Apelul In Procesul Civil
=== aa0659973bed0f41528483b8f932e62c22416438_621212_1 ===
Introducere
În sistemul procesual civil, legiuitorul a prevăzut atât mijloace procesuale care să permită desfășurarea judecății în primă instanță în condiții care să conducă la pronunțarea unor soluții legale și temeinice, dar și instrumente procedurale prin care să se poată îndrepta eventualele erori comise în cursul procesului sau conținute în hotărâre. Aceste instrumente procedurale au menirea de aefectua un control asupra hotărârilor judecătorești date fără respectarea dispozițiilor legale, astfel fiind garantat dreptul părților la un proces echitabil, sub aspectul existenței unui mod de apărare împotriva unei hotărâri judecătorești greșite, care, prin intrarea acesteia sub puterea lucrului judecat, ar crea un dezechilibru al ordinii de drept. În exercitarea puterilor fundamentale, statul a creat patru căi de atac prin care se poate efectua controlul judciar asupra hotărârilor date în cauzele civile, clasificate în căi ordinare de atac și căi extraordinare de atac. Calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare sunt recursul, contestația în anulare și revizuirea. Dintre toate căile de atac prevăzute de legislația procesual civilă, sub aspectul importanței se evidențiază apelul în virtutea trăsăturilor sale definitorii. Apelul este singura cale de atac ordinară, devolutivă, suspensivă de executare, de reformare, care dă expresie principiului dublului grad de jurisdicție și care poate fi exercitată de oricare dintre părțile litigiului, pentru orice motiv de nelegalitate și netemeinicie. În prezenta cercetare teoretică, instituția apelului este abordată din perspectiva dispozițiilor Codului de procedură civilă, în vigoare de la 15 februarie 2013, republicat în Monitorul Oficial numărul 247 din 10 aprilie 2015, dar și din perspectiva Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, normă cu caracter tranzitoriu. Am ales ca în prezenta lucrare să tratez instituția apelului deoarece este cel mai uzitat și important remediu juridic procesual, sub aspectul consecințelor juridice pe care legea le recunoaște acestei căi de atac. Consider că tema prezintă o importanță deosebită pentru dreptul procesual civil, dar și pentru justițiabil. În primul rând, trebuie subliniat faptul că în cursul anului 2013 a intrat în vigoare un nou Cod de procedură civilă. Acesta a adus numeroase modificări în tot ceea ce înseamna desfășurarea procesului civil, dar și în cadrul instituției apelului. Astfel, au fost reglementate expres o serie de aspecte care anterior erau prevăzute doar la nivelul doctrinei, precum și lămurite anumite aspecte. Cu toate acestea, așa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, au apărut noi dispute, atât la nivelul practicii judiciare, cât și la nivelul literaturii juridice, cu privire la anumite dispoziții din materia apelului. Mai mult, având în vedere că apelul este singura cale ordinară de atac prevăzută de sistemul procesual civil românesc, recursul putând fi exercitat doar în ipoteza în care legea prevede acest lucru și doar în cazurile enumerate limitativ de Cod, apelul prezintă importanță deosebită și din perspectiva justițiabililor. Aceasta pentru că, de regulă, fie o parte, fie cealaltă, ori chiar ambele, vor fi nemulțumite de modul în care prima instanță a soluționat cauza. În acest fel, ele vor fi nevoite să exercite o cale de atac, aceasta fiind, în principiu, apelul. Având în vedere toate aceste aspecte, consider că tema prezentei lucrări este una de actualitate, care prezintă o importanță nu doar la nivel teoretic, ci și la nivel practic, atât din perspectiva specialiștilor dreptului, cât și din perspectiva persoanelor care au doar o anumită calitate în cauze care se judecă potrivit regulilor Codului de procedură civilă.
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII GENERALE
1. Aspecte de ordin istoric privind căile de atac în procesul civil
În țara noastră, căile de atac au fost reglementate încă de la momentul intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 1865. În acest Cod, precum și în Legea de organizare a Înaltei Curți de Casație, erau reglementate două ordinare de atac: opoziția și apelul. Pe lângă aceste căi ordinare de atac, erau prevăzute și anumite căi extraordinare de atac, precum: recursul, revizuirea, contestația (la executare sau în anulare) și acțiunea recursorie. O dată cu instalarea comunismului în țara noastră au existat repercusiuni și cu privire la sistemul judiciar. În ceea ce privește căile de atac din dreptul procesual civil, trebuie subliniat faptul că, în perioada 1948-1952 au fost abrogate dispozițiile privind apelul, recursul în interesul legii și recursul în casație. De asemenea, recursul a fost prevăzut drept o cale ordinară de atac, căile extraordinare de atac fiind revizuire, contestația în anulare și cererea de îndreptare (numită ulterior recurs în supraveghere, iar mai apoi recurs extraordinar). O altă modificare importantă în materia căilor de atac s-a produs în cursul anului 1993. Astfel, prin intermediul Legii nr. 59/1993, s-a reintrodus apelul ca și cale ordinară de atac, fiind însă păstrat și recursul drept cale ordinară de atac. De asemenea, recursul în interesul legii era prevăzut ca și cale extraordinară de atac, fiind păstrate în această categorie revizuirea și contestația în anulare, cu anumite modificări. Totodată, în cadrul căilor extraordinare de atac a fost reintrodus și recursul în anulare. Prin O.U.G. 138/2000 s-au adus din nou modificări Codului de procedură civilă. În ceea ce privește căile de atac s-a prevăzut că apelul rămânea singura cale ordinară de atac. De asemenea era reglementat expres și apelul incident. Urmare firească a existenței unei singure căi ordinare de atac, recursul a fost reglementat drept cale extraordinară de atac În perioada imediat următoare au existat numeroase modificări în Codul de procedură civilă, unele de neînțeles. Astfel, se prevedea la un moment dat faptul că tribunalele nu mai judecă apeluri, ci doar curțile de apel, recursurile urmând a fi soluționate de către Înalta Curte. Ulterior, s-a revenit, atribuindu-se și tribunalelor competența de a soluționa apeluri și în scopul degrevării instanței supreme, recursurile urmau a fi soluționate și de curțile de apel, constituindu-se totodată, la nivelul Curții Supreme, un complet filtru, care urma să analizeze cererile de recurs și să se pronunțe cu privire la admisibilitatea în principiu a acestora. Noul Cod de procedură civilă reglementează o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul. În anumite situații, aceasta va fi și singura cale de atac. În cadrul căilor extraordinare de atac sunt reglementate: recursul, contestația în anulare (obișnuită și specială) și revizuirea. Trebuie subliniat faptul că, în prezent, recursul nu mai poate fi exercitat decât în cazul în care există unul dintre cele 8 motive de recurs prevăzute în mod limitativ. Important de subliniat este faptul că, în prezent, recursul în interesul legii este reglementat expres de Codul de procedură civilă, însă, așa cum era și normal, într-un capitol distinct de cel al căilor de atac. De asemenea, în noul Cod de procedură au fost introduse anumite dispoziții generale privind căile de atac, care nu reprezintă altceva decât principiile fundamentale ale exercitării căilor de atac, așa cum au fost acestea deduse din opiniile exprimate în doctrină, dar și în jurisprudență.
2. Clasificarea căilor de atac
Sistemul căilor de atac a fost conceput pentru a se asigura identitatea între dispozitivul hotărârii judecătorești și adevărul atât de necesar și de dorit de părțile în litigiu. Rolul pe care îl îndeplinesc căile de atac este acela de a înlătura din cuprinsul hotărârii greșelile strecurate datorită lipsei de diligență a părților în prezentarea situației reale către instanța de judecată, sau datorită unei interpretări greșite alegii sau neexercitării rolului activ al judecătorilor. Ca atare, căile de atac sunt menite să asigure îndeplinirea principiilor procesului civil, în special a dreptului de apărare și să determine pronunțarea unor soluții temeinice de către judecătorii instanțelor inferioare. Nu întotdeauna instanța superioară soluționează mai corect decât cea inferioară, însă prin modul în care a fost organizată judecata în fața instanței superioare și în raport de experiența cerută judecătorilor de la aceste instanțe, se poate ajunge la concluzia că în cvasimajoritatea cazurilor hotărârea instanței superioare prezintă garanții mai mari în a exprima adevărul. În literatura de specialitates-au folosit mai multe criterii pentru clasificarea căilor de atac. În cele ce urmează vom prezenta și noi cele mai importante criterii de clasificare a căilor de atac.
In funcție de condițiile de exercitare urmează să distingem între căi ordinare și căi extraordinare de atac
Singura cale de atac ordinară este apelul, aceasta putând fi exercitată de oricare dintre părți, în orice materie și pentru orice motiv de fapt sau de drept, evocând ideea unei libertăți depline de exercitare a acesteia, fără ca legea să limiteze motivele de exercitare, cu singura condiție ca legea să nu interzică în mod expres valorificarea acestei căi de atac. Căile extraordinare de atac sunt recursul, contestația în anulare și revizuire, fiind acelea care pot fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele strict determinate de lege.
În funcție de instanța competentă să judece calea de atac, există căi de atac de reformare și căi de atac de retractare
Căile de atac de reformare sunt apelul și recursul, întrucât se soluționează de o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată spre a declanșa controlul judiciar. În schimb, căile de retractare sunt acelea care se soluționează de însăși instanța care a pronunțat hotărârea care se atacă. Din această din urmă categorie fac parte contestația în anulare și revizuirea.
În funcție de cum provoacă sau nu o nouă judecată în fond, distingem între căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive
Căile de atac devolutive sunt acelea care provoacă o nouă judecată în fond sau altfel spus, cuvinte pot reedita judecata în fond, asigurându-se principiul dublului grad de jurisdicție. Singura cale devolutivă de atac este apelul. Căile de atac nedevolutive sunt acelea care nu determină o nouă judecată în fond.
După efectele produse de declararea căii de atac asupra declanșării de îndată a executării silite, există căi de atac suspensive de executare și căi de atac nesuspensive de executare
În actualul sistem procesual civil numai apelul este suspensiv de executare, pe când recursul, contestația în anulare și revizuirea, de regulă, nu suspendă de drept executarea. Prin excepție de la această regulă recursul se înfățișează că o cale de atac suspensivă de executare atunci când are ca obiect pricini privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau lucrări având o așezare fixă. În asemenea situații efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără să fie necesară o cerere formală în acest sens din partea recurentului [art. 484 alin. (1) NCPC]. Instanța poate dispune motivat, însă doar cu plata anticipată a unei cauțiuni, suspendarea executării și în alte cazuri, cum ar cazul promovării unei cereri de revizuire sau al unei contestații în anulare.
În funcție de faptul dacă părțile au sau nu acces la exercitarea căilor de atac, urmează să distingem între căi de atac comune și căi de atac speciale
Putem discuta despre o cale de atac comună atunci când drept de a o exercita aparține părților sau procurorului. Comune sunt toate cele patru căi de atac deoarece pot fi exercitate de către părți, prin urmare Codul de procedură civilă nu reglementează nicio cale de atac specială.
Așa cum se remarcă corect în doctrina apărută după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, nu mai există îndoială cu privire la faptul că recursul în interesul legii nu este o cale de atac fiindcă soluțiile nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și se pronunță numai în interesul legii.
3. Principii în materia căilor de atac
În prezent, nu doar în cadrul literaturii juridice de specialitate se vorbește despre anumite principii sau reguli generale privind căile de atac, ci acestea sunt prevăzute expres în chiar cuprinsul Codului de procedură. În cele ce urmează vom discuta și noi despre aceste principii, aplicabile în cazul tuturor căilor de atac.
Principiul legalității
Un principiul important al cărui aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural este acela al legalității căilor de atac. Legalitatea căilor de atac înseamnă că acestea nu pot exista în afara legii, cu alte cuvinte o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată prin alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Legalitatea căilor de atac este un principiu stipulat și în Constituția României, forma republicată, modificată și completată prin Legea nr. 429/2003 care consacră dreptul părților cât și al Ministerului Public de a se folosi de căile legale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Împotriva hotârârii judecătorești se potexercita doar căile de atac prevăzute de lege, precum și în termenele și condițiile precizate de aceasta,cu indicarea faptului că sunt indiferente mențiunile din dispozitivul acesteia. Codul de procedură civilă, în cuprinsul articolului 457, atunci când vorbește despre legalitatea căilor de atac, a reglementat în alineatul al doilea situația în care în cuprinsul hotărârii se află mențiunea inexactă privitoare la calea de atac deschisă contra acesteia. Într-un asemenea caz s-a statuat că această mențiune nu are niciun efect asupra căii de atac care urmează a fi exercitată, exercitându-se calea de atac prevăzută de lege. Sau, altfel spus, nu judecătorul este cel care stabilește calea de atac, ci legea.
Unicitatea căii de atac
Căile de atac ordinare pot fi folosite o singură dată numai în ordinea stabilită de cod, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. Unicitatea căilor de atac vizează numai apelul și recursul, nu și celelalte căi extraordinare; datorită specificului căilor extraordinare de atac acestea pot fi exercitate, în unele cazuri, în mod repetat. Dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează odată cu exercitarea lui. De aici rezultă caracterul unic al căii de atac, ceea ce înseamnă că nimănui nu îi este îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac. Unicitatea căilor de atac vizează însă numai apelul și recursul, nu și celelalte căi extraordinare. Datorită specificului căilor extraordinare de atac acestea pot fi exercitate, în unele cazuri, în mod repetat.
Ordinea exercitării căilor de atac
O altă regulă generală care guvernează existența și exercitarea căilor de atac este aceea a ierarhiei căilor de atac, a ordinii de exercitarea a acestora. Acest principiu decurge din modul de organizare al instanțelor judecătorești în sistem piramidal, și anume, în principiu, căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atâta timp cât este deschisă calea de atac a apelului. Conform acestui principiu, recursul nu poate fi exercitat „omisso medio”, adică sărind peste calea ordinară de atac. Pe acest considerent, recursul este respins ca inadmisibil dacă nu s-a uzat de calea de atac a apelului. De la regula enunțată anterior există o excepție stipulată expres în alineatul al doilea al articolului 459 din Codul de procedură civilă.Derogarea este aceea că, în cazul în care o hotărâre este susceptibilă atât de apel cât și de recurs, partea interesată poate declara direct recurs, în cadrul termenului de apel, atunci când părțile consimt la aceasta printr-un înscris autentic sau declarație verbală dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă. Pentru a se exercita recursul „omisso medio” este necesar să se îndeplinească cumulativ următoarele condiții: părțile din procesul civil în care s-a pronunțat sentința să își dea acordul în exercitarea directă a recursului, ceea ce înseamnă că părțile nu contestă temeinicia hotărârii considerând că situația ce a fost reținută de instanță este corectă;să existe acordul expres al tuturor părților; recursul trebuie declarat înăuntrul termenului de apel; cererea de recurs se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, instanță care trimite recursul declarat instanței competente să-l judece. Recursul „omisso medio” poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică sunt excluse criticile de ordin procedural, cum ar fi nerespectarea regulilor privitoare la competență, incompatibilitatea, modul de rezolvarea a excepțiilor de procedură sau de administrare a probelor. Acesta reprezintă o importantă derogare de la principiul legalității căilor de atac, întrucât dă expresie principiului disponibilității părților în cadrul procesului civil. Legea permite declararea concomitentă a căilor extraordinare de atac, cu mențiunea expresă că recursul se judecă cu prioritate.Revizuirea și contestația în anulare pot fi exercitate concomitent deoarece au motive de admisibilitate diferite. Așa cum s-a sublinat în literatura juridică de specialitate, o hotărâre pronunțată în recurs, prin care s-au respins motive care sunt în același timp și motive de revizuire sau de contestație în anulare, nu mai poate fi atacată, pentru respectivele motive, prin revizuire ori contestație în anulare, întrucât, într-o asemenea împrejurare, ar opera autoritatea lucrului judecat.
Posibilitatea exercitării căii de atac
În mod expres s-a stabilit ca o condiție de exercitare a căilor de atac, care este în același timp și o regulă generală, cerința interesului, astfel încât articolul 458 din Codul de procedură civilă stipulează că aceste mijloace procesuale „pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.” Legislația procesual civilă nu a definit interesul, însă doctrina prin interes a înțeles folosul practic și imediat al unei părți pentru a formula cereri în justiție. Interesul procesual trebuie să întrunească însușirile descrise în articolul 33 al Codului de procedură civilă, republicat, în sensul că el trebuie să fie determinat, legitim (ocrotit de lege), personal (să aparțină celui ce formulează cererea, în cazul nostru cererea de apel), să fie născut și actual. Neîntrunirea condiției interesului procesual conduce la aplicarea sancțiunii respingerii căii de atac ca lipsită de interes. Bunăoară, în doctrinăs-a reținut că reclamantul căruia i s-au admis pretențiile ori pârâtul care a obținut câștig de cauză prin respingerea acțiunii reclamantului care este îndreptată împotriva sa nu justifică interes pentru a declara calea legală de atac.
4. Apelul- noțiune și sediul materiei
Termenii „appellatio” și „appellare” au apărut din dreptul roman, dar natura căilor de atac de atunci este diferită de cea folosită în procedura civilă actuală. Precursori ai apelului s-au identificat în secolul al XIII-lea în instituția denumită „appel volage”in anumite regiuni din Franța. Atât în dreptul francez cât și în dreptul nostru procesual civil calea de atac a apelului a fost concepută ca fiind expresia principiului dublului grad de jurisdicție. Instituția apelului este reglementată începând cu articolul 466 și până la articolul 482 al Capitolului II, din Titlul II denumit „Căile de atac” cuprins în Cartea a II-a „Procedura contencioasă” a Codului de Procedură Civilă, intrat în vigoare de la 15 februarie 2013, republicat în Monitorul Oficial numărul 247 din 10 aprilie 2015. Legile de aplicare a Codului de procedură civilă sunt Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Ca element de noutate, cea din urmă lege mai sus menționată, în încercarea de degrevare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a repoziționat căile de atac din sistemul nostru procesual, în sensul că în anumite materii apelul, iar nu recursul, va constitui ultima cale de atac, asta înseamnă că de la intrarea în vigoare a acestei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu se supun recursului anumite hotărârii judecătorești. Ideea degrevării instanțelor de control judiciar prin suprimarea unor căi de atac din materiile considerate de redusă importanță a putut fi intreprinsă întrucât atât legea fundamentală a țării noastre cât și documentele europene, precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu includ dreptul atacării unei hotărâri judecătorești în materie civilă printre drepturile fundamentale. Legislația procesual civilă în vigoare nu definește apelul, însă doctrina oferă o varietate de definiții. Într-o definiție mai amplă care reunește trăsăturile esențiale, apelul este definit ca fiind măsură a principiului dublului grad de jurisdicție, este o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare, având vocația de desăvârșire a procesului, prin care partea (sau Ministerul Public), justificând un interes, aduce hotărârea – și întreaga procedură ce a precedat-o – în fața instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat-o, învestind-o cu cercetarea cauzei, de regulă în limita motivelor de nelegalitate și/sau netemeinicie invocate, în scopul înlăturării erorilor cuprinse în hotărârea primei instanțe. Apelul este calea legală de atac care acordă părților cauzei civile posibilitatea de a provoca controlul judiciar asupra unei sentințe afectate de o greșeală de judecată. Reglementarea, existența instrumentului procedural de reexaminarea a unei cauze civile prezintă importanță pentru părți în sensul că acestea sunt astfel determinate să aibă o poziție activă în cursul procesului printr-o apărare cât mai completă. Existența și posibilitatea exercitării apelului oferă părților și o garanție a dreptului la apărare, acestea având certitudinea că în măsura în carehotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică va putea fi desființată, întărind în modul acesta încrederea în justiție. Pentru Ministerul Public, posibilitatea de a declara apel împotriva unei hotărâri judecătorești prezintă importanță deoarece acesta constituie unul dintre mijloacele practice prin care el își îndeplinește atribuția de a proteja interesele generale ale societății, ordinea de drept, drepturile și liberățile cetățenilor, prin vegherea la respectarea legalității de către instanțele judecătorești.Importanța posibilității exercitării căilor de atac de către Ministerul Public reiese din faptul că în Constituția României, forma republicată, modificată și completată prin Legea nr. 429/2003, există o dispoziție expresă în acest sens. Existența căii de atac a apelului este importantă și pentru instanțe deoarece le determină să aibă un rol activ, să respecte dispozițiile legale în cadrul procesului, să pronunțe soluții legale și temeinice. Importanța și necesitatea acesteia este evidentă și pentru instanțele de apel întrucât reprezintă unul dintre mijloacele practice prin care realizează îndrumarea instanțelor inferioare, contribuind și la unificarea practicii instanțelor ale căror hotărâri le controlează.
5. Caracterele apelului
Apelul este o cale de atac ordinară întrucât există o libertate deplină de exercitare a acestui remediu, invocarea se poate realiza pentru orice motiv de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate, neexistând condiții restrictive de declarare a acestuia. Motivele pentru care se declară apel pot viza atât modul cum s-a aplicat norma de drept material sau cea procedurală, cât și modul în care prima instanță a stabilit starea de fapt. În sistemul nostru de drept singura cale de atac ordinară este apelul. Caracterul comun al apelului reiese din faptul că se află la dispoziția tuturor părților din proces, iar nu numai a unui subiect calificat. Apelul mai are caracter devolutiv, ceea ce înseamnă că prin declanșarea ei s-a învestit instanța de control judiciar, care are puterea de a judeca cauza sub toate aspectele, atât în fapt cât și în drept, provocându-se o nouă judecată în fond. Întrucât apelul reprezintă al doilea grad de jurisdicție acesta este suspensiv de executare. În virtutea acestui caracter, pe durata termenului de apel, precum și a judecării apelului, hotărârea atacată nu se poate pune în executare, cu alte cuvinte aceasta se poate pune în executare doar după ce judecata a parcurs și cel de-al doilea grad de jurisdicție ori după ce se constată că părțile nu au declarat apel și că termenul în care o puteau face a expirat. Caracterul susupensiv de executare al apelului rezultă atât din articolul 468 alineatul (5) C. pr. civ., cât și din articolul 632 și următoarele două din Codul de procedură civilă. În primul articol anterior menționat se statuează faptul că atât termenul în care părțile pot uza de beneficiul pus la dispoziție de legiuitor cât și declararea în termen a apelului suspendă executarea hotărârii instanței de fond, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Apelul nu constituie o cauză care suspendă executarea silită, procedura care îl constrânge pe debitor să-și execute în mod silit obligațiile dintr-un titlu executoriu pe care le are față de creditorul său, cu ajutorul organelor de stat competente, ci este un impediment legal al declanșării procedurii de urmărire silită. Urmărirea silită se realizează doar la existența unui titlu executoriu, precum hotărârile executorii, hotărârile definitive, alte hotărâri și înscrisuri care conform legii se pot pune în executare. Hotărârile executorii sunt cele date în apel, dacă legea nu prevede altfel, cele date în primă instanță fără drept de apel, ori cele asupra cărora părțile au convenit să exercite recursul omisso medio. Uneori, în literatura juridică de specialitate s-a spus că apelul este o cale de atac ierarhică. Această trăsătură a apelului, califică calea de atac ca fiind una de reformare de vreme ce soluționarea acesteia revine instanței ierarhic superioare celei ce a pronunțat hotărârea, având posibilitatea de a modifica hotărârea atacată, de a o reforma prin înlocuirea hotărârii instanței de fond cu propria hotărâre. Opțiunea pentru judecarea căii de atac de către o instanță superioară este una firească, întrucât cei chemați să o soluționeze sunt mai mulți la număr, mai în etate și mai cu experiență.
CAPITOLUL II.
OBIECTUL, FORMELE ȘI SUBIECTELE APELULUI
1. Obiectul apelului
Dacă legea nu-l suprimă în mod expres, apelul este unul dintre drepturile procesuale de care dispun părțile, făcând parte din dreptul la apărare, ca manifestare a unei justiții echitabile. Prin urmare, așa cum în doctrină s-a reținut, exercitarea apelului, chiar dacă nefondată, nu poate constitui, în principiu, un fapt generator de daune-intere Exercitarea căii de atac a apelului este supusă unor condiții de fond și formă.Obiectul apelului reprezintă una dintre cele mai importante condiții de fond ale acestei căi de atac. Prin obiect al apelului sunt desemnate hotărârile aupra cărora se poate realiza controlul judiciar de către instanța ierarhic superioară celei ce a pronunțat hotărârea apelată. Sfera hotărârilor susceptibile de apelprincipal sunt hotărârile pronunțate în primă instanță, hotărârile pronunțate în ultimă instanță și încheierile premergătoare, în condițiile legii. Potrivit primului alineat al articolului 466 din Codul de procedură civilă, hotărârile pronunțate în primă instanță sunt susceptibile de apel principal. În principiu, pot fi atacate cu apel toate hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță, indiferent de gradul instanței judecătorești. Articolul anterior menționat consolidează existența principiului dublului grad de jurisdicție în materie civilă și doar printr-o mențiune expresă a legii se poate suprima calea de atac a apelului. Hotărârile pronunțate în primă instanță sunt susceptibile de apel, oricare ar fi natura litigiului: cereri patrimoniale sau nepatrimoniale, care au ca obiect drepturi reale sau personale, principale, incidentale,accesorii, în realizare, constatare sau constituire, dacă legea nu suprimă expres acest drept. Ca să fie susceptibile de apel principal, hotărârile de primă instanță trebuie să fie pronunțate de către judecătorie și tribunal, nu de către curtea de apel, întrucât, în conformitate cu articolul 97 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are atribuită în competență soluționarea apelurilor, ceea ce înseamnă că hotărârile pronunțate în primă instanță de curțile de apel nu sunt supuse apelului. Împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de judecătorii și tribunale se poate declara apel, indiferent dacă prin acestea s-a judecat sau nu fondul pricinii. Se mai poate exercita calea de atac a apelului și împotriva hotărârilor pronunțate în ultimă instanță, potrivit alineatului 2 al articolului 466 din Codul de procedură civilă care stipulează că „sunt supuse apelului și hotărârile date în ultimă instanță dacă, potrivit legii, instanța nu putea să judece decât în primă instanță”. Cu alte cuvinte se poate exercita calea de atac a apelului împotriva unor hotărâri date în ultimă instanță, doar dacă instanța care a soluționat cauza avea competența de a se pronunța în primă instanță, nu în ultimă instanță, așa cum aceasta a procedat. În această situație, hotărârea este apelabilă, deoarece se promovează principiul legalității căilor de atac. Per a contrario, rămân neapelabile hotărârile pronunțate în ultimă instanță, chiar dacă în hotărâre s-a indicat că au fost pronunțate în primă instanță, argumentul fiind acela că mențiunea greșită din cuprinsul hotărârii nu poate deschide calea de atac a apelului, deoarece s-ar încălca principiul legalității în exercitarea căilor de atac, care prevede că o hotărâre judecătorească este supusă doar căilor de atac prevăzute de lege, așadar judecătorii printr-o mențiune greșită în dispozitivul hotărârilor nu pot suprima căi de atac sau deschide căi de atac. Obiect al apelului principal îl pot constitui și încheierile premergătoare. Împotriva încheierilor premergătoare părțile au deschisă calea de atac a apelului decât odată cu fondul, exceptând situațiile în care legea dispune altfel. Încheierile premergătoare sunt încheierile de ședință care sunt anterioare fondului pricinii. Sunt încheieri premergătoare atât încheierile preparatorii cât și cele interlocutorii. Afară de cazul în care legea dispune altfel, este inadmisibilă atacarea separată cu apel a încheierilor premergătoare, întrucât s-ar produce „prelungirea excesivă a duratei procesului și contribuie, prin aceasta, la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil”. Cu titlu de exemplu, încheierile premergătoare care pot fi atacate separat numai cu apel suntcele prin care se dispune vânzarea la licitație a bunului; încheierile de suspendare a executării, în conformitate cu alineatul (6) al articolului 718 din Codul de procedură civilă.
Există însă și încheieri împotriva cărora părțile nu au deschisă nicio cale de atac, cum sunt: potrivit cu articolul 53 alineatul (2) din Codul de procedură civilă, cele de admitere sau respingere a cererilor de abținere, ori cele care au încuviințat recuzarea. Există și încheieri care sunt atacabile numai de anumite persoane, bunăoară încheierile de respingere a cererii de încuviințare a executării silite poate fi atacată numai de către creditor, așa cum prevede articolul 665 alineatul (6) din Codul de procedură civilă. Încheierile premergătoare nu pot fi atacate în mod individual cu apel, după pronunțarea hotărârii, dacă nu este declarat apel și împotriva hotărârii finale. Acest fapt nu este posibil întrucât nu există interes să se atace doar o încheiere premergătoare, deoarece dezlegarea dată prin sentință ar dobândi autoritate de lucru judecat.Partea trebuie să indice în mod expres care încheiere o atacă prin formularea de critici concrete împotriva acesteia, deoarece apelul exercitat împotriva hotărârii finale nu se consideră a fi exercitat și împotriva încheierilor premergătoare. Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 365/30 mai 2012 în articolul 7 alineatul (1) indică posibilitatea exercitării numai a apelului în situația în care o lege specială prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, cu condiția ca prezenta lege să nu stipuleze altfel. Tot prin această lege se stabilește ca în cazul în care o lege specială aratăcă o hotărâre în primă instanță este supusă recursului, aceasta să poată fi atacată numai cu apel, cu precizare că nu se aplică în materie de contencios administrativ și fiscal și în materia azilului. Situații în care hotărârile sunt nesusceptibile de apel principalsunt prevăzute în articolul 467 din Codul de procedură civilă. Într-o primă ipoteză nu poate exercita apel principal partea care a renunțat expres la acesta. Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, doar achiesarea expresă totală la hotărârea atacată este cea care suprimă părții dreptul de a mai exercita calea de atac, ceea ce înseamnă că în cazul unei achiesări exprese parțiale partea nu pierde decât dreptul de a formula apel principal împotriva soluțiilor care au făcut obiectul renunțării. A doua ipoteză în care nu poate declara apel partea este aceea în care a executat parțial hotărârea de primă instanță, cu toate că nu era susceptibilă de executare provizorie. De reținut este faptul că în aceste două situații, partea este lipsită de dreptul de a face apel principal, nu incidental sau provocat și că nu se poate vorbi de o suprimare a legiuitorului, deoarece imposibilitatea de a declara apel este determinată de atitudinea concretă a părții, ca act unilateral de voință, act procedural de dispoziție al părții. Există hotărâri judecătorești din anumite materii împotriva cărora părțile nu au deschisă calea de atac a apelului. Spre exemplificare, împotriva hotărârilor date în baza recunoașterii de către pârât a pretențiilor reclamantului este deschisă numai calea de atac a recursului la instanța ierarhic superioară, aceasta fiind expres menționată în lege. Tot cu titlu de exemplu, împotriva hotărârilor pronunțate în baza renunțării de către reclamant la dreptul pretins sau la judecată este deschisă calea de atac a recursului la instanța superioară, iar nu calea de atac a apelului. Aceeași regulă se aplică și în cazul hotărârii pronunțate în baza tranzacției intervenite între părți.
Există și hotărâri judecătorești care nu sunt supuse niciunei căi legale de atac. De pildă, căile de atac sunt suprimate în hotărârile pronunțate cu privire la alegerea președintelui României, în temeiul alineatului (2) al articolului 68 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, cu modificările și completările ulterioare. Atât apelul incident cât și apelul provocat pot fi formulate numai împotriva unei hotărâri deja atacate cu apel, acest drept existând pentru toate materiile în care legea a recunoscut dreptul de a formula apel principal. Obiectul apelului incident nu este restrâns doar la dispozițiile din hotărâre atacate prin apel principal, intimatul putând să ceară o nouă cercetare în fond a tuturor pretențiilor formulate în prima instanță. Apelul, o cale legală de atac împotriva hotărârilor judecătorești, o expresie a dublului grad de jurisdicție în sistemul de drept, este deschis pentru orice nemulțumire cu privire la soluționarea cauzei de prima instanță. Nemulțumirile pot viza atât nelegalitatea cât și netemeinicia hotărârii. Legea nu a limitat motivele care pot legitima un apel, dar nici nu a prevăzut obligativitatea motivării apelului, în acest caz instanța superioară are obligația de a reexamina pricina și de a se pronunța în baza susținerilor din primă instanță.
2. Formele apelului
Calea de atac a apelului poate îmbrăca mai multe forme, în sensul că aceasta poate fi exercitată ca apel principal, apel incident și apel provocat.
Apelul principal
Apelul principal este mijlocul procesual prin care partea care nu și-a văzut pretențiile satisfăcute în hotărârea pronunțată de prima instanță, declanșează o nouă judecată a cauzei, pentru orice motiv de fapt sau de drept, în fața instanței ierarhic superioare. Partea neamulțumită care declară apel principal dobândește în fața instanței de control judiciar poziția de apelant, iar partea care a câștigat procesul devine intimat. Denumirea de apel principal coincide cu generica denumire de apel, întrucât acesta este cel care se exercită în momentul în care partea nemulțumită de dezlegarea cauzei decide să critice soluția primei instanțe în fața instanței superioare acesteia. Hotărârile judecătorești care pot face obiectul apelului principal sunt prevăzute în articolul 466 din Codul de procedură civilă, iar cele care nu pot constitui obiectul apelului principal sunt enumerate în următorul articol.
Apelul incident
Instanța de control judiciar poate fi sesizată nu numai printr-un apel principal, ci și printr-un apel incident, deci atât printr-o cerere principală cât și prin una incidentală. Apelul incident este acela formulat după declararea unui apel principal de către intimatul din cererea principală, cu scopul lărgirii limitelor învestirii, urmărind, în contradictoriu cu apelantul inițial, reformarea hotărârii în favoarea autorului său. Dispoziții exprese cu privire la apelul incident se regăsesc în articolul 472 din Codul de procedură civilă, republicat. Nu este apel incident, cel care este declarat al doilea împotriva hotărârii, de către partea adversă celei care și-a exercitat prima dreptul, chiar dacă se dorește o reformare a hotărârii diferită, atâta timp cât se încadrează în intrevalul de timp în care se poate apela o hotărâre. În acest caz cel de-al doilea apel poartă denumirea tot de apel principal, întrucât apelul incident poate fi exercitat în alt termen decât cel principal. Prin apelul incident nu se pot ridica pretenții care nu au făcut obiect de cercetare în fața primei instanțe, deoarece așa cum prevede articolul 478 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, „prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.”
Apelul provocat
Apelul provocat este condiționat și el de preexistența unui apel principal, acesta putând fi exercitat de către intimatul din apelul principal. Așa cum se stipulează în articolul 473 din Codul de procedură civilă, prin apelul provocat intimatul poate,doar în cazul coparticipării procesuale ori a intervenției terțelor persoane în cadrul primului proces, să declare apel împotriva unui alt intimat ori împotriva unei persoane care a figurat în primă instanță, dar care nu este parte în apelul principal.
Între toate cele trei forme ale apelului există atât asemănări cât și deosebiri. În ceea ce privește asemănările:
atât aplelului principal, cât și celui incident și provocat li se aplică aceleași reguli de judecată, respectiv cele prevăzute pentru apelul principal;
toate formele de apel se formulează printr-o cerere scrisă, întâmpinarea fiind obligatorie;
atât cererea de apel principal, cât și cererea de apel incident și de apel provocat se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă; pregătirea judecății în toate formele de apel se realizează de către instanța care a pronunțat hotărârea apelată.
Apelul principal poate fi formulat de către cel care a avut calitatea parte în primă instanță, pe când apelul incident și apelul provocat sunt exercitate numai de intimatul din apelul principal, ceea ce înseamnă că „partea din primă instanță împotriva căreia nu s-a exercitat apelul principal nu poate să exercite vreuna dintre celelalte forme de apel.”Apelul principal poate fi formulat numai înăuntrul termenului de apel, pe când de celelalte două forme pot fi folosite doar după împlinirea termenului de apel, altfel acestea sunt apeluri princiaple. Între apelul incident și apelul provocat există similitudini:
admisibilitatea ambelor feluri este condiționată;
și într-un caz și în celălalt calitatea procesuală activă aparține părților care au poziția de intimați în apelul principal;
și într-un caz și într-altul scopul este acela de a schimba hotărârea primei instanțe în favoarea autorilor lor.
Atât obiectul, subiectele, cât și termenul ori efectele apelului principal, incident sau provocat sunt analizate în capitolele următoare ale acestei lucrări.
3. Subiectele apelului
Exercitarea apelului nu semnifică începerea unui proces distinct de cel declanșat prin cererea de chemare în judecată, ci o continuare a lui, hotărârea primei instanțe fiind doar actul prin care se încheie o etapă a acelui proces. Articolul 458 din Codul de procedură civilă cu titlul „subiectele căilor de atac”, se referă la „subiecții căilor de atac, la persoanele care pot exercita aceste mijloace procesuale făcând parte din acțiune.” Întrucât apelul este o continuare a exercițiului acțiunii, iar hotărârea judecătorească are, în principiu, efecte numai cu privire la părțile ce s-au judecat, este firesc ca părțile să fie în continuare subiectele acestuia, condiționate fiind de existența interesului, excepție fiind situația în care potrivit legii, acest drept este recunoscut și altor persoane sau organe. Apelul care este declarat de cel căruia legea nu i-a oferit acest drept este respins ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. Părțile în apelul principal poartă denumirea de apelant și intimat, apelantul fiind partea care a declarat apel, iar intimatul partea adversă. În cazul în care ambele părți au declarat apel, ele vor avea calități duble, atât de apelant cât și de intimat. În categoria părților sunt incluse părțile inițiale și succesorii lor în drepturi, terții care au intervenit voluntar în proces, terții care au fost introduși, în condițiile legii, forțat în porces, dobândind astfel calitatea de parte. În legătură cu intervenienții accesorii se precizează în alineatul 4 al articolul 67 din Codul de procedură civilă, că o cale de atac, deci și apelul, exercitat de aceștia se socotește ca neavenită în situația în care partea pentru care a intervenit nu a exercitat acea cale de atac, a renunțat la exercitarea acesteia ori a fost anulată, perimată sau respinsă fără să fi fost cercetată în fond. Moștenitorii au și ei posibilitatea să exercite calea de atac a apelului, acest drept neputând fi contestat întrucât prin calitatea pe care o au de succesori dobândesc și drepturile procesuale ale antecesorilor lor. Dacă a existat coparticipare procesuală, calea de atac a apelului este deschisă oricăruia dintre coparticipanți, dar numai pentru apărarea intereselor proprii. În caz de coparticipare procesuală necesară, efectele apelului se răsfrâng și asupra celorlalți coparticipanți. Dreptul de a apela o hotărâre este recunoscut și creditorilor chirografari, în cazul în care debitorul neglijează valorificarea drepturilor sale, cu excepția acțiunilor cu caracter personal împotriva cărora aceștia nu pot face apel. Este deschisă calea de atac a apelului și pentru alte persoane sau organe care nu au fost părți în proces, însă numai în baza unor dispoziții exprese ale legii. Ministerul Public, prin procuror, are posibilitatea de a ataca cu apel o hotărâre judecătorească pronunțată în acțiunile privind apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, dispăruților, persoanelor puse sub interdicție și în alte cazuri prevăzute expres de legiuitor. Acesta poate declara apel chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, dar și atunci când a participat la judecată, cu mențiunea că în această ultimă situație el nu este realmente parte în proces așa cum sunt părțile din proces, deoarece el nu-și apără propriile interese, ci acționează în interesul legii. Pentru a putea declara apel, partea trebuie să se declare nemulțumită cu privire la hotărârea pronunțată de instanța de fond, deci să justifice un interes. Interesul reprezintă condiția pentru îndeplinirea oricărui act procedural, însă interesul în exercitarea apelului este justificat în măsura în care hotărârea îi este prejudiciabilă, excepție fiind atunci când posibilitatea exercitării căii de atac de către persoane sau organe care nu au avut calitatea de părți în proces este prevăzută de lege în mod expres, nu mai trebuie verificată condiția interesului. Pentru ca să se poată folosi de calea de atac a apelului împotriva unei hotărâri judecătorești, pe lângă calitatea de parte și să justifice un interes, aceasta nu trebuie să fi renunțat expres la apel și nici să nu fi exercitat parțial hotărârea de primă instanță, fiind apelabile doar dispozițiile neexecutate. În aceste situații menționate se stinge pentru parte doar dreptul de a face apel principal. O altă condiție cerută pentru exercitarea apelului este aceea a capacității procesuale, întrucât atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului în articolul 6 cât și Constituția României, republicată, în articolul 21 prevăd ca persoana care învestește instanța de judecată, ca expresie a principiului accesului liber la justiție, să dispună de capacitatea de a sta în judecată. Capacitatea procesuală este cerută oricărei părți din proces, fie că îl avem în vedere pe apelant sau intimat. Capacitatea procesuală este privită prin prisma capacității procesuale de folosință și capacității procesuale de exercițiu. Capacitatea procesuală de folosință reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi și obligații de natură procesuală, iar capacitatea procesuală de exercițiu reprezintă capacitatea unei persoane de a se angaja și a conduce personal un proces, îndeplinindu-și obligațiile procesuale și în același timp să-și realizeze drepturile procesuale, pentru a-și valorifica dreptul litigios. În cazul apelului incident, legitimare procesuală activă o are partea care este intimat în apelul principal. Intimatul dintr-un apel principal, pentru a putea să declare apel incident trebuie să aibă un interes, și anume să tindă să schimbe hotărârea pronunțată de prima instanță în favoarea sa. În momentul introducerii unui apel incident, principiul „non reformatio in pejus” este inaplicabil atât față de apelantul principal, cât și de apelantul incident, întrucât soluția instanței de apel întotdeauna va profita unei părți, iar celeilalte îi va înrăutăți situația, din moment ce pretențiile au fost potrivnice. Tot intimatul dintr-un apel principal poate declara și apel provocat. Legitimare procesuală pasivă în apelul provocat o are un alt intimat sau o persoană care nu este parte în apelul principal, dar care a figurat în judecata în primă instanță.
CAPITOLUL III.
SESIZAREA INSTANȚEI DE APEL
1. Instanța competentă
Ca regulă, apelul urmează a fi soluționat de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea care se atacă. Așa fiind, având în vedere prevederile art. 95 pct. 2 și art. 96 pct 2 Cod procedură civilă, instanța de apel poate fi tribunalul, în ipoteza în care se atacă o hotărârea care a fost pronunțată în primă instanță de către judecătorie, sau va fi curtea de apel, în cazul în care urmează a fi atacată o hotărârea pronunțată de către curtea de apel. Două precizări se impun a fi făcute. În primul, rând, având în vedere dispozițiile art. 97 Cod de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție nu va judeca în nicio situație ca instanță de apel. Așadar, în cazul în care o cauză este soluționată în primă instanță de către o curte de apel, calea de atac care va putea fi exercitată împotriva acesteia va fi recursul, iar nu apelul, competența soluționării acestei căi de atac revenind instanței supreme. De asemenea, există cazuri în care apelul nu va fi soluționat de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea care se atacă. Astfel, spre exemplu, în cazul în care se atacă o hotărâre arbitrală, nu vom putea spune că apelul urmează a fi soluționat de către instanța superioară celei care a soluționat cauza în primă instanță. Aceasta deoarece, instanțele arbitrale nu fac parte din sistemul instanțelor juridice din România, astfel încât, într-o asemenea ipoteză nu vom putea discuta despre o ierarhizare a celor două organe jurisdicționale.
2. Termenul de apel
Termenul de apel reprezintă una dintre cele mai importante condiții ale exercitării acestei căi de atac, deoarece este cunoscut faptul că „o cale de atac, indiferent de natura ei, nu poate fi exercitată oricând, căci aceasta ar periclita în mod inadmisibil stabilitatea circuitului civil.” În aceste condiții, legea procesual civilă a limitat în timp exercițiul atât al căii ordinare de atac cât și al celor extraordinare.Termenul în care se poate exercita apeluleste unul procedural, reprezentând intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie să se producă actul de declarare a apelului.
2.1. Termenul general de apel
Potrivit articolului 468 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, termenul în care se poate exercita apel împotriva unei hotărâri este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă în lege nu se prevede altfel. Momentul de la care începe să curgă termenul de apel este o aplicare a principiului înscris în articolul 184 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, care stipulează că „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.” Hotărârea va fi comunicată de îndată ce este redactată și semnată conform legii, în maxim 30 de zile de la pronunțare. Termenul de declarare a apelului este un termen legal, pentru că este stabilit prin lege, iar nu printr-o dispoziție a instanței. Termenul de 30 de zile în care se poate execercita calea de atac a apelului este prevăzut ca termen comun, de la care se poate deroga doar printr-o dispoziție expresă. În doctrină, acesta este caracterizat ca fiind un termen onerativ sau activ (deoarece se impune exercitarea dreptului de a declara apel într-o limită de timp), succesiv (curge de la comunicarea hotărârii spre înainte), cert sau precis determinat, imperativ în sensul că nerespectarea lui atrage sancțiunea decăderii, apelul exercitat peste termen va fi respins ca tardiv. Termenul de apel se calculează „pe zile” după prevederile articolului 181 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu se ia în calcul ziua din care începe să curgă și nici ziua când se împlinește termenul. În cazul în care termenul se împlinește într-o zi nelucrătoare, acesta se prelungește până în prima zi lucrătoare. Acest termen procedural se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se mai poate îndeplini actul de procedură. Termenul comun și legal de apel vizează doar apelul principal, apelul incident și apelul provocat au alt termen până la care să fie declarate.
Legea poate stipula și alte termene de declarare a apelului, așa cum reiese din folosirea în articolul 468 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, a expresiei „dacă legea nu prevede altfel.” Derogările de la termenul de apel de drept comun vizează fie punctul de plecare, fie durata termenului, ori atât punctul de plecare cât și durata. Cu titlu de exemplu, împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție a primei instanțe se poate declara apel în 5 zile de la pronunțare, pentru partea care a fost prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea care a lipsit. În situațiile expres și limitativ prevăzute de lege, se aplică principiul echipolenței sau echivalenței, literatura de specialitate definindu-l ca fiind regula potrivit căreia și alte acte de procedură, în afară de actul comunicării, în termenul comun de apel, au valoare echivalentă cu acesta din punct de vedere al efectului de a face să curgă termenul de apel de la momentul realizării lor. Principiul echipolenței își are sorgintea în articolul 468 alineatul (2) al Codului de procedură civilă, în sensul că termenul comun înăuntrul căruia se poate exercita apel „curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite.” În mod firesc, încuviințarea executării silite se poate efecuta, printre altele, în baza unei hotărâri definitive, care este titlu executoriu. Hotărârea susceptibilă de apel este definitivă dacă nu a fost atacată cu apel. Însă, pentru a se putea constata că hotărârea nu a fost atacată cu apel, este necesar să fi curs termenul de apel fără să se fi exercitat calea de atac, ceea ce presupune că hotărârea a fost comunicată. Echipolența pe care o conține articolul anterior menționat constă în aceea că actul de procedură prin care se comunică încuviințarea executării silite este echivalent cu actul de procedură prin care hotărârea este comunicată. Cu alte cuvinte, termenul de apel curge chiar și în situația în care comunicarea hotărârii s-a făcut odată cu încheierea de încuviințare a executării silite. O altă aplicare a principiului echipolenței este în situație în care o parte declară apel înainte să i se comunice hotărârea, aceasta socotindu-se comunicată la data depunerii cererii de apel. Depunerea cererii de apel substituie actul de procedură al comunicării hotărârii judecătorești. Termenul de apel începe să curgă de la data depunerii cererii de apel, însemnând că partea are posibilitatea să depună o nouă cerere de apel în cazul în care în cea anterioară există neregularități.
În cazul în care partea a primit sub semnătură copie de pe act, precum și în cazul în care aceasta a cerut comunicarea actului unei alte părți, se consideră că actul i-a fost comunicat. Primirea sub semnătură a unei copii a hotărârii este echivalentă cu însăși comunicare acesteia, la fel cum și cererea de comunicare a hotărârii părții adverse echivalează cu comunicarea hotărârii. Nu este echipolență dacă partea solicită să i se comunice hotărârea. Pentru procuror, termenul în care poate să declare apel curge de la pronunțarea hotărârii, excepția fiind în cazul în care acesta a participat la judecarea cauzei când termenul de apel începe să curgă de la comunicarea hotărârii. Termenul comun în care partea poate exercita apel împotriva unei hotărâri de primă instanță suspendă executarea acesteia, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Caracterul suspensiv al apelului este prelungit prin introducerea cererii de apel, până la pronunțarea hotărârii de instanța de control judiciar. În anumite situații reglementate expres de lege termenul de apel nu este suspensiv de executare, bunăoară în cazul în care instanța a încuviințat executarea provizorie sau dacă hotărârea este executorie de drept în mod provizoriu. Pentru apelul incident și apelul provocat, legiuitorul nu a stabilit un termen de exercitare pe zile, dar a determinat limitele de exercitare. Atât apelul incident cât și cel provocat se depun de către intimat în același timp cu întâmpinarea la apelul principal, conform articolului 474 din Codul de procedură civilă. Dacă acestea sunt depuse până la împlinirea termenului de apel sunt considerate ca fiind apeluri principale, iar dacă sunt exercitate după expirarea termenului de 15 zile în care se depune întâmpinarea intervine sancțiunea decăderii și sunt respinse ca tardiv formulate.
2.2. Termene speciale de apel
Așa cum am arătat în cadrul secțiunii precedente, termenul general de apel este de 30 zile, iar ca regulă, acesta începe să curgă de la momentul comunicării hotărârii care se atacă. Însă, așa cum reiese și din cuprinsul Codului de procedură civilă, pe lângă acest termen general de apel, într-o serie de situații întâlnim anumite termene speciale de apel. Astfel, într-o serie de cazuri, legiuitorul a ales să deroge de la dispozițiile generale privind termenul de apel, fie în ceea ce privește durata sa, în sensul instituirii unui termen de apel mai scurt sau mai lung, fie în sensul stabilirii unui alt moment de la care începe să curgă termenul de apel ori sub ambele aspecte. În literatura de specialitate sunt prezentate o serie de termene speciale de apel, precum:
termenul de apel împotriva încheierii prin care, în primă instanță, se respinge ca inadmisibilă cererea de intervenție voluntară este de 5 zile, acest termen începând să curgă de la momentul pronunțării, dacă partea a fost prezentă, respectiv de la momentul comunicării, dacă partea a fost lipsă;
încheierea de respingere a cererii de asigurare a dovezilor poate fi atacată cu apel în termen de 5 zile, termenul începâng să curgă de la momentul pronunțării, dacă hotărârea a fost dată cu citarea părților, respectiv de la momentul comunicării, dacă s-a dat fără citarea părților;
ordonanța președințială poate fi atacată doar cu apel în termen de 5 zile de la momentul pronunțării, dacă a fost dată hotărârea cu citarea părților, respectiv de la comunicare, dacă a fost dată fără citarea părților, cu excepția cazului în care, prin intermediul unor legi speciale se prevede altfel;
încheierile prin care se dispune scoaterea la vânzare a bunului, în cadrul procedurii partajului, stabilirea termenului de efectuare a vânzării prin bună-învoială, respectiv efectuarea vânzării prin intermediul executorului judecătoresc pot fi atacate separat numai cu apel, în termen de 15 zile de la pronunțare;
termenul de apel în cazul procedurii necontencioase curge de la pronunțare, pentru cei care au fost prezenți la ultima ședință de judecată, respectiv de la comunicare, pentru cei care au lipsi. În cadrul acestei proceduri, apelul poate fi formulat de către orice parte interesată, chiar dacă nu afost citată în vederea soluționării cererii, termenul de apel curgând de la data la care aceasta a luat cunoștință de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la momentul pronunțării acesteia.
2.3. Termenul de motivare a apelului
Motivarea apelului se face după ce hotărârea este comunicată deoarece după acel moment apelantul cunoaște hotărârea în întregime și poate formula critici și asupra considerentelor. Motivarea apelului se face prin însăși cererea de declarare a apelului, dar și separat, în cazul în care termenul înăuntrul căruia se poate declara apel curge de la alt moment decât comunicare hotărârii. Dacă termenul de declarare a apelului curge de la pronunțare sau dacă a fost exercitat înainte de comunicarea hotărârii, atunci acesta trebuie motivat într-un interval de timp egal cu durata termenul de exercitare a apelului. Prin motivarea apelului se evidențiază aspectele nesatisfăcătoare din cauza cărora partea a atacat hotărârea primei instanțe, cu scopul schimbării acesteia. Fiind expresia principiului disponibilității în procesul civil, prin motivele de fapt și cele de drept se stabilește limitele învestirii instanței de apel, determinând cadrul în care activitatea procesuală se va desfășura.
2.4. Întreruperea termenului de apel
Termenul de apel, de vreme ce este unul imperativ și de decădere, curge continuu, însă în prezența unor împrejurări deosebite, acesta devine susuceptibil de întrerupere. Cazurile în care termenul de apel este întrerupt sunt prevăzute în articolul 469 din Codul de procedură civilă. Intervine întreruperea termenului de apel prin moartea părții care avea interes să facă apel, caz în care se va face din nou o singură comunicare la ultimul domiciliu al defunctului, pe numele moștenirii, neindicându-se numele și calitatea fiecărui moștenitor. Un alt termen de apel începe să curgă de la data acestei comunicări. Pentru moștenitorii lipsiți de capacitate de exercițiu, cu capcitate de exercițiu restrânsă sau dispăruți, ori în caz de moștenire vacantă termenul de declarare a apelului începe să curgă din ziua în care este numit un tutore, curator sau administratorul provizoriu. În alineatul al treilea din articolul precizat anterior, se consacră regula conform căreia apelul nu este prin el însuși un act de acceptare a moștenirii. Poate fi invocat drept temei pentru întreruperea termenului de exercitare a apelului numai decesul părții care a pierdut procesul, pentru că doar această parte avea interes să atace hotărârea. Întreruperea termenului de apel survine doar în măsura în care decesul părții interesate să atace hotărârea s-a produs până la împlinirea termenului de apel, intervenția ulterioară a acestui motiv de întrerupere nu produce efecte din acest punct de vedere. Dacă termenul de exercitare a apelului curge de la pronunțarea hotărârii, iar decesul a survenit până la împlinirea acestuia, moștenitorii pot cere o repunere în termen folosind decesul părții ca motiv justificat. Alt caz care întrerupe termenul de apel este moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. Un nou termen de apel începe să curgă de la data comunicării hotărârii la domiciliul părții. Și în acest caz, dacă termenul de apel curge de la data pronunțării, iar mandatarul a decedat înăuntrul termenului, partea ar putea invoca decesul acestuia drept o împrejurare de natură să justifice repunerea în termen. Așa cum în doctrină s-a reținut, articolul 184 alineatul (3) din Codul de procedură civilă, prevede o altă ipoteză în care termenele procedurale se întrerup, deci și termenul de apel, și anume: „față de cel lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste.”
2.5. Repunerea în termenul de apel
Dacă partea a fost împiedicată să exercite calea de atac a apelului din motive temeinic justificate, aceasta poate solicita repunerea în termen. Durata în care partea este repusă în termen este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea apelului, respectiv 30 zile, dacă vorbim despre un termen general de apel, ori o altă durată, dacă vorbim despre un termen special. Așa cum se subliniază în cadrul literaturii juridice de specialitate, termenul de apel va începe să curgă de la momentul la care a încetat cauza de împiedicare, iar cererea de repunere în termen va fi formulată o dată cu cererea de apel. Având în vedere că cererea de repunere în termen are un caracter incidental, competența soluționării acesteia revine instanței de apel.
3. Cererea de apel
Cererea de apel este un act de procedură prin care apelantul învestește instanța de control cu soluționararea criticilor acestuia asupra hotărârii din primă instanță, iar mențiunile pe care trebuie să le cuprindă cererea de apel, contribuie la individualizarea exactă a participanților la soluționarea apelului. Cererea de apel, ca orice cerere prin care se sesizează instanța de judecată, va fi formulată în scris, cuprinde „numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința părților, iar pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, iar după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau în registrul de înscriere al persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală și contul banca, obiectul, valoarea pretenției, dacă este cazul, adresa electronică, numărul de telefon, numărul de fax ori alte asemena. Dacă apelantul locuiește în străinătate acesta va fi obligat să arate domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul”. O nouă prevedere din cadrul actualului Cod de procedură civilă vine în ajutorul cerora care depun cereri instanțelor sau reprezentaților acestora, având posibilitatea ca acestea să fie formulate și adresate și prin înscris în formă electronică, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
3.1. Conținutul cererii de apel
Într-un mod imperativ, condițiile de formă ale cererii de apel sunt înscrise în articolul 470 al Codului de procedură civilă. Conform primului alineat al acestui articol cererea de apel trebuie să cuprindă pentru părțile care sunt persoane fizice: numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința, iar pentru cele care sunt persoane juridice: denumirea, sediul lor, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau cel de înscriere în registrul persoanelor fizice, contul bancar. În cazul în care apelantul locuiește în afara țării, el trebuie să indice domiciliul ales în România în vederea efectuării comunicărilor privind procesul. În literatura de specialitate s-a arătat că cerința indicării de către apelant a contului bancar în cererea de apel, cu toate că are caracter neconstituțional, nu a fost înlăturată de către legiuitor, dar nici nu a fost sancționată cu nulitatea apelului. Indicarea acestor elemente în cererea de apel sunt necesare pentru o corectă identificare a părților, însă lipsa acestora nu este sancționată cu nulitatea, întrucât ele sunt prevăzute în cererea de chemare în judecată. În măsura în care lipsește numele apelantului, cererea de apel va fi anulată în baza articolului 196 coroborat cu articolul 482 din Codul de procedură civilă, în cel din urmă menționându-se că „dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul articol”, iar în primul se menționează că cererea de chemare în judecată este nulă dacă nu cuprinde numele și prenumele oricăreia dintre părți.
Indicarea domiciliului sau reședinței părților prezintă importanță atunci când au survenit modificări față de situația de la judecata în fond, aceste modificări fac imposibilă comunicarea legală a actelor de procedură. Pentru lipsa acestora, legiuitorul nu a stipulat sancțiunea nulității cererii de apel. În cererea de apel trebuie să se indice hotărârea care se atacă, prin numărul hotărârii, data pronunțării și instanța care a pronunțat-o. Așa cum se apreciază, identificarea hotărârii primei instanțe se poate face prin orice elemente, suficiente și neîndoielnice. Dacă în cererea de apel nu se indică hotărârea care se atacă, echivalează cu lipsa obiectului apelului, astfel că sancțiunea aplicată este nulitatea, așa cum prevede în mod expres alineatul 3 al articolului 470 din Codul de procedură civilă. Alte elemente pe care trebuie să le conțină cererea de apel sunt motivele de fapt și cele de drept pe care se întemeiază apelul. Motivarea apelului se face după ce hotărârea este comunicată deoarece după acel moment apelantul cunoaște hotărârea în întregime și poate formula critici și asupra considerentelor. Motivarea apelului se face prin însăși cererea de declarare a apelului, dar și separat, în cazul în care termenul înăuntrul căruia se poate declara apel curge de la alt moment decât comunicare hotărârii. Dacă termenul de declarare a apelului curge de la pronunțare sau dacă a fost exercitat înainte de comunicarea hotărârii, atunci acesta trebuie motivat într-un interval de timp egal cu durata termenul de exercitare a apelului. Prin motivarea apelului se evidențiază aspectele nesatisfăcătoare din cauza cărora partea a atacat hotărârea primei instanțe, cu scopul schimbării acesteia. Fiind expresia principiului disponibilității în procesul civil, prin motivele de fapt și cele de drept se stabilește limitele învestirii instanței de apel, determinând cadrul în care activitatea procesuală se va desfășura. În fapt, prin motive se stabilește limitele învestirii instanței de apel, fiind expresia principiului disponibilității în procesul civil. Cerința motivării apelului este importantă atât pentru instanță deoarece i se aduc la cunoștință motivele de nemulțumire ale apelantului față de hotărârea pe care o atacă, cât și pentru intimat pentru că în acest mod cunoaște criticile aduse de apelant hotărârii atacate, având astfel timp să-și pregătească apărarea. Calea de atac a apelului se exercită o singură dată pentru una și aceeași hotărâre, așadar, în fața instanței de control judiciar se aduce în discuție cauza în întregul ei, toate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul trebuie arătate deodată. În situația în care instanța de control judiciar invocă din oficiu motive, ea nu se poate pronunța asupra lor decât după ce au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților. Dacă apelul nu este motivat, acesta nu va fi respins ca nemotivat, dar sancțiunea va fi decăderea apelantului din acest drept. Sancțiunea decăderii pentru nemotivare constă în aceea că apelantul nu mai poate să invoce în calea de atac motive, mijloace de apărare, probe noi, care nu s-au indicat în primă instanță. Instanța de control este obligată să examineze toate motivele pentru care s-a declarat apel, prin urmare aceasta nu poate să refuze cercetarea unor motive, pe considerentul că ele au fost analizate și respinse ca nefondate de către prima instanță. În cererea de apel trebuie indicate și probele invocate în susținerea apelului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai administra probe noi. Indicarea de către apelant a probelor de care înțelege să se folosească prezintă importanță pentru intimat sub aspectul posibilității de a-și pregăti o apărare temeinică. Nu este suficient ca apelantul să precizeze că dorește să administreze dovezi, ci el trebuie să le arate. Probele care au fost invocate în fața primei instanțe pot fi invocate de apelant și oral în fața instanței de control judiciar. Există această posibilitate deoarece se consideră că intimatul avea cunoștință de dovezi încă din prima instanță, „că adversarul le cunoște, iar instanța superioară – în baza principiului devoluțiunii apelului, este chemată și autorizată să le examineze, prin simplul fapt al depunerii apelului – cu toate că nu sunt menționate în mod expres în petiția de apel.” Dacă apelantul invocă proba cu martori, el va trebui să indice toate elementele care sunt necesare pentru identificarea și citarea acestor, iar dacă înțelege să se prevaleze de proba cu înscrisuri, el va anexa la cererea de apel câte o copie după fiecare înscris în atâtea exemplare câte părți sunt, precum și câte o copie pentru instanță. Aceste cerințe sunt obligatorii a fi îndeplinite numai în măsura în care sunt nearătate la prima instanță. Actul declarării apelului și criticile aduse hotărârii primei instanțe trebuie să fie confirmate prin semnătură. În cazul în care motivele de apel sunt depuse printr-un înscris separat și ulterior, trebuie și ele să fie semnate de apelant. Semnătura de pe cererea de apel indică voința neîndoielnică a apelantului de a critica hotărârea primei instanțe, deci de a se judeca într-o nouă fază a procesului civil. Absența semnăturii de pe cererea de apel atrage sancțiunea nulității. Lipsa semnăturii poate fi acoperită în tot cursul judecății apelului, dacă intimatul invocă lipsa semnăturii, apelantul este obligat să semneze cel mai târziu la termenul următor, iar când este prezent la termenul când s-a invocat, chiar în timpul ședinței. O cerință extrinsecă a cererii de apel este aceea a atașării dovezii achitării taxelor de timbru, sub sancțiunea nulității. Lipsa dovezii achitării taxelor de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată a apelului la care partea este legal citată. Cererea de apel principal, apel provocat sau apel incident se timbrează cu 50% din taxa care s-ar plăti pentru cererea sau acțiunea neevaluabilă în bani, soluționată în primă instanță, dar nu mai puțin de 20 de lei, iar în cazul cererilor sau acțiunilor evaluabile în bani, numai în raport de suma contestată, dar nu mai puțin de 20 de lei- art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. Conform Codului de procedură civilă, regularizarea cererii se face de instanța la care s-a depus apelul. În cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, președintele instanței sau persoana desemnată de acesta care primește cererea de apel va stabili lipsurile și îi va cere apelantului să completeze sau să modifice de îndată, dacă este prezent sau este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă președintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să se depună completarea sau modificarea cererii -art. 471 alin. (3) NCPC.
3.2. Efectele cererii de apel
Depunerea cererii de apel produce o serie de efecte, și anume: învestește instanța de control judiciar cu soluționarea apelului; suspendă executarea silită a hotărârii primei instanțe, dacă legea nu prevede altfel; produce un efect devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului. În ce ce urmează, vom discuta, pe scurt despre aceste efecte.
Dezînvestirea primei instanțe
Cererea de chemare în judecată a învestit pe judecători, iar hotărârea îi dezînveștește, după pronunțare nemaiputând reveni asupra soluției conform art. 258 din Codul de procedură civilă. Eventualele greșeli se vor îndrepta prin intermediul căilor de atac.
Hotărârea judecătorească, act jurisdicțional prin care se finalizează judecata și care consfințește soluția litigiului dintre părți, produce o serie de efecte foarte importanteîn ceea ce privește raporturile viitoare între părți. Pe lângă faptul că hotărârea judecătorească dezînvestește instanța de judecată asupra soluționării cauzei, ea constituie un act autentic, titlu executoriu și se bucură de prezumția de autoritate de lucru bine judecat. În cele mai multe cazuri, hotărârea judecătorească produce efecte și pentru trecut, excepție făcând situațiile în care prin acestea se consfințesc situații juridice noi, constituindu-se drepturi cu efecte numai ex nunc (pentru viitor). Hotărârea constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, iar în ceea ce privește constatările personale ale judecătorilor, hotărârea face dovadă până la înscrierea în fals. Declarațiile consemnate, care fac dovada, în principiu, până la proba contrarie nu pot fi răsturnate în recurs decât producându-se alte dovezi noi cu acte, deoarece alte probe sunt inadmisibile. Hotărârea constituie titlu executoriu putând fi pusă în executare în termenul de prescripție de 3 ani. Punerea în executare a hotărârilor prin care s-au stabilit drepturi personale nepatrimoniale, se poate face în termen de 30 de ani. Dacă hotărârea nu a fost pusă în executare, la împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, se pierde puterea de lucru judecat, fiind posibilă introducerea unei noi cereri dacă dreptul la acțiune nu s-a prescris, iar aici hotărârea poate fi folosită ca mijloc de probă. Hotărârea produce efecte retroactive în sensul că, constată drepturi preexistente, În acțiunile în constituire de drepturi, hotărârile pronunțate creează situații juridice noi, și își produc în principiu, efectele numai pentru viitor. Hotărârea definitivă se bucură de puterea (autoritatea) lucrului bine judecat, în sensul că soluția este considerată a exprima adevărul astfel că aceeași cauză nu va mai putea fi judecată încă odată de către o instanță. Siguranța circuitului civil, dacă s-ar permite reanalizarea unei soluții date de o instanță de judecată ori de câte ori o parte ar considera necesar aceasta, ar periclita aceasta. Dacă a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, arată că este autoritate de lucru judecat, găsindu-se sub aspectul prezumției irefragabile ( prezumție legală, absolută), ea putând fi invocată de către părți sau de către judecător din oficiu în orice stare a pricinii. În autoritatea de lucru judecat intră dispozitivul hotărârii iar nu considerentele, deși pentru o bună ordine juridică, considerentele trebuie să susțină dispozitivul din toate punctele de vedere. Autoritatea de lucru judecat este incidentă în cazul:
hotărârilor judecătorești;
hotărârilor judecătorești străine – care după procedura de recunoaștere au aceleași efecte ca și hotărârile pronunțate de instanțe interne;
la autoritatea de lucru judecat nu se poate renunța, părțile vor putea doar să nu o invoce, însă instanța o poate ridica din oficiu, părțile rămân la latitudinea instanței de judecată sub acest aspect;
în noțiunea de părți se vor încadra nu doar părțile propriu-zise , ci și succesorii lor universali și cu titlu universal, iar în anumite situații și creditorii chirografari și succesorii cu titlu particular. Dacă al doilea proces se poartă între aceleași persoane, chiar având calitărți inversate, reclamantul din prima cerere este pârâz în cea de a doua cerere, s-a decis că există identitate între părți. Dacă situația juridică este identică cu cea judecată printr-o hotărâre definitivă, reclamantul din prima îi poate opune cu succes pârâtului din a doua cerere, altul decât primul, autoritatea de lucru judecat pentru a onține împotriva acestuia o hotărâre. Identitate de obiect există dacă cele două cereri vizează același obiect. Identitatea de cauză, în sensul de cauză pretinsă în judecată (causa debendi), iar nu cauză a acțiunii (causa petendi). Importanța autorității de lucru judecat rezidă în aceea că dacă o instanță a pronunțat o soluție asupra cauzei întemeiată pe răspunderea civilă contractuală nu se va putea porni o acțiune întemeiată pe răspundere civilă delictuală,deoarece în caz contrar, s-ar putea ajunge la încălcarea principiului reparării integrale dar o singură dată a prejudiciului (non bis in eadem).Aceleași implicații le comportă și autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale asupra civilului, sub aspectul laturii civile, deoarece autoritatea lucrului judecat între hotărârile penale se urmează după alte reguli.
Învestirea instanței de apel
Învestirea instanței superioare cu exercitarea controlului judiciar, în limitele stabilite prin cererea de apel, instanța de apel dobândind dreptul dar și obligația de a proceda la soluționarea cauzei, din momentul sesizării sale. Soluționarea cauzei se va face în ședință publică, prin grija instanței de control judiciar învestite, vor fi respectate procedurile cu privire la pregătirea procesului, cu posibilitatea de a realiza o nouă judecată în fond în limitele învestirii sale. Dacă în cazul judecății în primă instanță există, în mod excepțional, câteva situații în care judecătorii se pot sesiza din oficiu, în cazul căilor de atac este necesară întotdeauna învestirea instanței prin cerere. Deci, dacă nici una dintre părți și nici altă persoană căreia legea îi recunoaște legitimarea procesuală pasivă nu exercită calea de atac a apelului, hotărârea de primă instanță devine definitivă și poate fi pusă în executare. O asemenea hotărâre, susceptibilă de apel, dar care nu a fost apelată, nu mai poate fi atacată nici pe calea recursului.
Efectul suspensiv al apelului
Efectul suspensiv de executare se produce odată cu declararea apelului, hotărârea judecătorească nu poate fi valorificată pe calea executării silite nici în cursul termenului de apel. „Termenul de apel este suspensiv de executare, iar odată formulat apelul, cererea preia acest efect”. Efectul suspensiv de executare este o trăsătură definitorie a hotărârilor susceptibile de apel, acest principiu nu poate fi , în principiu, condiționat. Hotărârile executorii vremelnic, prevăzute de dispozițiile art. 448-449 Cod procedură civilă, nu sunt suspensive de executare de drept, prin simpla exercitare a căii de atac a apelului. Având în vedere dispozițiile art. 450, suspendarea executării, în aceste cazuri, se va putea dispune provizoriu, însă acest fapt trebuie solicitat expres prin intermediul cererii de apel și trebuie achitată o cauțiune.
Efectul devolutiv
Efectul devolutiv al apelului este cel mai semnificativ și caracteristic al apelului, prin acest efect apelul se distinge în mod categoric față de recurs. Efectul devolutiv, sau devoluțiunea înseamnă, în materia căilor de atac, transmiterea dreptului de a judeca de la un judecător de grad ionferior (“a quo”) la un judecător de grad superior (“a quem”). Efectul devolutiv al unei căi de atac constă într-o veritabilă reînnoire sau reeditare a judecății. În dreptul modern, se admite că apelul are un caracter deplin, adică poartă asupra tuturor împrejurărilor de fapt și de drept ale judecății, altfel spus, prin intermediul apelului se devoluează în fața judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin. Legiuitorul a acordat acest efect devolutiv apelului pentru următoarele considerente:
necesitatea unei reeditări a judecății de teama parțialității primei jurisdicții;
speranța că a doua jurisdicție ierarhic superioară și în principiu colegială, va fi mai calificată în exercitarea unui control asupra legalității hotărârii atacate;
uniformizarea jurisprudențială urmărită a fi realizată de o curte supremă nu se poate concepe decât dacă calea ordinară de atac a apelului are un caracter devolutiv.
Sub denumirea „efectul devolutiv al apelului”, articolul 476 din Codul de procedură civilă, în primul alineat instituie principiul potrivit căruia exercitarea acestei căi de atac provoacă „o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.” Cu alte cuvinte, instanța de control judiciar verifică atât legalitatea hotărârii atacate, în ce măsură prima instanță a interpretat și aplicat corect norma de drept material aplicabilă în acel litigiu, cât și temeinicia acesteia, respectiv dacă situația de fapt stabilită corespunde probelor care au fost administrate. Datorită efectului devolutiv pe care legiuitorul l-a acordat apelului, în legislația procesual civilă română există sistemul dublului grad de jurisdicție, așa cum este arătat și în doctrină. Existența efectului devolutiv al apelului este justificat din multiple considerente: necesitatea unei reeditări a judecății pe motivul parțialității primei instanțe; ideea că o a doua jurisdicție, ierarhic superioară este mai calificată în exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei hotărârii. Cercetarea apelului de către instanță se realizează numai în limitele criticilor formulate prin cererea de apel, respectându-se principiul disponibilității părților în procesul civil. Dacă se formulează critici doar în privința anumitor capete de cerere, instanța de control judiciar analizează hotărârea atacată numai din perspectiva a ceea ce s-a criticat prin motivele de apel.
În cazul în care sentința este criticată în întregime ori nu este motivată sau dacă actele de procedură nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, hotărârea apelată va fi analizată sub toate aspectele, pe baza celor invocate în prima instanță. Efectul devolutiv al apelului există, indiferent dacă este motivat sau nu. Efectul devolutiv al apelului este limitat sub două aspecte, și anume: de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac sunt exprimate prin regula „tantum devolutum quantum appellatum” și „tantum devolutum quantum judicatum” înscrise în articolele 477 și 478 din Codul de procedură civilă. Prima limită a devoluțiunii, „tantum devolutum quantum appellatum”, fiind o expresie a principiului disponibilității părților, instanța de control judiciar cercetează cauza numai în limitele criticii formulate de apelant, adică numai cu referire la motivele indicate în cererea principală de apel și, bineînțeles, dacă este cazul, în apelul principal sau incidental. Altfel spus, „instanța de apel, procedând la rejudecarea în fond a litigiului, nu va putea aborda fondul litigiului ultra appellatum.” Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat sunt prevăzute în articolul 477 din Codul de procedură civilă. În principiu, instanța de apel va analiza legalitatea și temeinicia sentinței în limitele criticilor formulate de părți acesteia însă, va exista devoluțiune integrală ori de câte ori „apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil”, în sensul alineatului (1) al articolului 477 din Codul de procedură civilă. Așadar, devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză în lipsa unei precizări exprese a apelantului în legătură cu ce soluții din dispozitiv atacă, întrucât se prezumă că partea a avut în vedere toate soluțiile pronunțate în dispozitivul sentinței. Va opera devoluțiunea integrală atât în situația în care se tinde la anularea hotărârii, deoarece instanța de apel nu poate avea posibilitatea de a evita rejudecarea, dar și în ipoteza în care obiectul litigiului este indivizibil. Prin excepție de la limitele efectului devolutiv cauzate de ceea ce s-a apelat, motivele de ordine publică pot fi invocate de instanță din oficiu. În articolul 478 din Codul de porcedură civilă, este înscris o a doua limită a devoluțiunii, „tantum devolutum quantum judicatum”, în apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în primă instanță, pentru a se respecta principiul dublului grad de jurisdicție. Această regulă de procedură exprimă ideea că exercitarea căii de atac a apelului nu poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Cu alte cuvinte, în apel nu se pot formula pretenții care nu au format obiectul primei judecăți. În acest sens părțile nu pot folosi în fața instanței de control judiciar alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele pe care le-a invocat în fața primei instanțe sau pe care le-a indicat în motivarea apelului ori în întâmpinare. Cu toate acestea, instanța de apel poate încuviința administrarea unor probe a căror necesitate și utilitate rezultă din dezbateri, în scopul finalizării legale și temeinice a procesului. O limitare a efectului devolutiv determinată de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță este stipulată în articolul 478 alineatul (3) din Codul de procedură civilă, și anume: „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.” În textul citat, se instituie principiul inadmisibilității modificării elementelor esențiale ale acțiunii civile și ale judecății în fața primei instanțe. Este prevăzută regula inadmisibilității schimbării a calității părților în apel, ceea ce înseamnă că părțile nu pot apărea în altă calitate decât cea în care au figurat la instanța de fond. Schimbarea în apel a calității părților se referă atât într-un sens procesual cât și în sensul dreptului material. De pildă, în doctrină s-a reținut că se schimbă calitatea părților atunci când acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamant în temeiul calității de moștenitor, iar în apel acesta solicită pretenții în baza calității de cumpărător a imobilului revendicat; se schimbă calitatea părților și în situația în care în instanța de fond se promovează pretenții în calitate de moștenitoare a tatălui, iar în apel în calitate de moștenitoare a surorii. În calea de atac a apelului este inadmisibilă schimbarea pretențiilor formulate în fața primei instanțe. Se consideră o schimbare de obiect dacă în fond s-a revendicat un bun, iar în apel se cere doar recunoașterea dreptului de folosință. Tot o schimbare de obiect este și atunci când în primă instanță s-a cerut nulitatea actului de vânzare – cumpărare, iar în calea de atac se cere restituirea prețului. Nu se consideră că obiectul cererii a fost modificat dacă în apel s-a micșorat pretențiile deoarece o astfel de modificare este în beneficiul intimatului. Obiectul cererii nu este modificat nici atunci când sunt majorate pretențiile, doar dacă acestea sunt cele prevăzute expres de lege: dobânzi, rate, despăgubiri ivite după darea hotărârii, compensație legală, precum și venituri ajunse la termen. Majorarea în apel a pretențiilor , care nu se încadrează în cerințele legale, ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție deoarece această schimbare este de natură să surprindă apărarea adversarului. În apel nu este admisă schimbarea cauzei acțiunii civile, așadar partea interesată nu poate schimba temeiul juridic în baza căruia s-a formulat cererea de chemare în judecată, întrucât ar constitui o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății. Suntem în prezența unei alte cauzei atunci când în fond se solicită anularea unei convenții pentru lipsa de formă, apoi în apel pentru vicii de consimțământ. Există schimbare de cauză când la prima instanță se cere restituirea unei sume de bani cu titlu de preț, iar în apel se invocă împrumutul; când în primă instanță se invocă dobândirea dreptului de proprietate în temeiul uzucapiunii, iar în apel solicită pronunțarea unei hotărâri care să înlocuiască actul autentic de vânzare –cumpărare. Instanța de control judiciar nu poate, din oficiu, să schimbe obiectul cererii de chemare în judecată și cauza, încadrarea sa juridică deoarece s-ar încălca principiul disponibilității părților în procesul civil. În apel sunt inadmisibile și formularea de pretenții noi, respectiv formularea de cereri care ar conduce la o condamnare nesolicitată în primă instanță. Prin urmare, sunt considerate pretenții noi: cererea prin care în apel se solicită revendicarea unui imobil, după ce în primă instanță s-a solicitat doar grănițuirea; cererea prin care pârâta cere restituirea bunurilor rămase în aparatment, dacă în fond reclamantul a solicitat evacuarea pârâtei. Calea de atac a apelului are efect devolutiv doar dacă se urmărește judecarea sau rejudecarea fondului, nu și în cazul în care se atacă numai considerentele. Devoluțiunea pe lângă principiile „tantum devolutum quantum appellatum” și „tantum devolutum quantum judicatum” mai este limitată și de principiul „non reformatio in pejus”, prevăzut în articolul 481 din Codul de procedură civilă. Neagravarea situației apelantului reprezintă un beneficiu acordat de către legiuitor, întrucât în lipsa acestuia părțile ar fi tentate să renunțe la exercitarea dreptului la apel de teamă că ar putea să li se creeze o situație mai grea în urma criticilor aduse hotărârii primei instanțe. Potivit doctrinei se înlătură aplicarea acestui principiul în situația în care apelantul consimte expres la aceasta și în cazurile în care legea prevede posibilitatea înrăutățirii situației părții în propria cale de atac, de pildă în situația în care se invocă motive de ordine publică de drept material. Consecințele juridice ale apelului se produc atât anterior pășirii la judecarea apelului cât și pe parcursul derulării procedurii de judecată.
3.3. Depunerea cererii de apel și pregătirea dosarului de apel. Procedura prealabilă la instanța de apel
Cererea de apel și motivele acesteia, atunci când sunt indicate separat se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, în numărul de exemplare indicate în articolul 195 din Codul de procedură civilă. În cazul în care cererea de apel nu se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sancțiunea care va interveni este nulitatea, potrivit dispozițiilor expres ale art. 471 Cod procedură civilă. Atât apelul incident cât și apelul provocat se formulează printr-o cerere scrisă, în condițiile legii. Întrucât atât cererea de apel incident cât și cea de apel provocat trebuie depuse cel mai târziu până la expirarea termenului de depunere a întâmpinării împotriva apelului principal, rezultă că acestea se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, în numărul de exemplare prevăzute de lege. La cererea se apel, dacă este cazul, se anexează dovada calității de reprezentant, întrucât „în lipsa împuternicirii avocațiale, avocatul nu poate susține cererea de apel.” Conform Codului de procedură civilă, regularizarea cererii se face de instanța la care s-a depus apelul. În cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, președintele instanței sau persoana desemnată de acesta care primește cererea de apel va stabili lipsurile și îi va cere apelantului să completeze sau să modifice de îndată, dacă este prezent sau este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă președintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să se depună completarea sau modificarea cererii -art. 471 alin. (3) NCPC. După primirea dosarului, completul va dispune comunicarea apelului, intimatului punându-i-se în vedere că în 15 zile de la comunicare să depună întâmpinarea care este obligatorie și odată cu aceasta dacă este cazul, să depună și apelul incident sau apelul provocat. Întâmpinarea se comunică apelantului, care în termen de 10 zile, trebuie să depună răspunsurile la întâmpinare. Judecătorul fixează prin rezoluțiune primul termen, dispunând citarea părților, termen care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției.
Dacă instanța care a pronuțat hotărârea atacată pregătește dosarul pentru a fi înaintat instanței de apel, în mod firesc pregătirea judecății apelului,revine instanței care va judeca apelul. Așa cum prevede alin. (1) al art. 475 NCPC, președintele instanței de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primește doasarul, va lua prin rezoluțiune, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată, repartizarea aleatorie se face în sistem informatic prin programul ECRIS. Potrivit dispozițiilor art. 471 C. pr. civ. toate comunicările din etapa premergătoare judecății apelului sunt făcute de instanța care a pronunțat hotărârea atacată,primind dosarul, președintele completului de judecată nu mai trebuie să ia masuri pentru regularizarea cererii de apel și comunicarea acesteia, ci va fixa primul termen de judecată. Primul termen nu poate să fie mai lung de 60 de zile de la data repartizării aleatorii.Deoarece dispozițiile art. 201 alin. (5) și (6) C. pr. civ. se aplică și în apel, dacă acesta a fost declarat într-un proces urgent, durata poate fi redusă, în funcție de circumstanțele cauzei. Dacă intimatul are domiciliul în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, citarea acestuia se va face cu respectarea dispozițiilor art. 156 NCPC. Apelurile principale,apelurile incidente și apelurile provocate făcute împotriva aceleiași hotărâri vor fi repartizate la același complet de judecată, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 475 alin. (3) Cod procedură civilă. Când apelurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet investit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi investit. Justificarea textului se face întrucât deși toate cererile se atașează în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, există posibilitatea ca un apel să nu fi fost îndosariat și să fie trimis separat instanței de apel. Prin reglementarea din art. 475 alin. (3) NCPC s-a urmărit ca judecarea tuturor apelurilor declarare împotriva unei hotărâri să se facă deodată, la același complet de judecată. Astfel nu este suficient ca apelurile să fie repartizate la aceiași secție ci este necesar ca judecarea lor să se facă în același timp, de un singur complet de judecată, urmărind astfel evitarea pronunțării de hotărâri contradictorii. Ultimul complet de judecată investit nu declină judecata apelului la un alt complet, ci o trimite pe cale administrativă apelul, astfel măsura nu este supusă niciunei căi de atac, așa cum stabilește art. 465 NCPC- Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac.
CAPITOLUL IV.
JUDECAREA APELULUI
1. Compunerea instanței de apel
Instanța competentă să judece apelul este instanța superioară aceleia care a pronunțat hotărârea care se critică. Instanță de apel poate fi ori tribunalul ori curtea de apel. Conform punctului 2 din articolul 95 din Codul de procedură civilă, tribunalul, ca instanță de apel judecă „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță”, iar potrivit aceluiași punct din următorul articol, curtea de apel ca instanță de apel judecă: „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunbale în primă instanță.” Din dispozițiile ulterioare reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție nu este instanță de apel. Completul care judecă apelurile este compus din doi judecători, conform articolului 54 alineatul (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare. În cazul în care cei doi judecători nu se pun de acord asupra hotărârii, procesul se va judeca din nou, în complet de divergență. Completul de divergență este format din completul de judecată și din judecătorii identificați de legiuitor, respectiv președintele sau vicepreședintele instanței, președintele de secție sau judecătorul desemnat de președinte. În literatura de specialitate, compunerea instanței de apel reprezintă participarea la judecată a numărului legal de judecători, pe când constituirea instanței de judecată semnifică alcătuirea completului de judecată cu toate persoanele și organele stipulate în lege, în acest caz se constituie din judecători, grefier și, în condițiile legii, din procuror. Dacă la judecata în primă instanță participarea procurorului a fost obligatorie, atunci și în calea de atac a apelului va fi necesar ca acesta să pună concluzii. După primirea dosarului de la instanța a cărei hotărâre se atacă, instanța de apel în vederea soluționării cauzei trebuie să ia unele măsuri pentru pregătirea judecății apelului, respectiv să ia unele măsuri pregătitoare pentru soluționarea cauzei în ședință publică. Președintele instanței de apel ori o persoană desemnată de acesta, va lua prin rezoluție măsuri care vizează repartizarea aleatorie a cauzei la un complet de judecată în sistem informatic, prin programul ECRIS. Această măsură este luată prin rezoluție, iar nu prin încheiere deoarece este considerată act de administrare judiciară, în sensul articolului 465 din Codul de procedură civilă. În situația în care există mai multe forme de apel, iar acestea au fost repartizate la complete diferite, ultimul învestit va dispune trimiterea apelului la cel dintâi complet învestit cu soluționarea. Față de dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară, judecata apelului se face în compunere cu doi judecători. Dacă participarea procurorului a fost obligatorie la judecata în primă instanță, el va trebui să pună concluzii și în apel.
2. Reguli privind judecata apelului
Judecarea apelului se face după regulile de la judecata în fond și ținând seama de dispozițiile speciale din materia apelului. Art. 479 NCPC stabilește unele reguli speciale privind judecata:
instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel,stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de citare prin instanță.
motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu;
instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei;
se pot administra orice probe noi dacă au fost propuse prin cererea de apel sau întâmpinare ori dacă necesitatea lor a rezultat din dezbateri(art. 478 alin. 2 NCPC).
Potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, instanța superioară este chemată să judece, să controleze, doar ceea ce a judecat prima instanță, prin apel neputându-se lărgi cadrul procesului stabilit în fața primei instanțe. Așa cum arată art. 478 alin. (2) NCPC părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Același art. prevede în alin. (3) că în apel nu se pot schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, însă părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. Se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și se va putea invoca compensația legală. Instanța de apel nu este obligată să invoce motive de ordine publică, așadar, criticarea deciziei instanței de apel pe motiv că nu a invocat din oficiu nerespectarea unor norme de ordine publică nu conduce la admiterea recursului, așa cum doctrina a reținut. Instanța de apel, respectând limitele învestirii sale, verifică nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe. Spre exemplu, în cazul în care sentința a fost criticată numai sub aspectul modului de soluționare a unui capăt de cerere, instanța de control va analiza legalitatea și temeinicia hotărârii numai în privința a ceea ce s-a atacat. În ipoteza în care apelul nu a fost motivat ori intimatul nu a depus întâmpinare, instanța de apel va cerceta legalitatea și temeinicia hotărârii criticate doar sub aspectul cererilor, apărărilor, probelor administrate în fața primei instanțe. În cel de-al doilea alineat al articolului 479 din Codul de procedură civilă, este prevăzută o altă regulă specială și anume aceea că instanța de control judiciar poate să dispună refacerea sau completarea probelor de care s-au prevalat în primă instanță în măsura în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, dar poate dispune și administrarea probelor noi propuse. Refacerea sau completarea unor probe administrate în primă instanță pot fi necesare atât pentru soluționarea apelului, cât și pentru dezlegarea fondului. A reface o probă înseamnă „o veritabilă readministrare de către instanța de apel a probelor.”
Trebuie subliniat faptul că, în materia divorțului, judecarea apelului prezintă anumite particularități. Aceste particularități reies expres din reglementarea art. 928 din Codul de procedură civilă. Astfel, apelul persoanei care a avut calitatea de reclamant în cadrul judecății în fața primei instanțe, urmează să fie respins ca nesusținut, în ipoteza în care reclamantul nu se prezintă la judecata apelului, pârâtul fiind singurul care se prezintă. În cazul în care niciuna din părți nu se va prezenta la judecata apelului și niciuna nu a cerut judecata în lipsă, instanța va dispune suspendarea judecății, în temeiul dispozițiilor art. 411 Cod procedură civilă. În schimb, apelul declarat de către pârât se va judeca, chiar în ipoteza în care la judecată se va prezenta doar reclamantul, iar pârâtul nu va fi prezent. Așa cum se subliniază în literatura juridică de specialitate, această diferență de tratament juridic este justificată, arătându-se faptul că absența reclamantului la judecată poate avea semnificația unei renunțări la judecată, în vreme ce, pârâtul își manifestă stăruința în păstrarea căsătoriei prin formularea cererii de chemare în judecată.
3. Administrarea probelor în apel
Instanța poate dispune administrarea de noi probe doar dacă au fost propuse prin motivele de apel sau prin întâmpinare, însă în baza articolului 478 alineatul (2) din Codul de procedură civilă, „instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.” Instanța de control judiciar poate să dispună administrarea de dovezi ori de câte ori necesitatea rezultă din dezbateri în baza rolului său activ. Instanța de apel poate să refacă sau să completeze probele administrate în primă instanță atunci când constată că respectivele probe sunt necesare pentru soluționarea cauzei ceea ce înseamnă că pot fi necesare atât pentru soluționarea apelului cât și pentru soluționarea fondului. În cererea de apel nu trebuie menționate probele care au fost administrate în primă instanță, acestea pot fi invocate chiar oral în fața instanței de apel deoarece nu pot constitui o surprindere pentru adversar. Întrucât probele deja administrate sunt câștigate cauzei partea care a solicitat refacerea lor trebuie să motiveze de ce este utilă această măsură, iar instanța la rândul său atunci când respinge o asemenea cerere trebuie să motiveze de ce a apreciat că refacerea lor nu este necesară. Probele administrate în primă instanță trebuie readministrate în apel doar atunci când se constată că sunt incomplete sau defectuase iar instanța socotește că acestea au un rol important pentru soluționarea cauzei. Probele pot fi refăcute în tot sau în parte, instanța de apel are dreptul să audieze noi martori, să ia un nou interogatoriu, să încuviințeze o expertiză care să aibă obiective în plus față de cele încuviințate în primă instanță etc. Pe lângă refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, instanța de apel poate administra probe noi, dar numai dacă au fost propuse prin motivele de apel sau prin întâmpinare deoarece art. 468 alin.(2) teza I, la care face trimitere art. 479 alin.(2) C. pr. civ. prevede că, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
Partea care a fost decăzută din dreptul de a administra o probă în primă instanță, poate solicita administrarea acelei probe în apel potrivit art. 479 alin.(2) NCPC care reglementează posibilitatea administrării de probe noi în apel independent de vreo culpă a părții în primă instanță.
4. Soluțiile instanței de apel
Instanța de control judiciar finalizează judecata apelului printr-o hotărâre judecătorească, numită decizie, așa cum arată articolul 424 alineatul (3) din Codul de procedură civilă. Soluțiile care pot fi pronunțate de către instanța de apel sunt indicate în articolul 480 din Codul de procedură civilă. O primă soluție pe care o poate pronunța instanța de apel este prevăzută în întâiul articol menționat și anume: păstrarea hotărârii atacate, situație în care, după caz, instanța va anula apelul, va respinge apelul ori va constata perimarea lui. Sentința atacată este păstrată de către instanța de control judiciar atunci când respinge apelul. O atare soluție se pronunță în cazul în care motivele invocate nu sunt întemeiate. Cu consecința păstrării hotărârii atacate, apelul se poate respinge ca nefondat, ca tardiv formulat, ca inadmisibil sau ca fiind formulat de o persoană lipsită de capacitate procesuală ori de interes. Spre exemplu, în doctrină s-a reținut că apelul va fi respins ca inadmisibil în ipostaza în care apelul nu era calea de atac prezăzută de lege pentru acea hotărâre, situație în care instanța de apel va proceda la calificare corectă a căii de atac. Hotărârea primei instanțe este păstrată de către instanța de apel și atunci când apelul este anulat. De pildă, instanța anulează apelul dacă este formulat de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință sau de exercițiu; dacă în cererea de apel nu este indicată hotărârea care se atacă sau nu a fost semnată, conform articolului 470 alineatul (3) din Codul de porcedură civilă; dacă acesta nu a fost timbrat în condițiile articolului 33 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, conform articolului 470 alineatul (3) din Codul de procedură civilă. Și atunci când instanța de control constată perimarea apelului, hotărârea judecătorească atacată este păstrată. Față de dispozițiile articolului 416 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, instanța va constata perimarea apelului dacă cererea de apel a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. Termenul de perimare curge de la ultimul act procedural îndeplinit de părți sau instanță, chiar și împotriva incapabililor. Instanța de apel păstrează hotărârea atacată și atunci când apelantul a renunțat la judecarea apelului. A achiesa la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi sau la calea de atac deja exercitată. În cazul în care există achiesare tacită totală la hotărârea instanței anterioare promovată în cursul judecării apelului, atunci intimatul „va trebui să dovedească instanței de apel acele acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a apelantului de a-și da adeziunea la hotărârea care constituie obiectul apelului (de regulă, executarea benevolă).” O altă soluție pe care instanța de apel o poate pronunța este indicată în articolul 480 alineatul (2) și următoarele din Codul de porcedură civilă. În sensul acestui alineat, o soluție care poate fi pronunțată în calea de atac a apelului este aceea de admitere a apelului, caz în care se dispune anularea sau schimbarea hotărârii apelate. Anularea hotărârii atacate, după admiterea apelului, intervine în situațiile descrise în alineatele (3)-(6) ale articolului 480 din Codul de procedură civilă. Bunăoară, instanța va anula hotărârea apelată dacă aceasta constată că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului sau dacă judecata s-a efectuat în lipsa părții care nu a fost legal citată. După ce instanța de apel anulează apelul în baza motivelor anterior expuse, aceasta poate trece ori să judece procesul, evocând fondul, ori să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe sau unei alte instanțe egale în grad cu acesta din aceeași circumscripție. Instanța de apel pronunță o singură decizie prin care anulează sentința și evocă fondul, însă numai în cazul în care nu este necesar administrarea de probe noi. În măsura în care este necesar adminsitrarea de probe noi, instanța de control judiciar „pronunță două decizii, una prin care anulează sentința, cealaltă prin care, la un termen ulterior, evocă fondul.” Instanța de apel trimite cauza spre rejudecare doar dacă în cererea de apel sau întâmpinare există o solicitare a vreuneia dintre părți în acest sens. Trimiterea spre rejudecare nu poate fi dispusă decât o singură dată în cursul unui proces, cu mențiunea că judecătorii fondului sunt obligați să țină cont de dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și de necesitatea administrării unor probe. Dacă trimiterea spre rejudecare pentru soluționarea pricinii de către prima instanță fără a intra în judecata fondului poate fi cerută atât de apelant, cât și de intimat, cea pe motivul lipsei părții care nu a fost legal citată poate fi cerută doar de apelant, întrucât doar față de el nu s-au respectat regulile de citare. Instanța de apel va admite apelul prin anularea hotărârii atacate, ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă dacă stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în conformitate cu prevederile legale, dispunând totodată și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente sau unui organ cu activitate jurisdicțională competent. În măsura în care instanța de apel constată că este competentă ea însăși să judece litigiul, atunci aceasta va reține cauza spre judecare. În aceste condiții, hotărârea pronunțată de instanța de apel este o hotărâre de fond și este susceptibilă a fi atacată după caz, cu apel sau recurs. Instanța de apel va pronunța acest tip de soluție după cum se invocă încălcarea normelor de competență generală, materială, teritorială exclusivă sau de drept comun, întrucât acestea sunt de ordine publică sau, după caz, de ordine privată, având deci un regim diferit de invocare. Chiar dacă normele de competență materială, teritorială exclusivă, generală sunt de ordine publică, ele nu vor putea fi invocate în orice stare a pricinii, cu excepția necompetenței generale care poate fi invocată oricând în cursul judecății. În cazul în care au fost încălcate norme de competență generală, iar excepția de necompetență a fost invocată în primă instanță, iar aceasta a respins-o, instanța de apel va admite apelul, va anula sentința și va respinge cererea ca inadmisibilă. Dacă excepția de necompetență generală a fost invocată în fond, iar instanța a admis-o și a respins cererea ca inadmisibilă pe motiv că este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau că nu este de competența instanțelor române, atunci nu este deschisă calea de atac a apelului, ci a recursului la instanța ierarhic superioară. Când instanța de control judiciar constată că prima instanță a judecat în fond și că există un alt motiv de nulitate, altul decât cel analizat anterior, va anula total sau doar parțial procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată, apoi va reține cauza spre judecare și va pronunța o hotărâre împotriva căreia se poate exercita calea de atac a recursului. Bunăoară, sentința poate fi lovită de nulitate dacă au fost încălcate principii fundamentale ale procesului civil: minuta nu a fost semnată; nu s-au respectat dispozițiile privitoare la încuviințarea și administrarea probelor; judecătorul a fost incompatibil; precum și alte asemenea reguli. După ce s-a judecat apelul, dacă împotriva deciziei nu s-a exercitat calea de atac a recursului, dosarul se restituie în vederea conservării sau executării la prima instanță. În acest caz, hotărârea va fi definitivă. Chiar în ipoteza în care hotărârea pronunțată de instanța de apel ar fi susceptibilă de recurs, hotărârea pronunțată de instanța de apel are caracter executoriu.
Concluzii
Instituția apelului reprezintă în sistemul procesual civil unul dintre cele mai importante instrumente procedurale, cu ajutorul căruia partea litigantă care este nemulțumită de dezlegarea dată pricinii de către prima instanță poate transpune litigiul în fața instanței ierarhic superioare, cu scopul de a obține o remediere a erorilor săvârșite fie în cursul procesului, fie cuprinse în sentință. Calea de atac a apelului este singurul remediu juridic procesual instituit de către legiuitor care acordă părților cauzei civile posibilitatea de a provoca controlul judiciar pentru orice motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii judecătorești atacate, fiind astfel singura cale de atac ordinară reglementată de legislația procesual civilă română. Calea ordinară de atac poate fi exercitată sub mai multe forme, și anume: ca apel principal, apel incident și apel provocat. Partea în favoarea căreia s-a pronunțat instanța de fond, de regulă, nu are interes să formuleze cerere de apel principal, însă, în situația în care dobândește calitatea de intimat, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca acesta să formuleze critici prin promovarea unui apel incident sau apel provocat. Intimatul dintr-un apel principal poate formula critici printr-o cerere proprie, în contradictoriu cu apelantul inițial, cu scopul reformării sentinței în favoarea autorului acțiunii. Tot intimatul dintr-un apel principal are deschisă și calea apelului provocat, care poate fi exercitat în contradictoriu cu un alt intimat din apelul principal ori cu un terț intervenient. În cazul apelului provocat condiția coparticipării procesuale este obligatorie astfel fiind asigurată poziția procesual pasivă. Concluzionând cu privire la obiectul apelului putem remarca că orice parte din proces poate cere efectuarea controlului judiciar prin această cale ordinară de atac asupra hotărârilor date în primă instanță, precum și asupra hotărârilor pronunțate în ultimă instanță, în cazul în care instanța care a pronunțat hotărârea în exercitarea atribuțiunilor sale nu putea să judece decât în primă instanță. Și împotriva încheierilor premergătoare părțile au deschisă calea de atac a apelului, însă numai odată cu fondul, afară de cazul în care legea prevede expres posibilitatea atacării în mod individual. Sfera hotărârilor menționate sunt susceptibile de apel numai dacă sunt pronunțate de către judecătorie și tribunal, nu de către curtea de apel, întrucât, așa cum reiese din analiza acestei condiții de fond într-un capitol anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are atribuită în competență soluționarea apelurilor. În ceea ce privește procedura de judecată apelului, în urma analizării în cadrul acestei cercetări teoretice a regulilor procedurale de urmat și îndeplinit, se ajunge la concluzia că în afară de câteva reguli specifice acestei căi de atac, restul sunt reprezentate de regulile generale privind procedura contencioasă în primă instanță. Dispozițiile speciale de judecată a apelului sunt referitoare la limitele în care instanța de apel verifică modul în care prima instanță a stabilit starea de fapt și a aplicat legea. În acest stadiu procesual mai există și alte reguli speciale, referitoare atât la administrarea de probe noi cât și la posibilitatea ca instanța de apel să dispună refacerea sau completarea unor probe deja administrate în fața instanței de fond. Limitele în care instanța de control judiciar poate analiza fondul cauzei reies din efectul devolutiv al cererii de apel. Reeditarea fondului de către instanța de apel este limitată pe de o parte de ceea ce s-a apelat și, pe de altă parte, de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. O încălcare a acestor limite ale efectului devolutiv al apelului ar conduce la încălcarea principiului disponibilității părților dar și la situația în care s-ar schimba părțile sau obiectul judecății prin faptul că apelantul a cerut mai mult sau altceva prin cererea introductivă, ceea ce ar conduce la perturbarea ordinii de drept. Ca și în procedura de judecată în fața primei instanțe, după parcurgerea etapelor judecății în apel, instanța de control judiciar pronunță o decizie prin care soluționează criticile aduse hotărârii atacate cu a căror dezlegare a fost învestită. Soluțiile cauzelor aflate în stadiul procesual al apelului care pot fi pronunțate de către instanță sunt: păstrarea hotărârii atacate, situație în care, după caz, va respinge, anula ori constata perimarea apelului sau admite apelul și dispune anularea ori schimbarea hotărârii apelate. Soluționare criticilor aduse unei hotărâri judecătorești prin exercitarea căii ordinare de atac se realizează cu respectarea principiilor „tantum devolutum quantum appellatum” , „tantum devolutum quantum judicatum” și „non reformatio in pejus”. Respectarea acestor reguli sunt obligatorii în virtutea pronunțării unei soluții legale. Așa cum reiese atât din noțiunile teoretice ale acestei căi de atac dezvoltate pe parcursul prezentei lucrări, precum și din efectuarea studiului de caz, soluțiile pronunțate de către instanța de control judiciar asupra criticilor hotărârii apelate sunt guvernate de cele trei principii mai sus menționate.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Atasiei Daniel, Țiț Horia, Mica Reformă în Justiție – Legea nr. 202/2010 comentată, Editura Hamangiu, București, 2010.
Boroi Gabriel, Spineanu-Matei Octavia, Răducan Gabriela, Constanda Andreia, Negrilă Carmen, Teohari Delia-Narcisa, Eftimie Marius, Gavris Marcel Dumitru, Dănăilă Veronica, Pancescu, Flavius, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, Vol. I, art. 1-526, Editura Hamangiu, București, 2013.
Boroi Gabriel, Stancu Mirela, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015.
Ciobanu Viorel Mihai, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, volumul II, Ed. Național, București, 1997.
Ciobanu Viorel Mihai, Briciu Traian Cornel, Dinu Claudiu Constantin, Drept procesual civil- curs de bază pentru licență și masterat, seminare și examene, Editura Național, București, 2013.
Ciuca Andreea, Apelul, Editura Universul Juridic, București, 2008.
Deleanu Ion, Mitea Valentin, Deleanu Sergiu, Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura Universul Juridic, 2013.
Deleanu Ion, Mitea Valentin, Deleanu Sergiu, Noul Cod de procedură civilă, vol. II- art. 622-1.133, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
Leș Ioan, Drept procesual civil,Curs universitar, Editura Lumina Lex, București, 2002.
Leș Ioan, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Art. 1-1133, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
Oprina Evelina, Instituții de drept procesual civil Vol. II – Judecata în primă instanță. Căile de atac, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Spinei Sebastian, Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil- drept român și drept comparat, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Roșu Claudia, Drept procesual civil – partea specială conform noului Cod de procedură civilă, Editura C.H. Beck, București, 2014.
Tabacu Andreea, Drept procesual civil, Curs universitar, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul juridic, București, 2008.
Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil Vol. I – Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil, vol. III- Căile de atac, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
II. Articole și studii de specialitate
Ciobanu Viorel Mihai, Modificările aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac prin Legea nr. 59/1993, în Revista Dreptul nr. 3/1994.
Florea Sonia, Considerații privind regimul juridic aplicabil cererii de apel potrivit noului Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 4/2013.
Spinei Sebastian, Reconfigurări succesive ale reglementării căilor de atac în procedura civilă română, în Revista română de drept privat nr. 1/2012.
Spinei Sebastian, Apelulul (I) Fundamente ale apelului și caracterele sale în noul Cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2012.
III. Legislație
Constituția Românei.
Noul Cod civil.
Noul Cod de procedură civilă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apelul In Procesul Civil (ID: 109891)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.