și în cazul adoptării unei hotărâri de condamnare a inculpatului (cu excepția reținerii circumstanței atenuante a provocării), soluția dată laturii civile nu este determinată de cea dată laturii penale. Ceea ce determină ambele soluții este situația de fapt, așa cum rezultă din probele administrate în cauză. Din aceste considerente, dreptul părții civile de a declara apel în latura penală este subordonat dreptului de apel în latura civilă, partea civilă neputând ataca acele părți din hotărâre ce se referă strict la latura penală, fără a produce efecte asupra pretențiilor civile formulate, cum ar fi durata pedepsei aplicate inculpatului ori modalitatea de executare a acesteia, tot așa cum chestiunile de fapt sau de drept ce țin însă numai de acțiunea penală, fără a avea legătură cu pretențiile civile invocate, nu pot face obiect al cererilor, excepțiilor ori concluziilor părții civile. De altfel, ca regulă generală, apelul unei părți nu poate privi decât situația acesteia, nu și pe cea a altor părți din proces. Ca urmare, partea civilă nu poate ataca acele dispoziții din hotărâre care se referă doar la inculpat și a căror modificare nu ar putea produce niciun efect asupra situației sale.
Pentru partea responsabilă civilmente, întinderea dreptului de apel este aceeași cu cea a părții civile, ea putând ataca și critica hotărârea primei instanțe, atât în dispozițiile sale civile, cât și în cele penale. La fel ca oricare dintre părțile în proces, partea responsabilă civilmente are un drept de apel personal, ea putând să atace hotărârea doar cu privire la acele dispoziții ce se referă la situația sa în proces. Cu titlu de excepție, ea poate critica însă și încălcarea de către prima instanță a dreptului de apărare al inculpatului, dată fiind subordonarea răspunderii sale civile față de cea a inculpatului. Este posibil ca inculpatul să fi avut suficiente mijloace pentru a respinge acuzația ce i se aduce și/sau să dovedească inexistența prejudiciului reclamat de partea civilă sau o întindere mai mică a acestuia, dacă ar fi fost citat ori adus la judecată, dacă ar fi beneficiat de asistența juridică impusă obligatoriu de lege, dar neasigurată de instanță, dacă instanța ar fi administrat probele pe care acesta le-a solicitat sau dacă i s-ar fi dat cuvântul în cadrul dezbaterilor judiciare; nerespectarea de către instanță a garanțiilor procesuale puse la îndemâna inculpatului pentru exercitarea dreptului de apărare l-a pus pe acesta în situația de a nu se fi putut apăra și, în aceleași timp, și partea responsabilă civilmente s-a găsit în aceeași postură. În condițiile pasivității inculpatului, care nu declară apel pentru a critica modul de a proceda al primei instanțe, partea responsabilă civilmente, căreia nu i s-ar permite să invoce viciile de procedură ce îl privesc pe inculpat, s-ar regăsi în fața instanței de apel în situația de a nu-și putea face o apărare corespunzătoare.
Ceea ce trebuie subliniat în acest caz este faptul că partea responsabilă civilmente acționează, primordial, în apărarea propriului său interes, acela de a nu fi obligată la repararea pagubei sau de a plăti despăgubiri mai reduse decât cele stabilite de prima instanță, și nu în apărarea interesului inculpatului. E evident, însă, că apelul părții responsabile civilmente îi va profita și inculpatului, chiar dacă acesta nu a declarat apel, întrucât instanța, în virtutea principiului extensiv al apelului, se va putea pronunța și în privința sa, fără a-i putea crea o situație mai grea (art. 373 C. proc. pen.). Dată fiind și posibilitatea apelării hotărârii de către partea responsabilă civilmente și în latura penală, instanța va putea chiar să schimbe și soluția dată acțiunii penale.
Partea responsabilă civilmente poate avea interese comune cu inculpatul, dar și interese contrare, caz în care apelul declarat va viza doar situația sa personală. Astfel, în apelul său, partea responsabilă civilmente poate invoca lipsa condițiilor prevăzute de lege
pentru răspunderea sa civilă ori lipsa solidarității pentru întreaga sumă la care a fost obligat inculpatul, poate solicita exonerarea sa de răspundere civilă ori limitarea ei. Spre exemplu, partea responsabilă civilmente, în calitate de garant al unui gestionar, poate declara apel pentru a răspunde solidar cu inculpatul numai în limitele garanției constituite, deși inculpatul rămâne să răspundă pentru întreaga pagubă. De asemenea, dacă în cursul judecății, inculpatul a acceptat un anumit cuantum al despăgubirilor civile, mai mare decât cel real, partea responsabilă civilmente poate face apel pentru a reduce obligația sa la cuantumul real al pagubei, deoarece pentru ea nu operează principiul disponibilității pe care 1-a folosit inculpatul. Apelul părții responsabile civilmente poate fi admis în acest sens, chiar dacă față de inculpat se menține răspunderea sa civilă ori se mențin despăgubirile civile acordate prin hotărârea atacată
Limitele în care pot fi invocate motivele de apel de către părți se răsfrâng și asupra apelurilor declarate de reprezentanții și apărătorii părților, respectiv de soțul inculpatului, căci aceste persoane nu acționează, prin declararea apelului, pentru apărarea unui interes propriu, ci pentru apărarea intereselor titularilor dreptului de apel.
Apelul procurorului, în cauzele în care acțiunea civilă se promovează și se exercită din oficiu, declarat fără niciun fel de precizare cu privire la persoanele sau faptele la care se referă, are un efect devolutiv integral și, ca urmare, criticile aduse de acesta hotărârii nu cunosc limitări, putând viza orice aspect de fapt sau de drept. Acest drept plenar de a folosi calea de atac a apelului, recunoscut procurorului este, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, în concordanță cu prevederile constituționale potrivit cărora, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Drept consecință a apărării acestor interese generale, procurorul poate uza de dreptul său de apel în favoarea sau în defavoarea oricăreia dintre părțile implicate în exercitarea acțiunii penale. Faptul că procurorul exercită în procesul penal funcția de învinuire (de acuzare), nu trebuie să conducă la ideea că procurorul poate face apel exclusiv în sensul agravării situației inculpatului. Dimpotrivă, dacă inculpatul a fost condamnat pe nedrept de prima instanță sau la o pedeapsă neconformă ori la o sancțiune inadecvată vinovăției sale ori a fost judecat cu nerespectarea regulilor procedurale sau a garanțiilor procesuale instituite de lege pentru apărarea sa, procurorul poate declara apel în favoarea acestuia, astfel încât soluția dată cauzei să fie legală și temeinică.
Motivele de apel formulate de procuror vor putea privi orice aspect al cauzei și în cauzele în care acțiunea civilă se promovează de partea civilă și aceasta a declarat apel; dacă partea civilă nu declară apel, apelul procurorului este limitat la latura penală a cauzei, iar motivele de apel pe care acesta le va putea invoca vor privi numai latura penală.
Condiționarea apelului procurorului de existența apelului părții civile ridică un semn de întrebare cu privire la motivele de apel pe care acesta le poate invoca: se poate urmări prin declararea apelului modificarea hotărârii primei instanțe în defavoarea părții civile? Considerăm că răspunsul este afirmativ. Procurorul poate declara apel în favoarea ori în defavoarea oricăreia dintre părți, în funcție de cum apreciază că hotărârea este nelegală sau netemeinică; procurorul nu este adversarul instanței și nici al vreuneia dintre părți; el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Dacă ar fi să considerăm că, subordonând dreptul procurorului de a face apel manifestării de voință a părții civile de a face apel, legiuitorul a intenționat să impună procurorului declararea apelului numai în favoarea părții civile, acordarea dreptului de apel procurorului ar fi lipsită de utilitate, ceea ce nu poate fi acceptat.
Ca urmare, apelul procurorului va putea urmări și agravarea situației părții civile prin reducerea cuantumului despăgubirilor acordate acesteia de către prima instanță sau înlăturarea lor, dacă procurorul apreciază că din probele administrate nu rezultă o asemenea valoare a prejudiciului sau nu rezultă existența prejudiciului. De asemenea, procurorul va putea critica și obligarea părții responsabile civilmente în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor către partea civilă.
Influența efectului devolutiv asupra motivelor de apel are loc nu numai cu privire la motivele invocate de părți, ci și asupra celor pe care instanța le poate lua în considerare din oficiu. Instanța nu este ținută în examinarea cauzei de motivele formulate de părți, iar admiterea apelului nu este condiționată de temeinicia motivelor invocate în susținerea lui, apelul putând fi admis și în baza altor motive, ridicate din oficiu.
Prin urmare, este de ajuns să existe o declarație de apel, chiar nemotivată, pentru ca instanța superioară să fie obligată în conformitate cu regula de bază a rolului activ, prevăzută de art. 4 C. proc. pen., precum și cu dispozițiile art. 287 alin. 1 și art. 371 alin. 2 C. proc. pen., să ia în considerare orice temei de fapt sau de drept, indiferent dacă a fost invocat sau nu de către apelant, și să se pronunțe orice soluție corespunzătoare legii și adevărului.
Luarea în considerare, din oficiu, a erorilor de fapt sau de drept poate avea loc numai în condițiile în care prin aceasta nu se agravează situația celui care a declarat apel. În caz contrar, instanța, în lipsa unui apel declarat de o parte cu interese contrare sau de procuror, constatând o eroare de fapt sau de drept produsă în favoarea părții care a declarat apel, nu va putea desființa hotărârea pentru acele lipsuri.
Examinarea cauzei și cu privire la alte erori decât cele invocate de apelant poate privi, prin extindere, și situația părților din proces care nu au declarat apel ori chiar a celor care au declarat apel, dar ulterior și l-au retras. Instanța va putea hotărî și în privința acestora, fără însă ca prin reținerea greșelilor făcute de prima instanță să poată îngreuna situația acestora.
Așadar, motivele de apel vor putea fi invocate, luate în considerare și vor putea produce efectele în vederea cărora au fost formulate, numai în limitele în care are loc judecata în apel.
Judecata în apel poate fi însă limitată și numai la chestiuni ce nu țin de rezolvarea fondului cauzei, căci art. 362 alin. (1) acordă drept de apel și martorilor, experților, interpreților și apărătorilor în ce privește cheltuielile judiciare cuvenite acestora, precum și oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură a instanței. Apelul acestor persoane promovează o examinare a măsurilor luate în chestiuni adiacente cauzei, cum sunt cele privind cheltuielile datorate martorului, retribuțiile sau indemnizațiile pentru activitatea depusă în proces de expert, interpret sau apărător ori dispozițiile prin care s-a adus o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane care nu este parte în proces; pe cale de consecință, criticile ce vor putea fi formulate de aceste persoane la adresa hotărârii primei instanțe vor putea privi doar acele dispoziții ce se referă la situația lor
Potrivit art. 190 C. proc. pen., martorul, expertul și interpretul chemați de organul de urmărire penală ori de instanța de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor.
Martorul, expertul și interpretul care sunt salariați au dreptul și la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată. Dacă martorul nu este salariat, dar obține venit din muncă, este îndreptățit să primească și o compensare. Separat de plata cheltuielilor și de cea a venitului de la locul de muncă, expertul și interpretul au dreptul la o retribuție pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile și condițiile prevăzute prin dispozițiile legale.
În ceea ce îl privește pe apărător, acesta are dreptul la un onorariu, potrivit Legii
nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare, fie stabilit de el de comun acord cu partea client, în cazul apărătorului ales, fie stabilit prin Protocolul încheiat între Ministerul Justiției și Uniunea Barourilor din România, în cazul apărătorilor desemnați din oficiu sau care acordă asistență juridică gratuită la cerere.
Ca urmare, poate constitui motiv de apel faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor, indemnizațiilor sau onorariilor pretinse de martor, expert, interpret sau apărător ori a rezolvat netemeinic sau nelegal cererea de a se acorda cheltuieli judiciare.
Pentru persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate printr-un act sau
printr-o măsură a instanței, motivele de apel trebuie să se refere la actul sau măsura ce a cauzat vătămarea.
Titularii apelului
Sub acest aspect se poate constata că legea a menținut aceiași titulari ca și în cazul recursului când acesta avea regimul de singură cale ordinară de atac. Acest motiv a determinat literatura de specialitate să aprecieze că, pe acest plan, rămân a fi pertinente atât problemele de ordin teoretic, cât și cele de practică judiciară care au însoțit tratarea persoanelor care puteau să atace cu recurs hotărârile judecătorești.
De regulă, dreptul de apel aparține fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecății în primă instanță, întrucât fiecare dintre asemenea subiecți are dreptul să-și găsească o justă soluționare a cauzei, iar interesul reprezintă justificarea fiecărei acțiuni în justiție, însă el nu poate fi folosit decât „în sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal și numai referitor la acel conținut al hotărârii atacate care privește interesele pe care le reprezintă în procesul penal”.
Potrivit art. 362, pot face apel:
Procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă
Inculpatul în ce privește latura penală și latura civilă. Împotriva sentinței de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel și în ce privește temeiurile achitării sau încetării procesului penal;
Partea vătămată, în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce privește latura penală
Partea civilă și Partea responsabilă civilmente, în ce privește latura civilă
Interpretul, apărătorul cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora
precum și orice altă persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței.
Acești titulari ai dreptului de apel pot fi împărțiți în două categorii: în prima categorie sunt cuprinse persoanele care, prin apelul declarat, determină o examinare a soluțiilor pronunțate cu privire la acțiunea penală și la acțiunea civilă exercitată în procesul penal în a doua categorie, intră persoanele care determină numai o examinare a măsurilor luate în chestiuni adiacente cauzei, cum sunt măsurile privitoare la cheltuielile judiciare sau dispozițiile prin care s-au cauzat vătămări unor persoane ce nu sunt părți în proces.
În materia titularilor apelului au intervenit modificări atât prin Legea nr. 281/2003 cât și prin Legea nr. 356/2006, după cum voi detalia în cele ce urmează.
Procurorul ca titular al apelului
Având obligația să vegheze la respectarea legalității, procurorul, potrivit art. 362
lit. a C. proc. pen, poate face apel în ceea ce privește latura penală și latura civilă.
Apelul procurorului în ce privește latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepția cazurilor în care acțiunea civilă se exercită din oficiu.
Astfel, în ipoteza în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, procurorul este obligat, prin prisma dispozițiilor art. 17 și 18 alin 2 să susțină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă. În acest sens, având în vedere că folosirea căii de atac a apelului de către procuror reprezintă un aspect al exercitării acțiunii civile, este limpede că ori de câte ori prin infracțiune au fost vătămate interesele patrimoniale ale uneia din persoanele menționate mai sus, procurorul are nu numai facultatea, ci și obligația de a declara apel pentru apărarea drepturilor patrimoniale ale acesteia, indiferent dacă o asemenea persoană s-a constituit sau nu parte civilă ori dacă a atacat sau nu cu apel hotărârea pronunțată în cauză.
În același sens, procurorul are, necontestat, dreptul de a declara apel independent de poziția persoanei vătămate, și în alte cazuri decât cele arătate sus, în care acțiunea civilă capătă caracter oficial. Astfel, în art. 348 se arată că instanța rezolvă din oficiu acțiunea civilă nu numai în cazurile prevăzute în art. 17, ci și în cazurile în care acțiunea civilă are ca obiect restituirea lucrului, desființarea totală ori parțială a unui înscris, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Este evident că și în asemenea situații procurorul poate folosi calea apelului chiar dacă persoana vătămată a rămas inactivă, neexercitând acțiunea civilă sau nedeclarând apel.
În aceste condiții, afirmația potrivit căreia „dreptul procurorului de a face apel nu este limitat și subordonat dreptului părților de a face apel” nu mai este dualitate în ceea ce privește critica modului de soluționare a laturii civile decât în ipoteza în care acțiunea civilă este obligatorie.
În considerarea noilor reglementări introduse în ceea ce privește aptitudinea procurorului de a declara apel urmează a se constata că nu mai sunt actuale o serie de soluții prin care instanțele statuau că dreptul procurorului de a face apel în latură civilă nu este legat de conduita procesuală a părții civile.
Având dreptul și obligația de a veghea la respectarea legalității procesului penal procurorul poate folosi calea de atac a apelului ori de câte ori, pe parcursul procesului penal, au fost efectuate activități prin încălcarea dispozițiilor legale, chiar dacă actele nelegale prejudiciază, în mod direct, părțile din proces și acestea rămân în pasivitate față de aceste încălcări ale legii. În acest sens, s-a subliniat, în mod corect, în literatura de specialitate că prin derogare de la dreptul de dispoziție al persoanei vătămate de a denunța vătămarea ce i
s-a cauzat în drepurile sale procesuale și de la regula acoperirii neregularității actelor nelegale, dispozițiile art. 197 alin. 4 permit luarea în considerare din oficiu a încălcărilor dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
În raport cu aceste considerații vor fi nelegale soluțiile instanțelor care resping apelul procurorului invocat pentru nelegala citare a inculpatului sau pentru nelegala citare a părții civile, când aceste părți nu și-au valorificat dreptul propriu de a face apel.
Inculpatul ca titular al apelului
Fiind persoana care poate fi trasă atât la răspundere penală, cât și la răspundere civilă, inculpatul, potrivit art. 362 lit. b, poate face apel în ceea ce prive latura penală și latura civilă a cauzei.
De asemenea, inculpatul poate face apel împotriva sentinței de achitare sau de încetare a procesului penal, în ceea ce privește temeiurile achitării sau încetării procesului penal.
Însă, inculpatul nu poate apela hotărârea primei instanțe fără un interes personal legitim. Prevăzând posibilitatea ca inculpatul să poată ataca cu apel o hotărâre de achitare, legea a avut în vedere hotărârea sau partea din hotărâre prin care însuși inculpatul a fost achitat.
În practica judiciară, s-a decis astfel că nu există un asemenea interes când inculpatul pretinde prin motivele de apel că prima instanță a achitat greșit un coinculpat sau că a încălcat dreptul de apărare al altui inculpat; când inculpatul susține că, în mod greșit, prima instanță n-a extins procesul penal asupra unei persoane netrimise în judecată, dar care ar fi participat la săvârșirea infracțiunii ce i se impută; când inculpatul, după ce a achiesat în fața primei instanțe la plata despăgubirilor civile la care a fost obligat, se plânge în apel împotriva acestei măsuri; când, prin motivele de apel, inculpatul susține că, în mod netemeinic și nelegal, instanța de prim grad n-a stabilit obligația solidară la despăgubiri și a altui inculpat ori n-a introdus în cauză ca parte responsabilă civilmente, o anumită persoană sau, deși a făcut aceasta, a
absolvit-o de răspunderea civilă.
Legea prevede că, pentru inculpat, apelul poate fi declarat și de către reprezentantul legal, de către apărător și de soțul inculpatului. Față de această dispoziție legală, tatăl inculpatului major nu poate declara apel pentru acesta din urmă, neavând calitatea de reprezentant legal, de apărător sau de soț, singurele situații care, potrivit dispozițiilor
sus-menționate, ar fi îndreptățit să se exercite această cale de atac pentru inculpat.
Potrivit art. 362 alineat final, pentru inculpat poate declara apel și apărătorul.
Într-o asemenea situație titular al apelului rămâne în continuare inculpatul care poate susține că nu își însușește apelul declarat de apărătorul său. În lipsa unor precizări ale legii, într-o atare situație achiesăm la opinia potrivit căreia soluția pe care ar trebui să o pronunțe instanța de apel este aceea a respingerii apelului ca inadmisibil. În orice caz, instanța nu se poate desiza fără a pronunța o soluție, așa cum greșit s-a procedat, uneori, în practica judiciară.
În legătură cu același aspect, instanța supremă a decis că în lege nu se menționează ca apărătorul care declară apel pentru inculpat trebuie să fie angajat personal de către acesta.
Astfel, legal, poate declara apel pentru inculpat apărătorul acestuia, chiar dacă a fost angajat de către o terță persoană.
Partea vătămată ca titular al apelului
Anterior adoptării Legii nr. 356/2006, apelul părții vătămate era dublu condiționat: pe de o parte, infracțiunea care constituia obiectul cauzei trebuia să fie dintre cele pentru care era necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar pe de altă parte, apelul trebuia să vizeze numai latura penală a cauzei.
De lege lata, potrivit art. 362 alin. 1 lit. c partea vătămată poate face apel în ce privește latura penală. Art. 362 alin. 1 lit. c, înainte de a fi modificat prin Legea nr. 356/2006,
a fost declarat ca fiind contrar prevederilor constituționale. Actuala formă a normei în discuție nu este însă urmarea jurisprudenței Curții Constituționale. Astfel, eliminarea referirii la modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale, are în vedere modificarea art. 361, în conformitate cu care cauzele penale al căror obiect constă în infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate presupun desfășurarea judecății doar în primă instanță, respectiv recurs. Cu alte cuvinte, sentințele pronunțate în asemenea dosare nu pot fi criticate decât prin intermediul căii ordinare de atac a recursului, calea de atac a apelului fiind exclusă. În această perspectivă, este limpede că nu se poate restricționa un drept procesual care nu mai este reglementat. Pentru partea vătămată pot face apel reprezentantul legal sau apărătorii. Există posibilitatea ca partea vătămată să cumuleze și calitatea de parte civilă, atunci când a suferit și o vătămare materială. În această ipoteză, partea vătămată poate ataca prin intermediul căii de atac a apelului, hotărârea primei instanțe, atât sub aspectul laturii penale cât și sub aspectul laturii civile.
Partea civilă și partea responsabilă civilmente ca titulare ale apelului
Anterior adoptării Legii nr. 356/2006, partea civilă și partea responsabilă civilmente puteau face apel doar în ce privește latura civilă a cauzei. Această dispoziție legală a fost, însă, declarată ca fiind contrară prevederilor Constituției României, republicată, de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 482/2004, în măsura în care partea civilă și partea responsabilă civilmente nu pot declara apel decât în latura civilă a cauzei. În considerarea jurisprudenței Curții Constituționale, de lege lata, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot face apel în ce privește latura penală și civilă a cauzei.
În aceste circumstanțe se constată că soluțiile jurisprudențiale anterioare anului 2006, fundamentate pe restricționarea dreptului de a declara apel pentru partea civilă și partea responsabilă civilmente doar în ceea ce privește latura civilă a cauzei nu mai sunt relevante.
Se remarcă însă aspectul că era posibil ca și în apelul său, în anumite situații pentru corecta soluționare a laturii civile, partea civilă să critice aspecte legate de latura penală a cauzei, dacă acestea aveau rezonanțe asupra modului de rezolvare a laturii civile.
Un asemenea mod de a privi lucrurile era impus de însăși legătura de cauzalitate dintre infracțiune și prejudiciul ce se urmărea a fi reparat prin acțiunea civilă al cărei titular este partea civilă.
De aceea, invocarea în apelul părții civile a unor aspect legate de latura penală nu trebuia să conducă la respingerea apelului ca inadmisibil atâta timp cât apelantul (partea civilă) demonstra legătura extinderii între aspectul penal criticat și latura civilă a cauzei.
Pentru partea civilă și partea responsabilă civilmente apelul poate fi declarat și de către reprezentantul legal ori de către apărător. Rezultă că, în ipoteza care partea civilă este majoră, calea de atac nu poate fi exercitată de tatăl acesteia, acesta neavând calitatea de reprezentant legal. În aceste condiții, apelul va fi respins ca inadmisibil, fiind declarat de o persoană fără calitate procesuală.
Martorul, expertul, interpretul și apărătorul ca titulari ai apelului
Potrivit art. 362 lit. e, martorul, expertul, interpretul și apărătorul pot face apel cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora.
Aceste persoane, deși nu sunt părți în procesul penal, pot, totuși, în calitate de subiecți procesuali, să se plângă împotriva acestor dispoziții din hotărâre prin care drepturile lor, în legătură cu desfășurarea procesului penal, au fost încălcate.
Dreptul acestor persoane de a declara apel este, însă, strict limitat la aspecte care vizează cheltuielile judiciare (cheltuieli de deplasare, de cazare și hrană, venitul nerealizat, etc). Reglementarea este judicioasă pentru că prermite rezolvarea în același cadru a tuturor problemelor adiacente procesului penal, evitându-se angajarea persoanelor prevăzute în
art. 362 alin. 1 lit. e în alte cauze civile pe calea unei acțiuni civile ulterioare separate.
În privința apărătorului, subliniem că apelul, în ipoteza prevăzută de art.362 lit. e. este exercitat în nume propriu, și nu în numele părții pe care a asistat-o sau a reprezentat-o în cauza penală.
Dreptul de a face apel al oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței
Potrivit art. 362 lit. f, poate face apel orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței.
Această reglementare vădește concepția legiuitorului de a nu limita sfera titularilor apelului numai la subiecții procesuali care au participat în cauza penală, lăsând posibilitatea, în mod practic, oricărei persoane vătămate în drepturile sale, prin desfășurarea procesului penal, să ceară anularea actului sau măsurii dispuse de instanță și prin care i-au fost prejudiciate interese legitime.
Din modul de redactare a textului legii, de regulă, în ipoteza pe care o analizăm, apelul este declarat împotriva încheierilor sau actelor instanței prin care au fost vătămate interese legitime ale unor persoane străine de cauza penală.
Sub aspectul obiectului pe care-l are apelul unei asemenea persoane trebuie subliniat faptul că nu sunt vizate aspecte legate de fondul cauzei. O asemenea concluzie rezultă, credem, din poziția specifică a persoanei în raport cu acțiunile rezolvate în procesul penal, și anume, acest titular al apelului nefiind parte în proces, nu are drepturi și obligații care izvorăsc din rezolvarea acțiunile procesul penal și, în consecință, vătămarea ce i s-a produs nu este legată de fondul cauzei.
Poate declara apel, în acest sens, persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate prin aplicarea sechestrului asigurător asupra unor bunuri care-i aparțin în mod exclusiv.
O asemenea persoană poate uza de calea apelului, deși nu este parte în procesul penal.
Întrucât în dispozițiile legii se arată că orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate poate face apel, apreciem că și persoanele juridice pot folosi calea de atac a apelului, dacă sunt realizate condițiile prevăzute de lege.
În cazul persoanelor ale căror interese legitime au fost vătămate printr-un act sau o măsură a instanței, poate face apel și reprezentantul legal sau apărătorul.
CAPITOLUL III
TERMENUL EXERCITĂRII APELULUI
Termenul general de apel
Concept și caracterizare
În vederea folosirii căii de atac a apelului, legea prevede intervale de timp determinate în care cei îndrituiți pot declara apel. Fixarea unui termen de apel se justifică prin necesitatea de a asigura realizarea principiului promptitudinii represiunii. Lipsa unui termen de apel ar conduce fie la executarea de îndată a hotărârii penale, fie la posibilitatea atacării oricând cu apel a unor asemenea hotărâri. Existența unui termen de apel răspunde atât nevoii de a se asigura un control judecătoresc asupra hotărârilor pronunțate, înainte de a se trece la punerea lor în executare, cât și necesității de a se asigura operativitatea în procesul penal.
Potrivit art. 363 alin. 1, termenul general de apel este de 10 zile. Sunt însă situații în care normala desfășurare a procesului penal impune ca apelul să fie exercitat în termen mai scurt de 10 zile.
Astfel, potrivit art. 477 alin. 1, termenul de apel împotriva hotărârii instanței în cazul judecării unor infracțiuni flagrante este de 3 zile. Când constată că judecata nu se poate desfășura potrivit procedurii speciale prevăzute pentru unele infracțiuni flagrante, instanța dispune, în baza art. 472, ca soluționarea cauzei să se facă potrivit procedurii obișnuite, termenul de apel fiind de 10 zile, și nu cel de 3 zile prevăzut de art. 477 alin. 1 C. proc. pen.
Sub aspectul naturii sale, termenul de apel poate fi, după caz peremptoriu sau dilatoriu.
Termenul de apel este peremptoriu sub aspectul exercitării dreptului de apel, titularul putând să promoveze calea ordinară de atac în interiorul intervalului de timp prevăzut de lege. Neexercitarea apelului în termenul prevăzut de lege duce la respingerea acestuia ca tardiv.
Termenul de apel este dilatoriu sub aspectul posibilității de punere executare a hotărârii judecătorești penale. Astfel, potrivit art. 416 pct. 2 lit.a, hotărârea judecătorească va putea fi pusă în executare numai la data expirării termenului de apel, când aceasta rămâne definitivă prin neapelare până în acel moment.
În această ipoteză, așadar, actul procedural al punerii în executare poate fi efectuat numai după trecerea termenului de apel, ceea ce face ca acest termen să fie dilatoriu.
Momentul de la care curge termenul de apel
Sub aspectul calculării termenului de apel, din lege se desprind trei moduri de calcul distincte, în funcție de titularii apelului. Astfel, legea prevede momente diferite de la care curge termenul pentru procuror, părți sau alte persoane ca pot face apel.
Momentul de la care curge termenul de apel pentru procuror
Momentul de la care curge termenul de apel pentru procuror este diferit, după cum a participat sau nu la dezbaterile ce au avut loc în cauză..
Când procurorul a participat la dezbateri, termenul curge pentru acesta de la pronunțarea hotărârii.
În cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea de către parchet a adresei de trimitere a dosarului. În vederea realizării operativității în procesul penal, instanța este obligată ca, după redactarea hotărârii, să trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta este obligat să-l restituie după expirarea termenului de apel.
Momentul de la care curge termenul de apel pentru părți
Pentru părți, momentul de la care curge termenul de apel este în funcție de prezența sau absența acestora la dezbateri sau la pronunțare.
Astfel, potrivit art. 363 alin. 3, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare.
Pentru părțile care au lipsit atât la dezbateri, cât și la pronunțare, precum și pentru inculpatul deținut, ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, ori pentru iculpatul internat într-un centru de muncă și reeducare sau într-un institut medical educativ care au lipsit la pronunțare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.
La redactarea acestui text de lege, legiuitorul a avut în vedere, în 1968, reglementarea unui cadru procesual pentru exercitarea apelului care să corespundă diferitelor ipostaze în care se poate afla inculpatul pe parcursul procesului penal. Rațiunea utilizată era similară aceleia în baza căreia erau stabilite cazurile de asistență juridică obligatorie: constatarea limitării libertății de mișcare a inculpatului. Se observă, însă, că prin Legea nr. 356/2006, cadrul legal al asistenței juridice obligatorii a fost sensibil modificat, prin renunțarea la asistența juridică obligatorie pentru o serie de ipoteze, dar și prin adăugarea altor noi cazuri.
În aceste condiții, de lege ferenda, se apeciază, în perspectiva adoptării noului Cod de procedură penală, că se impune modificarea și a art. 353 alin. 3, prin raportare la art. 171
alin. 2 C.proc. pen.
În ipoteza avută în vedere în art. 363 alin. 3, termenul de apel curge de la comunicarea legal îndeplinită. Astfel fiind, în cazul în care comunicarea copiei de pe dispozitiv s-a făcut la altă adresă decât cea cunoscută în dosar ca fiind adresa unde locuiește inculpatul, apelul depus de apărătorul inculpatului, după trecerea a mai mult de 10 zile de la comunicarea astfel făcută, urmează a fi considerat ca depus în termen.
În mod corect, în practica judiciară s-a arătat că inculpatul care a lipsit atât la judecată cât și la pronunțare, luând cunoștință de condamnarea sa numai ca urmare a apelului făcut de Parchet împotriva acestei sentințe, este în drept să declare apel, chiar dacă între timp apelul făcut de procuror a fost soluționat. În aceste condiții, obligația legală de comunicare a copiei de pe dispozitiv nefiind îndeplinită, termenul legal de apel nu începuse să curgă pentru inculpat.
S-a pus problema de a ști dacă este necesară comunicarea copiei de dispozitivul hotărârii atunci când un alt act procedural efectuat demonstrează partea a luat cunoștință de existența hotărârii respective. Potrivit unui punct de vedere (așa-numita teorie a echipolenței) orice act care a pus partea în situa de a cunoaște hotărârea pronunțată este similar cu comunicarea copiei de dispozitiv. Potrivit unui alt punct de vedere, pe care îl consider întemeiat prevederile art. 363 alin. 3 sunt categorice, reglementând în mod riguros, fără a lăsa posibilitatea vreunei interpretări, momentul de când începe a curge termenul de apel atunci când partea a lipsit atât la dezbateri, cât și la pronunțare. Totodată, prin adoptarea soluției bazate pe teoria echipolenței, s-ar ajunge la scurtarea termenului prevăzut de lege pentru declararea apelului, ceea ce nu poate fi admis.
În concluzie, atâta timp cât părților nu li s-a comunicat o copie de pe dispozitivul hotărârii (când este necesară comunicarea) acestea sunt încă în termen de a declara apel, chiar dacă între timp sentința a fost atacată de alți participanți procesuali.
În practica instanțelor de judecată s-a stabilit că greșita comunicare a copiei de pe dispozitivul hotărârii către partea care a fost prezentă la dezbateri nu poate să determine prorogarea termenului de apel. În acest sens, termenul de apel începe să curgă de la data pronunțării hotărârii, iar nu de la data comunică copiei de pe dispozitiv.
În economia dispozițiilor legale privind conținutul hotărârilor judecătorești
și pronunțarea acestora sunt unele reglementări care, prin natura lor, oferă părților posibilitatea să ia cunoștință de drepturile pe care le au în privința atacării cu apel a hotărârii judecătorești prin care le sunt stabilite anumite drepturi si obligații.
Astfel, în art. 357 alineat final se arată, între altele, că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă întotdeauna mențiunea că hotărârea este supusă apelului cu arătarea termenului în care poate fi exercitat și menționarea datei când hotărârea a fost pronunțată, și că pronunțarea s-a făcut în ședință publică. În legătură cu această reglementare se pune întrebarea care sunt consecințele asupra exercitării dreptului de apel în cazul în care instanța a indicat greșit momentul de la care curge termenul de apel, în ipoteza în care partea interesată a fost prezentă la dezbateri.
În dispozițiile art. 358 alin. 3 se arată că, după pronunțare, președintele explică părților prezente că pot declara apel. În cazul în care nu s-ar îndeplini această prevedere a legii și în măsura în care părții interesate i s-ar produce o vătămare privind exercitarea dreptului de apel, consecința poate fi nulitatea relativă.
În anumite cazuri, legea conține dispoziții speciale privind întinderea termenului de apel și momentul de la care acesta curge. Astfel, în procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante, potrivit art. 477 alin. 1, termenul de apel împotriva hotărârii instanței este de 3 zile de la pronunțare. Durata acestui termen și momentul din care curge se explică prin însuși caracterul urgent al procedurii speciale în care este reglementat.
În cazul în care o etapă a procesului penal s-a desfășurat potrivit procedurii urgente, iar în continuare, potrivit art. 472 alineat final, judecata s-a făcut potrivit procedurii obișnuite, termenul de apel este de 10 zile, și nu cel de 3 zile prevăzut de art. 477 alin. 1.
Momentul de la care curge termenul de apel pentru alte persoane (martori, experți, interpreți)
Potrivit art. 363 alin. 4, în cazul prevăzut de art. 362 lit. e, termenul de apel curge de la pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza.
Judecarea acestui apel se face numai după soluționarea cauzei, afară de cazul când procesul penal a fost suspendat. Precizez că, întrucât persoanele menționate mai sus nu sunt părți în procesul penal, instanța nu este obligată să le comunice copie după dispozitivul hotărârii.
Indiferent de titularul apelului și indiferent de momentul din care termenul de apel începe să curgă, acesta este un termen procedural și se calculează potrivit dispozițiilor
art. 183. În consecință, și în privința acestui termen operează prorogarea legală.
Astfel, dacă termenul de apel a expirat într-o zi nelucrătoare potrivit art.186 alineat final, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.
Repunerea în termen
În materia termenelor procedurale funcționează principiul continuității lor ele neputând fi întrerupte și nici suspendate.
În vederea ocrotirii drepturilor subiecților procesuali, legea a prevăzut posibilitatea suspendării curgerii termenului de exercitare a dreptului de apel când cel interesat dovedește că neexercitarea căii de atac a fost cauzată de existent unor cauze temeinice de împiedicare.
În asemenea situații, partea interesată este repusă în dreptul de a promova apelul.
În acest sens, în dispozițiile Codului de procedură penală sunt reglementate instituțiile repunerii în termen și apelul peste termen.
Repunerea în termen este prevăzută în art. 364, în care se arată că apelul introdus după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut termen dacă instanța de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Până la soluționarea repunerii în termen, instanța de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.
După cum se poate observa, în vederea repunerii în termen, instanța ce apel trebuie să constate existența cumulativă a două condiții, și anume: întârzierea să fie determinată de o cauză temeinică de împiedicare a declarării apelului și cererea de apel să fie făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepse sau a despăgubirilor civile.
În ceea ce privește prima condiție, de la caz la caz, instanța are latitudinea să aprecieze dacă situația invocată de apelant a constituit în mod efectiv o cauză de împiedicare a declarării apelului.
Netemeinicia cauzei de împiedicare a declarării apelului conduce la respingerea cererii de repunere în termen.
Legea nu definește conținutul sintagmei cauză temeinică de împiedicare, aspect care a condus la formularea unor puncte de vedere diferite în literatura de specialitate și practica judiciară, nuanțate în funcție de specificul fiecărui caz. În general, se consideră că titularul dreptului de apel se poate prevala de dispozițiile art. 364 atunci când a fost împiedicat să declare apel în termen de un caz fortuit sau de un caz de forță majoră. O asemenea situație ar putea fi pierderea facultăților mintale în perioada în care urma a fi declarat apelul, o inundație, un incendiu sau o altă calamitate etc.
În practica instanțelor de judecată s-a apreciat (soluție adoptată și de către doctrina procesual penală) că poate fi considerată drept o cauză temeinică de împiedicare și împrejurarea că instanța de fond, pronunțând hotărârea prin înscrierea minutei în mod eronat în condica de ședință, a determinat partea de a nu cunoaște ceea ce s-a hotărât, aspect care a condus la starea acesteia de pasivitate împotriva unei sentințe care, în mod obiectiv, îi lezează interesele și pe care, dacă ar fi cunoscut-o, ar fi atacat-o cu apel.
În ceea ce privește cea de a doua condiție, nu sunt probleme deosebite, rezultând că instanța trebuie să o considere ca fiind îndeplinită dacă cererea s-a făcut în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
În raport cu „conținutul timp”, termenul prevăzut de art. 364 este un termen maxim, fiind indicat intervalul cel mai mare de timp în care poate fi efectuat actul.
În consecință, cererea de repunere în termen poate fi făcută și înainte de începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. În raport cu aceste considerații, apare ca nelegală hotărârea instanței prin care se arată că cel care solicită repunerea în termen trebuie să facă dovada că cererea a fost făcută după începerea executării pedepsei, dar nu mai târziu de 10 zile de la acel moment.
Această soluție este greșită, deoarece termenul de 10 zile este prevăzut numai pentru situația în care împotriva celui care face apel a început executarea hotărârii, cel împotriva căruia nu a început executarea putând face apel și înainte de expirarea acestui interval de timp.
Apelul peste termen
Dacă, în cazul repunerii în termen, cel ce declară apel a fost prezent atât la judecată, cât și la pronunțare, în cazul apelului peste termen, partea a lipsit atât la judecată, cât și la pronunțare.
Potrivit art. 365 alin. 1, partea care a lipsit atât la toate termenele de judecată cât și la pronunțare poate declara apel și peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispozițiilor privind despăgubirile civile.
Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea decât dacă instanța de apel dispune în acest sens.
Pentru a putea exercita apelul peste termen, legea prevede realizarea cumulativă a două condiții, și anume, partea să fi lipsit atât la toate termenele de judecată cât și la pronunțare și apelul să fie declarat cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a începerii executării dispozițiilor privind despăgubirile civile
Anterior adoptării Legii nr. 356/2006, pentru admiterea unei cereri de apel peste termen se impunea ca partea să fi lipsit la judecată. Această condiție a primit interpretări diferite în literatura juridică și practica judiciară. Astfel, unele instanțe au arătat că această condiție nu trebuie înțeleasă ca referindu-se la toate termenele de judecată, ci numai la data când au avut loc dezbaterile în primă instanță..
În literatura de specialitate și practica instanțelor de judecată, absența părții la judecată era interpretată în sensul că partea a lipsit la toate termenele de judecată. Acest punct de vedere a fost apreciat ca fiind întemeiat, în lucrări anterioare, deoarece numai în această ipoteză sunt premise care să fundameteze prezumția că partea nu a luat cunoștință de judecată și nici de hotărârea pronunțată. De altfel, această concluzie se desprindea și din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 365. În acest sens, trebuie observat că legiuitorul a folosit expresia „partea a lipsit atât la judecată, cât și la pronunțare”, spre deosebire de situațiile când legea a avut în vedere absența părții numai la „dezbateri și la pronunțare”.
În sprijinul acestei opinii mai putea fi invocat și un alt argument, și anume: dacă prin absența părții la judecată se înțelegea numai absența acesteia la dezbateri, instituția apelului peste termen s-ar fi suprapus și s-ar fi confundat, în parte, cu repunerea în termen, când trebuie înțeles că partea a participat la judecată sau la pronunțare (a știut, deci, momentul de când curge termenul de apel), dar fost împiedicată să declare apel în termen.
Or, specificul instituției apelului peste termen constă tocmai în faptul că partea a fost total în afara judecății și i se creează posibilitatea să-și valorifice dreptul la apel prin instituțiua procesuală pe care o analizăm.
În prezent, aceste susțineri au fost confirmate prin modificarea art. 365 alin. 1.
În cazul în care inculpatul a lipsit atât de la judecată, cât și la pronunțare și a declarat apel peste termenul legal, socotit de la data când i s-a comunicat hotârârea, iar inculpatul nu a început executarea pedepsei și nici a dispozițiilor privind despăgubirile civile, apelul trebuie considerat ca fiind făcut peste termen și poate fi respins ca tardiv.
Apelul peste termen împotriva sentinței pronunțate de prima instanță poate fi declarat de inculpatul care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât și la pronunțare, chiar dacă apelul procurorului împotriva aceleiași sentințe a fost declarat și soluționat anterior introducerii cererii de apel peste termen de către inculpat. Soluția se impune întrucât prin apelul procurorului nu se poate determina excluderea posibilității inculpatului de a exercita calea de atac a apelului, în circumstanțele constatării îndeplinirii condițiilor stabilite prin
art. 365 alin. 1. C. proc. pen..
În cazurile în care sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții cerute în cazul apelului peste termen, și din cererea părții rezultă critica pe care aceasta o adresează hotărârii instanței de fond pentru nerespectarea dispozițiilor legale privind judecata în primă instanță, respectiva cerere trebuie valorificată ca un apel peste termen, chiar dacă partea a intitulat-o contestație la executare, revizuire sau contestație în anulare.
În asemenea situații, determinant este conținutul real al cererii, și nu modul cum aceasta a fost intitulată, formularea eronată a cererii sau depunerii ei la altă instanță decât cea competentă neputând schimba natura juridică a instituției apelului peste termen dacă, evident, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 365 C. proc. pen.
Ca și în cazul repunerii în termen, suspendarea executării hotărârii în cazul apelului peste termen nu operează ope legis. În acest sens, în art. 365 alin. 2 se arată că apelul declarat peste termen nu suspendă executarea, aceasta rămânând la aprecierea instanței de apel .
Cererea de apel peste termen (ca și aceea prin care se solicită repunerea în termen) poate fi făcută în mod legal de către oricare dintre titularii dreptului de apel. În aceste condiții, în practica instanțelor de judecată s-a apreciat că cererea de apel peste termen formulată de soția inculpatului, chiar dacă acesta nu și-a însușit-o, este admisibilă. În acest sens, legea nu menționează în mod expres despre condiția însușirii conținutului cererii de apel peste termen (condiție prezentă de exemplu, în procedura liberării provizorii).
CAPITOLUL IV
MODALITĂȚI DE DECLANȘARE A APELULUI
Declararea apelului
În vederea declanșării judecății în apel, este necesar ca cel care are dreptul de a face apel să-și manifeste voința în acest sens.
Actul procedural în care se consemnează declarația de apel este o cerere scrisă care trebuie semnată de persoana care face declarația..
Cererea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul, reședința sau locuința declarantului, să indice hotărârea apelată și numărul dosarului în care a fost pronunțată și să fie semnată de persoana care face apel.
În cazul în care persoana care declară apel nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanța a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi atestată și de primarul sau secretarul primăriei, ori de funcționaru desemnat de aceștia, din localitatea unde domiciliază apelantul.
Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanță de parte ori de reprezentantul acesteia.
Pentru realizarea operativității în procesul penal, legea prevede că procurorul și oricare dintre părțile prezente la pronunțarea hotărârii pot declara apel oral, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea. Actul procesual în care se consemnează în această situație declarația de apel este un proces-verbal întocmit de instanță.
Legea prevede că cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă.
Există mai multe considerații care justifică această reglementare: astfel, prin depunerea cererii la prima instanță se urgentează soluționarea apelului, căci dacă cererea ar fi depusă direct la instanța de control judiciar, aceasta ar trebui să solicite dosarul primei instanțe și s-ar pierde timp; când sunt mai multe apeluri, dispoziția legală meționată mai sus asigură concentrarea tuturor acestora la prima instanță de unde vor fi trimise instanței de apel, care le va judeca pe toate deodată, evitându-se pronunțarea unor hotărâri contradictorii; prima instanță, fiind îndrituită să primească cererile de apel, va putea cunoaște la expirarea termenului dacă au intervenit sau nu cereri de apel și deci, dacă este posibil ca hotărârea să fie pusă în executare.
Primind cererea, instanța a cărei hotărâre este atacată are obligația să o trimită de îndată – bineînțeles după redactarea hotărârii – împreună cu dosarul cauzei, instanței de apel.
Cererea poate fi depusă și la instanța ierarhic superioară celei a cărei hotărâre este atacată (judex ad guem), dar înăuntrul termenului legal; există o asemenea posibilitate, deoarece dispozițiile legale în această materie nu prevăd ca declarația de apel să fie făcută, sub sancțiunea nulității, la instanța a cărei hotărâre se atacă; neexistând vătămare, nu poate fi vorba de invocarea vreunei nulități relative, iar despre o nulitate absolută determinată de încălcarea normelor legale privind sesizarea instanței, de asemenea, nu se poate vorbi, deoarece (deși cererea de apel constituie actul de sesizare a instanței de apel) operațiunile legate de primirea cererii și trimiterea ei, împreună cu dosarul, sunt simple acte administrative. Instanța de apel la care, contrar prevederilor art. 367 alin. 1, s-a depus cererea trebuie să o înregistreze spre a i se da o dată certă și apoi să solicite primei instanțe dosarul, în vederea judecării apelului.
Persoana care se află în stare de deținere poate depune cererea de apel și la administrația locului de detenție. Și în această ipoteză, dacă apelul se declară oral, aceasta se constată într-un proces-verbal.
În practica judiciară s-a statuat că administrația penitenciarului are obligația de a atesta data declarației de apel menționată de către inculpat. În ipoteza inexistenței unei asemenea datări, administrația trebuia să dea cererii de apel o dată certă. În aceste condiții, în lipsa datei de declarare a apelului de către inculpatul arestat preventiv, apelul nu poate fi respins ca tardiv, data înregistrării declarației trimise la locul de deținere la instanță, fiind irelevantă.
Derogarea sus-menționată de la regula potrivit căreia cererea de apel se depune la instanța care a pronunțat hotărârea care este atacată, se explică prin necesitatea de a se asigura persoanelor aflate în stare de deținere posibilitatea efectivă, nu doar formală, de exercitare a dreptului de apel, în condiții în care acestea să nu se afle într-o situație mai nefavorabilă decât ceilalți subiecți procesuali.
Cererea de apel înregistrată sau atestată în condițiile prevăzute de lege or
procesul-verbal întocmit de administrația locului de deținere se înaintează instanței a cărei hotărâre este atacată.
Primind apelul declarat în condițiile menționate mai sus, prima instanță, la care se declară apelul, are obligația de a înainta dosarul instanței ierarhic superioare. Această obligație revine instanței de fond și în cazul în care apelul este tardiv, verificarea legalității declarării apelului fiind de competența exclusivă a instanței competente să soluționeze calea de atac.
În practica instanțelor de judecată s-a apreciat că înaintarea de către parchet
a cererii de apel, în termenul legal, dar în mod eronat, la o altă instanță decât cea competentă, instanță care la rândul ei a înaintat cererea instanței competente dar după expirarea termenului legal, nu justifică respingerea apelului ca tardiv, chiar dacă, între timp, hotărârea apelată a fost pusă în executare.
Astfel, potrivit principiului care se desprinde din prevederile art. 285 (referitor la cazul particular al plângerii prealabile greșit îndreptate), un act procedural nu poate fi anulat sau considerat tardiv pentru simplul motiv că a fost greșit îndreptat, dacă a fost făcut în termen, în asemenea împrejurări relevant fiind momentul în care titularul apelului și-a manifestat voința în sensul exercitării căii de atac. Privitor la împrejurarea că hotărârea primei instanțe a fost, eventual, pusă în executare aceasta este irelevantă, deoarece, hotărârea nefiind definitivă, instanța de apel va anula formele de executare.
Renunțarea la apel
Părțile din proces pot dispune asupra dreptului de a declara apel. În acest sens,
în dispozițiile art. 368 alin. 1, se arată că, după pronunțarea hotărârii și până la expirarea termenului de declarare a apelului, părțile pot renunța în mod expres la această cale de atac.
Din conținutul textului de lege menționat mai sus rezultă că instituția renunțării la apel funcționează numai pentru părți, nu și pentru ceilalți titulari ai apelului prevăzuți în
cuprinsul art. 362.
Asupra renunțării, cu excepția apelului care privește latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului (art. 368 alin. 2). Rezultă că renunțarea la apel conferă caracter definitiv laturii civile a hotărârii.
Se poate observa că dispozițiile art. 368 alin. 2, privind imposibilitatea revenirii asupra renunțării la apel în ceea ce privește latura civilă a cauzei, se adaugă ca o modalitate în plus în ceea ce privește momentul la care rămân definitive hotărârile judecătorești ale primei instanțe față de momentele prevăzute în art. 416 C. proc. pen..
În art. 368 alineat final se arată că renunțarea sau revenirea asupra renunțării poate să fie făcută personal sau prin mandatar special.
Retragerea apelului
Spre deosebire de renunțarea la apel, retragerea apelului presupune existența unui apel declarat.
Retragerea apelului poate fi făcută atât de către părți, cât și de procuror, spre deosebire de renunțarea la apel, care poate fi făcută numai de părți.
Potrivit art. 369 alin. 1, până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel, oricare dintre părți își poate retrage apelul declarat. Retragerea apelului trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de apel.
Având în vedere semnificația retragerii apelului, legea precizează că aceasta trebuie să fie făcută personal sau prin mandatar special; față de această prevedere a legii, nu constituie o retragere a apelului simpla declarație de retragere a acestuia, făcută de apărător, fără a prezenta un mandat special.
În art. 369 alin. 2 se arată că reprezentanții legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă.
În vederea ocrotirii drepturilor anumitor persoane, care prin manifestarea lor de voință ar putea să-și prejudicieze interesele, legea interzice retragerea apelului de către acestea.
Astfel, potrivit art. 369 alin. 2, inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul legal. În practica judiciară s-a considerat că de aceeași ocrotire trebuie să beneficieze și inculpatul care suferă de o boală care prezumă lipsa de discernământ a acestuia și s-a decis că, în cazul în care apărătorul a declarat apel împotriva hotărârii prin care s-a dispus internarea medicală a inculpatului pentru o boală care indică lipsa de discernământ a acestuia, inculpatul nu poate retrage apelul declarat de apărătorul său.
Procurorul trebuie să manifeste o deosebită atenție în privința folosirii dreptului său de a declara apel și, în consecință, să folosească această cale de atac numai în situațiile în care consideră că hotărârea pronunțată de instanță este nelegală și netemeinică.
Legea oferă posibilitatea ca și apelul declarat de procuror să fie retras, însă actul retragerii aparține procurorului de la parchetul ierarhic superior. Se consideră că, printr-o asemenea reglementare legiuitorul a urmărit să lase posibilitatea procurorului ierarhic superior să aprecieze oportunitatea retragerii apelului, și, în același timp, să controleze calitatea muncii desfășurate de unitățile de parchet subordonate.
Potrivit art. 369 alineat final, apelul declarat de procuror și retras în condițiile legii poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat. Așa cum se poate observa, legea permite însușirea apelului declarat și retras de procuror numai în ipoteza în care a fost declarat în favoarea părții; în consecință, în practica judiciară, s-a hotărât în mod corect, că apelul declarat de procuror în defavoarea inculpatului și retras în condițiile legii nu poate fi însușit de inculpat.
În lege nu se prevede, însă, posibilitatea revenirii asupra retragerii apelului. Această reglementare există în ceea ce privește instituția renunțării la apel. Caracterul irevocabil al declarației de retragere a apelului se poate determina și prin prisma principalului efect generat de acest act de dispoziție, și anume trecerea sentinței atacate în puterea lucrului judecat.
Astfel, potrivit art. 416 pct. 3, la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel, sentințele devin definitive.
În concluzie, retragerea apelului este irevocabilă, ceea ce face ca declarația de revenire asupra retrageriii să fie respinsă ca inadmisibilă.
CAPITOLUL V
JUDECAREA APELULUI
Considerații generale
Judecarea apelului este disciplinată, în mare măsură, de aceleași norme care prevăd modul de desfășurare a judecății în primă instanță. În acest sens trebuie subliniat faptul că sunt aplicabile la judecarea apelului dispozițiile generale referitoare la judecată, dispoziții prevăzute în art. 287-312 C. proc. pen.
Sub aspectul periodizării desfășurării judecății cauzelor penale, în apel se poate spune că sunt întâlnite aceleași etape procesuale, adică o etapă premergătoare, ședința de judecată propriu-zisă și soluționarea apelului. Se cuvine a fi precizat faptul că, în ceea ce privește ședința de judecată în apel, pot fi distinse anumite particularități în raport cu ședința de judecată în primă instanță.
Măsurile premergătoare ședinței de judecată în apel
Ca și în cazul judecății în primă instanță, judecata în apel este precedată ce anumite activități care au menirea de a pune dosarul în stare de judecată. Între aceste măsuri premergătoare se înscrie fixarea termenului de judecată, precum și fixarea completului de judecată.
În privința termenului de judecată, în art. 375 alin. 1 se arată că președintele instanței de apel, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea apelului.
Se remarcă o reglementare neunitară a persoanei îndrituite cu luarea măsurilor premergătoare ședinței de judecată, în primă instanță și în apel, reglementare care, însă, nu se justifică. Astfel, conform dispozițiilor art. 313, în forma actuală, pregătirea ședinței de judecată în primă instanță reprezintă un atribut de competența judecătorului din completul la care, în mod aleatoriu, a fost repartizată respectiva cauză. În acest fel, se realizează o degrevare a activităților președintelui de instanță, care, în acest mod, poate să își îndeplinească în mai bune condiții atribuțiile manageriale în scopul organizării eficiente a activității instanței. În același timp, principiul repartizării aleatorii a dosarelor este de aplicare indiferent de gradul jurisdicțional în care se desfășoară judecarea cauzelor penale.
Ca atare, pentru judecata în apel, dosarul cauzei va fi repartizată unui anumit complet, fiind preluat de către președintele sau de către cel de-a doilea judecător al respectivului complet în vederea pregătirii ședinței de judecată.
În aceste circumstanțe, în perspectiva adoptării noului Cod de procedură penală,
de lege ferenda, se impune modificarea art. 375 alin. 1, prin transferarea atribuțiilor legate de pregătirea ședinței din competența președintelui instanțe de apel în competența unuia dintre judecătorii cauzei.
Deși în lege nu se fac niciun fel de precizări în privința aspectelor de care trebuie să se țină seama la fixarea termenului de judecată a apelului, se consideră că judecătorul din completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza va stabilii termenul ținând seama de ordinea intrării dosarelor.
Și la judecata în apel sunt aplicabile dispozițiile art. 293, în care se arată că judecata în cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv se face de urgență și cu precădere.
Așadar, judecătorul cauzei, primind dosarele în care sunt inculpați arestați, va fixa termene de judecată de urgență și cu precădere. De asemenea potrivit dispozițiilor art.313 alin.4 (în forma dată de modificările aduse prin Legea nr.3562006), în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, judecătorul cauzei, la primirea dosarului, fixează un termen care nu poate fi mai mare de 48 de ore, înăuntrul căruia se comunică citația împreună cu o copie a actului de sesizare a instanței.
Termenul de judecată se fixează cu precădere și atunci când unii dintre inculpați sunt deținuți în altă cauză.
În privința stabilirii completului de judecată, având în vedere modul aleatoriu de repartizare a cauzelor, în ipoteza în care unul dintre judecătorii respectivului complet se găsește într-un caz de incompatibilitate, trebuie să formuleze cerere de abținere.
În acest sens, menționez că potrivit art. 99 alin. 1 lit. a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, constituie abatere disciplinară încălcarea prevederilor privind incompatibilitățile.
Judecătorul cauzei care are în atribuții pregătirea ședinței va da dispoziții cu privire la citarea părților și asigurarea dreptului de apărare. În cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, judecătorul, o dată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea apărătorului din oficiu.
Președintelui de complet îi revin anumite sarcini în perioada premergătoare judecății. Astfel, potrivit art. 295, acesta are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca, la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu sufere amânare.
De asemenea, președintele de complet se îngrijește ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită și afișată la instanță, spre vedere, cu 24 de ore înainte de termenul de judecată.
La întocmirea listei, ca și la fixarea termenului de judecată, se ține seama de data intrării cauzelor la instanță, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deținuți și celor cu privire la care legea prevede că judecarea se face de urgență.
Ședința de judecată în apel
Ședința de judecată în apel prezintă unele particularități față de ședința de judecată în primă instanță, atât sub aspectul participanților la ședința de judecată, cât și sub aspectul etapelor procesuale ale ședinței de judecată.
Participanții la judecarea apelului
În vederea exercitării dreptului lor, părțile sunt citate pentru a participa la ședința de judecată în apel .
În privința participării inculpatului arestat la judecarea cauzei, trebuie arătat că în timp ce la prima instanță judecata nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere, în reglementarea anterioară, la judecarea apelului inculpatul arestat putea, în anumite cazuri, să lipsească de la judecată.
Astfel, potrivit art. 375 alin. 4, în redactarea anterioară judecarea apelului putea să se desfășoare în lipsa inculpatului arestat atunci când apelul era declarat împotriva hotărârilor prin care se dispunea restituirea cauzei pentru completarea urmăririi sau prin care se soluționa un conflict de competență.
Prin Legea nr.281/2003, art.375 alin.4 a fost abrogat, astfel că, de lege lata la judecarea apelului, prezența inculpatului aflat în stare de deținere este obligatorie.
În privința participării procurorului, legea (art. 376) arată că aceasta este obligatorie la judecarea apelului, oricare ar fi obiectul cauzei. În această privință la judecata în primă instanță, când aceasta are loc la judecătorie, procurorul participă obligatoriu numai în anumite cauze.
Desfășurarea judecării apelului
La judecata în apel, în linii mari, ședința are aceeași structură, sub aspectul etapelor procesuale ce o alcătuiesc, ca și judecata în primă instanță.
În art. 378 alin. 1 se arată că instanța, judecând apelul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror probe noi, prezentate la instanța de apel.
Apelul constituind o repetare a judecării fondului cauzei, legea prevede posibilitatea ca instanța să dea o nouă apreciere probelor administrate în fața primei instanțe.
În aceste circumstanțe, trebuie reținut că, în cadrul judecății în apel se poate proceda la readministrarea probelor administrate în primă instanță (care pot fi, de asemenea, apreciate în mod diferit), precum și la administrarea oricăror probe noi.
Cu ocazia judecării apelului, instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit normelor care guvernează judecata în primă instanță în următoarele două ipoteze:
atunci când inculpatul nu a fost ascultat la instanța de fond;
atunci când instanța de fond nu a pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare .
În privința dezbaterilor, ca moment procesual al judecării cauzelor penale în apel, legea fixează o altă ordine a luărilor de cuvânt în comparație cu cea existentă în cadrul dezbaterilor la ședința de judecată în primă instanță.
Astfel, în timp ce la judecata în primă instanță în cadrul dezbaterilor se dă cuvântul în ordine: procurorului, părții vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și inculpatului, la dezbaterea apelului se dă cuvântul în următoarea ordine: apelant, intimat și la urmă procurorului.
Dacă apelul este declarat de procuror sau dacă între apelurile declarate se află și apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
În cazul în care procurorul sau părțile invocă necesitatea administrării de probe noi, trebuie să indice aceste probe și mijloace de probă cu ajutorul cărora pot fi administrate.
Similar întregii activități judiciare desfășurate până în acest moment, cererea pentru administrarea unei probe noi nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă și utilă. În ipoteza respingerii unei cereri de probe, dispoziția instanței trebuie motivată.
Ca și la judecata în primă instanță, procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.
Și în cazul apelului, inculpatul are ultimul cuvânt.
Motivele de apel, potrivit art. 374, se formulează în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie să fie depus la instanța de apel cel mai târziu în ziua judecății.
Motivele de apel se pot formula și oral în ziua judecății.
Din cuprinsul acestui text rezultă că nu este obligatoriu ca cererea de apel să cuprindă și motivele apelului, având în vedere și faptul că, în baza efectului devolutiv, instanța de apel este obligată ca, în afara temeiurilor ce ar fi invocate și a cererilor ce ar fi formulate de apelant, să examineze cauza, chiar în lipsa acestuia, sub toate aspectele de fapt și de drept.
Evident, indicat este ca apelantul că motiveze folosirea căii de atac.
Utilitatea motivării constă în aceea că expunerea motivelor, pe de o parte, face să fie cunoscută cauza nemulțumirii, iar pe de altă parte, motivarea apelului conduce la delimitarea și precizarea aspectelor necesare soluționării cauzei de către instanța de control judiciar.
Cu toate acestea, în practica instanțelor de judecată s-a stabilit că nu este obligatoriu ca apelantul să-și motiveze apelul, înainte de judecarea cauzei, acest fapt putând avea loc, oral, în ziua judecății.
Instanța nu poate, atunci când constată că un apel este întemeiat și, ca urmare hotărârea trebuie desființată, să nu examineze și celelalte apeluri, pentru motivul că cererea lor a devenit inutilă. Cu alte cuvinte, faptul că un motiv de apel, invocat de un apelant a fost găsit întemeiat, nu poate îndreptăți instanța de apel de a renunța la examinarea celorlalte motive de apel, susținute fie de același apelant, fie de alți apelanți, motivând că examinarea lor ar fi, în aceste condiții, lipsită de interes ori că această operațiune ar urma a fi făcută de instanța de rejudecare.
De asemenea, până la închiderea dezbaterilor, procurorul poate formula și alte motive de apel decât cele formulate prin adresa de motivare a apelului înaintată instanței, chiar dacă motivele orale nu coincid cu cele scrise.
Soluționarea apelului
După încheierea dezbaterilor, instanța de apel trece la deliberare, ocazie cu care poate da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei.
Soluțiile pe care le poate da instanța de apel sunt, potrivit art. 379, respingerea apelului sau admiterea apelului.
Respingerea apelului
În cazul în care apelul este tardiv sau inadmisibil, ori în cazul în care hotărârea atacată este legală și temeinică, instanța respinge apelul, menținând hotărârea atacată.
Respingerea apelului ca tardiv
Legea prevede, pentru declararea apelului, un interval de timp care nu poate fi depășit.
Exercitarea apelului după expirarea termenului de apel, dacă nu are loc cu repunere în termen sau un apel peste termen, duce la respingerea apelului ca tardiv.
Respingerea apelului ca tardiv se face de plano, deoarece instanța nu mai poate examina legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, nefiind în mod legal învestită. În cazul respingerii apelului ca tardiv, hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel..
Respingerea apelului ca inadmisibil
În cazul respingerii apelului ca inadmisibil, legea sancționează exercitarea căii ordinare de atac în situațiile în care aceasta este nepermisă sau exercitată de persoane care nu au calitatea procesuală de a o folosi.
Inadmisibilitatea se înfățișează în această ipoteză ca o sancțiune procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu-l prevede sau îl exclude.
Așa cum arătam mai sus, legea prevede că anumite hotărâri judecătorești nu sunt supuse apelului și, în consecință, apelul declarat împotriva unor asemenea hotărâri este respins ca inadmisibil. Astfel, potrivit art. 361 alin. 2 lit. e, nu pot fi atacate cu apel sentințele de dezînvestire.
În consecință, apelul declarat împotriva unei sentințe de declinare de competență va fi respins ca inadmisibil.
De asemenea, este inadmisibil apelul declarat de părți cu privire la alte aspecte decât cele prevăzute expres de lege. Spre exemplu, potrivit art. 362 alin. 1 lit. c, partea vătămată nu poate critica prin apelul său aspecte care țin de latura civilă a cauzei.
În practica judiciară, anterior modificării art. 362 alin. 1 lit. d prin Legea
nr. 356/2006, s-a pus problema dacă este inadmisibil recursul părții civile-singurul declarat în cauză,-chiar atunci când tinde la stabilirea altei situații de fapt în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii și vinovăția inculpatului, împrejurări care au intrat în puterea lucrului judecat prin neatacarea hotărârii primei instanțe de către procuror sau inculpat.
Unele instanțe judecătorești au arătat că un asemenea apel este admisibil, trecând la judecarea lui și pronunțând anumite soluții după ce a fost evocat fondul cauzei.
Comentând soluția instanței care a decis că apelul părții civile poate duce chiar la stabilirea unei alte situații de fapt, unii autori susțin că latura penală, prin neapelarea de către procuror sau inculpat, a intrat în puterea lucrului judecat și au considerat un asemenea apel ca inadmisibil. Alți autori consideră admisibil apelul care face obiectul analizei de față, motivând că inadmisibilitatea apelului părții civile ar însemna lipsirea acesteia de un grad ce jurisdicție și ar produce consecința că, într-o asemenea situație, ar exista mai puține posibilități de exercitare a controlului judiciar asupra hotărârilor pronunțate.
Într-o altă opinie se arată că art. 22 alin. 1, care reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, nu își are aplicarea în cazul când atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă sunt soluționate în fața instanței penale.
În lucrări anterioare adoptării Legii nr. 356/2006, se considera că aceste din urmă opinii sunt fondate, cu precizarea că, într-un asemenea apel, instanța nu poate modifica soluția dată în latura penală a cauzei.
Aceste opinii sunt pertinente deoarece rezolvarea laturii civile a cauzei nu poate fi disociată de aspecte ale laturii penale, fiindcă infracțiunea constituie cauza prejudiciului ce se urmărește a fi acoperit prin exercitarea acțiunii civile în procesul penal. Or, a respinge ca inadmisibil apelul părții civile, în condițiile menționate, înseamnă implicit a considera că latura civilă a cauzei se constituie într-o chestiune cu totul autonomă ce latura penală, ceea ce este de neconceput, dat fiind faptul că infracțiunea este cauza materială unică a acțiunii penale și a acțiunii civile în procesul penal.
În prezent, prin posibilitatea conferită părții civile de a critica prin calea de atac a apelului hotărârea primei instanțe atât sub aspectul laturii civile cât și a laturii penale, a fost confirmată jurisprudența analizată mai sus, cu mențiunea că soluția prin prisma căreia instanța de apel nu putea modifica latura penală a cauzei nu mai este valabilă.
Și în cazul respingerii apelului ca inadmisibil, instanța de apel se mărginește la verificarea calității procesuale a celui ce a declarat apel sau la certificare faptului dacă hotărârea atacată face parte dintre cele supuse apelului; instanța nu verifică, în acest caz, legalitatea și temeinicia hotărârii atacate.
Respingerea apelului ca neîntemeiat
Spre deosebire de respingerea apelului ca tardiv sau inadmisibil, în cazul respingerii apelului ca neîntemeiat, instanța face o judecată de valoare asupra hotărârii atacate.
Instanța nu poate respinge ca neîntemeiate apelurile procurorului și ale părții civile declarate împotriva unei sentințe de achitare, pe considerentul că, după pronunțarea soluției, a intervenit amnistia și, în consecință, continuarea procesului renal ar putea fi cerută numai de către inculpat. Într-o atare situație, instanța de apel, indiferent de poziția inculpatului, are obligația să verifice dacă soluția de achitare pronunțată de prima instanță este sau nu este legală sau temeinică.
Admiterea apelului
Admiterea apelului poate interveni în cazul în care hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică.
Potrivit art. 379 pct. 2, la admiterea apelului pot fi pronunțate două soluții:
admiterea apelului cu soluționarea cauzei de către instanța de apel;
admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată sau de către altă instanță.
În caz de admitere a apelului hotărârea atacată se desființează în întregime, ținând seama însă de limitele efectului devolutiv și ale efectului extensiv ale apelului.
Având în vedere titularii apelului precum și drepturile lor în ceea ce privește atacarea hotărârii penale și ținând seama de efectele devolutiv și extensiv ale apelului, legea a prevăzut posibilitatea ca hotărârea să fie desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ceea ce privește latura penală sau civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 379 pct. 2 lit. a, instanța de apel desființează sentința primei instanțe, pronunțând o nouă hotărâre și procedează potrivit art. 345 și următoarele privind judecata în fond. În consecință, instanța de apel poate pronunța oricare dintre soluțiile pe care le poate pronunța prima instanță, apreciind asupra temeiniciei sau netemeiniciei învinuirii și dispunând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
În această ipoteză apelul are caracterul unei căi de atac de reformare, în sensul că, instanța de apel, după desființarea hotărârii atacate, procedează ea însăși-ca instanță de control judiciar-la înlăturarea erorilor constatate pronunțând o nouă hotărâre.
Astfel, instanța de apel rejudecă fondul ca instanță de apel și nu ca primă instanță, prin modificarea gradului de jurisdicție.
Potrivit art. 379 pct. 2 lit. b, instanța admite apelul cu trimitere spre rejudecare când:
judecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate;
judecarea cauzei la acea instanță s-a făcut în lipsa unei părți care, deși a fost legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate
se constată existența vreunuia dintre cazurile de nulitate prevăzute de art. 197
alin. 2;
judecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată a avut loc prin încălcarea normelor relative la competența după materie ori după calitatea persoanei.
În primele trei cazuri rejudecarea cauzei va avea loc la instanța a cărei hotărâre a fost desființată, iar în cazul al patrulea rejudecarea cauzei va avea loc în fața instanței care, potrivit legii, este competentă să rezolve cauza penală. În acest din urmă caz nu se poate face rejudecarea de către instanța a cărei hotărare a fost desființată deoarece, în mod practic, s-ar repeta greșeala în ceea ce privește competența. În acest caz apelul are caracterul unei căi de atac de anulare deoarece efectul său se limitează la desființarea hotărârii atacate, soluționarea cauzei în fond urmând să revină nu instanței de apel, ci instanței competente.
Faptul că instanța competentă să soluționeze cauza în fond poate fi chiar instanța care a admis apelul, nu poate determina schimbarea naturii juridice a apelului.
De asemenea, temeiul juridic al soluției nu poate fi decât art. 379 pct.2, lit. b) teza ultimă. În alte circumstanțe, admițând că soluția de a desființa sentința atacată și de a pronunța o nouă hotărâre asupra fondului în condițiile art. 379 pct. 2 lit. a este legală, se admite, implicit, privarea părții de o cale de ataca.
Astfel, pe când soluția asupra fondului dată de instanța de apel în baza art. 379 pct. 2 lit. a nu este susceptibilă decât de calea de atac a recursului, soluția dată de către instanța competentă, căreia instanța de apel i-a trimis cauza în baza an 379 lit. b, va putea fi atacată atât cu apel, cât și cu recurs.
Deși legea nu menționează care este categoria de competență care a fost încălcată în acest caz la admiterea apelului, socotim, în acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate, că textul art. 379 pct. 2 lit. b, ipoteza finală, se referă a competența după materie sau calitatea persoanei.
În cazul admiterii apelului, instanța poate dispune și soluții complementare celor învederate mai sus.
Astfel, potrivit art. 380 C. proc. pen., dacă hotărârea este desființată pentru că s-a constatat existența vreuneia din situațiile arătate în art. 332 alin. 2, se dispune restituirea cauzei procurorului, pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale.
În concluzie, în ipoteza admiterii apelului, desființarea sentinței atacate va fi însoțită de una dintre următoarele dispoziții:
instanța de apel păstrează cauza și procedează la rejudecarea acesteia conform normelor judecății în primă instanță;
cauza va fi trimisă pentru rejudecare la instanța a cărei hotărâre a fost desființată;
cauza va fi trimisă spre rejudecare la instanța competentă;
cauza va fi trimisă la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
De asemenea, instanța, deliberând asupra apelului, poate rezolva anumite chestiuni complementare. În acest sens, art. 381 arată că instanța face, când este cazul, aplicația dispozițiilor privitoare la reluarea dezbaterilor și a celor privitoare la repararea pagubei, la măsurile asigurătorii, la cheltuielile judiciare și a orice alte probleme de care depinde soluționarea completă a apelului. În cadrul chestiunilor complementare instanța verifică dacă
s-a făcut o justă aplicare de către prima instanță a dispozițiilor privind computarea reținerii și arestării și adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunțarea hotărârii atacate cu apel.
În vederea soluționării complete a apelului, legea (art. 381 alineat final) arată că instanța deliberează și hotărăște asupra oricărei alte probleme de care depinde soluționarea completă a apelului.
Admițând apelul, instanța desființează hotărârea atacată în întregime dar în condițiile prevăzute de art. 371 și 373
Hotărârea poate fi desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce privește latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluționare a cauzei.
Potrivit art. 382 alineat final, când prima instanță a dispus arestarea inculpatului, instanța de apel poate menține măsura arestării în caz de desființare a hotărârii. Desigur că această posibilitate există numai în ipotezele în care, deși apelul este admis, există totuși probe care prefigurează vinovăția inculpatului.
Conținutul deciziei instanței de apel
Art. 383 cuprinde reglementarea structurii și conținutului deciziei instanței de apel.
În partea introductivă a acestei hotărâri trebuie cuprinse mențiunile prevăzute în
art. 355. Aceste mențiuni sunt cele prevăzute în art. 305 care alcătuiesc datele unei încheieri de ședință, la care se adaugă completările speciale prevăzute în art. 355 alin. 2 și 3.
În expunere, decizia instanței de apel trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum și temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluțiile prevăzute în ari 379 pct. 2 (desființarea hotărârii cu reținere pentru rejudecare sau desființarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare).
Dispozitivul trebuie să cuprindă soluția dată de instanța de apel, data pronunțării deciziei și mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.
Instanța are obligația ca prin hotărâre să se pronunțe asupra luării, menținerii sau revocării măsurii arestării preventive a inculpatului și asupra luării sau revocării măsurii obligării acestuia de a nu părăsi localitatea sau țara, motivând soluția pronunțată.
De asemenea, sunt aplicabile și celelalte dispoziții ale art. 350 în care sunt reglementate amănunțit măsurile pe care le poate lua prima instanță cu privire la starea de libertate.
În cazul în care inculpatul s-a aflat în stare de deținere, în expunere și dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă.
În ipoteza în care instanța de apel a dispus rejudecarea cauzei, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-și reia cursul.
Procedura de rejudecare și limitele rejudecării
Întrucât în esență apelul presupune repetarea judecării în fond a cauzei, legea arată că atât instanța de apel (în cazul desființării hotărârii și reținerii cauzei spre rejudecare) cât și instanța căreia i-a fost trimisă cauza (în cazul desființării hotărârii și trimiterii spre rejudecare) desfășoară judecata potrivit dispozițiilor aplicabile la soluționarea cauzelor în primă instanță.
Cu privire la limitele rejudecării trebuie subliniat faptul că instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de apel, în măsura în care situația de fapt rămâne aceea avută în vedere la soluționarea apelului.
În cazul în care hotărârea a fost desființată în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părții vătămate, instanța care rejudecă poate pronunța și o pedeapsă mai grea decât cea arătată în art. 372 alin. 2 și art. 373.
Termenul „rejudecare” nu desemnează, însă, așa cum s-ar putea crede, o nouă desfășurare de la început a întregii activități procesuale ce se îndeplinește de prima instanță, ci, de cele mai multe ori, doar efectuarea unora din actele ce se subsumează acestei activități.
Actele procesuale care nu au fost desființate de către instanța de apel, fiind implicit menținute, își păstrează valabilitatea, urmând ca instanța de trimitere să efectueze numai acele acte care, întrucât nu au fost legal îndeplinite, trebuie refăcute sau care, deși necesare, nu au fost efectuate cu prilejul primei judecăți. În acest sens, s-a stabilit în practica judiciară, soluție confirmată și în doctrină, că, dacă se află în fața unor probe valabil administrate de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată, instanța de trimitere nu este obligată să le readministreze, cu excepția situației în care repetarea administrării lor va apărea necesară pentru aflarea adevărului.
În funcție de limitele în care hotărârea atacată a fost desființată se pronunță și instanța de rejudecare. Astfel, când hotărârea este desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce privește latura penală sau civilă instanța de rejudecare se pronunță în limitele în care hotărârea a fost desființată.
În practica instanțelor de judecată s-a apreciat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 384 pronunțând condamnarea inculpatului pentru o infracțiune nesupusă judecății în primă instanță, deoarece, în acest mod, inculpatul a fost lipsit atât de dreptul la apărare, cât și de un grad de jurisdicție.
CAPITOLUL VI
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Apel. Condamnarea inculpatului pentru fapte noi de către instanța de apel
Hotărârea prin care instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului pentru fapte noi, direct în apel, fără a se proceda la extinderea procesului penal și la punerea în mișcare a acțiunii penale pentru faptele noi, încalcă dispozițiile privind sesizarea instanței, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Î.C.C.J.,
Secția penală, decizia nr. 2093 din 27 mai 2010
Prin sentința nr. 126/D din 19 martie 2009, Tribunalul Bacău, Secția penală, a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen., achitarea inculpatului Ș.Ș. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 181 alin. (3) și a art. 91 lit. c) C. pen., a aplicat inculpatului sancțiunea amenzii administrative în cuantum de 800 lei.
În considerentele acestei hotărâri s-a reținut, în fapt, că prin rechizitoriul nr. 911/P/2007 din 2 iunie 2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, inculpatul Ș.Ș. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută și pedepsită de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că la data de 25 noiembrie 2006, în baza aceleiași rezoluții infracționale, într-un dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, în calitate de agent șef adjunct la Postul de Poliție al comunei P., a întocmit în fals două înscrisuri sub semnătură privată, respectiv declarații, în numele părților vătămate P.M. și M.P., prin care a atestat necorespunzător adevărului împrejurarea că aceștia, după sesizarea furtului din locuință a sumei de 2.300 lei și a unui telefon mobil, au găsit ulterior banii uitați într-o carte și că, în raport cu această împrejurare, își retrag plângerea, executând prin imitație semnăturile celor două persoane.
Prin decizia nr. 7 din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bacău, Secția penală, cauze minori și familie, a admis apelul procurorului, a desființat în totalitate sentința penală atacată și, reținând cauza spre rejudecare, pe fond, a decis:
În temeiul art. 195 C. proc. pen. a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în încheierea pronunțată la data de 13 octombrie 2009, în sensul că schimbarea încadrării juridice s-a pus în discuție pentru săvârșirea infracțiunii de „instigare la fals intelectual în forma participației improprii, prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen.”, în loc de infracțiunea de „uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen.”, cum greșit s-a trecut.
În baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 C. pen., în infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului și instigare la fals intelectual în forma participației improprii, prevăzute în art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 246 C. pen., art. 264 alin. (1) C. pen. și art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen.
În baza art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., a dispus condamnarea inculpatului Ș.Ș. la pedeapsa de 2 luni închisoare.
În baza art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 4 luni închisoare.
În baza art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., a condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare.
În baza art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., a condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate în pedeapsa rezultantă de 4 luni închisoare.
A interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile și pe durata prevăzute în art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen. a stabilit termen de încercare pe o perioadă de 2 ani și 4 luni.
În baza art. 359 alin. (1) C. proc. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs procurorul și recurentul inculpat Ș.Ș., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Motivele de casare invocate de procuror privesc, în principal, greșita schimbare a încadrării juridice dată faptei inculpatului și a netrimiterii cauzei la instanța de fond în vederea extinderii procesului penal și a punerii în mișcare a acțiunii penale cu privire la infracțiunile pentru care acesta a fost condamnat în apelul procurorului.
Criticile formulate de recurentul inculpat privesc, în esență, nulitatea absolută a deciziei recurate, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., ca urmare a gresiei schimbări a încadrării juridice dată faptei inculpatului, fără extinderea procesului penal și punerea în mișcare a acțiunii penale cu privire la infracțiunile pentru care acesta a fost condamnat în apelul procurorului.
Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate de procuror și de recurentul inculpat Ș.Ș., dar și din oficiu, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. și art. 38514 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 264 C. proc. pen., „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată”, iar potrivit art. 317 C. proc. pen., „judecata se mărginește la fapta și persoana arătată în actul de sesizare a instanței”.
În cauză, Tribunalul Bacău, Secția penală, a fost sesizat prin rechizitoriul nr. 911/P/2007 din 2 iunie 2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, cu judecarea cauzei constând în săvârșirea de către inculpatul Ș.Ș. a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În urma judecării cauzei, instanța de fond a dispus achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen.
Prin efectul devolutiv ex integro al apelului declarat de procuror, Curtea de Apel Bacău a fost învestită să realizeze o nouă judecată, urmând a verifica, cu această ocazie, legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond, însă numai cu privire la faptele care au făcut obiectul judecății în primă instanță.
Or, depășind limitele învestirii sale, instanța de apel, în mod greșit, a dispus condamnarea inculpatului Ș.Ș. pentru încă 3 fapte noi, doar prin schimbarea încadrării juridice a faptei, fără a desființa sentința penală și a trimite cauza la instanța de fond în rejudecare, ocazie cu care să se extindă procesul penal și să se pună în mișcare acțiunea penală cu privire la aceste fapte noi.
În acest sens, menționăm că ceea ce se urmărește prin schimbarea încadrării juridice este restabilirea unității structurale dintre faptă și încadrarea ei, în situațiile în care, fie operația în sine care a dus la identificarea normei de drept a fost greșită, fie datele în care fapta s-a săvârșit nu au fost corect reținute. Drept urmare, în măsura în care instanța are în vedere aceeași faptă menționată în rechizitoriu, ea păstrează dreptul de a-i schimba încadrarea juridică, dar când este vorba de altă faptă trebuie să procedeze în prealabil la extinderea acțiunii penale sau la extinderea procesului penal, după caz, neputându-se utiliza procedura schimbării încadrării juridice pentru a se obține trimiterea în judecată a unei persoane pentru o faptă cu totul diferită de cea menționată în rechizitoriu, căci s-ar nesocoti normele privitoare la sesizarea instanței.
În cauză, deși în considerente instanța de apel a reținut că instanța fondului a apreciat în mod corect probele administrate, în baza cărora s-a reținut situația de fapt și vinovăția inculpatului, a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului și instigare la fals intelectual în forma participației improprii și l-a condamnat pe inculpat pentru aceste infracțiuni. Aceasta, în condițiile în care infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului diferă substanțial de fapta cu care a fost sesizată instanța, sub aspectul naturii și al conținutului juridic, aducând atingere relațiilor sociale privind buna desfășurare a serviciului și celor referitoare la înfăptuirea justiției.
Prin urmare, prin condamnarea inculpatului pentru aceste noi fapte, direct în apel, deci fără judecarea în fond a acestora, fără extinderea și punerea în discuția părților a extinderii procesului penal, fără punerea în mișcare a acțiunii penale, fără audierea inculpatului cu privire la aceste noi fapte care constituie o nouă învinuire, s-au încălcat principiile ce guvernează desfășurarea procesului penal, respectiv cele privind sesizarea instanței de judecată și asigurarea dreptului la apărare al inculpatului, care, în acest mod, a fost prejudiciat de o cale de atac, fapt pentru care hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate absolută, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de procuror și recurentul inculpat împotriva deciziei nr. 7 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel Bacău, Secția penală, cauze minori și familie, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de procuror împotriva sentinței nr. 126/D din 19 martie 2009 a Tribunalului Bacău, Secția penală, la instanța de apel, Curtea de Apel Bacău
Achitare. Apel. Luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea
În cazul în care prima instanță a dispus achitarea inculpatului, instanța de apel poate dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 raportat la art. 145 C. proc. pen., privind existența probelor sau a indiciilor temeinice, în accepțiunea art. 681 C. proc. pen., că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
În raport cu soluția de achitare dispusă de prima instanță pentru infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, soluție pronunțată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., instanța de apel nu poate reține existența indiciilor temeinice, în accepțiunea art. 681 C. proc. pen., care să justifice luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, dacă nu a administrat nicio probă care să schimbe situația de fapt reținută de prima instanță.
Î.C.C.J.,
Secția penală, decizia nr. 1656 din 22 aprilie 2011
Prin încheierea din data de 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 145 C. proc. pen., a dispus luarea față de inculpatul G.C. a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
În motivarea încheierii, curtea de apel, deliberând asupra cererii de luare a măsurii preventive prevăzute în art. 145 C. proc. pen., a reținut că inculpatul G.C. a fost trimis în judecată pentru comiterea a două infracțiuni de trafic de minori, prevăzute în art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată M.L.) și în art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată P.M.).
Totodată, s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 15 iulie 2010 – 24 noiembrie 2010, când a fost înlocuită măsura arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, conform încheierii din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Dolj, temeiurile arestării preventive fiind art. 143 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., iar prin sentința apelată în prezenta cauză soluția de achitare a inculpatului, dispusă în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost argumentată, în esență, prin reținerea contradicțiilor între declarațiile date de părțile vătămate și de martori în faza de urmărire penală și în faza cercetării judecătorești.
Față de aceste împrejurări, s-a concluzionat că în cauză există în continuare indicii temeinice de participare a inculpatului la comiterea infracțiunilor deduse judecății, aprecierile asupra probelor administrate în faza de judecată fiind contestate în apelul declarat de procuror, cale de atac cu efect devolutiv asupra fondului cauzei și că din probele administrate în faza urmăririi penale și a cercetării judecătorești în primă instanță nu rezultă existența unor împrejurări care să permită aprecierea că inculpatul a adoptat o conduită procesuală pozitivă.
Astfel, referatul de evaluare din 20 octombrie 2010 indică un risc major în stilul de viață al inculpatului, iar din adresa comunicată de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră la data de 13 aprilie 2011 rezultă că, la data de 3 aprilie 2011, inculpatul s-a prezentat la Punctul de Trecere a Frontierei Aeroport Craiova pentru a ieși din țară. În aceste împrejurări, s-a apreciat că se impune luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, conform art. 145 C. proc. pen., pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, în sensul art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
În consecință, instanța de apel a dispus luarea față de inculpatul G.C. a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute în art. 145 alin. (11) lit. a), b) și c) și în art. 145 alin. (12) lit. c) și e) C. proc. pen.
Împotriva dispoziției din încheiere vizând luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu a declarat recurs inculpatul G.C. care, prin apărătorul ales, a solicitat casarea încheierii și constatarea de către instanța de recurs a faptului că această măsură preventivă a încetat de drept, astfel cum a reținut instanța de fond prin sentința penală nr. 4 din 20 ianuarie 2011 prin care a dispus achitarea sa pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată.
Examinând încheierea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat.
În conformitate cu dispozițiile art. 145 alin. (1) C. proc. pen., „măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi localitatea în care locuiește, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură. Măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 alin. (1).”
Condițiile prevăzute în art. 143 alin. (1) C. proc. pen., la care trimite art. 145 din același cod, se referă la existența probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul față de care se ia măsura a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 15 iulie 2010, împotriva recurentului inculpat s-a luat măsura arestării preventive pe o durată de 29 de zile, judecătorul reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., și anume că există date certe că inculpatul a săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Prin rechizitoriul din 6 august 2010, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Craiova -, recurentul inculpat G.C. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 și de art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, constând în aceea că în luna aprilie 2008 a racolat pe partea vătămată minoră M.L., care apoi a fost transportată în Italia și exploatată sexual de V.Ș. (trimis și el în judecată) și că a transportat în Italia și a determinat la prostituție în folosul său pe minora P.M. în perioada august 2008 – iunie 2009.
În cursul judecății la instanța de fond, prin încheierea din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Dolj a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, acesta fiind pus în libertate la data de 24 noiembrie 2010.
Prin sentința penală nr. 4 din 20 ianuarie 2011, Tribunalul Dolj a dispus achitarea inculpatului G.C., în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută în art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 (faptă săvârșită față de partea vătămată M.L.), respectiv, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută în art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001 (faptă săvârșită față de partea vătămată P.M.).
Prin aceeași sentință, instanța de fond a constatat încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă față de inculpat prin încheierea din data de 18 noiembrie 2010, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., potrivit cărora „măsurile preventive încetează de drept în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare.”
Împotriva sentinței a declarat apel Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Craiova, apel cu soluționarea căruia a fost învestită instanța de apel, care a pronunțat încheierea ce face obiectul recursului de față.
Raționamentul instanței de apel, în sensul că soluția de achitare a inculpatului argumentată de instanța de fond, în esență, prin reținerea contradicțiilor între declarațiile părților vătămate și ale martorilor în faza de urmărire penală și în faza cercetării judecătorești nu duce la inexistența în continuare a indiciilor temeinice de participare a inculpatului la săvârșirea infracțiunilor deduse judecății – aprecierile instanței de fond asupra probelor administrate în faza de judecată fiind contestate în apelul declarat de procuror, cale de atac cu efect devolutiv asupra fondului cauzei -, este greșit. Un asemenea raționament ar duce la concluzia că ori de câte ori procurorul exercită calea de atac a apelului împotriva unei hotărâri judecătorești prin care s-a pronunțat o soluție de achitare, cale de atac prin care se critică aprecierea dată de judecător probelor administrate, să fie posibilă luarea față de inculpatul achitat a unei măsuri neprivative de libertate, indiferent dacă sunt sau nu întrunite cerințele art. 143 C. proc. pen. la care trimite art. 145 din același cod.
În conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., „când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere (…).”
Așa cum s-a arătat în cele ce preced, pentru luarea măsurii preventive neprivative de libertate prevăzute în art. 145 C. proc. pen. trebuie să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, adică să existe acele date din care să rezulte presupunerea rezonabilă că persoana față de care se ia măsura a comis faptele pentru care este cercetată.
În cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, față de soluția de achitare dispusă de instanța de fond și în condițiile în care instanța de apel nu a administrat nicio probă care să schimbe situația de fapt reținută de tribunal, că nu există acele indicii temeinice în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 681 C. proc. pen. care să justifice luarea față de inculpat a măsurii prevăzute în art. 145 C. proc. pen.
Este adevărat că, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive este acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Dar, tot atât de adevărat este faptul că o măsură privativă sau neprivativă de libertate trebuie luată cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, încălcarea acestora fiind sancționată de lege cu revocarea măsurii.
Contrar celor reținute de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că împrejurarea că recurentul inculpat, la data de 3 aprilie 2011 (deci după trecerea unui interval de timp de 2 luni și 15 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a constatat încetată de drept măsura preventivă prevăzută în art. 145 C. proc. pen. luată împotriva sa), s-a prezentat la Punctul de Trecere a Frontierei Aeroport Craiova pentru a ieși din țară nu justifică, prin ea însăși, luarea măsurii prevăzute în art. 145 C. proc. pen., în condițiile în care, în perioada scursă de la 18 noiembrie 2010 și până la 20 ianuarie 2011, data pronunțării sentinței, inclusiv la termenul de judecată fixat de instanța de apel la 14 aprilie 2011, inculpatul a respectat dispozițiile instanței, a îndeplinit toate obligațiile ce i-au fost impuse de instanță, s-a prezentat la fiecare termen de judecată, dovedind astfel interes în cooperarea cu organele judiciare în vederea stabilirii adevărului și soluționării cu celeritate a cauzei.
În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că menținerea măsurii dispusă de instanța de apel este contrară atât dispozițiilor art. 145 raportat la art. 143 C. proc. pen., cât și prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Potrivit paragrafului 2 al acestui din urmă text de lege, „orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.”
Paragraful 3 al aceluiași articol statuează că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.”
În sistemul european de protecție a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente: primul este cel prevăzut în art. 5 din Convenție, care garantează libertatea și siguranța persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, și anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reținută sau arestată în mod abuziv, cel de-al doilea privește restricțiile la libertatea de circulație, care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție. Dreptul la libera circulație atât în teritoriul unui stat, cât și între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4.
În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 139 alin. (2) C. proc. pen., în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul declarat de inculpatul G.C., a casat în parte încheierea din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori și, rejudecând, a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen., luată față de inculpat de către instanța de apel, menținând celelalte dispoziții ale încheierii.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Dongoroz, Vintilă Curs de drept penal și procedură penală, București 1946
Jidovu, Nicu Drept procesual penal, Editura C.H. Beck, București 2006
Mateuț, Gheorge Tratat de drept procesual penal, Editura C.H.Beck, București 2007
Neagu, Ion Tratat de procedură penală, Editura Global Lex, București 2008
Pamfil, Mihaela Laura Soluțiile la judecata în apel în procesul penal, Editura Hamangiu, București 2007
Păvăleanu, Vasile Drept procesual penal. Parte generală, Editura Lumina Lex, București 2006
Papadopol, Turianu, V Apelul penal, Casa de Editură și Presă ȘANSA SRL, București 1994
Poiană, Ion, Ioana Păcurariu, Drep procesual penal, Editura Universul Juridic, București 2011
Rădescu, Dumitru Apelul în procesul penal, Editura Universul Juridic, București 2006
Theodoru, Grigore Teoria și practica recursului penal, Editura Junimea, Iași 2002
Theodoru, Grigore Tratat de de drept procesual penal, Editura Hamangiu, București 2008
Volociu, N. Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. Ii, Editura Paideia 1994
Articole din reviste de specialitate
Grigore Theodoru, Hotărârile penale supuse recursului, în R.R,D nr. 7/1967
V. Dongoroz, Efectul extensiv al căilor de atac în procedura penală, în P.R.
nr. IV/ 1942
Mihaela Laura Pamfil Respingerea apelului ca tardiv, în R.D.P.nr. 3/2006
Legislație
Constituția României
Codul de procedură penală
Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, cu modificările și completările ulterioare
Legea nr.281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală
Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționarii proceselor.
Practică judiciară
Î.C.C:J., secția penală, încheierea nr. 1203/2006, în Culegere de decizii pe anul 2006, Editura C.H.Beck, București 2007
Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2093 din 27 mai 2010
Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1656 din 22 aprilie 2011
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 1460/2003
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr.2704 din 19 mai 2004
Î.C.C.J. secția penală, decizia nr. 5887 din 10 noiembrie 2004
Î.C.C.J., secția penală, încheierea nr. 1203 din 23 februarie 2006
Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 4016 din 4 decembrie 2008
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Dongoroz, Vintilă Curs de drept penal și procedură penală, București 1946
Jidovu, Nicu Drept procesual penal, Editura C.H. Beck, București 2006
Mateuț, Gheorge Tratat de drept procesual penal, Editura C.H.Beck, București 2007
Neagu, Ion Tratat de procedură penală, Editura Global Lex, București 2008
Pamfil, Mihaela Laura Soluțiile la judecata în apel în procesul penal, Editura Hamangiu, București 2007
Păvăleanu, Vasile Drept procesual penal. Parte generală, Editura Lumina Lex, București 2006
Papadopol, Turianu, V Apelul penal, Casa de Editură și Presă ȘANSA SRL, București 1994
Poiană, Ion, Ioana Păcurariu, Drep procesual penal, Editura Universul Juridic, București 2011
Rădescu, Dumitru Apelul în procesul penal, Editura Universul Juridic, București 2006
Theodoru, Grigore Teoria și practica recursului penal, Editura Junimea, Iași 2002
Theodoru, Grigore Tratat de de drept procesual penal, Editura Hamangiu, București 2008
Volociu, N. Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. Ii, Editura Paideia 1994
Articole din reviste de specialitate
Grigore Theodoru, Hotărârile penale supuse recursului, în R.R,D nr. 7/1967
V. Dongoroz, Efectul extensiv al căilor de atac în procedura penală, în P.R.
nr. IV/ 1942
Mihaela Laura Pamfil Respingerea apelului ca tardiv, în R.D.P.nr. 3/2006
Legislație
Constituția României
Codul de procedură penală
Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, cu modificările și completările ulterioare
Legea nr.281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală
Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționarii proceselor.
Practică judiciară
Î.C.C:J., secția penală, încheierea nr. 1203/2006, în Culegere de decizii pe anul 2006, Editura C.H.Beck, București 2007
Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2093 din 27 mai 2010
Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1656 din 22 aprilie 2011
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 1460/2003
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr.2704 din 19 mai 2004
Î.C.C.J. secția penală, decizia nr. 5887 din 10 noiembrie 2004
Î.C.C.J., secția penală, încheierea nr. 1203 din 23 februarie 2006
Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 4016 din 4 decembrie 2008
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apelul Penal. Exercitarea Caii Ordinare de Atac a Apelului (ID: 126332)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.