Aparitia Si Evolutia Parlamentului European

INTRODUCERE

Ideea unei uniuni între popoarele, națiunile europene, respectiv crearea unui Parlament European a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată și dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împărați, istorici, juriști, politicieni.
La Congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, ,,va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei să-și dea mâna peste oceanul care îi împarte și prin aceasta își vor schimba stăpânul multe produse și va înflori comerțul și industria” își exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez.

În încercarea de a evidenția importanța temei alese vom începe prin a aminti că ideea unei uniunii a Europei este destul de veche și a făcut obiectul reflecției multor specialiști și oameni politici. De aceea, construirea Uniunii Europene trebuie înțeleasă prin prisma a două especte și anume supranaționalitatea și cooperarea.

Uniunea Europeană dispune de un complex sistem de instituții și agenții specializate, unele cu statut autonom ce îndeplinesc funcții extrem de diversificate. Majoritatea acestor instituții sunt coordonate sau răspund în fața Comisiei Europene și alături de multe din instituțiile prevăzute în tratat, sunt organisme rar vizibile pentru publicul larg. Deși primele astfel de structuri au apărut la mijlocul anilor 1970, și în a doua jumătate a anilor 1990 se dezvoltă cu adevărat un sistem de instituții conexe ale Uniunii Europene.

Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a națiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilitățile Uniunii s-au largit, Instituțiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. În primii douăzeci de ani de viață ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniștri decidea, iar Curtea Europeană de Justiție dădea interpretarea legală necesară.

Pe de o parte, ideea statului-națiune devenea oarecum greu de conceput datorită unui conflict ce s-a dovedit a fi cel mai cumplit din toate conflictele europene.
Pe de altă parte, democrația părea victorioasă asupra unor dictaturi care încălcau drepturile omului. Trebuia așadar creată Europa democratică, cu alte cuvinte Europa parlamentar constituită. Partidele aflate la putere, mișcările europene născute încă din perioada interbelică s-au aliat în această privință, inclusiv Charles de Gaulle care în cursul numeroaselor sale conferințe de presă, își exprima năzuința spre o „confederație europeană” și preciza că „instituțiile europene trebuie să ia naștere din voința europenilor, adică dintr-o manifestare democratică, prin vot universal, a cetățenilor Europei”.
Prevăzută încă de la început ca o viitoare instituție europeană, impunerea unei adunări parlamentare internaționale era totuși dificilă, cel puțin la nivelul Marii Europe, ce se întinde din Suedia până în Italia și Marea Britanie până în Elveția. A apărut, așadar, CECO (Comunitatea Europei a Cărbunelui și Oțelului) 1952, apoi CEE (Comunitatea Economică Europeană) și EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) 1957, care comportau o adunare parlamentară cu o comunitate economică simplă redusă inițial la cărbune-oțel și apoi extinsă și la alte sectoare ale economiei. 
Acesta fiind de fapt punctul de plecare al unei adunări care în 1962 încununează titlul de „Parlament European’’. Ea avea să cunoască foarte rapid un destin impunător sporindu-și reprezentativitatea și devenind astfel prima Adunare Parlamentară Internațională din istorie aleasă prin vot direct de către cetățenii. Toate acestea justifică numele de Parlament European, termen ce va fi folosit în toate actele oficiale ale statelor membre.

Parlamentul European se numără printre cele mai importante instituții ale Uniunii Europene și se află în serviciul cetățenilor europeni acordând o atenție deosebită inițiativelor și opiniilor acestora. Împreună cu Consiliul European și Comisia Europeană se ocupă de partea legislativă a Uniunii Europene, fiecare instituție având propriul cuvânt de spus. În condițiile unei globalizări accentuate, a comunicării și transferului de informații ce se realizează din ce în ce mai rapid, această instituție dobândește un statut însemnat în rândul cetățenilor europeni, oferind acestora sprijin și consultanță cu privire la orice activitate a Parlamentului European. De asemenea, având contact direct cu cetățenii promovează în mod direct principiile și valorile Uniunii Europene.

În ceea ce privește alegerea personală a acestei teme, putem spune că spiritual de cercetare dezvoltat pe parcursul celor trei ani de facultate și implicit parcurgerea materiei de drept instituțional european ne-au adus mai aproape de dorința de a aprofunda și dezvolta cunoștințele obținute în domeniu și de asemenea de a înțelege mecanismele juridice de înființare și funcționare a imstituțiilor Uniunii Europene, în speță a Parlamentului European.

În primul rând, am ales și tratat această temă cu real interes, în ideea de a dobândi un plus de cunoaștere în acest domeniu.

În al doilea rând, actualitatea care vizează în primul rând tânăra generație dar nu numai, prin intermediul acestei instituții fiind exprimată vocea cetățenilor. Uniunea Europeană reprezintă un model de viață și de societate unic în felul său, bazat pe egalitate și solidaritate, pe valorile comune ale cetățenilor, în special pe respectarea demnității umane, libertate, democrație și respectul legii, iar Parlamentul European este vocea care, dincolo de frontierele Uniunii Europene, apără aceste drepturi în întreaga lume.

Lucrarea dorește să puncteze apariția și evoluția Parlamentului prin prisma tratatelor institutive și a celor privind Uniunea Europeană, inclusiv prevederile Tratatului de la Lisabona, dar și modul în care acesta își desfășoară activitatea. Astfel în cadrul acestei lucrări regăsim 4 capitole structurate astfel: primul capitol, este unul dedicat istoricului Parlamentului European și trecerea în revistă a celor mai importante schimbări aduse de fiecare tratat în parte, al doilea capitol are în vedere structura Parlamentului vizând componența și mandatul deputaților europeni, al treilea capitol este format din organizarea și funcționarea Parlamentului European, în speță Președintele, Vicepreședinții și Chestorii, Comisiile parlamentare, Grupurile politice, Biroul și Sediul, iar ultimul capitol este cel care relevă competențele și funcțiile Parlamentului European.

Așadar având în vedere că, subiectul tratat, și anume Parlamentul European este un important actor în contextul european, prin lucrarea de față se va prezenta, explica și preciza o serie de informații cu privire la rolul și impactul acestuia.

Capitolul 1

Apariția si evoluția Parlamentului European

Uniunea Europeană este o organizație unică în lume, deosebită de oricare altă formă de organizare a unei comunități. De câteva decenii se discută pe marginea acestui subiect, teoreticienii în domeniu încercând să catalogheze sub o formă sau alta acest model unic, alăturându-l altor forme politice existente. În zilele noastre, oamenii de știință, oamenii politici sau din domeniul relațiilor externe definesc Uniunea drept o structură ,,supra națională’’ bazată pe alăturarea forțelor tuturor statelor membre. Putem constata totuși că Uniunea Europeană nu este un super-stat care dorește să substituie statelor membre, nici o organizație internațională precum Națiunile Unite. Mai degrabă, aceasta reprezintă o comunitate ce conține un număr semnificativ de state ( 28 – Luxemburg, Olanda, Austria, Irlanda, Suedia, Danemarca, Belgia, Germania, Regatul Unit, Finlanda, Franța, Spania, Italia, Cipru, Grecia, Slovenia, Cehia, Malta, Portugalia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Estonia, Lituania, Letonia, Bulgaria, Romania, Croația) cu o populație de aproximativ 500 milioane locuitori si cu un scop esențial de a menține pacea într-un continent ce a fost de-a lungul istoriei măcinat de conflicte și totodată de a dezvolta prosperitatea cetățenilor săi.

Uniunea Europeană își are originile în tratatele fondatoare referitoare la cele 3 comunități europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. La baza apariției acestora stă declarația din data de 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman , care a prezentat un plan bine fondat împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței după război. ,,Declarația Schuman’’ a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de către 6 state (Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Franța, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului, prima organizație europeană de tip federal, independentă de guvernul statelor membre care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.

Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunări care în 1962, avea să încununeze cu titlu impunător de ,,Parlament European’’. Ea avea să cunoască însă, foarte rapid un destin prodigios. Pe de o parte avea sa-și sporească reprezentativitatea până la a fi desemnată prin vot universal, devenind astfel prima Adunare parlamentară internațională din istorie aleasă prin vot direct de cetățeni aparținând unor națiuni vechi și mândre. Pe de altă parte, înainte chiar de alegerea sa directă, aceasta adunare va întreprinde o cucerire lentă, dar sistematică de puteri, care a apropiat-o din ce in ce mai mult de un organism parlamentar clasic.

Toate acestea justifică numele de Parlament European, termen ce va fi, de altminteri, folosit de acum înainte de actele oficiale ale tuturor statelor membre.

Din 1952 până în 1979, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele naționale. În iunie 1979 această desemnare a fost incredințată votului universal. Însăși noutatea pe care o reprezintă o adunare parlamentară internațională, precum și noutatea, încă mai mare pe care o reprezintă alegerea prin vot universal a unei asemenea adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme îndelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte, că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul universal.

Tratatul de la Paris

Tratatul de la Paris a fost semnat la data de 18 aprilie 1951 și a intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952.

La 18 aprilie 1951, la Paris, 6 state europene (Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda) au semnat Tratatul instituind prima Comunitate Europeană, si anume CECO, Tratatul intrând în vigoare la 23 iulie 1952 și încetând să mai producă efecte la 23 iulie 2002. CECO a fost rezultatul inițiativei luate în mai 1950 de către Robert Schuman, Ministrul de externe al Franței, dată la care a propus administrarea în comun a resurselor de cărbune și oțel din Franța și Germania, dar și din alte țări vest europene care și-au manifestat dorința de a fi membre ale acestei grupări.

Esența Tratatului de la Paris a fost combinația conceptului de pragmatism cu cel de idealism, Jean Monnet considera că nu se poate construi o Europă dintr-o dată sau ca întreg, ci va fi construită ca urmare a unor realizări concrete menite să creeze o strânsă legătură de solidaritate. În opinia lui Monnet, instituțiile au fost într-adevăr cheia succesului integrării.

Originea Parlamentului European este gasită în Tratatul de la Paris din 1951, ce a dus la constituirea Comunitații Europene a Cărbunelui si Oțelului cunoscută sub denumirea prescurtată de CECO. El prevedea printre instituțiile noi apărute și o ‚‚Adunare comună’’ compusă din ‚‚ reprezentanții popoarelor statelor reunite în Comunitate’’ având un rol de Adunare consultativă. Modelul care fusese folosit pentru a i se creiona caracteristicile a fost Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Astfel, Adunarea a fost o materializare a obiectivelor federaliste, fiind puțin necesară in cadrul CECO, dar justificându-se ca ‚‚prim pas spre federatia Europeană’’.

Adunarea va înainta propuneri suspuse alegerilor prin sufragiu universal în deplină concordanță cu procedura uniformă din toate statele membre. Totuși, Consiliul rămâne organul desemnat să facă previziuni în conformitate cu cerințele constituționale ale statelor membre care vizează implementarea alegerilor directe. Atribuțiile Adunării sunt strict consultative, iar din această cauză, negocierile privind Adunarea s-au centrat pe structura acesteia și mai puțin pe prerogativele sale.

Adunarea Comună nu a fost nici direct aleasă, nici capabilă să influențeze autoritatea legislației, aceste sarcini revenind Consiliului. Faptul că Parlamentul European a evoluat spre o structură cu mult mai practică se datorează nu numai membrilor și aspirațiilor acestora, ci și rivalității dintre organizațiile care au fost instituționalizate odată cu formarea CE.

Tratatele de la Roma

Tratatele de la Roma au fost semnate la 25 martie 1957 și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Ca urmare a Conferinței de la Messina (Italia) din 1-3 iulie 1953, a miniștrilor de externe, reprezentanții celor 6 state membre CECA au hotărât extinderea sistemului realizat în cadrul CECA și la alte domenii economice, în vederea realizării unei piețe comune generale, armonizarea politicilor sociale și organizarea unei piețe nucleare comune. În acest sens, la 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate două tratate, instituind pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană și, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda.

Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană

În perspectiva creării fundamentelor ,,unei Uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene’’, Tratatul prevedea libera circulație a mărfurilor si protecția față de exteriorul Comunității prin tarife vamale comune, libera circulație a persoanelor si capitalurilor, protecția liberei concurențe. Potrivit Tratatului, CEE se sprijină, pe de o parte, pe o piață și, pe de altă parte, pe apropierea progresivă a politicilor economice.

Tratatul nu conține o definiție pentru piața comună, precizarea este facută de către Curtea de Justiție, care o definește ca fiind un spațiu economic unificat, lipsit de obstacole.

Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice urmărește formarea și dezvoltarea unei industrii nucleare europene. Pentru atingerea acestor obiective era necesar să se realizeze următoarele: dezvoltarea cercetării și difuzarea cunoștințelor tehnice, asumarea unei funcții de reglementare a aprovizionării statelor cu combustibili nucleari și minereuri, înființarea unei piețe nucleare.

Art. 52 al Tratatului prevede faptul că ‚‚Euratom dispune de un drept de opțiune asupra mineralelor, a materiilor brute și a materialelor fuzionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum și de posibilitatea de a exercita un control de securitate asupra destinației finale a produselor, astfel încât acestea să nu fie folosite în scopuri militare. În acest scop, orice întreprindere care manipulează materiale nucleare este obligată să prezinte Comisiei informații asupra activității desfășurate, cu excepția materialelor destinate nevoilor de apărare’’ .

O dată cu intrarea în vigoare a celor două tratate de la Roma, competențele și puterile Adunării Comune precum și ale celor două Adunării ale CEE și CEEA au fost încredințate unei Adunări unice, a cărei primă sesiune a avut loc la 19-21 martie 1958. Cu acest prilej, instituția a luat denumirea de Adunare Parlamentară Europeană, schimbată, la rândul ei patru ani mai târziu în Parlamentul European, denumire acceptată în unanimitate de toate instituțiile comunitare și reintrată și în Actul Unic European în titlul II și III. Adunarea comună CECO a devenit competentă și pentru EURATOM și CEE, dar și lărgită de la 78 la 142 de membri și transformată în Adunarea Parlamentară Europeană și mai apoi în Parlamentul European, pentru toate cele trei Comunități. Membri săi sunt delegati de Parlamentele naționale, în funcție de marimea demografică a fiecărui stat membru.

Tratatul de la Bruxelles

Tratatul de la Bruxelles a fost semnat la data de 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1967.

În anul 1958, generalul Charles de Gaulle a relansat ideea unei Uniunii politice, iar la 2 noiembrie 1961, o comisie prezidată de Cristian Fouchet a întocmit un prim proiect (Planul Fouchet I), respins, și mai apoi un al doilea proiect, la 18 ianuarie 1962, de asemenea respins de ,,Cei 6’’(Planul Fouchet II).

Cunoscut și ca Tratatul de Fuziune, în cadrul acestuia s-a instituit crearea unei Comisii Unice. Prin semnarea Tratatului, statele membre ale Comunităților Europene doreau să realizeze o fuziune a normelor cuprinse în cele trei Tratate institutive, într-un singur Tratat. Necesiatatea unei astfel de fuziuni era justificată prin aceea că, o singură Comunitate, în loc de trei, ar fi avut, în plan politic, o mai mare autoritate și prestigiu.

Astfel prin intrarea în vigoare în 1967 a Tratatului de Fuziune de la Bruxelles, unirea Înaltei Autorități cu cele două comisii ale Comunităților Economice Europene și Comunității Energiei Atomice, a condus la apariția Comisiei Comunităților Europene. În cazul Comisiei, fuziunea a fost puțin mai dificilă de realizat întrucât existau infrastructuri administrative diferite și independente față de cele ale Consiliului. Tratatul precizează că reuniunea de drept a Adunarii Parlamentare trebuie să fie și aceea a prezentării raportului general de către Comisie.

Însă, la final, Tratatul de la Bruxelles nu a realizat decat fuziunea instituțională, fuziune care, între altele, a condus la realizarea unui buget unic al Comunitaților. În același timp, s-a creat o administrație comunitară unică, stabilindu-se un statut unic al funcției publice comunitare și unificându-se sistemele de imunități și privilegii ale funcționarilor comunitari. Unificarea realizată prin Tratatul de la Bruxelles a avut loc numai la nivel instituțional, cele trei Comunitații rămânând distincte, fiecare din cele trei tratate constitutive continuând să producă efecte juridice în mod independent.

Instituțiile comune, nou înființate, Comisia și Consiliul de Miniștri, duc la îndeplinire sarcinile prevazute în toate cele trei tratate institutive. Tratatul de Fuziune stipulează independența Comisiei față de guvernele statelor membre dar stabilește răspunderea politică a acesteia față de Parlamentul European, care poate adopta o moțiune de cenzură împotriva ei.

Actul Unic European

Actul Unic European a fost semnat la data de 28 februarie 1986 și a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.

Prin Actul Unic European putem considera că s-au inițiat acțiunile necesare ce au dat naștere modelului actual de Uniune, evoluând treptat până in zilele noastre. Statele membre au acceptat schimbarea adusă de acesta, prin care se stabileste o piață unică și se formalizează cooperarea politică europeană.

Actul Unic European a introdus două noi proceduri de adoptare a actelor comunitare. Procedura de cooperare, aplicată inițial doar unui număr de zece articole din tratat, adaugă o nouă lectură la procedura tradițională de consultare, deoarece pretindea ca propunerea consiliului să fie supusă din nou spre aprobare Parlamentului, care avea la dispoziție zece luni pentru a o aproba, respinge sau solicita modificări. Procedura avizului conform conferea Parlamentului drepturi egale cu cele ale Consiliului prin faptul că era nevoie de aprobarea Parlamentului pentru ratificarea tratatelor de aderare și a acordurilor de asociere.

Actul a fost semnat, inițial de nouă state (Franța, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord , Islanda, Portugalia și Spania) membre ale Comunitaților Europene, la Luxemburg, la data de 17 februarie 1986, pentru ca, la Haga, la 28 februarie 1986, de celelalte trei state (Italia, Danemarca și Grecia) membre ale Comunitaților.

Această primă reformă a Tratatelor constitutive, a avut loc dupa aproape 30 de ani și urma să pună in mișcare piața internă dar și să producă unele reforme timide ale modelului de Uniune. Preambulul Actului Unic European se referă la ‚,transformarea relațiilor statelor membre într-o Uniune Europeană’’. ,,La 1 ianuarie 1995, Comunitățile celor 370 milioane de lociutori devin cea mai mare piață unificată din lume’’.

Perspectivele deschise de Actul Unic European, ale cărui insuficiențe aveau să fie denunțate, în special, de către Parlamentul European, care sublinia persistența deficitului democratic, conduc, în mod rapid, la trecerea într-o nouă etapă în evoluția construcției europene. Meritul Actului Unic European rezidă din faptul că, pentru prima oară într-un tratat internațional ratificat, este menționată Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.

Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană

Tratatul de la Maastricht a fost semnat la data de 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993.

La trei ani și jumătate după intrarea în vigoare, la 1 iulie 1987, a Actului Unic European, procesul evolutiv al construcției comunitare a fost relansat, prin adoptarea de noi instrumente juridice, care s-au concretizat în elaborarea Tratatului privind Uniunea Europeană semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht, cunoscut și sub numele de Tratatul de la Maastricht. Tratatul privind Uniunea Europeană a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul de la Maastricht reprezintă din punct de vedere istoric încheierea procesului de integrare economică început la Paris prin semnarea Tratatului CECO și totodată întoarcerea la încercarea de integrare politică eșuată prin respingerea de către Adunarea Națională a Franței, a Comunităților Europene a Apărării. În același timp, Tratatul reprezintă și un punct de plecare și de dezbatere pentru revizuirea unor articole și dispoziții care au nevoie a fi aduse la zi, abrogate sau îmbunătățite, ca urmare a schimbărilor geopolitice internaționale intervenite.

Tratatul de la Maastricht este format din VII Titluri, 17 protocoale și 33 de declarații. Titul I este format din ,,dispoziții comune’’ referitoare la cei 3 piloni ai Uniunii: pilonul comunitar; politica externă și de securitate comună; cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne. Titlurile II, III, IV sunt cele care modifică Tratatul instituind Comunitatea Europeană , Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Titlul V ,,consacrat politicii externe și de securitate comună’’ , a înlocuit dispozițiile Actului Unic European privind cooperarea politică europeană. Titlul VI conține prevederi referitoare la ,,cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne’’, iar Titlul VII este format din ,,dispoziții finale’’.

Parlamentului European i-au fost sporite competențele, deja lărgite prin dispozițiile Actului Unic. El va trebui să fie consultat de guverne înainte de desemnarea președintelui Comisiei, poate aproba sau refuza prin vot învestitura Comisiei și printr-un vot de cenzură o poate sili să demisioneze. În acest fel, Parlamentul și-a dezvoltat puterea de control asupra Comisiei. Prin dreptul de ,,codecizie’’ puterea Parlamentului s-a extins și mai mult, după cum s-a extins și puterea sa de control bugetar, de asemenea, a căpătat dreptul de a institui comisii de anchetă .

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de Amsterdam a fost semnat la data de 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare

la data de 1 mai 1999.

La 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam, Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și Tratatele instituind Comunitățile Europene. Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este, într-o oarecare măsură transformată, în sensul că sunt definite noi obiective, rolul cetățeanului este sporit, iar caracterul democratic al instituțiilor este consolidat.

Necesitatea adoptării acestui tratat rezidă din faptul că, deși el urmează altor două mari modificări privind competențele și instituțiile Uniunii, din anul 1986 (Actul Unic European) și din anul 1992 (Tratatul de la Maastricht), trebuia, încă oferite soluții numeroaselor probleme care au rămas, încă nerezolvate. Tratatul de la Maastricht a îmbunătățit funcționarea instituțiilor și a consolidat puterile de co-decizie legislativă și de control ale Parlamentului European, iar Tratatul de la Amsterdam aduce modificări actului privind alegerea reprezentanților Parlamentului European.

Deși așteptările vis-a-vis de acest tratat au fost mult mai mari, dacă ne referim la schimbările importante, ele pot fi sintetizate astfel:

a avut loc o renumerotare a articolelor tratatului;

au fost elaborate norme privitoare la interzicerea discriminării;

i s-a acordat Parlamentului European o putere de codecizie mai mare;

numărul membrilor PE a ajuns la 700 de membrii iar al Comisiei 20, în procesul pregatirii pentru largire;

alte modificări instituționale în scopul pregătirii pentru lărgire.

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa a fost semnat la data de 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2003.

Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluția construcției europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia. Perspectiva aderării unor noi state a generat, în mod implicit, necesitatea apariției unor schimbări, în sensul perfecționării și adaptării instituțiilor comunitare la noile realități. Potrivit noului art. 189, alin. 2, numărul maxim al deputaților europeni va ajunge la 732, chiar dacă Tratatul de la Amsterdam stabilise un număr de 700. O nouă repartiție a locurilor în Parlament a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, pentru un total de 535 deputați, cărora li s-au adăugat, pentru legislatura 2004-2009, numărul reprezentanților noilor state membre, astfel încât numărul total este de 732. În tratat a fost de asemenea, introdus un nou titlu privind colaborarea pentru dezvoltare in domeniile economic, financiar și tehnic. Competența Comunitații Europene de a încheia tratate în domeniul politicii comerciale comune a fost extinsă și asupra domeniului serviciilor și asupra unor aspecte economice ale proprietații intelectuale.

După o scurtă analiză a numărului de locuri rezervate statelor post-extindere, se poate observa că, excepție facând Luxemburgul, Germania este singurul stat care își menține numărul de deputați într-o Uniune cu 27 de membri. Franța, Regatul Unit și Italia, în special, pierd fiecare câte 15 deputați. Pe de altă parte, Belgia și Portugalia se văd gratificate cu câte 22 de locuri fiecare, în timp ce Ungaria sau Republica Cehă, având o populație mai numeroasă, nu obțin decât 20 de locuri fiecare. Luând în considerare aceste aspecte, se pare că proporționalitatea între populația fiecărui stat membru și numărul de locuri repartizate s-a făcut după ce a fost acordat un anumit procent din totalul locurilor fiecărui stat (Parlamentul propusese ca un minim de 4 reprezentanți să fie atribuit fiecărui stat). Organizarea partidelor politice la nivel european, care anterior Tratatului de la Nisa, nu-și găsesc decât consacrată existența lor în Tratatul CE, este încurajată datorită unei baze juridice noi care va permite Consiliului să stabilească, potrivit procedurii de codecizie, statutul acestor partide.

Trataul de la Lisabona

Tratatul de Lisabona a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.

Anii 2005-2006 s-au scurs fără a se ajunge la o rezolvare în ceea ce privește problema Constituției Europene. Abia în a doua parte a anului 2007 s-a ajuns la o soluție de compromis pe care, factorii de decizie comunitari au sperat-o viabilă. Ea s-a concretizat în apariția unui nou act comunitar, denumit Tratatul de reformă sau Tratatul de la Lisabona, după locul în care a fost semnat oficial de șefii de state și de guverne pe 13 decembrie 2007.

Noul document spera că va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ratificarea sa de către toți cei 27 de membri ai Uniunii, însă dat fiind faptul că a apărut o nouă opoziție din partea populației irlandeze, exprimată în respingerea sa printr-un prim referendum, a trebuit să se aștepte sfârșitul anului 2009 și un al doilea referendum irlandez pentru ca acesta să intre în vigoare, lucru care s-a întâmplat pe 1 decembrie 2009.

Într-o structură complexă, care cuprinde un preambul, 7 articole, 2 serii de protocoale, o anexă, Actul final și 65 de declarații cu privire la dispozițiile Tratatelor, Tratatul de la Lisabona aduce mai multe elemente de noutate, între care le enunțăm pe cele care fac trimiterea la personalitatea juridică a Uniunii Europene și competențele acesteia, dar nu numai.

Tratatul de la Lisabona modifică tratatele privind Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană, dar și Tratatul de instituire a Comunități Europene a Energiei Atomice. De asemenea, asigură cadrul general pentru ca cetățenii europeni să ,,aibă un cuvânt de spus în domeniul afacerilor europene și pentru ca drepturile lor fundamentale să fie consacrate într-o Cartă. Uniunea Europeană va fi mai bine pregatită să răspundă așteptărilor în domeniul energiei, schimbărilor climatice, criminalității transfrontaliere și imigrației.

Printre modificările intervenite odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona enunțăm următoarele:

,,Parlamentul European și parlamentele naționale vor avea o contribuție mult mai mare la procesul decizional al Uniunii Europene‚ iar cetățenii vor avea dreptul să fie informați cu privire la deciziile adoptate de miniștri la nivelul UE;

valorile si obiectivele Uniunii Europene vor fi stabilite mai clar ca niciodată. De asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale va beneficia de același statut juridic ca și tratatele;

înființarea unor posturi noi în vederea unei mai mari coerențe a diferitelor sectoare ale politicii sale externe, cum ar fi diplomația, securitatea, comerțul și ajutorul umanitar’’;

obținerea de către Uniunea Europeană a posibilității de a pune în aplicare mai bine politicile sale destinate să asigure creșterea economică și competivitatea, să amelioreze condițiile sociale și de muncă, să întărească securitatea personală și colectivă, să promoveze un mediu mai curat și condiții de sănătate mai bune, să dezvolte coeziunea și solidaritatea între statele membre, precum și progresul științific și tehnologic și, nu în ultimul rând, să-și îmbunatățească capacitatea de a acționa pe plan extern

Prin Tratat sunt acordate Parlamentului competențe sporite la nivel legislativ, bugetar și în materie de acorduri internaționale. Concret Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în aceeași măsură ca și Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat. La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine stabilită a cadrului financiar multiplu pentru care, în viitor, va fi necesară aprobarea Parlamentului.

Pe de altă parte Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul și Consiliul vor stabili împreună toate cheltuielile, fiind eliminată distincția care se face, în prezent între așa numitele cheltuieli obligatorii și cheltuielile neobligatorii. De asemenea, Tratatul modifică și structura Parlamentului: numărul deputaților nu va depăși 751, iar repartizarea locurilor pe state membre se va face după pricipiul proporționalității degresive. Fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minimum 6 deputați și maximum 96. Parlamentul European va trebui să-și dea avizul conform asupra tuturor acordurilor internaționale referitoare la aspecte care țin de procedura legislativă ordinară.

Capitolul 2

Componența Parlamentului European

2.1 Alegerea parlamentarilor europeni

Parlamentul European este compus din reprezentanți ai popoarelor statelor membre. Conform articolului 1 din Regulamentul Parlamentului European, denumirea acestora este ,,Deputați în Parlamentul European’’ în română. În limbajul uzual s-au încetățenit în țara noastra și denumirile se ,,eurodeputați’’ sau ,,parlamentari europeni’’. În ceea ce privește modul de accedere la funcția de parlamentar european, s-a înregistrat o evoluție importantă față de începuturi. Astfel, s-a pornit în varianta clasică pentru forurile organizațiilor internaționale, aceea de a folosi metoda desemnării de parlamentele naționale din cadrul membrilor acestora, și s-a ajuns l-a sfârșitul anilor ’70 la soluția alegerilor directe de către populația țărilor membre a reprezentanților săi.

Sub aspectul componenței deducem că încă din anul 1951, autorii tratatelor (art. 21 al Tratatului CECO și art. 138 al Tratatului CEE) au susținut clar principiul conform căruia, membrii Adunării să fie aleși cu prin sufragiu universal direct în toate statele membre. S-a avut în vedere ca Adunarea să fie formată din delegați desemnați de Parlamentele Naționale, după procedura stabilită de fiecare stat membru. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE și EURATOM. Articolul 21 din Tratatul CECO a fost armonizat prin articolul 2 al Convenției din anul 1957 cu privire la instituțiile comunitare. Aceste texte, identice în cele trei Tratate, prevăd posibilitatea elaborării de proiecte de către Adunare, în vederea alegerii membrilor Parlamentului European prin sufragiu universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.

Parlamentul a înaintat pentru prima dată o propunere în domeniul schimbării modalității de selectare a membrilor săi la 17 mai 1961 (raportul Dehousse), iar în 1963 și în 1969 au fost adoptate rezoluțiile ulterioare, dar fară rezultat. Statele membre nu au fost în măsură să adopte o procedură electorală uniformă. Actul din 1976, vizând alegerea reprezentanților în Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim-plan numai câteva reguli minimale comune și anume:

nimeni nu poate vota decât o singură dată;

vârsta minimă pentru vot este de 18 ani;

alegerea să se desfășoare în cursul unei perioade care începe joi dimineața și se termină în duminica următoare, prima perioadă fiind determinată de Consiliu, care statuează cu unanimitate, după consultarea Parlamentului European;

deschiderea urnelor se poate face numai după închiderea scurtinului în toate statele membre.

Un nou moment important în modul de alegere a deputaților europeni l-a constituit Tratatul de la Maastricht. Acesta aducea pe scena dreptului primar European noțiunea de cetățenie europeană și drepturile legate de aceasta. Printre ele și acela că pe lângă dreptul de a candida, orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul de a vota în țara de reședință.

Normele privind eligibilitatea candidaților au cunoscut și ele modificări. Inițial, candidații trebuiau să fie cetățeni ai statului membru în care doreau să își depună candidatura, iar în cazul altor state membre era necesar să aibă domiciliul pe teritoriul acelui stat, dar ulterior acest lucru sa redresat. Normele privind eligibilitatea diferă încă în multe privințe. De exmplu, vârsta minimă este de 18 ani în Danemarca, Finlanda, Germania, Ungaria, Malta, Olanda, Portugalia, România, Slovenia, Spania și Suedia; de 19 ani în Austria; 21 de ani în Belgia, Republica Cehă, Estonia, Irlanda, Letonia, Lituania, Luxemburg, Polonia, Slovacia și Regatul Unit al Marii Britanii; 23 de ani în Franța și 25 în Cipru, Grecia și Italia. În anumite țări candidații trebuiau să fie nominalizați de către partidele politice, în timp ce în alte țări sunt acceptați și candidații independenți, în unele state este nevoie de depunerea candidaturii, în timp ce în alte state de liste de semnături.

Membrii Parlamentului European sunt aleși pentru un mandat de 5 ani. Acesta poate înceta înainte de termen, prin demisie, deces sau demitere. În situația în care un deputat este numit sau ales într-un alt post în țara sa, intervenind astfel, incompatibilitatea, locul său în Parlamentul European devine vacant, iar deputatul va fi înlocuit conform regulilor electorale naționale. Mandatul unui membru al Parlamentului European este incompatibil cu cel de: membru al guvernului unui stat membru, membru al Comisiei, judecător, avocat general sau grefier al Curții de Justiție a Uniunii Europene sau al Tribunalului, membru al Consiliului Director al Băncii Centrale Europene ori al Curții de Conturi a Uniunii Europene, Ombudsman, membru al Comitetului Economic și Social sau al Comitetului Regiunilor, ,,membru al Consiliului Director, al Comitetului Administrativ sau angajat al Băncii Europene de Investiții, funcționar sau agent în exercițiu într-o instituție a Comunităților Europene sau într-un organism specializat asociat acestora sau Bancii Centrale Europene’’.

Odată cu legislatura din 2004-2009, mandatul de membru al Parlamentului European este incompatibil cu mandatul de membru al parlamentului național. Fiecare membru al Parlamentului European are obligația, potrivit Regulamentului de procedură, după ce alegerea sa a fost notificată Parlamentului, să declare, în scris, înainte de a participa la lucrarile parlamentare, că nu deține nici o funcție incompatibilă cu cea de membru al Parlamentului European. Dacă ulterior, se constată și se stabilește că un membru al Parlamentului exercită o funcție incompatibilă cu cea de reprezentant în Parlamentul European, acesta pe baza informațiilor furnizate de Președintele său, stabilește că locul este vacant. Membrii Parlamentului European pot fi demiși, în cazul în care sunt condamnați la închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni. ,,Demiterea depinde de regulile electorale naționale, și nu de Parlamentul European. Boala nu poate determina demiterea unui membru al Parlamentului European’’.

Un alt act comunitar important cu privire la modul de alegere al eurodeputaților este Directiva 93/109/CE a Consiliului din 6 decembrie 1993. Ea se deschide cu definirea unor termeni, după cum urmează:

-,,alegeri pentru Parlamentul European’’- înseamnă alegerile prin vot universal direct ale reprezentanților în Parlamentul European, în conformitate cu Actul din 20 septembrie 1976;

– ,,teritoriu electoral’’- înseamnă teritoriul unui stat membru în care , în conformitate cu actul citat anterior și, în acest cadru, cu legea electorală din acest stat membru, reprezentanții în Parlamentul European sunt aleși de către populația acestui stat membru;

-,,stat membru de reședință’’- înseamnă statul membru în care cetățeanul Uniunii are reședința fără a avea cetățenia acestuia;

-,, stat membru de origine’’- înseamnă statul membru în care cetățeanul Uniunii este resortisant;

-,, alegătorul comunitar’’- este orice cetățean al Uniunii care are dreptul de a alege pentru Parlamentul European în statul membru de reședință;

-,,persoana eligibilă comunitar’’- este orice cetățean al Uniunii care are dreptul de a fi ales în Parlamentul European în statul membru de reședință;

-,,listă electorală’’- este registrul oficial al tuturor alegătorilor cu drept de a alege într-o anumită circumscripție sau colectivitate locală, întocmit și actualizat de către autoritatea competentă în conformitate cu dreptul electoral al statului membru de reședință sau registrul de evidență a populației, dacă aceasta face referire la calitatea de alegător;

-,,zi de referință’’- este ziua sau zilele în care cetățenii Uniunii trebuie să îndeplinească, în conformitate cu dreptul statului membru de reședință, condițiile impuse pentru a fi alegător sau persoană eligibilă în acest stat;

-,,declarație oficială’’- este actul emis de persoana în cauză și a cărei inexactitate este pasabilă de sancțiuni, în conformitate cu dreptul intern aplicabil.

În continuare, arată că orice persoană care în ziua de referință este cetățean al Uniunii și care, fără a avea cetățenia statului membru de reședință, îndeplinește condițiile de care depinde dreptul de a alege și de a fi ales al resortisanților săi, în conformitate cu legislația statului membru respectiv, are dreptul de a alege și de a fi ales în statul membru de reședință în timpul alegerilor pentru Parlamentul European, dacă nu este deposedată de aceste drepturi în temeiul articolului 6 sau 7 din Directivă.

În cazul în care resortisanții statului membru de reședință pentru a fi aleși, trebuie să fi dobândit cetățenia cu o perioadă de timp minimă înainte, se consideră că cetățenii Uniunii au îndeplinit această condiție , dacă au obținut cetățenia unui stat membru cu aceiași perioadă de timp înainte. Alegătorul comunitar își exercită dreptul de a alege fie în statul membru de reședință, fie în statul membru de origine. Nimeni nu poate vota mai mult de o dată în timpul acelorași alegeri, și nimeni nu poate fi candidat în mai mult de un stat membru, în timpul acelorași alegeri.

Orice cetățean al Uniunii care are reședința într-un stat membru, fără a avea cetățenia acestuia și care, prin efectul unei hotărâri judecătorești individuale în materie civilă sau penală, este decăzut din dreptul de a fi ales fie în temeiul dreptului statului membru, fie al dreptului statului membru de origine, este exclus de la exercitarea acestui drept în statul

membru de reședință în cazul alegerilor pentru Parlamentul European.

Statul membru de reședință se poate asigura că cetățeanul Uniunii Europene care și-a manifestat voința de a-și exercita dreptul de a alege pe teritoriul său nu este decăzut din acest drept prin efectul unei hotărâri judecătorești individuale în materie civilă sau penală în statul membru de origine.

Statul membru de reședință poate notifica declarația statului membru de origine. În același scop, informațiile utile și în mod normal disponibile din partea statului de origine se transmit în formele și la termenele corespunzătoare; aceste informații nu pot conține decât indicațiile strict necesare pentru aplicarea legislației comunitare cu privire la alegerile europene și nu pot fi utilizate decât în acest scop, în cazul în care informațiile transmise infirmă conținutul declarației, statul membru de reședință ia măsurile necesare pentru a implica persoana în cauză să voteze.

Alegătorul comunitar își exercită dreptul de a alege în statul membru de reședință dacă și-a manifestat voința în acest sens.

Pentru a fi înscris pe lista electorală, alegătorul comunitar are obligația de a aduce aceleași dovezi ca și un alegător resortisant. Însă el are și obligația de a da o declarație oficială care să precizeze:

cetățenia și adresa pe teritoriul electoral al statului membru de reședință;

după caz, în ce colectivitate locală sau circumscripție din statul membru de origine a fost înscris ultima dată pe lista electorală;

și că nu își va exercita dreptul da a alege decât în statul membru de reședință.

De asemenea, statul membru de reședință poate impune alegătorului comunitar:

să precizeze în declarația menționată mai sus că nu este decăzut din dreptul de a alege în statul membru de origine ;

să prezinte un document de identitate valabil ;

și să precizeze data de la care este rezident în acest stat sau într-un alt stat membru.

Alegătorii comunitari care au fost înscriși pe lista electorală rămân înscriși pe această listă în aceleași condiții ca și alegătorii resortisanți, până când solicită să fie radiați, sau până când sunt radiați din oficiu, pentru că nu mai întrunesc condițiile necesare pentru exercitarea dreptului de a alege.

O evoluție importantă s-a petrecut în cazul dublei posturi, cea de parlamentar european și cea de parlamentar național. Dacă la început cele două erau legate, Decizia Consiliului din 1979 afirma doar că cele două funcții nu sunt incompatibile. Totuși, unele dintre țările membre au creat o incompatibilitate între cele două posturi, chiar și unele partide naționale au prevăzut același lucru în regulamentele lor interne.

Problema a fost soluționată în cele din urma în 2002 prin Decizia Consiliului care prevedea, că ,,începând cu alegerile din 2004 pentru Parlamentul European, poziția de parlamentar european să fie incompatibilă cu cea de membru al parlamentului național’’. Au fost acordate două derogări limitate Marii Britanii (membrilor parlamentului britanic care ocupaseră poziția de parlamentar european în perioada 1999-2004, și care, dacă erau realeși în 2004, își puteau păstra dublul mandat până în 2009) și Irlandei (membrii Parlamentului Irlandez aleși în Parlamentul European în urma unui scurtin ulterior își puteau păstra dublul mandat până la următoarele alegeri pentru Parlamentul Irlandez).

Despărțirea dintre mandatul național și cel european a dus la unele critici privind înstrăinarea Parlamentului European de parlamentele naționale și scăderea, pe cale de consecință, a autorității sale politice. Această acuză a adus-o de curând și o figură importantă a politicii europene, ministrul de externe finlandez Erkki Tuomioja.

Tuomioja a acuzat Parlamentul European că este iresponsabil și de aceea ar trebui să

se revină la alegerea sa de către parlamentele naționale. Ministrul a dat vina pentru lipsa responsabilitații și pe faptul că la Parlamentul European nu există combinația opziție/guvern de la nivelul adunărilor naționale.

Membrii din România ai Parlamentului European sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Aceștia se aleg pe baza de scurtin de listă, potrivit principiului reprezentării proporționale și pe bază de candidaturi independente. Pentru alegerea lor, teritoriul României se constitue într-o singură circumscripție electorală.

Cetățenii români care fac parte din următoarele categorii: judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici, inclusiv cei cu statut special, stabilite prin lege organică, nu pot fi aleși ca membri din România în Parlamentul European. Fără a aduce atingere incompatibilităților prevăzute de Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, cu modificările ulterioare, calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu calitatea de deputat sau senator în Parlamentul României, de membru al Guvernului României, cu funcțiile prevăzute la art. 81 și 82 din Carta I, Titlul IV, Capitolul III, Secțiunea a 2-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, sau cu funcții echivalente din statele membre ale Uniunii Europene.

În termen de 30 zile de la data validării rezultatului alegerilor pentru Parlamentul European, persoanele aflate în situația de incompatibilitate trebuie să opteze între mandatul de parlamentar european și funcția care generează incompatibilitatea demisionând din una dintre aceste funcții.

Pentru a-și exercita dreptul de a fi ales ca membru din România în Parlamentul European pe listele unui partid politic, ale unei organizații a cetățenilor aparținând minorităților naționale , unei alianțe politice, alianțe electorale, ori ca independent, o persoană eligibilă comunitar este obligată ca, pe lângă actele necesare candidaților care sunt cetățeni români, să prezinte Biroului Electoral Central documente valabile care să ateste identitatea precum și o declarație oficială pe proprie răspundere, care trebuie să cuprindă următoarele precizări:

cetățenia și adresa la care solicitantul locuiește pe teritoriul României;

localitatea sau circumscripția electorală, după caz, în statul membru de origine, pe ale cărei liste electorale este înscris;

mențiunea că nu candidează pentru obținerea unui mandat de parlamentar european;

în alt stat membru al Uniunii Europene.

La întemeierea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1952, adunarea reprezentanților parlamentelor naționale ale celor șase state fondatoare era formată din 78 de reprezentanți. După semnarea Tratatelor de la Roma, numărul deputaților delegați de parlamentele naționale crește la 162. Iar odată cu extinderea din anul 1973, Parlamentul are 198 de membri. După adoptarea votului universal direct pentru alegerea membrilor Parlamentului, numărul acestora va crește la 410 și astfel într-o perioadă de 27 ani Adunarea reprezentativă și-a mărit numărul de aproape șase ori. Odată cu intrarea Greciei la 1 ianuarie 1981, numărul a ajuns la 434 și apoi la 567 prin intrarea Spaniei și Portugaliei în 1986 și a Germaniei în 1990, și la 626 prin aderarea Austriei, Suediei și a Finlandei la 1 ianuarie 1995.

Tratatul de Amsterdam a introdus prevederea potrivit căreia numărul maxim al parlamentarilor nu poate depăși cifra de 700.

După alegerile din 2004, într-o Uniune cu 25 de state membre, Parlamentul European număra 732 de membri, locurile fiind repartizate astfel: Germania – 99 locuri, Franța, Italia și Regatul Unit – câte 78 de locuri, Spania, Polonia – fiecare câte 54 de locuri, Olanda – 27 locuri, Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia și Republica Cehă – câte 24 locuri fiecare, Suedia – 19 locuri, Austria – 18 locuri, Danemarca, Finlanda și Slovacia – câte 14 locuri fiecare, Irlanda și Lituania – câte 13 locuri fiecare, Letonia – 9 locuri, Slovenia – 7 locuri, Cipru, Luxemburg și Estonia – câte 6 locuri fiecare, Malta – 5 locuri.

Componența Parlamentului European a fost, din nou, revăzută odată cu aderarea României și a Bulgariei la UE. Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004-2009, 35 de locuri au fost atribuite României și 18 locuri Bulgariei, acest număr de locuri s-au adăugat celor 732, deja existente in cadrul Parlamentului European. Ca urmare a ultimei extinderi, Parlamentul a avut 785 de membri, numărul acestora fiind redus la 736 o dată cu alegerile din 2009.

În iunie 2009 au fost aleși 736 de membri ai Parlamentului European, și astfel s-a ajuns ca țările membre UE să aibă următorul număr de reprezentanți în Parlamentul European: Austria – 17 locuri; Belgia – 22 locuri; Bulgaria – 17 locuri; Republica Cehă – 22 locuri; Cipru – 6 locuri; Danemarca – 13 locuri; Estonia – 6 locuri; Finlanda – 13 locuri; Franța – 72 locuri; Grecia – 22 locuri; Germania – 99 locuri ; Irlanda – 12 locuri; Italia – 72 locuri; Letonia – 8 locuri; Lituania – 12 locuri; Luxemburg – 6 locuri; Malta – 5 locuri; Olanda – 25 locuri; Polonia – 50 locuri; Portugalia – 22 locuri; Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – 72 locuri; România – 33 locuri; Slovacia – 13 locuri; Slovenia – 7 locuri; Spania – 50 locuri; Suedia – 18 locuri; Ungaria – 22 locuri.

De la aderarea Croației la Uniunea Europeană, în iulie 2013, Parlamentul European numără 766 de deputați. Cu toate acestea, numărul deputaților a fost redus la 751 pentru alegerile din 2014 și va rămâne constant în viitor. Acești deputați vor reprezenta peste 500 de milioane de cetățeni din 28 de state membre. Locurile în Parlament sunt repartizate între diferitele state, în temeiul tratatelor UE, pe baza principiului „proporționalității degresive”. Cu alte cuvinte, statele cu o populație mai numeroasă au mai multe locuri decât statele mai mici, dar statelor mai mici le revin mai multe locuri decât ar rezulta dintr-un calcul strict proporțional.

În urma ultimelor alegerile europarlamentare din 25 mai 2014, Parlamentul European însumează 751 de membri ce sunt repartizați astfel: România – 32 locuri; Austria – 18; locuri Belgia – 21 locuri; Bulgaria – 17 locuri; Cipru – 6 locuri; Croația – 11 locuri; Danemarca – 13 locuri; Estonia – 6 locuri; Finlanda – 13 locuri; Franța – 74 locuri; Germania – 96 locuri; Grecia – 21 locuri; Irlanda – 11 locuri; Italia – 73 locuri; Letonia – 8 locuri; Lituania – 11 locuri; Luxemburg – 6 locuri; Malta – 6 locuri; Polonia – 51 locuri; Portugalia – 21 locuri; Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – 73 locuri; Republica Cehă – 21 locuri; Slovacia – 13 locuri; Slovenia – 8 locuri; Spania – 54 locuri; Suedia – 20 locuri; Ungaria – 21 locuri, Olanda – 26 locuri.

2.2 Mandatul deputaților europeni

Mandatul parlamentar național este explicat în general ca fiind o funcție publică cu care membrii adunărilor parlamentare sunt învestiți prin alegere, funcție al cărei conținut este determinat prin constituție și în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând națiunea, concură la exercițiul suveranității naționale.

Mandatul parlamentar nu este un mandat de drept civil pentru că nu intervine în sfera raporturilor juridice civile, și nu rezultă dintr-un contract ci dintr-o manifestare de voință colectivă a corpului electoral făcută în scopul de a produce un efect de drept constituțional. Deci mandatul parlamentar este un mandat de drept constituțional având următoarele principale trăsături:

este de obicei general, în cazul în care statul membru a încredințat parlamentarului european provenind din el o anumită sarcină, trebuind să anunțe acest lucru Parlamentului European;

este independent și irevocabil, parlamentarul manifestându-se în exercițiul mandatului sau fără a fi legat juridic de angajamentele sale față de manifestările de voință ale acestuia pe durata mandatului și fără a fi expus revocării;

are un conținut predeterminat, drepturile și obligațiile ce revin parlamentarului fiind prestabilite prin actele legislative comunitare.

Durata unui mandat European este de 5 ani și, din anul 1995 coincide cu durata mandatului membrilor Comisiei. Acesta se deschide cu săptămâna care urmează alegerii și se încheie cu sfârșitul săptamânii care urmează alegerilor următorare. Deputații votează în mod individual și personal, nu pot fi legați de instrucțiuni, nu primesc nici un mandat imperativ, sunt supuși unui regim de incompatibilitate care le interzice să fie membri ai guvernelor statelor, precum și să dețină funcții în cadrul instituțiilor și organelor comunitare.

În același timp ei beneficiază de unele privilegii, în special în materie de deplasare liberă, de vamă și control la schimb, și chiar de imunități pe teritoriul național , la fel ca și imunitățile recunoscute de parlamentele țărilor lor. Cuplarea acestor două mandate a venit în contextul dorinței de a se realiza o legătură mai puternică între instituțiile UE dar și al aceleia de a se împrumuta din caracterul de reprezentativitate pe care îl are Parlamentul European și Comisia.

În urma alegerilor pentru Parlamentul European, Președintele invită autoritățile competente din statele membre să comunice Parlamentului, în cel mai scurt timp, numele deputaților aleși pentru ca aceștia să poată participa la lucrările Parlamentului încă de la deschiderea primei ședințe de după alegeri.

Orice deputat a cărui alegere este notificată Parlamentului trebuie să declare în scris, înainte de a particiapa la lucrările parlamentare, că nu deține o funcție incompatibilă cu cea de deputat în Parlamentul European. După alegerile generale, acestă declarație trebuie făcută cu cel mult șase zile înainte de ședința constitutivă a Parlamentului. Orice deputat participă la lucrările Parlamentului și se bucură de exercitarea deplină a drepturilor în Parlament și în organele acestuia atâta timp cât prerogativele sale nu au fost verificate sau nu s-a luat o hotărâre în legătură cu o eventuală contestație, cu condiția să fi efectuat în prealabil declarația menționată anterior. Pe baza unui raport al comisiei competente, Parlamentul procedează în cel mai scurt timp la verificarea prerogativelor și statuează asupra validității mandatului fiecărui membru nou ales precum și în privința eventualelor contestații formulate în conformitate cu dispozițiile Actului din 20 septembrie 1976, cu excepția celor întemeiate pe legislația electorală națională.

Raportul comisiei competente se întemeiază pe comunicarea oficială, de către fiecare stat membru, a rezultatelor electorale în ansamblul lor, cu precizarea numelui candidaților aleși, precum și a eventualilor supleanți în ordinea clasării rezultate în urma votului.

Pe baza unui raport al comisiei competente, Parlamentul se poate pronunța în orice moment asupra oricărei contestații referitoare la validitatea mandatului oricărui membru al său. În cazul în care numirea unui deputat are loc ca urmare a retragerii candidaților care figurează pe aceeași listă, comisia competentă cu verificarea prerogativelor se asigură că renunțarea se face în spiritul și în litera Actului 20 septembrie 1976, precum și în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul Parlamentului European.

Comisia competentă trebuie să asigure că orice informație care ar putea aduce atingere axercitării mandatului unui deputat în Parlamentul European sau ordinii de clasare a supleanților este comunicată în cel mai scurt timp Parlamentului de către autoritățile statelor membre sau ale Uniunii, cu menționarea datei de la care aceasta produce efecte în cazul unei numiri. În cazul în care autoritățile competente ale statelor membre inițiază o procedură care ar putea conduce la invalidarea mandatului unui deputat, Președintele le solicită o informare periodică privind stadiul acesteia. Președintele trebuie să sesizeze în legătură cu aceasta comisia competentă, la propunerea căreia Parlamentul se poate pronunța.

Fiecare membru al Parlamentului European trebuie să își îndeplinească în continuare mandatul său până la prima zi de reuniune a Parlamentului European nou ales. El se poate încheia prin:

ajungerea la termen ;

deces;

demisie.

Orice deputat rămâne în funcție până la deschiderea primei ședințe a Parlamentului care urmează după alegeri.

Orice deputat demisionar trebuie să notifice Parlamentului demisia sa, precum și data la care aceasta își produce efectele, după care nu trebuie să depășească trei luni de la notificare. Această notificare îmbracă forma unui proces-verbal redactat în prezența Secretariatului General ori a reprezentantului său, semnat de acesta și de deputatul în cauză și prezentat de îndată comisiei competente care îl înscrie pe ordinea de zi a primei reuniuni care urmează primirii documentului respectiv.

În cazul în care consideră că demisia este incompatibilă cu spiritul sau litera Actului din 20 septembrie 1976, comisia competentă informează Parlamentul, pentru ca acesta să hotărască constatarea sau nu a existenței locului vacant.

În caz contrar, constatarea existenței locului vacant intervine începând cu data

menționată de deputatul demisionar în procesul verbal de demisie. În acest caz Parlamentul nu trebuie să voteze.

Exista și o procedură simplificată pentru a remedia anumite situații excepționale, în special aceea în care una sau mai multe perioade de sesiune ar avea loc între data la care produce efecte demisia și prima reuniune a comisiei competente, situație care, în lipsa constatării existenței locului vacant, ar priva grupul politic căruia îi aparține membrul demisionar de posibilitatea de a obține suplinirea membrului în cauză în timpul perioadelor de sesiune respective. Această procedură permite raportorlului comisiei competente, responsabil cu dosarele respective, să examineze de îndată orice demisie corect notificată și, în cazurile în care o întârziere de orice natură în procesul de examinare a notificării ar putea avea efecte prejudiciabile, să sesizeze președintele comisiei cu privire la acest lucru, solicitând:

fie ca Președintele Parlamentului să fie informat, în numele acestei comisii, că poate fi constatată existenței locului vacant;

fie să fie convocată o reuniune extraordinară a comisiei pentru a examina orice dificultate deosebită menționată de raportor.

În cazul în care autoritatea competentă dintr-un stat membru notifică Președintelui încetarea mandatului unui deputat în Parlamentul European, fie din motive de incompatibilitate, fie ca urmare a invalidării mandatului, Președintele informează Parlamentul cu privire la încetarea mandatului la data comunicată de către statul membru și îl invită pe acesta să se ocupe în cel mai scurt timp locul vacant.

În cazul în care autoritățile competente ale statelor membre sau ale Uniunii sau deputatul în cauză notifică Președintelui o numire sau o alegere într-o funcție incompatibilă cu exercitarea mandatului de deputat în Parlamentul European, Președintele trebuie să informeze Parlamentul, care constată că locul este vacant.

Autoritățile statelor membre sau ale Uniunii trebuie să informeze Președintele în legătură cu orice misiune pe care intenționează să o încredințeze unui deputat. Președintele sesizează comisia competentă pentru a examina compatibilitatea misiunii preconizate cu spiritul și litera Actului din 20 septembrie 1976. După aceasta, Președintele va aduce la cunoștința Parlamentului, a deputatului și a autorităților în cauză concluziile comisiei.

Se consideră ca data de încetare a unui mandat și ca dată de la care produce efecte faptul că locul este vacant:

în caz de demisie: data la care Parlamentul a constatat existența unui loc vacant, în conformitate cu procesul-verbal de demisie;

în cazul numirii sau alegerii în funcții incompatibile cu mandatul de deputat în Parlamentul European: data notificată de autoritățile competente ale statelor membre sau ale Uniunii sau de către deputatul în cauză.

În cazul în care Parlamentul constată că un loc este vacant, acesta urmează statul membru interesat cu privire la aceasta și îl invită să atribuie în cel mai scurt timp locul vacant. Orice contestație privind validitatea mandatului unui deputat ale cărui prerogative au fost verificate se trimite comisiei competente care are sarcina de a prezenta de îndată Parlamentului un raport, cel târziu până la începutul perioadei următoare de sesiune.

Parlamentul își rezervă dreptul de a declara invalid mandatul examinat sau de a refuza constatarea existenței locului vacant în cazul în care accepterea sau încetarea mandatului ar putea fi bazată pe erori materiale sau pe vicii de consimțământ.

O trăsătură remarcabilă a Parlamentului European o reprezintă fluctuația rapidă a membrilor săi cu ocazia fiecărui tur de scurtin și, într-o mai mică măsură, în perioada dintre alegeri. În 1989, de exemplu, doar 266 (51,3%) dintre cei 518 membri aleși și-au dus mandatul până la capăt, și nu mai puțin de 73 de membri ai Parlamentului (peste 14%) au fost înlocuiți de alți membri doar în perioada 1989-1993 (opt au murit, iar 65 și-au dat demisia). Această fluctuație a fost cu atât mai izbitoare după alegerile din 1994, când doar 241 (42,5%) dintr-un total mai ridicat de 567 de membri ai Parlamentului au fost realeși. În 1990, 340 din cei 626 de membri (54,3%) au fost proaspăt aleși și 286 (45,7%) mai ocupaseră fotoliile de europarlamentari.

În ceea ce privește statutul parlamentarilor, aceștia dispun de un mandat reprezentativ, acționând în mod individual. De vreme ce membrii Parlamentului European reprezintă popoarele, ei nu pot fi mandatați de guvernele statelor din care provin pentru a îndeplini anumite instrucțiuni și nici nu se poate să le incube vreo obligație de consultare sau conformare cu guvernele statelor din care provin. Membrii Parlamentului European reprezintă nu numai propriile lor popoare, ci și alte popoare ale Uniunii, respectiv pe cetățenii europeni.

Parlamentarii, ca reprezentanți ai națiuni sau ai poporului trebuie să beneficieze de un regim aparte care să le asigure independență și securitate. Parlamentarul trebuie protejat îndeosebi contra: presiunii alegătorilor, presiuni propriului partid care l-a propulsat, presiunilor guvernului și a diferitelor interese private. Pentru acesta, membrii Parlamentului European beneficiază de imunități.

Imunitatea parlamentară este acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat față de eventualele presiuni și abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale și care îi asigură acestuia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și obligațiilor care-i revin. Imunitatea parlamentară protejează mandatul în sine, motiv pentru care este considerată a avea un caracter obiectiv.

Membrii Parlamentului European nu pot fi cercetați, reținuți sau urmăriți datorită opiniilor sau voturilor exprimate în cadrul exercitării funcției lor. Orice cerere adresată Președintelui de o autoritate competentă a unui stat, membru în vederea ridicării imunității unui deputat este comunicată în ședință plenară și trimisă comisiei competente.

Orice cerere adresată Președintelui de un deputat sau un fost deputat în vederea apărării imunității și privilegiilor este comunicată în ședință plenară și trimisă comisiei competente iar, deputatul sau fostul deputat poate fi reprezentat de un alt deputat. Cererea nu poate fi adresată de către un alt deputat fără acordul deputatului în cauză.

Capitolul 3

Organizarea Parlamentului European

3.1 Președintele Parlamentului European

Președintele este ales pentru o perioadă de doi ani și jumătate, adică jumătate din legislatura parlamentară. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Înainte ca Parlamentul să devină o instituție aleasă, în 1979, Președintele său era ales în fiecare an.

În cadrul ședinței consacrate alegerii Președintelui și Biroului, Președintele aflat la sfârșit de mandat sau, în lipsa acestuia sau acesteia, unul dintre vicepreședinții aflați la sfârșit de mandat în ordinea precedenței sau, în lipsa unuia dintre aceștia, deputatul care a deținut mandatul pentru perioada cea mai lungă, îndeplinește funcțiile de președinte, până la proclamarea alegerii noului Președinte.

Sub președinția deputatului care ocupă funcția în mod provizoriu nu se poate desfășura nicio altă dezbatere, decât cea privind alegerea Președintelui sau verificarea prerogativelor. Președintele, vicepreședinții și chestori sunt aleși prin vot secret. Candidaturile trebuie să fie prezentate cu acordul celor interesați, ele pot fi reprezentate numai de de un grup politic sau de un mumăr de cel puțin patruzeci de deputați. Cu toate acestea în cazul în care numărul de candidaturi nu depășește numărul de locuri care urmează a fi atribuite, candidații pot fi aleși prin aclamare.

Înainte de fiecare tur se scrutin, candidaturile trebuie prezentate deputatului care ocupă funcția de Președinte în mod provizoriu, care le aduce la cunoștința Parlamentului. În cazul în care, după trei tururi de scrutin, nici un candidat nu întrunește majoritatea absolută a voturilor exprimate, în al patrulea tur de scrutin, pot candida numai primii doi clasați, care au întrunit cel mai mare număr de voturi la al treilea tur de scrutin, în cazul în care numărul de voturi era egal, este ales candidatul cel mai în vârstă.

Imediat după alegerea Președintelui, deputatul care ocupă funcția de Președinte în mod provizoriu îi cedează locul. Durata mandatului Președintelui, a vicepreședinților și a chestorilor este stabilită la doi ani și jumătate. În cazul în care, înainte de expirarea acestei perioade, un loc devine vacant, deputatul ales ca supleant asigură funcțiile numai pentru perioada rămasă din mandat.

Președintele conduce activitățile Parlamentului și ale organelor sale și dispune de toate competențele pentru a prezida dezbaterile Parlamentului și pentru a asigura buna funcționare a acestora. Președintele deschide, suspendă și încheie ședintele. Acesta hotărăște asupra admisibilității amendamentelor, asupra întrebărilor adresate Consiliului și Comisie și asupra conformității rapoartelor cu regulamentul. Tot Președintele asigură respectarea regulamentului, menține ordinea, dă cuvântul, declară închise dezbaterile, supune la vot chestiunile și proclamă rezultatele votului.

Președintele poate lua cuvântul în cadrul unei dezbateri, numai pentru a prezenta situația chestiunii și a cere să se revină la subiect, în cazul în care dorește să participe la dezbatere, Președintele părăsește fotoliul, pe care îl poate reocupa numai după încheierea dezbaterii privind problema respectivă. În relațiile internaționale, la ceremonii, în chestiunile administrative, juridice sau financiare, Parlamentul este reprezentat de Președinte care poate delega aceste competențe.

Președintele (ca și membri comisiei) este asistat de către un birou personal de asistenți (,,cabinet’’), care include un șef de cabinet și un adjunct al acestuia, precum și alți șase sau șapte administratori, de diferite naționalității, vorbind limbi diferite și îndeplinind diferite atribuții specifice, precum menținerea relațiilor cu presa sau pregătirea discursurilor.

Începând cu Parlamentul ales în 2009, președintele acestuia este fostul prim-ministru polonez, Jerzy Buzek. Acesta a fost prim-ministru al Poloniei și deputat în Parlamentul din Polonia în perioada 1997-2001. A condus aderarea Poloniei la structurile NATO în 1999 și a inițiat negocierile de aderare cu Uniunea Europeană în 1997, iar din 2012 pănă în prezent președinte al Parlamentului European este Martin Schulz.

Ceilalți președinți ai Parlamentului European au fost: Paul Henri Spaak (1952-1954), Alcide de Gasperi (1954), Giuseppe Pella (1954-1956), Hans Furler (1956-1958 și 1960-1962), Robert Schuman (1958-1960), Gaetano Martino (1962-1964), Jean Duvieusart (1964-1965), Victor Leemans (1965-1966), Alain Poher (1966-1969), Mario Scelba (1969-1971), Walter Behrendt (1971-1973), Cornelis Berkhouwer (1973-1975), Georges Spenale (1975-1977), Emilio Colombo (1977-1979), Simone Veil (1979-1982), Piet Dankert (1982—1984), Pierre Pflimlin (1984-1987), Lord Plumb (1987-1989), Enrique Baron Crespo (1989-1992), Egon A. Klepsch (1992-1994), Klaus Hnsch (1994-1997), Jose Maria Gil-Robles (1997-1999), Nicole Fontaine (1999-2002), Pat Cox (2002-2004), Josep Borell Fontelles (2004-2007), Hans-Gert Pottering (2007-2009), Jerzy Buzek (2009-2012), Martin Schulz (2012-2015).

3.2 Vicepreședintii și chestorii Parlamentului European

După alegerea Președintelui, se procedează la alegerea vicepreședinților pe un buletin comun. Sunt aleși în primul tur, la limita celor paisprezece locuri care urmează a fi atribuite și în ordinea numărului de voturi obținute, candidații care obțin majoritatea absolută a voturilor exprimate. În cazul în care numărul candidaților aleși este mai mic decât numărul de locuri care urmează a fi atribuite, se procedează la un al doilea tur de scurtin, în aceleași condiții, pentru atribuirea locurilor rămase. În cazul în care este necesar un al treilea tur de scrutin, pentru locurile care mai trebuie atribuite, alegerea se face cu majoritate relativă. În cazul egalității de voturi, se proclamă aleși, candidații cei mai în vârstă.

Cu toate că prezentarea de noi candidaturi între diferitele tururi de scrutin nu este prevăzută în mod expres pentru alegerea vicepreședinților, aceasta intervine de drept, în temeiul suveranității Parlamentului, care trebuie să hotărască în legătură cu orice posibilă candidatură, cu atât mai mult cu cât lipsa acestei posibilități ar putea împiedica buna desfășurare a alegerilor.

Ordinea precedenței vicepreședinților se stabilește în funcție de ordinea în care au fost aleși și, în caz de egalitate de voturi, în funcție de vârstă. În cazul în care, alegerea nu are loc în urma unui vot secret ordinea precedenței corespunde ordinii în care sunt prezentați de Președinte.

Parlamentul are paisprezece vicepreședinți, a căror ierarhie de stabilește în funcție de numărul de voturi pe care le primesc în momentul primei lor alegeri. Principalul rol formal al acestora include trei dimensiuni: să prezideze plenarele în locul președintelui, să țină locul președintelui în a reprezenta Parlamentul în plan extern și să ia parte la activitățile biroului. Cu toate că ei se bucură de o anumită ierarhie, determinată de numărul de voturi pe care le primesc cu ocazia alegerii lor, aceasta are o semnificație limitată în ceea ce privește stabilirea importanței lor în cadrul structurii de conducere a Parlamentului. Un vicepreședinte cu o putere mare de convingere poate influența luarea multor decizii de către Birou.

Funcția de chestor a fost creată pentru prima dată de Parlament în 1977. Inițial, aceștia formau un subgrup al Biroului, dar începând cu alegerile prin vot direct din 1979, ei au fost aleși separat și direct de către Parlament. Astfel după alegerea vicepreședinților, Parlamentul alege cinci chestori. Teoretic, reuniunile chestorilor sunt prezidate de Președintele Parlamentului, dar în practică acest lucru se întâmplă doar cu ocazia primei reuniuni a colegiului. Această alegere se desfășoară în conformitate cu aceleași reguli care se aplică în cazul alegerii vicepreședinților.

Chestorii participă și la reuniunile Biroului, având rol consultativ, dar nu au drept de veto, în schimb pot lua cuvântul într-o serie de chestiuni, un chestor convingător putând exercita o influență considerabilă în acest sens.

Chestori au o poziție consultativă în chestiunile administrative și financiare legate de membrii Parlamentului și de statutul acestora. Ei își împart între ei, responsabilitățile pe domenii precum securitate, birourile de informații externe, asistenții membrilor, alocarea birourilor, grupurile de vizitatori, expozițiile și operele de artă, cursurile de limbă, automobilele oficiale, activitățile recreative și chestiuni financiare .

3.3 Biroul

Conducerea Parlamentului european este formată din Președinte, Birou, Conferința Președinților, Conferința președinților de comisie, Conferința președinților de delegație.

Biroul Parlamentului European este compus din Președinte, cei paisprezece vicepreședinții ai Parlamentului European și cinci chestori care sunt membri ai Biroului cu funcție consultativă. Biroul reglementează chestiunile financiare, organizatorice și administrative privind deputații, organizarea internă a Parlamentului și Secretariatul. El mai reglementează și chestiunile privind desfășurarea ședințelor, adoptarea dispozițiilor cu privire la statutul și drepturile parlamentare ale deputaților neafiliați, precum și normele privind punerea la dispoziție, executarea și controlul creditelor înscrise în bugetul Parlamentului pentru a acoperi cheltuielile.

Parlamentul European este asistat de un Secretariat General. Biroul numește Secretarul General și stabilește organigrama acestuia. Sub autoritatea acestuia, aproximativ 5000 de funcționari, selectați prin concurs din toate țările Uniunii, lucrează pentru Parlamentul European. Secretariatul general are misiunea de a coordona lucrările legislative și de a organiza ședințele plenare și celelalte reuniuni. Parlamentul European trebuie, de asemenea, să asigure un caracter multilingvistiv integral pentru toate ședințele plenare și celelalte reuniuni.

Biroul adoptă orientările pentru chestori și este organul competent pentru autorizarea reuniunilor comisiilor în afara locurilor obișnuite de desfășurare a activității, a audierilor, precum și a călătoriilor de studiu și de informare efectuate de raportori.

Președintele ori Biroul pot încredința unuia sau mai multor membri ai Biroului sarcini generale care țin de competența Președintelui ori Biroului, iar în același timp se stabilesc și modalitățile de executare a acestor sarcini. Cu ocazia fiecărei noi alegeri a Parlamentului, Biroul aflat la sfârșit de mandat rămâne în funcție până la prima ședință a noului Parlament. În cazul în care un deputat trece la un alt grup politic, își păstrează locul pe care îl ocupă eventual în cadrul Biroului sau al Colegiului chestorilor, până la încheierea mandatului de doi ani și jumătate. În cadrul deliberărilor Biroului, în caz de egalitate de voturi, Președintele are votul deciziv.

3.4 Comisiile parlamentare

Parlamentul, în vederea organizării și desfășurării activității sale, înființează comisii permanente. În prezent sunt 20 de comisii parlamentare. O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputați și are un președinte, un birou și un secretariat.

Comisiile parlamentare sunt responsabile de pregătirea lucrărilor din ședințele plenare ale Parlamentului. Fiecare comisie alege un președinte și trei-patru vicepreședinții pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Aceștia formează Biroul comisiei și sunt funcționarii acesteia. Comisiile au în mod normal între doi și opt administratori, în subordinea unui șef de birou, cu sediul la Bruxelles.

Încă de la început, comisiile au avut un rol important în ceea ce privește activitatea

Parlamentului. Adunarea Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului constitue

deja șapte comisii până în 1953. În 1958, odată cu crearea CEE și a EURATOM, numărul comisiilor a crescut la 13, cu o structură care nu diferă prea mult de cea din prezent, cu toate că de-a lungul anilor s-au făcut modificări ocazionale ale numelor și responsabilităților acestora .

Comisiile permanente au misiunea de a examina chestiunile în legătură cu care au fost sesizate de Parlament sau, în timpul unei întreruperii a sesiunii, de Președinte, în numele Conferinței președinților.

În prezent sunt 20 de comisii permanente și acestea sunt:

Comisia pentru afaceri externe

Comisia pentru afaceri externe a PE este competentă în chestiuni privind:

politica externă și de securitate comună (PESA). În acest context, comisia este asistată de subcomisia pentru securitate și apărare;

relațiile cu celelalte instituții și organe ale Uniunii Europene, cu Organizația Națiunilor Unite și cu celelalte organizații internaționale și adunării interparlamentare pentru domeniile sale de competență;

consolidarea relațiilor politice cu țările terțe , în special cu cele situate în imediata vecinătate a Uniunii, prin programe de cooperare și asistență sau prin acorduri internaționale, cum ar fi acordurile de asociere și de parteneriat;

deschiderea, monitorizarea și încheierea negocierilor privind aderarea statelor europene ale Uniunii;

drepturile omului, protecția minorităților și promovarea valorilor democratice în țările terțe. În acest context, comisia este asistată de subcomisia pentru drepturile omului. Fără a aduce atingere normelor aplicabile, membrii altor comisii și organe care exercită responsabilități in acest domeniu sunt invitați să asiste la reuniunile subcomisiei.

comisia asigură coordonarea lucrărilor comisiilor parlamentare mixte și de cooperare, precum și ale delgațiilor interparlamentare, ale delegațiilor ad-hoc și ale misiunilor de observare electorală care intră în domeniul său de competență.

Comisia pentru dezvoltare

Comisia pentru dezvoltare a PE este competentă în chestiuni privind:

promovarea, punerea în aplicare și controlul politicii de dezvoltare și de cooperare a Uniunii Europene, inclusiv în ceea ce privește:

dialogul politic cu țările în curs de dezvoltare, atât la nivel bilateral, cât și în cadrul organizațiilor și organismelor interparlamentare internaționale pertinente;

ajutorul acordat țărilor în curs de dezvoltare și acordurile de cooperare

cu acestea;

promovarea valorilor democratice, a bunei guvernări și a drepturilor omului în țările în curs de dezvoltare;

participarea Parlamentului la misiuni de observare electorală, dacă este necesară, în cooperare cu alte comisii și delgații pertinente.

Comisia asigură coordonarea lucrărilor delgațiilor interparlamentare și ad-hoc, care intră în atribuțiile sale.

Comisia pentru comerț internațional

Comisia pentru comerț internațional a PE este competentă în chestiuni privind definirea și punerea în aplicare a politicii comerciale comune a Uniunii și a relațiilor sale economice externe, în special:

relațiile financiare, economice și comerciale cu țările terțe și cu organizații regionale;

măsurile de armonizare sau de standardizare tehnică în domeniile reglementate de instrumentele de drept internațional;

relațiile cu organizațiile internaționale pertinente și cu organizațiile de promovare a integrării economice și comerciale regionale în afara granițelor Uniunii;

relațiile cu Organizația Mondială a Comerțului, inclusiv cu dimensiunea sa parlamentară.

Comisia asigură legătura cu delegațiile interparlamentare și ad-hoc competente în ceea ce privește aspectele economice și comerciale în relație cu țările terțe.

Comisia pentru bugete

Comisia pentru bugete a PE este competentă în chestiuni privind:

cadru financiar multianual de venituri și cheltuieli al Uniunii și sistemului resurselor proprii ale Uniunii;

competențele bugetare ale Parlamentului, adică bugetul Uniunii, precum și negocierea și aplicarea acordurilor interinstituționale în acest domeniu;

estimarea bugetului parlamentului, în conformitate cu procedura prevăzută de regulament;

activitățile financiare ale Băncii Europene de Investiții;

includerea în buget a Fondului European de Dezvoltare, fără a aduce atingere competențelor comisiei competente pentru Acordul de parteneriat;

implicațiile financiare ale tuturor actelor comunitare și compatibilitatea acestora cu cadrul financiar multianual fără a aduce atingere competențelor comisiilor pertinente.

Comisia pentru control bugetar

Comisia pentru control bugetar a PE este competentă în chestiunile privind:

controlul execuției bugetului Uniunii și al Fondului European de Dezvoltare, precum și deciziile de descărcare de gestiune care trebuie luate în Parlament inclusiv procedura internă de descărcare de gestiune și orice altă măsură de însoțire sau de executare a acestor decizii;

închiderea, prezentarea și controlul conturilor și bilanțelor Uniunii, ale instituțiilor acesteia și ale oricărui organism care beneficiază de finanțarea acesteia, inclusiv stabilirea creditelor care urmează a fi reportate și fixarea soldurilor;

controlul activităților financiare ale Băncii Europene de Investiții;

evaluare raportului costuri-beneficii al diferitelor finanțării comunitare pentru executarea politicilor Uniunii;

examinarea fraudelor și neregulilor care aduc atingere execuției bugetului Uniunii, acțiunile care vizează prevenirea acestor acte și declanșarea procedurii judiciare, precum și protecția intereselor financiare ale Uniunii în general;

relațiile cu Curtea de Conturi, numirea membrilor și analizarea rapoartelor acesteia;

regulamentul finaciar pentru chestiunile privind execuția, gestiunea și controlul bugetar.

Comisia pentru afaceri economice și monetare

Comisia pentru afaceri economice și monetare a PE este competentă în chestiuni privind:

politicile economice și monetare ale Uniunii, funcționarea Uniunii Economice și Monetare și Sistemul Monetar și Financiar European, inclusiv relațiile cu instituțiile sau organizațiile pertinente;

libera circulație a capitalurilor și plăților (plăți transfrontaliere, Spațiul Unic de Plăți, balanța de plăți, fluxurile de capital și politicile de împrumut și creditare, controlul fluxurilor de capital provenite din țări terțe, măsuri de încurajare a exporturilor de capital din Uniunea Europeană);

Sistemul Monetar și Financiar Internațional, inclusiv relațiile cu instituțiile și organizațiile financiare și monetare;

regulile privind concurența, ajutoarele de stat sau ajutoarele publice;

reglementarea în domeniul fiscal;

reglementarea și supravegherea serviciilor, instituțiilor și piețelor financiare, inclusiv rapoartele financiare, verificările contabile, regulile de contabilitate, conducerea întreprinderilor și alte chestiuni în domeniul dreptului societăților comerciale privind în special serviciile financiare.

Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale

Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale a PE este competentă în chestiuni privind:

politica ocupării forței de muncă și toate aspectele de politică socială, cum ar fi condițiile de muncă, securitatea socială și protecția socială;

măsurile de garantare a sănătății și securității la locul de muncă;

Fondul Social European;

politica de formare profesională, inclusiv calificările profesionale;

libera circulație a lucrătorilor și pensionarilor;

dialogul social;

toate formele de discriminare la locul de muncă și pe piața ocupării forței de muncă, altele decât cele fondate pe gen;

Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară

Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară a PE este competentă în chestiuni privind:

politica de mediu și măsurile de protecție a mediului, privind în special:

poluare aerului, a solului și a apei, gestionarea și reciclarea deșeurilor, substanțele și preparatele periculoase, nivelul sonor, schimbarea climatică și protecția biodiversității;

dezvoltarea durabilă;

măsurile și convențiile internaționale și regionale în vederea conservării mediului;

repararea prejudiciilor cauzate mediului;

Agenția Europeană de Mediu;

Agenția Europeană pentru Produse Chimice;

sănătatea publică privind în special:

programele și acțiunile specifice în domeniul sănătății publice;

produsele farmaceutice și cosmetice;

aspectele sanitare ale terorismului biologic;

Agenția Europeană pentru Medicamente și Centru European de Prevenire și Control al Bolilor;

aspectele privind siguranța alimentară, în special:

etichetarea și siguranța produselor alimentare;

legislația veterinară privind protecția împotriva riscurilor pentru sănătatea umană, controalele de sănătate publică ale produselor alimentare și sistemele de producție alimentară;

Agenția Europeană pentru Siguranța Alimentară și Oficiul Alimentar și Veterinar European;

Comisia pentru industrie, cercetare și energie

Comisia pentru industrie, cercetare și energie a PE este competentă în chestiuni privind:

politica industrială a Uniunii și aplicarea noilor tehnologii, în special, privitor la măsurile privind întreprinderile mici și mijlocii;

politica de cercetare a Uniunii, inclusiv difuzarea și exploatarea rezultatelor cercetării;

activitățile Centrului comun de cercetare și ale Biroului central de măsuri nucleare și celelalte proiecte aparținând aceluiași domeniu;

măsurile comunitare în domeniul politicii energetice în general, securitatea aprovizionării cu energie și eficiența energetică, în special stabilirea și dezvoltarea de rețele transeuropene în sectorul infrastructurilor energetice;

Tratatul EURATOM și Agenția de Aprovizionare a Euratom (AAE) securitatea nucleară, scoaterea din funcțiune a instalațiilor și eliminarea deșeurilor în domeniul nuclear;

Comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor

Comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor a PE este competentă în chestiuni privind:

coordonarea, în plan comunitar, a legislațiilor naționale în domeniul pieței interne și privind Uniunea vamală, în special în ceea ce privește:

libera circulație a mărfurilor inclusiv, armonizarea standardelor tehnice;

libertate de a presta servicii, cu excepția sectorului financiar și poștal;

măsurile de identificare și eliminare a potențialelor obstacole în funcționarea pieței interne;

promovarea și protecția intereselor economice ale consumatorilor, cu excepția chestiunilor privind sănătatea publică și siguranța alimentară, în cadrul creării pieței interne.

Comisia pentru transport și turism

Comisia pentru transport și turism a PE este competentă în chestiuni privind:

dezvoltarea unei politici comune privind transportul feroviar, rutier și pe cale navigabilă, precum și pe cale maritimă și aeriană, în special:

normele comune aplicabile transporturilor pe teritoriul Uniunii Europene;

stabilirea și dezvoltarea de rețele transeuropene în sectorul infrastructurilor de transport;

furnizarea serviciilor de transport și relațiile cu țările terțe în domeniul transporturilor;

securitatea transporturilor;

relațiile cu organizațiile internaționale de transport;

serviciile poștale;

turismul;

Comisia pentru dezvoltarea regională

Comisia pentru dezvoltarea regională a PE este competentă în chestiuni privind politica regională și de coeziune, în special:

Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune și celelalte instrumente de politică regională ale Uniunii;

evaluarea efectelor celorlalte politici ale Uniunii privind coeziunea economică și socială;

coordonarea instrumentelor structurale ale Uniunii;

regiunile ultraperiferice și insulele, precum și cooperarea transfrontalieră și interregională;

relațiile cu Comitetul Regiunilor, organizațiile de cooperare interregională și autoritățile locale și regionale;

Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală

Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală a PE este competentă în chestiuni privind:

funcționarea și dezvoltarea politicii agricole comune;

dezvoltarea rurală, inclusiv activitățile instrumentelor financiare pertinente;

legislația în domeniile:

veterinar și fitosanitar, alimantația animalelor, cu condiția ca această măsură să nu aibă drept scop protecția împotriva riscurilor pentru sănătatea umană;

creșterea și bunăstarea animalelor;

îmbunătățirea calități produselor agricole;

aprovizionarea cu materii prime agricole;

oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante;

sivicultura;

Comisia pentru pescuit

Comisia pentru pescuit a PE este competentă în chestiuni privind:

funcționarea și dezvoltarea politicii comune în domeniul pescuitului și gestionarea acestuia;

conservarea resurselor de pescuit;

organizarea comună a pieței produselor pescărești;

politica structurală în sectoarele pescuitului și acvaculturii, inclusiv instrumentele financiare de orientare în domeniul pescuitului;

acordurile inetrnaționale privind pescuitul.

Comisia pentru cultură și educație

Comisia pentru cultură și educație a PE este competentă în chestiuni privind:

aspectele culturale ale Uniunii Europene, în special:

îmbunătățirea cunoașterii și difuzării culturii;

apărarea și promovarea diversității culturale și lingvistice;

conservarea și protejarea patrimoniului cultural, schimburile culturale și creație artistică;

politica educațională a Uniunii Europene, inclusiv domeniul învățământului superior în Europa și promovarea sistemului de școlii europene și de formare pe tot parcursul vieții;

politica în domeniul audiovizual și aspectele culturale și educative ale societății informaționale;

politica în domeniul tineretului și dezvoltarea unei politici în domeniul sportului și al activităților recreative;

politica informațională și politica în domeniul mass-media;

cooperarea cu țările terțe în domeniile culturii și al educației și relațiile cu organizațiile și instituțiile internaționale pertinente.

Comisia pentru afaceri juridice

Comisia pentru afaceri juridice a PE este competentă în chestiuni privind:

interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii Europene, conformitatea actelor uniunii europene cu legislația primară inclusiv alegerea temeiurilor juridice și respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității;

interpretarea și aplicarea dreptului internațional cu condiția ca Uniunea Europeană șă fie vizată;

simplificarea dreptului comunitar, în special a propunerilor legislative, în vederea codificării oficiale;

protecția juridică a drepturilor și competențelor Parlamentului, în special participarea Parlamentului la acțiunile introduse înaintea Curții de Justiție și Tribunalului de Primă Instanță;

actele comunitare care influențează ordinile juridice ale statelor membre, în special în domeniile următoare;

dreptul civil și comercial,

dreptul societăților comerciale,

dreptul de proprietate intelectuală,

dreptul procedural;

măsuri privind cooperarea judiciară și administrativă în materie civilă;

oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne.

Comisia pentru libertății civile, justiție și afaceri interne

Comisia pentru libertății civile, justiție și afaceri interne a PE este competentă în chestiuni privind:

protecția, pe teritoriul Uniunii Europene a drepturilor cetățenilor, a drepturilor omului și a drepturilor fundamentale, inclusiv protecția minorităților, astfel cum sunt enunțate în Tratatele și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

măsurile necesare pentru combaterea oricăror forme de discriminare, altele decât cele pe fondate pe gen, sau cele care se produc la locul de muncă și pe piața forței de muncă;

legislația în domeniul transparenței și protecției persoanelor fizice în cazul prelucrării datelor cu caracter personal;

aplicarea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, în special:

prin măsuri privind intrarea și circulația persoanelor, politica privind azilul și migrația,

prin măsuri privind gestionarea integrată a frontierelor externe,

prin măsuri privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală;

Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie și Agenția Uniunii Europene pentru Drepturile Fundamentale.

Comisia pentru afaceri constituționale

Comisia pentru afaceri constituționale a PE este competentă în chestiuni privind:

aspectele instituționale ale procesului de integrare europeană, în special în cadrul pregătirii și desfășurării convențiilor și conferințelor interguvernamentale;

aplicarea Tratatului UE și evaluarea funcționării acestuia;

consecințele instituționale ale negocierilor privind extinderea UE;

procedura electorală uniformă;

partidele politice la nivel european, fără a aduce atingere competențelor Biroului;

constatarea existenței unei încălcări grave și persistente, de către un stat membru a principiilor comune statelor membre;

interpretarea și aplicarea regulamentului Parlamentului precum și propunerile de modificare a regulamentului.

Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen

Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen a PE este competentă în chestiuni privind:

definirea, promovarea și apărarea drepturilor femeii în Uniune și măsurile luate în acest scop de către Comunitate;

promovarea drepturilor femeii în țările terțe;

politica de egalitate de șanse, inclusiv egalitatea între femei și bărbați în privința șanselor pe piața forței de muncă și tratamentul la locul de muncă;

eliminarea oricărei forme de discriminare fondate pe gen;

punerea în aplicare și continuarea integrării dimensiunii privind egalitatea de șanse în toate sectoarele;

controlul și aplicarea acordurilor și convențiilor internaționale privind drepturile femeii;

politica de informare cu privire la femeii.

Comisia pentru petiții

Comisia pentru petiții a PE este competentă în chestiuni privind:

petițiile;

relațiile cu Ombudsmanul European.

Conform art. 184 din Regulamentul de procedură, la propunerea Conferinței președinților, Parlamentul European poate constitui în orice moment comisii speciale, ale căror atribuții, componență și mandat sunt stabilite în același timp cu decizia de constituire a acestora. Mandatul acestor comisii este de cel puțin douăsprezece luni, cu excepția cazului în care, la sfârșitul acestei perioade, Parlamentul hotărăște prelungirea mandatului. Aceste comisii speciale sunt: Comisia privind provocările politice; criza financiară, economică și socială; crimă organizată, corupție și spălare de bani.

3.5 Grupurile politice

Parlamentul European este format din reprezentanții cetățenilor europeni și ei nu reprezintă numai pe cei care i-au ales pe plan național ci pe toții cetățenii statelor UE. Din acest motiv s-a optat pentru formarea grupurilor politice prin gruparea eurodeputaților nu în funcție de naționalitatea lor, ci în funcție de afinitățile politice.

În mod normal nu este necesar ca Parlamentul să evalueze afinitățile politice ale membrilor unui grup. În cazul constituirii unui grup în aplicarea prezentului articol, deputații în cauză recunosc, prin definiție, că au aceleași afinități politice. Numai în cazul în care deputații în cauză neagă că au aceleași afinități politice este necesar ca Parlamentul să aprecieze dacă grupul a fost constituit în conformitate cu RPPE.

Grupurile politice au fost create oficial în 1953, de către Adunarea Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, potrivit căreia numărul minim de membri pentru a putea înființa un grup era de nouă (din 78).

Primele trei grupuri au fost create, toate în iunie 1953, acestea au fost: socialiștii, liberalii și creștin-democrații. Acestea trei au rămas singurele grupuri politice din perioada 1953-1965 care, până în prezent, au avut o evoluție continuă .

Fiecare grup politic își asigură organizarea internă, prin desemnarea unui președinte (sau a doi președinți, în cazul anumitor grupuri), a unui birou și a unui secretariat. Numărul minim de membri necesar pentru a putea forma un astfel de grup este, la ora actuală de 25. Cel puțin o pătrime din statele membre trebuie să fie reprezentate în cadrul grupului, iar un deputat nu poate face parte în același timp din diferite grupuri politice.

Președintele Parlamentului trebuie să fie informat cu privire la înființarea unui grup printr-o declarație. Aceasta trebuie să includă numele grupului, membrii și liderii săi, sau membrii Biroului. Declarația de constituire a unui grup politic se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Grupurile politice au o importanță aparte în ceea ce privește activitatea Parlamentului, deoarece joacă un rol decisiv în alegerea președintelui, a vicepreședinților și a președinților de comisii. Membrii grupurilor sunt cei care stabilesc ordinea de zi, numesc raportori și decid asupra alocării timpului de luare a cuvântului. Ei au angajați proprii, primesc fonduri considerabile din partea Parlamentului și adesea influențează alegerea oficialilor de seamă ai Parlamentului.

Grupurile politice își exercită funcțiile în cadrul activităților Uniunii, inclusiv sarcinile care le revin în temeiul Regulamentului de procedură. În cadrul organigramei Secretariatului General, grupurile politice dispun de un secretariat, de facilități administrative și de creditele prevăzute în bugetul Parlamentului.

Deputații care nu aderă la un grup politic dispun de un secretariat, iar modalitățile sunt stabilite de Birou la propunerea Secretariatului General.

Evoluția grupurilor politice implică un amestec de continuitate și de schimbare, astfel, încât înainte de alegeri prin vot universal direct, socialiștii și creștin-democrații (PPE) au reprezentat cele două grupuri mari, caracterizate printr-o configurație mereu în schimbare și grupuri mai mici, o parte fiind absorbite de către acestea, în special de către PPE.

Grupurile politice în Parlamentul European din 2009 până în 2014 sunt:

Grupul Partidul Popular European (Creștin Democrat);

Grupul Alianței Progresive a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European;

Grupul Alianței Liberarilor și Democraților pentru Europa;

Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană;

Conservatorii și Reformiștii Europeni;

Grupul Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică;

Grupul Europa Libertății și Democrației.

Deputații individuali pot forma intergrupuri sau alte grupări neoficiale ale deputaților, pentru a organiza schimburi de opinii informale în legătură cu chestiuni specifice între diferite grupuri politice, cu atragerea membrilor unor comisii parlamentare diferite, și pentru a promova contactul între deputați și societatea civilă.

Grupul Partidul Popular European (PPE)

În cadrul Partidului Popular European, partidul care asumă astăzi politica doctrinară este CDU-ul (Christlinch-Democratische Union) german. Grupul parlamentar a fost fondat ca și grup creștin-democrat la 23 iunie 1953. În anul 1979, după primele alegeri directe pentru Parlamentul European și-a schimbat denumirea în Grupul Partidului Popular European.

Președintele Grupului PPE prezidează organismele de conducere ale Grupului, reprezentându-l în cadrul principalelor dezbateri din Parlamentul European. El beneficiază de sprijinul unor coordonatori la nivelul fiecărei comisii parlamentare și de cel al șefilor delegațiilor naționale reprezentate în cadrul Grupului. Secretariatul Grupului, se ocupă de necesitățile operaționale ale acestuia, asigurând sprijin la nivel organizațional și de politici.

După cum clamează, grupul PPE crede într-o Europă a valorilor, unită, deschisă, mai umană și care să îmbrățișeze diversitatea.

Grupul dorește ca Uniunea să dezvolte o politică externă și de securitate comună, coerentă și eficientă și să efectueze reformele instituționale necesare transformării extinderii UE într-o poveste de succes.

În 2009 grupul avea 265 de reprezentanții în Parlamentul European și era condus de Joseph Daul.

Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților (SD)

Partidul socialiștilor europeni s-a înființat în urma Congresului de la Haye din 9-10 noiembrie 1992 și este continuatorul Uniunii Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană înființată la 5 aprilie 1974.

Socialiștii se concentrează pe încurajarea managementului macro-economic, adâncirea și sporirea strategiei de ocupare a forței de muncă, creșterea coeziunii sociale și răspândirea îmbunătățirilor făcute. Conform acestora, noile politicii economice pentru Europa trebuie să cuprindă o mai bună disciplină și o mai bună administrare a bugetelor naționale, un sistem fiscal stimulativ, menținerea celor patru piloni de la Luxemburg: crearea de locuri de muncă, adaptabilitate, șanse egale, spirit întreprinzător, apoi promovarea mai rapidă a accesului la capital pentru construirea SRL-urilor, folosirea tehnicilor de ultimă generație, ajutor pentru dezvoltarea regională și aplicarea principiului solidarității.

În 2009 grupul avea 184 de reprezentanții în Parlamentul European și era condus de către Martin Schulz. Acesta a fost ales membru al Parlamentului European în 1994, fiind membru în Comisia pentru drepturile omului și Comisia pentru libertății civile și afaceri interne, iar în 2004 a devenit președintele socialiștilor din Parlamentul European.

Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE)

În martie 1976 s-a înființat Federația Partidelor Liberale și Democrate din Comunitatea Europeană. Cu același prilej s-a adoptat Declarația de la Stuttgart. În iulie 1977 ei au adoptat noua titulatură ,,European Liberal Democrats’’ sub care au participat la primele alegeri directe pentru Parlamentul European obținând 14% din voturi. Cu ocazia Congresului din Catania, aprilie 1986 își schimbă încă o dată numele în Federația Partidelor Liberal Democrate și Reformatoare.

După cum arată în pozițiile sale oficiale, Grupul ALDE își dorește să promoveze o abordare progresistă a politicii Uniunii Europene, din respectiva spiritului liber, care combină libertatea individuală și o cultură economică dimanică cu solidaritatea economică și socială, preocuparea pentru viitorul mediului înconjurător și respectul și toleranța pentru diversitatea culturală, religioasă și lingvistică. Viziunea Grupului ALDE asupra Uniunii Europene presupune o Europă deschisă tuturor țărilor Europene care respectă principiile democrației, statului de drept, precum și drepturile omului și economia de piață.

Membrii grupului ALDE își doresc să acționeze în vederea promovării creșterii economice durabile, care să conducă la crearea de locuri de muncă mai multe și mai bune, să ofere o mai mare posibilitate de alegere consumatorilor și să sporescă oportunitățile de dezvoltare ale întreprinderilor și de afirmare a spiritului întreprinzător. Grupul ALDE militează pentru asigurarea unui cadru de libertate, securitate și justiție pentru toți cetățenii europeni, precum și pentru apărarea drepturilor omului și combaterea discriminării sub toate formele sale, cu scopul de a promova pacea, dreptatea și stabilitatea în lume, reducând astfel sărăcia și ameliorând cooperarea în cadrul instituțiilor internaționale.

În 2009 grupul avea 84 de reprezentanții în Parlamentul European și era condus de Guy Verhofstadt.

Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană

Grupul Verzilor cuprinde atât partide ecologiste cât și partide autonomiste din diferite țări europene și se caracterizează prin intransigență în problemele de mediu, precum și promovarea unor politici autonomiste militând pentru o integrare prin devoluțiune.

Principiile îndrumătoare care asigură cadrul acțiunilor politice ale partidelor membre ale Partidului Verde European au fost definite de aceștia după cum urmează:

responsabilitate față de mediu;

libertate prin autodeterminare;

justiție extinsă;

diversitatea, o condiție indispensabilă;

non-violență.

În 2009 grupul avea 55 de reprezentații în Parlamentul European și era condus de Rebecca Harms și Daniel Cohn-Bendit.

Grupul Conservatorii și Reformiștii Europeni

Noul grup politic european intitulat Conservatorii și Reformiștii Europeni a avut ședința inaugurală pe 24 iunie 2009. Declarația constitutivă a acestui grup conține următoarele principii după care se va ghida în activitatea sa politică:

libera inițiativă, libertatea și corectitudinea comerțului și a concurenței, o reglementare minimă, impozite mai mici;

libertatea individului, mai multă responsabilitate personală și o mai mare responsabilitate democratică;

dezvoltare durabilă cu un accent pe securitatea energetică și furnizarea de energie curată;

importanța familiei ca piatra de temelie a societății;

integritatea suverană a statului-națiune, opoziția față de federalismul UE și un respect reînnoit pentru adevărata subsidiaritate;

acordarea unei valori primordiale relației trans-atlantice de securitate dintr-un NATO revitalizat și sprijin pentru democrațiile tinere din întreaga europă;

control efectiv al emigrației și punerea capăt la abuzurile din proceduri de azil;

servicii publice moderne și eficiente și sensibilitate la nevoile comunităților rurale și urbane;

încetarea birocrației excesive și un angajament pentru o mai mare transparență și probitate în instituțiile UE și în utilizare fondurilor UE;

respectarea și un tratament echitabil pentru toate țările UE, noi și vechi, mari și mici.

În 2009 grupul avea 54 de reprezentanții în Parlamentul European și era condus de

Michal Kaminski. Acesta a fost ales deputat European în 2004, când a devenit membru al

Comisiei pentru piața internă și vice-președinte al Grupului Uniunea pentru Europa Națiunilor.

Grupul Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică (EUL-NGL)

Grupul Stângii Unite Europene s-a fondat în 1994, la 14 iulie, ca forum de colaborare între diferite partide. Obiectivele lor ating în principal, domeniul social și cel al mediului înconjurător; se pronunță pentru crearea unei zone sociale care să promoveze drepturi egale de la cel mai înalt nivel și până la ultimul cetățean. Doresc o Europă a solidarităților, în domeniul relațiilor internaționele se pronunță pentru creșterea puterii OSCE, în dezvoltarea NATO și UEO și trecerea la mentalitatea eurocentristă la una deschisă tutror.

În 1999 s-au alăturat grupului comuniștilor europeni, structurii ecologiste de stânga din țările nordice.

În 2009 grupul avea 35 de reprezentanți în Parlamentul European și era condus de Lothar Bisky. Din 2007, Bisky este președintele Partidului Stângii Unite Europene, fiind ales pentru prima dată mambru al PE în iunie 2009.

Grupul Europa Libertății și Democrației

Grupul a fost format după alegerile europene din 2009, două dintre partidele sale componente, United Kingdom Independence Party și Lega Nord, oferind aproape două treimi din membrii săi. Grupul s-a format ca urmare a dezvoltării a alte două grupuri politice europene: Independență/Democrație și Uniunea pentru Europa Națiunilor.

În 2009 acest grup avea 32 de eurodeputați și era condus de Nigel Farage și Francesco Enrico Speroni.

Copreședintele Nigel Farage a fost membru fondator al Partidului pentru Independența Regatului Unit în 1993. El a fost ales deputat european în 1999, fiind reales în 2004 și în 2009.

Copreședintele Francesco Enrico Speroni a fost ales deputat european pentru a patra oară în iunie 2009, fiind copreședintele Comisiei PE pentru Afaceri Juridice înainte de ultimele alegeri.

3.6 Sediul

Parlamentul European se poate întruni într-o sesiune anuală ordinară , în fiecare a doua zi de marți din luna martie, putâdu-se reuni și în sesiuni extraordinare mai scurte datorate, în principal, problemelor de buget. Dezbaterile PE sunt publice, iar lucrările se desfășoară în trei orașe diferite: Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg.

Sediul central al Parlamentului European este la Strasbourg. Acolo se țin cele 12 ședințe anuale în plen a câte patru zile fiecare. Comisiile parlamentare au sediul la Bruxelles, iar serviciile Secretariatului General și ale Parlamentului European sunt la Luxemburg.

Primul sediu al Parlamentului a fost ales simbolic la Strasbourg, imediat după constituirea acestuia. Orașul constitue un simbol al reconcilierii franco-germane după cel de-al doilea război mondial. Dar fiindcă nu existau birouri, activitățile s-au mutat întâi la Luxemburg. După constituirea CEE în 1958 orașul Bruxelles a fost ales sediul Comisiei Europene, de aceea comisiiile parlamentare se întrunesc acum la Bruxelles. În Tratatul de la Maastricht s-a stabilit definitiv că sediul Parlamentului European este la Strasbourg, această clauză a fost consolidată în Tratatul de la Amsterdam, nelipsind nici din Tratatul de la Nisa.

Astăzi Parlamentul are două săli proprii, una la Strasbourg, cealalta la Bruxelles, iar Secretariatul General rămâne la Luxemburg.

Parlamentul poate fi convocat în ședințe extraordinare la inițiativa majorității membrilor, a Comisiei sau a Consiliului, comisiile și ședințele complementare se desfășoară la Bruxelles, în timp ce Secretariatul General funcționează la Luxemburg. Parlamentul întotdeauna își încheie sesiunea anuală în prima zi a începerii noii sesiuni. Anual au loc 15-20 de ședințe cu o durată de 2-4 zile.

Ședințele plenare ale Parlamentului European sunt organizate lunar timp de o săptămână la Strasbourg. La acestea se adaugă câte două zile suplimentare de reuniuni la Bruxelles de șase ori pe an. În principiu, lucrările parlamentare se desfășoară pe durata de patru zile, de luni până joi. Ședințele care se desfășoară la Bruxelles sunt consacrate deobicei reuniunilor comisiilor parlamentare și au loc de șase ori pe an, miercurea și joia.

Capitolul 4

Competențe și funcții

4.1 Competența în domeniul internațional

În ceea ce privește competența în relații externe, Parlamentul este consultat pentru acordurile internaționale. Parlamentul European poate îndruma și promova programele de dezvoltare și cooperare ale Uniunii Europene, cu toate țările în curs de dezvoltare din lume, prin Comisia pentru dezvoltare și cooperare din cadrul Parlamentului, și prin activitatea Adunării Comune. În prezent, Parlamentul are dreptul să ratifice și puterea să respingă acorduri internaționale.

Orice cerere a unui stat european de a deveni membru al Uniunii Europene se trimite, spre examinare, comisiei competente din Parlament. La propunerea comisiei competente, a unui grup politic sau a unui număr de cel puțin patruzeci de deputați, Parlamentul poate decide să invite Comisia sau Consiliul să participe la o dezbatere înainte de începerea negocierilor cu statul candidat. În orice moment al negocierilor, pe baza unui raport al comisiei competente, Parlamentul poate adopta recomandări, solicitând ca acestea să fie luate în cosiderare înainte de încheierea tratatului de aderare a unui stat candidat la Uniunea Europeană.

La încheierea negocierilor, dar înainte de semnarea oricărui acord, proiectul de acord se prezintă Parlamentului pentru avizul conform. Parlamentul își dă avizul conform cu privire la cererea unui stat European de a deveni membru al Uniunii Europene, pronunțându-se cu majoritatea membrilor care îl compun, pe baza unui raport al comisiei competente.

Parlamentul își dă avizul sau avizul conform cu privire la încheierea, reînnoirea sau modificarea unui acord internațional sau a unui protocol financiar încheiat de Comunitatea Europeană, pronunțându-se prin vot unic cu majoritatea voturilor exprimate, nefiind admisibile amendamente la textul acordului sau protocolului. În cazul în care avizul Parlamentului este negativ, Președintele solicită Consiliului să nu încheie acordul, iar în cazul în care, Parlamentul nu își dă avizul conform cu privire la un acord internațional, Președintele informează Consiliul că acordul în cauză nu poate fi încheiat.

În cazul în care Parlamentul este consultat în cadrul politicii externe și de securitate comună, problema este trimisă comisiei competente, care poate prezenta recomandări.

4.3 Petițiile

Conform articolului 227 TFUE: ,, Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică având reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa Parlamentului European, cu titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane o petiție privind un subiect care ține de domeniile de activitate ale Uniunii și care îl privește în mod direct ’’.

Petițiile adresate Parlamentului trebuie să menționeze numele, cetățenia și domiciliul fiecăruia dintre petițiionari. În cazul în care o petiție este semnată de mai multe persoane fizice sau juridice, semnatarii desemnează un reprezentant și reprezentanți supleanți care sunt considerați a fi petiționari. În lipsa unei asemenea desemnări, primul semnatar sau o altă persoană adecvată este considerată a fi petiționarul. Fiecare petiționar își poate retrage sprijinul pentru petiție în orice moment, însă după retragerea sprijinului de către toți petiționarii, petiția devine nulă și lipsită de efecte.

Petițiile trebuie redactate într-o limbă oficială a Uniunii Europene, petițiile redactate într-o altă limbă sunt examinate numai dacă petiționarul a anexat o traducere într-o limbă oficială. Biroul poate decide ca petițiile și corespondența cu petiționarul să poată fi redactate în alte limbi utilizate într-un stat membru. Petițiile se înscriu într-un registru general în ordinea primirii dacă îndeplinesc condițiile, în caz contrar acestea se arhivează.

Președintele trimite petițiile înscrise în registrul general comisiei competente care stabilește în primul rând dacă acestea sunt admisibile, sau ia o decizie diferită. În cazul în care comisia competentă nu reușeste să ajungă la un consens privind admisibilitatea petiției, aceasta este declarată admisibilă la cererea a cel puțin un sfert din membrii comisiei. Petițiile declarate inadmisibile de către comisie se arhivează, iar decizia motivată se notifică petiționarului.

Odată înregistrate, petițiile devin, în general, documente publice, iar numele petiționarului și conținutul petiției pot fi publicate de Parlament din motive de transparență. Petiționarul poate cere ca numele său să nu fie divulgat, iar Parlamentul trebuie să respecte acest lucru.

Petițiile adresate Parlamentului de către persoane fizice sau juridice, care nu sunt cetățeni ai Uniunii Europene, nu au reședința și nici sediul social într-un stat membru, se înregistrază și se arhivează separat. Comisia informează semestrial Parlamentul cu privire la deliberările sale, în special măsurile luate de către Consiliu sau de către Comisie, în cazul petițiilor transmise de Parlament.

Petiționarul este informat cu privire la decizia luată de comisie și motivele care o justifică. Atunci când, examinarea unei petiții admisibile s-a încheiat aceasta este declarată închisă, iar petiționarul este informat. Titlul și textul rezumat al petițiilor înscrise în registrul general, precum și avizele care însoțesc examinarea petiției și deciziile esențiale se depun într-o bază de date accesibilă publicului, cu condiția ca petiționarul să își fi exprimat acordul cu privire la aceasta.

4.3 Desemnarea Ombudsmanului

Cea mai cuprinzătoare modificare a modelului tradițional al numirilor la nivelul Uniunii Europene a fost cea introdusă prin Tratatul de la Maastrich în ceea ce privește noul post de Ombudsman European. Tratatul prevede ca astfel de numiri să fie făcute de către Parlament, după fiecare alegeri parlamentare, pe perioada mandatului său. Statele membre nu au niciun cuvânt de spus în acest proces de numire, de care Parlamentul este exclusiv răspunzător.

Ombudsmanul European este ales de Parlamentul European și este împuternicit să primească plângeri din partea oricărui cetățean al Uniunii sau a oricărei persoane care are reședința într-un stat membru, plângeri care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor sau agențiilor Uniunii. Acesta investighează aceste plângeri, întocmește un raport cu rezultatele sale, pe care apoi îl prezintă Parlamentului European.

Parlamentul prevede în regulamentul său de procedură publicarea unei solicitări de nominalizare a candidaților în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și ca aceștia să beneficieze de susținere din partea unui număr minim de 37 de membri care sunt cetățeni a cel puțin două state membre. Comisia competentă organizează apoi audieri publice ale candidaților și prezintă o listă alfabetică a candidaților admisibili întregului Parlament, care ia decizia finală prin vot secret, pe baza unei majorități din totalul voturilor exprimate. Trebuie să se întrunească un cvorum de cel puțin jumătate dintre membrii Parlamentului, în cazul în care nu a fost ales niciun candidat după primele două voturi , primii doi candidații, ca număr de voturi obținute, participă la un al treilea vot, final.

Prima dată când Parlamentul și-a exercitat noile puteri, Regulamentul de procedură prevedea ca doar un nume să fie prezentat în ședința plenară, iar acest lucru a dus la un blocaj, deoarece doi candidați au obținut rezultate egale în cadrul comisiei, neexistând nici o modalitate de ai departaja, acești fiind: Siegbert Alber, fost vicepreședinte al Parlamentului și Gil Robles, Ombudsman al Spaniei.

Regulamentul a fost astfel modificat încât să prevadă ca respectiva comisie să prezinte plenului o listă de nume de ordine alfabetică, iar cel mai în vârstă să aibă câștig de cauză.

4.4 Competențe consultative

Obligația de consultare a Parlamentului rezultă din dispozițiile specifice ale tratatelor cu ocazia reglementării domeniilor comunitare. Curtea de Justiție definește consultarea ca fiind mijlocul ce permite Parlamentului să participe efectiv la procesul legislativ al Comunității. Această competență reprezintă un element esențial al echilibrului instituțional urmărit de tratate. Ea este reflectarea, chiar limitată la nivelul Comunității, a unui principiu democratic fundamental potrivit căruia, popoarele participă la exercitarea puterii prin intermediul unei puteri reprezentative.

Neconsultarea Parlamentului în cazurile prevăzute de tratate atrage nulitatea actului adoptat cu încălcarea acestor dispoziții. Consultarea obligatorie era prevăzută prin Tratatul de la Roma în câteva domenii ale activității comunitare: politica transporturilor, mediul înconjurător, coeziunea economică șocială, programul de cercetare și dezvoltare tehnologică, programul de înlăturare a restricțiilor privind libertatea de stabilire, anumite măsuri financiare.

Procedura consultării presupune conlucrarea mai multor organe comunitare. Propunerea Comisiei este remisă Parlamentului de către Secretariatul General al Consiliilor Miniștrilor. Președintele Parlamentului supune propunerea primită analizei efectuate de către comisia parlamentară competentă, iar aceasta numește un raportor și examinează propunerea. Oricare dintre membrii comisiei parlamentare competente poate propune amendamente, acestea fiind adoptate de respectiva comisie prin vot majoritar, ( cel puțin o pătrime din membrii săi având obligația să fie prezenți).

Raportul întocmit de comisia parlamentară competentă, împreună cu propunerile de amendamente aprobate, sunt înaintate Parlamentului care le va discuta în sesiune plenară. În

cadrul sesiunii Parlamentului, propunerea Comisiei poate fi adoptată, poate fi respinsă sau

Parlamentul poate să propună amendamente. În cazul respingerii, Parlamentul avertizează Comisia să-și retragă propunerea, unde retragerea propunerii încheie procedura de consultare. Menținerea procedurii conduce la o a doua examinare a textului de către comisia parlamentară competentă, care va înainta în două luni un raport sesiunii plenare.

Dacă în cadrul sesiunii plenare, Parlamentul aprobă propunerea însă cu amendamente, Comisia trebuie să-și prezinte poziția cu privire la fiecare din amendamentele propuse. Votul Parlamentului este consultativ, varianta finală discutată de Consiliu fiind cea a Comisiei, amendamentele propuse de Parlament și neacceptate de Comisie fiind prezentate doar în scop informativ.

Procedura consultării obligatorii a fost extinsă la noi domenii, atât prin Actul Unic European, cât și prin prevederile Tratatului de la Maastricht.

Dacă o anumită măsură legislativă este adoptată fără consultarea Parlamentului, atunci când această consultare este obligatorie, măsura va fi considerată nulă, întrucât procedura consultării este mijlocul care permite Parlamentului să joace un rol esențial în procesul legislativ comunitar.

4.5 Funcția legislativa a Parlamentului European

Prin Tratatul de la Lisabona s-a ajuns la creșterea atribuțiilor Parlamentului European în domeniul legislației, a bugetului Uniunii Europene și a acordurile internaționale. În același timp, datorită faptului că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, PE se află pe o poziție de egalitate cu Consiliul, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți ale legislației UE.

Parlamentul European este asociat în grade diferite în procesul de adoptare a legislației Uniunii Europene, în funcție de procedura legislativă aplicabilă. Pentru fiecare hotărâre trebuie precizată baza legală, stabilindu-se astfel care este procedura legislativă care trebuie urmată. Procedurile legislative speciale sunt: consultarea, avizul conform și cooperarea care se aplică doar în cazuri specifice în care Parlamentul are doar rol consultativ. Asemenea domenii sunt: politica fiscală, politica în domeniul concurenței, Politica Agricolă Comună, majoritatea problemelor ce țin de spațiul de libertate, securitate și justiție (regimul vizelor, politici în domeniul imigrării). De asemenea, avizul conform al parlamentului este obligatoriu pentru anumite decizii importante precum aprobarea participării la acordurile internaționale, aderarea noilor state membre, sistemul electoral pentru alegerile europene. Procedura cooperării este foarte rar întâlnită în procesul de adoptare a legislației comunitare.

Parlamentul European are cel mai mare rol în cadrul diverselor metode legislative comunitare în cazul codeciziei. De altfel, doua treimi dintre legile europene sunt adoptate în comun de către PE și Consiliu. În același timp, Parlamentul alături de Comisie și Consiliu contribuie la definirea programării legislative a Uniunii Europene. Parlamentul și Comisia cooperează la pregătirea programului legislativ și de lucru al Comisiei, pe baza calendarului și a modalităților convenite între cele două instituții.

În situații de urgență sau neprevăzute, o instituție poate propune din propria inițiativă și în conformitate cu procedurile stabilite de tratate, adăugarea unei măsuri legislative la cele propuse în programul legislativ. Președintele transmite rezoluția adoptată de Parlament celorlalte instituții care participă la procedura legislativă a UE, precum și parlamentele statelor membre.

Președintele solicită Consiliului emiterea unui aviz privind programul legislativ anual al Comisiei și rezoluția Parlamentului. În cazul în care o instituție se află în imposibilitatea de a respecta calendarul stabilit, aceasta informează celelalte instituții în legătură cu motivele întârzierii și propune un nou calendar. La examinarea unei propuneri legislative, Parlamentul acordă o atenție deosebită respectării drepturilor fundamentale și ia măsuri în special, pentru ca actul legislativ să fie în conformitate cu Carta drepturilor fundamentale a UE, cu principiile subsidiarității și proporționalității și cu statul de drept. De asemenea, în cazul în care propunerea are implicații financiare, Parlamentul verifică că sunt prevăzute resurse financiare suficiente.

Pentru orice propunere a Comisiei sau orice alt document cu caracter legislativ, comisia competentă verifică mai întâi temeiul juridic. În cazul în care comisia competentă contestă validitatea sau pertinența temeiului juridic, acesta solicită avizul comisiei competente pentru problemele juridice. Comisia competentă pentru problemele juridice se poate, de asemenea, sesiza din propria inițiativă referitor la problemele privind temeiul juridic al propunerilor

prezentate de Comisie. În acest caz, acesta informează corespunzător comisia competentă.

În cazul în care, comisia competentă pentru problemele juridice hotărăște să conteste validitatea sau pertinențe temeiului juridic, acesta își prezintă concluziile Parlamentului. Parlamentul supune la vot concluziile, înainte de a vota asupra fondului propunerii. Amendamentele care țin să modifice temeiul juridic, prezentate în plan fără ca validitatea sau pertinența temeiului juridic să fi fost contestată de comisia competentă în fond sau de comisia competentă pentru problemele juridice, sunt inadmisibile.

În cazul în care Comisia nu acceptă să-și modifice propunere pentru a se conforma temeiului juridic aprobat de Parlament, raportul sau Președintele comisiei competente pentru problemele juridice sau al comisiei competente poate propune amânarea votului asupra fondului propunerii până la o ședință ulterioară. Comisia competentă verifică, pentru orice propunere a comisiei sau orice alt document cu caracter legislativ, compatibilitate financiară a actului cu cadru finaciar multianual. În cazul în care comisia competentă modifică resursele finaciare atribuite actului examinat, acesta solicită avizul comisiei competente pentru problemele bugetare.

Comisia competentă pentru problemele bugetare se poate, de asemenea, sesiza, din proprie inițiativă, referitor la problemele privind compatibilitatea financiară a propunerilor prezentate de Comisie, în cazul acesta, aceasta informează corespunzător comisia competentă. În cazul în care, comisia competentă pentru problemele bugetare hotărăște să conteste compatibilitatea financiară a actului, acesta își prezintă concluziile Parlamentului, care le supune la vot, iar un act declarat incompatibil poate fi adoptat de către Parlament sub rezerva deciziilor Autorității bugetare.

Pe durata întregii proceduri legislative, Parlamentul și comisiile acestuia solicită accesul la toate documentele privind propunerile Comisiei, în aceleași condiții ca și Consiliul și grupurile de lucru ale acestuia.

În timpul examinării unei propuneri legislative specifice a Comisiei, comisia competentă invită Comisia să o informeze în legătură cu stadiul propunerii în cadrul Consiliului și al grupurilor sale de lucru, în special în legătură cu orice posibilitate de compromis care ar putea conduce la o modificare substanțială a propunerii inișiale a Comisiei, sau în legătură cu intenția Comisiei de a-și retrage propunerea.

Parlamentul European când este invitat să își dea avizul conform cu privire la un act, adoptă decizia pe baza recomandări date de comisia competentă pentru adoptarea sau respingerea actului respectiv. Apoi Parlamentul se pronunță printr-un vot unic cu privire la actul care, în temeiul Tratatelor, necesită avizul său conform fără posibilitatea depunerii vreunui amendament. Majoritatea necesară pentru adoptarea avizului conform este cea prevăzută de articolele corespunzătoare din Tratate, care constitue temeiul juridic al actului propus.

În cazul în care, pentru o propunere legislativă, este necesar avizul conform al Parlamentului, comisia competentă poate decide în vederea ajungerii la un rezultat pozitiv în urma procedurii, apoi trebuie să prezinte Parlamentului un raport privind propunerea Comisiei. În situația în care Parlamentul adoptă cel puțin o recomandare, Președintele solicită continuarea examinării împreună cu Consiliul, iar pe baza rezultatelor obținute în urma examinării, împreună cu Consiliul, comisia competentă elaborează o recomandare finală privind avizul conform al Parlamentului.

4.6 Funcția bugetară a Parlamentului European

Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene constitue împreună autoritatea bugetară a Uniunii Europene care stabilește, în fiecare an, cheltuielile și veniturile acesteia. Procedura de examinare și apoi de adoptare a bugetului are loc din luna iunie până la sfârșitul lunii decembrie. Până la Lisabona, în ceea ce privea cheltuielile obligatorii decizia finală aparținea consiliului. În ceea ce privea cheltuielile ,,neobligatorii’’ (alte cheltuieli), decizia aparținea Parlamentului care hotăra în strânsă colaborare cu Consiliul. Noul tratat a dus la eliminarea distincției care se făcea între cheltuielile obligatorii și cheltuilele neobligatorii. Astfel Parlamentul și Consiliul au acum un rol echilibrat în adoptarea bugetului.

Parlamentul European și Consiliul trebuie să respecte limitele cheltuielilor anuale stabilite în perspectivele financiare multianuale.

Inițial, conform art. 203 CEE, Parlamentul European nu avea decât o competență consultativă în materie bugetară. Ulterior, prin înlocuirea contribuțiilor financiare ale statelor membre cu resurse proprii ale Comunităților Europene, Parlamentul a impus o sporire a competenței bugetare, devenind codeținătoarea atribuțiilor în materie bugetară.

Parlamentul a obținut dreptul de a crește sau de a micșora cheltuielile Uniunii, în anumite limite, fără aprobarea din partea Consiliului. De asemenea , PE a obținut posibilitatea de a redistribui cheltuielile fără a fi necesar să crească sau să scadă sumele alocate altor surse bugetare. Parlamentului i s-a acordat dreptul să respingă întregul buget annual sau oricare alt buget suplimentar, având totodată dreptul exclusiv de a acorda descărcare de gestiune Uniunii în ceea ce privește angajarea, ordonanțarea șim plata cheltuielilor din buget.

În anul 1999 a fost semnat un acord care a codificat o serie de norme și proceduri într-un singur document. Aceste norme vizau clasificarea cheltuielilor, cooperarea interinstituțională, necesitatea unuin temei juridic, cheltuielile privind politica externă și de securitate comună.

Toate aceste modificări au avut ca scop transformarea procedurii bugetare. Rolul Parlamentului a evoluat, acest lucru întărind nivelul codeciziei cu Consiliul, cele două instituții europene căutând neîncetat rezultate agreate de ambele părți. Efectul perspectivei financiare și al modificării normelor și procedurilor a fost acela al consolidării desfășurării activității financiare, dar și caracterul predictibil al procedurii bugetare.

Pe baza unui raport pregătit de Secretariatul General, Biroul stabilește proiectul preliminar de estimare a bugetului Parlamentului. Unde Președintele transmite ecest proiect comisiei competente care stabilește proiectul de estimare a bugetului și raportează Parlamentului.

Președintele stabilește un termen pentru depunerea amendamentelor la proiectul de estimare a bugetului. Comisia competentă își dă avizul cu privire la aceste amendamente, iar Parlamentul adoptă estimarea bugetului, apoi Peședintele transmite estimarea bugetului Comisie și Consiliului.

Dispozițiile de aplicare pentru procedura de întocmire a estimării bugetului Parlamentului se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Președintele procedează sau determină angajarea și lichidarea cheltuielilor, în cadrul regulamentului financiar intern adoptat de Birou, după consultarea comisie competente. Apoi Președintele transmite comisie competente proiectul de conturi anuale, iar pe baza raportului comisie competente, Parlamentul își aprobă conturile și se pronunță cu privire la descărcarea de gestiune.

4.7 Funcția de control a Parlamentului European

Parlamentul European exercită un control democratic asupra activităților europene prin:

Dreptul de investitură a membrilor altor instituții europene

Inițial, Parlamentul nu avea nici un rol în cadrul procesului de numire în funcție la nivelul Uniunii Europene, proces care era, până la urmă, unul inter-guvernamental. Acesta s-a schimbat începând cu 1975 când Parlamentul European a obținut dreptul de a fi consultat în privința numirii membrilor Curții de conturi.

Înainte de numirea Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, Președintele Consiliului este invitat de Președinte să facă o declarație în fața Parlamentului.

Pentru prima dată în istoria UE, rezultatul alegerilor din 2014 pentru Parlamentul European determina cine va conduce Comisia Europeană, organul executiv al UE. Candidații pentru celelalte portofolii ale Comisiei vor trebui și ei să treacă printr-o fază dură de verificare înainte de a-și prelua funcția. Odată stabilită componența Comisiei, deputații se pot apleca asupra atribuțiilor principale care le revin: elaborarea de legi care influențează viața de zi cu zi a cetățenilor europeni, precum și stabilirea bugetului anual al UE, competențe pe care le împarte cu Consiliul de Miniștri (ai celor 28 de guverne naționale din cadrul UE) într-un mod asemănător unui sistem bicameral.

Pentru prima dată, statele membre vor trebui să ia în considerare rezultatele alegerilor europene înainte de a desemna candidatul pentru funcția de președinte al Comisiei. Ținând seama de rezultatele alegerilor europene, șefii de stat sau de guvern din statele membre vor propune un candidat pentru funcția de președinte al Comisiei, unde candidatul își va prezenta proiectul în fața Parlamentului iar acesta va trebui să primească votul de încredere al majorității absolute a deputaților (376 dintre cei 751 de deputați), dacă primește aprobarea, candidatul este considerat „ales” de către Parlament, iar în caz contrar, statele membre trebuie să propună un nou candidat.

Președintele ales împreună cu guvernele naționale ale statelor membre convin asupra unei liste de candidați pentru celelalte portofolii ale Comisiei (câte un candidat din fiecare stat). Candidații sunt supuși unor audieri de confirmare în Parlament, aceste audieri nu sunt simple formalității deoarece Parlamentul a mai respins în trecut candidații care au fost considerați nepotriviți. Președintele și comisarii, ca organism unitar, se supun unui vot unic de aprobare de către Parlament, pentru care este nevoie de o majoritate simplă. Dacă este aprobată de Parlament, noua Comisie este numită oficial de șefii de stat sau de guvern ai Uniunii Europene.

Personalitățile desemnate ca membri ai Curții de Conturi sunt invitate să facă o declarație în fața comisiei competente și să răspundă la întrebările puse de membri. Comisia votează separat asupra fiecărei candidaturi, prin vot secret. Comisia competentă face o recomandare Parlamentului cu privire la numirea candidaților propuși sub forma unui raport care cuprinde o propunere de decizie distinctă pentru fiecare candidat. Votul în plen are loc în termen de două luni de la primirea candidaturilor, cu excepția cazului în care, la cererea comisiei competente, a unui grup politic sau a unui număr de cel puțin patruzeci de deputați, Parlamentul ia o altă decizie. Parlamentul votează separat asupra fiecărei candidaturi, prin vot

secret, și se pronunță cu majoritatea voturilor exprimate. Dacă Parlamentul dă un aviz negativ

cu privire la o candidatură individuală, Președintele solicită Consiliului să retragă această candidatură și să prezinte Parlamentului o nouă candidatură.

Candidatul propus pentru președinția Băncii Centrale Europene este invitat să facă o declarație în fața comisie parlamentare competente și să răspundă la întrebările puse de membri. Comisia competentă face o recomandare Parlamentului privind aprobarea sau respingerea candidaturii propuse. Votul are loc în termen de două luni de la primirea propunerii, cu excepția cazului în care, la cererea comisiei competente, a unui grup politic sau a unui număr de cel puțin patruzeci de deputați, Parlamentul ia o altă decizie. În cazul în care Parlamentul dă un aviz negativ, Președintele solicită Consiliului să retragă aceasta propunere și să prezinte o nouă propunere Parlamentului.

Moțiunea de cenzură

Una din cele mai vechi prerogative ale Parlamentului este de a putea demite Comisia. Doar Parlamentul, nu consiluiul și nici guvernele naționale nu pot forța Comisia să demisioneze înainte de terminarea mandatului. O zecime dintre membrii care compun Parlamentul poate depune la Președintele Parlamentului o moțiune de cenzură la adresa Comisiei.

Motiunea de cenzura trebuie să poarte mențiunea ,,moțiune de cenzură’’, să fie motivată și apoi trimisă Comisiei. Președintele anunță deputaților depunerea unei moțiuni de cenzură, de îndată ce o primește. Dezbaterea moțiunii are loc la cel puțin douăzeci și patru de ore după anunțarea deputaților, cu privire la depunerea unei moțiuni de cenzură. Votarea moțiunii de cenzură se face prin apel nominal, la cel puțin 48 de ore după încetarea dezbaterii. Dezbaterea și votul au loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune care urmează depunerii moțiunii.

Moțiunea de cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi din totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul. Rezultatul votului este notificat Președintelui Consiliului și Președintelui Comisiei.

Întrebări parlamentare

Parlamentul poate adresa întrebări Consiliului, Comisiei sau Băncii Centrale Europene. Astfel, o comisie, un grup politic sau un număr de cel puțin patruzeci de deputați pot adresa întrebări Consiliului sau Comisiei. Întrebările sunt prezentate în scris Președintelui

care le trimite Conferinței președinților.

Conferința președinților hotărăște dacă și în ce ordine se înscriu întrebările pe ordinea de zi, iar întrebările care nu se înscriu pe ordinea de zi a Parlamentului în termen de trei luni de la data depunerii lor, devin caduce.

În fiecare perioadă de sesiune este inclus un interval de timp întrebărilor adresate Consiliului și Comisiei, în momente pe care Parlamentul le fixează la propunerea Conferinței președinților. În cursul perioadei de sesiune, fiecare deputat poate adresa o singură întrebare Consiliului și Comisiei, aceste întrebări sunt prezentate în scris Președintelui, care hotărăște cu privire la admisibilitatea lor și la ordinea în care urmează să fie adresate.

Orice deputat poate adresa Consiliului sau Comisiei întrebări cu solicitare de răspuns în scris, iar responsabilitatea pentru conținutul întrebărilor revine în totalitate autorului acestora. Acestea sunt prezentate în scris Președintelui care le comunică instituției interesate, însă în cazul în care există îndoieli privind admisibilitatea unei întrebări, decizia aparține Președintelui, iar decizia sa se comunicată autorului întrebării.

Deputații pot pune o dată pe lună o întrebare prioritară, la celelalte întrebări fără caracter prioritar trebuie să le răspundă în termen de șase săptămâni de la transmitarea acestora la instituția în cauză. Deputații trebuie să precizieze tipul de întrebare, iar decizia aparține Președintelui.

Iar în același timp orice deputat poate adresa întrebări cu solicitare de răspuns scris și Băncii Centrale Europene. Întrebările fiind prezentate în scris președintelui comisiei competente care le comunică Băncii Centrale Europene. Întrebările se publică, însoțite de răspuns în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Comisiile de anchetă

Conform art. 226 TFUE și art. 185 din Regulamentul de procedură, Parlamentul European poate constitui, la cererea unui sfert din membrii care îl compun, o comisie de anchetă pentru examinarea presupuselor încălcări ale dreptului Uniunii sau cazuri de administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, care ar reprezenta fapta fie a unei instituții sau a unui organ al Uniunii, fie a administrației publice a unui stat membru, fie a unor persoane mandatate prin dreptul Uniunii să îl pună în aplicare. Decizia de constituire a unei comisii de anchetă se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în termen de o

lună.

Cererea de constituire a unei comisii de anchetă trebuie să definească obiectul anchetei și să expună detaliat motivele care o justifică. Comisia de anchetă își încheie activitatea prin depunerea unui raport în termen de cel mult douăsprezece luni. Parlamentul poate prelungi de două ori termenul cu încă trei luni, iar în cadrul comisiei au drept de vot numai membrii titulari sau, în cazul în care aceștia sunt absenți, membrii supleanți permanenți.

Comisia de anchetă își alege președintele și doi vicepreședinți și numește unul sau mai mulți raportori. În cazul în care o comisie de anchetă consideră că unul dintre drepturile sale nu a fost respectat, aceasta propune Președintelui Parlamentului întreprinderea demersurilor necesare. Comisia de anchetă se poate adresa de asemena unei instituții sau unui organ al Uniunii sau al unui stat membru în vederea audierii sau a primirii de documente.

Președintele comisiei de anchetă, împreună cu biroul adoptă măsuri asfel încât secretul sau confidențialitatea lucrărilor să fie respectate și să informeze în timp real membrii comisie cu privire la aceasta.

La închiderea lucrărilor, comisia de ancheta prezintă Parlamentului un raport privind rezultatele acestora, menționând dacă este cazul, opiniile acestora, iar acest raport se publică. La cererea comisie de anchetă, Parlamentul organizează o dezbatere a raportului în perioada de sesiune următoare prezentării acestuia.

Președintele Parlamentului însărcinează comisia competentă, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului de procedură, să verifice măsurile luate ca urmare a rezultatelor obținute de comisia de anchetă și, dacă este necesar, să prezinte un raport cu privire la aceasta. Președintele adoptă toate celelalte dispoziții necesare în vederea aplicării concrete a concluziilor anchetelor.

CONCLUZII

Parlamentul European reprezintă voința popoarelor europene care au decis să construiască în comun Uniunea Europeană.

Începând din anul 1979, milioane de oameni își aleg o dată la cinci ani reprezentanții în Parlamentul European. Tinând seama de influența deciziilor Parlamentului European asupra vieții de zi cu zi a cetățenilor din întreaga Europă, deci inplicit și a mea, consider că acestă lucrare este structurată în așa fel încât să scoată în evidență atât importanța și evoluția acestei instituții a Uniunii Europene cât și efectele pe care ea le are asupra noastra.

Parlamentul European, împreună cu Comisia Europeană și Consiliul formează triunghiul decizional la nivelul Uniunii Europene. Acesta veghează asupra respectării drepturilor omului, este gardianul libertăților cetățenești și democrației, și de asemenea, are atribuția de a aproba și de a destitui Comisia Europeană.

Evoluția sa ascendentă a fost observată de-a lungul anilor și în același timp prezentată în lucrarea de față prin scurta incursiune în rândul tratatelor, de la cele fondatoare ale bazelor Uniunii de astăzi, Tratatul CECO, CEE și CEEA până la cel de la Lisabona, acesta fiind ultimul Tratat intrat în vigoare.

Dacă tratatul de la Paris prevedea o ,,Adunare comună’’, compusă din reprezentanții popoarelor statelor reunite în Comunitate, având un rol de Adunare Consultativă, Tratatele de la Roma care au creat cele două comunități europene CEE și CEEA, prevedea apariția aceleiași ,,Adunări’’ care mai târziu sa audenumit ,,Adunare parlamentară europeană’’, fiind rebotezată apoi în ,,Parlament European’’. Prin Actul Unic European, PE devine un organ al cooperării legislative cu Consiliul Miniștrilor, iar Tratatul de la Maastricht și Amsterdam ia întărit și mai mult puterea, prin reglementarea procedurii codeciziei, iar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona acestuia i s-au extins competențele normative participând alături de Consiliu la adoptarea actelor legislative ale Uniunii Europene.

Privind componența, Parlamentul European are în prezent, după ultimele alegeri 751 de membri, numărul acestora suferind modificări de-a lungul timpului. Membrii Parlamentului sunt aleși prin vot universal, direct, secret și liber exprimat pentru un mandat de 5 ani.

În ceea ce privește organizarea și funcționarea Parlamentul, are un Președinte ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, 14 vicepreședinți și 5 chestori. Sediul central este la Strasbourg, comisiile parlamentare au sediul la Bruxelles, iar serviciile Secretariatului General și ale Parlamentului

sunt la Luxemburg. Tot aici regăsim și Biroul care este organul competent pntru autorizarea reuniunilor comisiilor în afara locurilor obișnuite de desfășurare a activității, acesta numește Secretariatul General și adoptă orientările pentru chestori. De asemenea membrii Parlamentului se pot organiza în grupuri politice, în prezent sunt 7 astfel de grupuri.

Parlamentul înființează și comisii permanente, în prezent sunt 20 de astfel de comisii. Acestea pregătesc lucrările Parlamentului, elaborează rapoarte și mențin legătura cu Comisia și Consiliul.

În ultima parte am vorbit de competențele și funcțiile Parlamentului, unde prin competența în domeniul internațional, Parlamentului îi revine un rol important în domeniul aderării de noi state membre al Uniune. Tot la competențe avem și numirea Ombudsmanului European, acesta este împuternicit să primească plângeri din partea cetățenilor, petițiile au și ele un rol important, pentru că orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul de a adresa Parlamentului European o petiție privind un subiect care ține de domeniul de activitate.

Prin funcția legislativă, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în 2009, Parlamentului i-au fost acordate competențe reale în domeniile principale de politică, în special agricultura și libertățile cetățenești, domenii în care anterior avea doar un rol consultativ, iar prin funcția bugetară, Parlamentului îi revine responsabilitatea de a verifica dacă banii contribuabililor au fost cheltuiți în scopurile stabilite și de a valida conturile dacă rezultatele verificării sunt satisfăcătoare, pentru că în multe cazuri Parlamentul a solicitat controale stricte. În cea ce privește funcția de control, Parlamentul își îndeplinește acestă datorie prin: dreptul de numire a altor instituții, moțiune de cenzură, întrebări parlamentare, și prin comisii de anchetă.

Activitatea Parlamentului European este importantă pentru că, în mai multe domenii, deciziile privind noua legislație europeană sunt adoptate în comun de către Parlament și Consiliul de Miniștrii care reprezintă statele membre. Parlamentul European poate adopta legi și chiar are dreptul de a dizolva Comisia.

Am ales această instituție deoarece este una din cele mai importante din Uniunea Europeană. Acesta asigurǎ bunǎstarea și funcționarea Uniunii și de asemenea are și un rol important asupra vieții cotidiene a cetǎțenilor. Parlamentul European mai are un rol important și în luarea decizilor de cǎtre alte instituții membre, acesta fiind singura instituție supranaționalǎ ai cărei membri sunt aleși în mod democratic, prin vot universal direct influențând viața fiecărui cetățean.

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010

Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juricic, București, 2002

Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003

Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010

Dan Vătăman, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2011

Dan Vătăman, Organizații europene și euroatlantice, Editura CH Beck, București, 2009

Florian Coman, Drept comunitar european, Editura Universul Juridic, București, 2003

Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, București, 2007

Gyula Fabian, Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006

Gyula Fabian, Drept instituțional comunitar, Editura Hamangiu, Cluj- Napoca, 2010

Gabriel Liviu Ispas, Parlamentarismul în societatea internațională, Institutul European, 2011

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura Actami, București, 1990

Irina Moroianu Zlătescu, Radu Constantin Demetrescu, Prolegomene la un drept instituțional comunitar, Editura Economică, București, 2003

Irina Moroianu Zlătescu, Instituții europene și drepturile omului, Editura I.R.D.O, 2008

Jean Louis Burban, Presses Universitaires de France, Editura Meridiane, 1999

Jean- Luc Sauron, Curs de instituții europene, Editura Polirom, București, 2010

Mihai Constantinescu, Șerban Nicolae, Marius Amzulescu, Parlamentele europene, Editura Fundația România de Mâine, București, 2003

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2011

Ovidiu Țincă, Drept comunitar general, Editura Didactică si Pedagogică R.A., București, 1999

Richart Corbett, Francis Jacobs, Michael Shackleton, Parlamentul European, Monitorul Oficial, București, 2007

Victor Duculescu, Dreptul integrării europene, Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2003

Surse internet

http://www.europarl.europa.eu/ (Site-ul oficial al Parlamentului European)

http://www.rezultate-alegeri2014.eu/

http://www.europeana.ro/

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010

Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juricic, București, 2002

Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003

Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010

Dan Vătăman, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2011

Dan Vătăman, Organizații europene și euroatlantice, Editura CH Beck, București, 2009

Florian Coman, Drept comunitar european, Editura Universul Juridic, București, 2003

Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, București, 2007

Gyula Fabian, Drept instituțional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006

Gyula Fabian, Drept instituțional comunitar, Editura Hamangiu, Cluj- Napoca, 2010

Gabriel Liviu Ispas, Parlamentarismul în societatea internațională, Institutul European, 2011

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura Actami, București, 1990

Irina Moroianu Zlătescu, Radu Constantin Demetrescu, Prolegomene la un drept instituțional comunitar, Editura Economică, București, 2003

Irina Moroianu Zlătescu, Instituții europene și drepturile omului, Editura I.R.D.O, 2008

Jean Louis Burban, Presses Universitaires de France, Editura Meridiane, 1999

Jean- Luc Sauron, Curs de instituții europene, Editura Polirom, București, 2010

Mihai Constantinescu, Șerban Nicolae, Marius Amzulescu, Parlamentele europene, Editura Fundația România de Mâine, București, 2003

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2011

Ovidiu Țincă, Drept comunitar general, Editura Didactică si Pedagogică R.A., București, 1999

Richart Corbett, Francis Jacobs, Michael Shackleton, Parlamentul European, Monitorul Oficial, București, 2007

Victor Duculescu, Dreptul integrării europene, Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2003

Surse internet

http://www.europarl.europa.eu/ (Site-ul oficial al Parlamentului European)

http://www.rezultate-alegeri2014.eu/

http://www.europeana.ro/