Aparitia Primelor Reguli cu Caracter Juridic

I.introducere

Aparitia primelor reguli cu caracter juridic

Primele reglementari specifice cu caracter juridic au aparut ca urmare a dezvoltarii schimbului de produse, devenind necesara o noua forma de organizare a societatii care sa raspunda noilor conditii economice. Astfel, ca urmare a dezvoltarii comertului noua organizare social-politica prezenta urmatoarele caracteristici: impartirea cetatenilor potrivit criteriului territorial, existenta unei forte publice, inlocuirea normelor sociale obstesti cu norme care capata caracter juridic, si totodata, statornicirea unui sistem de contributii din partea comunitarii, pentru intretinerea noii forte publice.

Codificarea primelor reguli cu caracter juridic constituie un moment de referinta in aparitia dreptului. Normele sociale obstesti sunt inlocuite treptat cu norme care capata tot mai des caracter juridic.

Pe parcursul evolutiei societatii pot aparea conflicte intre valori ,incalcari ale normelor sau momente de punere la indoiala a legitimitatii acestora, care, in anumite conditii, ameninta insasi ordinea sociala stabilita.

Inca de la analiza conceptului dreptului s-a subliniat ca norma juridica s-a desprins nu doar din morala, ci si din obiceiuri.

Sistemul normative juridic, ca subsistem al sistemului normativ social este alcatuit dintr-un tip distinct de norme sociale, respectiv de normele juridice.Un prim criteriu ce dieferentiaza normele juridice de normele sociale este cel al provenientei, norma juridical provenind de la o autoritate publica anume investita in acest scop. O alta diferenta este data de modul de sanctionare, norma juridica bucurandu-se de un sistem sanctionator exterior, in spatele caruia se afla forta de constrangere a statului.

CAP I. Definitia si trasaturile normei juridice

Sectiunea 1.Definitia normei juridice

Dreptul este un sistem de norme sociale de comportare si un sistem de norme juridice, insa norma juridica este o regula sau o norma sociala alaturi de alte norme sociale cum sunt cele morale, religioase, etice. Norma juridica este elementul de baza al ordinii de drept, elementul structural, relatia dintre cele doua notiuni fiind o relatie sistemica, de la parte la intreg, astfel ca definirea normei juridice se afla in stransa legatura cu definitia dreptului obiectiv.

Din punct de vedere etimologic, termenul de norma provine din cuvantul grecesc “nomos” semnificand “ordinea”. Ordinea normativa poate fi inteleasa numai in raport cu intelesul global de cultura cu toate componentele sale. Norma juridica “si regula juridica” in doctrina are acelasi inteles. In literatura franceza fara sa fie inlaturat cuvantul “ norma” a fost consacrat cel de regula, din contra in doctrina romana este consacrata denumirea de norma juridica. In general, cuvantul norma este echivalat cu cel de regula. In majoritatea dioctionarelor, definitia normei este facuta prin referire la regulile de conduita. Aceasta situatie de explica prin faptul ca majoritatea normelor contin reguli de comportant, atribuie drepturi si stabilesc obligatii correlative, fixeaza praguri de comportament si sancxtiuni pentruc ei care neglijeaza sau se comporta in dispretul acestui comportament.

In opinia domnului Radu Stancu, norma juridica poate fi definita ca fiind regula sociala de comportament caracterizata prin generalitate, impersonalitate si obligativitate, instituita sau recunoscuta de autoritatea publica avand acest atribut conferit de societate si a carei aplicare se asigura prin acceptarea constienta de catre destinatarii ei , nerespectare fiind sanctionata de catre forta de constrangere specializata a statului. Din aceasta definitie rezulta trasaturile fundamentale ale normei juridice.

In viziunea lui Ion Dogaru, norma juridica este o regula de conduita generala impersonala si obligatorie care exprima vointa electoratului infatisat de organul legislative, regula al carei scop este de a asigura ordinea sociala si care poate fi dusa la indeplinire pe cale statala la nevoie prin constrangere. Dumitru Blatag considera insa ca norma juridica ca element constituitiv al dreptului este o regula de conduita instituita de puterea publica sau recunoscuta de aceasta a carei respectare este asigurata la nevoie prin forta coercitiva a statului.

In opinia unor autori, norma de drept indeplineste o functie dubla, una activa pe care o are la dispozitie orice subiect de drept in valorificarea dreptului si alta pasiva care echivaleaza cu “norma de comportare ce se adreseaza membrilor societatii implicand obligatia lor de a respecta un drept subiectiv. Norma juridica, pe langa regula de conduita sub care se prezinta, poate contine si unele principia generale de drept, definitii , descrieri de institutii juridice, explicarea unor termeni.

Din definitia normei juridice rezulta, in primul rand ca ea este o regula de comportare sociala, acest lucru insemnand ca pentru a exista o regula de drept trebuie sa existe o societate, adica cel putin 2 persoane. Toti autorii au definit si definesc norma juridica in baza trasaturilor ei , in comparatie cu celelalte norme sociale. Unii dintre ei pun accent mai mare pe una sau alta dintre caracteristicile sale, fara a le neglija insa pe celelalte.

I.Rossetti-Balanescu, Ovid Sachelarie si G. Nedelcu definesc norma juridica ca fiind” o regula obligatorie generala, permanenta dictate de catre autoritatea publica investita cu puterea legiuitoare si sanctionata prin forta publica. Nicolae Popa, insa, pune accentul pe scopul normei juridice” acela de a asigura ordinea sociala”, iar profesorul C.Terchi subliniaza ca norma juridica este “ asigurata in aplicarea ei datorita constiintei cetatenilor” precizand ca la nevoie se recurge la “forta coercitiva a statului”.

In concluzie, deci exista o diversitate de puncte de vedere in ceea ce priveste definirea normei juridice, in toate opiniile sunt ideile esentiale privind normele juridice si anume: sunt reguli de conduita si reprezinta un element constitutiv al dreptului, sunt o specie a normelor sociale, sunt instituite de puterea publica sau recunoscute de aceasta si nu in ultimul rand, respectarea lor este respectarea lor este asigurata prin constiinta juridica sau prin forta de constrangere a statului.

Sectiunea 2.Trasaturile normei juridice

Pentru a intelege trasaturile normei juridice precum si structura sa este necesar sa plecam de la premisa ca norma de drept contine ceea ce trebuie sa indeplineasca un subiect, ceea ce el este indreptatit sa faca sau ceea ce i se recomanda sau este stimulat sa indeplineasca “ legis virtus haec est: imperare vetare permitere si punire”.

Una dintre principalele trasaturi ale normei juridice este data de caracterul sau general, care rezulta din faptul ca “ea are o aplicare repetata in cazuri nelimitate “. Inca din antichitate, Ulpian afirma ca :”dreptul se randuieste nu pentru fiecare om in parte “, adica dreptul, norma juridica care il alcatuieste, vizeaza un numar nedeterminat de cazuri. Norma juridica are in vedere o generalitate de relatii, nu un caz izolat, aspect ce a fost subliniat si de Hegel atunci cand caracteriza norma juridica ca fiind o determinare universala ce se aplica unui caz concret. Caracterul general al normei o deosebeste de actul individual care este concret, personal. La momentul creari normei juridice nu se cunosc in ce imprejurare anume, individualizata se va aplica asa cum se intampla in cazul actelor juridice cu caracter individual cand, de la inceput, se cunosc imprejurarile, locul, data, cui se adreseaza si cine trebuie sa execute actul individual

Prin faptul ca norma juridica este generala, nu inseamna ca ea se va aplica de fiecare data pe intreg teritoriul tarii sau asupra intregii populatii, existand norme juridice care vizeaza doar anumite parti determinate ale teritoriului si anumite categorii de subiecte. Caracterul general reiese si din modul de aplicare al normei, aceasta aplicandu-se indiferent daca este sau nu cunoscuta de toti . Caracterul general al normei juridice mai presupune ca acestea se aplica in principiu in mod repetat la un numar de cazuri de acelasi gen. Un alt aspect legat de aceasta trasatura a normei juridice este dat de faptul ca norma juridica nu are in vedere un caz intamplator si deasemenea nu poate sa cuprinda toate cazurile care s-ar putea putea ivi in relatiile sociale, ci pe cele mai frecvente. Generalitate este iindispensabila in normele juridice pentru ca societatea si fiecare dintre membrii sai trebuie sa beneficieze atat de un drept cert cat si de un drept egal. Numai prin generalitatea ei, norma juridical poate reprezenta o unitate egala de masura, un criteriu unic in aprecierea conduitei membrilor grupului social din punct de vedere al conformitatii ei cu cerintele legii. Din caracterul general al normei juridice s-a nascut obligatia pentru toti cetatenii de a cunoaste legea, necunoasterea ei nu poate s ail exonereze de raspundere pe cel care a incalcat-o. Caracterul de geenralitate al normei juridice se poate circumscrie intr-un sistem gradual astfel exista norme juridice care se adreseaza fie tuturor cetatenilor unei tari, fie tuturor locuitorilor de pe teritoriul tarii indiferent daca sunt sau nu cetateni ai statului respectiv si indiferent de functie, loc de munca domiciliu stare civila. Constitutia tarii noastre prevede ca cetatenii au dreptul si obligatia de a apara Romania ceea ce inseamna ca aceasta prevedere nu se adreseaza tuturor persoanelor care se afla la un moment dat pe teritoriul tarii noastre, mai este prevazut si faptul potrivit caruia respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie, ceea ce inseamna ca este obligatorie pentru toti cei care se afla pe teritoiul tarii noastre.

Caracterul general este in stransa legatura cu caracterul impersonal, aceasta constand in faptul ca norma juridica nu se adreseaza unei persoane anume, ci este incidenta unui subiect general, unei categorii de persoane. Acest caracter este cel mai usor de perceput, astfel norma juridica nu vizeaza solutionarea litigiului unei singure persoane, ea se aplica tuturor persoanelor ce se afla in conditii determinate de lege independent de clasa lor sociala. In primul rand, prin faptul ca nu permite adresarea normei juridice unei persoane prestabilite si identificate ca atare constituie o garantie impotriva oricarei discrimari personale, contribuind astfel si la realizarea principiului egalitatii in fata legii. In al doilea rand impersonalitatea unei norme juridice nu presupune cuprinderea tuturor cazurilor si nici a tuturor situatiilor in care se poate afla un subiect. Multitudinea de situatii si ipoteze normative sunt reglementate abstract, fiind ignorate interesele particulare ale unei anumite persoane. Caracterul impersonal duce la clasificare normelor in norme juridice ce se adreseaza tuturor subiectilor de drept ( normele cuprinse in Constitutie), norme juridice ce se adreseaza unei singure categorii de subiecti de drepti sau mai multor categorii( ex:cele cuprinse in Codul Muncii), norme juridice ce vizeaza intreg teritoriul tarii sau unele parti determinante ale teritoriului( ex: Zona maritima). Norma juridical prescriind o conduit generala si impresonala, indruma totodata comportamentul uman, rol ce este subliniat si de Condul Penal prin norma care precizeaza pedepsele pentru vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii unei personale sic ere tuturor oamenilor sa se abtina de la comiterea unei asemenea fapte, sa se comporte civilizat iar in cazul in care se ivesc anumite neintelegeri sa se solutioneaza prin mijloacele prevazute de lege, fara a recurge la fapte prin care sa fie vatamata integritatea corporala sau sanatatea uei persoane.

Nu putem afirma insa ca o norma juridica este mai mult sau mai putin generala sau impersonala in functie de spera de aplicare deoarece ea contine un model abstract pentru orice individ participant la relatiile sociale caruia i se impune un anumitcomportament in conditiile in care poate sa aiba la dispozitie mai multe variante. Nici macar faptul ca unele norme juridice se refera la activitatea unor organe unipersonale nu sunt norme care au un caracter personal deoarece ele nu se refera la persoanele care ocupa functia respectiva, ci la instantele ca atare pe care le reglementeaza. Unele norme juridice se aplica numai unor categorii de subiecte, pe alte criteria precum sex, religie, varsta, prin asta caracterul impersonal nu este afectat.

In stransa legatura cu caracterul general al normei juridice este faptul ca ea prescrie o conduita tipica, un etalon de comportament pe care trebuie sa il respecte toti subiectii. Caracterul tipic, conduit tipica, are in vedere insusirile semnificative ale relatiilor sociale si nu acele diferente nesemnificative. Norma juridical devine, in mod necesar, un criteriu de apreciere al conduitei oamenilor” un etalon cu ajutorul caruia statul aprecieaza conduita cetatenilor in diferite situatii concrete”.Pentru a putea formula identicul, repetabilul, intr-o norma juridica, leguitorul cauta generalul, ceea ce este universal in relatiile sociale, si in raport de aceasta formuleaza tipul conduitei. Formarea tipului de conduita si grila pentru acceptarea sau impunerea sa in practica relatiilor sociale se realizeaza in vederea codificarii actiunii, a uniformizarii sale , a modelarii acesteia in raport cu un interes social, protejat de lege.

Norma juridica implica in mod ideal un raport intersubiectiv, ea imagineaza omul in raport cu semenii sai, reglementeaza comertul juridic avand in vedere schimbul just intre persoane aflate permanent in relatii. Afirmarea unei persoane in planul comertului juridic implica o permanenta limitare reciproca fata de celelalte subiecte, o obligatie posibila a unui subiect fata de altul. Fara acest caracter prin care sunt redate legaturile sociale multiple, norma juridica nu si-ar gasi ratiunea suficienta de a exista.

Norma juridica are un caracter obligatoriu intervenind in domenii esentiale ale societatii, domenii care fie ca sunt contingente guvernarii fie ca priveste fiintarea sociala publica sau privata a individului. Caracterul obligatoriu al normei juridice urmeaza a fi prezentat pe larg in capitolul urmator..

Capitolul III. Elementele caracterului obligatoriu

2.1. Definirea obligativitatii

In literatura de specialitate, s-a argumentat ca “prin caracterul olbigatoriu” norma juridica ”ocupa un loc primordial in sistemul normelor sociale”, ea avand o influenta recunoscuta asupra mentalitatilor si chiar asupra moralei fiecaruia. Importanta obligativitatii normei juridice a fost constata de mai multe personalitati inca din Antichitate, astfel Sofocle afirma ca “niciodata nu vor fi respectate legile intr-un stat unde nu va fi frica de pedeapsa”, iar pe de alta parte William Shakespeare suprinde importanta obligativitatii afirmand ca ”acolo unde inceteaza vigoarea legilor si autoritatea aparatorilor ei nu poate exista nici libertate si nici siguranta pentru nimeni”.

Norma juridica reprezinta un comandament al puterii publice a carei respectare este obligatorie. Odata indeplinite conditiile de aplicare ea trebuie aplicata in mod neconditionat, in caz de incalcare a ei urmand a se aplica sanctiunea care o insoteste, in mod inerent. Obligativitatea normei juridice este impusa prin modalitati specifice, diferite de modalitatile de impunere a obligativitatii altor norme sociale. Pentru a deveni efectiv obligatorie, norma juridica se bucura spre deosebire de toate celelalte norme sociale de exigibilitate nefiind suficienta forta ce o impune , aceasta forta trebuie sa fie o forta eficace si legitima. Statul reprezinta interesele colectivitatii nationale iar norma juridica, opera a statului trebuie sa creeze cadrul necesar juridic desfasurarii vietii in cadrul colectivitatii nationale date. Aceasta trasatura a normelor juridice tine de esenta lor, este definitorie, comparative cu alte norme sociale. Chiar daca orice norma sociala este obligatorie fie ca este politica, religioasa, morala, norma juridica reprezinta un ordin al puterii de atat care atrage angajarea raspunderii juridice a subiectului, a celui care a incalcat conduita prescrisa de aceasta Obligativitatea normelor juridice are un caracter general, ea este o trasatura caracteristica tuturor normelor, atat celor de drept public cat si celor de drept privat. Mai mult decat atat, aceasta nu rezulta din frecventa aplicarii unei norme juridice, sunt norme care se aplica zilnic cum sunt cele privind transportul in comun, cele privind raporturile juridice de vanzare-cumparare precum si norme privind comportamentul in timpul unei calamnitatii, care se aplica foarte rar. Atunci cand o comunitate se confrumta cu asmenea fenomene si intr-un caz si in celalalt, obligativitatea normei este indiscutabila, ea nefiind influentata de frecventa aplicarii ei .

Daca o norma juridica nu ar avea caracter obligatoriu, ar ramane o simpla norma sociala fiindca i-ar lipsi acel element constrangator care face sa o respectam, sa ne comportam liberi dar in limitele permise de lege. Omul are din fire tendinta de a-si crea propriile dimensiuni ale comportamentului sau nesocotind de multe ori interesele celorlalti, tocmai din acest motiv norma juridica vine sa ordoneze limitele comportamentelor umane pentru asigurarea unui echilibru. Este important de precizat faptul ca toate normele juridice au aceeasi forta obligatorie indiferent de autoritatea de la care emana, acest lucru fiind important in societate, deoarece daca ar exista grade de obligativitate in ceea ce priveste legile, atunci s-ar putea genera situatii in care membrii societati sa respecte doar normele care emana de la anumite autoritati publice, considerate mai importante. Astfel ca nu este importanta forta juridica a actului normativ in care re regaseste norma juridica, ci conteaza faptul ca pentru incalcarea oricei norme exista o consecinta, o sanctiune ce va fi aplicata, ceea ce determina majoritatea membrilor societatilor sa respecte normele juridice, interesul respectarii acestora fiind insasi interesul general al societatii.

Este important de mentionat faptul ca toate normele juridice sunt obligatorii indiferent de tipul acestora, astfel ca daca norma juridica este una imperativa atunci este impusa pe seama subiectului o anumita conduita, fara a se putea deroga de la aceasta, daca este o norma prohibitiva, subiectului de drept i se interzice o anumita conduita, in timp ce in cazul normei permisive, desi nu impune, ci permit anumite conduite, ea nu prezinta un caracter facultativ, ci obligatoriu in sensul respectarii ei in cadrul respectivelor raporturi sociale. Din cele mai vechi timpuri s-a observant cat de important este caratcerul obligatoriu al normei pentru transpunerea dispozitiilor sale in viata. “niciodata nu vor fi respectate legile intr-un stat unde nu exista frica de pedeapsa” atragea atentia Sofocle, iar Platon subliniaza ca ”este de asteptat ca cel pedepsit pe dupa dreptate sa devina mai bun prin propria sa pedeapsa sau sa fie exemplu pentru altii”. Din acestea putem trage concluzia ca obligativitatea normei juridice poate fi privita ca o garantie a respectarii drepturilor subiective civile a titularilor acestora de catre ceilalti cetateni precum si tragerea la raspundere a celor cale le incalca. Multi reprezentanti ai doctrinei jurdice sustin ca forta materiala sau fizica, adica constrangerea este unul din elementele de baza al normei de drept, dand caracterul de obligativitate normei juridice. Cu toate acestea, caracterul obligatoriu nu se poate conditiona la modul general de constrangere. De fapt o mare parte din autorii consacrati sustin ca in realizarea normei de drept constrangerea sau sanctiunea intra in functiune numai la nevoie, fiind un criteriu de deosebire al normelor. Filosoful Thomasius a facut aceasta remarca in lucrarea sa intitulata” Fundamenta juris naturalis et gentum”, spunand ca dreptul se deosebeste de morala tocmai prin faptul ca acesta este sanctionat, in timp ce morala nu .

Fiind destinate sa stabileasca in societate o anumita ordine de drept in mod necesar regulile de drept trebuie sa aiba un caracter obligatoriu, altfel nu am mai avea certitudinea ca in societate se va instaura ordinea sociala dorita de legiuitor. Normele de drept, continand reguli de conduita nu sunt simple indicatii sau doleante ce reprezinta o porunca, un ordin, o disponzitie obligatorie, Indiferent de nuanta pe vcare ar imbraca-o normele juridice sunt in ultima instant, un comandament impus de puterea publica a carui respectare este obligatorie, ele fiind prescriptive si nu descriptive. Normele juridice asigura trecerea de la indicativ la imperativ, de la”sein” de ceea ce este, la “sollen” adica ceea ce trebuie sa fie. Norma juridica are un caracter obliagtoriu pentru ca intervine si reglementeaza domeniile cele mai importante ale societatii care privesc guvernarea acesteia ordinea sociala, drepturile si libertatile fundamentale ale oamenilor. Norma juridica, contine prevederi care nu sunt lasate la liberul arbitru al subiectului, ele sunt impune acestuia intr-o varietate de modalitati. Aceasta trebuie sa indelineasca anumite conditii, sa corespunda structurii si necesitatilor superioare ale societatii, sa fie recuoscuta ca efectiv obligatorie de catre majoritatea destinatarilor ei. Asa cum precizeaza Prof Dr Nicolae Popa, caracterul de porunca statala a normei juridice face din acestea norme irefragabile, in acest sens, obligativitatea normei juridice inseamna faptul ca aceasta de va aplica imediat, direct, continuu si neconditionat. Obligativitatea normei juridice reda faptul ca aceasta se aplica imediat din momentul intrarii ei in vigoare . Cu privire la data intrarii in vigoare a unui act normativ, in legislatia actuala sunt stabilite mai multe conditii. Dupa ce actul normativ a fost semnat si contrasemnat el trebuie adus la cunostinta opiniei publice, a cetatenilor, a autoritatilor si institutiilor publice si altor subiecte de drept, realizandu-se astfel publicitatea normei juridice. In vederea realizarii actestei publicitati aceste acte normative trebuie publicate in Monitorul Oficial Al Romaniei, aceasta fiind prima conditie ca actul sa poate intra in vigoare si sa devina obligatoriu, producand efecte juridice.Aceasta conditie nu este suficienta intotdeauna pentru ca actul sa intre in vigoare. Stabilirea cu exactitate a momentului este conditionata de imprejurarea daca in cuprinsul actului este trecuta sau nu data exacta. Pentru a intra in vigoare la o anumita data trebuie avute in vedere si alte aspecte, cum ar fi cele legate de categoria de acte si forta juridica a acestora. Norma juridica nu poate fi aplicata decat in termeni foarte rigurosi si exacti, actiunea ei efectiva incepe la o data certa si exact, actiunea ei este continua si permanenta, cu alte cuvinte, este obligatorie pana cand iese din vigoare. Putem spune ca aplicarea normei juridice este neconditionata in sensul ca dreptul nu accepta conditii pentru a fi pus in aplicare, cea care formuleaza conditii este insasi norma juridica. Altfel spus, norma juridica este obligatorie in mod neconditionata, fara a oferi posibilitatea destinatarilor ei de a se inlatura de la respectare prin invocarea unor motive. Aplicarea imediata, continua si neconditionata a normelor juridice are rolul de a asigura protectia cat mai eficienta a societatii, sa garanteze ordinea juridica si totodata sa limiteze excesele indivizilor. In ceea ce priveste aspectul privind aplicare acontinua a normei juridice, acesta se refera la faptul ca norma juridica este obligatorie in mod continuu, fara a exista inreruperi.

. In statul de drept, cum este si statul nostru respectarea legii si a celorlalte acte normative tine de esenta democratiei.Sunt autori care vad in prevederea cuprinsa in norma juridica o impunere venita din afara, adica de la stat care ar fi deasupra cetateanului. Statul de drept infirma aceasta opinie si arata ca norma de drept, fie ca o regasim in lege sau in alte acte normative, fie o regasim in obicei este un produs al societatii, izvoraste din interiorul acesteia si tocmai de aceea este este obligatorie .

Exista si altii autori care sustin ca forta materiala sau fizica, adica constrangerea este unul dintre elemenetele de baza ale normei juridice, respective dreptului.Acestia afirma ca, acest element, constrangerea, da caracterul de obligativitate al normei juridice, insa obligativitatea nu este conditionata de constrangere defapt, o mare parte dintre autori sustin ca in realizarea normei de drept, constrangerea sau sanctiunea intra in functiune numai la nevoie. De remarcat faptul ca sanctiunea sau constrangerea constituie un criteriu folosit pentru deosebirea normelor juridice de celelalte norme. Constatam ca deosebirea dintre drept si morala sau religie consta in mod exclusiv in lipsa sanctiuni. Persoanele care incalca normele morale sau religioase sunt sanctionate in conformitate cu normele morale incalcate sau cu dogmele religioase nerespectate. In legatura cu sanctiunea sau constrangerea juridica sunt o serie de discutii cu privire la subiectul de la care emana constrangerea. Plecand de la premisa ca acolo unde exista societate, exista drept, trebuie sa acceptam ca in ceea ce priveste respectarea normelor de drept, constrangerea a avut la inceput un caracter privat, astfel asigurarea justitiei si elaborarea normelor de drept nu apartineau puteri publice, ci fiecarui individ in parte sau uni grup mai restrans.

Din cele aratate rezulta ca sanctiunea sau constrangerea este in principiu o caracteristica a normei juridice ,a dreptului in general. Aceasta caracteristica se exprima prin trasatura generic a normei juridice,si anume prin trasatura de obligativitate.

Exista norme juridice care nu reflecta fidel conceptul de norma sociala de comportare obligatorie ,ce se realizeaza la nevoie prin constangere. Sunt norme care stabilesc principii sau definesc unele institutii juridice: Titlul 1 al Constitutiei:” principii generale”.Desi acestea sunt principii generale si fundamentale ale statului nostru de drept , nu se poate spune ca ele nu au caracter de obligativitate ca si orice norma juridica, si aceasta, cu atat mai mult cu cat sunt norme juridice constitutionale. Alte norme juridice apar ca definitii pe care le gasim in Constitutie, in Codul Civil, Codul de Procedura Civila, Codul Comercial, Codul Penal si alte legi ordinare. Chiar daca aceste norme sunt norme principii si norme definitii nu pot fi excluse din categoria normelor juridice, ele putand fi intelese ca norme juridice daca vor fi privite izolat .Normele juridice care se refera la principiile unor institutii juridice sau definesc acele institutii ne ajuta la intelegerea corecta acelor norme de drept.

Omul are tendinta de a-si crea propriile dimensiuni al eocmportamentului sau de multe ori nesocotind interesele celorlalti iar norma juridica vine sa ordoneze limitele comportamentelor umane pentru asigurarea unui echilibru si a unei echitati sociale.Majoritatea membrilor societatii respecta normele juridice, deci dreptul reglementar existent astfel incat putem spune ca interesul respectarii normelor juridice este insasi intereseul general al societatii. Realizarea caracterului de obligativitate al normei juridice este inevitabil atat vreme cat interesul general nu poate fi abandonat. Obligativitatea normei juridice este aceeasi ca ea face parte din Constitutie dintr-o lege sau o dispozitie a unui primar. Forta juridica a unui act normativ in care incorporata norma juridica nu are importanta din punct de vedere al obligativitati cea care conteaza este sanctiunea ce poate fi aplicata pentru incalcarea unei norme . Putem concluzia astfel ca nu exista norme care sa nu aiba caracter obligatoriu inca exista sanctiuni diferite pentru incalcarea unei norme juridice sau a alteia.

Faptul ca normele juridice este obligatorii nu inseamna ca aceastea nu poat fi incalcate, acestea stabilind un model de comportament care ar putea sau nu sa fie urmat. Tocmai din acest motiv, in literatura de specialitate s-a insistat asupra faptului ca dreptul si morala nu pot fi concepute fara libertate si ca prin incalcarea lor acestea nu sunt desfiintate . Ion Craioveanu arata ca spre deosebire de regulile sau legile naturii norma juridica poate fi incalcata, ignorata, varinata care nu este insa dorita in raport de dispozitia normei. Insa daca s-ar pleca de la aceasta premisa ca norma juridica este inviolabila sanctiunea acestea nu ar mai avea sens. In legatura cu forta obligatorie a normei juridice Sofia Popescu subliniaza ca aseasta provine din recunoastere validitatii ei intrinseci si ca data fiind recunoasterea sau prezumtia de recunoastere a validitatii oamenii au dreptul de a se astepta la un anumit tip de conduita unii din partea celorlalti in cadrul relatiilor dintre acestia, in acest sens il citeaza pe Habermas care in lucrarea sa intitulata”Theorie de L’Agir Communicationnel” caracterizeaza normele ca asteptari generalizate de comportament, nu ca asteptari probabilisticice, ci asteptari care incorporeaza dimensiunea lui “trebuie sa fie”.

2.2 Aspecte ale obligativitatii in actele normative

In opinia Prof Univ Dr. Adam Popescu obligativitatea regulii de drept deriva din izvoarele normei de drept care sunt aceleasi cu izvoarele dreptului, in esenta. Sunt avute astfel in vedere, legea, decretul , hotararea si celelalte acte normative.Toate aceste acte normative trebuie sa se conformeze Constitutiei. In mai multe tari, inclusiv in Romania functioneaza Curti Constitutionale care se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, a tutror actelor normative elaborate si adoptate de organele de stat. Potrivit lui Fr.Geny prin” izvoare ale dreptului intelegem materia, elementele care formeaza substratul regulilor de drept si diferite moduri prin care aceste reguli sunt stabilite si ne sunt cunoscute “Acelasi autor precizeaza ca notiunea de “izvor de drept se utilizeaza pentru a desemna “documentele in care gasim dreptul unei epoci”.

Avand in vedere izvoarele de drept din care deriva obligativitatea normei juridice, majoritatea autorilor aduc in prim plan legea, ca act normativ , considerand ca acesta este unul dintre izvoarele de drept primordiale. Sub aspect formal aceasta este considerata izvor principal deoarece este actul normativ suprem, iar sub aspectul continutului pentru ca reprezinta vointa tutror cetatenilor unui stat . Cu toate acestea, asa cum am mentionat in prima parte a acestui capitol, toate actele normative au aceeasi forta obligatorie. Legea, primul dintre actele normative este adoptata de catre Parlament, ca “organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”. Aceasta fiind adoptata de autoritatea suprema a poporului roman este act normativ cu o forta juridica mai mare, de referinta si de conformare pentru tote celelelate autoritati care in cadrul activitatilor de punere in exercitare a competentelor care le sunt atribuite trebuie sa tina seama de lege. Procedura de adoptare este obligatorie pentru orice lege, ea imbraca intotdeauna caracter normativ si are competenta de reglementare originara si primara.

O alta categorie de acte normative obligatorii sunt hotararile Parlamentului si ale Guvernului. Hotararile Parlamentului au o pondere de reglementare destul de redusa privind regulamentele camerelor si adoptandu-se potrivit procedurii de adoptare a legilor organice. Chiar daca au o forta juridica mai redusa decat a legilor, acestea prezinta acelasi caracter obligatoriu ca al legilor. Cu alte cuvinte, hotararile Parlamentului nu sunt mai putin obligatorii, in comparatie cu legile.

Hotararile Guvernului sunt acte cu caracter normativ sau individual pe cale acesta le adopta in exercitarea atributiilor sale de realizare a politicii interne si externe a tarii si de conducere generala a administratiei publice. Si acestea prezinta acelasi caracter de obligativitate ca si actele normative prezentate anterior. Asadar, desi hotararile de Guvern sunt adoptate de catre cei care detin puterea executiva, iar legile si hotararile Parlamentului sunt adoptate de puterea legislativa, toate prezinta acelasi caracter de obligativitate si trebuie respectate in aceeasi masura.

Deasemenea este important de abordat si problema jurisprudentei considerata in unele sisteme de drept ca fiind obligatorie, facand parte dintre izvoarele de drept ale sistemului respectiv. Jurisprudenta reprezinta totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de instantele judecatoresti, solutiile juridice la care au ajuns acele instante in cazuri concrete, pe cand precedentul judiciar este doar o solutie data de catre instanta intr-un caz similar anterior.Hotararile instantelor devin obligatorii pentru judecarea cauzelor analoage numai cand aceste hotarari au o aplicare repetata, cand s-a format o practica in acest sens in activitatea instantelor.Judecatorul nu se sesizeaza din oficiu, el este sesizat de parte interesata sau de procuror si fiind astfel investit trebuie sa judece cauza si sa pronunte hotararea care poate avea denumirea de sentinta sau decizie. In acest caz judecatorul interpreteaza si aplica legea, norma juridica ce a reglementat raportul juridic dedus judecatii. Regula precedentului este abordata diferit in functie de sistemul de drept. Astfel ca in Anglia, care are un sistem de drept jurisprudential, rolul practicii judecatoresti este atat de a aplica cat si de a crea normele juridice. Normele astfel create sunt incorporate in hotararile judecatoresti date de instantele superioare , astfel ca judecatorul atunci cand rezolva un caz trebuie mai intai de toate sa caute daca exista un precedent, un caz similar. In caz de existenta a acestuia, judecatorul este obligat sa il urmeze. Este valabila si reciproca, asadar atunci cand un judecator solutioneaza un caz, hotararea sa obliga pe viitor toti judecatorii de rang inferior.

Hotararile judecatoresti au deci in tarile de Common Law o autoritate deosebita , trebuind sa fie urmate, in mod obligatoriu , hotararile instantelor superioare.

Spre deosebire de acest sistem, in cazul sistemelor de drept scris, hotararile judecatorilor sunt obligatorii doar fata de partile in proces, fara a avea rol de a crea norme juridice, altfel spus, fara a deveni obligatorii fata de celelalte persoane. In sistemul nostru de drept jusprudenta nu este considerata izvor de drept, articolul 4 din Codul Civil interzicand judecatorului “de a se pronunta in hotararile ce da pe cale de dispozitii generale si reglementare asupra cauzelor ce ii sunt supuse.” Insa dincolo de acestea, se poate constata ca in ultima vreme jurisprudenta poate avea si in Romania caracter normativ. Decizia jurisprudentriala emisa de instantele comunitare europene in interpretarea dreptului comunitar european este obligatorie chiar si ar fi in contradictoriu cu o lege interna a tarii sub jurisdictia caruia s-a nascut raportul care a generat conflictul juridic. In aceeasi situatie se afla si deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului, ele fiind obligatorii ca si textele Conventiei iar in cazul in care legile interne ale Romaniei sau Constitutia Romaniei ar fi contrare deciziei CEDO, aceasta din urma fiind aplicata cu prioritate.Asa cum am mentionat , in tara noastra jurisprudenta nu reprezinta un izvor de drept, insa exista si exceptii. In ceea ce priveste deciziile pronuntate de Sectiile Unite ale Inaltei Curtii de Justitie si Casatie in cadrul recursurilor in interesul legii, acestea sunt obligatorii pentru instantele judecatoresti romane. O alta exceptie este data de deciziile pronuntate de Curtea Constitutionala cu ocazia verificarii constitutionalitatii unei legi deja in vigoare. Aceste decizii sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept din Romania fiind opozabile erga omnes.

Procedura de elaborare a actelor normative se intemeiaza pe principiile constitutionale. Constitutia tarii noastre, prevede ca Parlamentul ales de toti cetatenii cu drept de vot este unica autoritate legiuitoare, alte autoritati emitand acte normative proprii numai in conformitate cu legea adoptata de Parlament. In statul de drept cum este si statul nostru respectarea legii si a celorlalte acte normative tine de esenta democratiei. Sunt autori care vad in prevederea cuprinsa in norma juridica, o impunere venita din afara, adica de la stat care ar fi deasupra cetateanului. Statul de drept insa, infirma aceasta opinie si arata de norma de drept fie ca o regasim in lege sau in alte acte normative, este un produs al societatii, izvoraeste din interiorul acesteia si tocmai de aceea este obligatorie.

Capitolul III.REALIZAREA SI APLICAREA NORMEI JURIDICE

In legatura cu modalitatile de realizare a dreptului exista numeroase puncte de vedere, unele dintre ele fiind contradictorii. Eugen Ehrlich considera ca dreptul reprezinta un mod de conduita care se reflecta in actiunile indivizilor existand deosebiri intre dreptul pozitiv elaborat de organele statului si dreptul viu care este creatia grupurilor sociale. Pe de alta parte, Emil Durkheem considera ca normele juridice, morale, religioase trebuie sa determine dezvoltarea solidaritatii si cooperarii intre membrii comunitatii, considerand ca este ilegal si imoral comportamentul care contravine solidaritatii morale. Realizarea dreptului reprezinta un proces prin care se asigura posibilitatea statului de a lua masuri de restabilire a ordinii de drept fiind o confruntare a modelului general de conduita construit de legiuitor, cu realitatea concreta.Realizarea normei juridice reprezinta in fapt modul in care aceasta este perceputa de catre individ,respective modul in care este implementata in viata sociala.

Realizarea dreptului înseamnă îndeplinirea rolului și scopului său, respectiv acela de a orienta conduita umană de a păstra ordinea juridică.Realizarea dreptului este o condiție a ordinii de drept, ca nucleu al ordinii sociale reprezentând în același timp și un element constitutiv al conducerii societății.Nicolae Popa defineste conceptul de realizare a dreptului ca fiind”procesul transpunerii in viata a continutului normelor juridice,in cadrul caruia oamenii,ca subiecte de drept,respecta si executa dispozitii normative,iar organele de stat aplica dreptul,in temeiul competentei lor.”Realizarea dreptului reprezintă implementarea normei juridice în viața socială, acceptarea de către societate și încorporarea ei în psihicul indivizilor.Luând în considerare aceste aspecte, realizarea dreptului poate fi definită ca fiind procesul complex al implementării prevederilor normelor juridice în viața socială, proces în cadrul căruia membrii societății în calitate de subiecte de drept, respectă și execută dispozițiile lor, iar organele de stat competente le aplică.

Profesorul I.Demeter constata ca realizarea normelor de drept inseamna respectarea si executarea lor de catre persoanele fizice si diferitele organizatii si institutii precum si organizarea aplicarii lor de catre organele de stat competente.

Realizarea dreptului depinde pe de o parte de forta de constrangere a statului iar pe de alta parte de moralitatea si rationalitatea sa, astfel ca norma trebuie sa corespunda unei necesitati morale a societatii si sa exprime valorile acesteia,in lipsa fiind fara legitimitate.Cu toate acestea,realizarea normelor juridice nu poate fi perfecta in nicio societate,in unele cazuri chiar normele fiind cele care valideaza nerespectarea lor prin interventia prescriptiei in cazul nesanctionarii la timp.

Normele juridice fiind transpuse in viata atat de catre organele de stat cat si de cetateni si organizatiile neguvernamentale, astfel ca realizarea lor imbraca forme diferite cunoscandu-se 2 tipuri principale de realizare: respectarea lor de catre cetateni si aplicarea lor de catre organele statului. Pe langa aceste aspecte rezultate din definitia realizarii dreptului, pot fi scoase in evidenta si urmatoarele particularitati: realizarea dreptului este influentata de realitatea sociala, politica si economica a statului; este un proces complex si continuu, de transpunere in viata sociala a continutului normelor juridice, proces in cadrul caruia subiectele de drept respecta si executa dispozitiile normelor juridice; institutiile statului aplica dreptul in temeiul atributiilor lor; transpunerea in viata sociala a legii implica asigurarea unui cadru organizatoric corespunzator.

In aceasta activitate de realizare a dreptului sunt implicate atat persoane fizice cat si juridice, persoanele juridice actionand si manifestandu-se ca subiecte de drept privat sau autoritati si institutii publice. In procesul de realizare a normei juridice trebuie sa se porneasca de la realitatile sociale care au dus la adoptarea respectivei norme juridice si de la conduita oamenilor, norme care ofera acestora modele de comportament si totodata duce la construirea de tipologii care sunt subordonate unor scopuri practice.

In opinia lui Mircea Djuvara, normele dreptului sunt transpuse in societate prin mai multe moduri, considerand ca unele dintre ele sunt autorizate de “normele emanate de la organele etatice si nu sunt prin urmare decat rezultatul exercitiului unor drepturi astfel consacrate”, iar pe de alta parte atrage atentia ca “ nu toate legaturile sociale sunt juridice”, insa “orice relatie sociala poate fi apreciata juridiceste”. Procesul de realizare a normei juridice este influentat pe de o parte de factori macrosociali, iar pe de alta parte de personalitate, libertatea si constiinta fiecarui om. Pentru a se putea realiza, norma juridica trebuie sa fie valida si eficace.

Validitatea normei juridice

Elaborarea normelor juridice se face in scopul realizarii lor, legiuitorul le adopta in scopul reglementarii relatiilor sociale in conformitate cu exigentele generale ale dezvoltarii societatii. Problematica validitatii poate fi urmarita inca de la inceputuri, chiar daca nu a fost astefel denumita ea a fost prezenta chair si in gandirea anticilor. Pentru Aristotel dreptul deriva din observarea rationala a naturii, prin urmare criteriul de validare al normelor juridice ar fi conformitatea lor cu legile naturii. Tomas D’Aquino spune ca acea lege cae depaseste imputernicirile acordate autorului ei este nedrepta, considerand ca autorul legii trebuiie sa primeasca anumite imputerniciri, dar sa nu le depaseasca.

Conceptul de validitate duce la o teorie pura a dreptului care de intemeiaza in el insusi pe un criteriu de adevar. Validitatea normei juridice poate fi privita sunt mai multe aspecte. Un prim aspect este reprezentat de validitatea logica, abordata de Moroianu, in lucrarea intitulata” Actualitatea normativismului kelsian” care evidentiaza faptul ca validitatea normei juridice este o problema proprie a aparatului teretico-conceptual al teoriei pure a dreptului care acorda importanta numai domeniului sistemului normativ dinamic incercand o intarire a consistentei sistemului normativ juridic prin respingerea recurgerii la criterii exterioare de ordin metafizic.

Privita sub aspectul recunoasterii sau comfirmarii validitatii, este de subliniat faptul ca recunoasterea vine din afara dreptului si ii da acestuia consistenta care il face sa fie ceea ce este.

Validitatea logica este necesara dar nu suficienta, pentru a intemeia dreptul, fiind nevoie de o justificare extra logica. Cel care creeaza dreptul nu este puterea politica, ci poporul care prin intermediul constiintei creaza liniile directoare ale dreptului. Domeniul de valabilitate a normei, fie ca e vorba de valabilitate temporara, spatiala sau in ceea ce priveste destinatarii un continut impus de o norma superioara. Aceste domenii de validitate formeaza o pluraritate normativa constituindu-se ca ordine normativa unitara, insituindu-se in functie de o norma juridica considerata norma fundamentala.

Conceptul de validitate a normei juridice este cunoscut sub trei aspecte: validitatea sociala, validitatea morala si validitatea juridica.

In ceea ce priveste validitatea sociala, aceasta presupune faptul ca o norma este valabila daca ea este respectata de catre toti cetatenii sau in caz de nerespectare sunt aplicate sanctiuni. Odata cu respectarea normelor juridice si cu aplicare de sanctiuni in caz de incalcare, se asigura eficienta normelor in cauza. Validitatea juridica presupune publicarea normei de catre organul competent dupa procedura prevazuta si faptul ca norma nu incalca nicio lege de rang superior. Conceptia lui Robert Alexy a fost insa crtiticata de Pfersmann mentionand ca validitatea normelor juridice in conceptia acestuia dintai este marginita de injustitia intolerabila pe de o parte si largita pe de alta parte de principii care nu figureaza ca atare in corpul textelor numite legi.

Validitatea sociala a normelor juridice reprezinta totodata cele doua modalitati de realizare a dreptului.O prima modalitate de realizare a dreptului, asa cum am precizat, o reprezinta respectarea normelor juridice de catre cetateni si organizatiile neguvernamentale care consta in indeplinirea obligatiilor cuprinse in normele respective, ca urmare a intelegerii necesitatii respectarii lorsi a consecintelor la care s-ar expune in cazul in care le-ar incalca. Respectarea si executarea prescriptiunilor normelor juridice inseamna subordonarea conduitei personale, acelei conduite tip pe crae o contine norma de drept, aceasta conduita tip regasindu-se atat in actele cetatenilor de respectare a legii cat si acte de executare a dispozitiilor normei juridice.

Profesorul I.Demeter constata ca respectarea, executarea legii si altor acte normative de catre cetateni, organizatii si institutii este o forma de realizare a normei prin care acestia adapteaza relatiile si activitatea lor sociala la dispozitiile normative in vigoare. Putem spune ca aceasta forma de realizare a dreptului este cea mai bogata, atat sub aspectul participarii, fiind vorba de membrii colectivitatii, de institutii si organizatii cat si sub aspectul frecventei actelor juridice incheiate. Aceasta forma de realizare a dreptului implica elaborarea unei legislatii care sa cuprinda intreaga activitate sociala si constituie premisa majora a receptarii si acceptarii de catre membrii societatii, realizarea propriilor interese. Cea de-a doua forma de realizare a normei juridice este realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre organele statului ce presupune o activitate concreta desfasurata de catre acestea care se intemeiaza pe lege si actele normative bazate pe aceasta. Multi autori s-au pronuntat pentru necesitatea separarii celor doua forme de realizare a normelor juridice, cea mai mare parte dintre ei fiind de parere ca respectarea normelor juridice de catre cetateni si organizatiile guvernamentale nu poate fi asociata cu aplicarea propriu zisa deoarece aceasta este o prerogativa a organelor de stat.

Aplicarea normelor juridice este activitatea desfasurata de catre oraganele statului si de functionarii de stat si consta in emiterea unor acte de autoritate ce au un caracter individual si duc la indeplinirea prevederilor normelor juridice. Din aceasta definitie rezulta ca aplicarea normelor juridice nu poate fi facuta de catre cetateni doarece lor nu li se confera acest drept prin lege. In al doilea rand definitia formulata astfel subliniaza faptul ca organele chemate sa aplice legea trebuie sa emita acte de autoritate cu caracter individual, fiind investite cu putere d ecatre stat si putand lua masuri de obligare a celor ce nu se supun pentru a indeplini dispozitia sau sanctiunea normei juridice.

Aplicand legea juristul parcurge drumul de la generalul, reprezentat de norma juridica, la individualul reprezentat de faptul concret.Misiunea juristului, a judecatorului in special este de a aplica faptelor, normelor juridice care le guverneaza, de a asigura trecerea de la o situatie de fapt data la norma juridica ce o guverneaza. Atunci cand norma juridica patrunde intr-o situatie de viata , ea o modeleaza penteu a o face conforma cu ordinea de drept.

Norma juridica este cu adevarat respectata atunci cand nu este aplicata nicio sanctiune deoarece aceasta nu ar fi trebui aplicata. Este important de evidentiat faptul ca odata cu insotirea normei juridice de catre aparatul de constrangere al statului, acest lucru reprezinta de fapt contactul dintre domeniul dreptului si aspectele negative ale vietii sociale. De regula, aceasta forma de realizare a normei juridice se concretizeaza prin intermediul actelor de aplicare. Acestea dau nastere unor raporturi juridice fiind acte cu caracter concret, avand ca obiect realizarea conduite cuprinsa in norma juridica si stabilind astfel drepturi si obligatii concrete ale cetatenilor si ale organizatiilor acestora.Este important de mentionat aici, diferenta dintre actele de aplicare si actele normative, acestea din urma continand dispozitii cu caracter general, impersonal, tipic, constatandu-se cu usurinta continutul diferit, scopul si finalitatea deosebita a celor doua categorii de acte. O alta deosebire de actele normative este data de faptul ca actele de aplicare nu necesita interventia vreunui alt act juridic pentru a asigura realizarea continutui lor deoarece ele insele sunt elaborate in vederea realizarii dispozitiei sau sanctiunii cuprinse in actul normativ.

Actul de aplicare devine obligatoriu din momentul comunicarii sale celor interesati si din acest moment curge termenul in cadrul caruia poate fi contestat de partea nemultumita, acesta epuizandu-si efectele in momentul adopatarii sale. Emiterea actelor de aplicare nu este numai un drept al organelor de stat ci si o obligatie juridica, organul de stat fiind obligat sa emita pe baza prevederilor normelor juridice actul de aplicare, acesta concretizandu-se efectiv intr-un act scris avand o anumita denumire prevazuta de lege.

In ceea ce priveste fazele aplicarii dreptului, trebuie sa avem in vedere pe de o parte subiectele de drept care participa la traducerea in viata a actelor de aplicare iar pe de alta parte, aplicabilitatea generala si individuala a actelor de aplicare.Subiectele de drept care participa la aplicarea actului, sunt: persoanele fizice si persoanele juridice de drept privat si de drept public si autoritatile publice.

Nicolae Popa subliniaza ca momentele principale ale aplicarii dreptului “constituie etape esentiale si necesare in procesul de aplicare a normelor juridice, implicand atat operatiuni de conceptualizare cat si activitati tehnico-materiale de infaptuire practica a prevederilor legale”.

O mare parte dintre autori care trateaza fazele aplciarii dreptului se ocupa numai de fazele aplicarii dreptului in procedurile judecatoresti, delimitand astfel: stabilirea situatiei de fapt, stabilirea normelor juridice care se aplica acesteia, elaborarea si emiterea actului de aplicare. Prima problema este stabilirea faptelor si consta in identificarea situatiei concrete prin culegerea si consemnarea datelor concludente in scopul intelegerii situatiei reale prin aprecierea materialului rezultat din cercetarile si verificarile efectuate. In aceasta etapa probele joaca un rol foarte improtant care ajuta la verificarea unei sustineri sau a unei realitati. Autoritatea ce emite actul de aplicare trebuie sa cunoasca toate imprejurarile in care s-au produs faptele, acestea fiind necesar sa corespunda cu imprejurarile din ipoteza normei juridice care se aplica. Autoritatea are obligativitatea de a lamuri atat faptele concrete redate de actiunile oamenilor cat si consecintele si efectele juridice ale acestora savarsite cu sau fara intentie.

Codul de Procedura Civila stipuleaza in sarcina judecatorilor “ sa staruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevarul si a preveni orice greseala in cunoasterea faptelor”. Scopul acestei etape este dat de aflarea adevarului pentru ca astfel sa se poata pronunta hotarari temeinice si legale.

Dupa stabilirea starii de fapte, organul de stat chemat sa aplice legea are obligatia sa aleaga acele dispozitii normative pe baza carora trebuie sa stea hotararea. Este usor de observat ca exista o legatura stransa intre stabilirea starii de fapt si alegerea normei legale.Daca in prima etapa nu s-au intreprins toate masurile legale pentru a se afla adevarul va fi greu in urmatoarea etapa sa se identifice dispozitiile juridice adecvate. In practica, este dificil de constatat cand s-a incheiar prima etapa si cand incepe cea de-a doua, intre acestea doua exista o intrepatrundere. Trecerea de la fapte la drept se realizeaza printr-un mecanism simplu: legea ia in considerare un fapt, de acest fapt fiind legate efectele juridice care au fost urmarite in mod deliberat sau nu au fost dorite. Odata ce au fost stabilite faptele acestea trebuie confruntate cu conceptele juridice pentru a vedea cu care dintre ele se identifica si pentru alege norma ce trebuie aplicata. Stabilirea normei legale in scopul calificarii juridice a starii de fapt presupune: selectarea normei juridice, verificarea autenticitatii acesteia, determinarea continutui ei prin analiza celorlalalte norme cuprinse in actul normativ, stabilirea actiunii normei juridice selectate si relatiile ei cu celelalte normei.In vederea calificarii juridice a faptelor, autoritatea emitenta actului de aplicare a dreptului procedeaza dupa caz la selectarea si interpretarea normei juridice, iar in concordanta dintre calificarea faptelor si norma juridica ce se aplica este respectat principiul legalitatii.

A treia etapa este data de elaborarea si emiterea actului de aplicare a dreptului care reprezinta faza finala sau scopul acestui proces. Elaborarea actului de aplicare a dreptului cuprinde un proces logico-juridic care nu se poate confunda nici cu elaborarea dreptului si nici cu tehnica elaborarii normelor juridice. Concretizarea elaborarii actului de aplicare de catre instantele judecatoresti o constituie hotararea judecatoreasca care este un act juridic care isi produce efectele in cazul concret dat. In cadrul acestei etape, organul de stat efectueaza o operatiune de interpretare a normelor juridice aplicabile, aceasta ingaduind lamurirea si concretizarea continutui normei de drept in vederea fundamentarii juridice a solutiei respective si emiterea unui act juridic in deplina concordanta cu sprijinul si litera legii. In actiunea de aplicare a dreptului, hotararea judecatoreasca este cel mai important act individual cu efecte obligatorii pentru partile din raporturile judicie nascute in temeiul acesteia.

Potrivit teoriei lui Kelsen problema validitatii presupune doua planuri:

Regimul epistemologic al sensului si semnificatiei in drept

Validarea propriu zisa a normei, care delimiteaza inca doua aspecte: conceptul de

validare si validarea ca proprietate operatorie, ca instrument de asigurare a noncontrarietatii normei juridice.

Acest context sugereaza ca problema validitatii nu este facuta dupa criteriul vointei ci prin raportare si in conformitate cu norma superioara. Sistemul juridic, virtual inclus intr-o norma fundamentala ceea ce nu implica insa teza ca norma fundamentala este suma normelor pozitie dintr-o ordine pozitiva oarecare intrucat norma fundamentala este doar fundamentul validitatii normelor pozitive in sistem. Spunand ca o norma poate fi retrasa la o alta norma intelegem prin aceasta ca exista un act de subordonare in cadrul caruia prima norma este un membru inferior iar cea de-a doua, un membru superior. Exista insa si norme care nu pot fi retrase la alte norme, deci nu pot fi valide. Nefiind valida raporta la o norma de grad imediat superior, aceasta norma va fi suverana. Existenta normei nevalide presupune existenta unei norme care interzice autoritatii emitente a normei nevalide s-o emita.

Validitatea normei juridice este legata de spatiu si de timp pentru ca aceasta se desfasoara in conditii spatio-temporare, constatandu-se ca exista o relatie de validitate spatio-temporara instituita intre aceste trei coordonate. Contrar conceptiei kelsiene care se desfasoara pe doua planuri: cel al separarii dreptului de morala si cel al eliminarii vointei din drept, Hegel include morala in sfera dreptului si face din vointa conceptul pe care se intemeiaza dinamica sistemului juridic.Constatam astfel ca validitatatea dreptului in temeiul filosofiei lui Hegel este bazata pe vointa si adevar si rezulta din insasi structura sistemului juridic. In sistemul dreptului , Hegel incearca sa impace validitatea logica cu ceea ce legitimeaza dreptul cautand justificarea acestuia bazata pe validitatea logica. Validitatea juridica include elemente atat ale validitatii sociale cat si ale validitatii morale, insa acest fapt nu exclude constituirea unui concept de validitate juridica in sens restrans care se bazeaza doar pe caratceristici specifice validitatii jurdice. Putem afirma ca o norma este valida din punct de vedere juridic daca este emisa de un organ competent in conformitate cu dreptul.

Asa cum afirma si Kelsen validitatea unei norme juridice are ca fundament validitatea altei norme, o norma superioara. In aplicarea acestei teorii privind validitatea normelor juridice putem spune ca la nivelul cel mai de jos sta actul de constrangere exercitat impotriva celor care incalca legea si ca validitatea lui are ca sursa o decizie judecatoreasca respectiv normele formulate de judecator pentru rezolvare cazului care i s-a infatisat. Potrivit lui Kelsen pentru ca existenta unei propozitii ce descrie un comportament sa capete statutul de norma in mod obiectiv un minim de eficienta este conditia obligatorie de validitate. O astfel de conditie de eficienta fiind subinteleasa conditiei unei anumite conduite descrise trebuie sa i se ataseze consecinta sanctiunii, sanctiunea fiind la randul ei conditia practica a conditiei formale normei .

Filosoful insista si asupra faptului ca validitatea normelor unei ordinii juridice suspendate d o nroma fundamentala nu are loc prinr-o operatie de deductie logica.O norma este valida daca se poate afirma despre ea” ca a fost creata conform cu norma fundamentala”.

Avand in vedere aceste aspecte privind validitatea surprinse de Kelsen nu putem ajunge decat la o teorie independenta cu privire la norma: daca norma nu depinde nici de actul de vointa, nici de eficacitate ci produce efecte in mod independent intr-un spatiu si timp care ii apartine , inseamna ca este posibila existenta proprie a normei.Acest mod de a proceda este o parte de inceputul stiintei normativisme . Acest caracter al normei nu ar avea nicio semnificatie daca nu l-am raporta la ansamblul edificiului juridic. Pentru a se evita regresia la infinit este necesar sa ne oprim la o norma ca fiin ultima si suprema, validitatea sa nemaiputand fi dedusa dintr-o alta norma superioara. O asemenea norma a trebui sa fie norma fundamentala. Pornindu-se de la norma fundamentala se asigura si ierarhia normelor in sistemul juridic care este de natura piramidala: norma inferioara este logic si juridic subordonata celei superioare . Otto Pfersmann spune ca pentru un jurist, notiunea de validitate imbraca un aspect tehnic, stiind daca norma este valida sau nu, juristul poate sa spuna daca trebuie sau nu trebuie sa fie aplicata. In general, acestia admit ca sunt valide normele emise dupa procedurile prevazute sub acest aspect, insa sunt situatii in care juristul este pus in fata unor enunturi contradictorii.

In conceptia lui Hegel validitatea normei juridice este asigurata de stat, fiind data de recunoasterea sa de catre individualitatea subiectiva ridicata la universalitatea ideii. Legitimitatea dreptului vine din partea oamenilor atunci cand acestia il inteleg ca pe o necesitate. Hegel sustine ideea ca dreptul este legitim atunci cand asigura libertatea indivizilor. Acest mod de a vedea lucrurile ii permite lui Hegel sa afirme ca “in ce priveste autoritatea unui stat real in masura in care ea face apel la temeiuri, acestea sunt luate din formele dreptului valabil intr-insul”.Hegel merge mai departe decat Kant deoarece el extinde autonomizarea dreptului la intreaga sfera a activitatii sociale. Hegel in lucrarile sale , cauta sa faca o corelatie intre validitatea logica si ceea ce legitimeaza sistemul dreptului, cautand o justificare a dreptului in sensul sau absolut, bazandu-se totodata pe validitatea sa logica.

Sunt si alti autori care disting validitatea in mai multe categorii. Aulis Aarnio clasifica validitatea in: validitatea sistematica sua in sens restrans, validitatea factuala sau eficacitatea si validitatea axiologica sau acceptabilitatea. Teoria lui Aarnio privind norma fundamentala are ca obiect explicarea validitatii prin sistem si nu prin normele ce il compun. El spune ca o singura norma fundamentala nu poate sa explice cum o ordine juridica in intregime si normele ei luate separat, poate fi valida. Contrar acestei conceptii, este cea a lui Kelsen . Norma fundamentala a lui Kelsen nu face decat sa postuleze validitatea, inchizandu-se intr-un cerc vicios.

In statele moderne normsa juridica fundamentala este Constitutia fiind superiaora celorlalte norme. Toate celelelate norme trebuie sa fie conforme cu normele imediat superioare lor si acestea cu Constitutia.

A.Hagerstrom, reprezentat al realismului juridic scandinav considera ca definirea dreptului ca expresie a vointei anumitor persoane care conduc societatea lasa neexplicate raporturile dintre puterea reala a persoanelor conducatoare si validitatea normei juridice. Realismul juridic scandinav a criticat teoria pura a dreptului a lui Kelsen pentru ca a urmarit sa separe stiinta dreptului de orice realitate sociala si s-a eschivat de la adevaratele probleme le validitatii dreptului. K. Oliveerona sustine ca ”in masura in care dreptul in vigoare este considerat ca o expresie a vointei de stat problema de a sti in ce consta si cum se explica validitatea acestui drept poate fi solutionata fara mare greutate. Criteriu este insusi faptul ca normele juridice exprima o vointa statala sau colectiva.Or, din punct de vedere al realitatilor aceasta interpretare esueaza prin impozibvilitatea de a putea dovedi empiric ca statul sau colectivitatea ar putea fi organisme capabile de volitiune”. Sofia Popescu evidentiaza ca in cadrul realismului juridic sandinav problema validitatii normelor juridice este raportata la conditia acceptarii. Aceasta il citeaza pe T.Stromberg potrivit caruia, normele juridice isi datoreaza eficacitatea recunoasterii generale a validitatii lor pe baza procesului legislativ prin care acestea sunt incorporate Constitutiei, normelor fundamentale pe care aceasta le cuprinde atribuindu-li-se printr-o conventie sociala calitatea validitatii juridice.

Ota Weinberger considera normativismul institutionalizat o conceptie specifica realitatii juridice a validitatii, care este vazuta ca fiind o legatura intre regulile normative si procesul social observabil.

Eficacitatea normei juridice

Cea de-a doua trasatura definitorie a normei juridice, fara de care nu ar fi posibila realizarea acesteia este eficacitatea, care exprima rolul normei si tine de Sein. Eficacitatea este definita ca fiin conformitatea normelor cu comportamentul destinatarilor acestora sau al autoritatilor insarcinate cu interpretarea si aplicarea lor

Asa cum precizeaza Kelsen “ nu consideram o norma juridica ca obiect valabila decat daca conduita umana pe care o reglementeaza ii corespunde efectiv, pana la un anumit punct cel putin. O norma care nu este aplicata, nici urmata nicaieri si niciodata, adica o norma care asa cum ne exprimam in mod obisnuit, nu beneficiaza de un minim de eficacitate, nu este recunoscuta drept o norma juridica obictiv valabila.Un minim de eficacitate este deci o conditie obligatorie a validitatii normei juridice”. Cu toate acestea este important de precizat faptul ca o norma izolata care nu este eficace, nu este aplicata sau nu este respectata intr-un anumit numar de cazuri in care ar trebui sa fie , nu este considerata ca nefiind valabila; astfel ca afirmatia lui Kelsen vizeaza modul general, nu cazuri izolate. Trebuie mentionat faptul ca eficacitatea si validitatea nu coincid nici in timp pentru ca o norma intra in vigoare inainte ca ea sa fie urmata si aplicata, cu alte cuvinte inainte ca ea sa poata dobandi eficacitate. Potrivit acestei teorii putem spune sa efcacitatea este o conditie a validitatii normelor juridice in asa fel in cat trebuie ca ea sa se adauge la edictarea lor pentru ca ele sa nu isi piarda validitatea. Eficacitea ordinii juridice al carui temei se regaseste in Constitutie este un element esential al normativismului kelsian acesta sprijinindu-se pe un silogism carereda faptul ca normele unei ordinii juridice pozitive sunt valabile pentru ca norma fundamentala care formeaza regula fundamentala este presupusa ca valabila, nu pentru ca ele sunt eficace, dar ele nu sunt valabile decat daca prin consecinta aceasta ordine juridica este eficace.

Deasemenea, acelasi filosof afirma faptul ca o norma juridica care nu este efectiv aplicata sau ascultata, isi poate pierde validitatea. Concluzia care poate fi trasa in legatura cu corelatia dintre validitate si eficacitate, asadar este aceea ca desi o norma este ineficace , aceasta poate fi valida pana la un anumit punct si totodata desi o norma este eficace, aceasta poate sa nu aiba niciun fel de validitate.

Kelsen sustine ideea potrivit careia daca inlocuim termenul de eficacitatea cu cel de forta in raportul de valabilitate-eficacitate devine asemanator cu raportul cunoscut de la Aristotel dintre drept si forta anume ca dreptul nu poate exista fara forta dar el nu este identic cu ea.

Spre deosebire de teoria lui Kelsen, in teoria kantiana norma de baza nu reprezinta doar o simpla premisa epistemologica, ci reprezinta o lege naturala, fiind o norma a dreptului naturii, astfel incat validitatea dreptului pozitiv este stabilita de dreptul natural.

Complexitatea sistemului kantian si modalitatile de abordare ale acestuia au dat nastere la mai multe orientari toate animate de dorinta de a aduce clarificari de substanta textelor filosofiei acestuia.Norma de baza a lui Kant intemeiata pe baza dreptului ratiunii este mult mai pozitivista in privinta efectelor sale decat cea a lui Kelsen, care spune ca daca cineva doreste poate interpreta fiecare norma in vigoare si eficienta ca norma valida din punct de vedere legal.Contrar acesteia, norma kantiana spune ca fiecare norma in vigoare si eficienta trebuie intepretata ca norma valida . Din punct de vedere legal, independent de faptul daca se doreste sau nu, aceasta intepretare si suntem obligati sa ne supunem, fiecarei norme de acest fel.

Eficacitatea ordinii juridice in intregul ei este conditia validitatii sale, la fel eficacitatea unei norme juridice in particular este conditia validitatii sale. De aici nu rezulta insa ca eficacitatea este fundamentul validitatii. Fundamentul ordinii juridice, al normei, nu se gaseste nici in actul creatiei sale, fundamentul validitatii fiind norma fundamentala presupusa. Putem spune ca atunci cand o anumita conduita este consecinta unei sanctiuni, norma este eficace din cazua ca este aplicata de organele abilitate. O norma este absolut eficace atunci cand prin sanctiune determina subiectii sa evite incalcarea acesteia, astfel ca ea nu este aplicata deloc, supunerea fata de norma nefiind insa neaparat o urmare a sanctiunii cu care aceasta este prevazuta, eficacitatea sa putandu-se datora si respectarii unei norme religioase.

Otto Pfersmann critica conceptul kelsian cu privire la eficacitate si validitate spunand ca acesta are unele probleme, evidentiind in prim plan raportul dintre eficacitate si validitate. In teoria sa Kelsen concepe eficacitatea ordinelor normative ca oconditie validitatii in timp ce eficacitatea este conceputa ca o proprietate pur factuala. O alta problema in critica teoriei lui Kelsen faucta de Pfersmann priveste extinderea conditiei de eficacitate a sistemelor juridice, In teoria pura a dreptului, eficacitatea fiind perceputa a fi conditia.

IV.Teorii privind norma juridica

Hans Kensel

Hans Kensel este un jurist austriac , unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai scolii de la Viena, cea care a rezultat din rationalismul de sorginte kantiana.Cea mai importanta lucrare a sa este “Teoria Pura a dreptului”, lucrare care a fost apreciata expresia desavarsita a pozitivismului juridic si a normativismului, respingand in totalitate pozitiile dreptului natural, ale sociologiei sau ale scolii istorice. Pentru a crea o astfel de teorie , Kelsen a delimitat cunoasterea juridica de autoritatea juridica care creaza dreptul. Conform gandirii kelsiene, “ stiinta dreptului are ca obiect al cunoasterii dreptul ca exterioritate si pe baz aacestei cunoasteri, sa-l descrie si sa-l analizeze asa incat in timp ce organele juridice creaza dreptul, stiinta dreptului il cunoaste si il descrie”. Despre aceasta creatie, Kelsen afirma in prima parte a cartii ca “teoria pura a dreptului” e o teorie a dreptului pozitiv –a dreptului pozitiv in general, “ea isi propune numai si exclusiv sa cunoasca obiectul sau, adica sa stabileasca ce este dreptul si cum este el “.

Premisele acestei teorii au fost sintetizate in felul urmator :

Scopul teoriei dreptului este sa readuca haosul si multiplicitatea la unitate

Teoria pura a dreptului este o stiinta.Ea nu vizeaza dorinta sau vointa in drept, ceea ce trebuie sa fin in drept ci ceea ce este

Stiinta dreptului este o stiinta normativa, nu o stiinta a naturii

Teoria dreptului ca stiinta normativa nu are indatorirea de a cunoaste eficacitatea normelor juridice

O teorie a dreptului este formala; ea vizeaza ordonarea si prezentarea unui continut de o maniera specifica

Raportul dintre teoria dreptului si un sistem particular de drept pozitiv este acela dintre dreptul posibil si dreptul manifest .

Kelsen a gandit o stiinta juridica despre care sa se poata spune ca are o metoda proprie si un obiect propriu. Numai in felul acesta se poate discuta despre o adevarat teorie pura a dreptului, autonoma in raport cu celelalte stiinte: dreptul ca stiinta normelor. Teoria kelsiana se numeste teorie pura a dreptului pentru ca” ea ar vrea sa debaraseze stiinta dreptului de toate elementele care ii sunt straine. Acesta este principiul sau metodologic fundamental.

In lumina acestei teorii, specificul stiintelor juridice sta tocmai in faptul ca ele sunt stiinte normative sau prescriptive.

Stiinta dreptului este stiinta dreptului pozitiv, care este un drept impus, un drept voluntar. Pentru ca acest act de vointa sa fie respectat trebuie ca actele tuturor actorilor juridicisa fie respectuoase fata de ierarhii, impunandu-se deci proceduri de formare a normelor care sa permita respectul actului de vointa.Separand semnificatia lui Sollen( trebuie sa fie) de semnificatia lui sein(fiinta), Kelsen separa domeniul stiintelor naturii de stiintele morale in special morala si dreptul. Dreptul, ca realitate in care sollen este principiul este un domeniu al normativitatii, norma stabileste cum trebuie sa se comporte un anumit om. Cand acest comportament se actualizeaza putem vorbi de o conformitate a sa cu normele. In acest sens, Kelsen afirma ca” este adevarat ca aceasta conduita care corespunde normei, aceasta conduita care exista se zice ca ea este conduita care trebuie sau ar trebui sa fie, intelegandu-se prin aceasta ca ea este astfel cum trebuie sau ar trebui sa fie”. Normativismul kelsian scoate in evidenta faptul c ain domeniul dreptului si al moralei suntem plasati intr-un spatiu al obligatiei cu tot ce decurge de aici .

In viziunea lui Hans Kensel, norma juridica se caracterizeaza prin cinci trasaturi:imperativul ipotetic, constrangerea, validitatea, inlantuirea si eficacitatea . Astfel norma juridica este un imperativ, prevederile sale sunt subordonate unei conditii, este conceputa sub regimul constrangerii, constrangere organizata, specifica in raport cu norma morala. Norma morala este un imperativ categoric, fara conditie asa cum a spus-o Kant. Kelsen atribuie normelor juridice doua caracteristici definitorii: validitatea si eficacitatea. Prima desemneaza conditia esentiala a normelor si este un sollen si a doua exprima rolul lor si tine de sein, cu alte cuvinte normele si faptele, respectiv “trebuie sa fie” si “este “ fac parte din lumi diferite pentru ca nu deriva unul din altul. Conceptul de validitate ocupa un loc central in fundamentarea teoriei pure a dreptului.Asigurarea validitatii sistemice a ordinii normative si validitatea normei juridice in functie de conformitatea sa cu o norma juridica superioara sunt elemente pe care se fundamenteaza de fapt normativismul kelsian. Kelsen merge chiar si mai departe si sustine ca “norma nu dobandeste validitate , nu intra in vigoare decat intr-un moment in care actul de vointa a incetat sa existe”. Pentru ca o norma sa fie valabila nu este necesar ca individul care a creat-o sa mai fie in viata, ba mai mult pentru ca norma juridica sa ramana in vigoare nu este necesar ca individul care a creat aceasta norma prin acest act care poarta ca intentie asupra conduitei celorlalti sa continue sa vrea aceasta conduita.

Inlantuirea ca si caracteristica a normei juridice, semnifica faptul ca dreptul constituie ordonat, care se realizeaza pe niveluri, constituind piramida nivelurilor juridice. Kelsen precizeaza in consecinta ca ordinea juridica nu e un sistem de norme juridice plasate toate la acelasi rang, ci un edificiu cu mai multe etaje suprapuse. Unitatea sa rezulta din conexiunea intre elemente care decurg din faptul ca validitatea unei norme care e creata in conformitate cu o alta norma se bazeaza pe aceasta ca la randul sau crearea acesteia din urma a fost si ea reglata de altele care constituie la randul lor fundamentul validitatii sale.

Nu in ultimul rand, o norma juridica nu este valabila decat daca ea este efectiva, se bucura de o anumita eficacitate. De aceea “ dreptul nu poate exista in absenta fortei, dar el nu este identic cu forta.Dreptul este o anumita dispunere, o anumita organizarea fortei”. Kelsen subliniaza ca validitatea nu poate fi identificata cu eficacitatea, cu toate acestea exista o corelatie intre ele, fiind necesar un minim de eficacitatea pentru ca o norma sa fie socotita norma valabila.

Pentru H.Kelsen tot ceea ce este valabil pentru ordinea juridica statala, este adevarat si pentru ordinea juridica internationala, aceasta considerant ca dreptul international trebuie sa primeze asupra dreptului intern. Filosoful motiveaza superioritatea ordinii juridice internationale prin faptul ca exista mai multe ordinii statale coordonate intre ele si delimitate unele fata de altele, doar o norma de drept internationala poate sa realizeze aceasta coordonare si aceasta delimitare. In cautarea definitie dreptului rezulta ca distinctia dintre drept si morala nu apare decat in maniera in care ele poruncesc sa o interzica. Hans Kelsen precizeaza ca nu se justifica o distinctie intre dreptul intern si dreptul international deoarece nu exista decat o unitate stiintifica a totalitatii dreptului fiind posibila intelegerea ansamblului dreptului international si a sistemelor de stat ca un sistem unitar de drept. Acceptarea idei de “pacta sunt servanda “ in dreptul international ar insemana recunoasterea unei autoritati juridice superioare care limiteaza suveranitatea statelor facand din acestea unitati care se inscriu in anarhia sistemului dreptului conceput in mod unitar la scara mondiala. Astfel ca, odata ce normele de drept international sunt obligatorii pentru state, atunci aceste norme nu pot fi decat superioare autoritatii juridice a statelor deoarece sunt stabilite de o ordine internationala.

In ceea ce priveste modificarile aduce de normativismul kelsian acestea au intervenit in gandirea juridica internationala, lucru ce a atras o serie de critici. Una dintre obiectiile principale este adusa incercarii lui Kelsen de a fundamenta o teorie pura a dreptului, dincolo de valori. Nici importanta de care o acorda Kelsen normei juridice si constructivismului elaborat in baza unei conceptii a ierarhizarii normelor in sistemul juridic nu ramane necriticata. Cu toate acestea, considerata obiectiv teoria pura este admirata pentru eleganta constructiei si densitatea argumentarii, insa juristii de azi nu gasesc in ea imaginea dreptului cu care opereaza zilnic, considerand-o o logica sau o epistemologie juridica.

H.L.A. HART

Profesor britanic, personalitate reprezentativa a filosofiei analitice a dreptului, Hart apartine grupui intitulat „New Analitical Jurist” din care fac parte si R.S.Summer si M.Cohen. Cea mai importanta lucrare a filosofului este „The concept of law” publicata in 1961 la Oxford. Zona in care exploreaza filosofia analitica este zona gandirii si a limbajului pentru a cauta esentele juridice in sensul conceptelor si al expresiilor juridice. Hart pretinde ca ar putea obtine o definitie a dreptului exclusiv prin elucidarea conceptului de drept si ca analiza conceptuala ar fi instrumentul adecvat pentru descoperirea naturii institutiilor juridice indiferent de deosebirile dintre societatile in care poate fi regasita ordinea de drept. Aceasta analiza este considerata distincta de investigarea istorica a originilor si cauzelor legilor, de investigarea sociologica raporturilor dintre drept si alte fenomene sociale precum si de cercetarea dreptului prin prisma scopurilor si functiilor sale. Acesta sublinieaza faptul ca dimensiunea normativa a dreptului este o dimensiune constitutiva si critica reducerea dreptului la ceea ce fac instantele, asa cum procedeaza adeptii reali ai realismului american argumentand ca realitatile juridice privind aplicarea dreptului sunt fundamentate pe norma juridica. El sustine ca fiecare norma, fiecare expresie, fiecare termen are o acceptie centrala unica determinata de uzajul lingvistic comun si care poate fi descoperita prin analiza contextului si referinta la limbajul comun. Hart arata ca cel mai adesea judecatorii tin sa arate sensurile standard cuprinse in normele juridice pe care le aplica uneori mecanic fara sa tina seama de cazuri speciale, de aceea considera ca este necesar ca in cea mai elementara forma de reglementare normativa sa existe un nucleu precis al sensului stabil pentru termenul folosit in norma in care sa regaseasca atat cazurile standard cat si cazurile speciale.

Hart concepe dreptul ca o unitate a normelor primare si a normelor secundare. Prin norme primare filosoful intelege acele norme fundamentale care impun obligatii, prescriu pentru fiintele unane abtinere de la o anumita conduita. Prin norme secundare intelege acele norme care confera imputerniciri publice, parazitare in raport cu primele si care ofera posibilitatea ca, indeplinindu-se anumite acte sau pronunntandu-se anumite cuvinte, fie sa se introduca noi norme de tip primar fie sa se abroge sau sa se modifice cele vechi.

Menirea normelor secundare este aceea de a remedia dezavantajele normelor primare, respectiv caracterul lor static incertitudinea asupra lor si ineficacitatea presiunii sociale care asigura mentinerea acestor norme. Normele secundare remediaza deficientele enumerate prin introducerea „normei de recunoastere” care stabileste una sau mai multe trasaturi ce pot fi considerate ca decisive pentru ca norma care le poseda sa fie sustinuta prin presiunea sociala exercitata de grup. Astfel, „norma de recunoastere” ofera un semn distinct, furnizeaza germenele ideii de validitate juridica, confera autoritatea normei. Pentru combaterea caracterului static al normelor primare Hart propune un remediu „normele de schimbare” ca fiind acele norme care imputernicesc un individ sau un grup de persoane sa introduca noi norme juridice primare si sa elimine vechile norme. Mai exista insa si o a treia categorie de norme care intervine, anume acelea care abiliteaza indivizii sa statueze cu autoritate daca o norma primara este incalcata, respectiv normele de decizie. Acestea permit definirea unor concepte juridice definitorii privind aplicarea dreptului, precum judecator, tribunal, putere jurisdictionala si hotarare judecatoreasca.

Prin normele secundare, Hart preconiza remedierea urmatoarelor deficiente ale unui sistem de drept: incertitudinea la nivelul identificarii rezolvata de normele de recunostere, caracterul static remediat de normele de schimbare si care asigura identificarea regulilor apartinand sistemului, determinand conditia de validitate precum si ineficacitatea presiunii sociale care poate fi remediata prin normele de decizie. Hart a respins atat teza iusnaturista potrivit careia validitatea normelor juridice ar tine de conformitatea lor cu anumite principii morale, lucru ce ar insemna pierderea intregii autonomii a dreptului in raport cu morala cat si teza pozitivista conform careia dreptul poate avea orice continut ceea ce ar presupune dimpotriva irelevanta completa a moralei asupra dreptului si autonomia completa a dreptului in raport cu morala.Daca aceasta conformitate a dreptului cu morala nu i se parea necesara pentru existenta unui sistem juridic ea i se parea legata de dezvoltarea unui bun sistem juridic beneficiind de o adeziune destul de larga a cetatenilor si de o stabilitate satisfacatoare.

In conceptia lui Hart conditiile minimale de existenta ale unui sistem juridic sunt:

Respectarea de catre majoritatea populatiei a normelor juridice valabile conform criteriilor de valabilitate

Admiterea de catre autoritati a normelor de recunoastere, de schinbare si decizie, ca modele publice si comune de conduita.

In ceea ce priveste continutul normelor juridice, conceptia lui Hart este ca normele juridice prezinta un continut deschis, acest lucru facand ca unele litigii sa fiemai usoare iar altele mai dificile. Dificile sunt acele litigii in cadrul carora nu decurge nicio solutie juridica nici din lege, nici din jurisprudenta, iar in acest caz cei chemati sa aplice dreptul dispun de putere discretionara in ceea ce priveste atat sensul normei cat si sfera ei de aplicare.

Immanuel Kant

Este unul dintre cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor, introducand in filosofie o noua directie, si anume criticismul. Cele mai importante lucrari ale sale sunt „Critica ratiunii pure” si „ Critica ratiunii practice”. Ideea de baza a Criticii ratiunii pure consta in aceea ca filosofia nu trebuie sa se ocupe de ontologie ci de raspunsul la intrebarea fundamentala, si anume la aceea daca lumea poate fi cunoscuta . Conform ideeilor din aceasta lucrare noi nu cunoastem decat fenomene, nu si lucrurile in sine .

Dreptul ocupa un loc foarte important in filosofia kantiana, filosoful considera ca Doctrina dreptului ar putea fi numita Metafizica dreptului. Asa cum Kant trateaza dreptul in Doctrina Dreptului se poate trage concluzia ca actele exterioare ale oamenilor sunt inferioare actelor morale, libertatea intemeindu-se si in intemeind doar pe baza acestora din urma.

Kant reafirma faptul ca fundamentul dreptului este in om, aceasta fiind si una dintre ideile scolii dreptului natural.Ideea de a pleca de la om pentru a ajunge la stat are o ratiune profunda si niciodata nu a putut fi respinsa in intregime.Kant are meritul de a fi inlaturat aceasta confuzie intre istoric si natural, afirmand valoarea pur rationala a principiilor dreptului natural, spundu-se ca prin Kant se sfarseste scoala dreptului natural si incepe scoala dreptului rational

Filosoful doreste sa faca distinctia foarte clara intre ceea ce apartine moralei si ceea ce apartine dreptului sugerand ca dreptul deriva din moralitate, o moralitate care functuoneaza ca o constrangere.” Pentru ca o actiune sa fie ceea ce se numeste legala , este suficient ca ea sa fie conforma legii, oricare ar fi mobilul sau, dar pentru ca ea sa fie morala trebuie in afara de aceasta sa aiba in afara de mobil ideea de datorie pe care o prescrie legea” reda Immanuel Kant in lucrarea sa „Elements metaphisiques de doctrine du droit”. Pentru ca omul este afectat de mobiluri sensibile aceste legiisunt constrangatoare, adica imperative, putand spune ca omul din punct de vedere moral are un caracter dual el fiind autonom si liber conform ratiunii si dependent si supus constrangerii conform sensibilitatii. Un lucru foarte important abordat de Kant in lucrarile sale este dat de combaterea sistemelor de morala bazate pe utilitate.Astfel el considera ca tendinta suprema spre fericire nu este data de norma suprema de conduita, aceasta fiind doar un element variabil. Kant situeaza dreptul in cadrul actiunilor externe, acesta raportandu-se numai la aspectul fizic al actiunii facand abstractie de motivatia care o determina. Putem afirma totusi ca aceasta filosofie nu poate fi sustinuta doarece dreptul nu face deloc abstractie de motive, nicio apreciere juridica a unei actiuni nu ar fi posibila fara a-i urmari intentia. In conceptia lui Kant, dreptul reglementeaza doar actiunile externe ale oamenilor, privind doar aspectul fizic al actiunii, facand abstractie de motivele care au dus la indeplinirea actului sau la abtinere. Deasemenea, in viziunea sa, scopul statului este acela de a proteja normele juridice, fara a se ingriji de interesele individuale ale membrilor societatii, doarece odata cu protejarea normelor juridice statul si-a indeplinit functia sa si anume aceea de a le asigura cetatenilor drepturile lor. Delimiteaza, pe de o parte, dreptul natural bazat numai pe principii apriori de dreptul pozitiv care emana din vointa unui legislativ, iar pe de alta parte divizeaza dreptul in drept innascut si drept dobandit. In conceptia filosofului, exista un singur drept innascut si anume libertatea, adica independenta de orice constrangere impusa de catre vointa celuilalt. Din aceasta delimitare a dreptului, reiese inca odata concluzia ca acesta se intemeiaza pe baza preceptelor morale si nu poate exista daca nu se raporteaza la principiul libertatii.

La un moment dat, filosoful formuleaza chiar definitia dreptului” un complex de conditii prin care vointa fiecaruia poate sa coexiste cu vointa altora, conform unei legi universale de libertate”. Prin formalismul pe care il promoveaza , Kant evita argumentul relativitatii autoritatii juridice invocat impotriva naturalistilor. Fiind nevoie de o ierarhie a valorilor in dreptul natural, Kant alege sa puna accentul pe notiunea dreptului natural, pe care o invonca drept principiu fundamental . Din ansamblu conceptiei Kantiene rezulta ca dreptul natural este detasat de practica juridica, dar in acelasi timp el se afirma prin constrangere, distingandu-se de actul moral, fara a se confrunta cu experinta juridica sau cu morala. In felul acesta , Kant provoaca o ruptura intre lumea morala si lumea supusa dreptului. Sunt putini oameni care au acces la morala, pentru cei mai multi dreptul fiind necesar si suficient.

Kant a crezut in procesul umanitatii, intr-o vreme in care altii sustineau dimpotriva ca numai individul poate progresa, nu insa genul uman .

In filosofia kantiana au fost numite caracteristicile esentiale a unei norme de baza aceasta precedand legile pozitive si justificand imputernicirea legislatorului pentru emiterea lor, justificandu-le valoarea.