Apartenenta Si Monitorizarea Rm de Catre Institutiile Specializate ale Consiliului Europei
C U P R I N S:
ANEXE
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Problematica drepturilor omului are origini tot atît de îndepărtate ca multe alte domenii de cercetare a Relațiilor Internaționale și odată cu complexitatea relațiilor dintre state, domeniul drepturilor omului a devenit unul anxios pentru umanitate, fiind foarte dinamic și evoluînd odată cu schimbările din sistemul internațional.
La confluența secolelor XX – XXI continentul european a avut de suferit de pe urma evenimentelor care au fost provocate mai mult sau mai puțin din cauza neglijării și nerespectării drepturilor omului. Pentru a da dovadă că a depășit trecutul și este gata să facă față noilor provocări comunitatea europeana s-a reorientat spre instituirea bunăstării statelor europene iar această bunăstare renaște și se menține odată cu punerea la loc de frunte a drepturilor omului.
Această funcție nobilă i- a revenit Consiliului Europei fiind cea mai notorie organizație fondată pe principiile respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, valorilor democrației și ale statului de drept, instituind astfel un mecanism internațional regional de protecție a drepturilor omului – Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Conventia Europeană).
Convenția reprezentă conceptul teoretic care la rîndul ei a instituit un mecanism practic – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) – unica instituție supranațională ce promovează apărarea drepturilor omului și armonizarea legislațiilor statelor membre la legislația CEDO și impune un control internațional al respectării drepturilor deciziilor Curții.
Problematica încălcării drepturilor omului este una din cele mai răspîndite pe arena internațională, ceva cu care ne confruntăm zilnic deaceea tema propusă este foarte importantă în special pentru țările în curs de dezvoltare sau care încearcă să – și formeze și modeleze propriul sistem democratic cum este Republica Moldova. Participarea Republicii Moldova din 1995 la activitatea Consiliului Europei corespunde obiectivului politicii sale externe de a contribui la incluziunea societății țării care este una de factură post-sovietică, în instituțiile democratice și practica europeană de promovare a drepturilor omului precum și participarea ca actor al sistemului relațiilor internaționale la stabilitatea, securitatea și reunificarea continentului european.
De la intrarea învigoare a Convenției, în anul 1953, numărul statelor membre s-a triplat, ceea ce a determinat o transformare continuă și o adaptare a mecanismului de control, în sensul de a menține pe viitor o protecție internațională efectivă a drepturilor omului. Hotărîrile Curții definesc standardele europene în materia libertății de exprimare, în special a libertății presei și opiniei și formulează raporturile dintre guvernanți/politicieni, poporul și puterea a patra.
Faptul că sistemul și prevederile Convenției și Curtii europene a drepturilor omului, au fost acceptate de ¼ din statele lumii în ultimii ani, denotă încrederea care există în prezent în aceste instrumente și mecanisme regionale dezvoltînd un standart comun între guvernele statelor europene bazat pe principiile democrației și statului de drept.
Monitorizarea și standartizarea de către instituțiile specializate ale Consiliului Europei sînt două fenomene care în trecut au contribuit la aplanarea conflictelor de scară globală și găsirea unor soluții optime pentru rezolvarea lor, astfel considerăm ca monitorizarea standartizării trebuie să cuprindă toate domeniile statelor membre deoarece drepturile omului ca fenomen face parte și influențează dezvoltarea statului începînd de la social pînă la politică, economie și relații externe.
A accepta supravegherea externă prevăzută de Convenția Europeană reprezintă o dovadă a legimității acțiunii guvernelor statelor membre în relația lor cu populația. Executarea hotărîrilor necesită deci remedierea integral și concretă a daunelor suferite de reclamanți. A accepta în acest fel supravegherea externă, contribuie de asemenea la asigurarea legitimității acțiunilor internaționale ale statelor member în formarea unui un regim politic cu adevărat democratic și a unei concepții comune a drepturilor omului.
Numeroase state au adoptat schimbări în sistemul juridic ca urmare a monitorizării și susținerii acestor reforme de către CEDO, de exemplu: Belgia și-a modificat legislația referitoare la vagabondaj; și-a modificat codul civil pentru a recunoaște aceleași drepturi copiilor nelegitimi ca și în cazul copiilor legitimi. Danemarca și-a modificat legislația cu privire la custodia copiilor nelegitimi. Franța a adoptat o lege cu privire la ascultarea telefoanelor. Grecia a modificat legea referitoare la detenția preventivă, Suedia a modificat legea privind educația religioasă obligatorie, Regatul Unit a interzis recurgerea la pedepse corporale în învățămîntul public etc.
În ceea ce privește situația națională, dupa cele relatate concluzionăm că CEDO rămîne a fi un element important al dezvoltarii și democratizării Republicii Moldova în condiția cînd țara noastră nu dispune de controlul total al teritoriului său.
Lucrarea dată încearcă să monitorizeze evoluția domeniului drepturilor omului pe plan internațional regional și național ținînd cont de multitudinea de cercetători occidentali care s-au antrenat în goana cercetării acestui fenomen, elucidînd laturi pozitive și negative și dat fiind faptul că cursul studiului pornește de la general la particular am acordat o atenție sporită cercetătorilor naționali cum ar fi: Vladislav Gribincea, Pavel Grecu, Anatol Țăranu ș.a., care fiind juriști de profesie au participat la cele mai importante cauze contra RM la CEDO, aceștia au dedicate studii colaborării RM – CEDO, în special problematicii drepturilor omului în regiunea transnistriană a RM și executarea hotărîrilor Curții de către organel naționale de profil.
Din cauza caracterului dinamic al domeniului drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și rolul organizațiilor internaționale ce furnizează mijloacele necesare pentru cooperarea statelor în domeniul drepturilor omului, tema propusă spre cercetare reprezintă mereu ceva nou cu o multitudine de schimbări iar lucrarea dată tinde să completeze șirul studiilor în ceea ce privește promovarea drepturilor omului la nivel european și reflecția pe plan național al statelor europene.
Scopul și obiectivele investigației. Avînd în considerație actualitatea și gradul de cercetare a temei, evidențiem că scopul lucrării este definitivarea locului, rolului și implicarea Curții Europene a Drepturilor Omului ca mecanism al Consiliului Europei în sistemul internațional al protecției drepturilor omului în special în sistemul și cadrul normativ european. Vom efectua studii asupra istoricului, evoluției și succeselor Curții în timp. În acelasi context o preocupare principală este analiza activității CEDO în Republica Moldova și totodată, identificarea impactului acestei organizații asupra proceselor de democratizare a țării.
Obiectivele investigației sînt de a analiza din perspectivă ideologică, politică și socio – culturală, fenomenul drepturilor omului, laturile pozitive și negative.
Întru îndeplinirea celor sus – menționate ne – am propus următoarele sarcini:
Conceptualizarea fenomenului de drept al omului în cadrul sistemului relațiilor internaționale;
Rolul organizațiilor internaționale în cooperarea statelor în domeniul drepturilor omului;
Identificarea aspectelor structural-funcționale ale Consiliului Europei, Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului;
Evaluarea impactului armonizării legislațiilor naționale la legislația Curții;
Evidențierea rolului CEDO ca actor al puterii decizionale regionale;
Identificarea aspectelor problematicii drepturilor omului în Republica Moldova, în special în raioanele din stînga Nistrului;
determinarea rolului CEDO în asigurarea și respectarea drepturilor omului în Republica Moldova și regiunea transnistriană ;
Identificarea perspectivelor de cooperare dintre CEDO ca mecanism al Consiliului Europei și Republica Moldova.
Obiectul cercetării. Obiectul cercetării acestui studiu îl constituie evaluarea locului și rolului Curții Europene a Drepturilor Omului ca instrument al puterii decizionale europene în sistemul relațiilor internaționale, avantajul colaborării Republicii Moldova cu Consiliul Europei și CEDO ca garant al funcționării statului de drept și al sistemului național legislativ.
Metodele folosite la elaborarea proiectului de licență. Drept principii explicative și îndrumătoare mi-au servit studiile asupra regulamentelor, protocoalelor, rapoartelor și actelor juridice a Convenției și Curții Europene. În efectuarea studiului au fost aplicate mai multe metode de investigații precum:
Metoda istorismului – ce a permis o evaluare istorică a evoluției fenomenului studiat în momentul cercetării izvoarelor cu conținut istoric, politic, juridic; ulterior aceste surse au fost completate cu cele mai recente apariții bibliografice în domeniu.
Metoda analizei descriptive – avînd ca scop relatarea și evidențierea detaliată aspectului structural- funcțional al CEDO și problematicii drepturilor omului în Republica Moldova.
Metoda empirică – constînd în orientarea spre realitate și investigația practică a acesteia previziuni care ne-a permis să prognozăm evoluția de mai departe a CEDO ca actor al sistemului dreptului internațional și impactul asupra unității continentului european.
Metoda deductivă – analiza fenomenului pornind de la general spre particular.
Cuvinte – cheie: Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Republica Moldova, drepturile omului, Cazul Ilașcu.
I. PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI
ÎN SISTEMUL ȘI CADRUL NORMATIV EUROPEAN
I.1. Sistemul instituțional privind drepturile omului în cadrul Consiliului Europei
Secolul XXI aduce noi provocări în ceea ce privește garantarea drepturilor omului, acestea fiind factorul unificator al secolului prezent. Evenimentele istorice și social – politice ce au avut loc în cadrul sistemului internațional, au influentat direct evolutia problematicii drepturilor omului, care, constituie una din subiectele cele mai largi abordate la diferite niveluri, național și internațional, teoretic și practic, prin mijloace de informare și de manifestare a opiniei publice în general.
Asigurarea promovării, respectării și apărării drepturilor omului la nivel internațional revine organizațiilor prin intermediul instituțiilor specializate, care au fost și sînt însărcinate cu dezvoltarea și garantarea drepturilor. Pe continentul european locul central în această misiune îl ocupă Consiliul Europei (CoE), care de la crearea sa și până în prezent, va cunoaște cea mai amplă dezvoltare, fiind posibilă identificarea unor trăsături distincte ale conceptului european privind drepturile omului, armonizate cu mecanismele internaționale de protecție a acestora, dezvoltate în interiorul și prin intermediul unor organisme interguvernamentale regionale.
Prin activitatea sa în domeniul drepturilor omului și cu ajutorul convențiilor și celorlalte instrumente legislative, Consiliul Europei urmărește:
– protejarea drepturilor civile și politice, grație procedurilor prevăzute de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (Convenția Europeană sau Convenția)
– protejarea drepturilor sociale și economice prin mecanismul Cartei sociale europene;
– protejarea persoanelor private de libertate, prin intermediul vizitelor efectuate de Comitetul european pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
– protejarea drepturilor minorităților naționale prin intermediul Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale;
– promovarea egalității între bărbați și femei (Comitetul director pentru egalitate între bărbați și femei);între bărbați și femei);
– combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranței (Comisia europeană împotriva rasismului și intoleranței);
– Consolidarea libertății de exprimare și de informare prin mijloacele de comunicare în masă și prin libera circulație a ideilor și informațiilor dincolo de frontier [7, p. 19].
Identificarea unei concepții europene asupra drepturilor omului, a fost asumată de către Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cunoscută și “Convenția Europeană pentru Drepturile Omului”, fiind elaborată în Cadrul Consiliului Europei și supusă semnării la data de 4 noiembrie 1950 la Roma, intrînd în vigoare peste trei ani mai tîrziu [2]. Convenția Europeană este primul tratat internațional european care pune în practică anumite drepturi din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Consiliului Europei prin Convenție a lansat un mesaj de unificare a forțelor europene în domeniul drepturilor omului prin armonizarea tuturor sistemelor nationale sub un „scuteuropean” de apărare, dezvoltare și cooperare în domeniu. Respectiv statele semnatare a Convenției, sunt obligate să respecte și să garanteze aceste drepturi cetățenilor lor, persoanelor aflate sub jurisdicția statului precum și să armonizeze legislația natională.
Convenția are o valoare aparte pentru dreptul internațional al drepturilor omului din urmatoarele considerente:
a fost primul tratat din lume în materia Drepturilor omului;
a înființat prima procedură și curte internațională unde se pot adresa plîngeri în domeniul drepturilor omului (Convenția reglementează procedură între state art.33 iar în art.34 procedura cererilor individuale)
este cel mai dezvoltat și eficient dintre toate sistemele de drepturi ale omului;
jurisprudența dezvoltată este cea mai extinsă în comparație cu orice alt sistem internațional [9, p. 34].
Acest tratat a fost un răspuns la logica timpului: încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale și expansiunea comunismului iar scopul elaborării Convenției a fost integrarea statelor europene într- un sistem democratic care se baza pe respectarea drepturilor omului, drepturi care secole la rînd au fost neglijate și motiv de dispute naționale și internaționale.
Constituind o baza teoretico – legislativă și practică funcțională, Convenția prevedea și constituirea unui organ judiciar internațional ce avea să fie împuternicit în a constata încălcările săvîrșite de statele care nu respectau clauzele și indicațiile impuse de Convenție.
Trei instituții au fost create în acest sens: Comisia Europeana a Drepturilor Omului (înființată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (înființată în 1959) și Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, ultimul organ fiind alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre sau reprezentanții lor [3].
Succesoarea celor trei instituții ai anilor ’50, în special ai Curții Europene a Drepturilor Omului fondată în 1959 este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instituită prin Convenție în forma ei amendată de Protocolul nr. 11 devenind prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor fundamentale ale omului cu o aplicativitate și activitate regională [5] .
Prin aceste două mecanisme, Convenția Europeană și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Consiliul Europei a pus bazele unui sistem instituțional complex de protecție europeană a drepturilor ce a servit drept model pentru alte instituții internaționale și care reprezintă astăzi unul din standartele de frunte a comunității europene.
I. 2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului – garant al protecției drepturilor omului in Consiliului Europei
Consiliul Europei a oferit sistemului international european al drepturilor omului o instituție specializată – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), cu sediu la Strasbourg, Franta. Începînd cu anul 1980, datorită creșterii constante a numărului de cauze aduse în fața instituțiilor Convenției, a devenit mult mai dificil să se mențină o durată acceptabilă de examinare a cauzei. Numărul de cereri înregistrate anual a crescut de la 404 în 1981 la 4 750 în 1997. Problema a fost agravată prin aderarea noilor state contractante începând cu anul 1990 [3].
În forma existentă pînă la 1 noiembrie 1998 (cînd a intrat în vigoare Protocolul nr.11 la Convenția Europeană) mecanismul de protecție a drepturilor omului presupunea existența a două organe jurisdicționale – Comisia și Curtea Europeană a Drepturilor Omului – și un organ politic – Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei (Comitetul de Miniștri). Numărul în creștere de cazuri a dus la dezbateri asupra necesității reformării mecanismului de control creat de Convenție, care a condus la adoptarea Protocolului nr. 11 la Convenție. Scopul urmărit a fost de a simplifica structura pentru a scurta durata de așteptare pînă la examinarea cazului, de a consolida caracterul obligatoriu al sistemului judiciar al Curții și de a aboli rolul decizional al Comitetului de Miniștri. Actualmente, există un singur organ jurisdicțional împuternicit să judece cazurile de încălcare a drepturilor omului – Curtea Europeană a Drepturilor Omului , iar Comitetul de Miniștru este învestit cu atribuții de supraveghere a executării hotărîrilor Curții.
În decursul celor trei ani care au urmat datei la care a intrat în vigoare Protocolul nr. 11,
numărul de cereri înregistrate pe rolul Curții a crescut în mod considerabil. Astfel, de la 5 979 cereri înregistrate în 1998, numărul lor a crescut la 13 858 în 2001, reprezentînd o creștere de aproximativ 130 % [3].
Avînd în vedere că Curtea Europeană a Drepturilor Omului instituită prin Convenția Europeană, a devenit primul „tribunal internațional” ce monitorizează respectarea drepturilor omului a 800 de milioane de europeni din cele 47 de state membre a Consiliului Europei care au ratificat Convenția, considerăm necesar să supunem atenției sistemul de organizare, structura și mecanismele de funcționare.
Curtea este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor semnatare. Nu există nici o restricție în ceea ce privește numărul de judecători de aceeași naționalitate. Judecătorii sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un termen de șase ani. Mandatul a jumătate dintre judecătorii aleși la primele alegeri a expirat după trei ani, astfel încît să se asigure reînnoirea mandatului unei jumătăți dintre judecători la fiecare trei ani. Judecătorii își exercită funcțiile la Curte în nume propriu și nu reprezintă nici un stat. Mandatul lor expiră la atingerea vârstei de șaptezeci de ani (cap.I, Regulamentul Curții) [5].
Prima treaptă din sistemul de organizare a Curții o reprezintă Marea Cameră compusă din 17 judecători, 3 judecători supleanți și este constituită pentru o durată de 3 ani (art.24). Alături de membrii de drept – președitele Curții, vicepreședinții acesteia, președinții de secțiune, judecătorul ales în numele unui stat, parte la litigiu, din Marea Cameră mai fac parte judecătorii repartizați pe două grupe ce se vor schimba la fiecare 9 luni. Compoziția grupelor se dorește a fi echilibrată din punct de vedere geografic și ține seama de diferența sistemelor juridice existente în statele membre.
Conform regulamentului (art.25) său, Curtea este formată din cel putin 4 secțiuni. Secțiunile sunt constituite de plenul Curții pe o perioadă de trei ani. Fiecare judecător trebuie să fie membru a uneiSecții, aceastea fiind alcatuite astfel încît să fie echilibrate atît din punct de vedere geografic, cît și din punct de vedere al genului. Fiecare secție este prezidată de un președinte, doi dintre președinții de secțiune fiind în același timp vicepreședinți ai Curții.
A treia formațiune a CEDO o reprezintă Camerele (art.26) care sunt formate din 7 judecători desemnați de Curte. Un judecător poate face parte din cel mult două camere. Pentru fiecare cauză examinată de Cameră, în componența acesteia trebuie să fie un președinte de secție și judecătorul ales în numele statului împotriva căruia este îndreptată cauza dată.
În cele din urmă potrivit Regulamentului Curții (art.27) sunt constituite Comitetele pe o perioada de 12 luni. Comitetele vor cuprinde doi judecători și vor fi prezidate de membrul cu cel mai inalt rang din cadrul unei secții. Camerele vor constitui comitetele, desemnînd judecătorii și supleanții acestora care vor lua parte la examinarea cauzei. Acestea nu au decît funcția să declare o cauză ca fiind admisibilă sau nu și respectiv să o steargă de pe rol.
Trebuie să menționăm că în sistemul proceselor de judecată a CEDO examinarea începe cu formațiunile inferioare a sistemului de organizare și se termină cu cele superioare ( de la Comitete la Marea Cameră) după gravitatea cauzei.
Datorită complexității procedurii și numărului mare de cereri pe rol, procedura de examinare a unei cereri durează între 3 și 7 ani. Hotărârile au caracter obligatoriu asupra statului pîrît în cauză.
Structura complexă a CEDO dovedește că este o instituție cu caracter inovator, dinamic și democratic în sistemul relațiilor internaționale.
Considerăm că Convenția și Curtea Europeană a Drepturilor Omului ocupă un loc prestigios în sistemul de drept internațional, fiind ratificată de ¼ din statele lumii și avînd la activ peste 18000 de cauze pronunțate [12]. Prin armonizare continuă a legislațiilor naționale are loc crearea treptată a unui mecanism supranațional jurisdicțional.
Caracterul universal al drepturilor omului și inalienabilitatea acestora sunt doar câteva trăsături ce impun aceste drepturi ca și valori comune ale statelor semnatare a Convenției Europene. De altfel, constituțiile tuturor statelor membre consacră asemenea drepturi, respectarea lor reprezentînd unul dintre principiile unui stat de drept și democratic. Plasarea printre valorile comune ale statelor membre a drepturilor omului a avut drept consecință instituirea imperativului protecției lor printre criteriile impuse statelor ce doresc să fie membri a Consiliului Europei și să semneze Convenția și să coopereze asupra consolidării sistemului european de protecție și promovare a drepturilor omului.
I. 3 Rolul și importanta stagiului de practică în elaborarea proiectului de licență
Drepturile omului din perspectivă educațională înseamnă nu doar cunoștințe, ci și formarea unor atitudini care transformă un comportament într-un proces de construcție și reconstrucție. Adesea problematica drepturilor omului se reduce la aspectul legislativ iar educația pentru drepturile omului are un caracter tehnicist însemnând articole de lege, discuții pro și contra în susținerea unei idei, analiza unor cazuri.
Stagiul de specialitate, în viziunea mea este o pîrghie importantă în pregătirea viitorului specialist, în acumularea primei experiențe, și cunoștințe specifice viitorului domeniu de activitate. Înseamnă un test de maturitate, de conștientizare a valorii și utilității cunoștințelor practice, percepere, interpretare a realității internaționale și naționale precum și necesitatea muncii care trebuie depusă în acest domeniu . Suportul teoretic armonizat cu cel practic scoate în evidență compentența noastră de a aplica cunoștințele acumulate în timpul anilor universitari. De asemenea avem oportunitatea de a dobîndi o bază de cunoștințe practice în domeniul drepturilor omului.
Drept suport metodologic pentru tratarea problematicii drepturilor omului dar și analiza rolului Curții Europene a Drepturilor Omului, mi-au servit disciplinele universitare studiate pe parcursul a trei ani, unde problematica drepturilor omului a fost abordată din mai multe perspective: filosofică, juridică, politică, sociologică etc. Cursurile de lectii „Dreptul International”, „Organizatia Natiunilor Unite”, „Uniunea Europeana”, „Conflictul Trasnistrian” și multe altele au fost relevante deoarece mi-au permis să deprind abilități de analiză asupra structurilor și importanței organizațiilor internaționale în apărarea drepturilor omului dar și a problematicii drepturilor omului în Republica Moldova. Cunoștințele teoretice din anii universitari mi-au ajutat să-mi îmbunătățesc capacitățile de analiză, sinteză și evaluare din mai multe perspective a celor mai importante probleme ale sistemului internațional în special a celui european și național, acest fapt m-a determinat să-mi selectez o temă actuală cum este problematica drepturilor omului,rolul instituțiilor specializate și situația acutală din Republica Moldova.
Cunoștințele practice le-am dobîndit pe parcursul stagiului de practică în cadrul secției Consiliul Europei, Direcția Afaceri Globale și Drepturile Omului, Direcția Generală Cooperare Multilaterală, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene care este organul central de specialitate, ce promovează politica statului în domeniul relațiilor externe.
Am făcut cunoștință cu domeniul de activitate, structura și atribuțiile Direcției, precum și am participat impreună cu colaboratorii la programul zilnic de activitate și un șir de seminare despre egalitatea gender. Pe parcursul stagiului de specialitate am acumulat cunoștințe teoretice primare în domeniul drepturilor omului, în special activitatea CEDO și mecanismelor de coordonare CEDO – Agentul Guvernamentalal RM – Ministerul Justiției – MAEIE și activitatea instituțiilor vizate, despre garantarea și promovarea drepturilor omului în RM.
Pe parcusul stagiului am fost antrenată cu coordonatorul în exerciții de studiu a numeroase acte oficiale și lucrări de specialitate în domeniul activității Republicii Moldova în colaborare cu Consiliul Europei în domeniul drepturilor omului.
În acest context pot afirma cu certitudine că am beneficiat de cele favorabile condiții pentru a sistematiza informații și materiale pentru proiectul de licență avînd acces la dosarele CEDO din cadrul Direcției cu cazuri împotriva RM din cei mai recenți ani. Abilitatea de a cerceta și analiza mi-au fost de ajutor atunci cînd am citit unele din cele mai importante și interesante dosare ale țării noastre la CEDO – Cazul Ilașcu și alții c. Republica Moldova (Anexa).
Perioada de activitate în cadrul Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene a contribuit semnificativ în formarea personală ca viitor specialist în relații internaționale. Prin urmare stagiul de practică mi-a dezvoltat noi competențe și abilități ca: evoluarea gîndirii în lucru colectiv, informarea eficientă din diferite surse, cunoașterea problemelor cu care se confruntă țara noastră și ce fac instituțiile specializate pentru a le soluționa, abilități de conduită, etichetă diplomatică și exprimare a opiniei. Competențele generale dezvoltate în cadrul stagiilor de practică m-au pregatit pentru încadrarea în câmpul muncii, prin acumularea de experiență practică în domeniul vizat și a contribuit la formarea de aptitudini privind relațiile interumane în procesul de muncă.
Acest stagiu m-a ajutat la elaborarea proiectului de licență prin prisma analizei și determinării actualității temei selectate, scopul și obiectivele cercetării, precum și caracterul inovator necesar unei lucrări bazate pe problematica drepturilor omului, acest domeniu fiind unul complex și dinamic.
Concluzionăm că studiile și stagiile universitare contribuie seminificativ la fundamentarea teoretică și practică a tînărului specialist acesta fiind familiarizat cu teoriile existente în domeniul studiat, cu cele mai noi contribuții în domeniu iar acestea reprezintă punctul de start în organizarea și dezvoltarea propriilor contribuții în scrierea unui studiu.
II. CEDO SI PROBLEMATICA DREPTURILOR OMULUI IN SPATIUL POST-SOVIETIC. CAZUL REPUBLICA MOLDOVA
II.1 Problematica drepturilor omului în Republica Moldova după obținerea independenței.
După prăbușirea comunismului, declararea suveranității și independenții Republicii Molodva, a fost umbrită ca importanță de noile provocări apărute privind natura statului, suveranității, autonomiei, și apariția unor conflicte provenind din dorința unei minorități etnice de a pretinde dreptul la autodeterminare și care doreau cu orice preț să păstreze sistemul comunist sovietic prin crearea unui nou stat independent de Republica Moldova. Teritoriul din stînga Nistrului și-a declarat ”independența” la 2 septembrie 1990 prin crearea autoproclamatei “Republici Moldovenești Nistrene”, nerecunoscută de nici un stat în lume dar sustinuță indirect de către Federația Rusă care îsi staționează o bază militară de mai bine de două decenii pe teritoriul autoproclamatei republici cu rolul de pacificare. Provocarea a fost dublată de faptul că țara nu era pregatită să facă față acestor conflicte iar elitele de la Tiraspol din dorința pentru funcții importante în scopul de a-i atribui acestui conflict socio-politic un caracter etnic, au inventat conceptul de „popor transnistrian”, urmat de speculații cu privire la „dreptul națiunilor la autodeterminare”. Însă din punct de vedere al componenței etnice populația de pe malul sting al Nistrului nu diferă mult de cea de pe malul drept. Conflictul armat care a urmat apoi s-a transformat în generator de instabilitate, insecuritate fiind inghețat deși negocieri fără niciun rezultat continuă pînă in present. În procesul de tranziție de la comunism la democrație noul stat s-a pomenit într-un amalgam de probleme social-politice și economice care alimentau criza identitară și cea a drepturilor omului fiind incapabil la acel moment să asigure securitatea cetățenilorde pe ambele maluri ale Nistrului și un mediu democratic de dezvoltare. Liderii politici la acea vreme nu erau în stare să – și asume un angajament și acțiuni concrete în scopul prevenirii evoluției încălcărilor în masă a drepturilor omului, din contra au permis ca acea criză statală să se transforme într-un război de separare a țării de pe urma căruia cetățenii suferă pînă în prezent de: insecuritate, injustiție, umilințe, privarea de drepturi și acțiuni de discriminare, sporirea nivelului inegalității, xenofobiei și rasismului, violenței și represiunilor din partea instituțiilor neconsituționale separatiste.
În pofida provocărilor Republica Moldova în primii ani de independență a semnat Declarația Universală a Drepturilor Omului, a ratificat convențiile internaționale în domeniul drepturilor omului. Un impact semnificativ l – a avut colaborarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei, datorită condițiilor impuse de această instituție în ceea ce privește respectarea drepturilor omului și dezvoltării instituțiilor democratice. Cooperarea cu CE a permis adoptarea în 1994 a unei Constituții democratice iar în 1999 -2000, CE a fost principalul mediator în conflictul constituțional dintre Presedinție și Parlament. Constituția Republicii Moldova a fost adoptată în anul 1994 și a fost redactată cu luarea în considerație a Convenției Europene a Drepturilor Omului astfel că 40 din cele 143 de articole ale Constituției se referă la drepturile și libertățile fundamentale ale omului [1].
În perioada 2000-2008 conducerea țării a fost preluată de Partidul Comunist fiind singurul partid de la conducere. Acest partid promova teza comunistă a moldovenismului fiind un instrument de deznaționalizare și manipulare a populației Republicii Moldova, fiind una din cele mai grave încălcări a drepturilor omului. În această perioadă economia țării a fost ruinată, populația suferea de numeroase încălcări a drepturilor omului precum: dreptul la opinie, la un post de muncă, la justiție echitabilă etc. Populația a suferit de un nivel scăzut de trai ceea ce a generat o societate instabilă precum și un mediu de insecuritate în special în partea de est a țării.
Odată cu venirea la conducere a guvernării democratice și pro – europene în 2009, Republica Moldova a beneficiat de o atenție mai sporită din partea instituțiilor europene specializate în drepturile omului, dar situația internă nu s-a schimbat foarte mult deoarece există încă un sistem judiciar corupt, condiții deplorabile în secțiile de poliție și penitenciarele din țară, funcționarii care trebuie să promoveze respectarea drepturilor omului sunt cei care de cele mai multe ori le încalcă, lipsa unei clase politice cu verticalitate și o puternică criză identitară ce duce la dispersarea populației.
Numărul cauzelor de maltratare înregistrate confirmă că tortura persistă în Republica Moldova. În perioada anilor 2009-2011, numărul cauzelor de maltratare înregistrate a rămas la același nivel. În anul 2012, procuratura a înregistrat 958 de cauze, ceea ce este cu doar 34 de cereri (3%) mai puțin decât în anul 2009, când câteva sute de persoane au fost abuzate de poliție în urma evenimentelor din 7 aprilie [15].
O problemă stringentă ce duce la încălcarea drepturilor omului de către funcționarii din sistemul judecătoresc este cunoașterea sumară a jurisprudenței Convenției și Curții Europene a drepturilor omului, standartizarea superficială a legislației naționale la prevederile CEDO în practica judecatorească din Republica Moldova.
Conform Raportului Drepturilor Omului în regiunea transnistriană a Republicii Moldova/Retrospectiva anului 2012, în legislația regiunii figurează pedeapsa capitală, fiind unica dupa Belarus din spatiul european unde mai există asemenea lege. Responsabilitatea pentru respectarea drepturilor omului în regiune revine autorităților R.Moldova și Federației Ruse, care riscă a fi condamnate de instanțele internaționale în cazul unor astfel de situații.
O altă problemă o constituie condițiile precare de detenție și decesele dubioase în locurile
de detenție din regiune. Condițiile din celulele închisorilor nu corespund exigențelor
internaționale sau standardelor minime de detenție, în special pentru cea îndelungată a
persoanelor. Administrația separatistă în mare parte a păstrat normele și practicile aplicate în legislația sovietică. În acest context, există numeroase probleme ce duc la incalcarea drepturilor și libertăților fundamentale, contrar faptului că normele din regiune sunt armonizate cu legislația Federației Ruse. Spre deosebire de conducerea de la Chișinău care au facut schimbări în legislația ce prevede dreptul la întruniri, presă liberă și opinie, în regiunea transnistriană spațiul mediatic este controlat de canalele rusesti, populatia nu are acces la informație de orice tip în special la mecanismele disponibile în vederea protejării drepturilor omului. Cetățenii din stînga Nistrului nu au avut libertatea să-și exprime liber opiniile despre problemele politice, sociale și economice. Jurnaliștii locali și instituțiile media au fost supuși cenzurii în ceea ce privește aspectul lingvistic, “autoritățile nistrene” negînd cu vehemență alfabetul latin și limba română. Liceele cu predare în limba română sunt persecutate pentru a fi închise, prezenta posturilor fixe ale pacificatorilor reprezintă practic posturi vamale pe teritoriul țării, toate aceste încălcări creează un ansamblu trist al neglijării drepturilor omului în regiunea de est a Republicii Moldova.
În urma celor relatate constatăm cu regret că suntem restanțieri la capitolul drepturilor omului iar procesul de democratizare este tergiversat de organele competente iar societatea în mare parte este pasivă și indiferentă.
În contextul acestor probleme, Secretarul General Amnesty International, Irene Khan, lansînd Raportul Amnesty International 2009: Starea drepturilor omului în lume, a declarat: “Accentul pus doar pe criza economică duce la apariția crizei drepturilor omului. Ignorarea unei crize, pentru a te concentra asupra alteia, este o rețetă perfectă pentru agravarea ambelor. În cazul în care guvernele nu vor reuși să abordeze abuzurile care generează și care contribuie la accentuarea sărăciei, sau conflictele armate care condiționează săvîrșirea noilor încălcări, nu va fi posibilă o redresare economică stabilă și echitabilă”.
II.2. Apartenența și monitorizarea Republicii Moldova de către instituțiile specializate ale Consiliului Europei.
Conform Statutului Consiliului Europei, orice stat din Europa poate deveni membru CoE, dacă întrunește următoarele condiții (art. 3 din statut): acceptă principiul statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului [11].
Parteneriatul dintre Republica Moldova (RM) și Consiliul Europei (CoE) a fost inițiat încă la începutul anului 1992, cînd Parlamentul Republicii Moldova a adresat o scrisoare oficială Adunării Parlamentare a CoE (APCE) prin care a solicitat acordarea statutului de invitat special.
Parlamentul Republicii Moldova a obținut această calitate la 5 februarie 1993, iar cîteva luni mai tîrziu, la 20 aprilie 1993 a fost depusă cererea de aderare la Consiliul Europei [10].
În conformitate cu prevederile Avizului nr. 188 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 27 iunie 1995 privind cererea de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei, Republica Moldova și-a asumat și a realizat un șir de obligațiuni și angajamente, printre care: ratificarea unui șir de tratate (Protocoalele adiționale la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Convenția-cadru cu privire la minoritățile naționale, Carta europeană a autonomiei locale, Carta Socială Europeană ș.a.,
întreprinderea măsurilor pentru reformarea sistemului judecătoresc, reorganizarea procuraturii, promovarea reformelor în domeniul autonomiei locale în conformitate cu prevederile Cartei Europene a Autonomiei Locale, transferarea responsabilității sistemului penitenciar de la Ministerul Afacerilor Interne la Ministerul Justiției, garantarea libertății religioase etc [11].
Devenind prima țară membru a CoE din cadrul CSI, a început o colaborare pentru implementarea politicilor ce vizau drepturile omului și consolidarea unui stat de drept și democratic.
Calitatea de membru implică numeroase avantaje și contribuie la sentimentul apartenenței la familia europeană, un sentiment de siguranță pentru unele state postcomuniste aflate în căutarea identității naționale și geopolitice cum este statul nostru.
Deasemenea calitatea de membru al CoE i-a oferit RM și oportunitatea de a exercita pentru prima dată președinția la Consiliul de Miniștri al CoE, în perioada mai – noiembrie 2003.
Pînă în luna noiembrie 2012, Republica Moldova a semnat 94 de convenții și protocoale ale CoE și a ratificat 79, printre care: Convenția europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului cu unele rezerve, respectiv, a declarat că nu va putea asigura respectarea dispozițiilor Convenției în ce privește actele comise de organele autoproclamatei ”Republici Nistrene„ pe teritoriul controlat efectiv de acestea pînă la soluționarea definitivă a diferendului din această zonă, Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale, Carta Europeană a Autonomiei Locale, Carta socială europeană, Convenția europeană privind prevenirea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, Convenția europeană privind lupta împotriva traficului de ființe umane [10]. Aceste instrumente juridice au avut o importanță capitală pentru dezvoltarea legislației naționale și armonizarea ei cu standardele europene în diverse domenii, atît pînă la aderarea la CoE, cît și după.
Republica Moldova a tins să profite de oportunitățile oferite de această organizație prin instituțiile oferite de aceasta în vederea edificării unei societăți cu adevărat democratice în care respectarea drepturilor omului ar deveni o tradiție. Fiind monitorizată în permanență de către instituțiile specializate ale Consiliul Europei, Republica Moldova va realiza o serie de reforme în diverse domenii pentru a asigura un nivel de securitate democratică adecvată și pentru a se alătura statelor democratice europene.
Republica Moldova este monitorizată de toate structurile Consiliului Europei, încheierea monitorizării reprezentând un exercițiu complex și presupune întreprinderea demersurilor pe 3 dimensiuni majore: parlamentară (APCE), democrația locală (CPLRE) și Comitetul de Miniștri (CM) [11]. Obiectivul de încheiere a procedurii de monitorizare a Republicii Moldova de către Consiliul Europei (CoE) este inclus în Programul de activitate a Guvernului pentru 2011-2014 "Integrarea europeană: libertate, democrație, bunăstare".
Deasemenea are loc monitorizarea prin intermediul structurilor convenționale: Comitetul European pentru prevenirea torturii și a pedepselor inumane sau degradante (CPT), Comisia Europeană contra Rasismului și Intoleranței (ECRI), Comitetul Consultativ al Convenției-cadru cu privire la minoritățile naționale, Grupul de experți pentru combaterea traficului de ființe umane (GRETA) ș.a. Instrumentele de activitate ale acestora sunt: vizite de documentare ale experților independenți, prezentarea rapoartelor de evaluare vis-à-vis de implementarea prevederilor convenției respective ș.a.[11].
Conform Rezoluției 1955 din 2013 privind onorarea obligațiilor și angajamentelor asumate de către Republica Moldova, Adunarea Parlamentară a constatat că RM are carențe în ceea ce privește sistemul judiciar și electoral, exemplu fiind criza politică 2012-2013, de asemenea și conflictele cu regiunea autonomă și cea separatist, iar organele competente sunt îndemnate să intensifice negocierile prin intermediul unui dialog constructiv cu liderii celor două regiuni.
Cel mai primordial avantaj al apartenenței țării noastre la CoE este acordarea dreptului cetățenilor statelor membre de a apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,ce crează u punte de legătură între cetățenii RM și instituțiile europene, ceea ce pentru majoritatea statelor postcomuniste reprezintă unica instituție viabilă, în absența traditiei legislative naționale în domeniul statului de drept, în special a protecției drepturilor omului. Astfel, CEDO servește ca o „ ultimă instanță„ pentru aplicarea drepturilor omului, odată ce instanțele interne judiciare au fost epuizate.
Prin ratificarea de către Parlamentul RM, la 12 septembrie 1997, a Convenției europene a drepturilor omului, Republica Moldova garantează cetățenilor săi dreptul de recurs la Curtea Europeană, în conformitate cu prevederile Convenției. Ratificarea Conventiei impun o nouă abordare și funcționare a mecanismului de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului cu care statul nostru nu era familiarizat încă.
La 30 ianuarie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a făcut public raportul său de activitate pentru anul 2013. Potrivit raportului, în anul 2013, Curtea a înregistrat 1,356 de cereri îndreptate împotriva Moldovei, ceea ce reprezintă cel mai mare număr de cereri moldovenești primit vreodată de CEDO într-un an. Aceasta este cu 45,1% mai mult decât în anul 2012 (Anexa 1). Creșterea atât de mare a numărului de cereri depuse ar putea fi explicată prin neîncrederea în sistemul judecătoresc din Republica Moldova. Raportat la populația țării, numărul cererilor depuse la CEDO împotriva Moldovei este foarte mare. La acest capitol, în anul 2013, Moldova se afla pe locul 4 din cele 47 de țări, cu indicele de 3,81 cereri la 10,000 de locuitori. În 2012, Moldova s-a situat pe locul 6 [8].
Din 1998 până în 2013, CEDO a înregistrat 9,700 de cereri îndreptate împotriva Moldovei. La 31 decembrie 2013, 1,442 dintre acestea (14,9%) încă așteptau să fie examinate. Acestea reprezentau 1.4% din totalul cererilor în curs de examinare (99,900). Spre deosebire de anii precedenți, în ceea ce privește numărul cererilor pendinte, Moldova nu se mai află printre primele 10 țări (în anul 2012, Moldova se afla pe locul 9, cu 3,256 de cereri pendinte) ) [6, p.25].
În anul 2013, CEDO a examinat în total 93,397 de cereri, dintre care 89,737 (96,1%) au fost
cereri declarate inadmisibile sau scoase de pe rol, iar în 3,659 de cereri (3,9%) au fost pronunțate
hotărâri. Din cele 93,397 de cereri examinate în anul 2013, 3,162 sunt cereri moldovenești. Dintre acestea, 3,143 (99,4%) au fost declarate inadmisibile sau scoase de pe rol, iar în 19 (0,6%) au fost pronunțate hotărâri. Procentajul cererilor moldovenești întemeiate examinate în anul 2013 (0,6%) este cu mult mai mic decât media la CEDO (3,9%), însă aceste cifre nu ar trebui interpretate în sensul că cererile îndreptate împotriva Moldovei sunt inadmisibile cu mult mai des decât media la CEDO. Numărul mare al cererilor inadmisibile în anul 2013 poate fi explicat, în principal, prin faptul că, din vara anului 2012, la grefa CEDO activează 3 juriști moldoveni noi, sarcina principală cărora este de a procesa cererile vădit inadmisibile. Astfel, numărul cererilor moldovenești declarate inadmisibile sau scoase de pe rol în anul 2013 a crescut cu 65% față de 2012 și cu 571% față de anul 2011 (Anexa 2) [8] .
În temeiul celor 273 de hotărâri CEDO pronunțate până în 2013, Guvernul Republicii Moldova a fost obligată să plătească peste EUR 13,900,000, dintre care EUR 325,600 – în baza celor 19 hotărâri pronunțate în 2013. Alte circa EUR 3,100,000 au fost plătite în temeiul reglementărilor amiabile sau declarațiilor unilaterale formulate de Guvern [8].
Deși Moldova este acționată des la CEDO, numărul cererilor cu o șansă mare de succes este mic, cu tendință de scădere. Acest fenomen ar putea fi explicat prin percepția răspîndită în Moldova că CEDO acționează ca o a patra instanță, prin cunoașterea insuficientă a Conventiei de către avocații moldoveni și prin reducerea în ultimii ani a numărului cererilor depuse de avocați cu experiență în reprezentarea la CEDO.
Recent au fost actualizate cele 47 "profiluri pe țară" (Anexa 3), care cuprind informații referitoare la subiectele privind drepturile omului deja examinate sau în curs de examinare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în privința fiecăruia dintre Statele Părți la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
Astfel, în perioada ianuarie-iulie 2013, contribuția Republicii Moldova la bugetul Consiliului Europei constituie 285.074 euro. Grefa Curții este alcătuită din 675 de angajați dintre care 12 sunt cetățeni ai Moldovei [8].
Atît Comisia parlamentară pentru drepturile omului, cît și Comisia juridică pentru numiri și imunități a Parlamentului, apreciază cauzele principale ale condamnării Republicii Moldova la CEDO ca fiind următoarele:
– Cunoașterea de către cetățeni a drepturilor lor și mecanismelor lor de protecție dar o lipsă de informare în ceea ce privește jurisprudența CEDO;
– un sistem legislativ și judecătoresc imperfect;
– arestul și deținerea în arest fără mandat valabil sau motivat;
– maltratarea reclamanților;
– aplicarea torturii;
– condiții inadecvate de detenție, lipsirea de dreptul, la nivel național, de a cere compensații
pentru violarea Convenției;
– examinarea incorectă a cauzelor privind apararea onoarei și demnității;
– neînregistrarea unui cult religios etc.
– Ignorarea hotărârilor CEDO și dezinteresul față de asigurarea nerepetării ulterioare pe cazuri similare [6, p. 59 – 61].
În pofida faptului că apoximativ 50% din deciziile CEDO vizează imperfecțiunile în legislația națională, numărul mare de condamnări la CEDO, într-o creștere progresivă, este determinat și de faptul că oamenii conștientizează din ce în ce mai mult care sunt drepturile lor, limitele acestora și obligațiile atît a persoanelor fizice cît și a instituțiilor de stat să respecte aceste limite.
Republica Moldova a achitat deja sume enorme pentru dosarele de la CEDO. Mai urmează a fi achitate milioane de euro din bugetul statului, în temeiul hotărîrilor CEDO, în cazul în care acestea vor deveni definitive. Considerăm că aceste date reprezintă prețul democrației țării noastre acesta devenind tot mai mare dovedind că democrația nu înseamnă doar o legislație perfectă dar și una funcțională cu oameni competenți.
Monitorizarea rămîne a fi un mecanism eficient aplicat de COE țării noastre în vederea instituirii unei practici de respectare a drepturilor omului iar procesul de monitorizare va continua pînă cînd supremația legii și edificarea unui stat de drept în spiritul valorilor democratice va fi pe deplin asigurată.
II.3 Implicarea Curții Europene a Drepturilor Omului în asigurarea drepturilor omului în Republica Moldova: Cazul Ilașcu
Drepturile și libertățile omului sînt prioritare în ansamblul complex de probleme și deziderate ce preocupă la etapa actuală societatea. Doar prin respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale fiecărei persoane problemele contemporane de primă importanță pot fi soluționate eficient și pe termen lung.
Drepturile omului sînt respectate în măsura în care sînt cunoscute și însușite iar propagarea cunoștințelor în ceea ce privește respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului reprezintă un domeniu esențial de activitate a autorităților statale. A devenit o necesitate ca fiecare individ să posede cunoștințe suficiente pentru a conștientiza iar ulterior pentru a cultiva și promova toleranța și respectul (față de) între toți membrii societății.
Republica Moldova înaintează ferm pe calea promovării și protecției drepturilor omului, inclusiv prin desfășurarea procesului continuu de armonizare a legislației naționale la standardele internaționale. Nu este sufficient doar să proclamăm atașamentul față de valorile umane, să le declarăm drept obiective majore, trebuie să le promovăm și să le respectăm instituind mecanisme eficiente de realizare. Prin proclamarea suveranității și independenței sale statale, prin aderarea la Consiliul Europei și la alte organisme internaționale, Republica Moldova și-a luat angajamentul de a respecta standardele internaționale privind protejarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Republica Moldova a fost supusă riscului de condamnare de către CEDO, imediat după ratificarea Convenției, pentru că statul nu a reacționat prompt și nu a elaborat un plan de acțiuni post-ratificare. Pe lângă numărul de dosare și obligarea statului de a acorda compesații prin hotărîrea CEDO, se mărește numărul cauzelor în care Curtea stabilește că anumite hotărîri ale instanțelor naționale au fost adoptate în mod abuziv. Nu putem afirma cu certitudine că Republica Moldova execută pe deplin hotărîrile, atât timp cât CEDO preferă să examineze în bloc cererile cu un conținut similar pentru a atrage atenția că este vorba de o problemă sistemică în țară și nu doar de cazuri asemănătoare. Deși Procuratura Generală a instituit un grup de lucru cu statut permanent care va verifica obiectivitatea judecătorilor în sentințele cazurilor pierdute de Moldova la CEDO, acesta este formal și pasiv.
Un loc deosebit în cadrul relațiilor Republica Moldova – Consiliul Europei ocupă problema soluționării conflictului transnistrian. În procesul aderării la Consiliul Europei, Republica Moldova a accentuat în permanență că amenințarea majoră pentru suveranitate provine din partea „mișcării separatiste de la Tiraspol", iar soluționarea conflictului trebuie să fie însoțită de retragerea Armatei a 14-a a Federației Rusiei [10].
Specificăm faptul că, Consiliul Europei nu are competențe directe pentru soluționarea unor conflicte cum ar fi cel transnistrian. Mecanismele sale de intervenție în asemenea situații sunt limitate: vizitele și rapoartele periodice ale Comitetului pentru prevenirea torturii (CPT) în Transnistria, cele ale Comisarului pentru Drepturile Omului, utilizate cu diferite ocazii în contextul apărării drepturilor fundamentale; diferite forme de susținere a societății civile ș.a.
O implicare mai activă prin prisma apărării drepturilor omului s-a reușit în iulie 2004, cînd CEDO a adoptat decizia „Ilașcu și alții împotriva Federației Ruse și R. Moldova" fiind unul dintre cele mai răsunatoare cazuri ale țării noastre la CEDO cu impact internațional. Acesta fiind determinat de contextul istorico-politic al țării noastre de la inceputul anilor ‘90 și a fost generat nemijlocit din urma conflictului transnistrian, separării politico-administrative de la Tiraspol și escaladarea mișcărilor pro – naționaliste și românești în RM [6. p. 64 – 66].
Pentru a demonstra legătura de cauzalitate între problematica drepturilor omului generate de evenimentele anilor ’90 și procesul grupului Ilașcu, vom desfășura succint și succesiv contextul social-politic a evenimentelor.
La sfîrșitul anilor '80, în RSS Moldovenească s-a petrecut, ca în toate republicile unionale, un proces de democratizare și renaștere națională. La 31 august 1989 limba română a fost proclamată limba de stat. La 27 august 1991, Parlamentul proclama independența Republicii Moldova. Procesele de democratizare au trezit o reacție promptă din partea conservatorilor din stînga Nistrului. La 11 august 1989 (înaintea adoptării legii limbii de stat), în întreprinderile din estul țării s-au format Colectivele Unificate de Muncă, organizații similare sovietelor de muncitori, ce militau împotriva introducerii limbii române, a alfabetului latin și a reformelor democratice și împreună cu sovietele locale (organele administrației locale) au inițiat un program de nesupunere civilă față de legislația RSS Moldovenești. În aprilie și mai 1990, sovietele locale din Tighina și Tiraspol refuzau prezența tricolorului în aceste orașe și organizau mitinguri împotriva prezenței tricolorului în Transnistria. La 2 septembrie 1990 la Tiraspol "al doilea congres extraordinar al deputaților din Transnistria", proclama "republica moldovenească sovietică socialistă nistreană" [4, p. 8 – 12].
Organizația în care s-a grupat majoritatea forțelor democratice, anticomuniste a fost, ca și în alte republici unionale, Frontul Popular. În 1989-1991, Frontul Popular Moldovenesc a constituit într-adevăr o organizație puternică, capabilă să mobilizeze sute de mii de oameni la mitinguri și alte acțiuni de stradă, pașnice și eficient politic. O bună parte din manifestările de mase de la sfîrșitul anilor '80 au fost manifestări dedicate revenirii la limba română. Revendicarea recunoașterii lingvistice – anume că cetățenii RM vorbesc românește și că nu există limba moldovenească a dus la mari tensiuni interne. Susținerea Frontului Popular a fost întotdeauna mai redusă în stînga Nistrului decît în dreapta. La Tiraspol funcționau în 1990 două organizații ale Frontului Popular iar una din cele două era condusă de Ilie Ilașcu [4, p. 22].
La 17 septembrie 1990, Ilașcu a dat publicității Hotarîrea nr. 6 a Organizației din Tiraspol a Frontului Popular: "în legătura cu proclamarea așa-zisei republici sovietice socialiste moldovenești nistrene, care este anticonstituțională și orientată contra integrității Republicii Moldova și a poporului ei". În acest document se hotărăște "să nu se recunoască și să se blameze formarea autoproclamatei RSSMN" și cere populației să nu se supună structurilor de putere ale pretinsei RSSMN, iar "delegatii la Cogresul II și persoanele care intră în conducerea autoproclamatei republici să fie trași la răspundere penală". Textul Hotărîrii nr.6 a apărut imediat în presa din Tiraspol (presa în limba rusă, singura care exista) [4, p. 22].
În iarna anului 1992 au avut loc alegeri prezidențiale separate pe ambele maluri ale Nistrului, oamenii erau constrînși să iasă la vot pentru alegerile din partea nistreană și să le boicoteze pe cele din partea dreaptă, atunci doar Ilie Ilașcu a făcut cîteva manifestări pentru a atrage atenția publică asupra torturii la care era supusă populația dar aceasta era prea terorizată pentru al sustine pe Ilașcu în activitatea lui de emancipare națională.
O dată cu declanșarea războiului dintre ambele maluri ale Nistrului în primavara anului 1992, situația transnistrienilor care susțineau autoritățile de la Chișinău devenea tot mai dramatică. Incitările la ură contra cetățenilor fideli Chișinăului, la alungarea lor sau chiar la lichidarea lor fizică făceau parte din propaganda tiraspolitană. La posturile radio și tv ”nistrene” populația era instigată la ură față de Ilie Ilașcu acesta fiind prezentat ca un terorist extremist.
Astfel din cauza activității sale politice în vara anului 1992 Ilie Ilașcu, conducătorul Frontului Popular în Tiraspol a fost arestat cu forța de către forțele de către ”miliția nistreană” și militari ai Armatei a 14-a împreună cu alții: Alexandru Leșco, Andrei Ivanțoc și Tudor Petrov Popa – politicieni români-moldoveni,pro – unirii cu România și limba română, luptători pentru integritatea RM în contextul conflictului de pe Nistru.
Deținutii au fost ținuti, interogați și torturați ilegal în clădirea și de către ”lucrătorii Ministerului Securitatii RMN”. De asemenea aceștia au fost supuși la torturi psihologice, forțați să se prezinte ca spioni trimiși de către România pentru a destabiliza situația în “Republica Moldovenească Nistreană”, precum și învinuiți de activități antisovietice și de faptul că au luptat prin mijloace ilegale împotriva ”statului legitim al RMN”, sub îndrumarea Frontului Popular din Moldova și România. Ei erau interogați mai des noaptea, interogatoriile fiind însoțite de maltratări. Reclamanții erau bătuți sever și cu regularitate de către soldați care purtau uniforma Armatei a Paisprezecea și de către ”milițieni transnistreni”. Ilie Ilașcu a fost supus de patru ori la executări capitale simulate: prima dată, lui i s-a citit sentința de condamnare la moarte, în timp ce în celelalte cazuri el a fost dus, avînd ochii legați, pe un câmp unde gardienii trăgeau focuri de armă în direcția sa cu gloanțe oarbe până când el își pierdea cunoștința.
Al doilea reclamant a fost amenințat că va fi violat. La sfârșitul unei luni, ca urmare a loviturilor primite, cel de-al treilea reclamant a fost internat într-un spital psihiatric. Condițiile din inchisorile nr.2 Tiraspol și Hlinaia în care au stat aceștia erau inumane, fără căldură, lumină, aerisire, nu aveau acces regulat la apa și sălile sanitare, erau hraniți foarte rar și aveau dreptul foarte rar la vizite din partea rudelor care trebuiau să se desfășoare în limba rusă.
Reclamanții au fost aduși în fața „Judecătoriei Supreme a Republicii Moldovenești Nistrene”, care avea ședințele în sala de festivități a întreprinderii de stat Kirov și ulterior în sala pentru concerte a casei de cultură din Tiraspol. Pe parcursul procesului, care a început la 21 aprilie 1993 și s-a sfîrșit la 9 decembrie 1993, au fost autorizați să intre în sală doar cetățeni moldoveni care dispuneau de viză de reședință în Transnistria.
Milițieni și militari înarmați erau prezenți în sală și pe scena unde se aflau judecătorii. Reclamanții au asistat la procesul lor, închiși în cuști metalice. De multe ori pe parcursul dezbaterilor, reclamanții nu au putut discuta cu avocații lor, decât în prezența milițienilor înarmați. Ședințele au avut loc într-o atmosferă tensionată, publicul arborînd pancarte ostile reclamanților.
Ilie Ilașcu deși detinut a fost ales deputat în Parlamentul RM în 1994-1998, deasemenea el a primit cetățenia română în 2000 fiind ales și Senator în Parlamentul României, iar în anul 2001 cetățenie română au primit Ivanțoc și Leșco.
În perioada detenției grupului Ilașcu au avut loc negicieri regulate cu privire la reglementarea conflictului transnistrean și deși autoritățile de la Chișinău puneau în discuție starea reclamanților, acest lucru era refuzat de către ”autoritățile nistrene”. Deasemenea au avut loc negocieri la nivel diplomatic între reprezentanții RM și Federația Rusă și implicarea activă a șefului Misiunii OSCE în Moldova.
Ilie Ilașcu a fos ”predat” de către ”autoritățile nistrene” autorităților de la Chișinău ceea ce a insemnat eliberarea sa la 5 mai 2001, Tudor Petrov- Popa a fost eliberat la 4 iunie 2003, Alexandru Leșco la 2 iunie 2004 iar Andrei Ivanțoc la 3 iunie 2007 [4, p. 56].
În cazul Ilașcu împotriva Republicii Moldova și Rusiei, din iulie 2004, CEDO se bazează
pe articolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului potrivit căruia “Înaltele Părți
contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile așa cum
au fost definite în primul paragraf al prezentei Convenții ”, pentru a stabili că toate competențele
jurisdincționale ale Republicii Moldova se aplică pe tot teritoriul, în ciuda limtării autorității
statului în regiunea transnistreană. Curtea a considerat, deci , că Republica Moldova avea
obligația de a lua toate măsurile diplomatice, economice, judiciare sau oricare altele în acord
cu dreptul internațional pentru a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenție, în caz
contrar Republica Moldova fiind considerată vinovată pentru nerespectarea acestora.
CEDO a statuat, tot în baza articolului 1, și responsabilitatea Federației Ruse, din cauza prezenței militare în regiune. Rusia, fiind în continuare prezentă militar în regiunea transinistreană, CEDO a considerat că susține financiar administrația de facto din regiune, angajându-și astfel responsabilitate pentru ce se întâmplă acolo [4, p. 115].
CEDO a obligat ca cele doua state să acorde membrilor Grupului Ilascu compensații bănești în sumă totală de peste 800 de mii de euro. La 8 iulie 2004 CEDO a dat verdictul în cazul Ilașcu și alții contra Moldovei. Instanța a stabilit violarea art. 3 al Convenției (interzicerea torturii) – tratamentul și condițiile de detenție a reclamanților în închisorile din autoproclamata rmn, unde au fost deținuți timp de peste 12 ani; violarea art. 5 al Convenției (dreptul la libertate și siguranță) – lipsirea de libertate a reclamanților timp de mai mult de 38 de luni a fost „contrară legii”; violarea art. 34 al Convenției (dreptul de a depune o cerere la CEDO) de către Republica Moldova – declarația lui V. Voronin, potrivit căreia dl. Ilașcu este vinovat de continuitatea detenției celorlalți reclamanți, deoarece nu a retras cererea de la CEDO; violarea art. 34 (dreptul de a depune o cerere la CEDO) al Convenției de către Rusia – exercitarea presiunilor asupra Republicii Moldova prin căi diplomatice, pentru ca Republica Moldova să-și retracteze poziția exprimată în dosar, care era în defavoarea Federației Ruse. În rezultat, s-a stabilit că Guvernul Moldovei trebuie să le achite la trei membri ai grupului Ilașcu – Andrei Ivanțoc, Tudor Petrov-Popa și Alexandru Leșco cîte 60 mii euro fiecare. Încă cîte 3 mii euro fiecare reclamanții au primit în baza art. 34 din Convenție și 7 mii euro pentru acoperirea cheltuielilor suportate. Fiecare dintre ei a primit de la Federația Rusă cîte 120 mii euro, iar Ilie Ilașcu – 180 mii euro. În baza art. 34 fiecare reclamant a mai primit cîte 7 mii euro, iar valoarea cheltuielilor suportate, care le-a fost achitată de Rusia, a constituit 14 mii euro [4, p. 60 – 90].
Eforturile Consiliului Europei și Curții de la Strasbourg au fost imense, astfel detinuții pe parcusul detenției au fost vizitați de oficiali europeni, medici ai Crucii Roșii, dar și comisii CEDO. Din păcate Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate rezolva litigiul transnistrean și nu poate opri încălcările care se fac cetățenilor din acel teritoriu care încă trăiesc sub o umbră a unui regim totalitar comunist. În primul rând autoritățile de la Tiraspol, Smirnov și alții, nu recunosc deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului iar Curtea care nu recunoaște jurisdicția acelui teritoriu, care este ocupat de către Federația Rusă.
Regiunea transnistreană dispune de un sistem judiciar propriu și aplică o legislație locală aliniată celei rusești. Legislația regiunii transnistrene nu este conformă cu normele regionale și internaționale referitoare la interzicerea, sancționarea și prevenirea torturii. În plus, din cauza faptului că nu a fost recunoscută ca stat independența, ”curțile locale de justiție” încalcă dreptul la o justiție echitabilă [14].
Acest caz a fost unicul de acest gen în istoria CEDO si cel mai elocvent deoarece reflectă efectele conflictului trasnistrian asupra consolidării statului de drept și problematicii drepturilor omului în RM, deoarece acest teritoriu autoproclamat nu cooperează și nu recunoaște legitimitatea țării, cetățenii din stînga Nistrului nu au parte de o susținere juridică veridică și obiectivă, fiind constrînși să susțină regimul separatist, iar RM nu dispune de mecanismele necesare pentru a oferi cetățenilor protecție și a renunțat să mai depună eforturi pentru restabilirea drepturilor violate în raioanele de est, fapt ce aduce prejudicii economice, politice și de imagine.
În concluziile raportului din 2012 referitor la regiunea transnistreană, Promo-Lex afirmă:
“Situația de incertitudine, lipsa instrumentelor și a mecanismelor de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în regiune favorizează starea de confuzie și menține populația captivă. Lipsa măsurilor pentru garantarea dreptului la un proces echitabil transformă sistemul judiciar într-o mașinărie de represiune împotriva populației din regiune.”
Problema aplicării torturii și a altor rele tratamente în Republica Moldova, inclusiv statistica condamnărilor statului nostru de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, scot în
vileag carențe în activitatea organelor procuraturii, poliției și instanțelor de judecată, indicînd necesitatea instituirii unui mecanism intern independent de prevenire a torturii, abilitat să monitorizeze situația existentă, precum și să inițieze, elaboreze și să propună strategii,politici publice și norme de reglementare în acest domeniu.
În raportul Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova privind respectarea drepturilor omului pe anul 2011, la capitolul Activitatea Instituției Ombudsmanului prin prisma prevederilor Protocolului Opțional la Convenția ONU împotriva torturii și a pedepselor, tratamentelor inumane sau degradante, se indică faptul că au fost efectuate vizite doar în instituțiile penitenciare din subordinea autorităților constituționale, iar din 2008 și pînă în 2011, nu s-a efectuat nici o vizită în penitenciarele din regiunea transnistreană. Raportorii au relatat că au întîmpinat impedimente legate de interdicția vizitării locurilor de detenție din regiune. În mare parte, activitatea Mecanismului s-a limitat doar de expedierea unor demersuri împuternicitului pentru drepturile omului de la Tiraspol [15].
Instituțiile de detenție din regiunea transnistreană nu fac parte din sistemul penitenciar al Republicii Moldova. Autoritățile constituționale nu au acces liber în aceste instituții, ori alte categorii de persoane, inclusiv organismele internaționale decît cu permisiunea administrației de la Tiraspol. În așa mod, considerăm că aceste instituții pot fi considerate particulare / private, deoarece sunt ilegale și conduse de persoane care și-au asumat atribuțiile respective.
Concluzionăm că evenimentele din 1992 sînt o pată neagră în istoria tînărului nostru stat și rămîne “boala cronică” a țării noastre “simptomele” ei resimțindu – se și astăzi mai ales în domeniul drepturilor omului. Totusi datorită monitorizării constante a Consiliului Europei și a experților CEDO țara noastră a fixat ca obiectiv prioritar adaptarea sistemului său legislativ la normele societăților democratice și crearea unui sistem judiciar independent capabil să asigure integritatea actului de justiție și protecție drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
III. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Deși s-au înregistrat progrese notabile în materie de reformă a sistemului judiciar, aplicarea în practică a respectării drepturilor omului rămâne o provocare ce necesită eforturi suplimentare considerabile, iar experiența cercetărilor anterioare și prezentul studiu ne demonstrează că superioritatea dreptului internațional în prezent este încă ceva iluzoriu.
Comunitatea internațională europeană rămîne a fi un model în domeniu deoarece unul din imperativele acesteia de bază a rămîne a fi promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ceea ce a facilitat apropierea cetățenilor de instituțiile europene și întărirea unității prin construirea unui sistem de reglementări cu caracter universal și regional. Continentul european a oferit comunității primul tratat din lume a drepturilor omului – Conveția Europeană care a înființat prima procedură și curte internațională – CEDO – unde se pot adresa plîngeri în domeniul drepturilor omului.
Transformarea continuă a sistemului relațiilor internaționale ne-a adus astăzi în era globalizării care a cuprins deopotrivă domeniul economiei, politicului, culturii etc., în contextul internaționalizării protecției drepturilor omului și creării unor instituții și mecanisme menite să asigure promovarea și protecția lor juridică, considerăm că fenomenul de globalizare trebuie să cuprindă domeniul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului trebuie și el universalizat, iar responsabilitatea statelor trebuie să fie concentrată în făurirea unui viitor comun și proiectarea la dimensiuni internaționale cooperarea statelor pentru recunoașterea și garantarea drepturilor ”celei de – a treia generație”: dreptul la viață, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace, dreptul la libera alegere a religiei și determinării sexualității, dreptul la un mediu înconjurător sănătos de viață etc.
Richard Rorty, filosof american este de părere că:” în lumea de azi, marcată de pluralism și diversitate, drepturile omului ar trebui văzute ca mijlocul cel mai important de evitare a suferinței și umilinței.Respectarea acestor drepturi ar furniza standardele minime ale demnității, tolerării și conviețuirii într-o lume globalizată.”
Concluzionăm că globalizarea conceptului de drept al omului trebuie să cuprindă atît sistemele internaționale regionale cît și cele mondiale pentru a putea face față provocărilor globalizării economice însoțită de amenințări variate, cum ar fi conflictele regionale, terorismul internațional, criminalitatea organizată, traficul de droguri și de persoane, favorizate de intensificarea schimbului la nivel global.
Chiar dacă promovarea drepturilor omului reprezintă o preocupare constantă a comunității internaționale, având ca scop crearea unui cadru care să sprijine eforturile statelor de asigurare în plan intern a drepturilor fundamentale, nu trebuie uitat că acțiunea efectivă de protecție a drepturilor omului se desfășoară, prin excelență, la nivel național.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are cea mai dezvoltată jurisprudență și oferă statelor membre ale Consiliului Europei posibilitatea de a beneficia de o justiție echitabilă, însă din păcate numărul de cereri adresate la CEDO sunt foarte multe, în consecință examinarea unei cereri durează în timp (3 – 7 ani), de aceea considerăm necesar reformarea și extinderea în continuare a Curții pentru ca procedurile de rigoare să fie mai scurte și ca fiecare cetățean să beneficieze de examinarea cererii proprii în maxim 1 – 1,5 ani. Această perioadă o considerăm rezonabilă deoarece examinarea unor cereri în regim de urgență respectă pe de o parte drepturile unor persoane și le neglijează pe ale altora.
De asemenea Curtea se declară necompetentă atunci cînd instanțele naționale aplică în procesul judiciar prevederi ce depășesc domeniul judiciar comunitar, considerăm că și aici Curtea ar trebui să depună eforturi maxime pentru ca legislațiile naționale să fie racordate la legislația comunitară în cele mai mari proporții posibile. O altă problemă este judecarea cauzelor intentate de persoane care trăiesc în regiuni autoproclamate și nerecunoscute cum ar fi regiunile din spațiul post – sovietic: Georgia, Azerbadjian, Ucraina și nu în ultimul rînd Republica Moldova. În aceste cauze este foarte greu de delimitat părțile responsabile, atunci cînd guvernele centrale nu dețin controlul asupra regiunilor iar populația suferă de încălcarea drepturilor fundamentale, în așa situații Curtea este incapabilă să rezolve conflictele naționale.
În ceea ce privește cazul particular al studiului prezent despre problematica drepturilor omului în Republica Moldova și regiunea transnistriană, putem afirma cu certitudine că statutul de membru al Consiliului Europei și accesul populației la CEDO a facilitat tranziția statului de la unul sovietic la cel democratic, iar promovarea democrației a fost efectuată prin intermediul mecanismelor de monitorizare a instituțiilor specializate ale CoE.
Beneficiară a monitorizării, Republica Moldova are încă carențe în sistemul judecătoresc și legislative, confruntîndu – se cu fenomene ca corupția, birocrația, imparțialitatea și proasta pregătire a personalului organelor de drept.
Deși Moldova este acționată des la CEDO, numărul cererilor cu o șansă mare de succes este mic, cu tendință de scădere. Acest fenomen ar putea fi explicat prin percepția răspândită în Moldova că Curtea acționează ca o a patra instanță, prin cunoașterea insuficientă jurisprudenței europene de către avocații moldoveni și prin reducerea în ultimii ani a numărului cererilor depuse de avocați cu experiență în reprezentarea la CtEDO.
De asemenea Republica Moldova are probleme cronice la capitolul democrație, stat de drept și asigurarea securității cetățenilor săi deoarece organele cetrale de la Chișinău după 24 de ani nu au reușit să rezolve conflictul transnistrian și să instituie un control asupra raioanelor de est. De asemenea persistă neîncrederea în instituțiile de stat, societatea e cuprinsă de stereotipuri, iar numărul de maltratări, abuzuri, rasism, xenofobie sunt în creștere și dispersează cetățenii în două tabere, astfel datorită aspectelor enumerate mai sus sunt percepuți și la nivel internațional ca o țară înapoiată, comunistă, generatoare de instabilitate și insecuritate.
Pentru a combate aceste fenomene negative, considerăm necesar:
o amplă campanie națională de informare a cetățenilor despre problematica drepturilor omului și rolul CEDO în acest proces, care să cuprindă cît mai mult posibil partea stîngă a Nistrului, pentru a crea un sentiment de solidaritate și toleranță între cetățenii de pe ambele maluri ale Nistrului, iar autoritatile de la Chișinău să fie percepute ca un garant al securității lor și nu ca un pericol cum se incearca a imputa în conștiința societății din raionaele de est.
statul trebuie să susțină ONG-urile specializate în problematica drepturilor omului cu ajutorul cărora populația să primească consultare și support în domeniul drepturilor omului, iar acestea să – și deschidă oficii în majoritatea posibilă a țării.
editarea unor rapoarte periodice în limba română a activității Curții Europene, în mediul online cît și în formă scrisă pentru ca toate categoriile de cetățeni să aibă acces și să fie informați.
reformarea sistemului comisariatelor și penitenciarelor pentru ca acestea să corespundă standartelor europene și de asemenea să fie supravegheate video pentru a împiedica maltratarea, abuzurile din partea poliției și desfășurarea unei interogări obiective.
elitele de la Chișinău trebuie să renunțe la comportamentul duplicitar și competiției politice pentru a continua un dialog constructive cu elitele separatiste în vederea identificării unei soluții asupra diferendului transnistrian și în special în domeniul drepturilor omului.
Republica Moldova trebuie să continue reformele democratice sub monitorizarea instituțiilor Consiliului Europei care acordă un suport imens pentru instituirea securițății democratice și societal. U. Akhundlu, Reprezentantul Special al Secretarului General al Consiliului Europei la Chișinău Consideră că Republica Moldova mai are de conjugat eforturile în “îmbunătățirea funcționării instituțiilor democratice, independenței și eficienței sistemului judiciar, îmbunătățirea legislației electorale, reformei sectorului de radiodifuziune, asigurarea libertății și pluralismului mass-media electronice; consolidarea democrației locale; creșterea performanțelor economice cuplate cu protecția socială și lupta împotriva corupției și a traficului de ființe umane și organe”.
Sistemul internațional este într – o continuă evoluție pe toate domeniile și domeniul drepturilor omului este un fenomen dinamic, schimbările politice, economice, cultural – religioase de pe mapamond influențează direct acest domeniu. Consiliul Europei reprezintă una din cele mai importane organizații regionale care unește continentul european pentru scopul nobil de promovare a valorilor democratice și respectării drepturilor omului, precum și oferă cele mai eficiente mecanisme și instituții pentru elaborarea obiectivelor sale, iar cu ajutorul instituțiilor sale specializate în frunte cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului și – a luat angajamentul de a fi mentorul statelor care parcurg procesul de tranziție spre democrație.
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. In: Monitor Oficial, nr.1, 12.08.1994.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 3 septembrie 1953. Accesibil pe: http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_ENG.pdf [Accesat la 10 mai 2014].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Istoric, procedură și organizare. Document de informare a Grefei Curții Europene a Drepturilor Omului. Accesibil pe: http://www.lhr.md/menu/17.pdf [Accesat la 10 mai 2014].
Hotărîrea Cauza Ilașcu și alții contra R. Moldova și F. Ruse. Accesibil pe: http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/ILASCU%20SI%20ALTII%20(ro).pdf [Accesat la 15 mai 2014].
Rules – European Court of Human Rights din 6 mai 2013. Accesibil pe: http://www.echr.coe.int/Documents/Rules_Court_ENG.pdf [Accesat la 14 mai 2014]
MONOGRAFII
Gribincea, V. Executarea hotărîrilor Curții Europene a Drepturilor Omului de către Republica Moldova 1997 – 2012. Chișinău: Centrul de Resurse Juridice din Moldova, 2012. 196 p.
Munteanu, A., A. Grigoriu. Manualul funcționarului public în domeniul drepturilor omului. Chișinău: Editura Arc, 2011. 280 p.
SURSE ELECTRONICE
Activitatea Curții Europene a Drepturilor Omului în anul 2013 (cauze îndreptate contra Moldovei). Chișinău: Centrul de Resurse Juridice din Moldova, 2014. Accesibil pe: http://crjm.org/app/webroot/uploaded/Hot%20CtEDO%202013.pdf [Accesat la 10 mai 2014].
Balahur, D. Protecția europeană a drepturilor omului. Suport de curs. Iași: Centrul de Studii Europene. Accesibil pe: http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/III_Protectia_europeana_a_dr_omului.pdf [Accesat la 10 mai 2014].
Consiliul Europei și Republica Moldova. Accesibil pe: http://www.infoeuropa.md/consiliul-europei-r-moldova/ [Accesat la 10 mai 2014].
Oficiul Consiliului Europei în Republica Moldova. Accesibil pe: http://www.coe.md/index.php?lang=ro [Accesat la 10 mai 2014].
European Court of Human Rights. Analysis of statistics 2013. Accesibil pe: http://www.echr.coe.int/Documents/Stats_analysis_2013_ENG.pdf [Accesat la 8 aprilie 2014].
Jurisprudența, organizare și mecanisme a Curții Europene a Drepturilor Omului. Asociația ”Juriștii pentru Drepturile Omului”. Accesibil pe: http://www.lhr.md/2/27.html [Accesat la 10 mai 2014].
Raport privind drepturile Omului în Regiunea Transnistriană a Republicii Moldova. Retrospectiva anului 2012. Accesibil pe: http://www.promolex.md/upload/publications/ro/doc_1355473506.pdf [Accesat la 10 aprilie 2014].
Raport privind respectarea Drepturilor Omului în Republica Moldova în anul 2013. Centrul pentru Drepturile Omului în Moldova. Accesibil pe: http://ombudsman.md/sites/default/files/rapoarte/raportul_2013_red_def.pdf [Accesat la 10 mai 2014].
ANEXA I
Analiza statistică a Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului anii 2011 – 2013
Sursa: European Court of Human Rights. Analysis of statistics. Accesibil pe: http://www.echr.coe.int/Documents/Stats_analysis_2013_ENG.pdf
ANEXA II
Sursa: Centrul de Resurse Juridice din Moldova. Accesibil pe: http://crjm.org/app/webroot/uploaded/Hot%20CtEDO%202013.pdf
ANEXA III
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Profil de țară Republica Moldova
Sursa: http://www.echr.coe.int/Documents/CP_Republic_of_Moldova_ENG.pdf
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. In: Monitor Oficial, nr.1, 12.08.1994.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 3 septembrie 1953. Accesibil pe: http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_ENG.pdf [Accesat la 10 mai 2014].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Istoric, procedură și organizare. Document de informare a Grefei Curții Europene a Drepturilor Omului. Accesibil pe: http://www.lhr.md/menu/17.pdf [Accesat la 10 mai 2014].
Hotărîrea Cauza Ilașcu și alții contra R. Moldova și F. Ruse. Accesibil pe: http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/ILASCU%20SI%20ALTII%20(ro).pdf [Accesat la 15 mai 2014].
Rules – European Court of Human Rights din 6 mai 2013. Accesibil pe: http://www.echr.coe.int/Documents/Rules_Court_ENG.pdf [Accesat la 14 mai 2014]
MONOGRAFII
Gribincea, V. Executarea hotărîrilor Curții Europene a Drepturilor Omului de către Republica Moldova 1997 – 2012. Chișinău: Centrul de Resurse Juridice din Moldova, 2012. 196 p.
Munteanu, A., A. Grigoriu. Manualul funcționarului public în domeniul drepturilor omului. Chișinău: Editura Arc, 2011. 280 p.
SURSE ELECTRONICE
Activitatea Curții Europene a Drepturilor Omului în anul 2013 (cauze îndreptate contra Moldovei). Chișinău: Centrul de Resurse Juridice din Moldova, 2014. Accesibil pe: http://crjm.org/app/webroot/uploaded/Hot%20CtEDO%202013.pdf [Accesat la 10 mai 2014].
Balahur, D. Protecția europeană a drepturilor omului. Suport de curs. Iași: Centrul de Studii Europene. Accesibil pe: http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/III_Protectia_europeana_a_dr_omului.pdf [Accesat la 10 mai 2014].
Consiliul Europei și Republica Moldova. Accesibil pe: http://www.infoeuropa.md/consiliul-europei-r-moldova/ [Accesat la 10 mai 2014].
Oficiul Consiliului Europei în Republica Moldova. Accesibil pe: http://www.coe.md/index.php?lang=ro [Accesat la 10 mai 2014].
European Court of Human Rights. Analysis of statistics 2013. Accesibil pe: http://www.echr.coe.int/Documents/Stats_analysis_2013_ENG.pdf [Accesat la 8 aprilie 2014].
Jurisprudența, organizare și mecanisme a Curții Europene a Drepturilor Omului. Asociația ”Juriștii pentru Drepturile Omului”. Accesibil pe: http://www.lhr.md/2/27.html [Accesat la 10 mai 2014].
Raport privind drepturile Omului în Regiunea Transnistriană a Republicii Moldova. Retrospectiva anului 2012. Accesibil pe: http://www.promolex.md/upload/publications/ro/doc_1355473506.pdf [Accesat la 10 aprilie 2014].
Raport privind respectarea Drepturilor Omului în Republica Moldova în anul 2013. Centrul pentru Drepturile Omului în Moldova. Accesibil pe: http://ombudsman.md/sites/default/files/rapoarte/raportul_2013_red_def.pdf [Accesat la 10 mai 2014].
ANEXA I
Analiza statistică a Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului anii 2011 – 2013
Sursa: European Court of Human Rights. Analysis of statistics. Accesibil pe: http://www.echr.coe.int/Documents/Stats_analysis_2013_ENG.pdf
ANEXA II
Sursa: Centrul de Resurse Juridice din Moldova. Accesibil pe: http://crjm.org/app/webroot/uploaded/Hot%20CtEDO%202013.pdf
ANEXA III
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Profil de țară Republica Moldova
Sursa: http://www.echr.coe.int/Documents/CP_Republic_of_Moldova_ENG.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apartenenta Si Monitorizarea Rm de Catre Institutiile Specializate ale Consiliului Europei (ID: 126327)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.