Aparitia Si Evolutia Uniunii Europene
Aparitia si evolutia Uniunii Europene
Capitolul 1
APARITIA UNIUNII EUROPENE
1.1 EFORTURILE DE UNIFICARE EUROPEANĂ
Uniunea Europeană nu reprezintă prima expresie politică a ideii de a asocia durabil statele europene. Inițiativele diverse au precedat-o, multe dintre acestea reflectând dorința de hegemonie și dictat.
Două exemple sunt în acest sens cunoscute: Napoleon I, a cărui ambiție era să unifice Europa sub conducerea Franței și Hitler, care a încercat prin forță să subordoneze continentul dominației celui de-al treilea Reich.
Au existat însă și modele de asociere voluntară și pașnică a unor parteneri egali în drepturi, mai ales după experiența dureroasă a primului război mondial. Astfel, în 1923 contele austriac Coudenhove Kalergi a fondat o organizație numită „Mișcarea Europeană”, a cărei doctrină cerea crearea „Statelor Unite ale Europei”, având drept elemente de referință unificarea Elveției în 1648, fondarea Reicului german în 1871, dar mai ales apariția Statelor Unite ale Americii în 1776.
Șase ani mai târziu este rândul ministrului francez de externe Aristide Briand să lanseze o nouă inițiativă: susținut de omologul său german Gustav Stresemann, el a propus guvernelor europene, într-un celebru discurs ținut la 5 septembrie 1929 în fața Societății Națiunilor. Desigur, nu era vorba decât de instaurarea unei cooperări mai strânse între statele europene a căror suveranitate rămânea intactă, însă ideea era extrem de îndrăzneață și vizionară pentru acel moment.
Aceste tentative de unificare pașnică a Europei s-au ciocnit însă de spiritul naționalist și imperialist încă foarte puternic în epocă. Nu putem să nu amintim, în acest context, eforturile depuse de către marele diplomat român Nicolae Titulescu, în calitatea sa de președinte al Societății Națiunilor, pe linia îndepărtării pericolului unui nou conflict mondial și a unificării europene.
A fost însă necesar ca Europa să fie încă o dată devastată de război pentru a deveni conștientă de consecințele nefaste ale rivalităților permanente dintre țările sale. A trebuit să se ajungă la starea de ruină totală a continentului și la declinul politic și economic al statelor europene cu structurile lor naționale arhaice pentru a fi create condițiile unei înnoiri și a unei atitudini mai radicale cu privire la reorganizarea Europei.
Analizând diferitele tentative de unificare la scară continentală după cel de-al doilea război mondial, trei constatări se impun:
Mai întâi că Europa devenise conștientă de propria sa slăbiciune. Războaiele care o devastaseră au făcut-o să-și piardă poziția centrală pe care a ocupat-o timp de secole în istoria universală. Fărâmițată în numeroase state mai mari sau mai mici, ea era acum dominată de cele două noi super-puteri: Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, a căror putere militară, politică și economică era superioară potențialului european.
Era apoi experiența dureroasă a războiului, care a făcut din sloganul „Niciodată un nou război!” principiul oricărei acțiuni politice. Cele două conflicte mondiale se născuseră din războaie fratricide europene și fuseseră din Europa principala lor victimă, de aceea ideea unor noi conflicte armate devenise în acel moment insuportabilă.
La acestea s-a adăugat un al treilea argument: dorința, născută imediat după război, de a avea o lume mai bună și mai liberă – chiar dacă exprimarea pare propagandistică – în care individul și statul să coabiteze armonios.
În ansamblul lor, tentativele de unificare europeană de după război prezintă imaginea confuză a unui număr mare de organizații complexe, fără legături veritabile între ele și asupra cărora doar specialiștii aveau o viziune de ansamblu: OCDE (Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică), UEO (Uniunea Europei Occidentale), NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord), Consiliul Europei și cele trei Comunități Europene (CECO – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, EUROATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și CEE – Comunitatea Economică Europeană).
Dacă luam drept criteriu de clasificare obiectivele vizate de fiecare dintre acestea, organizațiile menționate prezintă o anumită structură de ansamblu articulată în trei grupuri.
Primul grup îl constituie organizațiile lumii occidentale născute din alianța dintre SUA și Europa de Vest, după cel de-al doilea război mondial.
Nu este deci o întâmplare că prima organizație europeană de după război, creată în 1948 sub denumirea de OECE (Organizația Europeană de Cooperare Economică), a avut la bază o inițiativă americană. În 1947 George Marshall, ministru american de externe în acel timp, invitase țările europene să-și unească eforturile de reconstrucție economică, promițându-le pentru aceasta sprijinul Statelor Unite care a devenit realitate odată cu „Planul Marshall”.
În 1960 statele membre ale OECE, SUA și Canada au convenit să extindă câmpul de acțiune al organizației, oferind ajutor pentru dezvoltare țărilor lumii a treia. OECE devine astfel OEDE, la care SUA și Canada au aderat în același an.
În 1949 a fost creată Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation – NATO), pact militar între principalele state necomuniste din Europa, Statele Unite și Canada (astăzi organizația are 19 membri).
Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost înființată în 1954, în scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul securității. Ea are la origine Tratatul de la Bruxelles încheiat între Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg, la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia și Gracia (în total 10 state).
UEO oferă statelor membre o platformă de cooperare în materie de politică de apărare și de securitate, în scopul de a consolida influența politică a Europei în cadrul NATO și de a crea o identitate europeană de securitate (gradul în care acest obiectiv a fost atins până în prezent nu face obiectul acestui studiu însă trebuie menționat că UEO depinde esențial de evoluțiile din sânul NATO și UE).
Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, fiind definită drept „braț înarmat al UE și pilon european al NATO”. Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, consfințește rolul UEO în implementarea deciziilor de politică externă și securitate comună (PESC) ale Uniunii Europene.
Un al doilea grup de organizații este format din structuri europene al căror rol se limitează la cooperarea tradițională între state suverane și la care pot adera, practic, toate țările europene. Exponentul acestui grup este Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 ca o organizație politică.
Statutul său nu menționează nici voința de a instaura o federație sau uniune, nici transferul de suveranitate națională. Puterea în sânul Europei aparține Consiliului de miniștri, care adoptă decizii în baza principiului unanimității, iar Adunarea Parlamentară are un rol consultativ, fără competențe legislative. Ea poate doar adresa recomandări Consiliului de Miniștri care nu este însă responsabil în fața Adunării și poate anula recomandarea acesteia cu un singur vot împotriva (în practică, influența politică a forului parlamentar asupra Consiliului de Miniștri nu este totuși de neglijat).
Consiliul Europei rămâne deci, prin structura sa, un organism de cooperare internațională. Cu toate acestea, rolul său nu trebuie subestimat, mai ales în ceea ce privește procesul de unificare europeană și de dezvoltare a unui sentiment de solidaritate între țările europene. Având inițial 10 membri, Consiliul Europei a crescut în dimensiuni, numărând în aprilie 1999, 41 de state membre, inclusiv Federația Rusă și alte foste republici sovietice.
Între membrii acestei organizații au fost încheiate o serie de convenții în domeniile economiei, culturii, politicii sociale și dreptului, cea mai importantă fiind Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, din 4 noiembrie 1950. această convenție a introdus nu doar norme minimale pentru protecția juridică ce permite organelor instituite prin Convenție (Comisia Europeană a Drepturilor Omului) să condamne violările drepturilor omului comise în statele membre.
În sfârșit, al treilea grup de organizații cuprinde Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE).
Începând cu anii ’80 cele trei structuri sunt denumite generic „Comunitatea Europeană” care, din 1993, odată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht, constituie principalul și cel mai important pilot al Uniunii Europene.
În raport cu organizațiile internaționale tradiționale, Uniunea Europeană se caracterizează prin faptul că grupează state care au renunțat la o parte din suveranitatea lor națională pentru a o transfera la nivel supranațional în ceea ce s-ar putea numi „suveranitate partajată”, pe care o exercită în comun toți membrii organizației. Prin acest transfer Uniunea Europeană este dotată cu puteri proprii în virtutea cărora poate să adopte acte de „suveranitate europeană” cu efect echivalent – în domeniile sale de competență – actelor juridice adoptate la nivel național. Putem astfel vorbi de „integrare”, cu alte cuvinte de o formă nouă de fuziune între suveranitatea națională și competențele supranaționale.
La baza actului de naștere a Comunităților Europene stă declarația din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe din acea perioadă, Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet.
Pentru a înțelege mai bine esența acestui act este necesară plasarea lui în contextul istoric al vremii. La 24 aprilie 1947 eșecul Conferinței de la Moscova privind viitorul Germaniei avea să convingă Occidentul că Uniunea Sovietică, partener în lupta fascismului, devenise o sursă de pericol imediat pentru democrațiile vest-europene. Blocada Berlinului din primăvara anului 1949 a făcut să crească și mai mult tensiunea, astfel încât, la 4 aprilie 1949, principalele țări ale Europei de Vest și Statele Unite ale Americii au pus bazele securității lor colective prin semnarea Pactului Atlantic, actul de naștere al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). A urmat, în septembrie 1949, explozia primei bombe atomice sovietice, fapt care, corelat cu amenințările proferate de liderii de la Kremlin, au contribuit la instaurarea unui climat de teamă: începea perioada „războiului rece”.
Statutul Germaniei Federale care, odată cu adoptarea constituției sale din 8 mai 1949, își concepea singura politică internă, a devenit un subiect de rivalitate între Est și Vest. Statele Unite doreau o accelerare a relansării economice a acestei țări plasată în inima diviziunii continentului, iar la Washington se auzeau deja voci care cereau reînarmarea acestei puteri învinse pentru a face față pericolului sovietic.
La rândul său, diplomația franceză se găsea într-o dilemă serioasă: ori ceda presiunii americane și accepta renașterea puterii germane în ciuda opoziției opiniei publice franceze, ori își menține o poziție rigidă față de acest subiect, ceea ce ar fi adus în impas relațiile sale cu Bonnul.
În acest moment complicat din primăvara anului 1950 Robert Schuman a primit din partea omologilor săi americani și britanici o misiune imperativă, aceea de a avansa o propunere de integrare a Germaniei Federale în concertul occidental. O reuniune la nivel guvernamental între cele trei puteri învingătoare, Franța, Marea Britanie și statele Unite, era programată pentru 10 mai 1950, iar Parisul nu putea ocoli responsabilitatea ce-i revenea.
Acestor dificultăți politice li s-au alăturat o serie de blocaje economice. O criză de supraproducție în industria oțelului părea iminentă datorită potențialului siderurgic al țărilor europene. Cererea se diminua, prețurile scădeau și apăruse teama că producătorii vor constitui un cartel pentru a limita concurența pe piață. Afă de pericol imediat pentru democrațiile vest-europene. Blocada Berlinului din primăvara anului 1949 a făcut să crească și mai mult tensiunea, astfel încât, la 4 aprilie 1949, principalele țări ale Europei de Vest și Statele Unite ale Americii au pus bazele securității lor colective prin semnarea Pactului Atlantic, actul de naștere al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). A urmat, în septembrie 1949, explozia primei bombe atomice sovietice, fapt care, corelat cu amenințările proferate de liderii de la Kremlin, au contribuit la instaurarea unui climat de teamă: începea perioada „războiului rece”.
Statutul Germaniei Federale care, odată cu adoptarea constituției sale din 8 mai 1949, își concepea singura politică internă, a devenit un subiect de rivalitate între Est și Vest. Statele Unite doreau o accelerare a relansării economice a acestei țări plasată în inima diviziunii continentului, iar la Washington se auzeau deja voci care cereau reînarmarea acestei puteri învinse pentru a face față pericolului sovietic.
La rândul său, diplomația franceză se găsea într-o dilemă serioasă: ori ceda presiunii americane și accepta renașterea puterii germane în ciuda opoziției opiniei publice franceze, ori își menține o poziție rigidă față de acest subiect, ceea ce ar fi adus în impas relațiile sale cu Bonnul.
În acest moment complicat din primăvara anului 1950 Robert Schuman a primit din partea omologilor săi americani și britanici o misiune imperativă, aceea de a avansa o propunere de integrare a Germaniei Federale în concertul occidental. O reuniune la nivel guvernamental între cele trei puteri învingătoare, Franța, Marea Britanie și statele Unite, era programată pentru 10 mai 1950, iar Parisul nu putea ocoli responsabilitatea ce-i revenea.
Acestor dificultăți politice li s-au alăturat o serie de blocaje economice. O criză de supraproducție în industria oțelului părea iminentă datorită potențialului siderurgic al țărilor europene. Cererea se diminua, prețurile scădeau și apăruse teama că producătorii vor constitui un cartel pentru a limita concurența pe piață. Aflate în plină fază de reconstrucție, economiile vest-europene nu-și puteau însă permite să lase un sector de bază al industriei în voia speculei sau a penuriei organizate.
Acesta era deci contextul în care ministrul francez de externe, Robert Schuman, a recurs la geniul inventiv al unui om încă necunoscut marelui public dar care acumulase o mare experiență excepțională în timpul unei îndelungate cariere internaționale. Jean Monnet, pe atunci comisar al planului francez de modernizare, numit în acest post în 1945 de către generalul Charles de Goulle pentru a asigura redresarea economică a țării, era una dintre cele mai influente persoane în lumea occidentală.
Încă din timpul primului război mondial, el organizase structurile de aprovizionare în comun a forțelor aliate. Devenit apoi secretar general-adjunct al Societății Națiunilor, a fost unul dintre cei mai buni consilieri ai președintelui american Franklin Delano Roosevelt și artizanul „Victory Program” care a asigurat superioritatea militară a Statelor Unite asupra forțelor Axei în cel de-al doilea război mondial. Fără a avea mandat politic, el deținea reputația de a fi un pragmatic, preocupat de găsirea celor mai eficiente soluții.
Jean Monnet ajunsese la concluzia că era iluzoriu să se încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu instituțional supranațional complet fără a întâmpina o rezistență atât de puternică din partea statelor încât orice astfel de inițiativă să se transforme de la început în eșec.
În opinia sa, pentru a reuși trebuia că obiectivele să fie limitate la domenii precise, dar cu mare impact psihologic și să se instituie un mecanism de decizie care să primească apoi, gradual, noi competențe.
„Planul Schuman” a fost practic rodul unui complot. Jean Monnet și colaboratorii lui au redactat, în ultimele zile ale lunii aprilie 1950, o notă de câteva pagini care conținea în fapt expunerea de motive și dispozitivul unei propuneri ce avea să bulverseze toate schemele diplomației clasice. Departe de a recurge la tradiționalele consultări cu serviciile ministeriale competente, el și-a înconjurat proiectul de cea mai mare discreție pentru a evita posibilele obiecții sau contra-propuneri ce ar fi alterat esența ideii sale și r fi lipsit-o de avantajul surprizei.
Robert Schuman și-a însușit propunerea, inițiativa intrând astfel în câmpul responsabilității politice. În momentul în care ministrul francez o susținea în fața colegilor săi din guvern, un emisar secret o înmâna personal și cancelarului Adenauer la Bonn. Reacția acestuia din urmă a fost imediată și entuziastă, el răspunzând că aprobă fără rezerve propunerea franceză al cărei obiectiv era plasarea întregii producții franco-germane de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune, în cadrul unei organizații deschisă participării și altor state europene.
Principiile enunțate în declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950 reflectă tocmai concepția că o Europă unită nu se putea realiza dintr-o dată, ci printr-o succesiune de pași concreți. Trebuia stabilită mai întâi o solidaritate de fapt, astfel încât opoziția seculară dintre Franța și Germania să fie eliminată, iar fuziunea intereselor economice să ducă la stabilirea unei comunități economice. Motivația acestei inițiative trebuie căutată în constatarea că era puțin rezonabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele însă, pe de altă parte, a o lăsa complet independentă era considerat, în acel timp, o amenințare potențială la adresa păcii. Singurul mijloc de a ieși din această dilemă are integrarea Germaniei, atât în plan politic cât și economic, într-o comunitate europeană solid structurată.
„Planul Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de către șase țări fondatoare (Belgia, R.F. Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Aceasta a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Încă din octombrie 1950, înaintea semnării Tratatului CECO, apăruse o altă idee franceză – aceea a unei Comunități Europene a Apărării.
Pe fondul războiului din Coreea și a agravării tensiunilor dintre Est și Vest, statele occidentale se vedeau constrânse să-și intensifice eforturile de apărare, ca și de asociere a Germaniei la astfel de proiecte.
Rănile provocate de cel de-al doilea război mondial nefiind încă cicatrizate, ideea unei armate naționale germane a apărut atunci insuportabilă mai ales în rândul opiniei publice franceze. Soluția propusă consta din nou în a integra Germania, în plan militar de această dată, într-o comunitate supranațională care să impună aceleași obligații tuturor membrilor săi și să garanteze un control suficient asupra Germaniei. Este vorba despre așa-numitul „Plan Pleven” care a fost însă respins de către Adunarea Națională (Parlamentul Franței) în august 1954, aceasta nefiind dispusă să-și asume responsabilitatea știrbirii suveranității Franței prin renunțarea la armata națională.
Prin eșecul Comunității Europene a Apărării, tentativele de unificare europenă sufereau un puternic recul. După un an de resemnare, în iunie 1955 miniștrii de externe ai statelor membre ale CECO puneau din nou în discuție crearea unei Europe unite, conștienți că era în interesul țărilor lor ca procesul început prin CECO să fie continuat.
Astfel, pentru Republica Fedarală Germania participarea la această operă de unificare echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare în comunitatea națiunilor. Sub aspect economic, în calitate de țară exportatoare, Germania rămânea (și rămâne) tributară piețelor europene, astfel încât prin crearea unei Comunități Economice Europene care să unifice o bună parte din aceste piețe, dependența Germaniei față de exterior devenea mult mai puțin preocupantă.
Pentru Franța, integrarea Germaniei era expresia politică a voinței sale de reconciliere și a aspirației pentru o pace durabilă în Europa. În ceea ce privește propria sa dezvoltare, apartenența la Comunitatea Economică Europeană îi permitea să accelereze acest proces iar apariția unui vast spațiu economic comun deschidea noi piețe de desfacere pentru produsele sale agricole, de natură să asigure vitalitatea acestui sector.
În ceea ce privește Belgia, dependența sa economică de comerțul exterior o făcea la fel de tributară, ca și Germania, față de existența unor piețe sigure de export. Interesul pentru o interpenetrare economică era cu atât mai mare în anii ’50 cu cât economia belgiană se baza atunci aproape exclusiv pe industria cărbunelui și oțelului. Crearea unei piețe interne europene avea deci, și pentru această țară, o importanță aparte nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea și dezvoltarea unor noi sectoare industriale.
Italia, care făcuse deja cu succes eforturi de industrializare, era și ea interesată de posibilitățile de creștere economică oferite de o piață europeană comună, sperând totodată să poată obține credite pentru dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud și să reducă astfel rata ridicată a șomajului.
La rândul său, Olanda realiza că o participare la opera de unificare Europeană va da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Având porturi maritime importante și o infrastructură corespunzătoare, ea vedea astfel deschizându-i-se noi posibilități în domeniul transporturilor de mărfuri în Europa, sector în care deținea deja un loc avansat.
Cât despre Luxemburg, acre datorită poziției sale geografice suferise de-a lungul istoriei consecințele rivalităților dintre națiunile mari, el vedea în politica de unificare europeană un mijloc de garantare a intereselor sale politice, economice și sociale.
Având în vedere multitudinea de interese aflate în joc, era logic ca miniștrii de externe ai celor șase țări fondatoare ale CECO să opteze pentru continuarea operei de unificare europeană în domeniul economic, unde pasiunile naționale erau mai puțin intense.
Acesta a fost și scopul Conferinței de la Messina, din 1955, care a încredințat sarcina posibilității unei integrări progresive în acest domeniu unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept bază de negociere a Tratatului Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA) și Tratatului Comunității Economice Europene (CEE).
Semnate de către cele șase țări membre ale CECO în martie 1956, aceste tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Încă înainte de adoptarea lor, guvernul britanic suscitase o controversă între statele vest-europene în privința conceptului care să stea la baza creării unei entități economice europene, deoarece Marea Britanie dorea instituirea unei zone economice europene de liber schimb care să nu implice în nici un fel renunțarea la o parte din suveranitatea națională.
Altfel spus, deși taxele vamale ar fi fost eliminate din comerțul între țările membre, acestea ar fi rămas autonome în materie de politică comercială cu state terțe. Danemarca, Norvegia, Islanda, Austria, Portugalia și Elveția s-au raliat acestei teze care s-a lovit de hotărârea celor șase fondatori ai CECO de a pune bazele unei Comunități Economice Europene.
Noile tentative britanice vizând crearea unei vaste zone europene de liber-schimb între OECE și CEE au eșuat definitiv în toamna anului 1958 datorită divergențelor ireductibile de opinie între Franța și Marea Britanie. Riposta engleză a venit în 1959prin înființarea Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) la care au aderat Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elveția și, ulterior, Finlanda (în total 9 state).
Impresionat de primele succese ale celor trei Comunități Europene, guvernul britanic devenise conștient că nu-și va putea menține influența politică externă doar prin exercitarea unui rol preonderent în cadrul Commonwealth. În același timp AELS, ale cărei obiective erau doar de natură economică –spre deosebire de Comunitățile Europene care își propuneau și obiective politica – nu putea oferi Londrei un sprijin substanțial pentru creșterea influenței sale politice, astfel încât neparticiparea la CECO, CEFA și CEE risca să o izoleze în plan politic.
Pe de altă parte, piața comunitară ar fi deschis firmelor britanice posibilitatea de a-și mobiliza forțele într-o concurență severă cu partenerii continentali, ceea ce ar fi dus la relansarea economiei insulare în ansamblul său.
La rândul lor, țările scandinave își manifestau interesul pentru apartenența la Comunitățile Europene plecând de la ideea că aveau mai mult de câștigat decât de pierdut prin practicarea liberului schimb în interiorul acestei structuri.
Cererea de aderare a Danemarcei a fost esențial motivată de interesul acestei țări de a avea acces liber la piața comună a CE. Cu o producție alimentară suficientă pentru a hrăni 15 milioane cu persoane, adică triplul populației sale, Danemarca avea nevoie imperativă să-și exporte produsele sale agricole în spațiul comunitar, cu atât mai mult cu cât principalul său beneficiar, Marea Britanie, solicitase și ea aderarea la CE.
Într-o situație asemănătoare se găsea și Irlanda, legată de continentul european prin tradiții culturale, religioase și militare, care spera și că imensul potențial al producției sale agricole va putea fi absorbit de piața europeană (a cincea parte din populația activă a Irlandei lucrează în sectorul agricol, agricultura acoperind o treime din exporturile țării). Nu în ultimul rând, fondurile europene de dezvoltare socială și regională (fondurile structurale) reprezentau un alt element de atracție pentru guvernul Irlandez.
Cu toate acestea, prima cerere de aderare a celor trei țări la Comunitățile Europene a fost blocată, la mijlocul anului 1963, de opoziția generalului Charles de Gaulle, președinte al Franței în acea perioadă, extrem de neîncrezător față de Marea Britanie. A doua cerere britanică de aderare în 1967, la care s-au alăturat din nou Irlanda cu Danemarca, dar și Norvegia, s-a lovit iarăși de reticența Franței.
Problema a fost reluată după demisia generalului de Gaulle în aprilie 1969, cu prilejul Conferinței șefilor de stat sau de guverne ai țărilor membre, care a avut loc în același an la Haga.
După negocieri laborioase, tratatele de aderare au fost semnate la 22 ianuarie 1972, ele intrând efectiv în vigoare pentru Marea Britanie, Irlanda și Danemarca la 1 ianuarie 1973 în urma ratificării de către parlamentele naționale (precedată de referendumuri în ultimele două cazuri). Singură, Norvegia nu a putut deveni membră deoarece rezultatul referendumului național a fost negativ (53,49% din populația norvegiană s-a pronunțat împotriva aderării aderării la CE).
În timpul negocierilor cu cele patru țări menționate apăruse însă o altă problemă: ce se va întâmpla cu celelalte state membre ale AELS (Suedia, Elveția, Austria, Portugalia, Finlanda și Islanda), dintre care unele nu doreau să devină membre ale CE din motive legate de statutul lor de neutralitate iar altele nu puteau fi acceptate pentru că erau guvernate de regimuri dictatoriale?
O soluție a fost găsită în iulie 1972 prin încheierea acordurilor de liber-schimb între Comunitățile Europene și fiecare stat membru al AELS. După eșecul aderării Norvegiei, aceasta a fost și ea integrată în zona de liber schimb astfel creată.
După restabilirea democrației în Grecia, Portugalia și Spania, aceste țări au făcut și ele cereri de aderare la CE – prima în 1975, celelalte două în 1977. Grecia spera astfel într-o stabilizare a structurilor sale democratice și o ameliorare a reputației în plan internațional, în timp ce în plan economic avea în vedere modernizarea sectoarelor agricol și industrial. Grecia a devenit astfel, la 1 ianuarie 1981, cel de-al zecelea membru al Comunităților Europene.
Cât privește Spania și Portugalia, apartenența lor la structurile comunitare a devenit efectivă la 1 ianuarie 1986, după ce tratatele de aderare fuseseră semnate în iunie 1985.
Pentru Spania acest act reprezenta împlinirea unui deziderat vechi, acela de a ieși din izolarea față de Europa impusă datorită regimului generalului Franco. Economic vorbind, Spania avea interese majore în sectorul agricol, în care era competitivă și dispunea de rezerve de producție considerabile, sperând și că participarea la programele comunitare de dezvoltare regională îi va permite să reducă discrepanțele dintre diferitele sale regiuni.
În domeniul politicii industriale, Spania estima, pe drept cuvânt că, sprijinită de noii săi parteneri, se va putea angaja mai ușor în procesul dureros, dar necesar al reformelor structurale pentru a recupera întârzierile de secole față de alte țări europene.
Pentru Portugalia, care își pierduse coloniile, dar surmontase dificultățile politice interne, apartenențala Comunitățile Europene reprezenta întoarcerea la originea sa europeană, având astfel posibilitatea de a ieși definitiv din izolarea politică și de a-și asana economia cu ajutorul subvențiilor comunitare.
După aceste lărgiri succesive, care nu au însemnat însă sfârșitul extinderii frontierelor CE, denumirea tot mai des folosită pentru această structură a fost cea de „Comunitate Europeană”, marcând astfel unicitatea centrelor de decizie care exista de fapt din 1967 (până atunci Comisia Europeană și Consiliul erau diferite pentru cele trei Comunități, în timp ce Parlamentul European și Curtea de Justiție erau comune încă de la înființarea CEEA și CEE).
Cu un singur recul în februarie 1982 când Groenlanda, care devenise membră a CE în 1973 datorită apartenenței sale la Danemarca, a optat prin referendum pentru ieșirea din structurile comunitare (deși o astfel de retragere nu este prevăzută în Tratatele CE, guvernul danez și Comunitatea au convenit în februarie 1984 să acorde Groenlandei, începând cu 1 februarie 1985, statutul de „teritoriu de peste mări asociat la CE”), Comunitatea Europeană a reprezentat permanent un pol de atracție pentru celelalte state europene.
Uniunea Europeană numără astăzi 15 membri, însă în prezent sunt în curs negocieri de aderare cu țări din Europa Centrală și de Est. Înainte de a analiza stadiul actual al procesului de extindere a spațiului comunitar integrat este necesară o explicație privind folosirea acestei noi denumiri de „Uniune Europeană”.
Prin semnarea, la 7 februarie 1992 la Maastricht, a Tratatului Uniunii Europene, în ansamblul construcției europene s-au produs schimbări esențiale.
Astfel, Uniunea Europeană are la bază un ansamblu de trei „piloni” (termen consacrat în jargonul comunitar: piller – în franceză, pillar – în engleză): Comunitatea Europeană (primul și cel mai consistent „pilon”), politică externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne (JAI). De menționat că ultimii doi piloni au avut drept precursori Cooperarea Politică Europeană (sistem interguvernamental de cooperare politică între țările membre ale Comunității Europene introdus în 1970) și Acordul Schengen semnat în 1985, dar intrat în zigoare abia zece ani mai târziu (la 26 martie 1995) prin care se crea un sistem unic de vize la frontierele comunitare și se introducea obligativitatea cooperării între polițiile naționale (la mijlocul lui 1999, din cele 15 state membre UE doar Marea Britanie și Irlanda nu se integraseră în sistemul Schengen).
Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht au fost schimbate și o serie de denumiri. Astfel, generic vorbind, în locul „Comunității Europene” se folosește termenul de „Uniune Europeană”, fără a uita însă concret Comunitatea Europeană continua să existe ca parte esențială a UE, fiind de altfel singura efectiv integrată, deoarece PESC și JAI au încă la bază cooperarea interguvernamentală (Tratatul de la Amsterdam ameliorează această situație fără a transfera însă total competențele de decizie în zona supranațională).
Prin decizia din 8 noiembrie 1993 a Consiliului CE a devenit „Consiliului Uniunii Europene”, fiind desemnat astfel în special în actele adoptate în baza titlurilor V și VI ale Tratatului de la Maastricht (PESC și JAI). În baza aceleiași decizii, declarațiile politice adoptate de către Consiliul în materie de politică externă și de securitate comună sunt făcute în numele Uniunii Europene.
1.2 EVOLUȚIA UNIUNII EUROPENE
Dinamismul Comunitar
Juristul preferă situațiile clare, fiind obișnuit să le analizeze de o manieră statică. Ca și în cazul fotografului, pentru el reprezentarea realului este făcută la un moment dat, chiar dacă uneori mișcarea este sugerată.
De la evocarea în preambul Tratatului Comunității Economice Europene, în 1957, a obiectivului de creare „a unei Uniuni fără încetare tot mai strânse între statele membre”, la Consiliul European care a fixat drept finalitate a Conferinței interguvernamentale asupra Uniunii Europene, deschisă în 1990, construirea unui cadru în care ansamblul relațiilor între statele membre să se poată transforma într-o Uniune Europeană dotată cu mijloc de acțiune necesare, tot acest proces atestă caracterul eminamente colectiv al Comunităților Europene.
Aceeași abordare își găsește confirmarea în preambulul Tratatelor de la Maastricht și Amsterdam, care consacră hotărârea statelor membre ale U.E „de a continua procesul de creare a unei Uniuni fără încetare tot mai strânse între popoarele Europei”.
În măsura în care obiectivul este constituirea unei Uniuni Europene cu toate atributele sale stipulate prin Tratatul de la Amsterdam, juristul nu poate analiza o situație de fapt, ci un proces care se dezvoltă într-o interacție constantă cu lumea exterioară.
Dinamismul Comunitar se datorează mai întâi concepției generale a părinților fondatori ai Comunităților Europene care, conștienți de imposibilitatea edificării printr-o decizie unică a întregului ansamblu existent astăzi, au ales calea să se poată dezvolta în timp, pe măsură ce împrejurările au permis-o.
Această viziune se regăsește încă din preambulul Tratatului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), când creatorii acesteia se declarau „conștienți că Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care să creeze mai întâi solidaritatea de fapt și prin stabilitatea de baze comune pentru dezvoltarea economică”. Regăsim aceeași abordare și în preambulul Tratatului CEE, cinci ani mai târziu (în 1958). În sfârșit Actul Unic European din 1987 face referire clară la același obiectiv atunci când statele membre se declară „animate de voința de a continua opera începută prin Tratatele Ce și de a transforma ansamblul relațiilor între ele într-o Uniune Europeană, în conformitate cu declarația solemnă de la Stuttgart, din 19 iunie 1993”. Remarcăm aici trecerea de la formula de „uniune a popoarelor” la cea de „uniune a statelor”.
Este momentul să precizez că termenul de „Uniune Europeană” își datorează succesul inițial remarcabilei sale ambiguități. El permitea evitarea, până la un punct, a dezbaterii între conceptul de federație și cel de confederație astfel încât, în anii 1980 vorbind despre Uniunea Europeană se avea în vedere mai puțin un obiectiv determinat, cât mai degrabă o mișcare spre o Comunitate care să comporte de o manieră mai solidară în eforturile sale de depășire a obstacolelor inerente realizării construcției europene. De astfel disputa federației – confederației se perpetuează și astăzi, când cadrul normativ comunitar a evoluat substanțial prin apariția Tratatului de la Amsterdam.
Se pot găsi diferite ilustrări ale dinamismului comunitar. Există mai întâi un dinamism organizat prin Tratatul originar al Comunității Economice Europene. Astfel articolul 138 care prevede alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct, articolul 235 referitor la posibilitatea extinderii competențelor comunitare constituie tot atâtea mijloace de a face să evolueze construcția inițială.
Există apoi un dinamism născut din practica instituțiilor căci acestea au fost constrânse să coopereze între ele pentru a permite Comunității să funcționeze. De aici numărul mare de schimburi de scrisori, de declarații comune și de soluții născute din nevoia de a umple zonele gri din Tratat într-o epocă în care funcționarea ansamblului nu se poate realiza fără aceste ajustări „din mers” deoarece Tratatul originar nu avusese cum să prevadă multitudinea de situații ce trebuiau rezolvate pe parcurs. Frecvent, revizuirile ulterioare ale Tratatelor vin să codifice practicile existente.
Dar uneori dinamismul apare de manieră externă în raport cu Tratatul și utilizează calea interguvernamentală. Este cazul evoluției Consiliului European, multă vreme cameleon instituțional ce putea fi, atât Consiliu de Miniștri în cadrul Comunităților Europene, cât și forum interguvernamental al statelor membre și care nu era oficializat decât prin menționarea sa în articolul 2 al Actului Unic European ceea ce nu-l făcea însă să devină o instituție comunitară. Odată cu intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial instituție a Uniunii Europene.
Cert este că asistăm la un fenomen de dinamism extern, de la interguvernamental spre integrat, care există însă și în formele de cooperare între statele membre, nu doar în structurile comunitare integrate. Însuși Tratatul CEE introduce cooperarea în câmpul și dă Comunității competența de a se organiza. Ulterior, Actul Unic European face o mențiune expresă în articolul 102 A, prin care introduce noțiunea de „cooperare economică monetară”. Această obligație de cooperare nu este fără consecințe juridice. Astfel articolul 118 din Tratatul CEE încredințează Comisiei Europene sarcina de a promova o cooperare strânsă între statele membre în domeniul social. În fața unui recurs al Consiliului UE privind procedura aleasă de Comisie pentru atingerea acestui obiectiv, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a apreciat că articolul 118 conferă Comisiei competențe implicite, ceea ce face că procedura aleasă de acesta să rămână valabilă.
Cât despre cooperarea în domenii care nu intrau în câmpul Tratatului, s-a manifestat teama de a nu vedea acest tip de cooperare antrenând o alunecare de la integrat spre interguvernamental. Se dădea exemplu în acest sens crearea în 1974 a Consiliului European care a jucat în primii ani un rol perturbator în mecanismul instituțional prin încercarea de a plasa integrarea Europeană, care a jucat în primii ani un rol perturbator în mecanismul instituțional prin încercarea de a plasa integrarea Europeană sub o pălărie interguvernamentală.
Dar, în ciuda opozițiilor conjuncturale, încrederea reciprocă și acordul ce s-a stabilit progresiv între statele membre ale Uniunii Europene în privința obiectivelor de urmat au contribuit la o evoluție în sens invers, de la o cooperare spre integrare.
Cel mai bun exemplu este ilustrat de cooperarea politică europeană care a debutat în 1970 într-o formă pur interguvernamentală și care a evoluat progresiv spre integrat, devenind astăzi Politică Externă și de Securitate Comună, al doilea „pilon” al Uniunii Europene care păstrează cert, în substanța sa un caracter predominant interguvernamental dar înb care elementele de componență comunitară se regăsesc din ce în ce mai mult datorită implicării Comisiei Europene în procesul de decizie în materie de politică externă.
Ținând cont de caracteristicile enumerate pare dificil de descris Uniunea Europeană de o manieră pur statică. Această organizație internațională, fondată pe un set de trei Tratate, s-a detașat rapid de constrângerile dreptului internațional public pentru a-și afirma propria sa specificitate și a evolua spre o structură de tip nou care și-a atins încă forma definitivă.
Fenomenul în cauză poate fi calificat, în lipsa unui termen mai potrivit, ca fiind unul de „constituționalitate” în cadrul căruia relațiile între instituțiile U.E s-au transformat profund.
CAPITOLUL 2.
STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ ȘI PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE ÎN PREZENT
MODELE ALE ARHITECTURII INSTITUȚIONALE
Deși a cunoscut o evoluție de peste 50 de ani, construcția instituțională europeană nu s-a centrat încă pe un model persistent, care să implice transformării de fond la intervale lungi de timp. Fiecare nou pas pe linia adâncirii și extinderii a generat noi învățăminte, a evidențiat nevoia de redefiniri, a modificat funcțiile unor instituții sau a creat unele noi mai adecvate stadiului în care se află arhitectura integrativă europeană în funcție de coeficientul de integrare la care se ajunsese.
Conturată ca subiect atipic de drept internațional public, greu de încadrat atâta vreme cât a funcționat sub forma Comunităților Europene, lipsită de precedentul istoric și provocând serios statutele și mecanismele funcționate ale organizațiilor internaționale, Uniunea Europeană (U.E) apare în prezent ca făcând obiectul unui singur tratat aflat la mai multe ediții, semnificativ adaptate la noi realității regionale dar și globale. Deși s-a relansat prin Tratatul de la Maastricht ca prezentarea succintă a principalelor modele instituționale consacrate de teoria integrării pentru a avea termeni comparației. Chiar dacă compararea este o sursă de reflecție modelele conturate teoretic sau experimental empiric nu pot fi copiate într-o lume în permanentă dinamică și definită prin numeroase provocări.
Modelul interguvernamental
În stadiul său teoretic pur, el a consacrat două versiuni:
1. Conferința diplomatică care se reunea fără o anumită periodicitate, în funcție de anumite obiective predeterminate, cum a fost cazul Conferinței de la Viena ( septembrie 1814 – iunie 1815) care a dus la constituirea ”Sfintei Alianțe” sau Congresul de la Berlin (iunie – iulie 1878) care a constituit o formă de manifestare cvasinstituținală numită „Concertul European”. Acest tip de structură instituțională poate fi individualizată la nivel C.E.E până în 1974 sub forma reuniunii informale a șefilor de state ori de guverne din țările membre.
2. Modelul interguvernamental care se caracterizează prin stabilitate și – a generat organizațiile interguvernamentale internaționale. Lansat odată cu crearea Ligii Națiunilor și consacrat prin crearea ONU, OECE, OECD și cu Consiliul Europei acest proces se redefinește permanent având numeroase valente dar și limite specifice. Aceste organisme funcționează pe baza reprezentării paritare iar deciziile se adoptă prin vot sau prin congres.
Este evident că, deși modelul interguvernamental se poate dovedi util parțial și, în anumite circumstanțe (spre exemplu în cazul Acordului Shengen) nu poate fi calea de urmat pentru Europa mileniului al treilea. Se poate aminti versiunea revizuită a ceea ce a fost un proiect de traseu în procesul de unificare europeană sub forma unei confederații de state conținută în Planul Fouchet din 1962. Dar, o confederație funcționând pe baza de unanimitate, s-a dovedit neeficientă în cazul Poloniei începând cu 1736 ca urmare a exercitării veto-ului. Se poate constata că aceste confederații de state au avut evoluții diferite și au fost etape tranzitorii, unele devenind state federale cum ar fi Confederația Canadiană sau Confederația Elvețiană, altele s-au destrămat. Nu se poate spune încă, pe exemplu UE, că acest model interguvernamental este calea de urmat dar nici că este total inadecvat. Se așteaptă ca unele elemente să se combine cu altele și să genereze efectele inerțiale aferente.
În faza sa inițială „metoda comunitară de integrare” a fost mai degrabă o tentativă de sinteză între interguvernamentalitatea exprimată de Consiliul Ministerial și supraționalismul ilustrat de Înalta Autoritate, devenită Comisia Europeană, adăugându-se mai apoi Curtea Europeană de Justiție și Parlament, multă vreme având un rol consultativ.
Pe de altă parte, prin instituționalizarea, începând cu 1974, a Consiliului European (solicita de importanți oameni politici de referință începând cu Jean Monnet și continuând cu Valery d`Estaing și Helmut Schmidt) s-a făcut din metoda interguvernamentală un instrument de impulsionare a procesului de integrare și o sursă de legitimitate instituțională.
Deși acest model interguvernamental nu poate prin sine să constituie eșafodajul instituțional al U.E, fără să riște să inducă o stare de provizorat asociat cu alte structuri instituționale mai bine conturate, poate reprezenta baza de pornire către un guvern al U.E absolut necesar în condițiile stadiului de uniune politică.
Abordarea supranațională
La cealaltă extremă, se află abordarea supranațională care vizează instituționalizarea la un nivel superior celui al statelor care compun o structură integrativă prin uniformizarea până la unificarea a structurilor de putere specifice unui superstat.
Pe parcursul evoluției istorice, această orientare a condus la unificarea unor module administrative separate pentru a da naștere unor state unitare. Se poate exemplifica în acest sens, experiența Zollverein – ului german care a debutat cu o uniune vamală, a continuat cu uniune economică și s-a finalizat cu uniunea politică ca bază a statului german de astăzi. În aceiași arie tematică se înscrie și experiența statală italiană, interesantă prin statutul său, de exemplu. O astfel de tendință s-a conturat începând cu secolul XIX-lea și a evidențiat principiul naționalității, punându-se accentul pe crearea unor state unitare descentralizate. Este evident că nu acesta este alternativa care va inspira noua arhitectură instituțională europeană, fiind dificil de crezut că acesta va fi expresia juridică a unei singure națiuni. Se dovedește legitim astăzi, să ne întrebăm în ce măsură Uniunea Europeană se pregătește să devină o entitate publică unde să se concentreze comunitatea și deliberarea. S-a punctat de mai multe ori în timp, căpătând la Baden – Baden forma unui compromis franco-german, idea că U.E nu are vocația să devină un stat centralizat. Din contră, unele elemente de supranațional pot fi folosite pentru a crea o serie de instituții menite ca, paralel cu unele organisme interguvernamentale, să contribuie la realizarea interesului comun. Această idee care l-a condus pe Jean Monnet la crearea C.E.C.O și a Înaltei Autorități, a continuat să marcheze acțiunile ulterioare de redactare a Tratatelor cu privire la Uniunea Europeană.
Abordarea federalistă
Pe linia mediană între cele două modele anterioare se află conceptul federalist, care are în centrul său realizarea unui echilibru dinamic între entități complementare și conduce la o „guvernare pe mai multe niveluri”. Se poate aprecia că această idee i-a inspirat mai mult pe „părinți” arhitecturii europene actuale. După victoria repurtată prin crearea Organizației Națiunilor Unite și după prestigiul economic, militar și politic dobândit de SUA (o structură federalistă de succes) a devenit incitant visul de State Unite ale Europei. Între timp a devenit tot mai evident faptul că, nici Franța nici Germania și nici alte țări membre ale structurii integrative europene nu sunt încântate de ideea de a dobândi statutul pe care îl au prezentat New Jersez, Arcansas, Virginia sau Massachusetts. Acest fapt este evident prin faptul că însuși cancelarul Helmuth Kohl, care nu poate fi suspectat de euorosceptism sau de antifederalism, a recuzat ideea de State Unite ale Europei.
Asistăm, în prezent, la evoluțiile politice concrete, și este sugestiv federalism canadian, care se deosebește semnificativ de federalism cooperativ conturat de școala politică fondată odată cu lucrările lui Tocqueville. Acest nou tip de federalism, care conferă un loc important componentelor federației, este viabil dacă înscrie în centrul procesului decizional cooperarea între guverne locale pe două niveluri în exercitarea unor atribute comune sau dacă, în anumite cazuri, presupune alegerea parlamentelor la mai multe niveluri (cum este cazul Germaniei).
În principiu această tendință se circumscrie unui tip de federalism executiv, în sensul că punerea în aplicare a legislației federale rămâne de competența exclusivă a statelor componente. În fapt, federalismul evidențiază mai multe forme din care unele doar se maturizează. Prin natura sa, pe de o parte la coabitarea unor entități politice distincte respectându-li-se autonomia (cum este cazul Elveției) și pe de altă parte conduce la funcționarea unei entități de dimensiuni mai mari fără a genera elemente de entropie sesizabile (cazul Spaniei). Deja unele aspecte ale acestei tendințe pot fi observate pe exemplu U.E în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C), fundamentele sale principiale fiind punctate în Tratatul de la Maastricht care conturează raporturile dintre B.C.E și băncile centrale din țările membre.
Abordarea comunitară
Într-o manieră inedită, metoda comunitară inspirată de Jean Monnet și concretizată instituțional de Tratatele de la Roma și Paris, a creat un model de integrare specific care reprezintă o combinație interesantă între aceste trei modele. În memoriile sale, publicate în 1976, Jean Monnet făcea o sinteză a metodei comunitare spunând: „După o perioadă de tatonări, integrarea va deveni un dialog permanent între un organism european responsabil cu propunerea de soluții la probleme comune și guvernale naționale care exprimă puncte de vedere specifice”. Același autor adaugă în continuare: „Această metodă este în totalitate nouă. Ea nu presupune existența unui guvern central. Dar ea se bazează pe decizii comunitare la nivelul Consiliului Ministerial, îndeosebi pentru ca propunerea de soluții la dificultățile comune de către un organism european independent permite renunțarea treptată la obligativitatea deciziilor adoptate prin unanimitate. Parlamentul și Curtea Europeană de Justiție accentuează caracterul comunitar al acestui ansamblu. Această metodă este veritabil federalizatorur al Europei”.
Confruntați cu aceste dileme, juriștii au înscris în tratate un lanț decizional, conform căruia:
Comisia propune și execută;
Consiliul, după consultarea Parlamentului (ulterior împreună cu acesta) decide;
Curtea de Justiție certifică compatibilitatea reglementărilor cu taxele de tratat și soluționează eventualele litigii.
În fapt, în perioada premergătoare Tratatelor de la Maastricht și Amsterdam, metoda comunitară de integrare a permis realizarea uniunii vamale și apoi a pieței unice a celor patru libertății bazându-se pe componenta interguvernamentală. Astfel, Comisia a concentrat nivelul posibil la acel moment de supranaționalizare la nivelul sistemului, Parlamentul a avut mai degrabă un rol consultativ, iar Curtea de Justiție a intervenit doar ulterior adoptării unor măsuri.
Pe acest fond Consiliul Ministerial s-a păstrat în calitatea de organism omnipotent fiind expresia dimensiunii interguvernamentale și monopolizând la nivelul său forță de a avea ultimul cuvânt în procesul decizional. Totuși trebuie precizat că această arhitectură instituțională a coabitat cu o grupare integrativă cu un număr relativ mic de state membre, unanimitatea putându-se realiza relativ ușor și ca urmare a omogenității în ce privește dezvoltarea statelor participante. Pe fondul proximității geografice, raporturile de specializare consolidate în timp și al omogenității socio-economice interesele erau puternic convergente. Pe de altă parte, dacă avem în vedere domeniul economic și politicile structurale, organismele instituționale comune nu s-au confruntat cu probleme specifice unui stat federal. Chiar de la lansarea sa, Comunitatea Europeană s-a dovedit o expresie a solidarității de facto, termenii Declarației Schuman fiind următorii: „scopul principal este crearea unei federații europene indispensabile pentru salvgardarea păcii”.
Tratatul de la Maastricht a fost primul șoc important în ecuația decizional – instituțională, producând o dezechilibrare a sistemului existent. Pe de o parte, dimensiunea interguvernamentală a sporit, Consiliul Ministerial dobândind atribuții și în ceea ce privește unele aspecte ale politicii externe și de securitate și chiar în ce privește afacerile interne și justiția. În aceiași direcție se înscrie instituționalizarea și creșterea atribuțiilor Consiliului European (la care participă șefii de state sau de guverne). Pe de altă parte, coeficientul de supranaționalizare s-a partajat între Comisie, Parlament și Banca Centrală Europeană. Paralel, creșterea numărului de state participante la procesul de integrare și noile evoluții în planul politicilor macroeconomice au contribuit la creșterea numărului de probleme ce trebuiau să fie luate în discuție la nivelul Consiliului European. Pe măsură ce anvergura problemelor care se aflau în fața Comisie creșterea, coborâtă cu declanșarea procesului de extindere a U.E spre sud și est se dovedea că structura instituțională existentă devine inadecvată pentru a gestiona noile provocări regionale și globale. Soluțiile se propuneau la Bruxelles, dar realizarea punctuală a multora dintre ele rămânea la latitudinea statelor membre.
Pe acest fond a devenit tot mai evidentă incapacitatea Comisiei de a gestiona optim fondurile comunitare ceea ce a condus la acuzații discutabile de fraudă și la demisia, în martie 1999, a întregii Comisii. Principala lecție deprinsă din acest scurtcircuit instituțional a fost că devine tot mai acută nevoia unei reforme instituționale care să permită dotarea Uniunii cu mecanismele și pârghiile adecvate pentru a face față atât adâncirii cât și extinderii.
În economia procesului de abordare a celor două axe ale integrării au coabitat două filosofii. Prima a pus accentul pe realizarea prioritară a unui stadiu de integrare și apoi pe noua extindere a grupării – fapt specific etapelor anterioare Actului Unic. A doua abordare, dimpotrivă a pus accentul pe necesitatea extinderii concomitent cu adâncirea procesului.
Modelul inițial al metodei comunitare s-a dovedit inadecvat pentru a face față marilor transformări generate de realizarea stadiului de piață comună și, cu atât mai puțin va putea să răspundă cerințelor specifice unei U.E. cu 28 de membri care se pregătește să treacă la stadiul de uniune politică. Apelul pentru o regândire a structurilor instituționale și a mecanismelor decizionale este conținut în Tratatul de la Maastricht. Cu toate acestea Conferința Interguvernamentală care a dus la adoptarea Tratatului de la Amsterdam nu a reprezentat prilejul îndeplinirii acestei misiuni.
În concluzie ca și în cazul altor metode experimentale în timp, metoda comunitară de integrare se dovedește în noul stadiu inadecvată pentru a asigura o autentică guvernare a U.E. Este necesar să se desprindă toate învățămintele desprinse din evoluțiile de până acum, să se analizeze riguros toate disfuncționalitățile și să se procedeze la o reformă având profunzimea cerută de trecerea dintre „milenii în planul integrării”.
Nici ideea renunțării integrale la acumulările anterioare pentru a croi o autentic noua arhitectură instituțională nu se dovedește o alternativă viabilă la acest moment. Puține organizații ar ezita la un șoc instituțional de un astfel de radicalism. Șansele oricărei reforme sporesc dacă sunt păstrați pivoții de rezistență ai structurii anterioare și se modernizează elementele care s-au dovedit mai puțin funcționale. Se pune problema prelungirii, în noile circumstanțe, a metodei comunitare revizuite, depășirea variantei sale inițiale pentru a contura un sistem capabil să dinamizeze procesul de integrare europeană. Este necesar să se confere integrării europene un nou suflu bazat pe o sinteză oprimă între interguvernamentalism și supranaținalizare. În acest sens, noua arhitectură instituțională europeană trebuie să promoveze următoarele deziderate:
Rezolvarea disfuncționalităților constante la nivelul instituțiilor comunitare;
Redefinirea și aprofundarea unor politicii sectoriale sau chiar renunțarea la unele dintre ele;
Adaptarea cu succes la exigențele extinderii U.E la nivel paneuropean și atenuarea binecunoscutului „deficit democratic” al grupării.
Un deziderat de o astfel de amploare nu va putea fi realizat dacă nu se ține cont de faptul că o astfel de entitate continentală are nevoie de un nou și profund empirism comportamental pe fondul voințe politice.
STRUCTURA INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană este o entitate și chiar particulară, fiind o entitate regională cu vocație internațională, având multe dintre atributele unui stat național. Uniunea armonizează legislațiile țărilor membre, fiind un corp executiv cu numeroase responsabilității în aplicarea măsurilor legislative și cu un sistem executiv și jurisdicțional în care firmele, organizațiile nonguvernamentale, societatea civilă și cetățenii individuali trebuie să se regăsească. Uniunea întreține relații diplomatice cu variate entități terțe și devine semnatară a tot mai numeroase tratate și acorduri bi, pluri sau multilaterale. Cu toate acestea, U.E este destul de departe de atributele unei entități statale pentru că:
Nu are guvern în adevăratul sens al cuvântului;
Nu exercită într-o manieră electorală o serie de abilități;
Nu gestionează decât parțial afacerile interne, justiția și apărarea;
În materie de politică externă încă multe atribute care se exercită doar pe baze interguvernamentale.
Constituția U.E. este un pachet indiferent de tratate interguvernamentale, iar controlul autorităților naționale este destul de puternic. Deși în timp, au existat trei tratate diferite (și tehnic trei comunități diferite), principalele instituții comunitare au fost unice. De la debutul procesului de integrare europeană au existat o singură Curte de Justiție și o Adunare Generală Europeană (devenită ulterior Parlament European). O singură Comisie Europeană și un singur Consiliu Ministerial, au fost instituționalizate prin Tratatul de fuziune din 1965. Abilitățile și responsabilitățile acestor instituții și mecanismele lor funcționale nu au diferit în funcție de tratatul care a pus bazele funcționale ale Comunităților.
2.2.1 Consiliul European
Este cel mai înalt for decizional pentru Uniunea Europeană. El se compune din șefii de stat sau de guverne din țările membre și din președintele Comisiei Executive. Acest organism se reunește de două ori pe an în sesiuni semestriale sau în reuniunii informale de câte ori este necesar.
Consiliul European nu este abilitat să abordeze detalii legislative, funcția lui principală este de a conferi, mai degrabă, impulsul politic necesar adoptării deciziilor și să pună bazele principale ale politicii și dezvoltării arhitecturii europene. Aspecte majore aflate pe agenda sa de lucru, de la instituționalizarea sa în 1975, s-au referit la alegerea prin vot direct a Parlamentului, la lansarea Sistemului Monetar European și apoi a Uniunii Economice și Monetare, la reforma diferitelor politici sectoriale, la extinderea grupării, la problematica ambientală și la diferitele tipuri de asistență acordată țărilor asociate.
2.2.1.2 Consiliul European. Reforma Consiliului Ministerial
Comunitatea Europeană a fost concepută ca un ansamblu integrat de state suverane, țelul său principal fiind să confere un cadru instituțional pentru a se ajunge la o cooperare interguvernamentală flexibilă și eficace.
Structura Consiliului
Țările membre, într-o manieră colectivă, aveau un rol important în procesul decizional comun, prin intermediul Consiliului, care era format din reprezentanții lor, la nivelul ministerial în funcție de domeniile aflate în dezbatere. În condițiile unui panel de domenii, de mai mare complexitate Consiliul se reunea la nivelul miniștrilor de externe. Ceilalți miniștri se reunesc în mod regulat pentru a lua în dezbatere domenii specifice ale acțiunii comune, în întâlnirile ministeriale specializate pe probleme legate de funcționarea pieței unice, probleme economice și financiare, probleme sociale, industrie, agricultură, mediul înconjurător, energie, concurență, energie și infrastructură.
Fiecare țară membră are un reprezentant permanent la nivelul organelor comunitare, cu statut de funcționar internațional și rang de ambasador. Acești reprezentanți se reunesc în Comitetul Reprezentanților Permanenți (C.O.R.P.E.R) a cărui principală responsabilitate este pregătirea lucrărilor Consiliului și, în special, definirea problemelor ce implică o decizie politică la nivel ministerial. Discuțiile preliminare privind inițiativele legislative se desfășoară în grupurile de lucru ale Consiliului, compuse din cadrul reprezentantelor permanente și din experți tehnici din statele membre. Există numeroase astfel de grupuri cu activitate permanentă sau periodică, iar participarea depinde de aspecte ce urmează a fi luate în discuție. Președinția Consiliului revine, prin rotație, la intervale de 6 luni fiecărei țări membre. Președinția Consiliului stabilește modul de lucru, principalele priorități strategice, iar întâlnirea la toate nivelurile – Consiliu, C.O.R.P.E.R și grupuri de lucru – vor fi prezidate de reprezentanții țării care deține Președenția semestrială.
Adoptarea deciziilor în Consiliul Ministerial
Conform reglementărilor cel puțin 8 state membre trebuie reprezentate la nivel de ministru de resort pentru a adopta decizii. Miniștrii pot fi înlocuiți doar de către reprezentanții permanenți ai țărilor respective la Bruxelles.
În cadrul echilibrului decizional Consiliul este instituția dominantă. Rolul său derivă din compoziția sa. Statele membre ca fondatori ai grupării au conferit rolul esențial Consiliului pentru a-și salvgarda interesele specifice. Conform tratatelor, legislația comunitară poate fi editată numai cu acordul Consiliului, iar un vot în unanimitate al acestuia poate modifica propunerile chiar dacă se înregistrează obiecțiile din partea Comisiei și chiar a Parlamentului. Totuși, în mod oarecum paradoxal compoziția Consiliului este și partea sa cea mai vulnerabilă, reprezentanții unor interese naționale diferite foarte greu la consens.
Încă de la lansarea exercițiului integraționist s-a dovedit obținerea unanimității, plecându-se pentru majoritatea calificată, care ar fi accelerat procesul decizional și ar fi sporit dinamica integrării. Tot timpul guvernele au fost în fața unei dileme complexe. Pe de o parte, doreau să treacă mai ușor pasajele legislative în care își manifestau interesul iar, pe de altă parte doreau să-și exercite dreptul de veto pentru a elimina riscul adoptării unor decizii care nu le conveneau. Atenuarea treptată a rigidităților derivate din votul cu unanimitate a fost posibilă și conform prevederilor tratatelor constitutive dar mai ales prin prevederile Actului Unic care crea facilități decizionale pentru legislația aferentă procesului de consolidare a pieței unice interne.
Tratatul de la Maastricht a conferit un nou impuls generalizării votului cu majoritate calificativă, incluzându-se sub incidența acestei proceduri problematica mediului înconjurător, dezvoltarea infrastructurii, protecția consumatorilor și politica comercială comună. Și în stadiile avansate ale integrării europene au rămas sub incidența votului prin unanimitate măsurile referitoare la fiscalitate, libera circulație a persoanelor, energie, folosirea terenurilor și a resurselor de apă.
Filozofia votului cu majoritate calificativă a contaminat tot mai multe grupuri de interese pe măsura diferitelor valuri de extindere a U.E. Cu toate aceste, sporirea numărului de domenii de aplicare a majorității calificate, nu a urmat fără cusur logica creșterii coeficientului de integrare, neputându-se elabora criterii cadru în acest sens, dezbaterile centrându-se pe abordarea de la caz la caz. De aceea, în cadrul procesului de pregătire a Conferinței Inter-guvernamentale s-a evidențiat necesitatea elaborării unor criterii simple și funcționale care să se aplice la pachete de decizii și nu la cazuri individuale. A devenit tot mai clar că majoritatea calificativă trebuie să devină regula decizională. Menținerea unanimității va face procesul decizional tot mai dificil într-o U.E. lărgită iar, în anumite circumstanțe, poate chiar bloca adâncirea integrării. Comisia Europeană a evidențiat 5 categorii de prevederi pentru care să se mențină, în condiții bine precizate, derogarea de la regula majorității calificative:
Decizii ale Consiliului care trebuie adoptate de țările membre în conformitate cu prevederile constituționale naționale. Deși limitate ca număr, aceste decizii ale Consiliului intră în vigoare doar după ratificarea lor de către parlamente naționale. De aceea, în aceste cazuri apare necesară unanimitatea pentru a exista certitudinea ratificării lor ulterioare.
Deciziile instituționale de fond și cele care afectează echilibrul între diferite instituții comunitare; Anumite reguli fundamentale cu privire la organizarea și funcționarea anumitor instituții comune, mai ales cele care redefinesc raporturile interinstituționale, pentru care nu există prevederi specifice în Tratate, se vor decide la nivelul consiliului tot cu unanimitate. Se poate exemplifica cu Art. 290 cu privire la limbile de lucru și cu Art. 202 cu privire la așa zisa comitetologie. De asemenea, rămâne sensibilă pentru echilibrul interinstituțional, prevederea din Art. 250 al Tratatului, care stipulează că Consiliul nu poate amenda o propunere a Comisiei decât cu unanimitate;
Deciziile în domeniul taxelor și securității sociale care nu sunt cerute de funcționarea adecvată a Pieței Unice; Pentru ca reflecta percepțiile strategice ale guvernului țărilor membre în materie de politică economică și socială, fiscalitatea și securitatea socială influențează semnificativ opțiunile politice ale electoratelor naționale. De aceea, în acest domeniu se menține justificată regula unanimității în plan decizional comunitar. Totuși anumite componente ale acestor sectoare nu pot fi separate de funcționarea adecvată a pieței unice și de cele patru libertăți europene.
Decizii adoptate în paralel la nivel regional și internațional. Art. 300 din Tratat prevede un paralelism între tipul de majoritate aplicabil bazelor legale și procedura decizională pentru ratificarea unor acorduri internaționale. Dacă baza legală comunitară impune unanimitatea pentru deciziile dintr-un anumit domeniu, Consiliul trebuie să decidă tot în aceiași manieră și atunci când validează un acord internațional cu privire la acel domeniu. Se poartă discuții cu privire la nuanțarea acestei reguli în ce privește acordurile pluritatea cu țările asociate;
Derogările de la reglementările cuprinse în Tratate. Prevederile din tratate se aplică tuturor instituțiilor comunitare și tuturor țărilor membre, pentru ca acquis-ul comunitar s-a dezvoltat pe aceste baze. Derogările de la Acquis, prevăzute de Tratat în cazuri de execpție, reprezintă un pas înapoi în raport cu dezideratele integrării. Se consideră că este normal ca aceste excepții, contrare uneori filozofiei depline integrări, să se acorda doar prin unanimitate.
Consiliul reprezintă, în arhitectura instituțională comunitară, organismul care reprezintă guvernele alese democratic la nivel național și responsabile în fața parlamentelor proprii. Art. 205 din Tratatul Comunității Europene prevede că „în conformitate cu Tratatul Consiliul va decide cu majoritatea membrilor săi”. Autorii tratatelor originare au ținut seama de faptul că statele membre fondatoare nu erau comparabile din punct de vedere demografic. Majoritatea calificată bazată pe un număr diferit de voturi a fost concepută pentru a evita riscul blocajelor decizionale inerente unanimității și pentru a consolida reprezenativitatea democratică a deciziilor acestei instituții comune. Fondatorii construcției integrative europene au optat pentru un sistem de voturi alocate în funcție de populația țărilor membre ponderat cu o discriminare pozitivă care să permită țărilor mai mici să-și poată spune cuvântul în procesul decizional. Pragul majorității calificative – numărul minim de voturi necesar pentru adoptarea unei decizii – a fost stabilit la distanță relativ egală între majoritatea simplă și unanimitatea (aproximativ 70% din totalul voturilor). Efectele succesiva valuri de extindere a grupării nu au alterat echilibrul decizional păstrându-se filozofia inițială a reprezentării.
Dinamica majorității calificative din punctul de vedere al numărului de voturi și reprezentativității populației în perioada 1958-1995
Unde: a) momente extinderii C.E (U.E);
b) numărul țărilor membre;
c) numărul total de voturi;
d) majoritatea calificativă (numărul de voturi și procente din total);
e) număr minim de state membre necesare pentru a se obține majoritatea calificativă;
f) procentul din populația totală cerut pentru obținerea majorității calificate;
g) număr minim de state membre necesar pentru obținerea minorității de blocaj;
h) procentul minim din populația totală reprezentat printr-o combinație de voturi constituind cea mai mică minoritate de blocaj;
Opțiuni de reformă a Consiliului Ministerial
Pentru a atenua efectele procesului de extindere în plan decizional, a devenit necesar un sistem mai simplu care să reflecte pe baza altor determinanți greutatea specifică a țărilor membre. Dezbaterile aprinse și contradictorii cu privire la acest subiect s-au transformat în mai multe alternative de reformă la nivelul Consiliului Ministerial.
Opțiunea 1. Realocarea voturilor între țările membre
În cazul în care s-ar fi menținut actualul sistem de pondere a voturilor, aderarea a încă 13 noi membri, din car doar trei au o populație mai mare, s-ar fi amplificat dezechilibrul existent deja între statele mai populate și cele mai puțin populate. Fiecare val de extindere a generat noi tipuri de efecte. De aceea, necesitatea reponderări voturilor a fost expres menționată în documentele comunitare. Pentru ca acest proces să fie bine articulat ar fi trebuit să fie luați în considerare următorii parametrii:
numărul de voturi acordate fiecărei țări membre în cadrul Consiliului;
pragul (numărul minim de voturi) ca procent din total necesar pentru obținerea majorității calificative;
În definirea acestor parametri trebuie avută grijă ca procesul decizional să nu se complice și ca majoritatea calificativă să rămână apropiată de echilibrul inițial. Pentru a evita creșterea complexității procesului decizional majoritatea calificată trebuia stabilită prin Tratat la un nivel inferior chiar acelui prag. Astfel, cu ocazia aderării de noi membri, trebuie să se decidă doar numărul de voturi alocate acestora.
Opțiunea 2. Dubla majoritate simplă. Deși s-a recunoscut că reponderarea voturilor are o serie de avantaje, la nivelul Comisiei s-a apreciat că acest sistem este extrem de complicat și dificil de înțeles de către cetățenii U.E. De aceea s-a recomandat să se includă în Tratat, într-o manieră clară și definitivă, condițiile pentru procesul decizional în cadrul Consiliului care să contribuie la clarificarea și simplificarea acestuia. S-a propus ca alternativa să se considere că majoritate calificativă o situație în care:
există sprijinul a cel puțin jumătate din statele membre;
există majoritatea din totalul populației U.E.
O redefinire a conceptului de majoritate calificativă în această manieră ar fi sporit transparența organismelor comunitare în relația cu cetățenii europeni. Această dublă majoritate este semnificativ diferită de propunerea examinată cu ocazia C.I.G (Torino) și inducea o simplificare a procesului decizional. Efectul acestei majorități simple duale constă în faptul că ia direct în considerare ponderea relativă a țărilor membre din punct de vedere al populației, lucru benefic pentru țările mai mari. Ponderea acestora se va menține ridicată și în cazul valurilor viitoare de lărgire.
2.2.2 Comisia Europeană
Comisia este brațul executiv, decizional și, prin urmare rolul său principal este în mare măsură asemănător cu cel al unui guvern național. Diferența fundamentală față de executivele naționale constă în faptul că acesta nu este rezultatul unui proces electoral.
Atribuțiile Comisiei Executive
Comisia are două domenii principale de responsabilitate: dezvoltarea economică și implementarea legislației comunitare. Tratatele constitutive au acordat Comisiei:
a) dreptul exclusiv de a iniția propuneri formale cu privire la legislația comună;
b) rolul de gestionar și apărător („gardian”) al Tratatelor.
Procedurile funcționale ale Comisiei sunt reglementate în Art. 158 al Tratatului de la Roma. Președintele Comisiei este desemnat prin acordul comun al guvernelor țărilor membre, după o consultare prealabilă a Parlamentului European. Ulterior, guvernele țărilor membre desemnează, cu consultarea președintelui desemnat, ceilalți membri ai acestui organism. Comisia, în ansamblu său, se supune aprobării prin vot Parlamentului care votează pentru sau împotrivă Comisiei ca întreg.
Reforma Comisiei Executive
În ultimi ani, Comisia a trecut printr-un profund proces de reformare administrativă. Această ambițioasă reformă are în vedere modernizarea mecanismelor funcționale, consolidarea dimensiunii colegiale a procesului decizional, adoptarea metodelor moderne de management. Strategia de reformă a Comisiei se centrează pe următoarele teme interdependente:
o revizuire cuprinzătoare a politicii de personal;
modernizarea managementului financiar și a controlului;
un nou sistem de planificare strategică;
Pilonii de rezistență ai acestei reforme sunt:
o cultură bazată pe servicii care presupune:
crearea unui Comitet European pentru standardele specifice vieții publice care să acorde consultanță cu privire la principiile etice ale instituțiilor comunitare;
elaborarea unui cod de conduită cu privire la comportamentul administrativ al oficialilor Comisiei;
reducerea procedurilor birocratice, anevoioase prin numirea unui oficial care să urmărească și să impulsioneze progresele pe calea simplificării procedurilor.
o nouă politică de personal care să vizeze:
o reformă cuprinzătoare a tuturor elementelor politicii de personal de la recrutare la pensionare;
sporirea preocupărilor privind pregătirea continuă a personalului;
îmbunătățirea radicală a selectării, pregătirii și evaluării activității manageriale;
noi metode de promovare a oportunităților egale;
promovarea exclusivă pe baze de merite.
modernizarea managementului financiar care să vizeze:
renunțarea la controlul financiar bazat pe aprobări funcționărești;
descentralizarea procesului decizional prin trecerea la responsabilități explicite;
crearea unui serviciu intern de audit dotat cu specialiști calificați;
constituirea unui sistem anticipativ de protecție a intereselor financiare ale U.E.
conceperea unei noi politici de folosire a resurselor externe.
un nou sistem de planificare strategică care să aibă în vedere:
indexarea posibilităților cu resursele prin practicarea fundamentelor managementului pe baza de obiective;
trecerea la conducerea pe bază de bugete;
evaluarea necesităților reale pentru a declanșa acțiunile în funcție de resursele pe care le implică un proiect finanțabil;
folosirea tehnologiei informațiilor pentru activitățile Comisiei.
Într-o Uniune Europeană cu tot mai mulți membri, rolul Comisiei de a menține coerența și unitatea europeană este tot mai dificil dar, în același timp, și mult mai necesar. De la începutul procesului de integrare, Comisia a fost preocupată de salvgardarea interesului comun. Inițial Tratatul prevedea ca „Comisia va cuprinde cel puțin un membru din fiecare țară dar nu mai mult de doi comisari de aceiași naționalitate”. Potrivit acestei reguli multă vreme țările mai mari au desemnat 2 comisari iar cele mai mici unul (vezi Anexa 2). Dacă s-ar păstra aceeași metodologie, după aderarea țărilor candidate numărul de comisari ar ajunge la 35, adică de aproape patru ori mai mult inițial. A devenit absolut necesară redefinirea numărului de comisari. În acest sens s-au vehiculat mai multe alternative.
Opțiunea 1. O comisie compusă dintr-un număr de comisari mai mic decât al țărilor membre ale U.E. Cu ocazia Consiliului European din decembrie 1999 de la Helsinki, punctul de vedere al Comisiei elaborat la 10 noiembrie, relevă faptul că „noile abilități ale Președintelui de a emite directive cu sorginte politică și măsuri decizionale pe baza unei majorități simple din numărul comisarilor, este menit să creeze un important echilibru care riscă să fie perturbat dacă va crește numărul de comisari ca urmare a extinderii”. Se menționa, totodată că, în contextul noii generații de integrare va fi esențial să se mențină responsabilitatea colectivă, eficacitatea și metodele decizionale ale unei instituții a cărei responsabilitate este să reprezinte interesul public într-o manieră autentică autonomă și să mențină echilibrul între diferitele deziderate sectoriale ale procesului de integrare.
Această atitudine ține seama de diferența de fond între Comisia Europeană și guvernele naționale în ce privește rolul și mecanismele funcționale. Se consideră că armonia coezivă în interiorul guvernelor naționale provine din afinitățile programelor politice, identitatea sau similitudinea de interese și se bazează pe o majoritate parlamentară care fac posibilă aplicarea programelor politice. Acest lucru permite guvernelor să aibă numărul de miniștri considerat optim fără ca, prin acesta, să fie afectată abilitatea decizională.
Opțiunea 2. Comisie compusă dintr-un reprezentant al fiecărei țări, având o structură care să-i mențină eficacitatea. Raportul Președintelui prezentat Consiliului European de la Helsinki, menționează că alternativa „un comisar pentru fiecare țară membră” se poate dovedi cea mai bună soluție pentru menținerea legitimității Comisiei. Este incontestabil faptul că, prezența în acest organism colegial a unei personalități din fiecare țară membră poate face dialogul cu cetățenii U.E mai faci și îi determină pe aceștia să accepte mai ușor rolul pe care îl joacă Comisia la nivel european. O astfel de alternativă impune însă necesitatea unei restructurări de fond la nivelul Comisiei. Alternativa a generat o aprinsă polemică, scoțînd în evidență și avantajele, dar și dezavantajele. În cadrul acestui scenariu trebuiau luate în considerare mai multe aspecte și anume:
Creșterea semnificativă a responsabilităților Președintelui Comisiei în ce privește repartizarea portofoliilor și a departamentului între comisari și directorii de directorate generale;
Se produce o stare de fapt în care comisarii primesc responsabilității mai puțin clare rolul principal revenind Președintelui;
Posibilitatea ca unii comisari să coordoneze și supervizeze activitățile altor membri ai Comisiei. Efectul ar fi Tratat să se prevadă existența mai multor vicepreședinți;
Conferind mai mare putere Președintelui în ce privește politicile sectoriale, acesta dobândește un drept de veto în a anumite secvențe ale integrării;
Necesitatea unor noi reguli care să permită comisarilor să adopte decizii curente în numele întregii Comisii sau aflate sub responsabilitatea acesteia. Cu alte cuvinte, aceste măsuri de reformare par a fi dictate de necesitatea de a contracara efectele diluate ale sporirii numărului de țări membre.
2.2.3 Parlamentul European
În funcționarea sa această instituție europeană, are multe asemănări cu un corp legislativ de la nivel național, îndeosebi în ce privește adoptarea legislației, aprobarea execuției bugetare, validarea acordurilor internaționale și supravegherea activității organismelor executive. De la început, Parlamentul a avut ca menire să reprezinte popoarele din țările membre ale grupării reprezentarea fiind prin urmare neuniformă. Țările mai mici au fost, proporțional mai bine reprezentat, după cum relevă Anexa 3.
Procedura de alegere a parlamentului Europei este guvernată de legislațiile electorale din fiecare țară membră, existând o mare diversitate de sisteme juridice. Având multă vreme un rol mai degrabă consultativ, importanța Parlamentului a fost discretă, chiar dacă atât prin Actul Unic cât și prin Tratatele de la Maastricht și Amsterdam abilitățile acestuia au fost sporite treptat. Au existat în Tratate prevederi care făceau posibilă, în anumite circumstanțe, proceduri de alegere unitare la nivel european. Trebuia ca la nivelul Consiliului să se decidă cu unanimitate cele mai adecvate prevederi care să fie apoi recomandate țărilor membre. În decursul timpului, ca excepție a fost posibil ca cetățenii unora dintre țări să devină parlamentari europeni fiind aleși în alte țări membre. Parlamentul European se definește prin următoarele particularități:
Are trei locuri de desfășurare a activităților (Strasbourg, Bruxelles și Luxembourg);
Este singurul organism comunitar care este ales în mod democratic la nivel autentic transeuropean;
Parlamentarii europeni nu dispun de o cultură politică autentic europeană, fiind exponenții culturilor politice naționale;
Imunitatea parlamentară nu este legislativă la nivel european, fiind în vigoare cea derivată din prevederile naționale;
Are o natură multiculturală și multilingvistică, un volum important din activitățile funcționale alocându-se traducerii materiale de lucru și lucrărilor în plen și pe comitete parlamentare, lucru perceput ca dificil tehnic și costisitor.
Printre funcțiile esențiale ale Parlamentului regăsim:
Funcția legislativă care a sporit ca relevanță pe măsură ce procesul de integrare a avansat;
Funcția bugetară, Parlamentară aprobând bugetul în ansamblul său și validând raportul Curții Europene de conturi cu privire la corectitudinea cheltuirii banilor comunitari;
Funcția de control politic asupra celorlalte instituții comune prin avizul conform asupra diferitelor decizii ale Consiliului, prin sistemul de audieri sau interpelări sau prin validarea Comisiei etc.
Parlamentul European în exercițiul actual (1999-2004) are 626 de membri în 17 comitete parlamentare, fiecare parlamentar activând obligatoriu ca membru al unui comitet și ca supleant în altele. Comitetele numesc raporturi care elaborează proiecte care se supun dezbaterii în sesiunile plenare după votarea lor în aceste comitete. Parlamentari sunt organizați în grupuri parlamentare în funcție de afinitățile politice, la nivelul acestora existând comisii parlamentare mixte în relațiile cu țările asociate sau cu late legislative din țările terțe. Parlamentul lucrează cam 11 luni pe an (42 de săptămâni), 12 sesiuni au loc în plen la Strasbourg (o săptămână pe lună), iar 6 sesiuni au loc la Bruxelles (câte ½ de zi fiecare).
Un studiu a relevat că parlamentarii europeni petrec 37% din timp în cadrul comitetelor parlamentare, 37% în cadrul sesiunilor plenare, 26 % în grupurile politice și 38 de zile pe an în teritoriu cu alegătorii naționali. O analiză a structurii parlamentarilor îi cuprinde în 3 categorii:
Parlamentarii „stele” – politicieni de competență proveniți din rândul persoanelor foarte bine cunoscute în mediile academice, artistice, culturale, bine mediatizate și care aduc voturi atunci când sunt înscriși pe listele electorale;
Parlamentari „stele în ascensiune” – politicieni tineri care vizează o carieră politică la nivel național dar își încep activitatea la nivel european. Există șanse mari ca acești parlamentari să acorde prioritate problemelor naționale specifice;
Parlamentari „stele căzătoare” – politicieni cu o remarcabilă carieră la nivel național în cadrul parlamentelor, guvernele naționale sau în cadrul altor grupuri de interese care își valorifică acumulările politice la nivel european (se poate exemplifica cu Marios Saures – fost președinte al Portugaliei sau cu Jaques Santer – fost prim ministru în Luxemburg și Președinte al Comisiei Europene). Deoarece Comunitatea nu are un sistem parlamentar de guvernare, cu un executiv constituit din membri desemanți de Parlament, disciplina de partid este mai relaxată decât în Parlamente naționale și, ca atare mulți parlamentari sunt ghidați mai ales de interesele naționale.
Tratatul de la Amsterdam a stabilit o stare de fapt cu privire la compoziția Parlamentului stipulând explicit în Art. 189 din Tratatul cu privire la Comunitățile Europene că „numărul de membri ai parlamentelor nu va depăși 700”. Această cifră, care a fost propusă chiar de către Parlament, satisface două cerințe de bază: asigură reprezentarea corectă a populației din U.E și menține dimensiunea instituției în limite care să permită o funcționare corectă. S-a stabilit că, printr-o rezoluție Parlamentară să propună noi mecanisme privind alocarea locurilor. Comisia a propus ca, în cazul menținerii cifrei maxime de 700 de parlamentari să se asigure un nivel minim de reprezentare în funcție de populația fiecărei țări membre.
Structura curentă a Parlamentului a fost convenită cu ocazia Consiliului European de la Edinburgh din decembrie 1992, luându-se în considerare reunificarea Germaniei și potențiala aderare a unor țări membre ale A.E.L.S. Propunerea făcută de către Parlament atunci s-a bazat pe principiul proporționalității degresive. Această formulă de realocare a numărului de locuri în parlament consta în faptul că se alocau automat 6 locuri fiecărui stat membru, indiferent de mărime, plus câte un loc suplimentar pentru fiecare 500.000 de locuitori la o populație de între 1 milion și 25 de milioane de locuitori, un loc suplimentar pentru fiecare 1 milion de locuitori la populații între 25 și 60 de milioane, plus un loc suplimentar la fiecare 2 milioane de locuitori în cazul țărilor a căror populație depășesc 60 milioane de locuitori. Această formulă s-a folosit pentru a determina numărul de în cazul noilor membri (Austria, Suedia și Finlanda), cu o oarecare discretă ajustare a cifrelor care rezultau. În legătură cu această formulă s-au purtat discuții aprinse. S-a vehiculat ideea a alocarea locurilor să se facă strict proporțional cu ponderea țării în total populație. Unii analiști au considerat că această alternativă nu pare fezabilă la actualul stadiu de integrare. De aceea a prins contur propunerea ca să se aplice o variantă revizuită a formulei din 1992, menținându-se principiul proporționalității degresive, dar pornind de la un prag minim mai redus, alocarea unui număr mai mic de locuri sau modificându-se intervalele. Această alternativă reduce nivelul de reprezentare al țărilor mai populate din U.E chiar mai mult decât în trecut și va menține mai bine reprezentarea țărilor cu mărime medie.
O altă alternativă este cea a unei reducerii liniare a numărului de locuri alocate pe baza formulei existente. Conform acestei alternative procesul de extindere a U.E va produce același efect relativ asupra distribuției voturilor. Coeficientul de reducere va fi calculat cu ocazia fiecărui val de extindere. S-a susținut fervent ideea că Uniunea va avea mult de câștigat dacă va avea un număr de parlamentari aleși pe liste europene, prezentate tuturor alegătorilor europeni. Prin urmare alegătorii din țările membre ar avea de votat de două ori – o dată pe liste naționale și a doua oară pe liste europene. Numărul de parlamentari aleși pe listele naționale se va calcula după deducerea numărului de locuri aferente contingentului european.
2.2.4 Alte organisme din cadrul structurii instituționale
2.2.4.1 Curtea de justiție și Curtea de Primă Instanță
Curtea de Justiție are un loc esențial în cadrul arhitecturii instituționale a U.E, rolul său fiind să vegheze ca dreptul comunitar și legislația adiacentă sunt aplicate riguros și compatibil cu prevederile Tratatelor. Acest organism cuprinde câte un judecător din fiecare țară membră putându-se reuni în plen sau pe secțiuni. Curtea este asistată de 8 avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt selectați din rândul persoanelor care întrunesc condițiile pentru a fi desemnate să facă parte din cele mai înalte instanțe judiciare naționale și a căror independență este incontestabilă. Ei pot fi desemnați prin acordul comun al țărilor membre pentru un mandat de 6 ani. La fiecare 3 ani judecătorii și avocații generali vor fi înlocuiți într-o proporție stabilită în Statutul instituției. Curtea își va elabora regulii de procedură care vor trebui aprobate de Consiliul Ministerial cu majoritatea calificată. Curtea de Justiție va verifica legalitatea actelor adoptate, prin procedura de codecizie, de către Consiliul și Parlament, actele emise de Consiliu, de Comisie și în ultima vreme de către Banca Centrală Europeană. Curtea se află în sesiune permanentă. Statele și instituțiile U.E sunt reprezentate în fața Curții de un reprezentant desemnat pentru fiecare speță în parte, iar alte entități de către un avocat.
Curtea de Primă Instanță a fost creată pentru a recepta și încadra în prima instanță acțiunile cuprinse în Art 230, 232, 235, 236 și 238 ale Tratatului. Deciziile acestui organism pot fi atacate cu apel la Curtea Europeană de Justiție. Organismul cuprinde cel puțin câte un judecător din fiecare țară membră, numărul acestora fiind stabilit de către Curtea de Justiție și un număr de avocații generali.
2.2.4.2 Comitetul Economic și Social
A fost creat cu scopul de a implica în arhitectura decizională grupuri de interese participante și beneficiare ale procesului de integrare. Comitetul este un organism consultativ care avizează proiectele de legislație care produc efecte juridice și economico-sociale pentru grupurile de interese reprezentate. Comitetul poate oferi opinii în cazurile prevăzute expres în Tratate dar și în alte cazuri din proprie inițiativă sau la cererea altor instituții. Determinantul inițial al creării acestui organism a fost să se constituie ca un complement la rolul consultativ al Parlamentului care la acel moment era format din reprezentanți naționali. Situația s-a schimbat în prezent când Parlamentul este ales în mod democratic și dobândește abilități tot mai concrete și mai ample. El se compune din 222 de membri repartizați proporțional pe țările membre. Membri Comitetului sunt desemnați de către Consiliul Ministerial din liste naționale înainte de către fiecare țară membră (între 6 și 24). Comitetul include reprezentanții patronatelor, sindicatelor, asociațiilor profesionale, grupurilor de consumatori, organismelor întreprinzătorilor mici și mijlocii, asociațiile științifice, etc. La nivel funcțional Comitetul are 9 secțiuni, care acoperă principalele domenii cuprinse în Tratatul cu privire la U.E și poate constitui subcomitete ad-hoc care se ocupă de domenii specifice. Cheltuielile cerute de desfășurarea activității reprezentanților sunt suportate de către organizațiile care i-au desemnat. Comitetul elaborează și înaintează rapoarte detaliate cu privire la domeniile de interes ale Comisiei și poate fundamenta principal problemele aflate pe agenda organismelor decizionale comunitare. Problemele fundamentale sunt adoptate în cadrul unor reuniuni plenare pe baza unor rapoarte pregătite în secțiuni specializate. Amendamentele făcute de acest comitet la proiectele de legislație pot fi luate în analiza de către Comisie și pot deveni componente de bază ale inițiativelor acesteia sau cuprinse în legislație. Membri comitetului sunt desemnați pentru un mandat de 4 ani cu posibilitatea redesemnării.
Având în vedere extinderea U.E va trebui reexaminat rolul și locul acestui Comitet, care va trebui să devină un forum de consultare între partenerii economici și sociali. Organismul trebuie să devină mai reprezentativ pentru diferitele componente ale societății civile ca ansamblu sau ale componentelor lor geografice. Este necesară regândirea rolului sau în ce privește statutul consultativ. În condițiile unei U(.E cu 28 de membri numărul de membri ar ajunge la 370, ceea ce ar face dificilă funcționarea sa. Cu ocazia Conferinței Interguvernamentale finalizate cu Tratatul de la Nisa s-a decis crearea unui Comitet pentru Protecție Socială având consultativ și menit să promoveze cooperarea între țările membre și Comisie pe problematica politicilor sociale. Conceptul să aibă contacte și consultări cu patronatele și sindicatele europene și, fiind compus din câte doi reprezentanții din fiecare țară membră Comitetul va avea ca sarcini:
Monitorizarea situației sociale și dezvoltarea politicilor privind protecția socială în statele membre și la nivel comunitar;
Promovarea schimburilor de informații, experiență și practici valoroase între țările membre și grupurile de interese;
Pregătirea de rapoarte, formularea de opinii sau întreprinderea altor acțiuni în sfera sa de competență din proprie inițiativă sau la solicitarea Consiliului sau a Comisiei.
2.2.4.3 Comitetul Regiunilor
A fost creat în 1993 prin prevederile Tratatului de la Maastricht, are 222 de membri reprezentând autoritățile locale și regionale din țările membre. Pentru nominalizarea reprezentanților în acest organism țările membre elaborează propuneri care sunt trimise spre validare Consiliului Ministerial care se pronunță asupra acestora exprimându-i obiecțiunea asupra unor propuneri. Comitetul are un rol consultativ în ce privește acele inițiative și măsuri care au efecte în planul coeziunii economice și disparițiilor regionale. Organismul are sarcina de a emite opinii sau face amendamente cu privire la anumite sectoare în care se apreciază ca problemele locale sau regionale sunt importante. Comitetul are un rol important în economia aplicării principiului subsidiarității. Numărul locurilor alocate fiecărei țări membre urmează a fi revizuit întrucât în prezent nu reflectă adecvat dimensiunea populației regiunilor reprezentate.
Extrapolarea metodologiei actuale la o U.E având 28 de membri ar ridica numărul de reprezentanți la 370 din care doar 142 ar reprezenta cele mai populate 7 țări care dispun de peste 70% din populația totală a Uniunii. De aceea, fără a slăbi eficacitatea acestui organism, trebuie să se asigure un echilibru mai bun între autoritățile locale și regionale din țările membre actuale sau viitoare. Se consideră că cea mai fezabilă metodă de alocare a locurilor ar fi cea preconizată pentru viitoarea structură a Parlamentului European. În cadrul unei opinii a Comisiei emisă în septembrie 1999 s-a propus ca numărul parlamentarilor adică 233, iar repartizarea acestora pe țări să respecte metodologia pentru Parlament.
2.2.4.4 Curtea de Conturi
A fost creată prin Tratatul din 22 iulie 1975 și are menirea să analizeze legalitatea și rigurozitatea veniturilor și cheltuielilor făcute de organismele comunitare și acuratețea managementului financiar. Întrucât bugetul comunitar este gestionat în principal de către Comisie rolul principal al Curții de Conturi constă în monitorizarea acțiunilor acesteia. Rolul membrilor Curții este să auditeze acțiunile financiare, să elaboreze rapoarte anuale și rapoarte speciale și să emită opinii în acest sens altor organisme comunitare. Aceste rapoarte și opinii sunt adoptate cu majoritatea membrilor săi. Membrii Curți trebuie să fie complet independenți în îndeplinirea atribuțiilor și să nu primească instrucțiuni de la țările care i-au desemnat. Curtea de Conturi are 15 membri desemnați pentru un mandat de 6 ani putând fi reinvestiți. Deși Tratatul nu prevede ca să existe câte un reprezentant din fiecare țară membră, în practică s-a procedat în această manieră. Ca rezultat, numărul de membri a crescut de fiecare dată când s-a propus o extindere a grupării. Se consideră că a venit timpul să se renunțe la această tradiție pentru a păstra eficacitatea acestei instituții. Deși bugetul Uniunii a sporit de fiecare dată când gruparea s-a extins nevoile de auditare nu au sporit proporțional de aceea se consideră că nu este necesară sporirea dimensiunii acestui organism. Pe fondul aplicării principiilor reformei managementului financiar se preconizează chiar reducerea numărului de membri ai Curții, neexistând argumente solide în favoarea reprezentării fiecărei țări membre. Comisia a propus ca numărul de membri să fie stabilit la 12, folosindu-se un sistem de rotație paralel cu limitarea activității la un singur mandat. Devine în același timp necesar ca U.E să se doteze cu mecanisme adecvate de combatere a fraudelor și protejarea intereselor financiare. În acest sens a creat O.L.A.F (Oficiul European de Lupta împotriva Fraudelor). Totuși acest proces presupune cooperarea cu 15, ulterior mai mute, autorități judiciare diferite, aplicându-se diferite norme procedurale.
2.2.4.5 Alte Agenții specializate
Pe lângă instituțiile europene, Uniunea mai are în arhitectura sa instituțională o serie de agenții specializate care acoperă o largă paletă de domenii. Astfel, încă din 1958 a fost creată Banca Europeană de Investiții care are un rol esențial în finanțarea investițiilor în special a proiectelor de infrastructură în regiuni mai puțin dezvoltate din cadrul grupării. Banca folosește standing-ul său destul de ridicat pentru a contracta credite de pe piața financiară internațională la dobânzi moderate și este capabilă să acorde credite la dobânzi preferențiale. Alte Agenții specializate sunt cuprinse în tabelul următor:
Instituțiile specializate ale Uniunii Europene.
Toate aceste agenții se ocupă de probleme funcționale ale integrării în diferite domenii. În condițiile trecerii la un autentic mod de guvernare la nivel european și pe fondul reducerii numărului de membri ai executivului comunitar numărul și abilitățile acestor agenții vor crește. În legătură cu Banca Centrală Europeană se vor oferi mai multe detalii la tema cu privire la politica monetară europeană.
2.3 CULTURA PROCESULUI DECIZIONAL DIN UNIUNEA EUROPEANĂ
Atunci când se analizează procesul decizional la nivel instituțiilor europene se explorează de cele mai multe ori, în mod exclusiv instituțiile formale neglijându-se, de regulă rolul jucat de grupurile de interese.
2.3.1 Interesele specializate
Există o serie de puternice interese a căror influență asupra procesului decizional este semnificativă pentru Parlament și Comisia caută în mod activ contribuția acestora pentru rigurozitatea și legalitatea și, pentru că aceste grupuri caută în mod activ să influențeze în avantajul lor deciziile organelor comunitare. Comisia a încercat permanent să consolideze relația sa cu aceste eurogrupuri, oferindu-le locuri în comitetele consultative sau trimițându-le proiecte de legislație spre dezbatere. Numărul grupurilor de interese care doresc să aibă acces la serviciile funcționale ale U.E a crescut constant, pe măsura extinderii deciziilor adoptate la nivel comunitar. Conform estimărilor Comisiei în jur de 3000 de grupuri de interese doresc să aibă o anumită influență la Bruxelles, incluzând peste 500 de federați europene și internaționale și peste 10.000 de indivizi. Se poate constata că s-a ajuns la un raport paritar între funcționarii comunitari și grupurile de interese.
Se poate face o distincție între organizațiile la nivel înalt, organizațiile intersectoriale și cele sectoriale. Organizațiile la nivel înalt se compun din confederații naționale cum ar fi UNICE și ETUC (organizații transectoriale),COFACE (Confederația Organizațiilor pentru Familie) și BEUC (Biroul European al Uniunii Consumatorilor) ca organizații sectoriale. Organizațiile intersectoriale se compun din membrii provenind din diferite sectoare având o sferă particulară de interese cum ar fi Masa Rotundă a Industriașilor Europeni sau Comitetul U.E al Camerei Americane de Comerț (AMCHAM).
Pe lângă aceste organizații structurate instituțional la Bruxelles activează 160 de firme de avocatură și 140 de firme de contabilitate, unele având o influență nesemnificativă la nivelul instituțiilor comunitare. Organismele comunitare preferă grupurile de interese organizate datorită reprezentativității acestora și contribuției lor la legitimarea deciziilor.
Indiferent de natura grupului sau a intereselor girante este necesar ca aceste grupuri de lobby să șină seama de următoarele reguli procedurale:
Este necesară elaborarea unor strategii articulate și clare;
Relația dezvoltată trebuie concepută pe termen lung cu autoritățile U.E. și bazată pe o rețea densă și continuă de raporturi interpersonale și interorganizaționale;
Acțiunea trebuie să fie anticipativă și bazată pe cunoașterea complexelor mecanisme funcționale ale instituțiilor comunitare;
Cunoașterea sistemului și a momentelor optime de acțiune fără a se exagera cu insistența.
Este evident că impactul posibil al grupurilor de interese diferă în funcție de importanța aspectelor acordate, întrucât aspectele politice privesc interesele statelor membre. De aceea dacă interesele organizate doresc să exercite o influență notabilă trebuie să acționeze anterior la nivel național. Grupurile de interese pot juca un rol semnificativ în procesele tehnice când Parlamentul și Comisia au nevoie de informații detaliate cum ar fi de exemplu domeniul standardizării. Modul în care se obține accesul diferă de la un sector la altul. Uniunea Europeană dispune de o largă paletă de rețele uneori divergente care variază de la comunitățile de politici la rețele de subiect.
Comisia dorește să-și gestioneze relațiile cu interesele specializate dar nu așteaptă opinii doar din partea acestora. De aceea este necesară fuziunea grupurilor de interese într-un fel de servicii publice. Rolul corect în influența deciziilor comunitare de către grupurile de interese depinde de:
Volumul informațiilor și cunoștințele disponibile;
Forța economică (importanța economică, crearea de locuri de muncă, rolul în balanța comercială, capacitatea de a genera bunăstarea);â
Statutul – anumite sectorae se bucură de un statut privilegiat, pentru că oferă oportunități superioare de dezvoltare sau duc la creșterea productivității.
Putere de implementare – privește grupurile care au capacitatea de a realiza sau a bloca realizarea unor măsuri sau de al căror sprijin depinde aplicarea unor politici sectoriale.
Abilitatea de a acționa ca o agenție de implementare – măsura în care grupul respectiv va prelua de la Comisie sarcina implementări unor măsuri;
capacitatea de a reprezenta interese agregate;
capacitatea de a acționa rapid și într-o manieră reprezentativă – adică de a lua decizii adecvate și operative fără o largă consultare a membrilor asigurând însă acceptarea ulterioară de către aceștia;
2.3.2 Etape ale procesului decizional din punctul de vedere al intereselor specializate.
Fiecare dintre etapele procesului de elaborare a politicilor comune oferă diferite puncte potențiale de acces pentru interesele organizate. Procesul decizional este doar una dintre componentele elaborării politicilor comunitare. După ce este adoptată o decizie este necesară aplicarea sa – etapă care s-a dovedit crucială în cadrul mecanismelor general. În funcție de tipul de reglementări comunitare și traiectoria lor până la țările membre, impactul va fi diferit și acțiunea grupurilor de interese variată. Dacă luăm ca punct de pornire procesul de elaborare a politicilor comunitare se poate face o distincție clară între ce se întâmplă la nivel comunitar și la nivel național sau local. În tabelul următor se oferă o imagine a etapelor acestui proces, a tipului de instituții cu rol central și a punctelor de acces pentru grupurile de interese.
Căi de influențare a procesului decizional comunitar de către grupurile de interese
Există două planuri în procesul decizional și anume cel național și cel comunitar. Prin Tratate, Comisia nu este obligată să consulte în prealabil statele membre în faza de inițiere a unei propuneri. Cu toate acestea, Comisia procedează la acest lucru pentru a se asigura de sprijinul guvernelor naționale pentru inițiativele sale. Comisia procedează în acest mod din următoarele rațiuni:
are nevoie de informații din partea țărilor membre pentru a lucra într-un vid informațional;
având controlul total asupra inițierii procesului decizional Comisia nu este împiedicată de pozițiile naționale, putând să orienteze și să emită opțiuni strategice;
cu eforturi reduse poate constata ce este fezabil și ce nu sporind șansele de reușită pentru inițiativele sale;
se verifică cu costuri reduse, reacțiile statelor și autorităților locale la aplicarea principiului subsidiarității.
Importanța etapei de preinițiere este semnificativă, maniera în care se derulează acesta determinând rezultatul final. Cu cât mai necesară se dovedește implicarea grupurilor de interese. În timp ce acesta au posibilitatea de a influența procesul decizional în faza inițială, ulterior de multe ori, nu mai au acesta posibilitatea. În plan practic acesta înseamnă ca țările membre și grupurile de interese trebuie să investească eforturi în sistemele de avertizare timpurile și monitorizarea lucrărilor Comisiei, din perspectiva statelor membre o unitate administrativă sau agenție publică care dorește să influențeze dinamica și natura procesului decizional trebuie să intervină preventiv atunci când Comisia lansează consultări de preinițiere.
2.4 PROCEDURI DECIZIONALE COMUNITARE
Mutațiile în ce privește rolul U.E. s-au reflectat în relațiile dintre instituțiile mai sus prezentate. Statele membre au dezvoltat inițial acele instituții care defineau suveranitatea națională. Începând cu Înalta Autoritate prevăzută de Tratatul privind crearea C.E.C.O., țările membre și-au reținut abilități decizionale importante. În anii 1960 au apărut primele semne de ajustare a suveranității naționale, care tindeau să reducă eficacitatea și dinamica procesului de integrare europeană confruntat și cu recesiunea economică. Această lipsă de eficacitate caracterizată ca o „euroscleroză”, a generat o reacție favorabilă unor noi proceduri legislative , care au determinat diluarea forței decizionale a statelor, în anumite domenii, și sporirea rolului Consiliului și Parlamentului. O semnificație aparte au modificările în arhitectura decizionale aduse în 1987 prin Actul Unic care a marcat extinderea care a marcat extinderea votului cu majoritate calificată și a consacrat procedura de cooperare. Tratatul de la Maastricht a definit mai clar procedura de cooperare și a introdus-o pe cea de codecizie, conform căreia legislația este dictată în comun de către Consiliul și Parlament. Prin urmare, există trei proceduri legislative alternative și anume: consultarea, cooperarea și codecizia.
Procedura de consultare
În cadrul procedurii de consultare, rolul parlamentului este consultativ. El emite o opinie sau o propuneri de amendare a inițiativelor legislative, pe care Consiliul poate să le ia sau nu în considerare. Aceasta a fost inițială de adoptare a deciziilor conform Tratatului Comunităților și mai păstrează doar în puține secvențe ale integrării.
Procedura de cooperare
A fost la un moment dat o formă mai evoluată de adoptare a deciziilor, conferind Parlamentului o mai mare implicare în procesul legislativ, rolul principal fiind însă păstrat de Consiliu. Introdusă prin Actul Unic European procedura face ca propunerile venite de la Comisie să treacă printr-o primă lectură la nivelul parlamentului. Uneori este necesar și avizul comitetelor consultative. După ce a luat notă de poziția Parlamentului Consiliul va valida cu majoritate calificată varianta agreată de Parlament sau cuprinzând amendamentele acestuia. Pentru a ignora amendamentele făcute la nivelul Parlamentului, Consiliul are nevoie de unanimitate. Tratatul de la Nisa prevede renunțarea la această prevede renunțarea la această procedură pe măsură ce procesul de integrare avansează.
Procedura de codeziune
A fost prin Tratatul de la Mastricht și sporește rolul Parlamentului în cadrul procesului decizional pe măsura creșterii numărului de decizii adoptate cu majoritate calificată. Conform acestui proceduri, propunerile legislative ale Comisiei sunt analizate într-o primă lectură de către Parlament și Consiliu și se adoptă prin majoritatea calificată o poziție comună. Consiliul și Comisia sunt invitate în Parlament să-și explice argumente. După acestea Parlamentul, face o a doua lectură a proiectului și cu majoritatea membrilor săi, poate propune amendamente la acesta sau își exprimă intenția de a respinge propunerea. Dacă Parlamentul semnalează intenția de a respinge propunerea, se va crea un comitet de consiliere format din reprezentanți ai celor trei instituții principale ale structurii decizionale care elaborează o soluție comună. Dacă deosebirile persistă se va decide asupra poziției comune cu majoritatea calificată de către Consiliul și cu majoritatea simplă de către Parlament.
Cooperarea consolidată
În ultimele stadii ale integrării s-a conturat propunerea renunțării la procedura de cooperare și s-a consacrat conceptul de cooperare consolidată. Tratatul de la Amsterdam a încorporat prevederea care permite statelor membre, în anumite circumstanțe, să antreneze acțiuni reciproce de cooperare făcând uz de instituțiile, procedurile și mecanismele prevăzute în Tratat. Aceste acțiuni vizează domeniul politicii externe și de securitate unde este totuși prevăzut principiul abținerii constructive. Specificațiile viitoarei extinderi a grupării fac aceste prevederi cât se poate de practice, întrucât marea eterogenitate care va apărea nu trebuie să devină un obstacol în calea dorinței țărilor membre de a se integra cu o dinamică diferită. Comisia consideră că este esențial prezervarea acquis-ului comunitar și bazele principale ale politicilor sectoriale comune deja validate.
Posibilitatea lansării unor acțiuni de cooperare nu trebuie folosită ca pretext pentru îndulcirea obligațiilor derivate din calitatea de membru al U.E. În anumite domenii vor fi necesare perioade de tranziție, astfel încât noii membri să se poată adapta la cerințele acquis-ului comunitar, dar să nu poată afecta bazele acestuia. Pentru lansarea unei acțiuni de cooperare consolidată tratatul prevede participarea a cel puțin jumătate din țările membre (în prezent 8). În a doua modificare privește renunțarea la dreptul fiecărui stat membru de a cere o decizie cu unanimitate a Consiliului. Se preconizează ca și în domeniul politicii externe și de securitate să se permită acțiuni de cooperare consolidată.
CAPITOLUL 3.
VIITORUL UNIUNII EUROPENE ÎN CONTEXTUL LĂRGIRII
3.1 CONTEXTUL PROBLEMEI
Cea de-a cincea lărgire a Uniunii Europene, ce se va realiza prin aderarea țărilor di Europa Centrală și de Est, este acum o certitudine. Problema care se pune astăzi nu mai este „dacă” sau „cine”, ci „când”.
Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a stabilit că extinderea UE este un proces global, inclusiv și evolutiv ce se va desfășura în etape, în funcție de gradul de pregătire al fiecărui candidat. Procesul este unic pentru cele 11 țări candidate (Bulgaria, România, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Slovacia și Slovenia) fiind structurat pe două componente esențiale:
Strategia U.E de pregătire a țărilor candidate pentru aderare care include perteneriatele de aderare și asistență de pre-aderare (PHARE, ISPA, SAPARD, SPP, Catch-up Facility, LSIF etc.);
Acordurile europene de asociere, acte juridice bilaterale încheiate între U.E și fiecare stat candidat în parte.
Conceptul sub forma unor etape pe care statele central și est-european trebuie să le parcurgă în îndeplinirea celor trei criterii stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, din Iunie 1993 (instituții stabilite care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea minorităților; o economie de piață capabilă să facă presiunii concurențiale și forțele de piață din interiorul U.E; capacitatea de a-și asuma obligațiile ce decurg din statul de membru al Uniunii și subscrierea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare, adoptarea și implementarea acquis-ului comunitar), la care se adaugă un al patrulea criteriu introdus de Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 (capacitatea administrației țărilor candidate de a gestiona calitatea de membru al UE), acest proces depășește prin dimensiunea și complexitatea pe oricare din extinderile precedente ale Uniunii Europene. Acesta face ca, pe lângă condițiile menționate, în stabilirea momentului aderării propriu-zise să se ia în calcul și capacitatea U.E de a primi noi membri fără a-și vedea compromise obiectivele prin Tratatul de la Amsterdam, capacitatea care se reflectă în mod esențial în eficiența instituțiilor și a politicilor comunitare de a gestiona procesul decizional și repartizarea fondurilor comune într-o viitoare Uniune cu 27 de membri.
3.2 ASPECTE PROCEDURALE
Tratatul de Uniune Europeană semnat la Maastricht, în 1992 stipulează că, după primirea cererii oficiale prin care un stat solicită aderarea la Uniunea Europeană, Consiliul U.E cere Comisiei Europene să elaboreze un aviz privind gradul de îndeplinire de către țara candidat a unor criterii de natură politică și economică (criteriile de la Copenhaga și Madrid), aviz încheiat cu propunerea de a începe sau nu negocierile de aderare. Cererea de admitere în U.E împreună cu avizul Comisiei Europene fac obiectul analizei Consiliului European, format din șefii de stat sau de guverne din statele membre, care – după consultarea Parlamentului European – decide asupra deschiderii negocierilor de aderare. Negocierile durează, de regulă câțiva ani și se finalizează cu un tratat de aderare ce va fi supus ratificării în parlamentele statelor U.E, parlamentul statului candidat și Parlamentul European, proces ce durează și el unu – doi ani. Abia după încheierea acestei proceduri apartenența la Uniunea Europeană devine efectivă.
Negocierile care încep în urma deciziei consiliului European sunt precedate de un exercițiu de examinare analitică cu două etape – multilaterală, cu un grup de țări candidate și bilaterală, cu fiecare stat candidat în parte – pentru fiecare din cele 29 de capitole ale legislației comunitare. Pe măsură ce se încheie sreening-ul pot demara negocieri efective la capitole selecționate în acest scop de către Comisia Europeană. În mod concret după anunțarea acestor capitole, fiecare stat candidat elaborează și prezintă Comisiei documente de poziție pentru capitolul/capitolele în cauză prin care își face cunoscut punctul de vedere privind abordarea negocierilor. Pe baza lor și ținând cont de rezultatele screening-ului, Comisia Europeană își pregătește propriile documente de poziție pe care le înaintează Consiliul.
La rândul său, Consiliul dă Comisiei un mandat de negocieri. Din acest moment pot începe negocierile propriu-zise în cadrul unor conferințe interguvernamentale bilaterale la nivel de experți, ambasadori și miniștri de externe (ultimele au avut loc atunci când pozițiile sunt deja armonizate pe chestiunile tehnice și este nevoie doar de girul politic, sau când decizia politică este necesară pentru soluționarea chestiunilor rămase nerezolvate). Încheierea discuțiilor la un capitol, înseamnă că negocierile au fost provizoriu finalizate, însă „nimic nu se consideră încheiat atâta timp cât nu s-a încheiat totul”. Când întreg pachetul de domenii supuse negocierilor a fost epuizat, rezultatele se reunesc într-un Tratat de Aderare care este supus ratificării, conform procedurii menționate.
În cazul concret al țărilor care au început negocieri de aderare la 10 noiembrie 1998 (Estonia, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovenia și Cipru), acestea s-au desfășurat într-o fază pe șapte capitole – cercetare științifică, educație și formare, întreprinderi mici și mijlocii, telecomunicații, cultură și audiovizual, politică industrială, politică externă și de securitate comună (PESC) –finalizate în prima jumătate a anului 1999.
Președinția germană a U.E (perioada ianuarie – iunie 1999) a deschis negocierile la alte opt capitole – statistică, pescuit, protecția consumatorului, dreptul societăților comerciale, libera circulație a bunurilor, relații externe, uniunea vamală, politica de concurență – dintre care primele patru menționate au fost finalizate cu prilejul unei reuniuni a miniștrilor de externe, la 22 iunie 1999, astfel încât la mijlocul anului 1999 au fost încheiate negocierile la 11 capitole din acquis-ul comunitar. Celelalte patru capitole se estimează a fi concluzionate în timpul președenției finlandeze a U.E, în a doua jumătate a aceluiași an.
Ansamblul negocierilor ar putea dura minim doi ani (1999 și 2000) cu posibilitatea de a se prelungi și în 2001. alți unu-doi ani vor fi necesari ratificări, ceea ce face ca primele aderări să aibă loc cel mai devreme în 2002-2003. Estimările proprii ale țărilor candidate din primul „val” privind data aderării sunt: 1.01.2002 pentru Ungaria, 1.03.2003 pentru Estonia, Polonia și Slovenia și în cursul anului 2003 pentru Republica Cehă. Cipru constituie un caz special deoarece problemele sale nu sunt de natură economică, ci politică, legate de diviziunea insulei între comunitățile greacă și turcă.
Pentru cele cinci state din „grupul doi”, printre care și România, situația se prezintă în felul următor: după exercițiul de screening multilateral, desfășurat în perioada aprilie 1998 – februarie 1999, a urmat examinarea analitică bilaterală în intervalul martie – iunie 1999 (cu excepția capitolului agricultură pentru care screening-ul a fost programat în septembrie 1999).
Nefiind vorba de negocieri efective, rezultatele acestui exercițiu stau la baza actualizării conținutului parteneriatelor de aderare (în octombrie 1999) și a redactării raportului anual al Comisiei Europene (noiembrie 1999). În măsura în care evaluările la anumite capitole sunt considerate încheiate (sub raportul armonizării și implementării legislației comunitare), rezultatele screening-ului reprezintă baza de plecare la momentul începerii negocierilor propriu-zise de aderare. Pentru sectoarele unde gradul de armonizare legislativă este considerat nesatisfăcător se preconizează continuarea examinării progreselor în cadrul comitetului și a subcomitetului de asociere.
Țările pentru care rapoartele anuale redactate de Comisia Europenă în noiembrie 1999 vor recomanda începerea negocierilor de aderare ar putea trece, teoretic, la această etapă în urma unei hotărâri a Consiliului, deoarece decizia politică de principiu a Consiliului European a fost luată la Luxemburg, în decembrie 1997. Cu toate acestea se va aștepta reuniunea consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, pentru a se extinde grupul statelor aflate în procesul efectiv de negociere a aderării.
3.3 REPERE STATISTICE ȘI FINANCIARE DE VIITOR
Populația totală a celor 12 țări candidate este de 106.6 milioane de locuitori. Asistența de care statele din Europa Centrală și de Est au beneficiat din partea Uniunii Europene în perioada 1990 – 1999 se ridică la aproximativ 11 miliarde EURO.
Agenda 2000, adoptată de către Consiliul European de la Berlin, din 24-25 martie 1999, prevede pentru perioada 2000-2006 alte aproape 22 miliarde EURO sub forma fondurilor de pre-aderare (PHARE – 1,56 miliarde EURO/an, ISPA – 1,04 miliarde EURO/an, SAPAD – 0,52 miliarde EURO/an perioada totală fiind de șapte ani) pentru ansamblul celor zece țări central și est-europene candidate la aderarea la U.E. Pentru cele care vor adera în perioada 2002-2006, sunt rezervate alte 58 miliarde EURO din pachetul celor 286 miliarde EURO alocate fondurilor structurale comunitare, ceea ce face ca totalul asistenței pentru perioada 1990-2006 să se ridice la aproximativ 80 miliarde EURO.
Suma este comparabilă cu cea oferită de SUA în cadrul Planului Marskall de reconstrucție a Europei Occidentale în anii 1948-1952 (88 miliarde dolari, adică aproximativ 82 miliarde EURO). Comparată însă cu transferurile financiare făcute de Germania Federală către Geramnia de Est între 1991-1997 (454 miliarde EURO pentru o țară cu o populație de 16 milioane locuitori), concluzia poate fi diferită.
3.4 REFORMA ÎN VIITOR ÎN INSTITUȚIILE COMUNITARE
Conferința interguvernamentală care a pregătit Tratatul de la Amsterdam a eșuat parțial în încercarea de a face și o reformă de substanță a instituțiilor U.E, fără de care lărgirea acesteia cu alte 10-12 state ar duce la paralizare procesului decizional la nivel comunitar. În ipoteza amânării acesteia până după aderarea celor 10 state central și est-europene, a Ciprului și Maltei. UE s-ar găsi în situația de a trebui să folosească 23 de limbi oficiale (Cipru ar veni cu greaca și turca) față de 11 câte sunt în prezent (chiar și cu 11 limbi de lucru procesul de traducere și interpretare încetinește considerabil luarea deciziilor).
Numărul membrilor Comisiei Europene ar crește de la 20 în prezent la 32. Deși se fac auzite voci care susțin că o Comisie cu mai mult de 20 de membri ar fi ineficientă, dacă o comparăm cu guvernele ce au uneori 30-35 membri și care funcționează fără dificultate ce au uneori 30-35 membri și care funcționează fără dificultate, la care adăugăm faptul că în Comisie deciziile se iau cu majoritatea simplă, constatăm că prin admiterea țărilor asociate nu s-ar crea o problemă reală datorită numărului comisarilor, mai ales dacă se are în vedere că statele mari să renunțe la cel de-al doilea portofoliu.
O altă problemă este legată de supradimensionarea cabinetelor și de sistemul de „parașutare”. Fiecare comisar dispune de un cabinet format din 6-8 persoane, cele mai multe recrutate direct din capitale, fără experiență în afacerile comunitare, dar cu o mare influență asupra factorilor de decizie. Plasarea în posturi-cheie a unor persoane ce nu urmează cariera funcționarilor comunitari – angajați în urma unui concurs de o dificultate deosebită, cu 3000 candidați pe 200-300 locuri-crează frustrare și reacții adverse din partea acestora din urmă. Am văzut că noile reglementări introduse în martie 1999 de către fostul președinte Jaques Santer ameliorează în bună măsură această chestiune, fiind de așteptat ca noul președinte al Comisiei Europene, italianul Romano Prodi să impună reguli și mai stricte cu privire la dimensionarea și desemnarea membrilor cabinetelor.
Mai complicată s-ar dovedi însă repartizarea voturilor în Consiliu. Dacă luăm drept criteriu ponderea populației, cele 12 state nou venite în Uniune ar trebui să primească după cum urmează:
Acesta ar face ca totalul voturilor în Consiliu să creadă de la 87 înm prezent la 132 într-o Uniune cu 27 de membri. Consecințele s-ar reflecta în modificarea majorității calificate și a minorității de blocaj. Noii veniți, a căror populație va reprezenta aproximativ 23% din populația U.E cu 27 de membri, ar putea pune în minoritate actualele state membre care vor însuma 77% din populația Uniunii (dacă minoritatea de blocaj rămâne la formula 23-25 stabilită prin compromisul de la Ioanina, atunci noii membri chiar fără Polonia, România și Rep. Cehă – ar putea bloca decizia). O astfel de situație ar avea repercusiuni negative în domenii de importanță capitală pentru actualii membri, cum sunt protecția mediului sau coeziunea economică și socială. În plus, riscul de a se crea tensiuni legate de luarea deciziilor cu majoritate calificată crește datorită posibilității de a-i pune în minoritate pe contribuitorii neți la bugetul comunitar (Germania, Franța, Marea Britanie, Austria). Problema se pune mai ales la repartizarea fondurilor structurale, ai căror beneficiari vor fi țările central și est-europene, Irlanda și statele mediteraneene.
Tabloul se prezintă asemănător și în cazul Parlamentului European. Dacă respectăm regulile actuale de repartizare a locurilor pe țări membre, am avea următorul tabloul distribuției fotoliilor de deputați:
Noua situație ar mări numărul parlamentarilor europeni de la 626 în prezent la 892, făcând Parlamentul European nefuncțional, ca să nu mai vorbim de incapacitatea clădirilor ce îl adăpostesc (inclusiv cea nouă de la Strasbourg, de curând dată în funcțiune) de a asigura birouri și săli de reuniune pentru 900 deputați și 2500-3000 funcționari parlamentari. Pentru a rezolva această problemă, s-a căzut deja de acord ca, indiferent câte state membre va avea Uniunea Europeană, numărul europutaților nu va depăși 700, ceea ce implică reduceri din cota fiecărui stat membru actual pentru a face loc noilor veniți, operațiunea dureroasă cu care însă toți sunt de acord. Deși tratatul de la Amsterdam nu a operat o veritabilă adaptare a instituțiilor comunitare la sfidarea unei extinderi a Uniunii cu ale 12 state, „Protocoliul privind instituțiile în perspectiva lărgirii U.E”, stabilește două reguli de bază pentru momentul primelor aderări:
Începând din momentul primei noi aderări, fiecare stat membru va avea dreptul la un singur comisar european, cu condiția modificării prealabile a ponderii voturilor în Consiliu de o manieră acceptabilă pentru toate statele U.E, astfel încât să se acorde compensații celor 5 țări mari care vor renunța la al doilea comisar (Franța, Germania, Marea Britanie, Italia și Spania).
Cu cel puțin un an înainte ca numărul statelor membre să depășească 20, va fi convocată o nouă Conferință Internațional care să revadă Tratatul de la Amsterdam sub raportul compoziției și funcționării instituțiilor comunitare.
Consiliul European de la Koln, din care 3-4 iunie 1999, a abordat chestiuni instituționale legate de lărgirea U.E rămase nerezolvate la Amsterdam, prilej pentru numiții Comisiei Europene de a informa cu privire la reforma administrativă avută în vedere pentru Instituția pe care o conducere. A fost luată, totodată decizia privind convocarea unei noi conferințe interguvernamentale (CIG) consacrată continuării reformei instituțiilor Uniunii Europene. De menționat că o serie de țări membre ale U.E (cel mai activ Franța) se opun oricărei extinderi a Uniunii înainte de soluționarea globală a tuturor problemelor ce țin de reforma instituțională.
Marile tendințe ce se conturează pentru organizarea viitoarei CIG pot fi rezumate astfel: agenda acesteia va cuprinde adoptarea unor reforme urgente privind cele trei probleme rămase în suspensie de la Conferința Interguvernamentală de revizuire a Tratatului de la Maastricht (ponderea voturilor în Consiliu, extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii de competență comunitară și stabilirea numărului maxim de membri ai Comisiei Europene); procedura de pregătire a CIG are în vedere constituirea unui „Comitet de înțelepți” compus dintr-un număr restrâns de persoane care să facă, între iulie și decembrie 1999, o muncă de pregătire a Conferinței – al cărui rezultat va fi prezentat spre aprobare Consiliului European de la Helsinki; stabilirea unui calendar pentru desfășurarea CIG, preconizată să înceapă sub președinția portugheză a U.E și să încheie în timpul celei franceze, ceea ce înseamnă că totul se va desfășura în cursul anului 2000.
Capitolul 4
CONSIDERAȚII PRIVIND EVOLUȚIA ȘI PERSPECTIVELE DE ADERAREA A ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
4.1 CONȚINUTUL PRINCIPAL AL ADERĂRII ȘI INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
În esență se cunoaște și se recunoaște că aderarea și integrarea reprezintă procese deosebit de complexe. Așa cum o înțelegem noi, integrarea europeană, în forma în care este concepută ea de uniunea economică și politică europeană – pe scurt Uniunea Europeană – reprezintă un proces istoric deosebit de complex cu caracter politic, juridic, economic, științific, educațional, cultural, social, național și internațional, statal, interpersonal și suprastatal.
Proces istoric – deoarece desfășurarea sa cuprinde o întreagă perioadă a istoriei, presupune transformării cardinale în structura „anatomo-morfologică” și în „fiziologia” întregii societății și pentru că marile prefaceri care vor da conținut acestui proces vor avea semnificația și valoarea unor pietre de hotar, a unor trepte ale scării istorice pe care țările, națiunile și populațiile angajate în opera de integrare vor înainta de la inferior la superior.
Proces politic – deoarece decizia de integrare exprimă voința politică a partidelor, forțelor politice principale, a tuturor instituțiilor puterii și a majorității populației din țările care se angajează în mod conștient, premeditat pe această cale.
Proces juridic – deoarece desfășurarea și realizarea sa impune cu necesitatea „apropierea legislativă” a fiecărei țări participante de „normele” Uniunii Europene, compatibilizarea legislațiilor naționale cu legislația Uniunii Europene și înființarea de structuri adecvate și să se asigure condițiile necesare pentru aplicarea legislației, a normelor legislative care emană de la forul legislativ al Uniunii Europene.
Proces economic – deoarece integrarea se concretizează în constituirea și consolidarea pieței interne unice a Uniunii; în asigurarea mișcării libere a bunurilor (mărfurilor); a capitalului și a muncii; în promovarea liberei inițiative;în promovarea unei politici active în domeniul concurenței și în crearea într-o perspectivă dată a unei monede unice. Aici este locul să subliniem că, potrivit Cărții Albe, elaborată de Comisia de la Bruxelles și adoptată de Consiliul European la Essen, piața internă unică a Comunității nu este un obiectiv în sine ci, mai curând, unul dintre principalele mijloace pentru atingerea unei serii de obiective: creșterea economică echilibrată și susținută în condițiile protejării mediului; niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă și protecție socială; ridicarea standardelor de viață și a calității vieții; coeziune economică și socială. În concordanță cu același document, piața unică servește înfăptuirea acestor obiective favorizând performanțele economice ale membrilor comunității. Acestea se realizează prin: alocarea mai eficientă a factorilor de producție; favorizarea producției la o scară mai largă și exploatarea rezultatelor acestei expansiuni; îmbunătățirea performanțelor economice prin creșterea concurenței; estimarea investițiilor și pe alte căi.
Important este să menționăm că „integrarea economică realizată într-o piață unică fără frontiere merge mai departe decât alte forme de cooperare, cum ar fi zonele de comerț liber, uniunile vamale și piețele comune care păstrează frontierele interne. Ea maximizează astfel impactul economic pozitiv”.
Proces științific – deoarece întreaga construcție a Uniunii Europene se sprijină în principal pe cercetarea și cunoașterea realităților economice și a tendințelor principale ce dau orientare și sens mișcării economice. Concomitent „știința care cunoaște” și „știința care acționează” integrate la scara Uniunii se pot constitui ca unul din factorii cei mai importanți de producție, ca una din cele mai eficiente resurse economice, al cărui avantaj esențial constă, după părerea noastră, în faptul că ea – știința – nu dispune ca urmare a folosirii și nici nu se degradează, ci dimpotrivă, se verifică, se corectează și continuă să rămână unul din elementele de seamă ale avuției și potențialului comunității.
Proces educațional – deoarece integrarea europeană în accepțiunea largă a noțiunii, presupune compatibilizarea prin apropiere și o anumită aliniere a planurilor de învățământ din țările Europei Occidentale; construirea planurilor de învățământ pe temeiul aplicării consecvente a principiului multiculturalității, a principiului unității instrucției academice și a pregătirii practice; prin informatizarea procesului de învățământ și realizarea alfabetizării și culturalizării electronice a întregului tineret; prin transformarea experienței înainte acumulate de școala europeană într-un bun al învățământului nostru, ca și prin asigurarea condițiilor pentru dezvoltarea considerabilă a mobilității corpului profesoral și a studenților.
Proces cultural – deoarece așa cum frumos și profund zice Adrian Maro avem nevoie – vitală – de competență și profesionalism, de spirit de cooperare în întreg spațiul european, de participare cu drepturi egale la „republica europeană a literelor”. Acesta sunt, după părerea noastră, condițiile fundamentale ale procesului de integrare în cultura europeană, integrare în care noi vedem calea ce mai largă de acces la valorile care dau conținut patriotismului cultural european și calea de a contribui la întregirea și îmbogățirea acestui patrimoniu.
Proces social – deoarece asocierea și integrarea vor exclude orice discriminări bazate pe naționalitate în ceea ce privește condițiile de muncă remunerate a lucrărilor angajați, în privința protecției sociale, adaptarea sistemului românesc de securitate socială la noua situație economică și socială și vor antrena realizarea compatibilității depline între sistemele e protecție a consumatorilor din România și cele din țările Uniunii Europene.
Asocierea și integrarea în Uniunea Europeană reprezintă un proces național și internațional, statal, interstatal și suprastatal.
Istoria construcției europene atestă în mod convingător că subiecții principali ai proceselor de integrare au fost și sunt statele membre, organismele interesate și cele suprastatale și supranaționale special constituite care constituie verigi „anatomo-morfologice” și „fiziologice” ale noii entități – Uniunea Europeană.
Unul din momentele cele mai importante ale procesului de edificare a „Europei Mari”, de la Atlantic la Urali îl constituie formarea viitorului europeni în întregul spațiu ce va aparține Noii Europene, unită și într-o perspectivă mai mult sau mai puțină îndepărtată, poate chiar unificată. „Într-o realitate – încă prea necunoscută – în construcția europeană sun, după cum preciza Wilfried Martens europenii”. Este vorba mai înainte de toate, de a crea cetățeanul european de mâine. Acesta va fi omul, persoana cu dublă cetățenie: franceză și europeană; germană și europeană; italiană și europeană etc. Și acesta pentru că „Principiul construcției europene este acela al unei națiuni de națiuni”.
4.2 EFECTELE AȘTEPTATE ALE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Abordarea clasică a afectelor integrării economiilor în structurii integrate în cadrul regional recurge la separarea acestora în funcție de mai multe criterii, dintre care se detașează ca importanță orizontul și durata de timp pe care se manifestă, magnitudinea și intensitatea măsurate cantitativ și estimate calitativ și aria de cuprindere: economică, socială și politică.
Economiștii clasici au demonstrat, în cadrul teoriilor comerțului internațional, că fiecare extensie a pieței conferă avantaje în cadrul economiei părților implicate în mod diferit; țările mici vor câștiga prin faptul că vor produce în continuare cantități relativ scăzute din produsele pentru care dețin avantaj comparativ, pe care le vor exporta spre piața de mari dimensiuni a spațiului integrat care are capacitatea de a le absorbi; spațiul integrat își va întări în raport cu mediul economic mondial și cu competitorii din zonă.
Efectele de alocare surprind modul în care integrarea conduce la creșterea eficienței economice prin scăderea costurilor ca urmare a unei mai bune repartizări a factorilor și resurselor între participanții la activitățile economice din spațiul respectiv:
Cele trei tipuri principale de efecte de alocare în urma integrării sunt:
Creșterea volumului schimburilor comerciale per ansamblu și pentru fiecare partener în parte, ca rezultat al creării nete de comerț; în relația România și Uniunea Europeană, acest aspect este demonstrat prin triplarea volumului schimburilor comerciale, într-un interval de timp relativ scurt, după intrarea în vigoare a primelor acorduri de cooperare în domeniul schimburilor comerciale după 1989. dacă această creștere cantitativă ar fi fost acompaniată de o modificare a structurii schimburilor, în sensul creșterii produselor cu o valoare adăugată ridicată în totalul exporturilor românești, atunci nu s-ar fi ajuns în situația înregistrării, an de an, a unui sold deficitar în relațiile comerciale dintre România și Uniunea Europeană;
Modificare prețurilor bunurilor care constituie obiectul tranzacțiilor între părțile implicate, în sensul apariției unei tendințe de apropiere și uniformizare a prețului aceluiași bun sau serviciu pe diferite piețe ce compun piața unică integrată;
Simpla liberalizare a schimburilor comerciale nu poate conduce la apariția efectelor de egalizare a veniturilor factorilor și a prețurilor lor decât în condițiile în care cele două părți utilizează funcții de producție similare și când toate produsele din țările care și-au liberalizat schimburile comerciale în cadrul acordurilor preferențiale fac obiectul tranzacțiilor în interiorul zonei respective. Mai mult, liberalizarea schimburilor comerciale în cazul în care factorii de producție nu sunt omogeni și se bucură de un anumit grad de mobilitate generează migrarea factorilor spre piețele cu venituri marginale superioare, amplificând discrepanțele existente deja în zonele bogate și cele sărace.
Cel de-al treilea efect se concentrează asupra creării rentelor de comerț. Barierele în calea importurilor creează o serie de venituri fie pentru țara importatoare – sub forma de taxe vamale – fie pentru țara de origine a bunurilor importate – în cazul angajamentelor cu prețuri fixe sau a restrângeri voluntare la exporturi.
Eliminarea acestora presupune diminuarea veniturilor rezultate din activitățile comerciale, conducând, pe termen scurt, la pierderea unor surse importate pentru bugetul de stat și aceasta în condițiile în care România se confruntă an de an cu tensiunile economice și sociale generate de constrângerile aplicate pentru a menține deficitul bugetar în limitele normale. În același plan se înscriu discuțiile purtate în Uniunea Europeană cu privire la contribuțiile statelor comunitare la formarea bugetului acesteia, precum și criteriile și modul de alocare a sumelor între statele participante.
Efecte adiacente celor de alocare, statice sunt:
Efectul produceri de profit – care apare în special în sectoarele în care prețul intern este mai mare decât costul mediu de producție. În acest caz, creșterea volumului producției va genera creșterea venitului atâta vreme cât venitul marginal adus de fiecare unitate produsă suplimentar va fi mai mare decât costul marginal.
Efectele de scară – legat de scăderea costurilor medii ca urmare a creșterii dimensiunilor producției prin lărgirea pieței.
Efectul de varietate – legat de existența unei varietăți de alegere din partea producătorilor în privința bunurilor de producție și a tehnologiilor utilizate și din cea a consumatorilor legat de diversificarea bunurilor destinate satisfacerii consumului nemijlocit.
Efectele economice de mai sus pot să apară în oricare din formele integrative simple. Dacă nivelul integrării economice depășește aceste forme, pot să apară câștiguri suplimentare ca urmare a creșterii mobilității factorilor de producție, coordonării politicilor monetare și fiscale și care conduc la:
Acumularea de capital fizic, care se realizează prin investiții străine directe, inplantări de firme în cadrul zonei integrate de tehnologii noi cu alte cuvinte creșterea stocului de capital fizic material;
Acumularea unor cantității sporite de forță de muncă, prin liberalizarea mișcării acesteia, ceea ce ar putea conduce la o mai bună repartizare atât în interiorul zonei, cât și în interiorul ramurilor și între acestea.
Liberalizarea mișcării forței de muncă conduce la tendința de apropiere a calificărilor, la creșterea gradului de calificare a lucrătorilor din zonele mai puțin dezvoltate prin contactul cu forța de muncă înalt calificată din celelalte părți ale spațiului integrat. Efectele sunt legate, înainte de toate, de creșterea productivității muncii, cu implicații asupra apropierii veniturilor și implicit asupra nivelului de trai.
Acumularea de capital uman – adică creșterea stocului de cunoștințe profesionale prin importul de servicii educaționale care contribuie la creșterea gradului de calificare și a eficacității utilizării factorului muncă;
Alocarea acumulării de capital fizic și uman spre investiții înalt productive, știut fiind faptul că liberalizarea mișcărilor de bunuri și factori are ca efect eliminarea din competiție a firmelor care nu utilizează la capacitatea factorii de care dispun; orice nouă investiție intrată într-un mediu concurențial corect reglementat va supraviețui și va deveni profitabilă numai atunci când factorii primari și cei derivați vor fi utilizați în cadrul unor scheme de producție și de desfacere eficiente, care vor permite obținerea unui profit marginal cel puțin egal cu cel mediu de pe economie.
Creșterea capacității de „distrugere creativă” a economiei prin intrarea de noi produse, rezultate ale unor noi modele și metode de producție, care se desfac pe noi piețe, ca urmare a pătrunderii economiei românești pe piața de mari dimensiuni a Uniunii Europene.
Acumularea unor strategii performante de management și marketing și de strategii concurențiale specifice economiilor de piață care vor conduce la întărirea disciplinei în cadrul firmelor și în relațiile acestora cu exteriorul, asanând mediul concurențial românesc de firmele care își conduc activitățile după principii învechite care nu permit o alocare a factorilor materiali și umani;
Armonizarea legislației românești cu cea comunitară obligă la adoptarea unor norme proprii economiei de piață, accelerând astfel procesul tranziției și îndepărtând oarecum pericolul reîntoarcerii la economia de comandă sau al îndreptării spre un alt tip de economie.
Întărirea poziției de negociere cu organismele internaționale specializate în condițiile în care interesele României integrate în structurile economice vest-europene ar fi reprezentate de către Uniunea Europeană, recunoscută drept entitate de sine stătătoare cu drept de negociere internațională.
Efectele economice statice care pot să apară cu integrarea României în cadrul Uniunii Europene sunt completate de cele dinamice, al căror efect este relativ greu de cuantificat și a căror dimensiune reală se face simțită în timp, fiind, din acest considerent, influențată de o multitudine de factori care nu au o legătură directă cu integrarea.
4.3 POSIBILITATEA ȘI OPORTUNITATEA INTEGRĂRII ECONOMICE A ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Asocierea României la structurile integrate ale Uniunii Europene este privită drept un proces istoric dezvoltat în cadrul tendințelor simbiotice de creștere în complexitatea și dimensiunea spațială a fenomenului integrativ vest-european. Ea poate fi interpretată drept o etapă de tranziție spre integrare, etapă să-și stabilească prioritățile capacitatea și în ultimă instanță să-și exprime voința fermă de a se angaja în procesul complex și dificil al integrării.
Dobândirea statutului de membru asociat nu a impus îndeplinirea unor criterii de ordin economic sau politic, altele decât cele generate privind apartenența geografică la continentul european sau existența democrației, iar statutul de stat asociat conferă statelor care l-au dobândit dreptul de a deveni membru cu drepturi depline , dar nu obligă Uniunea la a accepta cerea de aderare.
O țară candidată care a dobândit acest statut poate să rămână în afara schemelor integrative o perioadă de timp îndelungată, cum este cazul Greciei, care a avut statutul de membru asociat încă din 196, și a fost admisă doar în 1981, al coloniilor și fostelor colonii africane, care au dobândit acest statut în 1962 sau al teritoriilor asociabile din Commonwealth-ul britanic care au devenit asociați ca urmare a intrării Marii Britanii în Comunitate.
Pentru țările asociate din centrul și estul Europei, Consiliul European de la Copenhaga a stabilit criteriile economice și politice pe care trebuie să le îndeplinească orice țară asociată pentru a dobândi statutul de membru cu drepturi depline, în condițiile în care există capacitatea Uniunii de a primi noi membri fără a dilua esența și complexitatea actului integrativ vest-european.
Acestea sunt:
Asigurarea stabilității instituțiilor democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea drepturilor minorităților;
Existența și funcționarea economiei de piață care să aibă capacitatea de a face față presiunilor exercitate de competiția și forțele pieței din interiorul Uniunii;
Capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru cu drepturi depline, inclusiv pe cele ale uniunii politice, economice și monetare;
Pregătirea statului membru cu drepturi depline trebuie îndreptată spre creșterea graduală a integrării în condițiile în care poziția Uniunii este aceea că „econmie va fi capabilă să-și asume mai bine obligațiile ce decurg din calitatea de membru cu drepturi depline, cu cât gradul de integrare a acesteia înainte de acces va fi mai ridicat”.
Consiliul de la Madrid a accentuat nevoia ca strategia de preaderare să pregătească condițiile pentru integrarea armonioasă a țărilor candidate, în special prin:
Dezvoltarea economiei de piață;
Ajustarea structurilor administrative;
Crearea unui mediu economic și monetar stabil.
Pentru a monitoriza modul în care economia românească este capabilă să răspundă criteriilor cerute, Comisia Europeană a elaborat un chestionar-cadru, adresat oficilităților române, cu privire la evoluția principalelor aspecte economice și politice care privesc aderarea.
În cadrul lui au fost detaliate, elementele care concură la încadrarea unei economii în categoria economiilor de piață, precum și modul în care se poate măsura capacitatea economiei românești de a face față presiunilor competitive și forțelor pieței din Uniune:
Nivelul general de dezvoltare econmică, măsurat prin Produsul Intern Brut/locuitor.
Funcționarea economiei de piață, analizată prin prisma aportului firmelor private la crearea veniturilor,
Nivelul protecției sociale,
Controlul inflației,
Nivelul datoriei publice.
Politicile financiar-monetare, inclusiv convertibilitatea, stabilitatea monedei naționale; liberalizarea mișcării capitalurilor și existența unui sistem bancar eficient,
Gradul de deschidere al economiei, măsurat prin ponderea comerțului exterior în PIB;
Capacitatea autorităților de a armoniza legislația națională cu cea comunitară;
Existența unui sistem fiscal modern.
Pe baza răspunsurilor la chestionar și a documentelor oficiale puse la dispoziție de către partea română, Comisia Europeană a elaborat AGENDA 2000, care cuprinde punctul de vedere al Comisiei cu privire la cererea de aderare adresată de România Uniunii Europene, pe baza analizei de îndeplinire a criteriilor stabilite la Copenhaga.
Documentul recunoaște îndeplinirea într-o măsură însemnată, a criteriilor de natură politică: separarea puterilor în stat și stabilirea instituțiilor care garantează democrația: Parlamentul bicameral, a cărui funcționare se bazează pe prevederile democratice ale noii Constituții elaborate în 1991, Președintele republicii ales în mod liber și democratice prin sufragiu universal, puterea executivă centrală și locală desemnată pe baza propunerii Președintelui confirmată de Parlament, Consiliul Suprem al Magistraturii și Avocatul Poporului cu atribuțiuni în garantarea respectării dreptului omului în raport cu administrația publică, Curtea Constituțională cu atribuțiuni în domeniul respectării legalităților constituționale, controlul autorităților civile asupra funcționării armatei, serviciilor secrete și a poliției.
Respectarea drepturilor omului și protecția minorităților a constituit cel de-al doilea criteriu de natură analizat. Semnarea Convenției Europene pentru Drepturile Omului, a Convenției Europene pentru Prevenirea Torturii și Convenției Cadru a Consiliului Europei privind Drepturile Minorităților Naționale confirmă capacitatea României de a îndeplini cu succes acest criteriu.
Democratizarea și deschiderea politică s-au manifestat și în relațiile României cu țările învecinate și cu celelalte state candidate la aderare din centrul și estul Europei. În ultimii opt ani au fost semnate o serie de tratate și înțelegeri de colaborare și bună vecinătate cu statele membre ale fostei Uniuni Sovietice, Tratatul de Cooperare și bună vecinătate cu Ungaria, Tratatul de Asociere la CEFTA etc.
Summit-ul de la Bruxelles din noiembrie 1998 a reconfirmat progresul realizat de România în îndeplinirea criteriilor de natură politică, reliefând necesitatea ca atenția autorităților române să se concentreze spre îndeplinirea criteriilor economice, fără de car integrarea în Uniunea Europeană nu este și nu va fi posibilă.
Îndeplinirea criteriilor de natură economică este analizată prin prisma progresului realizat în transformarea economică, a liberalizării prețurilor, a cursului de schimb și a regimului comercial, a stabilității interne și în relațiile cu mediul extern, a schimbărilor structurale produse în cadrul schimburilor comerciale, a finanțelor publice și a pieței muncii, a restructurării și privatizării, a eliminării diferențelor regionale și sectoriale.
Concluzia raportului privitor la aceste aspecte este aceea că România a făcut progrese considerabile în privința creării economiei de piață, dar nu poate fi încă încadrată în categoria economiilor de piață. În susținerea acestui punct de vedere se aduc următoarele argumente:
Cu toate că Decretul nr. 54/1990 care prevede dreptul la libera inițială a generat o adevărată explozie a numărului de agenți economici privați sub forma întreprinderilor mici și mijlocii, inexistența unui cadru legislativ suficient fundamentat coroborată cu lipsa de experiență în conducerea unei afaceri a condus într-o perioadă de timp relativ scurtă la eliminarea lor de pe piață.
La aceasta s-a adăugat faptul că privatizarea firmelor de stat, în special a celor mari dimensiuni, reprezintă un proces de durată, care s-a desfășurat pe mai multe etape și care a fost supus în permanență unor presiuni contradictorii care au condus la alternanța dintre perioadele de accelerare cu cele de declin ale acesteia. Costurile materiale și sociale pe termen scurt ale acestui demers au frânat transformarea firmelor aflate în proprietatea publică în firme private, iar instituțiile create în scopul ducerii la îndeplinire a acestui demers, Fondul Proprietății de Private și Fondul Proprietății de Stat, suferă de fragilitatea și lipsă de experiență care le oprește din a-și exercita atribuțiile în mod ferm.
În aceste condiții, proprietatea privată continuă să dețină ponderi scăzute în industrie (aproximativ 24% în 1996, în domenii în care firmele au putut ieși cu produsele la export: edituri, imprimerii, echipamente de radio și telecomunicații, textile, marochinărie și blănuri, producția de mobilă și industria alimentară), dar importante în agricultură. Cu toate acestea, firmele private contribuie la formarea a 70% din totalul veniturilor înregistrate în PIB, iar 50% din operațiunile de export sunt efectuate de agenții economici privați.
Incapacitatea autorităților de a implementa programele de reformă și de a elabora o strategie clară și coerentă a aplicării acestora; din aceste considerente transformările structurale fundamentale legate de procesul transferului de proprietate dinspre cea a statului spre cea privată au înregistrat un ritm nesatisfăcător, cu toate că, în 1996, sectorul privat a contribuit cu 52% la crearea Produsului Intern Brut.
Existența unui mediu economic și politic relativ instabil care nu permite atragerea investițiilor străine directe;
O structură macroeconomică în care agricultura, în ciuda productivităților scăzute, contribuie cu aproximativ 20% la valoarea adăugată, industria cu aproximativ o treime, iar serviciile cu aproximativ 36% din valoarea adăugată brută;
Liberalizarea prețurilor s-a realizat gradual, prin eliminarea subvențiilor și prin reducerea controlului direct asupra prețurilor, ajungându-se ca la sfârșitul anului 1997 să fie liberalizate practic toate prețurile bunurilor și al serviciilor, cu excepția a 20 de produse ale căror prețuri sunt în continuare menținute sub control; liberalizarea formării cursului de schimb a fost semnificativă, însă întreruptă uneori de intervențiile autorităților în scopul menținerii unei valori supraevaluate a monedei naționale. Progrese semnificative s-au înregistrat în privința liberalizării regimului comercial, cu toate că, în 1995, aproximativ jumătate din totalul schimburilor comerciale ale României făceau obiectul unor aranjamente comerciale de tip special. Începând cu 1996, în scopul echilibrării balanței comerciale au fost reintroduse o serie de restricții comerciale importante care contravin prevederilor Acordului de Asociere privind relațiile comerciale dintre România și Uniunea Europeană.
S-au înregistrat în permanență solduri deficitare ale balanței de plăți externe și a celei comerciale, în special pe baza creșterii importurilor destinate consumului final. Ca atare și nivelul datoriei externe a înregistrat an de an valori crescătoare, situându-se în 1996 la 5,5 miliarde de dolari, pentru ca la sfârșitul anului 1998 să ajungă la 8,1 miliarde. Creșterea datoriei externe conjugată cu relativa instabilitate politică a condus la o deteriorare a imaginii României pe piețele private de capital, fapt care s-a repercutat asupra creșterii riscului de țară.
România și-a compatibilizat legislația cu aproximativ 30% din prevederile Aquis-ului comunitar, în special cu cele care se regăsesc înscrise în Carta Albă, dar fragilitatea instituțiilor care să garanteze corectitudinea aproximării și punerea în practică a acestora determină o întârziere în dezvoltarea acestui proces. Lipsa prevederilor legislative conduce în mod implicit la imposibilitatea de a asigura un mediu competițional apropiat de cel comunitar, iar lipsa de transparență privind ajutoarele acordate de stat diferitelor domenii arii și sectoare de activitate ridică probleme legate de respectarea prevederilor Acordului de Asociere în acest domeniu.
4.4 STRATEGIA INTEGRĂRII
Integrarea României în structurile economice, politice și sociale ale Uniunii Europene constituie un obiectiv strategic fundamental care se bazează pe consensul social și politice cu privire la rolul acesteia în ancorarea solidă a țării în sistemul de valori european, promovarea interesului național, în dezvoltarea societății românești pe principiile democrației și a economiei de piață.
Datorită complexității acestui obiectiv, factorii de răspundere din România au hotărât ca pe baza Strategiei adoptate la Essen și a Cartei Albe privind pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în Piața Internă a Uniunii să elaboreze o strategie națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.
Cuprinzând o serie de prevederi cu caracter general privind modul de aliniere a politicii și economiei românești la cerințele Uniunii Europene, strategia de preaderare a fost concepută în contextul dezvoltării economice și sociale a României, ca o parte componentă a strategiei generale de dezvoltare pe termen mediu și lung. Documentele oficiale care au stat la baza ei au fost Acordul European de Asociere, Strategia de la Essen și Strategia de dezvoltare economico-socială a României la orizontul anilor 2002-2005, precum și o serie de studii ale institutelor de cercetare specializate, buletine de informare elaborate de Banca Națională sau documente elaborate de asociațiile profesionale.
Obiectivele cuprinse în cadrul strategiei vizează folosirea cadrului oferit de Acordul European de Asociere și a sistemului de relații structurale în vederea pregătirii integrării în Piața Internă pe baza ameliorării gradului de utilizare a avantajelor comerciale, a adaptării politicilor comerciale și vamale românești la cele comunitare, a apropierii dintre țările membre, a promovării unei politici industriale axate pe dezvoltarea și valorificarea avantajelor competitive, a racordării sistemului național de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică la exigențele dezvoltării societății informaționale europene.
Obiectivele de natură economică sunt completate de cele de natură socială legate de adaptarea sistemului românesc de educație și formarea profesională la criteriile procesului educațional european, promovarea și intensificarea cooperării în domeniul culturii, protecție și ameliorării mediului înconjurător și a calității vieții.
Dincolo de faptul că Strategia de preaderare trece în revistă la modul general principalele canale de dezvoltare a relațiilor economico-sociale dintre România și Uniunea Europeană, ea nu oferă instrumente concrete de realizare a obiectivelor propuse și nici nu stabilește limite de timp pentru aplicarea lor.
O problemă deosebit de importantă care consider că ar fi trebuit să ocupe un loc important în cadrul strategiei o constituie orizontul de timp și modul efectiv de realizare a programului de preaderare: o integrare rapidă, chiar parțială sau sectorială, ar obliga economia românească la a-și accelera procesele transformative spre economia de piață, forțată de cerințele de convergență ale economiei românești cu cea a Uniunii Europene.
Costurile economice dar în special cele sociale ale unui asemenea demers ar fi deosebit de ridicate și ar putea genera creșterea opoziției populației și chiar a unei părți din clasa politică față de însăși ideea de aderare la structurile Uniunii Europene; o reformare rapidă a structurilor economice în numele principiilor aderării la Uniunea Europeană, cu efecte asupra scăderii drastice a gradului de ocupare a forței de muncă și a nivelului de trai, a producției industriale și agricole, a gradului de îndatorare externă, a deprecierii monedei naționale și a cursului de schimb pot genera în mod explicabil refuzul social de participare a Românei la procesul integrativ vest-european.
Mai mult decât atât, o strategie de integrare accelerată a economiei românești în Uniunea Europeană în condițiile în care economia românească nu are gradul de competitivitate cerut de acesta ar conduce la distrugerea rapidă a unor sectoare care, în raporturi economice stabilite cu parteneri nonmembri ai Uniunii ar putea aduce țării venituri considerabile din activitățile comerciale.
Cea de-a doua variantă care ar trebui luată în calcul ar fi fost cea care să răspundă la întrebarea: e nevoie de o integrare completă, adică de utilizarea tuturor instrumentelor și a procedurilor, de adoptarea tuturor politicilor comune în toate domeniile de competență, sau integrarea în Uniunea Europeană se poate rezuma, în ultimă instanță, la crearea zonei de liber schimb stipulată în Acordul European de Asociere, adică a unei forme integrative de grad inferior, a cărei realizare nu presupune costuri economice și sociale la fel de mari cu cele ale unei integrării complexe, cum este cea a Uniunii Europene și Monetare?
Un posibil răspuns este oferit de Carta Albă de Comisia Europeană, care stipulează în mod expres faptul că integrarea țărilor central și est-europene este văzută drept acceptarea acestora ca membri cu drepturi depline atunci când vor îndeplini condițiile cerute de Piața Internă Unică, adică de forma integrativă superioară care cerea adoptarea tuturor măsurilor și politicilor complexe descrise anterior.
În cazul utilizării variantei esențiale, pas cu pas, Baldwin consideră că pot să existe două etape intermediare: o primă în care are loc liberalizarea schimburilor comerciale, urmată de a doua, de acces pe piața unică după eliminarea măsurilor protecționiste și adoptarea principiilor concurenței proprii Pieței Unice.
Aplicarea variantei ar avea drept avantaj, înainte de toate, înregistrarea unor costuri economice și sociale mai mici, comparativ cu varianta integrării complete și rapide, dar poate să apară pericolul ca, din diferitele motive de natură economică, socială sau politică, procesul să se oprească după parcurgerea unei sau unor etape, pierzându-se astfel avantajele ce apar în cazul atingerii unor forme integrative complexe.
În ceea ce ne privește, considerăm că strategia de aderare a României la Uniunea Europeană trebuie să țină cont de realitățile existente în prezent și de modificările de perspectivă care pot afecta fiecare dintre părți.
Pornind de la prevederile Acordului European de Asociere și evaluând rezultatele aplicării lor începând cu 1995, anul intrării în vigoare a Acprdului trebuie urmate, în ordine cronologică, următoarele etape:
Continuarea aplicării măsurilor de integrare negativă în privința mobilității produselor punându-se accentul pe latura restricțiilor de natură nontarifară,
Extinderea măsurilor de integrare negativă la mobilitatea factorilor, acestea ar însemna, înainte de toate, eliminarea barierelor din calea liberei circulații a persoanelor, greu de realizat în condițiile în care atitudinea Uniunii Europene este de menținere a vizelor de intrare, liberalizarea mișcării drepturilor de proprietate asupra pământului, care se va putea realiza numai după ce autoritățile române vor duce la bun sfârșit acțiunea de stabilire a drepturilor inițiale de proprietate în conformitate cu legea fondului funciar, liberalizarea mișcării capitalului prin întărirea rolului și a puterii de tranzacție a diferitelor paliere care compun piața financiară primară și secundară și a creșterii performanțelor sistemului bancar.
Un aspect deosebit de important în cadrul Strategiei îl constituie stabilirea și perfecționarea cadrului instituțional menit a monitoriza punerea în practică prevederilor Acordului European de Asociere și ale Cartei Albe.
Datorită complexității obiectivului propus, sarcinile privind pregătirea integrării în Uniunea Europeană au fost delimitate, pe domenii de competență, între puterea executivă și cea legislativă, după cum urmează:
Comitetul Interministerial pentru Integrarea Europeană, subordonat primului ministru, și format din reprezentanți ai tuturor structurilor centrale cu competențe în acest domeniu;
Departamentul de integrare Europeană, transformat ulterior în Ministerul Integrării, subordonat primului ministru, cu obiectivul coordonării procesului de pregătire a integrării României în Uniunea Europeană;
Compartimentele sectoriale ale administrației centrale și locale ale căror obiective sunt implementarea, monitorizarea, controlul, evaloarea și analiza mersului integrării în cadrul limitelor lor de componență;
Comisia Parlamentului României pentru Integrarea Europeană, care are drept misiune esențială armonizarea legislației românești cu cea europeană și participarea la Comisia parlamentară mixtă România-U.E care asigură contactul cu Parlamentul European;
Mecanismul bilateral de cooperare a României cu U.E este format din Consiliul de Asociere, format la nivelul miniștrilor afacerilor externe; Comitetul Parlamentar Mixt și Comitetul de Asociere divizat în mai multe subcomitete, create pe baza domeniilor de acțiune specifice conținute în Acordul European.
Pentru a răspunde nevoii de informare a opiniei publice cu privire la mersul integrării s-a creat la București Centrul de Informare și Documentare asupra problemelor Uniunii Europene, a Consiliului Europei și a Uniunea Europeană, având drept scop stabilirea unui contract nemijlocit al autorităților române cu instituțiile comunitare.
Bibliografie
1. Auvers Denis, Economia Mondială, Editura Humanitas, București, 1991.
2. Alexandru Negoiță: „Drept administrativ și știința administrației”, Editura Atlas Lex SRL, București, 1993;
3. Alexandru Negoiță: „Considerații cu privire la obiectul științei administrației” , în Analele Universității București
4. Avram, I. – „UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI ADERAREA ROMÂNIEI”, Editura Sylvi, București 2001.
5. Belli, N – Uniunea Europeană: Geneza și instituțiile sale, Editura Centrul de informare și documentare economică al Academiei Române, 1995;
6. Bran, P. – Relații financiare și monetare internaționale, București, Editura Economică, 1997;
7. Dumitrescu, S. – Economia Mondială, București, Editura Atheneum, 1998;
9. Epperson, R. – Noua ordine mondială, București, Editura Alma, 1997;
10. Ioan Alexandru: „Structuri, mecanisme și instituții administrative”, Editura Sylvi, 1996;
11. Jinga, I. – Uniunea Europeană. Realității și perspective, București, Editura Lumina Lex, 1999;
12. Lutaș, M. – Integrarea economică europeană, București, Editura Economică, 1999;
13. Miron, D. – Economia integrării europene, București, Editura ASE, 1998;
14. Parlament European, Comisia instituțională: „Premiere anallyse du Traite dAmsterdam”, document intern, Bruxelles, 25.06.1997;
15. Parlament European, „Chestiuni de lărgire a Uniunii Europene”, fișa tematică nr. 23, Luxemburg;
16. Popescu, A. – Relații de muncă. Practica europeană, București, Editura Tribuna Economică, 1998;
17. Consiliul European: „Concluzii”, Luxemburg, 13.12.1997;
19. Programul României, Programul Național de aderare la Uniunea Europeană, iunie, 2001, volumul I;
20. Guvernul României. Raport asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2000 – iunie 2001;
=== anexa 2 ===
ANEXA 2.
Componența comisiei executive
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aparitia Si Evolutia Uniunii Europene (ID: 131405)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.