Aparitia Fenomenului Infotainment

I. Apariția fenomenului infotainment

1.1 Mass-media și funcțiile sale

În ceea ce privește acest fenomen al societății moderne, putem preciza faptul că ocupă primul loc în rândul domeniilor de orice natură: politică, economică, socială, culturală, în domeniul sănătății, frumuseții și tot ceea ce guvernează modalități de comportament, tot ceea ce influențează individul în mod constant. Așa cum precizează și Mihai Coman, mass media este ”un centru gravitațional” în jurul căruia orbitează toate elementele societății mai sus menționate.

Conform autorilor cărții Mass-media și societatea (Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu), sistemul mass-media se ocupă de transmiterea oricărui tip de informație de interes general, generând o ”legătură informațională” între diversele părți ale societății. Tot aici se precizează legătura intercondiționată dintre opinia publică si mass-media, prin faptul că aceasta din urmă o influențează pe prima și contribuie decisiv la formarea ei. Încercarea de a defini conceptul de opinie publică este dificilă tocmai din cauza celor doi termeni – ”opinie”, respectiv, ”public”. O opinie este, în viziunea lui Platon, o capacitate a oamenilor de reprezentare a unui lucru, o idee pe care un individ o are și vizează ceva anume. Gabriel Tarde considera că opinia este o ”asociere efemeră” între judecățile unei persoane ca răspunsuri la anumite probleme. Termenul de ”public” însă se referă la ideea de comun, la probleme naționale de interes general ce priveau societatea ca ansamblu. Așadar, problema definirii conceptului apare în momentul stabilirii persoanei care dă naștere opiniei; fiind publică, opinia poate fi născută din mentalitatea întregii societăți? Dar societatea nu este un individ cu capacitate mentală proprie, societatea este un grup de mai mulți indivizi cu gândiri și perspective diferite. Din cauza faptului că nu se poate stabili cu exactitate subiectul opiniei, Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu lasă definirea conceptului de ”opinie publică” în seama paradoxului. În încercarea de a găsi o explicație conceptului, Gabriel Tarde considera că ”opinia este pentru public așa cum gândirea este pentru corp”.

Modul prin care mass-media formează opinia societății este realizat prin procesul de comunicare de masă. După Mihai Coman, comunicarea de masă este acel proces de transmitere a informațiilor de către un grup de emițători către un public foarte larg, proces mediat de sisteme tehnice complexe cum ar fi: studiouri radio, de televiziune, de presă scrisă, instituții de tipografie, cinematografice etc. Conceptul de ”masă” reprezintă din punct de vedere cantitativ un ”conglomerat” de indivizi aflați într-o relație de independeță unul față de celălat, fiind legați doar de consumul aceluiași produs media. În opinia autorului menționat, conceptul de ”comunicare de masă” este sinonim cu ”mass-media”. Termenul de ”mass-media” s-a format prin alăturarea a două cuvinte: mass (cuvânt englez) ce ilustrează masa de indivizi consumatori și media (cuvânt latin) ce reprezintă suporturile prin care le sunt transmise indivizilor mesajele propuse. În zilele noastre însă, doar termenul de ”media” pare să acopere semnificația celor doi termeni. În încercarea de a defini ideea de mass-media, Pierre Sorlin considera că aceasta este un mijloc de difuzare a informațiilor și a emisiunilor de divertisment. Mass-media este un intermediar între transmițătorul mesajului și receptorul lui.

Componentele aferente sistemului mass-media sunt cuprinse de către Mihai Coman într-o clasificare integratoare dintre elementele căreia vom enumera: media tipărite (ziare, reviste, afișe), media electronice (televiziunea, radio, computerele), media de informare, media de divertisment, media de publicitate, media de masă, media de grup, media individuale (aparatul de fotografiat), media de difuzare (cablul, undele prin intermediul cărora sunt transmise mesajele), media autonome (monitorul TV, al computerului – elemente tehnice ce permit decodarea mesajului), media de reprezentare, media de distribuție, media off-line și media on-line. Pe lângă aceste componente media considerate ”tradiționale” își fac simțită prezența noi forme de comunicare (NTC): poșta electronică, jocuri video, presa digitală, forme de publicitate BTL etc.

În ceea ce privește studiul de față, ne vom opri asupra televiziunii și vom încerca o caracterizare a acestui mijloc de transmitere a produselor media prin prisma noțiunilor conturate de Mihai Coman în cartea sa Introducere în sistemul mass-media. Media audiovizuală poate fi de mai multe tipuri: locală, regională, națională, internațională (după zona de acoperire), poate fi realizată în scop public (finanțate din bugetul statului) sau comercial (finanțări obținute din publicitate), poate avea interes general (ProTV) sau specializat pe un anumit domeniu (Cartoon Network, Discovery Channel). Numărul de canale TV crește odată cu diversificarea conținutului, în ideea de a acoperi teritorii vaste, de a atinge categorii de public precis determinate și caracterizate. Avantajele utilizării televiziunii în detrimentul celorlalte media tradiționale în vederea creării opiniei publice constau în: acoperire spațio-temporală totală, impact mediatic asupra tuturor categoriilor sociale, este un canal flexibil în transmiterea mai multor tipuri de informații, mediul perfect pentru a desfășura campanii publicitare, oferă într-un timp rapid notorietate și vizibilitate conținutului pe care îl prezintă. La aceste avantaje, Cristina Coman adaugă credibilitatea (audiovizualul convinge publicul mai mult prin imagini) și declanșarea componentei afective (televiziunea are puterea de a emoționa, de a cultiva simțul empatic al oamenilor).

Dacă mass-media reprezintă mijlocul fundamental de implementare a unor opinii, idei, decizii fiecărui individ în parte, prin intermediul grupului din care face parte, atunci acest sistem ar trebui să răspundă, în mod ideal, cerințelor și necesităților indivizilor, oferindu-le toate tipurile de informații de care au nevoie. În acest sens, instituția media trebuie să îndeplinească anumite funcții care să faciliteze procesul de creare a unei relații persistente între consumator și produse media.

Mihai Coman definește conceptul de funcție ca fiind ”ansamblul fenomenelor apărute în procesul satisfacerii unei nevoi” și susține să se realizeze distincția clară între conceptele ”funcție”, ”rol” (”misiune globală”, ”obligația unei instituții media de a realiza un lucru”) și ”efect” (rezultatele scopurilor propuse de media în legătură cu un public anume). Așadar, în relația dintre mass-media și opinia publică trebuie să se remarce aceste diferențe de nuanță, chiar dacă noțiunea de ”funcție” însumează toate cele trei accepțiuni.

În urma analizei mai multor încercări de a stabili o listă a funcțiilor instituției mass-media, autorul își continuă cercetarea cu privire la următoarele funcții importante: funcția de informare, funcția de divertisment, funcția de interpretare, funcția de legătură și funcția de educare. În continuarea lucrării de față, întră în atenție două din funcțiile cele mai importante pentru ca, prin combinarea lor, să analizăm într-un final o nouă direcție interesantă luată de către media. Așa cum precizează și sociologul Pierre Sorlin, așteptările standard urmărite de public la adresa media au în vedere informarea și distrarea la care mai adaugă și intenția de a influența (triologia informare-divertisment-manipulare). Despre existența sau lipsa voinței mass-media de a manipula publicul consumator vom afla în capitolele ce urmează.

1.1.1 Funcția de informare

Prima dintre cele mai mari nevoi ale individului este aceea de a fi la curent cu ceea ce se petrece în mediul în care trăiește pentru a putea acționa în mod legitim și pentru a reuși să socializeze cu cei din grupul său. Primind constant informații din media, consumatorii își formează opininii și astfel iau decizii în ceea ce privește acțiunile lor viitoare. Pe stradă, acasă, în vacanță sau la cumpărături, omul este mereu pus la curent cu evenimente fericite sau triste, știri de interes general sau diverse subiecte mondene. Totuși, pentru a corespunde nevoii de informare, Mihai Coman consideră că informațiile oferite de media trebuie să fie generale, instrumentale și de prevenire. Informațiile generale privesc noutăți, fapte din domeniile vieții societății cu un interes manifestat în aceeași măsură pentru toți consumatorii. Pentru ca individul să înțeleagă tot ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi, media are rolul de intermediar care îmbracă toate informațiile deținute într-o formă ușor de ”digerat”. Fluxul continuu de mesaje media face din publicul ”consumator” unul dependent, dezvoltă în aceștia o mai mare nevoie de supraveghere a tot ceea ce îi înconjoară. Informațiile instrumentale par să îi fie de mare ajutor publicului doarece, cu ajutorul acestora, el este ghidat în activități și își poate organiza mult mai ușor interacțiunile; informațiile instrumentale se referă la programele transportului în comun, programul supermarketurilor și al altor magazine, noutățile vremii sau cursul valutar etc. Nevoia de a anticipa evenimentele vieții societății corespunde informațiilor de prevenire. În ceea ce privește acest tip de informații, media se axează pe oferirea datelor de pregătire în cazuri de urgență, a situațiilor neprevăzute, ce au ca scop mobilizarea și evitarea evenimentelor nefericite.

Deși le este oferită cea mai variată gamă de informații, indivizii consumatori de media nu comportă mereu atitudinea urmărită de instituția formatoare. Astfel, unele grupuri râmân imune la cantitatea de informație primită, ignorând pur și simplu orice încercare de a fi înștiințați. O altă atitudine remarcată a acestora este panica – exagerarea și dramatizarea datelor primite și generalizarea unor cazuri particulare; aceste două comportamente – nepăsarea și panica – sunt disfuncții ale funcției de informare.

Pentru ca transmiterea de informații prin comunicarea de masă să se desfășoare în parametri optimi, datele furnizate către opinia publică trebuie să fie convingătoare, credibile, adevărate. Calitatea clară și obiectivă a informației este cea care face o deosebire între diferitele media. Funcția de a informa nu formează opinia publică prin false cunoștințe, ci printr-o manieră corectă de a prezenta faptele realității. Deci, pentru ca relația dintre formator și format să fie una de încredere, cel dintâi are obligația de a-i prezenta celuilalt datele în forma cea mai accesibilă, păstrând valoarea de adevăr. Având în permanență o sursă sigură de informație, individul va deveni dependent de canalul media preferat și își va forma mai ușor opinii cu privire la societatea din care face parte.

1.1.2 Funcția de divertisment

Așa cum preciza Pierre Sorlin, media este văzută ca fiind o sursă de divertisment și acționând întocmai așteptărilor, ea nu se limitează doar la prezentarea unor informații de interes comun sau a unor proleme ale societății, ci are în vedere și distragerea atenției consumatorilor de la evenimente neplăcute. Funcția de divertisment corespunde nevoii individului de a se relaxa, de a căuta fericire și plăcere și de a se detașa de preocupările zilnice. Printre formele de divertisment, Mihai Coman enumeră: emisiunile muzicale, filmele, documentarele, emisiunile de tip talk-show sau reality-show, desenele animate pentru copii, concursurile, revistele cu jocuri, sportul etc.

Instituția media este preferată astăzi pentru această funcție deoarece oferă relaxare și amuzament la un preț redus, accesibil tuturor în raport cu formele tradiționale de divertisment – teatrul, arta, sportul. Accesibilitatea face din media audiovizuale prima sursă de produse pentru ocuparea timpului liber – plătind un simplu abonament pentru cablul TV obții o diversă listă de canale din care poți alege oricum vrei să îți petreci timpul.

Specialist al studiului funcțiilor media, Mihai Coman aduce în atenție funcția ”terapeutică” aferentă acestei funcții. Urmărind o cantitate considerabilă de emisiuni de recreere, oamenii se cufundă în lumea perfect ideală prezentată și se refugiază în realități ce nu vor putea fi posibile vreodată. Astfel, prin trăirea unor experiențe imaginare, indivizii se eliberează de frustrările și nemulțumirile din viața lor reală. Ca o consecință a acestui fapt, divertismentul media este rareori acuzat de subminarea simțului de a percepe realitatea al indivizilor (abilitate ce ne distinge de lucruri) și a capacității acestora de a se implica în problemele din domeniile societății reale.

1.2 Infotainment – delimitări conceptuale

După cum precizam mai sus, Pierre Sorlin apreciază informarea și divertismentul ca fiind rolurile standard ale media în relația cu publicul. Astfel, prin combinarea celor două mari funcții (de informare și divertisment) rezultă noua direcție pe care a luat-o instituția formatoare în vederea apropierii mai facile de public și de convingerea sau, vom vedea mai târziu, chiar manipularea acestuia.

Termenul ”infotainment” este un neologism compus din termenii ”information” și ”entertainment”, apărut la sfârșitul anilor 1980 în Statele Unite ale Americii și crescând în popularitate în anii 1990. Oxford English Dictionary definește conceptul de infotainment drept un ”material difuzat intenționat să informeze și să distreze în acelasi timp”.

Definiția conceptului apare oarecum neclară în viziunea mai multor specialiști: fenomenul infotainment face parte din discuția mai largă depre hard news (știrile care tratează subiecte precum politicul, afacerile și tot ceea ce ține de domeniul internațional, știri de interes general, care apar ca fiind printre cele mai importante) și soft news (știrile care se axează mai degrabă pe funcția de divertisment și folosesc informații de utilitate), aflându-se de partea știrilor soft – considerate senzaționale, practice, ce au în vedere o personalitate. Alți specialiști definesc fenomenul drept un trend în a nu acorda prea mare atenție subiectelor de ordin politic, economic și social și a se canaliza spre prezentarea unor evenimente din sport, programe de divertisment și conflicte autohtone. Unii consideră însă că acest concept este o decădere a standardelor jurnalistice de calitate sau o încercare de a face din subiectele și valorile tabloidelor niște știri de calitate.

John Hatfield susține că utilizarea fenomenului a devenit o regulă și nu mai este un moft, tocmai de aceea nu mai este la fel de ușor de înțeles ce implică acesta cu adevărat. ”Viciul”, susține acesta, s-a extins ca o ”boală virală” în media, devenind astfel unica formă de prezentare a faptelor și a știrilor publicului. Apogeul acestui trend a venit odată cu desfășurarea alegerilor prezidențiale din Statele Unite ale Americii – nevoia producătorilor de media de a păstra un public mereu atent la campania electorală a condus spre metode bizare de a aborda știrile: candidații erau în centrul atenției, filmați acasă la ei împreună cu familia, în mediul lor personal.

Autorul englez Gill Branston consideră fenomenul un program TV asemănător cu tabloidul din presa scrisă, unul care accelerează sau chiar schimbă cu totul discursul jurnalistic. Fenomenul infotainment este caracterizat de către autor, prin prisma modului în care acesta se regăsește în Marea Britanie, în trei direcții și anume: program care dramatizează materialele de actualitate și care este cunoscut drept program de ficțiune sau documentar dramatic, program tabloid TV ce prezintă relația apropiată dintre știri, afaceri și discursurile de divertisment (spre exemplu emisiunile de dimineață) și, nu în ultimul rând, un program pentru tineri ce presupune furnizarea rapidă de informații și știri.

Profesorul în comunicare internațională și editor al jurnalului de specialitate Global Media and Communication, Daya Kishan Thussu surprinde și analizează toate nuanțele și caracteristicile acestui efect în cartea sa News as entertainment: The rise of global infotainment. Concret, autorul găsește rădăcinile acestui model tot în Statele Unite unde, atât difuzarea audivizuală cât și cea radio era dependentă de publicitate, a avut interese comerciale încă de la debut. S-a ajuns apoi la concluzia că interesul publicului ar fi mai bine servit de o cantitate de informații private și fără restricții, însă legea nu prevederea susținerea non-comercială a difuzării informațiilor. Pentru a rezolva problema, trei dintre cele mai importante rețele de televiziune din America au urmat ideea transmisiunii radio de a furniza atât divertisment cât și infomații de interes public. Funcția de divertisment consta în promovarea de jocuri și concursuri, show-uri de talente, de frumusețe, precum și emisiuni cu și despre celebrități. Pentru că a câștigat foarte multă audiență, acest format de televiziune a fost ”împrumutat” și de canalele de știri, incluzând evenimente dramatice pentru a menține atenția publicului. Astfel, prin estomparea graniței dintre știri, documentare și divertisment și prezentarea acestora într-un tot unitar, apare o difuzare continuă a informațiilor vizuale, încărcate emoțional, informații ce susțin rating-ul și păstrează costuri mici de producție – fenomenul infotainment.

Din punctul de vedere al lui Douglas Kellner, autorul conceptului ”cultura media”, fenomenul infotainment sugerează o influență simultană a domeniilor informației și divertismentului în organizarea societăților contemporane, dar și o exapansiune a culturii spectacolului. Ideea de ”cultură a spectacolului”, prima dată dezvoltată de Guy Debord în cartea sa Society of the Spectacle (1967), este astăzi caracterizată de Douglas Kellner ca fiind acele fenomene ale culturii media care întruchipează valorile societății contemporane, dramatizează controversele, problemele și conflictele, includ ”extravaganțe” media, evenimente sportive, întâmplări politice și toate faptele care atrag atenția, fapte numite de autor drept știri – un fenomen devenit subiect al spectacolului și tabloidizării, într-o eră a senzaționalismului media, a scandalurilor politice și a unui război cultural nesfârșit.

În concluzie, noul trend apărut în cultura media, dar mai ales în televiziune, pare a fi noua direcție pe care au luat-o producătorii de materiale media prin combinarea simplelor funcții de informare și divertisment. Pentru că televiziunea s-a extins atât de rapid de pe un continent pe altul, urmată apoi de o privatizare în masă, cu canale specifice și interese bine nișate, s-a impus în mod necesar o nouă ”formulă” de a capta atenția tuturor consumatorilor de materiale audiovizuale și menținerea acestora în lumea mediatică, pentru a câștiga lupta pentru audiență. Principalul mijloc de informare – știrea – trebuie relatată cu lux de amănunte, detalii spectaculoase, din perspective diferite, cu mult umor, pentru ca privitorului să îi placă și să nu se vadă nevoit să își schimbe activitatea, sau chiar dramatizate pentru ca suspansul public să fie menținut la cote maxime.

II. Dezvoltarea fenomenului infotainment în televiziune

2.1 Globalizarea noului trend

Originar din Statele Unite ale Americii, trendul pleacă de la Hollywood-ul care conduce această nouă ”realitate media post-modernistă”. Emisiunile americane de televiziune domină programele TV din toată lumea – emisiunile de concursuri sau de socializare le înlocuiesc rapid pe cele ”plictisitoare”, dar educaționale, știrile devin un simplu spectacol, industria noului fenomen cucerind astfel noi teritorii ale audienței globale. Globalizarea ramurii media și culturale joacă un rol decisiv în întregul proces de expansiune a informației de la un capăt la altul al lumii, reușind să dezvolte totodată cultura consumului media.

În ultimul deceniu, noul stil de producere și prezentare al știrilor s-a răspândit astfel încât din ce în ce mai multe canale de știri au captat atenția unui public mai larg și au atins noi limite ale audienței. Odată cu această expansiune, dar și cu triumful capitalului din anii 1990, difuzarea canalelor publice (conduse de stat) a fost subminată în mod inevitabil. Mai mult, după ce și comunismul a căzut, media conduse de stat din estul Europei au fost considerate drept mijloc de propagandă, pierzând credibilitatea pe care obișnuiau să o aibă în fața societății, în favoarea noilor formate ce scoteau la lumină informații mult mai interesante. Privatizarea canalelor media a început să înflorească destul de rapid, toate canalele existente până atunci fiind amenințate.

British Broadcasting Corporation (BBC), cel mai mare canal de știri din Marea Britanie, și-a dezvoltat din plin funcția de divertisment în timpul anilor 1990. După întâmplările petrecute în Statele Unite, referitoare la alegerile prezidențiale, televiziunea britanică a fost și ea afectată de fenomenul infotainment. Toate programele de televiziune au fost înlocuite cu programe ce se bazau mai mult pe oferirea de divertisment publicului, cu informații despre stiluri de viață (lifestyle), documentare dramatice și tabloidizarea evenimentelor. Un critic definea tabloidizarea drept un proces de înlocuire progresivă a materialelor obișnuite de știri cu materiale ce aveau în vederea șocul, provocarea, amuzarea spectatorilor și erodarea progresivă a valorilor jurnalistice în favoarea tehnicilor de televiziune ce implicau senzaționalul, denaturarea și dramatizarea banalului. La fel s-a întâmplat și în celelalte țări din vestul Europei. Privatizarea instituțiilor media a subminat monopolul puterii statului printr-o explozie de noi canale media ce se desfășoară sub funcția de infotainment. Programele TV bazate pe promovarea personalităților și a divertismentului au fost folosite și pentru promovarea liderilor politici. Un veritabil exemplu redat de către autor, în acest sens, este omul politic Silvio Berlusconi care, prin îndelungata sa promovare în rețelele de televiziune, a devenit premier al Italiei pentru o perioadă lungă de timp. La fel, în Franța, viața privată a fostului președinte Nicolas Sarkozy și a soției lui a adus mari audiențe canalelor franceze comerciale care îi promovau intens.

În contrast, America Latină a beneficiat de acest format de televiziune încă de la început prin filmele de tip telenovelă și meciurile de soccer, o noutate constituind-o apariția reality-show-urilor. În lumea arabă, unde televiziunea a fost controlată de diverse guverne, răspândirea noului trend în media a adus și aici o mulține de canale TV, declanșând, de asemenea, și o competiție inevitabilă. Chiar și în India, media au produs o schimbare drastică în știrile de televiziune. Dacă până în anul 1991 exista doar un singur canal finanțat de stat ce deținea monopolul, până în anul 2013 au apărut 180 de canale noi. Pe măsură ce mijloacele de comunicare s-au înmulțit, audiența s-a fragmentat din ce în ce mai mult, forțând jurnaliștii să restrângă ideile în așa fel încât să corespundă noilor gusturi, dar și pentru a supraviețui competiției acerbe. Cinematografia și sportul au fost subiectele care au dominat televiziunea indiană, remarcându-se proeminent Bollywood-ul – cel mai mare centru de producție al filmelor din lume – prin impunerea trendului infotainment cu ajutorul culturii celebrităților. În China, unde întreaga societate era dominată de un puternic comunism, știrile au devenit mai ”soft”, nuanțele propagandei s-au mai diminuat, se prezenta mai mult divertisment, dar și evenimente apolitice – noi forme de atragere a audiențelor.

Tot acest fenomen global a mai fost numit și ”globalizarea unui stil american de jurnalism de televiziune care promovează știrile soft despre celebrități, crime, corupție și violență drept un spectacol”. Trendul acționează contra scopului de difuzare a serviciului public, care până în acel moment a conturat ”jurnalismul media” din vestul Europei până în Japonia și Coreea de Sud.

Odată cu expansiunea știrilor televizate pe platforma virtuală de difuzare, în mod cert, fenomenul nu ”a stat pe gânduri” și a profitat de mediul propice de a se dezvolta, la rândul său, prin noul canal de informare de masă, spre a-și lărgi puterea de acaparare a indivizilor din orice colț al lumii. Într-o piață a știrilor intens digitalizată și globalizată, instituțiile media trebuie să satisfacă instantaneu nevoia telespectatorilor de a fi informați. Distribuitorii online de știri precum Google, Yahoo!, rețelele de socializare ca Twitter și Facebook, și alte aplicații de știri ”aprovizionează” interesul consumatorului în informații cu cele mai noi subiecte. Utilizarea în creștere a telefoanelor de tip smartphone, a tabletelor sau a computerelor portabile cu diferite aplicații sau funcții asemătoare unui televizor, le permite utilizatorilor să fie la curent cu noutățile în mod constant. Într-un astfel de mediu, consumatorul este înștiințat rapid, comentează conținuturi virtuale, alege ceea ce vrea să vadă și ce nu. Mare parte din informațiile răspândite online dezvoltă o cultură a celebrităților și sunt încărcate cu un imens conținut de infotainment.

Cu toate acestea, profesorul Daya Kishan Thussu rămâne la ideea că televiziunea este principalul mediu de comunicare de masă, cel puțin în contextul global, pentru că, în unele țări deși dezvoltate, internetul rămâne un mediu elitist de informare (conform unui studiu în Africa doar 16% din populație are acces la internet, pe când în Europa procentul urcă la 75%). Astfel, televiziunea are o mare mai întindere teritorială decât rețeaua online, un puternic impact audio-vizual al imaginilor și dinamicității și totodată constituie un instrument valoros în persuadare. Autorul spune că trebuie să recunoaștem că bătălia dintre serviciul public de difuzare și cel privat, comercial, cel din urmă este câștigătorul, denumit de doi autori ”triumful modelului liberal”. Modelul liberal constă în dezvoltarea culturii media și este acceptat la nivel global de instituțiile de profil datorită influenței considerabile pe care o are, pentru că privilegiază canalele comerciale de televiziune, unde știrile devin o comoditate, dar care trebuie vândute într-o piață saturată și competitivă.

În concluzie, globalizarea trendului infotainment va avea loc atât pe ecranele televizoarelor din întreaga lume, cât și a altor periferice conectate la lumea virtuală, atât timp cât televiziunea pierde din audiență în favoarea rețelelor și aplicațiilor online de știri sau cât timp noile tehnologii de comunicare de masă atrag și fragmentează un public consumator, dezvoltând o adevărată competiție.

2.2. Caracteristicile fenomenului

Stilul tipic al fenomenului infotainment în televiziune este regăsit în animații, imagini surprinzătoare, titluri șocante, o varietate de emoții, o mare folosire a elementelor grafice, o atenție sporită acordată înfățișării persoanelor ce apar pe ecranul televizorului, vestimentație specifică, coafură, sonoritatea vocii și trăsături de personalitate deosebite. Principalul scop al noii realități media este de a surprinde telespectatorii prin toate aceste elemente, de a atinge audiența maximă într-un mediu puternic competițional și de a face din știri și politică un subiect interesant și distractiv. Așa cum spune și profesorul Daya Kishan Thussu, fenomenul infotainment denotă un model de știri de televiziune în care ”stilul triumfă în detrimentul substanței, modul de prezentare este mai important decât conținutul propriu-zis”. Prin urmare, asta duce la concentrarea atenției pe o ”livrare” de conținut plină de emoții, o mai mare folosire a graficelor și o atenție deosebită asupra aspectului tineresc al moderatorilor în direct.

Infotainment aprovizionează consumatorii cu povești, încearcă să caute esența palpitantă, specială și surprinzătoare a unui eveniment și să facă din aceasta o poveste distractivă, incitantă. Pentru a crea acest cadru, autorii articolului Infotainment. Characteristics, History and Problems menționează că se folosesc câteva ”trucuri” lingvistice precum exagerarea, alienarea și declanșarea conflictului. Exagerarea este folosită pentru titluri, media folosesc cuvinte cheie precum ”groază”, ”șocant”, ”catastrofă”, ”teribil” pentru a surprinde atenția telespectatorilor. Ne este cunoscut modul de abordare al ”Știrilor Kanal D” asupra știrilor, folosind cuvinte, dar și sunete saliente care să atragă atenția și să o mențină pe tot parcursul emisiunii. O știre recentă din acest context prezintă un tată, filmat într-un centru comercial cu o cameră ascunsă, acuzat că își ținea bebelușul în brațe deasupra unei balustrade. Din imagini se observă faptul că acesta își ține copilul cu grijă, iar informația se exagerează prin cuvintele folosite, dar și prin titluri precum ”Inconștiență!”, ”Revoltător”. Mai putem aminti aici acele știri referitoare la condițiile meteo din perioadele anului în care este normal ca stratul de zăpadă să fie mai generos, să mai ningă la munte spre sfârșitul iernii, sau să plouă abundent pe timpul verii. Acest tip de știri reprezintă o exagerare prin imagini și cuvinte a stării naturale meteorologice care este, de fapt, incontrolabilă.

Alienarea se manifestă prin căutarea unor cazuri speciale, surprinzătoare în schimbul prezentării normalului. Un exemplu tipic care se bazează pe această tehnică este o știre difuzată în cadrul ”Știrilor ProTV” care prezenta o nuntă neconvențională a unui cuplu american la raionul de jucării dintr-un supermarket. Cei doi s-au cunoscut acolo, s-au îndrăgostit, însoțiți la acel moment de copii fiecăruia, iar după cinci ani au decis să își lege destinele la locul întâlnirii. Mai mult de atât, petrecerea de nuntă a avut loc la un restaurant fast-food, localul în care au luat masa împreună pentru prima dată.

Crearea conflictului este de asemenea o tehnică comună în care binele și răul este analizat în orice context și pus la dispoziție printr-un conflict captivant care să supere și să atragă opiniile oamenilor. Tot un exemplu din cadrul ”Știrilor ProTV” pune pe gânduri telespectatorii referitor la prietenie. Știrea aduce în discuție faptul că s-a demonstrat științific că jumătate din prieteniile stabilite între oameni nu sunt, de fapt, reciproce. Inducerea conflictului în mintea oamenilor este mai pregnantă atunci când se subliniază credibilitatea studiului realizat, prin asemănarea rezultatelor cu ale unor studii anterioare. Trendul mai lucreză, de asemenea, și cu celebrități. Zvonurile și scandalurile despre oameni bogați par să fie atrăgătoare pentru consumatorii media. Aceste subiecte prezintă o lume imposibil de avut pentru majoritatea oamenilor și de aceea îi satisface pe aceștia din urmă la auzul știrilor că până și starurile au probleme, iar viața lor nu e perfectă. Spre exemplu, avem destule cazuri în lumea mondenă din România în care femeile de succes trec prin viața obișnuită tuturor femeilor, au parte de numeroase despărțiri și chiar sunt victime ale comportamentelor violente.

Exemplificarea concretă și specifică fenomenului infotainment nu a ezitat să apară pe ecranele publicului prin programe, canale și emisiuni ce promovează tehnicile, valorile și ideile mai sus menționate. În încercarea de a cere atenția telespectatorilor prin orice subiect, caracteristicile conținuturilor de emisiuni, programe urmărite aduc la un loc tabloidizarea, personalizarea și sensibilizarea.

Tabloidizarea

Tabloidizarea este un trend anexat celui de infotainment, care poate fi văzut pe ecrane odată cu promovarea ”fenomenului mamă”. În ultimele secole, mai ales, s-a dezvoltat cu o forță puternică care a schimbat rapid comunicarea în masă. Tabloidizarea apare atunci când media preiau și prezintă elemente din industria divertismentului în schimbul asigurării unui ”forum pentru dezbateri informate”.

Autorul a mai multe cărți din domeniul mass-media și a tabloidului, Colin Sparks îl descrie în cele trei moduri în care este folosit, cu nuanțe distincte. Primul sens al conceptului este o formă specifică presei, analizată prin două caracteristici: oferă o mai mică atenție domeniului politic, economic sau social și o mai mare atenție sportului, scandalurilor sau divertismentului popular; mai mult, fenomenul își concentrează atenția pe viețile private și personale ale celebrităților sau chiar ale oamenilor obișnuiți și lasă deoparte interesul pentru procesele politice, dezvoltările economice și schimbările sociale. Un al doilea sens al termenului se referă la o schimbare în priorități, de la prezentarea pură de informații și știri, la o accentuare a divertismentului, specifică difuzării audiovizuale și radio. Ultimul mod de descriere al conceptului are în vedere ”televiziunea tabloid”, un câmp extins care modifică limitele de preferință ale publicului pentru formele media. Moderatorii acestor formate de programe au discuții lungi cu diverși invitați, uneori desfășurate live în fața audienței, despre diverse teme și subiecte.

Bob Franklin, autorul citat în articolul Infotainment. Characteristics, History and Problems susține că tabloidizarea presupune cedarea de judecăți și hotărâri cumpătate în favoarea senzaționalului, triumful banalului în fața valorilor. Totodată, relațiile intime ale celebrităților, lumea sportului sau picanteriile familiei regale sunt acum considerate subiecte mai potrivite pentru știri decât prezentarea unor probleme semnificative sau a unor evenimente internaționale. Știrile tradiționale au fost subminate de noi valori, iar fenomenul infotainment devine extravagant, conchide autorul.

Articolul menționat susține de asemenea că, în Europa de Vest, tabloidizarea în televiziune a preluat controlul. Cu toate că există o multitudine de canale de televiziune, conținutul acestora este asemănător tabloidului. Un studiu al ”Open Society Institute” din anul 2004 asupra conținutului media de-a lungul Europei a descoperit că, în ciuda disponibilității a mii de canale, conținutul de informații al acestora este similar.

Tot în articol este adusă în discuție opinia lui Renger cu privire la termenul de ”tabloidizare” pe care îl descrie cu ajutorul a două scenarii: în primul rând conceptul avantajeză circulația tot mai mare a tabloidului în media – din ce în ce mai mulți consumatori devin atrași de presa tabloidă și în special de televiziunea populară. Al doilea scenariu are în vedere faptul că materialele prezentate adoptă tehnicile tabloidului din presă pentru a atrage un public mai mare prin calitatea conținutui său. Tot Renger explică cum trecerea de la știrile ”hard” la cele ”soft” este cauzată, de cele mai multe ori, de presiunea concurențială. Media încearcă să obțină cât mai mulți telespectatori posibil, iar din cauza faptului că așteptările și nevoile acestora se schimbă pe parcurs, ele trebuie să se adapteze, dezvoltând noi tehnici de ”acaparare” a lor. Cel mai bun mod de a stârni curiozitatea publicului este amuzarea acestuia prin subiecte necunoscute, nemaiîntâlnite cum ar fi, spre exemplu: iubirea, norocul, tragedia, moartea, tentația, bogăția, binele și răul, carisma, umorul etc. Așadar, tabloidizarea este caracterizată de creșterea știrilor emoționale și senzaționale, până și cele din domeniul politic devin mai amuzante și afective.

Mai multe exemple cunoscute și elocvente ce pot fi redate în ceea ce privește formatul de emisiune de tip tabloid sunt, în plan național, emisiunile ”WowBiz”, ”Teo Show”, ”La Măruță”, ”Acces Direct”, ”Un show păcătos” etc. În cadrul acestor emisiuni, prezentatorii au invitați persoane publice, celebrități, chiar și oameni politici cu care discută despre viața lor intimă, despre planurile personale, le sunt cerute păreri despre conflicte autohtone sau despre diferite subiecte. Conform descrierii tipologiei tabloidului în televiziune, informațiile din curtea personală a persoanelor publice sunt combinate cu frânturi de divertisment: o melodie sau un videoclip recent lansat, imagini în exclusivitate de la ultima apariție mondenă, detalii extravagante din vacanța de familie. Prin intermediul acestor formate de emisiuni se promovează noi valori precum bogăția, celebritatea, succesul.

Personalizarea

Revenind la cartea Tabloid Tales. Global Debates over Media Standards, autorii au în vedere și fenomenul personalizării care nu poate fi văzut ca o trivializare, ci ca o achiziționare a unei mai mari proximități în jurul sferei de interes a audienței. Acest proces al personalizării, cu toate deformările și banalizările pe care le implică, a devenit o strategie cunoscută dar totodată aprobată pentru construirea unui circuit. Drept rezultat al folosirii personalizării, promovarea știrilor socio-politico-economice a fost din ce în ce mai redusă la nivelul poveștilor de interes uman. Colin Sparks este concludent în ceea ce privește depolitizarea din media pe care o implică această caracteristică de personalizare și consideră că rolul personalizării nu este doar punctul de plecare în cadrul tabloidizării, dar și substanța și punctul final.

Alți autori ai studiului asupra tabloidului din presă, precum Sofia Johansson, sunt de părere că interesul pentru viețile private ale indivizilor, alături de subiectele de știri plictisitoare, ajută tabloidizarea în a se uni și mai mult cu consumatorii. Concret, emisiunile de tip tabloid urmează o veche tradiție în devoltarea unui ”interes uman”, adică folosesc informații din viețile personale ale oamenilor pentru a surprinde și menține atenția telespectatorilor.

Persoanele puse pe scena televiziuni prin această tehnică a personalizării sunt celebritățile, oameni publici, politicienii, personalițăți minore sau internaționale, persoane care au realizat ceva deosebit, diferit de starea de normalitate. Poveștile din media despre celebrități transmit ideea că starurile fac partea dintr-o lume superioară și servesc la realizarea unui constrast între rutina plictisitoare ce guvernează viața obișnuită și existența captivantă a celor din lumina reflectoarelor. În carte ni se oferă drept exemplu un articol din tabloidul din presa scrisă ”The Sun” referitor la mutarea într-o nouă locuință a lui David și a Victoriei Beckham. Articolul informa cititorii cu privire la proprietățile pe care cuplul le deține, la averea lor, dar și condițiile luxoase în care cei doi își desfășoară existența, separându-i complet de oamenii de rând care pot doar să aspire la o asemenea viață.

Acest tip de informații nu ne sunt deloc străine, multe dintre ele fiind prezentate și la televizor prin imagini și materiale video grăitoare în cadrul emisiunilor de tip tabloid. Chiar și în cadrul emisiunilor de știri, așa cum John Langer observă, contrastul este realizat prin înfățișarea celebrităților ca fiind persoane libere, fără un loc de muncă ce necesită un efort susținut. Viața lor nu este scenarizată ca fiind stresantă, obositoare după o zi de muncă sau monotonă, ci sunt scoase in evidență activitățile plăcute pe care le susțin fără prea mult efort și cu mult entuziasm.

Elizabeth Bird caracterizează jurnalismul de tip tabloid prin personalizare și anume prin știri de tip ”storytelling” care, în concetrarea pe povestiri personale despre indivizi, dă atenție imaginilor vizuale, senzaționalului și implică o folosire de tehnici dramatice ca exagerarea unor fotografii sau reconstituirile. În relație cu tabloidizarea din știrile televizate, Bird a realizat un studiu calitativ cu 22 telespectatori americani, în care a vrut să arate modul în care o știre prezentată ca o poveste o face memorabilă pentru audiență și că personalizarea împreună cu imaginile reale contribuie la o vizualizare activă. Așadar ea observă posibilitatea acestui tip de știri de a promova înțelegerea subiectelor obișnuite și de a le analiza, și argumentează faptul că tabloidizarea prezintă un risc al personalizării ca singurul mod de a spune o poveste. Cu alte cuvinte, personalizarea nu ar trebui să limiteze capacitatea telespectatorilor de a înțelge evenimente sau procese economice, politice, sociale, doar prin expunerea unor povești referitoare la oameni influenți.

În plan național, știri și povești despre personalitățile Romaniei sunt prezentate în cadrul oricărei emisiuni, indiferent de formatul acesteia, de tip tabloid sau nu. Condițiile luxoase de trai ale vedetelor, averile și sumele colosale pe care le produc sau cheltuiesc sunt prezentate în emisiuni precum ”WOWbiz”, ”Teo Show”, ”La Măruță”. Prin imagini care să prezinte viața de succes și poveștile lor picante, celebritățile promovate sunt separate clar față de oamenii obișnuiți care mențin audiența și visează la ceea ce privesc. Chiar și în cadrul emisiunilor de știri de tipul ”Observator Special” sunt difuzate interviuri cu personalități despre anumite realizări pe care le-au făcut, planuri de succes, sau evenimente remarcabile. O emisiune sugestivă tehnicii de personalizare a fost emisiunea difuzată pe canalul ”Acasă TV”, ”Doamne de poveste”. Se aduceau în atenție femei de succes din lumina reflectoarelor împreună cu lucrurile deosebite pe care le-au realizat, povești despre viața din spatele camerelor, momente tragice peste care au reușit să treacă, proiecte pe care au reușit să le demareze pentru lume sau societate. Chiar și în domeniul politic, candidații sunt promovați prin intermediul acestei tehnici pentru a deveni cât mai apropiați de audiențe, de publicul votant. Aceștia sunt surprinși în mediul lor privat, familial, însă nu se face diferențierea între condițiile lor de trai și cele ale publicului vizat; trebuie să se creeze impresia de asemănare pentru a construi o relație de simpatie.

Sensibilizarea

Pe lângă tabloidizare și personalizare, fenomenul infotainment face apel la emoțiile noastre prin sensibilizare. Deși în esență este vorba doar despre informare și divertisment, media abuzează de sensibilitatea noastră prin orice mod pentru a ne ține ațintiți asupra televizorului, folosind fie motive de fericire sau de tristețe. Moartea unor celebrități sau evenimentele nefericite prin care trec face ca telespectatorii să rezoneze cu aceste povești. Moartea prințesei Diana, spre exemplu, este un subiect despre care s-a vorbit mult la momentul respectiv și a fost difuzat mai mult pentru că a atras mase mari de audiență, ci nu pentru că publicul ar avea nevoie de asemenea știri. Mai mult, moartea lui John F. Kennedy Jr a fost o altă știre foarte urmărită în întreaga lume, apărută des în tabloide care s-a jucat cu afectivitatea telespectatorilor.

O carte ce își axează interesul pe studiul emoțiilor audienței, Media Audiences. Television, Meaning and Emotions, începe mai întâi prin a sublinia diferența dintre emoții și afecte. Unii consideră că emoția reprezintă o expresie sociologică a sentimentelor, în timp ce afectele sunt puternic înrădăcinate în structura noastră biologică și în răspunsul nostru fizic la sentimente. O altă diferențiere arată că emoțiile au în vedere un subiect, iar afectele nu, dar distincția de bază este punctată de Elspeth Probyn, considerând că emoția se referă la expresia socială și culturală, iar afectele sunt de natură biologică și fiziologică.

Emoțiile sunt introduse în televiziune prin povești care au un conținut emoțional, conținut cu un efect asupra telespectatorilor și cu puterea de a influența sentimentele acestora. Punerea accentului pe emoții și afecte conduce la schimbarea atenției telespectatorilor de la propria persoană către o empatizare cu ceea ce se prezintă.

Un veritabil exemplu de emisiune de divertisment ce pune accentul și pe tehnica de sensibilizare a publicului, pe lângă informare și divertisment, este emisiunea ”Dansez pentru tine” (același format cu al versiunii originale ”Dancing with the stars” din media internațională). În cadrul acestei emisiuni sunt puse în lumină cazuri umanitare, oameni defavorizați din punct de vedere social, economic, sau medical, familii cu situații deosebite și condiții josnice de trai. Acești oameni obișnuiți au șansa de a intra într-o competiție de dans, de a-și urma hobby-ul sau visele alături de celebrități, oameni ce trăiesc o viață opusă lor.

În ceea ce privesc emisiunile de știri suntem sensibilizați prin imagini referitoare la detalii din războaie, atacuri teroriste, evenimente nefericite (crime, bătăi, moarte). Ne aducem aminte, spre exemplu, de misterioasa moarte a Mădălinei Manole, a căror indicii apar până în ziua de astăzi și încă ne mișcă din punct de vedere emoțional. Suntem martorii unei morți în direct, în timpul unui meci, pe stadion și vrem în continuare să fim puși la curent cu ceea ce întâmplă până la final.

2.3 Infotainment politic

Fiind un mijloc important de a forma opinia publică, televiziunea are datoria de a pătrunde în casele telespectatorilor prin informații relevante și subiecte de interes general din orice domeniu al vieții: politic, economic, medical etc. Odată cu diversificarea tipurilor de programe TV și privatizarea multor canale această formă modernă de comunicare de masă dezvoltă o competiție acerbă în care toate elementele ei se luptă pentru audiență. Domeniul politic este unul dintre cele mai pregnante subiecte sociale care se poate bucura de platforma media și aceasta, la rândul ei, de o mare audiență de pe urma informațiilor provenite de la puterea în stat. Autorii articolului The Infotainment of Politics, Kees Brants & Peter Neijens, sunt de părere că programele publice de difuzare erau recunoscute în mod legal și tradițional ca furnizând informații echilibrate în comunicarea politică, iar stațiile comerciale noi apărute s-au alăturat acestora în vederea promovării oamenilor și partidelor politice.

Ca o consecință a competiției, era de așteptat ca politicienii să își concentreze campaniile electorale din media pe noile formate de programe cu conținut infotainment, schimbând astfel întreaga conduită politică. Autorii ne oferă un exemplu tipic pentru fenomenul infotainment: celebra interpretare la saxofon a lui Bill Clinton pentru melodia lui Elvis Presley ”Heartbreak Hotel” din anul 1992. Politicianul era conștient de faptul că în acel moment era urmărit de populația tânără a Americii și s-a conformat dorinței acestora de se bucura de un show neașteptat de la o persoană politică. Performața i-a crescut astfel popularitatea în rândul audienței tinere și a rămas în istorie – Bill Clinton a câștigat atunci alegerile rezonând cu publicul în momentul potrivit. Un exemplu ceva mai recent îl plasează pe Barack Obama pe scena televiziunii printr-o campanie comercială menită să îi promoveze prima candidatură la președinția Statelor Unite ale Americii din 2008. Deși campania sa electorală s-a desfășurat în cea mai mai parte în mediul online, pe site-uri de socializare, discursul său "American Stories, American Solutions" de 30 minute s-a bucurat de o difuzare simultană pe mai multe canale de televiziune din America. În acest discurs președintele atinge nevoile evidente ale poporului american din timpul crizei economice în desfășurare, rezonează cu ele și propune astfel un plan de soluționare prin care: taie taxele pentru familiile care produc mai puțin de 200.000 $ pe an, fixează împrumuturi mici pentru cei care încep o afacere, propune modalități de reducere a costurilor pentru industria energetică, elimină programe care nu funcționează și creează altele noi și mai puțin costisitoare, de care poporul are nevoie. Practic, propunând beneficii de la copii până la pensionari, Barack Obama reușește să aducă de partea sa, în primul rând, o audiență maximă, iar mai apoi, mai mult de 50% din voturi.

În articolul amintit se sugerează faptul că înainte de apariția fenomenului infotainment, politicul era un subiect tratat doar de emisiunile serioase de informare cum ar fi știrile, dar în televiziunea modernă a campaniilor politice, politicienii nu se mai feresc de programele de divertisment. Ei le folosesc în mod cert, dar în același timp, programele informative se bazează și ele din ce în ce mai mult pe divertisment și elemente ale lui care atrag o audiență mai mare. O asemenea dezvoltare, consideră unii autori, constituie ”o criză de comunicare pentru cetățeni, o mod sărăcăcios de a te adresa comunității despre subiectele politice”. Prin combinarea informațiilor cu divertismentul opinia publică nu ar mai fi informată la fel de bine și astfel discursul politic și-ar pierde din farmecul care l-a consacrat.

Până în anii 1980, au avut loc diverse procese de dezvoltare în media care au condus spre canalizarea atenției pe imagini și divertisment în strategiile de comunicare ale partidelor politice. Autorii Kees Brants și Peter Neijens consideră că introducerea televiziunii comerciale în Olanda de la sfârșitul anului 1989, în mijlocul a doar trei canale publice, a adus nu doar o creștere a numărului de programe de divertisment, dar și o pierdere a audienței pentru posturile tradiționale. Noul fenomen apărut a adus trei consecințe: audiență fragmentată cu telespectatori ce au la dispoziție programe din belșug, număr tot mai redus de vizualizatori pentru programele specifice de știri și o amestecare a genurilor tradiționale de televiziune cu o varietate de talk-show-uri politice. Concret, concluzionează aceștia, s-a produs o schimbare de la programele care erau interesate de public la programele în care publicul este interesat.

Astfel, așa cum menționează și autorii, partidele politice care își doresc vizibilitate prin intermediul mass-media iau în considerare fenomenul de ”zapping” (utilizarea telecomenzii pentru a schimba canalele într-un mod rapid, o trecere în revistă a ceea ce se întâmplă la un moment dat pe ecran) întâlnit în rândul telespectatorilor în ceea ce privesc programele cu un puternic conținut politic, încearcând să câștige votanți într-un mod apolitic prin programe ”nonpolitice”. Practic, ei își fac apariția pe scena programelor de divertisment pentru că, așa cum a anticipat și Bill Clinton în exemplul readat mai sus, politicienii sunt informați despre fapul că alegătorii pot fi găsiți printre telespectatorii acestor tipuri de programe. Pentru a-și atinge ținta și pentru a ieși în evidență în timpul campaniilor, oamenii politici mizează pe comunicarea calităților personale ale candidaților, trecându-se de la calități precum ”informat” sau ”lider înnăscut” la ”familist” sau ”simpatic”.

Un alt autor adus în discuție în articol, Dahlgren, menționează drept caracteristici ale divertismentului senzaționalismul, personalizarea, conflicte dramatice intense, mai puține abstracțiuni. Se dau exemple de talkshow-uri precum ”The Oprah Winfrey Show” sau ”Larry King Live” – programe americane cu specific infotainment proeminent, programe dintre cele mai analizate. În aceste show-uri elementele sferei private precum intimitate, spontaneitate și emoții personale sunt introduse în discursul politic al sferei publice.

În articolul avut în vedere – Infotainment of Politics, autorii încearcă să identifice prin intermediul unui studiu importanța fenomenului în alegerile electorale din 1994 din Olanda ca o bază pentru a stabili indicatorii ce vor ajuta la analiza unor trenduri viitoare. Metoda de lucru folosită a constat în trasarea a două analize de conținut, una cantitativă și una calitativă pentru a măsura fenomenul. Pentru analiza cantitativă s-a examinat totalul timpului de difuzare (dimineața, amiază și seara) a trei canale publice și două canale private. Pentru componenta calitativă s-a luat ca punct de plecare faptul că o mulțime de genuri de televiziune au dezvoltat programe între funcția de informare și cea de divertisment, în care aspecte ca interesul uman, informația și amuzamentul au fost combinate. În cadrul analizei asupra temelor, a conținuturilor și a formatelor programelor, autorii au descoperit fenomenul infotainment situat între doi poli și anume: programe cu știri serioase uneori cu subiecte din politică și programe în care accentul este pus pe gusturi personale, plăcere, stiluri de viață și zvonuri. Fenomenul cuprinde astfel elemente politico-informative incorporate în programe de divertisment și aspecte ale divertismentului în programele informative tradiționale.

Concluziile studiului descriu următoarele: politicienii sunt implicați în logica media a procesului de publicitate modernă, cu fragmente de sunet, evenimente axate pe vizualizare și activități programate în concordanță cu termenele limită; știrile de tip hard, informațiile brute și subiectele generale induc ideea că politica este o temă serioasă de discuție ce se confruntă cu probleme și conflicte. Pe de altă parte, programele de divertisment nu arată conținutul real al politicii și se bazează pe prezentarea oamenilor politici drept oameni obișnuiți. În acest sens, programele de tip talk-show sunt mai diverse: uneori încadrează politicienii ca persoane serioase, alteori își permit să îi caracterizeze drept drăguți și obișnuiți. Așadar, din cauza faptului că aproape toate programele de televiziune nu arată o diviziune clară între folosirea strictă de divertisment, sau doar de informații de interes general, oamenii politici profită de orice apariție pentru a ieși în evidență. Indiferent de formatul programului ales, politicienii oferă informații din politică, dar permit și accesul la viața lor personală pentru a se apropia mai mult de votanți.