Aparitia Dreptului Scris In Țările Române

Argument

Legea scrisă apare în istoria bisericească și de stat a poporului nostru ca o necesitate impusă de condițiile dezvoltării lui social-politice și bisericești. Această necesitate a fost satisfăcută în primul rând prin asimilarea unei legis¬lații în limba greacă și slavă și apoi prin întocmirea de pravile românești în limba vie a poporului român, limba română.

Nevoile bisericești au fost cele care au determinat, cu mult înaintea nevoilor de stat, necesitatea apariției unei legi scrise.

Nevoile de stat apar mai târziu.

Existând în cadrul Statului o viață bisericească închegată pe bază de legi scrise, unitare, Statul însuși a procedat, în interesul unificării sale proprii, la însușirea și asimilarea din ce în ce mai intensă a legilor scrise din Bizanțul feudal și creștin.

Apariția Pravilelor este legată în primul rând, de organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române pe întreg cuprinsul pământului locuit de români. Ele reprezintă un anumit sistem unitar de drept specific bisericii din statul feudal român; oglindesc un anumit stadiu al dezvoltării istorice a po¬porului român; exprimă un anumit mod specific al raportului dintre biserica și statul feudal și are o anumită semnificație în dezvoltarea unitară a culturii juri¬dice românești.

Modelul acestui sistem îl avea Biserica noastră de la „Marea Biserică” din Bizanțul feudal, de unde românii ortodocși își iau nu numai rânduielile de cult ci și pe cele de organizare.

Organizarea unitară a bisericii corespundea tendinței de centralizare a b#%l!^+a?statului feudal român, de aceea, îndată după închegarea politică a statelor feudale românești, domnitorii s-au preocupat și de asigurarea unei autocefalii bisericești care în mentalitatea politică a vremii însemna totodată și recunoașterea independenței statului din partea celui mai puternic stat feudal, Bizanțul ortodox. De la Bizanț, prin intermediul legislației nomocanonice bisericești, statele b#%l!^+a?românești au împrumutat și legislația civilă și penală, în același scop al unității și centralizării puterii statului în jurul capului ei feudal, domnitorul român.

În acțiunea lor de centralizare a puterii de stat, domnitorii români au găsit în pravile mijlocul juridic de a influența comportarea supușilor într-un sens nou și uniform, altul decât cel al obiceiului, diferit de la o regiune la alta a țării.”

Acestei situații îi corespundea întru totul legislația bizantină și de aceea aceasta a fost acceptată cu necesitate de statele românești.

În mod firesc dreptul local, nescris — obiceiul pământului — dreptul obștilor, face loc treptat dreptului de stat (laic) — dreptului scris abstract, care reprezenta autoritatea statului.

În această vreme și în viața bisericească se trece la o fază de centralizare, funcțiile organizării și lucrării ei fiind concentrate mai strâns în mâinile vlădi¬cilor, care apar și ca organe ale centralismului de stat feudal. De aceea se impune și mai mult trebuința unui drept scris și unitar, subliniindu-se mai pre¬cis dreptul episcopilor și al preoților ca ocârmuitori și judecători bisericești, prin reguli de drept canonic.

Toate acestea intensifică procesul de asimilare a dreptului bizantin și justifică, astfel, caracterul unitar și oficial al pravilelor bisericești, care apar cu b#%l!^+a?binecuvântarea episcopului sau mitropolitului și întotdeauna din porunca domnitorului.

Asimilarea și introducerea dreptului scris cu prevederi precise pentru fiecare faptă, în locul obiceiului de drept care lăsa un spațiu destul de mare inițiativei și aprecierii judecătorului, deci a poruncii celor influenți, înseamnă totodată și o izbândă a autorității centrale, în fruntea căreia stătea domnul, împo¬triva autorității stăpânilor locali.

“Aceeași credință religioasă unea sub scutul Bisericii ortodoxe pe toți românii de o parte și de alta a Carpaților, indiferent de granițele poli¬tice și în b#%l!^+a?ciuda despărțirii lor prin astfel de granițe. Carpații n-au fost și nici nu puteau fi o graniță pentru un popor născut pe ambele lor versante și dez¬voltat unitar în aceleași tradiții pline de valori create de geniul său și în același spirit al unui creștinism ortodox, mereu viu și transformat în platoșă de apărare împotriva încercărilor de destrămare spirituală și etnică a sa.”

Realitățile sociale au stat, mai întâi de toate, la baza tuturor elementelor care au impus să se folosească pe întreg pământul românesc aceleași pravile bisericești și de stat, toate țările românești dezvoltându-se într-un mod unitar, în condițiile social-economice ale aceleiași orânduiri feudale românești.

Capitolul 1

Considerații generale b b#%l!^+a?

#%l!^+a?

In cursul evului mediu, notiunea de izvor de drept a avut doua sensuri: b#%l!^+a?unul material si unul formal. 

In sens material, izvoarele dreptului se constituie din conditiile vietii materiale care influenteaza sensul vointei clasei dominante. Pe cale de consecinta, ele determina apoi aparitia si continutul nomelor de drept. 

In sens formal, prin izvoare de drept se inteleg formele speciale pe care le imbraca normele juridice, respectiv cutuma si legea.

Se stie ca geto-dacii, desi au cunoscut scrisul, nu au avut o cultura scrisă. Nici mai tarziu, romanii nu au avut vreme indelungată o cultura scrisă. Tot ceea ce a reprezentat obicei juridic sau nejuridic la romani a constituit, tacit, o mostenire a neamului, transmisă generațiilor viitoare prin cuvântul auzit din bătrâni nu prin cel scris.

Evoluția dreptului ne atestă faptul că și pe plan juridic, în Dacia Traiană, a avut loc un proces de sinteză, în cadrul sintezei produsă pe plan etnic și instituțional. În cadrul acestui proces evolutiv, inițial, în Dacia Traiană se aplicau rânduieli juridice paralele – dreptul geto-dac, pe de o parte, și dreptul civil roman și dreptul ginților (ius gentium), pe de altă parte.

Normele de drept civil se aplicau, în principiu, numai cetățenilor romani aflați în provincie, care se bucurau, ca orice cetățean roman, de toate drepturile civile și politice – ius commercii, ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.

Dreptul ginților se aplica în relațiile cetățeni-latini-peregrini sau în relațiile dintre peregrini. b#%l!^+a?

În relațiile dintre daci se aplica cutuma geto-dacă.

Cu timpul însă, în urma dezvoltării economice și culturale, în urma sintezei în planul organizării administrative și sub presiunea cerințelor economiei de schimb asistăm la un proces de împletire a celor trei rânduieli juridice. Pe această cale iau naștere noi instituții juridice, care nu corespund nici cerințelor dreptului roman, nici b#%l!^+a?celor ale dreptului local, ci au o fizionomie originală, căci în procesul împletirii instituțiilor romane cu cele locale iau naștere noi instituții juridice, în cadrul cărora dispozițiile de drept roman au dobândit funcții și finalități noi. Noul sistem juridic astfel rezultat este denumit dreptul daco-roman. El cuprinde dispoziții cu privire la bunuri, persoane, succesiuni și, mai ales, cu privire la obligații.

În materia bunurilor constatăm că dreptul daco-roman consacră trei forme distincte de proprietate: proprietatea quiritară, proprietatea provincială și proprietatea peregrină. b#%l!^+a?

Proprietatea provincială a luat naștere în legătură cu regimul juridic pe care îl aveau teritoriile cucerite de romani. Acele teritorii treceau în ager publicus. Statul atribuia apoi acele terenuri spre folosință provincialilor. Această folosință era desemnată de romani prin sintagma “possessio vel usufructus” (uzufruct sau posesiune), pe când modernii desemnau această folosință prin sintagma “proprietate provincială”, întrucât acea folosință prezenta trăsăturile unui drept real, era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acte inter vivos (între vii) și mortis causa (pentru cauză de moarte), le puteau greva cu sarcini, le puteau urmări în justiție printr-o acțiune in rem (reală) creată după modelul acțiunii în revendicare (rei vindicatio), întrucât în formula aceastei acțiuni se b#%l!^+a?introducea ficțiunea că provincialul este cetățean roman, astfel încât și peregrinul putea intenta acțiunea în revendicare. Totodată, proprietatea provincială putea fi dobândită și printr-o variantă a uzucapiunii romane, cunoscută în Dacia Traiană sub denumirea de prescriptio longi temporis. Provincialul recunoștea proprietatea supremă a statului roman asupra acelui pământ prin plata anuală a unei sume de bani numită tributum (stipendium).

În materia persoanelor se aplicau dispozițiile dreptului roman, dar numai în primele decenii de la fondarea provinciei. În primele decenii, cam până în vremea domniei lui Antonin Piul (138-162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic b#%l!^+a?statutar, fiind considerate categorii sociale închise și ereditare.

Cetățenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice.

Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Făceau parte din categoria latinilor fictivi, întrucât se bucurau de latinitate doar din punct de vedere juridic, nu și din punct de vedere etnic, deoarece nu erau rude de sânge cu romanii.

Peregrinii se împărțeau în două categorii: obișnuiți și dediticii.

Peregrinii obișnuiți aveau acces la ius gentium și la cutuma locală.

Peregrinii dediticii aveau o condiție juridică inferioară, pentru că s-au opus cu arma expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetățile. Acești peregrini nu puteau dobândi cetățenia romană, fiind exceptați de constituțiunea lui Caracalla. Aceștia nu puteau veni la Roma fără a nu cădea în sclavie.

Cu timpul, pe fondul unificării instituțiilor juridice, asistăm la un proces de unificare a condiției juridice a persoanelor, în înțelesul că asistăm la o tendință conform căreia toți oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc aceeași condiție b#%l!^+a?juridică. Acest proces s-a desăvârșit în anul 212 e. n. când, prin edictul lui Caracalla, toți locuitorii liberi din Dacia Traiană au devenit cetățeni romani, dobândind astfel acces la dreptul civil roman, cu excepția peregrinilor și a latinilor iuniani.

Între secolele VIII și IX e. n. , prin consolidarea stăpânirii private și dezvoltarea aparatului de slujitori iau naștere formațiunile statale de tip începător – cnezate, voievodate, câmpulunguri, jupanate, etc

Vechiul drept românesc, așa cum precizează și Dimitrie Cantemir, a fost ius non scriptum, adică un dreptul nescris. La rândul său, Nicolae Bălcescu afirma că, după întemeiere, țările române nu au cunoscut legile scrise, că până la jumătatea secolului al XVII-lea dreptul nostru comun a fost obiceiul juridic constituit într-un veritabil sistem de drept. Obiceiul juridic reprezintă o regulă nescrisă, care aplicată în mod continuu și timp îndelungat capătă forță juridică obligatorie. b#%l!^+a?

Existența dreptului românesc nescris cu o puternică identitate a fost recunoscută și de către vecinii noștri. Astfel obiceiul juridic românesc a fost denumit în documentele oficiale redactate în limba latină de către cancelariile străine ius valachicum, pe când în documentele cancelariilor domnești ale țărilor române, obiceiul juridic era denumit Legea Țării (obiceiul pământului). În sintagma “obiceiul pământului”, termenul de “pământ” este utilizat cu înțelesul de “țară”. Expresia de “Legea țării” desemnează cel mai bine conținutul obiceiului juridic românesc. Dovadă în acest sens este și faptul că sintagma “Legea țării” nu este însoțită de un alt determinativ. În toate țările române dispozițiile Legii țării au fost aceleași.

În general, tărâmurile provenite din cuceriri făceau parte din categoria ager b#%l!^+a?publicus adică a bunurilor aparținând poporului roman în totalitatea sa. Ager publicus era inclus în domeniul privat al statului putând fi dat în folosință sau închiriat persoanelor particulare.

În doctrina românească s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii țării.

Astfel, într-o primă opinie, profesorul Ioan Peretz afirmă că drepn a fost obiceiul juridic constituit într-un veritabil sistem de drept. Obiceiul juridic reprezintă o regulă nescrisă, care aplicată în mod continuu și timp îndelungat capătă forță juridică obligatorie. b#%l!^+a?

Existența dreptului românesc nescris cu o puternică identitate a fost recunoscută și de către vecinii noștri. Astfel obiceiul juridic românesc a fost denumit în documentele oficiale redactate în limba latină de către cancelariile străine ius valachicum, pe când în documentele cancelariilor domnești ale țărilor române, obiceiul juridic era denumit Legea Țării (obiceiul pământului). În sintagma “obiceiul pământului”, termenul de “pământ” este utilizat cu înțelesul de “țară”. Expresia de “Legea țării” desemnează cel mai bine conținutul obiceiului juridic românesc. Dovadă în acest sens este și faptul că sintagma “Legea țării” nu este însoțită de un alt determinativ. În toate țările române dispozițiile Legii țării au fost aceleași.

În general, tărâmurile provenite din cuceriri făceau parte din categoria ager b#%l!^+a?publicus adică a bunurilor aparținând poporului roman în totalitatea sa. Ager publicus era inclus în domeniul privat al statului putând fi dat în folosință sau închiriat persoanelor particulare.

În doctrina românească s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii țării.

Astfel, într-o primă opinie, profesorul Ioan Peretz afirmă că dreptul nostru ar fi de origine romană. Acesta susține că, așa cum am preluat limba latină, tot așa am preluat și dispozițiile dreptului roman. Această teorie a fost dezvoltată de profesorul Andrei Rădulescu într-o comunicare susținută în anul 1938 la Academia Română, în care a căutat să dovedească identitatea de fizionomie a instituțiilor Legii țării cu cele ale dreptului roman.

Într-o altă opinie, profesorul Gheorghe Fotino a susținut că Legea țării ar fi de origine tracă.

A fost formulată și o a treia teorie, în virtutea căreia profesorul Constantin Dissescu a afirmat că Legea țării a fost de origine slavă. b#%l!^+a?

Toate cele trei teorii le considerăm moniste, deoarece văd originea Legii țării într-un singur sistem de drept. Totodată, aceste teorii sunt și exclusiviste, deoarece pleacă de la presupunerea că strămoșii noștri ar fi renunțat la tradițiile lor juridice și au preluat fie dreptul roman, fie dreptul trac, fie dreptul slav.

În contrast cu aceste susțineri, Nicolae Iorga subliniază originalitatea Legii țării, arătând că aceasta este o creație românească, izvorâtă din modul de viață al strămoșilor noștri. Această aserțiune se bazează pe realitatea conform căreia Legea țării s-a format pe fondul juridic daco-roman. Astfel, în epoca Daciei Romane, populația daco-romană a creat un sistem de drept nou, original – dreptul daco-roman – , în care instituțiile b#%l!^+a?juridice romane au dobândit funcții și finalități noi. După retragerea aureliană, instituțiile juridice daco-romane au fost preluate în obștea sătească și adaptate noilor realități. Dar în obștea sătească și-au pierdut valoarea juridică obligatorie pentru că, o dată cu descompunerea statului, nu s-au mai aplicat prin forța de constrângere a acestuia.

După formarea statelor feudale, aceste norme și-au redobândit valoarea juridică, adică și-au redobândit caracterul obligatoriu, fiind acum sancționate de către stat. Totodată, în procesul cristalizării relațiilor de tip feudal, fondul juridic daco-roman s-a îmbogățit cu noi reglementări determinate de realitățile social-economice ale acelor vremuri.

Doctrina juridică românească a dezbătut și problema sferei de aplicare a Legii țării.

Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat că Legea țării a reglementat doar dreptul de proprietate imobiliară.

Nicolae Iorga a susținut că Legea țării a reglementat toate realitățile sociale cu caracter agrar și pastoral.

A. D. Xenopol a afirmat că Legea țării a fost un drept cnezial, care a reglementat organizarea primelor formațiuni politice de tip statal. b#%l!^+a?

În definirea sferei de aplicare a Legii țării trebuie pornit de la spusele lui Nicolae Bălcescu conform cărora multă vreme la români Legea țării “a ținut loc și de constituțiune politică și de condică civilă și de condică criminală”.

Sintetizând aceste susțineri, putem defini Legea țării ca fiind un sistem de drept atotcuprinzător, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce b#%l!^+a?reglementează organizarea statelor feudale la nivel central și local, regimul juridic al proprietății, statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, răspunderea colectivă în materie penală și fiscală, reprimarea faptelor infracționale și judecarea proceselor.

În virtutea dispozițiilor Legii țării, statele feudale românești erau conduse de către domni, Sfatul domnesc și dregători.

Domnul era șeful statului, se afla în vârful ierarhiei feudale și exercita atribuții de ordin administrativ, militar, judiciar și legislativ. Astfel, în plan administrativ, domnul hotăra cu privire la organizarea administrativ teritorială, stabilea impozitele, numea și îi revoca din funcție pe înalții dregători, avea dreptul de a bate monedă, încheia tratate internaționale, declara starea de pace sau de război.

Totodată domnul exercita tutela asupra bisericii. După căderea Constantinopolului biserica devine dependentă față de domn. Domnul confirma mitropoliții, episcopii și egumenii. Pe această cale biserica a fost dependentă față de stat și a acționat prin autoritatea sa spirituală în direcția promovării intereselor politice ale statului. Sprijinul reciproc între stat și biserică a fost necesar pentru că și ungurii și polonezii, când doreau să supună țările române, o făceau sub pretextul catolicizării. Această situație se explică prin aceea că în țările din vestul Europei statul depindea de biserică, iar Papa exercita tutela asupra conducerilor politice ale statelor catolice. Linia politică a acestor state era stabilită de către papalitate, care a promovat în mod constant expansionismul statelor catolice asupra statelor b#%l!^+a?ortodoxe.

În același timp, domnul era conducătorul armatei. La începutul instituției domniei, rolul militar al domnului consta în coordonarea armatei formată din b#%l!^+a?steagurile boierilor. Începând din secolul al XV-lea, ca expresie a centralizării puterii, domnul își creează armata proprie condusă de către dregători cu atribuții speciale în acest sens.

În calitate de șef al statului, domnul încheia tratate de alianță sau comerciale cu alte state și declara pacea sau starea de război. De asemenea, domnul era judecătorul suprem. În această calitate el putea judeca orice pricină, civilă sau penală, în primă sau în ultimă instanță. Procesele erau judecate de către domn împreună cu Sfatul domnesc, dar hotărârile erau pronunțate în nume propriu și nu se bucurau de autoritatea lucrului judecat. Astfel că următorii domni puteau rejudeca procesul și da hotărâri contrare celor anterioare.

Domnul exercita și atribuții de ordin legislativ, prin intermediul hrisoavelor.

Domnul putea emite două categorii de hrisoave:

– hrisoave cu caracter individual – erau acte de aplicare a dreptului la anumite situații concrete. Acestea nu erau izvoare de drept în sens formal.

– hrisoave cu caracter general – prin intermediul lor se introduceau noi reglementări juridice. Purtau denumirea de hrisoave legislative și erau izvoare de drept în sens formal.

Aceste izvoare legislative erau adoptate, de regulă, cu acordul Sfatului domnesc și al dregătorilor.

Succesiunea la tron avea la bază sistemul electivo-ereditar. Domnul era ales de către Țară, adică de către adunarea vârfurilor societății feudale – boieri, cler, comandanții armatei. Se cerea ca viitorul domn să facă dovada că este de os domnesc (este rudă în linie directă sau în linie colaterală cu unul dintre domnii anteriori). Se mai cerea ca domnul să fie român, creștin ortodox și să nu fie b#%l!^+a?b#%l!^+a?însemnat (adică să nu aibă vreo infirmitate).

Boierimea, în scopul promovării intereselor sale, condiționa alegerea domnului de respectarea privilegiilor boierești, iar controlul respectării de către domn a acestor privilegii și imunități feudale era asigurat de către boieri prin intermediul Sfatului domnesc. Prin Sfatul domnesc, boierii participau la conducerea statului.

Sfatul domnesc era un organism colectiv, care își desfășura activitatea pe lângă domn. Era format din reprezentanții marii boierimi și ai clerului. Numărul membrilor Sfatului domnesc oscila între 12 și 25. Sfatul era convocat în locuri și la date fixate de către domn. În cadrul atribuțiilor sale, acest organism îl sfătuia pe domn în probleme de stat, confirma titlurile de proprietate, întărea daniile domnești, precum și acordarea de imunități și privilegii feudale, dând garanția respectării acestora. De asemenea, Sfatul domnesc participa la judecarea proceselor, dându-și acordul față de soluția pronunțată de domn. Totodată Sfatul domnesc era cel care garanta respectarea de către domn a tratatelor internaționale.

Componența și competența Sfatului au cunoscut și ele o anumită evoluție. Astfel, în primele decenii de la formarea statelor feudale românești, Sfatul domnesc a fost format doar din boieri de țară, adică din boieri fără dregătorii. Acest fapt se explică prin aceea că domnia a fost creația boierilor. Boierii l-au ales pe domn și tot ei îi controlau activitatea pentru ca domnul să nu le încalce drepturile și privilegiile. Astfel că până spre jumătatea secolului al XV-lea raportul de forțe dintre domn și Sfatul domnesc a fost favorabil acestuia din urmă. Dar, treptat, în Sfatul domnesc au intrat și dregătorii, adică boierii ce executau poruncile domnești. Ilustrativă este situația de la începutul domniei lui Alexandru b#%l!^+a?cel Bun când un singur membru al Sfatului domnesc era dregător (pan Pană vornicul), pentru ca la sfârșitul domniei acestuia raportul să fie invers. Această evoluție a componenței și competenței Sfatului domnesc se reflectă și în fizionomia hrisoavelor domnești. Astfel, în primele decenii după întemeiere domnii și boierii hotărau împreună, iar boierii își puneau pecețile pe hrisoavele domnești, promițând în acest fel că asigură aplicarea în practică a acelor hrisoave. Mai târziu, boierii din Sfatul domnesc se rezumau numai a lua act de hotărârea domnească, fără a mai exercita controlul asupra activității domnului, care începe să guverneze ca un adevărat monarh.

Dregătorii erau înalți demnitari ai statului ce exercitau atribuții de ordin militar,?administrativ și judecătoresc. Dregătoriile s-au format sub influența bizantină, mai întâi în Țara Românească și apoi în Moldova, sub domniile lui Mircea cel Bătrân și, respectiv Alexandru cel Bun. Pentru că în societatea feudală nu erau clar delimitate formele de activitate în cadrul statului, și competența dregătorilor se caracteriza prin confuzia de atribuții.

În perioada imediat următoare întemeierii, când domnia încă nu se consolidase, dregătorii îndeplineau anumite atribuții în cadrul curții, atribuții ce erau legate de persoana domnului. Dar treptat, paralel cu îngrădirea privilegiilor și imunităților boierești, precum și o dată cu întărirea aparatului central de stat, dregătorii au preluat în numele domnului conducerea efectivă a treburilor statului. Ei erau numiți de către domn, față de care depuneau un jurământ de credință. Puteau fi oricând revocați și nu erau remunerați pentru activitatea desfășurată. Dar ei beneficiau de danii domnești pentru dreaptă și credincioasă slujbă și, totodată, li se concedau veniturile unor teritorii și primeau daruri de la subalterni. Erau considerați mari dregători cei care făceau parte din Sfatul domnesc, pe când micii dregători erau considerați subalternii lor. b#%l!^+a?

1.2 Contribuția bisericii românești la apariția dreptului

Istoria oricărei unități bisericești organizate, din cele mai vechi timpuri până astăzi, arată că la puțină vreme după încreștinarea oricărei populații noi, cârmuitorii religioși creștini au avut grija de a traduce mai întâi, în limba proprie, textele Sfintei Scripturi, mai apoi a textului slujbelor religioase și de a traduce b#%l!^+a?chiar și colecții de canoane și de legi de stat, continuându-se această lucrare cu alcătuiri de pravile autohtone, elaborate pe baza canoanelor și nomocanoanelor (acele colecții de legi bisericești și civile), de circulație și de valabilitate generelală, la care s-au adăugat mereu elemente ale dreptului specific fiecărei Biserici naționale.

Cunoscând modul în care s-a impus elemental juridic precum și modul în care este reprezentat, în istoria organizațiilor bisericești încă din timpuri vechi, este de la sine înțeles că același proces s-a petrecut și în viața bisericească a popoarelor încreștinate mai târziu: bulgari, sârbi, ruși, etc.

Raporturile dintre Biserica Ortodoxă Română și formațiunile statale românești și dintre legislațiile lor, le vom putea înțelege în mod real, numai în cadrul larg de dezvoltare al comunității bizantino-slave și al Bisericii Ortodoxe.

Modul în care s-au satbilit legăturile dintre Biserica Ortodoxă Română și statele românești feudale, a fost determinat în mod esențial de tipul de relații definite între Biserică și stat în Imperiul Roman-Bizantin. Aceasta s-a petercut datorită faptului că ,,Biserica și Domnia au considerat societatea bizantină ca fiind modelul organizării juridice și politice creatoare a unei culturi universale”.

Se știe că dreptul feudal al formațiunilor statale românești consta din b#%l!^+a?obiceiuri juridice proprii societății feudale, izvorâte din practicile judiciare ale obștilor sătești. Parte din aceste obiceiuri, în măsura în care nu aduceau atingere intereselor Bisericii, Domniei ori boierimii, au devenit – prin aprobarea lor expresă de către autoritatea de stat – izvoare ale dreptului feudal, în statul feudal centralizat.

Formarea dreptului feudal românesc – spune prof. Emil Cernea – ne apare ca un proces istoric în care poporul român a elaborat un ansamblu vast de norme b#%l!^+a?privind toate domeniile vieții feudale, corespunzătoare condițiilor concrete din diverse perioade istorice, în care a folosit și elemente juridice moștenite sau împrumutate dar pe care le-a adaptat necesităților sale.

Pentru a satisface anumite obiective impuse de mediul social-politic și bisericesc, domnia a început să folosească și o serie de culegeri de legi, împrumutate din dreptul scris bizantin. Statul a găsit o parte din aceste legi aflate deja în uzul Bisericii românești, de unde le-a luat și le-a dat putere de lege, atât pe seama trebuințelor bisericești cât și pe seama celor de stat. Primele colecții juridice cu caracter normativ în țările române, atât pentru stat cât și pentru Biserică, au fost ,,nomocanoanele” bizantine, în traduceri slave. Nomocanoanele, fiind colecții de legi bisericești și civile de mare circulație în societatea feudală românească, s-au bucurat de mare autoritate.

Având un conținut variat – social, juridic, dogmatic, moral și liturgic – nomocanoanele oglindesc concepțiile generale după care era condusă societatea feudală românească în cel de-al XV-lea și al XVI-lea secol. Din punct de vedere formal, ele nu sunt opere originale ale acestei societăți dar au fost adaptate și utilizate pentru apărarea bazei societății feudale din țările române. În secolul al XVII-lea, unele nomocanoane aveau să fie asimilate dreptului românesc scris și încorporate în pravilele tipărite. Pe această cale, societatea feudală românească se b#%l!^+a?integra în circuitul unor forme juridice largi, încă din primele secole ale existenței statelor feudale. b#%l!^+a?

Cel mai răspândit nomocanon în secolele XVI și XVII a fost Sintagma lui Matei Vlastaris, mai ales datorită faptului că acesta corespundea într-o mare măsură situației de la noi, în epoca de luptă a domniei pentru centralizarea statului feudal. Acest nomocanon situează pe monarh deasupra claselor sociale, b#%l!^+a?poziție ce servea pe deplin intereselor Bisericii, ale domniei și ale clasei dominante.

Toate pravilele oficiale, tipărite în secolul al XVII-lea, corespund în general aceleiași tendințe ale clasei dominante de a întări relațiile feudale existente. Amintim astfel: Pravila de la Govora, Cartea românească de învățătură sau pravila lui Vasie Lupu și Îndreptarea Legii sau Pravila Mare a lui Matei Basarab.

Pătrunderea influenței bizantine la noi a fost ușurată de faptul că aveam aceeași credință religioasă ortodoxă, concretizată în organizarea Bisericii noastre. Biserica Ortodoxă românească este ,,artera principală” a influenței bizantine asupra formațiunilor statale românești și implicit asupra dreptului românesc.

Astfel, prin intermediul Bisericii, am preluat mai întâi rânduielile strict religioase-ceremoniale, apoi pe cele organizatorice, numite la început nomocanonice iar mai apoi pravilnice.

Nomocanoanele sau Pravilele de tot felul stau mărturie a acestor raporuri, atât a celor scrise cât și a celor tipărite.

„Bazat pe principiile juridice romane, dreptul bizantin inclus în pravilele românești din secolul al XVII-lea, a cuprins importante reglementări privitoare la dobândirea și apărarea proprietății feudale, precum și măsuri pentru reprimarea actelor îndreptate împotriva regimului social întemeiat pe proprietatea privată” de b#%l!^+a?tip feudal. Acest drept a corespuns nevoilor clasei feudale românești, boierimii și bisericii din epoca respectivă”, ca și ,,cerințelor domniei feudale, în procesul de centralizare politică și administrativă a statului”, care a avut nevoie de dreptul scris ,,ca de un instrument juridic uniformator, opus dreptului consuetudinar din perioada fărâmițării feudale”.

Normele juridice folosite în mediul social-politic al Bizanțului feudal, asimilate de români, au contribuit la întărirea orânduirii feudale din formațiunile statale românești, i-a venit în ajutor, sprijinind astfel dezvoltarea acesteia ,,pe făgașul modelului ce i se oferea”. b#%l!^+a?

Biserica a împărtășit astfel cu Statul soarta vieții sociale, încadrându-se în orânduirea social-politică și lucrând în condițiile veacului respectiv, fără să renunțe la specificul ei, rămânând neschimbată ca origine, scop și obiceiuri, identică doar cu ea însăși.

Raporturile între Biserică și Stat, stabilite în Bizanț și mai târziu la noi, au determinat și raportul dintre legile bisericești și legile statelor feudale românești, raport ce a avut evoluția lui, dezvoltându-se în paralel cu raporturile dintre Biserică și Stat.

Modelul sistemului bizantin feudal, atât cel privitor la relațiile dintre Biserică și Stat cât și dintre dreptul bisericesc, respectiv cel de stat, a fost modelul după care s-au ghidat toate statele din raza de influență a Bizanțului, precum Bulgaria, Serbia, Rusia și Țările Românești.

În Țările Românești, locul împăratului l-a luat domnitorul iar locul patriarhului l-a luat mitropolitul. Împreună, împărțeau puterea bisericească și civilă sub o conducere bicefală, bazată ca și în Bizanț pe ,,dionomia nomocanonică” – prin Pravile și alte legiuiri. b#%l!^+a?

Aparatul de stat, este dublat de aparatul administrativ bisericesc. Domnul are și exercită drepturi și privilegii în treburile vieții bisericești, ca și mitropolitul în treburile vieții de stat. Relațiile stabilite între Biserică și Stat au fost condiționate de realitățile specifice orânduirii sociale și de stat din acea vreme pe care singure – Biserica și Statul – le-au făcut posibile și le-au determinat caracterul în mod esențial.

Remarcăm, astfel, încă din epoca veche a dreptului roman, existența unei b#%l!^+a?proprietăți publice a statului asupra bunurilor făcând parte din categoria ius extra patrimonium

Biserica s-a folosit de tot ce-i oferea viața social-politică a statului, folosindu-se în primul rând de normele juridice ale acestuia, adaptându-le specificului și intereselor sale, în scopul organizării ei ca societate religioasă.

Cu timpul și-a creat ea însăși o legislație proprie, deosebită de cea a statului, dar ținând cont de aceasta, în tot ceea ce era legat direct de viața socială.

Putem spune că și dreptul bisericesc este supus schimbării, ca și Biserica de altfel, sub aspectul ei de societate, adaptându-se în organizarea ei externă după timpul în care a trăit și s-a dezvoltat.

Odată ce Biserica a apărut în cadrul statului și a coexistat cu acesta, era firesc să existe tangențe multiple între viața religioasă și cea de stat, tangențe determinate de diverse împrejurări, de condițiile orânduirii sociale și chiar de interesele comune ale celor două forme de ?organizare ale aproximativ aceleiași societăți.

Cât privește raporturile dintre legislațiile lor, pe acestea le vom putea înțelege în mod real numai în cadrul larg de dezvoltare al comunității social- b#%l!^+a?politice bizantino-slave și al Bisericii Ortodoxe.

Modul în care s-au stabilit legăturile dintre Biserica Ortodoxă Română și Statele Românești feudale, a fost determinat în mod esențial de tipul de relații dintre Biserică și Stat ce se definiseră în imperiul romano-bizantin.

Se știe că dreptul feudal al formațiunilor social-politice românești, consta din obiceiuri juridice proprii societății feudale, izvorâte din practicile judiciare ale obștilor sătești.

Jus (pravo) valachicum, legea românească (voloskî zacon, 2acon vlaski) sau obiceiul pământului (consuetudinem regni), era socotit — în conștiința poporului b#%l!^+a?nostru — ca un drept „vechi", un obicei „din bătrâni". „de la alcătuirea țării” și chiar anterior.

Știri despre existența acestui „vechi" drept românesc ni s-au păstrat în câteva documente, din care aflăm doar că la vremea redactării lor, „obiceiul" respectiv era în vigoare, dar, „începutul existenței sale este cu mult anterior.

Este adevărat că documentele care vorbesc despre existența acestui „vechi" drept românesc ne parvin abia din veacul XIV—XV, din vremea feudalismului dezvoltat; ele insă reflectă „o stare de lucruri cu mult mai veche" sau mai exact, „capătul unui proces de dezvoltare istorică". Documentele aparțin atât istoriei interne, cât și istoriei popoarelor vecine.

Din cuprinsul acestor documente aflăm, că „jus valachicum”, vechea lege românească, „era un drept agrar funciar",ce cuprindea „dispozițiuni de drept cutumiar, ale unei societăți feudale în formare”, la baza căruia a stat „dezvoltarea relațiilor feudale pe teritoriul țării noastre", „drept care le-a consolidat și le-a fixat în folosul clasei stăpânitoare". b#%l!^+a?

Vechiul obicei românesc, amintit de documentele secolelor XIV și XV ca existent în acea vreme, ne reflectă astfel stări de lucruri mult mai vechi, stări din vremea organizării societății românești în obști sătești, formă specifică de organizare a acelei-vremi, ce „constituie veriga de legătură între feudalism și orânduirile anterioare”

Lipsind documente directe cu privire la formele concrete de organizare social-politică din această perioadă, nu putem stabili cu precizie data la care s-au format diferitele obiceiuri juridice românești. Vechile obiceiuri se cristalizează și fixează pe măsură ce evoluează și formele de organizare statală, ajungând de la cnezatele de tip frățesc ,alcătuite din „fratres condiusinales", organizate în baza unui „jus fraternitatis sau propinquitatis", la uniuni sau confederații de obști. Acestea erau organizații politice cu caracter prestatal amintite ca „țări românești", în care cnejii și voievozii stăpâni își organizează din ce în ce mai temeinic stăpânirea lor feudală asupra pământului, „bazată pe lăzuirea prin munca familiei și a oamenilor, pe roire și pe nașterea strict genealogică”.

Istoricii mai vechi au emis o serie de teorii în legătură cu originea vechiului drept românesc.

Astfel: Hașdeu, Tocilescu, Pîrvan, St. Longinescu și alții, au susținut – folosind un argument de analogie — că dreptul nostru nescris își are originea în dreptul roman; Bogdan I.,Onciul, Xenopol și alții — folosind același argument — au susținut că este de origine slavă; I. Andreieșescu, N. larga, I. Nădejde și alții — folosind același procedeu — au ajuns la concluzia originii trace; alții abandonînd ideia originii întregului drept au vorbit de diferite influențe străine: ungaro-germane, bizantine etc. b#%l!^+a?

Istoriografia nouă condamnă aceste teorii ca nefiind conforme cu realitatea și arată că dreptul vechi românesc, obiceiul pământului, a fost un drept propriu românilor și nu trebuie confundate diferitele influențe cu însăși originea lui.

Obiceiurile juridice formate în cadrul obștilor sătești vor dăinui, în forme din ce în ce mai precise, multă vreme și după formarea statelor feudale centralizate: Transilvania, Moldova și Țara Românească.

„Odată cu întocmirea statelor românești, regulile fixate pe cale de obicei sunt sancționate de către puterea de stat, în măsura în care conținutul lor corespunde intereselor clasei boierilor, și aplicate în interpretarea favorabilă acestor interese”.

La români, din anumite cauze obiective, jus valachicum n-a fost fixat în scris și codificat, ci el a rămas sub forma nescrisă. Cauzele au fost de natură social-economică și politică, specifice unei societăți în plină frământare feudală, care pe plan juridic s-a soldat printr-o diversificare de conținut a obiceiurilor juridice în curs de formare. Din sceastă cauză, multe dintre obiceiurile juridice ale pământului românesc n-au fost fixe, ci variau în funcție de „condițiile concrete ale fiecărei regiuni, de raportul local de forțe, de autoritatea pe care putea să o aibă fiecare feudal pe domeniile sale. Situația aceasta corespunde intereselor boierimii în faza când ea era puternică și nu exista încă o putere de stat centralizată”. b#%l!^+a?

Întărindu-se puterea centrală, s-a simțit din ce în ce mai mult nevoia unor legi precise, scrise și uniforme pe întreg teritoriul țării, legi care să asigure puterea domnitorului, singurul stăpân.

Acest drept se cerea a fi formulat, fiind impus de noile relații feudale, ale unui feudalism dezvoltat, situație în care „centralizarea puterii de stat în numele domnului se accentuează” din ce în ce mai mult.

Pe lângă existența unui aparat de stat, se vorbește despre reformele făcute pe plan religios și juridic și despre existența unor școli unde erau predate noțiuni de matematică, astronomie, medicină, filozofie, logică, etc.

Societatea românească a găsit formulat acest drept la statul bizantin, care era la acea vreme modelul spre care au tins toate statele din zona teritorială învecinată, printre care se numărau și statele românești. Aceasta, cu atât mai mult cu cât spiritul legislației bizantine nu era străin la acea dată, de viața poporului românesc. Se știe doar că românii erau organizați în biserici care din punct de vedere organizatoric și doctrinar urmau exemplul Marii Biserici din Bizanț, de la care au împrumutat însăși legile lor de bază. Astfel, prin Biserică se oferea și noilor state centralizate românești o legislație, care se potrivea cu noile relații sociale de la noi.

Pravilele bisericești, nomocanoane bizantine, devin astfel și primele legi scrise în noile state românești, în prima lor fază de formare.

Asimilarea prin Biserică a Pravilelor, și de către forța politică de Stat, nu b#%l!^+a?trebuie să ne surprindă. Acest fenomen, în vremea feudalismului a fost ceva comun și el n-a fost străin nici unui stat aflat în raza de influență a marelui imperiu bizantin, care prin Biserică și-a întins în timp și spațiu granițele sale atrăgând o întreagă zonă geografică în raza culturii sale.

Dar adaptarea pravilelor bisericești și în viața de stat nu înseamnă că s-a abrogat puterea de lege a obiceiului. Acesta a continuat să se aplice multă vreme, reglementând relațiile specifice vechii forme de organizare, alături de pravilele sau legile scrise, care erau chemate să reglementeze noile relații ce se formau. Pravilele se potriveau și la noi, fiindcă ele au fost produsul — în ceea ce privește partea civilă — unui stat feudal cu vechi tradiții și aflat pe o treapta feudală superioară, spre care tindeau să ajungă și statele noi românești.

<<Nu trebuie să deducem de aici că ar fi o deosebire radicală între primele noastre legi scrise și obiceiul pământului, în sensul că în timp ce legile scrise au o „origine străină”, legea țării ar fi un „produs” pur românesc; o astfel de punere a problemei este greșită, căci pierde din vedere faptul că ceea ce determină clasa dominantă să adopte anumite procedee juridice la un moment dat sunt condițiile concrete în care ea își exercită dominația, în ultimă analiză, baza economică. Interesul de a consolida baza economică o determină b#%l!^+a?fie să emită o anumită lege scrisă, fie să sancționeze un anumit obicei, dar voința sa – și într-un caz și într-altul – reflectă condițiile economice concrete.>>

Forma nescrisă în care a rămas Jus valachicum, legea românească sau b#%l!^+a?obiceiul pământului, cauzează azi mari greutăți în stabilirea conținutului lui. Cercetători mai noi caută să determine conținutul acestui drept românesc nescris pornind de la relațiile sociale pe care le reglementa acesta.

S-a ajuns la concluzia, intuită dealtfel și de marele nostru Bălcescu, care a afirmat că: „Obiceiul pământului a ținut multă vreme locul și de constituție politică, și de condică civilă și criminală", că acesta forma o unitate în esența sa și că el cuprindea „reguli cu privire la întreaga viață juridică a societății feudale din primele veacuri ale existenței țărilor române”. Așa cum arăta Bălcescu, obiceiul reglementa raporturile specifice ale dreptului de stat, cele de drept civil și cele de drept penal (inclusiv procedura), având astfel ca orice fel de sistem de drept, atât elementul „unității principiilor sale esențiale, cât și diversitatea unor ramuri de drept deplin conturate, cu toate caracteristicile pe care le are sistemul dreptului feudal”.

Odată cu sancționarea legilor scrise din veacul XVII, „când centralizarea puterii de stat în mâinile domnului se accentuează”, se pune întrebarea și problema de a se lămuri care a fost sfera de competență a unuia sau a celuilalt fel de drept, știindu-se că deși fuseseră consacrate unele legiuiri de stat, cum erau Pravila lui Vasile Lupu și cea a lui Matei Basarab, — totuși Obiceiul continuă să reglementeze în continuare o serie de relații sociale.

Pornind de la acest adevăr, atestat documentar, al aplicării în continuare a Obiceiului, parte din cercetătorii vechiului drept, în lipsa documentelor care să ateste aplicarea pravilelor în viața civilă, au socotit aceste opere juridice simple monumente de artă ale literaturii noastre vechi și au afirmat cu tărie că pravilele b#%l!^+a?românești n-au găsit nici o aplicare. Alții, însă, intuind adevărul istoric, au b#%l!^+a?susținut dimpotrivă că Pravilele s-au aplicat și și-au avut rostul lor bine definit în viața feudalismului românesc.

Din lipsă de documente mai numeroase, problema rămâne și azi deschisă pentru unii.

Lipsa unor documente se explică, într-o oarecare măsură, prin faptul că în vechime sentințele judecătorești nu se scriau și nici nu era obiceiul să se indice care anume articol din lege se aplică în cutare sau cutare speță. Ce se consemna în scris, în vechime, erau mai mult sentințele legate de dreptul de proprietate, exemple de acestea ne-au rămas și se cunosc. Faptul însă că în aceste spețe era citat de regulă numai Obiceiul și foarte rar textul Pravilei, a făcut pe cei mai mulți să tragă concluzia negativă menționată mai sus, că Pravilele nu aveau putere de lege, și că singur Obiceiul era chemat să reglementeze toate relațiile societății românești.

Întrebării privitoare la delimitarea domeniilor în care se aplicau cele două feluri de drept – dreptul obișnuielnic sau obiceiul nescris și dreptul de origine bizantină, dreptul scris și codificat – se pare că i se poate da azi o dezlegare folosindu-se un argument de analogie, luat din viața juridică a slavilor, care vine să întărească și mențiunile de existență a celor două „giudețe” prevăzute în pravilele românești. Și anume, cunoscându-se felul cum s-a stabilit acest raport între dreptul scris și cel nescris la vecinii slavi, se poate presupune în mod întemeiat că și la noi lucrurile s-au petrecut la fel. b#%l!^+a?

La slavi, ca și la români, existau, după tradiția moștenită din Bizanțul creștin, două feluri de scaune de judecată: judecata bisericească și judecata obștească sau domnească. b#%l!^+a?

În competența judecății bisericești intrau următoarele cauze: divorțul, căsătoria, răpirea mireselor, cearta între bărbat și femeie asupra averii, căsătoria între rude apropiate sau încuscriri, vrăjitoria, otrăvirea, desfrânarea și otrăvirea cu buruieni, erezia, mușcarea cu dinții, sau fiica ce bate pe tatăl sau mama, frații sau copiii care se ceartă pentru moștenire, furtul din biserică, cei care prădează mortul, profanarea mormintelor, care dărâmă crucea sau o taie de pe pereți, furtul de animale, de câini sau de păsări, sau face ce e necuviincios pentru biserică, cântarele de negustorie, toate felurile de greutăți.

Se mai precizează ( în documentul slav ) că rânduiala aceasta au stabilit-o împărații creștini și sfintele sinoade.

Restul cauzelor cădeau în competența judecății obștești sau domnești. Din analiza acestui document se poate vedea că în competența judecății bisericești intrau acțiunile de drept civil matrimonial și moștenirile, pe când în competența judecății obștești rămâneau în general cauzele dreptului de proprietate asupra pământului, care se judecau după legea pământului, dreptul obișnuielnic, și numai în subsidiar, după legea scrisă adoptată prin Biserică din Bizanț.

Cercetătorii trecutului nostru istoric au susținut multă vreme că Pravila de la Govora (1640-1641) a fost prima pravilă tipărită în limba română.

Descoperirea în anul 1921 a câtorva file dintr-o pravilă românească tipărită probabil de Coresi, la Brașov, la o dată încă neprecizată, i-a făcut pe unii să afirme că această pravilă ar fi și „cea mai veche”, pe simplul considerent că nu s- b#%l!^+a?b#%l!^+a?a găsit încă o urmă și mai veche a vechiului nostru drept. Istorici de seamă ai vechiului nostru drept au susținut însă — și susțin până azi — că românii au cunoscut un cod de legi cu mult mai înaintea celor păstrate și cunoscute de noi astăzi.

O mare parte din aceștia au legat existența unui astfel de cod de numele lui Alexandru cel Bun (1400—1432), domnul Moldovei.

Alții, însă, în lipsa păstrării unui document sau măcar a unui fragment din această pravilă, au pretins și mai pretind încă unii, până astăzi, că n-a existat, și că nici n-a putut să existe o astfel de pravilă la români.

Dacă din elementele de care dispunem până azi putem vorbi despre Pravila lui Alexandru cel Bun, aceasta nu înseamnă că se fixează un termen istoric înaintea căruia n-au putut să existe și alte pravile folosite de români cu mult înaintea operei lui Alexandru cel Bun.

Biserica Ortodoxă Română avea o organizație unitară pe întreg teritoriul locuit de români, după model bizantin, cu mult înainte de apariția formațiunilor statale românești de tip feudal cunoscute azi. Faptul acesta determină pe domnitorii români, ca îndată după închegarea politică a statelor lor, să se ocupe și de o reorganizare a vieții bisericești pe care să o lege din ce în ce bmai mult de puterea centrală a statului, de domnitor.

„În acțiunea lor de centralizare a puterii de Stat, domnitorii români au găsit în pravile mijlocul juridic de a influența comportarea supușilor într-un sens nou și uniform, altul decât cel al obiceiului, diferit de la o regiune la alta a țării", de aceea au intensificat în veacurile XVI—XVII acțiunea de asimilare a normelor b#%l!^+a?nomocanonice de origine bizantină, făcând să fie dată la iveală, sub formă b#%l!^+a?tipărită (printre primele lucrări ce apar în această formă) Pravilele – legiuiri de bază, ale Bisericii și ale Statului feudal român.

1.3 Apariția pravilelor bisericești

Până în secolul al XV-lea, Legea țării a fost singurul izvor de drept în țările române. Din secolul al XV-lea, alături de Legea țării, s-au adoptat și legiuirile scrise. Primele noastre legiuri scrise au fost pravilele bisericești. Aceasta pentru că în politica sa de centralizare și consolidare a puterii, domnia s-a sprijinit pe biserică. Acest sprijin era, în primul rând, datorită faptului că biserica avea autoritatea spirituală necesară pentru a-i determina pe cetățeni să respecte dispozițiile dreptului scris. În al doilea rând, biserica avea organizarea ierarhică la scara întregului stat, fiind astfel în măsură să asigure aplicarea legislației scrise pe întregul teritoriu al statului.

Pravilele bisericești au avut un caracter oficial, pentru că au fost elaborate din inițiativa domnilor și a mitropoliților, precum și pe cheltuiala acestora. b#%l!^+a?Pravilele bisericești cuprind dispoziții atât în domeniul religios, cât și în cel juridic.

În concepția de atunci, normele de drept țineau de domeniul religios. Primul strat al terminologiei religioase este latinesc. Dar în epoca feudalismului timpuriu, în sudul Dunării s-au format statele slave. Aceasta explică influența creștină a Bizanțului exercitată prin filieră slavă. Odată cu întemeierea statelor b#%l!^+a?feudale românești a fost consacrată regula după care toate reglementările bisericii ortodoxe trebuiau să aibă ca model nomocanoanele bizantine (colecții de legi imperiale bizantine și de hotărâri ale sinoadelor bisericii ortodoxe de la Constantinopol). Domnii țărilor române au respectat această regulă, dar au preluat nomocanoanele bizantine nu ?direct, ci prin intermediul statelor slave, deci în limba slavonă. Limba slavonă a devenit limba cancelariei domnești și a cultului religios. Așa se face că primele pravile bisericești au fost scrise în limba slavonă, cu toate că poporul și nici măcar toți preoții nu cunoșteau această limbă.

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, pravilele bisericești au început a fi redactate și în limba română. Pravilele bisericești scrise atât în slavonă, cât și în română, au fost inițial multiplicate în manuscris, pentru ca începând din secolul al XVII-lea să apară primele pravile tipărite.

Cea mai veche pravilă scrisă în limba slavonă este Pravila de la Târgoviște, scrisă în anul 1452 de către grămăticul Dragomir din porunca domnitorului Vladislav. În 1474 a fost elaborată Pravila de la Mănăstirea Neamțului de către ieromonahul Ghervasie. Avem apoi Pravila de la Bisericani din 1512 (în ținutul Neamțului), iar apoi cea de a doua Pravilă de la Mănăstirea Neamțului din 1557, Pravila de la Putna din 1581, Pravila de la Mănăstirea Bistrița a Moldovei din 1618, Pravila de la Mănăstirea Bistrița a Olteniei din 1636.

Aceste pravile, scrise în limba slavonă, se caracterizează prin unitate de conținut, pentru că au avut la bază aceleași izvoare, dintre care menționăm: texte ale unor legiuiri bizantine, lucrări ale părinților bisericii, dispoziții referitoare la organizarea ierarhică a bisericii ortodoxe, precum și Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares. Aceasta din urmă a fost scrisă în 1335 la Salonic și cuprindea o înșiruire de norme de comportare în societate, precum și norme de drept. S-a b#%l!^+a?b#%l!^+a?bucurat de o largă circulație și a fost foarte apreciată în rândul ortodocșilor.

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea apar primele pravile bisericești scrise în limba română.

Acestea au fost:

– Pravila Sfinților Apostoli, scrisă și tipărită la Brașov de către diaconul Coresi între anii 1560 și 1580. Se mai numește și Pravila de la Ieud, deoarece un fragment din această pravilă a fost descoperit în 1921, la Ieud, în Maramureș;

– Pravila Sfinților după învățătura marelui Vasile, apărută în Moldova la începutul secolului al XVII-lea, pravilă care are un conținut aproape identic cu cel al Pravilei de la Ieud.;

– Pravila aleasă a fost scrisă în 1632 de către logofătul Dragoș Eustrație, în Moldova.

– Pravila de la Govora, cunoscută și sub denumirea de Pravila cea mică, a fost scrisă în 1640 din porunca lui Matei Basarab.

Odată cu apariția pravilelor bisericești scrise în limba română, importanța dreptului scris?a crescut, iar sfera sa de aplicare s-a extins. Pravilele bisericești scrise în limba română au un conținut unitar, pentru că au folosit izvoare comune și s-au adresat aceluiași popor. Aceste pravile au circulat și s-au aplicat în toate cele trei țări române.

Conținutul pravilelor bisericești

Toate pravilele bisericești, atât cele scrise în limba slavonă, cât și cele scrise b#%l!^+a?în limba română, cuprind reglementări cu caracter juridic, dar și texte fără caracter juridic referitoare la istoricul Sinoadelor, părinții bisericii, fragmente de cronici, tabele pentru calcularea timpului și formulare pentru redactarea unor acte oficiale.

Dispozițiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe materii, astfel încât dispozițiile de drept civil alternează cu cele de drept penal sau de drept procesual, iar normele de drept canonic alternează cu cele de drept laic. b#%l!^+a?

Cele mai multe dintre textele juridice se referă la persoane, organizarea familiei, logodnă, căsătorie, divorț și rudenie.

Prevederile referitoare la contracte sunt identice cu cele din dreptul bizantin.

Dispozițiile de drept penal sunt marcate de concepția bisericii cu privire la infracțiuni și pedepse. Astfel, în concepția bisericii, infracțiunile sunt considerate păcate, iar pedepsele se consideră a fi aplicate în scopul ispășirii păcatelor. De pildă, omuciderea este denumită păcatul uciderii. Pedepsele prevăzute în aceste pravile erau: fizice – bătaia, mutilarea și pedeapsa capitală – sau duhovnicești – mătăniile, rugăciunile și posturile.

Odată cu elaborarea pravilelor bisericești se receptează cel de al doilea strat al influenței dreptului roman. Dar spre deosebire de Legea țării, care a receptat influența romană pe cale directă, în pravilele bisericești influența romană s-a exercitat în mod indirect prin filieră bizantină, în primul rând prin intermediul nomocanoanelor și al legiuirilor împărătești, ce au adaptat dispozițiile dreptului roman la realitățile feudale ale societății bizantine.

b#%l!^+a?

Pravilele laice

La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravilă laică în istoria dreptului nostru este Cartea românească de învățătură. Această legiuire a fost elaborată de către logofătul Dragoș Eustrație din ordinul domnitorului Vasile Lupu și tipărită în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași.

Izvoarele acestei legiuri au fost:

– Legea țării; b#%l!^+a?

– basilicalele (legiuirile împărătești);

– legea agrară bizantină, apărută în secolul al VIII-lea sub domnia lui Leon Isaurul;

– tratatul modern de drept penal și de procedură penală scris de italianul b#%l!^+a?Prosper Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea, tratat care se bucura de o mare faimă în Europa acelei vremi.

Unii autori au afirmat în mod greșit că această legiuire ar fi avut un scop didactic, întrucât au interpretat în mod eronat termenul de “învățătură”. În realitate, termenul de “învățătură” a fost utilizat cu înțelesul de normă juridică. De altfel, logofătul Eustrație precizează în introducere că toți cei care nu vor urma acele învățături vor fi loviți de urgia domnească.

În anul 1652 a fost tipărită la Târgoviște Îndreptarea legii, denumită și Pravila cea mare, din porunca domnitorului Matei Basarab. Autorul acestei legiuiri este călugărul Daniil Panoneanul, ajuns mai târziu mitropolit al b#%l!^+a?Ardealului.

Îndreptarea legii este, în esență, o versiune a Cărții românești de învățătură, dar cuprinde, în plus, și unele traduceri și prelucrări din nomocanoanele bizantine, precum și unele probleme de interes general din domenii precum religia, medicina, gramatica și filosofia.

Ambele legiuri au o structură asemănătoare, dispozițiile lor fiind sistematizate în capitole (pricini), secțiuni (glave) și articole (zaciale).

Dispozițile din cele două legiuri pot fi clasificate în două categorii:

– dispoziții referitoare la relațiile din agricultură;

– dispoziții de drept civil, penal și procesual.

Dispozițiile cu privire la relațiile din agricultură reglementau legarea țăranilor de pământ, dreptul boierilor de a-i urmări pe țăranii fugari și de a-i readuce pe moșii, interdicția de a primi țărani fugari pe domeniile feudale, precum și obligația de a-i preda adevăraților stăpâni, obligațiile țăranilor aserviți față de boieri și consecințele neîndeplinirii acestora, paza bunurilor agricole și pedepsele aplicate celor care distrugeau sau sustrăgeau asemmena bunuri, precum și normele după care trebuiau să se desfășoare relațiile din agricultură. b#%l!^+a?

Dispozițiile de drept civil reglementează instituții precum proprietatea, persoanele, familia, obligațiile și succesiunile.

În materia proprietății, bunurile sunt clasificate în bunuri mobile și bunuri imobile, cu precizarea că bunurile imobile sunt mai valoroase și, ca atare, protejate cu o atenție sporită.?Există și o clasificare a bunurilor în mirenești și sfințite. Bunurile mirenești aparțineau laicilor, pe când cele sfințite aparțineau bisericii. Se precizează că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că această acțiune putea fi intentată oricând. b#%l!^+a?

În materia persoanelor, oamenii sunt clasificați pe criteriul situației sociale în liberi și robi. Oamenii liberi se clasificau, la rândul lor, în boieri, țărani și săraci.

Boierii care dețineau anumite dregătorii se numeau oameni domnești, iar boierii care nu dețineau dregătorii erau numiți rudă bună, aleasă, de folos țării.

Țăranii erau desemnați prin termeni ca “țăranul gros”, “neînțelegător” și “om de gios”.

Robii erau asimilați lucrurilor și constituiau elemente ale patrimoniului stăpânilor. Asupra robilor, stăpânii acestora aveau un larg drept de corecție. Robii puteau dobândi libertatea prin dezrobire sau prin denunțarea stăpânului care comitea anumite infracțiuni.

Majoratul era fixat la vârsta de 25 de ani, iar răspunderea persoanelor pentru faptele proprii era stabilită la vârsta de 18 ani.

Reglementările privind organizarea familiei au la bază dispozițiile preluate din pravilele anterioare.

Căsătoria continua a fi un act religios. Se încheie în biserică.

Logodna produce anumite efecte juridice.

Bărbatul exercita puterea părintească asupra descendenților și puterea maritală asupra soției, inclusiv un larg drept de corecție. De asemenea, bărbatul exercita și dreptul de a administra bunurile dotale.

Desfacerea căsătoriei putea fi făcută de către biserică sau prin repudiere pentru faptele arătate expres în pravile, precum adulterul, vrăjitoria, rudenia și b#%l!^+a?bătaia peste măsură. În ce privește bătaia peste măsură, practica era ca să nu se rupă bățul.

În materia obligațiilor se precizează că datoriile și creanțele pot izvorî din contracte și din delicte.

Contractele presupun acordul părților. Consimțământul nu trebuie viciat prin silă (violență) sau prin amăgire (dol). Orice contract poate fi încheiat fie de către părți, fie de către reprezentanții acestora. În pravile sunt prevăzute contractele de vânzare-cumpărare, închiriere, împrumut și donație. Sunt menționate, de asemenea, și garanțiile personale (chezășia) și garanțiile reale (zălogul).

În materia succesiunilor a fost consacrată atât moștenirea fără testament, cât și moștenirea testamentară. b#%l!^+a?

Testamentul în formă scrisă se numea zapis. Testamentul încheiat în formă orală se numea testament cu limbă de moarte. Se precizează care sunt cauzele care implică dezmoștenirea. Astfel, nu puteau veni la moștenire cei condamnați pentru infracțiuni contra moralei, numiți nevolnici, precum și asasinii celor care urmau a fi moșteniți.

Moștenitorii legali se clasificau în descendenți și colaterali. Copiii naturali veneau numai la succesiunea mamei. Se preciza care era rezerva succesorală pe care o puteau dobândi doar membrii familei și care era cota disponibilă, pe care o puteau dobândi și persoanele străine de familie.

În materia dreptului penal găsim cele mai evoluate reglementări din cele două legiuri, deoarece au fost inspirate din tratatul lui Prosper Farinnaci, considerat cel mai înaintat din punct de vedere juridic al dreptului penal la acea b#%l!^+a?vreme. Infracțiunile erau numite vini. Infracțiunile grave erau numite vini mari, iar cele mai puțin grave erau numite vini mici.

În aprecierea faptei penale erau luate în considerare aspectul intențional, locul și timpul comiterii faptei, precum și caracterul flagrant sau neflagrant al infracțiunii. Pentru prima dată au fost utilizate concepte moderne de drept penal, precum tentativa, concursul de infracțiuni, complicitatea, recidiva.

Sunt arătate faptele care înlăturau răspunderea penală – nebunia, legitima apărare, vârsta sub șapte ani și ordinul superiorului – , precum și faptele ce micșorează răspunderea penală: ignoranța, mânia, pasiunea, somnambulismul și greșeala fără înșelăciune.

Pedepsele prevăzute erau fizice – decapitarea, spânzuratoarea, tragerea în țeapă, arderea în foc și mutilarea – , privative de libertate – ocna, temnița și surghiunul la mânăstire – , amenzile, expunerea infractorului oprobiului public – purtarea prin târg – , aplicarea în anumite cazuri a legii talionului, denumită suflet pentru suflet, pedepse religioase – afurisenia, posturi, mătănii și rugăciuni.

Dintre infracțiunile reglementate în acele două legiuiri amintim: hiclenia, calpuzania (falsificarea de monedă, își are originea într-un termen din limba turcă), omorul, furtul, mărturia mincinoasă, răpirea de fecioară sau de femeie, incestul, bigamia, adulterul, ierezia, ierosilia (sfera infracțiunii de ierosilie se lărgește, incluzând și împreunarea trupească cu o călugăriță sau împreunarea trupească în biserică, fapte pedepsite cu moartea).

b#%l b#%l!^+a?

Capitolul 2 Primele codificări laice în dreptul românesc

2.1 Îndreptarea legii

Cele două pravile sunt considerate monumente ale dreptului scris, fiind primele codificări cu caracter laic. Apărute la jumătatea secolului al XVII-lea au un conținut asemănător, folosind aproximativ aceleași izvoare.

De fapt, Îndreptarea legii care apare în Țara Românească în anul 1652, din porunca domnului Matei Basarab, este versiunea muntenizată a Cărții Românești de Învățătură, apărută în Moldova în anul 1646, la inițiativa domnului Vasile Lupu.

Cartea Românească de Învățătură, tipărită la Iași, la mănăstirea Trei Ierarhi de către logofătul Eustratie, s-a inspirat din Legea agrară bizantină precum și din Tratatul de drept penal al lui Prosper Farinaccius denumit 'Praxis et theoricae criminalis'. Îndreptarea legii a fost tipărită la Târgoviște de către călugărul Daniil Panoneanul, ajuns mai târziu mitropolit al Ardealului.

Față de Cartea Românească de învățătură, Îndreptarea legii mai cuprinde și traduceri și prelucrări ale unor acte din nomocanoanele bizantine precum și anumite probleme de filosofie, medicină, gramatică, etc.

Dispozițiile cuprinse în cele două lucrări cunosc o anumită sistematizare și sunt structurate în pricini, glave și zaciale (capitole, secțiuni, articole).

Conținutul celor două pravile este variat, acoperind aproximativ tot domeniul dreptului. În primul rând sunt recunoscute că izvoare ale dreptului legea și obiceiul.

Apoi se face distincție între ius humanum ('Pravilă lumească'), ius divinum ('Pravilă Dumnezeiască') și ius naturale ('Pravilă firii omenești'). b#%l!^+a?

Problema drepturilor, respectiv, clasificarea, exercițiul, dobândirea și pierderea acestora este abordată prin prisma concepțiilor de clasa, că rezultat al ierarhizării sociale. Astfel, persoanele fizice, denumite 'obraze', erau împărțite în oameni liberi și robi, în prima categorie făcându-se distincție între boieri, țărani și săraci. În Cartea Românească de Învățătură, în partea întâi a acesteia, sunt reglementate raporturile dintre boieri și țăranii aserviți, fiind stabilite drepturile boierilor și obligațiile țăranilor aserviți precum și consecințele ce decurgeau din legarea țăranilor de pământ. În privința robilor, stăpânii aveau un drept de corecție asupra lor. Dezrobirea se putea face la inițiativa stăpânului sau de către domn, că răsplată pentru denunțarea stăpânului, în cazul în care acesta săvârșise anumite infracțiuni.

Exercițiul drepturilor cunoștea, în general, limitări datorate clasei sociale, religiei, vârstei, sexului, stării mintale a persoanelor etc. Vârstă majoratului era stabilită la 25 de ani, însă răspunderea pentru faptele comise subzistă de la 18 ani.

În relațiile de familie sunt preluate reglementări din pravilele anterioare. Căsătoria era precedată de logodnă, care avea anumite efecte juridice. Logodna , de exemplu, era considerată un semicontract. Spre deosebire de dreptul cutumiar, potrivit căruia, soția era stăpână bunurilor dotale atât pe durata căsătoriei cât și în urmă unui posibil divorț, în pravile, probabil, sub influență română, bărbatul administra zestrea soției. În egală măsură, acesta avea și un drept de corecție asupra soției. Căsătoria putea fi desfăcută de către biserica pentru cauze reglementate în pravile: adulter, beție, vrăjitorie, rudenie, bătaie peste măsură. Anumite efecte i-au fost recunoscute și concubinajului cum ar fi, de exemplu, pierderea în caz de infidelitate a averii concubinei infidele sau a darurilor primite de la concubin.

În materia proprietății, se făcea în primul rând, o clasificare a bunurilor în mobile și imobile precum și între bunurile laice și cele 'sfințite'. Cele sfințite, stăpânite potrivit dreptului bisericesc, că și cele imobile (case, moșii) erau o categorie aparte de bunuri, beneficiind de o protecție specială. Erau reglementate și modurile de dobândire a proprietății; uzucapiunea nefiind recunoscută, ceea ce avea drept consecință imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare.

Privitor la obligații și contracte, apar noi reglementări ce completează materia. Sunt menționate că izvoare ale obligațiilor contractul și delictul. La încheierea contractelor voință părților putea fi viciată prin: violență (silă) sau prin dol (amăgire). Actele puteau fi încheiate fie individual, de către părți, fie prin reprezentanți ai acestora, numiți 'ispravnici' sau 'pristăvi'. Principalele contracte erau vânzarea-cumpărarea, închirierea, donația, împrumutul. Obligațiile părților erau garantate prin chezași și prin zălog.

O deosebită importantă este acordată și succesiunii legale sau testamentare, cu cele două forme ale sale: scrisă (zapis) și orală (limba de moarte). Aveau vocație succesorală, descendenții, ascendenții și colateralii până la gradul al 9 – lea. Copiii naturali veneau, că și în dreptul consuetudinar, la moștenirea mamei. În raport de numărul copiilor, era stabilită rezervă succesorală și cotitatea disponibilă. În egală măsură, erau stabilite și cazurile de dezmoștenire și anume: condamnarea pentru infracțiuni contra moralei precum și asasinarea celor care urmau a fi moșteniți. Pentru că testamentul să fie valabil se cerea că testatorul 'să fie cu mintea întreagă și sănătoasă', iar în cazul testamentului oral se cerea prezența martorilor.

Sub influența tratatului lui Prospero Farinacci, în pravile sunt incluse dispoziții moderne. De exemplu, pentru prima oară este reglementată noțiunea de infracțiune flagrantă denumită 'vină de față'. De asemenea, apar în pravile noțiuni evoluate că: tentativă, concursul de infracțiuni, complicitatea și recidivă. Tentativă era pedepsită mai blând. Erau prevăzute, în plus, faptele care înlătura răspunderea penală (nebunia, vârstă sub 7 ani, legitimă apărare, ordinul superiorului, obiceiul locului etc) precum și cele care micșorează pedeapsa (mania, beția, somnambulismul, ignoranța, pasiunea, greșeală fără înșelăciune, aprecierea judecătorului etc). În aprecierea pedepsei, importantă era și apartenența socială datorită căreia pedeapsa putea fi micșorată, agravată sau înlăturată. Infracțiunile denumite 'vini' sau 'greșeli' puteau fi împărțite în vini mari și vini mici. Erau reglementate în pravile: hiclenia, calpuzania, omorul, paricidul, rănirea, furtul, mărturia mincinoasă, răpirea, incestul, adulterul, bigamia, erezia, sodomia, hotria (proxenetismul) etc.

Pedepsele prevăzute erau fizice: (moartea prin decapitare, spânzurătoare, ardere de viu, tragere în țeapă, mutilarea și bătaia); privative de libertate (ocna, temniță, surghiunul la mănăstire); degradante (purtarea prin târg); religioase (afurisenia, oprirea de la biserica); pecuniare (amenzi, gloabe).

Instanțele de judecată erau laice și bisericești. În dreptul penal acțiunea putea fi intentată fie de către victima, fie de către altă persoană (de soț pentru soție, de părinte pentru copil, de stăpân pentru slugă etc).

Mijloacele de proba reglementate erau înscrisurile, martorii, jurământul, expertizele, prezumțiile.

Noțiunea de apel nu era cunoscută, însă partea nemulțumită se putea adresa unui dregător superior.

Noi reglementări apar și în privința prescripției acțiunii, stabilindu-se un termen de 30 de ani pentru creanțe, 40 de ani pentru reclamarea zălogului, 10 ani pentru rănire și 5 ani pentru furt.

2.2 Dreptul în Țările Române în secolele XIV-XVII.

2.2.1. Izvoarele dreptului medieval

În cursul evului mediu, noțiunea de izvor de drept a avut două sensuri: unul material și unul formal. În sens material, izvoarele dreptului se constituie din condițiile vieții materiale care influențează sensul voinței clasei dominante. Pe cale de consecință, ele determina apoi apariția și conținutul nomelor de drept. În sens formal, prin izvoare de drept se înțeleg formele speciale pe care le îmbracă normele juridice, respectiv cutumă și legea.

În cursul secolelor XIV-XVII cutumă, numită în continuare Legea țării, a înregistrat un proces de evoluție, în cadrul căruia unele dintre vechile obiceiuri juridice au fost păstrate, în vreme ce altele au fost adaptate la noile realități politice, economice, sociale și culturale. În paralel cu vechile norme adaptate și-au făcut apariția însă și reglementări noi care au avut caracter inovator. Trebuie spus însă că și unele și celelalte au luat naștere plecând de la vechile precepte ale dreptului consuetudinar.

Legile scrise și-au făcut apariția în Țările Române în a două jumătate a secolului al XV-lea, pe fondul interesului firesc manifestat de instituția domniei b#%l!^+a?pentru consolidarea propriei puteri în cadrul statului. Existența numeroaselor cutume, foarte diversificate din punct de vedere teritorial, i-a permis domniei să își motiveze demersul de legiferare prin invocarea necesității de a uniformiza normele juridice existente. În acest fel, domnia a obținut un instrument foarte eficient pentru actul de guvernare. Acesta din urmă se lega însă de ideea de responsabilitate în față divinității și presupunea existența unui act de voință din partea acesteia (în momentul alegerii Domnului, de pildă).

Din aceste considerente, un sprijin foarte util în cadrul demersului legiferare a venit din partea bisericii, care a pus la dispoziție domniei oameni cu un anumit nivel de educație, dar și un sistem de drept bine articulat: propria legislație. În acest fel, legea scrisă românească a luat naștere că o adaptare a principiilor și a normelor religioase (numite canoane) la condițiile economico-sociale interne. Încă de la începuturile sale, biserica ortodoxă română s-a aflat sub influență patriarhiei ortodoxe de la Constantinopol, prin urmare legislația să internă, cea care a servit drept model domnilor români, a fost de sorginte bizantină.

Ulterior însă, odată cu dezvoltarea interesului pentru acțiunea de legiferare, dar și cu evoluția societății autohtone, domnii români au început să meargă mai departe cu implementarea textelor juridice bizantine, adoptând inclusiv legislația laică a statului bizantin (basilicale). Preluarea acestor texte nu s-a făcut totuși direct din sursele originale bizantine, ci prin intermediul traducerilor făcute de călugării sârbi și bulgari în mănăstirile de la sudul Dunării.

Acesta este motivul pentru care cele mai vechi texte juridice utilizate în spațiul românesc au fost redactate în limba slavonă. La această situație a contribuit însă și faptul că în Țările Române limba slavonă era limba oficială a cancelariei și chiar limba de oficiere a liturghiei în biserica.

Primele pravile scrise în limba română au fost redactate în a două jumătate a secolului al XVI-lea. Cea mai veche este Pravilă Sfinților Apostoli, tipărită la Brașov de diaconul Coresi, între anii 1560-1562. Această a servit drept prototip pentru câteva dintre pravilele mai recente, așa cum au fost Pravilă lui Lucaci Scholasticul (1581) siPravila de ispravă oamenilor și de toate păcatele și greșalele (secolul al XVII-lea). Foarte asemănătoare cu pravilă lui Coresi este un alt text, datând de la începutul secolului al XVII-lea, text intitulat: Pravilă sfinților părinți 318 după învățătură marelui Vasile. Similitudinile existente între aceste ultime două pravile demonstrează că ele au avut un izvor comun, care trebuie să fi fost o traducere mai veche, probabil din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Ceva mai evoluată din punctul de vedere al conținutului este Pravilă de la Govora (1640), scrisă din porunca lui Matei Basarab. Spre deosebire de pravilele anterioare, care conțineau exclusiv dispoziții canonice, această din urmă introduce pentru prima dată și dispoziții de drept laic.

Cele mai importante izvoare ale dreptului scris în țările române au fost însă pravilele redactate din ordinele domnilor Vasile Lupu și Matei Basarab. Pravila lui Vasile Lupu a fost publicată la Iași, în anul 1646 și a purtat titlul de Carte b#%l!^+a?românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte giudete. Ea reprezintă prima legiuire românească laică care a fost investită cu autoritate legală. Potrivit informațiilor oferite în chiar prefață lucrării, conținutul sau reprezintă o culegere de reglementări juridice extrase din două surse: legea agrară bizantină din secolele VIII-IX și opera românistului italian Prosper Farinaccius, intitulată Praxis et theoriae criminalis.

Conținutul pravilelor este unul foarte variat, ele punând alături reglementări cu caracter juridic, texte religioase, date istorice despre sinoadele bisericești, date despre autorii pravilelor, tabele de calculare a timpului, cronici etc.

Dispozițiile cu caracter juridic se referă la problema drepturilor (tipologia, exercițiul, dobândirea și pierderea lor); reglementează instituții ale dreptului civil (condiția juridică a persoanelor, instituții privind familia și persoanele, reguli cu privire la patrimoniul bunurilor, obligațiuni, moșteniri), precum și dispoziții de drept penal (tipologia infracțiunilor, tipologia pedepselor, circumstanțele agravante, circumstanțele atenuante). Ele sunt însă departe de a fi sistematizate, b#%l!^+a?astfel încât în mod frecvent nomele de drept canonic sunt amestecate cu cele de drept civil, iar cele de drept civil cu cele de drept penal.

Pravilele au avut finalitate practică, ele fiind utilizate în activitatea tuturor instanțelor de judecată. Afirmația poate fi susținută, în ciuda faptului că hotărârile judecătorești date pe baza pravilelor sunt puține la număr. Ponderea redusă a acestui gen de hotărâri se explică prin faptul că hotărârile din domeniul dreptului penal sau al dreptului familiei se dădeau frecvent în formă orală, iar în măsură în care au fost date în scris, ele nu indică textul pravilei pe care se întemeiază. În plus, este de crezut că părțile care câștigau procesele nu erau interesate să păstreze actele de acest gen, astfel încât cele mai multe dintre ele au dispărut.

Includerea în pravilele medievale românești a dispozițiilor din textele juridice bizantine a continuat și pe parcursul secolelor următoare (XVIII-XIX), întregul proces fiind cunoscut sub denumirea de receptarea dreptului româno-bizantin. El a fost favorizat de faptul că monumentele juridice folosite de legislatorii români în secolele XV-XIX mai avuseseră odată caracter de drept pozitiv în spațiul autohton. Este vorba despre perioadele de timp în care populația românească de la Dunărea de Jos s-a aflat sub stăpânire bizantină, perioade în care, în mod evident, au utilizat normele dreptului bizantin.

Procesul de receptare a dreptului româno-bizantin nu a presupus însă o preluare mecanică a normelor bizantine în legislația autohtonă, ci o armonizare a acestora prin prelucrarea și adaptarea lor la condițiile interne. Acest fapt ne este dovedit de constatarea că, în unele cazuri, legiuirile românești au inclus în textele lor norme cutumiare, acordându-le astfel putere de lege; în vreme ce în alte cazuri au evitat să introducă reglementări străine pentru a lasă libertate de acțiune cutumelor. Modul de interpretare a textelor și modul de aplicare a lor au ținut cont de asemenea de specificitățile societății românești, astfel încât receptarea b#%l!^+a?dreptului bizantin poate fi considerată drept o opera legislativă autohtonă cu elemente clare de originalitate.

2.2.2. Organizarea judecătorească

Justiția cuprindea în evul mediu, că de altfel și în contemporaneitate, totalitatea organelor și activităților care urmăreau împărțirea dreptății. Termenul justiție nu era însă folosit că atare în epoca, în locul sau fiind întrebuințate conceptele de drept, dreptate și judecată.

În statele medievale românești justiția a fost exercitată de numeroase organe: Domnul și Divanul domnesc; unele categorii de dregători centrali și locali; unii stăpâni feudali în raport cu persoanele aflate în stare de dependență (boierii și mănăstirile); clerul și organele de conducere ale orașelor.

Privită în ansamblu, justiția medievală românească prezintă mai multe trăsături:

a) împărțirea dreptății era un instrument de guvernare, aflat în la dispoziția clasei dominante, cea care se bucură de numeroase privilegii;

b) atribuțiile judecătorești erau exercitate împreună cu cele executive de către aceleași organe ale statului; despre o separare a puterilor în stat nu se poate vorbi decât după momentul introducerii Regulamentelor Organice;

c) în organizarea judecătorească a Țărilor Române nu a existat deosebire între jurisdicția civilă și cea penală;

d) exercitarea atribuțiilor judecătorești avea caracter venal; cu alte cuvinte, împărțirea dreptății era producătoare de venituri importante pentru Domn și dregătorii săi; b#%l!^+a?

e) în justiția medievală românească nu a existat autoritatea lucrului judecat; o pricina soluționată putea fi reluată sub același Domn și cu atât mai mult sub Domnul următor; explicația este aceea că Domnia nu avea un caracter pur instituțional, ci mai mult unul personal;

f) justiția medievală românească era autonomă în raport cu puterea suzerană; în ciuda faptului că Țările Române erau vasale în raport cu Imperiul Otoman, totuși hotărârile instanțelor române nu erau supuse aprobării suzeranului (sultanul otoman) și nici nu se pronunțau în numele acestuia, ci în numele Domnului.

Justiția domnească. Organizarea judecătorească și procedura judiciară erau dominate de justiția domnească. Având calitatea de conducător autocrat al țării și al poporului sau, Domnul era în mod necesar și judecătorul suprem al supușilor săi. Atunci când judecă, obiceiul țării îl obligă însă pe Domn să se consulte cu reprezentanții clasei dominante (boierii). Acestora din urmă, același obicei al țării le recunoștea un rol efectiv doar în cercetarea pricinilor, întrucât adoptarea hotărârilor judecătorești era apanajul exclusiv al Domnului.

Date fiind întinderea teritoriului, numărul locuitorilor și mulțimea pricinilor, Domnul nu putea judecă întotdeauna personal. Din acest considerent, el dădea drept de judecată dregătorilor săi centrali și locali. Acești judecau însă numai în numele sau și sub controlul sau. Competențele jurisdicționale ale dregătorilor centrali variau în funcție de importantă dregătoriei ocupate în ierarhia statului.

Drept de judecată aveau însă și dregătorii locali aflați la conducerea unităților administrativ teritoriale (sudetii și părcălabii), dregătorii domnești din târguri și orașe (vornicii și părcălabii de oraș), precum și dregătorii aleși ai b#%l!^+a?comunităților urbane (șoltuzul/județul și pârgarii).

Un alt grup important de dregători cu atribuții judecătorești era alcătuit din dregătorii subalterni ai marilor dregători, subalterni care erau desemnați generic sub denumirea de slugi ale domniei (banii de județ, bănișorii, vornicii mici, vorniceii, armășeii etc.). Foarte important de precizat este faptul că fiecare dintre acești agenți administrativi domnești era în același timp și judecător și executor, ceea ce deschidea larg calea către abuzuri.

Justiția stăpânului feudal era exercitată de boieri și de mănăstiri asupra persoanelor care locuiau pe domeniile lor. Ea se exercită în condițiile în care acest drept era recunoscut de către Domn și era stipulat în actele de danie sau de confirmare.

Dreptul de judecată îmbracă formă unei imunități judiciare, de care se bucură domeniul respectivului stăpân (de fapt, locuitorii săi), în raport cu organele administrative și judecătorești ale statului. Rolul unei astfel de imunități nu era neapărat acela de a ceda un drept regal în favoarea beneficiarului (boier sau mănăstire), ci mai ales acela de a-i oferi acestuia din urmă un venit suplimentar, rezultat din încasarea taxelor judecătorești și a amenzilor aplicate în bani sau bunuri imobiliare (vite mari, în special).

Justiția ecleziastică. Întrucât în țările române raporturile dintre stat și biserica au fost statuate potrivit tradiției româno-bizantine, între activitatea autorităților laice și cea a organelor ecleziastice au intervenit frecvente interferențe. De aceea, atât nomocanoanele bizantine, cât și pravilele românești din secolul al XVII-lea au consacrat separarea și, în același timp, colaborarea dintre justiția bisericească și cea laică.

Potrivit pravilelor, judecarea călugărilor și a preoților trebuia făcută de către b#%l!^+a?biserica pentru toate pricinile care interveneau între ei. Cât privește apelul la judecată organelor judecătorești laice, acesta era permis numai în anumite condiții, foarte strict reglementate: pentru pricinile de competență strictă a justiției laice (litigiile care priveau bunurile funciare ale acestora, de exemplu) și atunci când împricinații conveneau asupra arbitrajului justiției laice, iar superiorul ierarhic le permitea să se adreseze instanțelor laice.

Aceste dispoziții se completau cu cele prin care episcopilor le era recunoscut dreptul de a-i judecă pe preoți și pe diaconi, iar sinoadelor prezidate de mitropoliți le era recunoscut dreptul de a-i judecă pe episcopi.

Eludarea instanțelor bisericești atrăgea după sine caterisirea clericilor implicați în litigii, chiar dacă ei obținuseră câștig de cauza în față instanțelor laice. Judecățile făcute de episcopi și de sinoade aveau că obiect orice tip de infracțiune și orice tip de litigiu ivit între clericii inferiori. În cazurile infracțiunilor, după judecată bisericii urmă caterisirea, iar apoi judecată laică.

Un alt principiu consacrat în pravile este acela că hotărârile instanțele laice puteau să verifice hotărârile date de instanțele bisericești, dacă considerau că acest lucru este necesar, singură excepție de la această regulă fiind cazurile de erezie.

Justiția urbană. Organele administrative alese de către comunitatea orășenilor au avut largi atribuții judiciare, funcționând că instanțe autonome de judecată. În completele de judecată intrau șoltuzul/județul, că președinte, iar că membri, pârgarii, alături de care puteau să mai figureze foști demnitari sau cetățeni în vârstă, considerați că au o anumită experiență. Cea mai consistentă parte a activității judiciare a instanțelor orășenești se referea la judecarea litigiilor comerciale apărute între negustorii, respectiv meșteșugarii locali și cei străini. b#%l!^+a?

Din cauza abuzurilor săvârșite, Domnia a primit numeroase plângeri din partea străinilor, astfel încât în cele din urmă dreptul de judecată al conducerilor orășenești a fost limitat. Astfel, domnii au introdus regulă că în aceste situații, procesele să fie judecate de conducerea orașului numai dacă negustorii străini erau de acord cu judecată, în caz contrar instanța de judecată urmând să fie Domnul.

O altă zona de competență a fost legată de judecarea infracțiunilor săvârșite de membrii comunității sau de către străini. În aceste cazuri, instanțele urbane puteau folosi tortură în timpul anchetei și puteau pronunță pedeapsa cu moartea.

Începând cu a două jumătate a secolului al XVII-lea, atribuțiile judecătorești ale instanțelor urbane au fost treptat limitate, iar apoi însușite de către reprezentanții justiției domnești din orașe (vornicul de târg, respectiv pârcălabul). Aceștia din urmă au preluat președinția completelor de judecată, astfel încât șoltuzul/județul și pârgarii au ajuns de cele mai multe ori auxiliari ai instanțelor domnești. Mai mult decât atât, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea sunt atestate procese în care judecată se ține de către dregătorii domnești fără prezența șoltuzului sau a pârgarilor. Reducerea atribuțiilor organelor alese este și ea vizibilă. În această perioada, ei nu mai judecă procese, ci redactează "mărturiile" care priveau înțelegerile dintre părți; atestă efectuarea plăților între părți sau restituirea cheltuielilor de judecată, execută hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe.

Un alt tip de reprezentant domnesc care și-a suprapus jurisdicția peste cea a organelor alese al orășenilor a fost conducătorul administrației de ținut/județ: starostele sau pârcălabul. Avându-și reședința în cel mai important oraș al ținutului/județului, acesta își putea însuși judecarea unor procese sau erau invitați b#%l!^+a?să participe la ele, în virtutea poziției superioare pe care o aveau, atât în raport cu organele alese ale orașului (județul/șoltuzul și pârgarii), cât și în raport cu organele numite de Domn (pârcălabul de oraș/vornicul de târg). În aceste situații, starostele sau pârcălabul putea judecă pricini ivite între locuitorii orașului fără a ține seama de atribuțiile părcălabilor/vornicilor de târg sau de cele ale județului/șoltuzului și pârgarilor. Dacă una dintre părți nu acceptă hotărârea starostelui a pârcălabului, acesta din urmă era obligat să îi fixeze un termen de judecată în față Sfatului domnesc.

2.2.3 Hrisoavele legislative

Nici dispozițiile cuprinse în dreptul cutumiar, nici cele cuprinse în pravile nu reprezintă acte normative emise de domn în virtutea prerogativelor sale legislative.

Hrisoavele domnești, că acte prin care domnul delibera asupra unor situații de fapt după consultarea prealabilă cu Sfatul domnesc, au avut, inițial, un caracter individual de aplicare a Legii țării la cazuri practice. Cu timpul, prin soluțiile propuse de către domn, hrisoavele modifică regulile de drept existente, fiind create adesea reguli noi. Valoare normativă propriu-zisă încep să aibă spre sfârșitul secolului al XVI-lea, modificând dispoziții ale dreptului existent și având totodată aplicabilitate generală, nu numai la o anumită situație dată[8]. În acest sens, sunt cunoscute: Legătură lui Mihai din anul 1595; Hrisovul lui Miron Barnoski, privitor la mănăstiri din anul 1626; Hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 1741 referitor la țiganii robi; Hrisoavele date de Constantin Mavrocordat pentru desființarea serbiei în Țară Românească (1746) și apoi, în Moldova, (1749), care cuprind noi dispoziții privitoare la raporturile dintre proprietari și rumâni. b#%l!^+a?

De asemenea, în ceea ce privește familia, hrisovul relativ la căsătoria fetelor sărace din 1742 al lui Mihail Constantin Șuțu; cel privitor la adopțiune din 1800, al lui Alexandru Constantin Moruzi; la orfani și tutela din 1817, al lui Scarlat Calimach. În materia contractelor, hrisovul din 1755, al lui Matei Ghica, în Moldova referitor la probe și cel din 1775, al lui Alexandru Ipsilanti referitor la preemțiune.

Dintre toate acestea, primul și care a generat diferite interpretări a fost Legătură sau Așezământul lui Mihai Viteazul, considerându-se, că, prin această măsură a fost pentru prima dată legiferată 'rumânia'[10]. În realitate, 'măsură lui Mihai nu modifică întru nimic situația rumânilor care în momentul decretării se aflau pe moșiile stăpânilor lor'[11]. Este adevărat, însă, că prin acest hrisov se crea o nouă categorie de rumâni și anume, 'rumânii de legătură', aceștia fiind oameni liberi pe care Legătură lui Mihai îi prinsese în acel moment așezați pe o anumită moșie. b#%l!^+a?

În privința motivelor care l-au determinat pe Mihai să ia această măsură, se arată că 'întreținerea armatei îl costă multe parale. Mihai trebuia să cruțe boierii, căci altminteri ei s-ar fi răzvrătit. Dări grele asupra locuitorilor din Ardeal nu putea să pună, pentru că avea nevoie de simpatia lor. Rămâneau numai țăranii liberi, proprietarii de pământ din Muntenia.

Documentele vremii arată, într-adevăr, numeroase cazuri în care Mihai își împlinea nevoile sale impunând moșnenilor dări grele, încât aceștia erau nevoiți să-și vândă moșiile către boieri sau deveneau moșii domnești cu locuitori pe ele, din cauza neplății dărilor. Din pricina această, foarte mulți oameni, din proprietari b#%l!^+a?deveniseră țărani supuși. Supușenia lor devine din ce în ce mai grea cu vremea, prin exploatarea muncii lor. Că să scape de boierii proprietari necruțători, țăranii fugeau de pe o moșie pe altă aparținând unui proprietar mai bun, fie boierească, fie mănăstirească. Starea această nu folosea statului, pentru că încasarea dărilor devenea grea; nu folosea țăranilor, pentru că partea lor contributivă la cota se sporea și cu partea țăranilor fugari; nu folosea nici boierilor, pentru că pământurile lor rămâneau nelocuite. Din această nevoie, boierii îi aduceau cu silă la locurile lor pe fugari. Cu vremea, această stare devenise o stare de drept, un obicei al pământului'.

Prin Așezământul lui Mihai Viteazul țăranii fugiți înainte de adoptarea acestuia nu mai puteau fi urmăriți de foștii lor stăpâni, fiind obligați să rămână acolo unde se aflau 'care pe unde va fi, să fie vecin pe veci'.

Măsuri similare au fost luate și de Ștefan Tomșa și Miron Barnovschi, în Moldova.

b#%l!^+a?

Capitolul 3 Dreptul scris în Transilvania

3.1 Tripticele din Transilvania

Sunt documente epigrafice de o valoare inestimabilă, deoarece ele sunt cercetate de către filologii, istoricii și juriștii din întreaga lume. Filologii cercetează tăblițele cerate pentru a reconstitui latina vulgară (latina vorbită în provincii).

Istoricii le cercetează pentru a reconstitui modul de viață al daco-romanilor în comparație cu locuitorii din alte provincii. Juriștii le cercetează în vederea reconstituirii instituțiilor juridice daco-romane din domeniul obligațiilor.

Aceste documente au fost confecționate din scânduri de brad de dimensiunea unei palme (25×8 cm), scobite ușor în interior, apoi se aplica un strat de ceară, pe care se aplica o scriere cursivă cu ajutorul unui obiect ascuțit (stilet). Aceste tăblițe cerate au fost utilizate pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unele tăblițe erau suprapuse, legate cu un șnur de mătase pe care se aplicau sigiliile martorilor. Fiind suprapuse două câte două, ele se numeau duplice (spre exemplu, duplicele Kaimer și Albertini, botezate după numele celor ce le-au descoperit în Africa). Spre deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei câte trei, legate cu un șnur de mătase, pe care erau aplicate șapte sigilii din ceară. Duplicele sunt scrise pe două fețe (fețele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru fețe (tablița din interior era scrisă pe ambele fețe, pe când celelalte două tăblițe laterale erau scrise pe fețele interioare). Tăblițele descoperite în Transilvania făceau parte din categoria tripticelor.

Tripticele din Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Roșia Montană), într-o mină părăsită. Ele au fost descoperite pe rând, fiind ascunse în locuri diferite, între anii 1786 și 1855. În total erau 25 de tăblițe, dintre care 14 erau lizibile, iar 11 nu. b#%l!^+a?

Istoricul tăblițelor a fost făcut de mai mulți autori. Primul român care le-a studiat și comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente epigrafice Muzeului Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirmă că tăblițele cerate s-au aflat în păstrarea notarului din Alburnus Maior și că în anul 167 e. n. a avut loc o invazie a marcomanilor în zona Munților Apuseni, de teama cărora locuitorii s-au deplasat în alte regiuni, ascunzând documentele în mina de aur. Cel mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., când marcomanii au atacat zona Munților Apuseni, după care mina de aur a fost părăsită. Mai plauzibilă este însă teoria conform căreia acele documente au fost ascunse de una sau mai multe persoane care au plecat și nu s-au mai întors, fiind greu de crezut că exploatarea minei de aur ar fi fost abandonată.

Tripticele din Transilvania cuprind patru contracte de vânzare, trei contracte de locațiune, două contracte de împrumut, un contract de depozit, un contract de societate, un proces-verbal prin care se constată desființarea unui colegiu funerar, lista cheltuielilor necesare pentru organizarea unui banchet și o declarație de garanție.

Cercetând fizionomia acestor acte juridice, juriștii au constatat că ele nu corespund pe de-a întregul nici cerințelor dreptului civil roman, nici cerințelor dreptului ginților, nici cerințelor dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea și împletirea unor elemente extrase din toate cele trei rânduieli juridice. Spre exemplu, într-unul din contractele de împrumut calitatea de creditor o are o femeie peregrină (Anduena lui Bato), or acel contract de împrumut nu putea fi încheiat conform dispozițiilor dreptului roman, întrucât, datorită dispozițiilor dreptului civil și celor ale dreptului ginților, femeia nu avea capacitate juridică și nu putea încheia contracte în nume propriu. De aceea, e cert că respectivul contract a fost încheiat în conformitate cu cerințele b#%l!^+a?dreptului local, deoarece, conform dispozițiilor dreptului geto-dac, femeia putea încheia acte juridice în nume propriu.

Apoi, în cazul unui alt contract de împrumut, se alătură o simplă convenție de bună-credință prin care debitorul își asumă obligația de a plăti dobânzi. Această convenție nu respectă cerințele dreptului civil roman, întrucât, în dreptul clasic roman, obligația de a plăti dobânzi nu putea fi asumată printr-o simplă convenție de bună-credință, ci doar printr-o stipulațiune specială, care era un act solemn – stipulatio usurarum (stipulațiunea unei dobânzi). În legătură cu această convenție, ea pare a fi încheiată în conformitate fie cu dreptul local, fie cu dreptul grec.

Contractul de depozit este încheiat ad probationem, adică este încheiat cu scopul de a se face dovada unei obligații rezultate dintr-un alt contract încheiat anterior. Nici acest contract nu respectă cerințele dreptului civil roman, întrucât în dreptul romnan contractul de depozit este doar generator de obligații și nu se încheie ad probationem. De aici rezultă că și acest contract s-a încheiat în conformitate cu dispozițiile dreptului local. b#%l!^+a?

Menționăm, de asemenea, trei operațiuni juridice încheiate prin intermediul stipulațiunilor. Este vorba de asumarea obligației de a plăti capitalul, asumarea obligației de a plăti dobânzi la acel capital și obligația de garanție. Aceste trei obligații au fost asumate în tăblițele cerate prin stipulațiuni, care sunt contracte verbale, încheiate prin întrebare și răspuns. Or la Roma, în epoca clasică, aceste operațiuni juridice nu se mai realizau prin stipulațiuni, ci prin alte contracte mult mai evoluate, contracte sancționate prin intermediul dreptului pretorian, spre deosebire de stipulațiuni, care intrau în sfera dreptului ginților. Această stare de lucruri ne face să afirmăm că în Dacia Traiană dreptul ginților avea prioritate față de dreptul pretorian.

Foarte sugestivă este tăblița cerată care cuprinde un contract de muncă și care cuprinde o clauză specială privitoare la riscuri. Dar ce se înțelege prin risc în contract? Este acea situație în care una dintre părți trebuie să-și execute obligația deși cealaltă parte nu-și poate executa obligația, fără vina sa, datorită forței majore. În dreptul clasic roman, riscul în contractul de muncă revenea patronului. Această dispoziție s-a îndepărtat de la concepția originară, străveche, conform căreia riscul revenea lucrătorului. Se pare că această evoluție s-a datorat unor conflicte ivite între lucrători și patroni spre sfârșitul epocii vechi, astfel încât romanii au admis ca riscul să revină patronului. Aceasta însemna că atunci când lucrătorul nu își putea executa obligația fără vina sa, patronul avea, totuși, obligația de a-i plăti acestuia salariul. Însă, în Dacia Traiană, constatăm că această nouă regulă, consacrată și în dreptul clasic, nu se aplică, pentru că prin clauza specială alăturată contractului de muncă, lucrătorul își asumă riscurile pentru ipoteza în care nu-și putea executa obligația fără vina sa (spre exemplu, în cazul inundării minei). Iată cum în Dacia Traiană regula conform căreia în contractul de muncă riscurile revin patronului este ocolită prin intermediul unei clauze speciale anexată contractului de muncă. b#%l!^+a?

Foarte sugestivă este fizionomia contractelor de vânzare, căci tăblițele cerate cuprind patru asemmenea contracte. Trei dintre ele se referă la vânzări de sclavi, iar unul se referă la vânzarea unei părți de casă. Cercetând aceste contracte, romaniștii au constatat că ele corespund cerințelor dreptului civil roman în privința efectelor, dar nu corespund cerințelor acestuia în ceea ce privește forma. Avem în vedere faptul că, în virtutea dreptului civil roman, vânzătorul are următoarele obligații: de a păstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evicțiune și de a garanta pentru vicii. Cumpărătorul are obligația de a plăti prețul. Și în dreptul daco-roman, conform conținutului tripticelor din Transilvania, părțile au aceleași obligații, de unde rezultă că efectele sunt identice, pe când forma îmbrăcată de aceste contracte este diferită, în dreptul daco-roman, spre deosebire de dreptul civil roman, întrucât în dreptul roman toate obligațiile părților izvorăsc dintr-o singură convenție de bună-credință, pe când la daco-romani fiecare efect în parte izvorăște dintr-o convenție distinctă. Așadar, la romani, avem o singură convenție și mai multe efecte, pe când la daco-romani avem atâtea obligații câte convenții sunt.

Deosebit de originală este figura juridică a unei vânzări realizată prin intermediul mancipațiunii și a unei convenții de bună-credință, ceea ce însemană că o singură operațiune juridică s-a realizat prin două acte juridice distincte. Această practică este nefirească, în primul rând, pentru că părțile au recurs la mancipațiune fără a respecta condițiile necesare mancipațiunii, deoarece mancipațiunea este un act de drept civil, fiind accesibilă doar cetățenilor romani, pe când la daco-romani mancipantul și accipiens sunt peregrini. În al doilea rând, mancipațiunea poartă doar asupra unor lucruri romane, pe când la daco-romani ea poartă asupra unui lucru neroman, după cum nu este respectată nici condiția cântăririi metalului preț și nu se pronunță nici formula solemnă specifică mancipațiunii. Pe de altă parte, această practică este b#%l!^+a?nefirească, întrucât o singură operațiune juridică nu se realizează prin intermediul a două acte diferite, ci prin unul singur. Această anomalie juridică a fost explicată în diferite moduri. Unii autori au afirmat că ne aflăm în fața unei substituiri de termeni, în sensul că părțile au realizat operațiunea juridică prin intermediul tradițiunii, instituție juridică accesibilă și peregrinilor, dar a fost folosit termenul de “mancipațiune”. Alți autori afirmă că această practică este datorată necunoașterii cerințelor dreptului roman de către autohtoni. S-a mai susținut și teoria conform căreia s-ar fi recurs la această formulă pentru mai multă siguranță.

În realitate, această practică nefirească marchează trecerea de la vânzarea generatoare de obligații la vânzarea translativă de proprietate, ce s-a practicat în dreptul feudal românesc. Faptul că aceste acte nu corespund în întregime nici cerințelor dreptului civil roman, nici celor ale dreptului ginților, nici celor ale dreptului geto-dac a fost explicat în diverse chipuri. Cei mai mulți autori au considerat că, de vreme ce aceste acte s-au încheiat în Dacia Traiană și nu corespund cerințelor dreptului roman sunt nule. O asemenea părere este fundamental greșită, întrucât pornește de la falsa premisă că în Dacia Traiană s-au aplicat doar dispozițiile dreptului civil roman, iar dispozițiile dreptului geto-dac au fost fie desființate, fie au căzut în desuetudine. În realitate, în provincia Dacia, ca și în celelalte provincii, asistăm la o împletire între valorile juridice romane cu cele locale, astfel încât, pe baza acestei împletiri s-a născut dreptul daco-roman, ale cărui dispoziții sunt originale, astfel încât instituțiile juridice daco-romane nu trebuie raportate la cerințele dreptului roman, ci trebuie raportate la cerințele dreptului daco-roman, care este diferit atât față de dreptul roman cât și față de dreptul local.

3.2 Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada secolul X-1918

3.2.1 Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada voievodatului b#%l!^+a? (secolul X-1541)

Procesul formării statului transilvan a durat câteva secole.

În secolul al X-lea, când a început infiltrarea ungurilor în Transilvania, românii erau deja organizați în voievodate. Documentele istorice menționează voievodatele lui Glad, Gelu și Menumorut, precum și rezistența acestora împotriva pătrunderii ungurilor în Transilvania.

În secolele XI și XII regii Ungarirei au procedat la colonizări intense în Transilvania. Cu toate acestea, populația românească a continuat să fie majoritară și să-și apere drepturile.

Până spre sfărșitul secolului al XII-lea, dominația maghiară se exercita numai asupra unei părți din nord-vestul Transilvaniei. Acest teritoriu se afla sub conducerea unui principe, care își avea sediul la curtea regala maghiară. Celelalte zone ale Transilvaniei erau conduse de către juzi și voievozi români. Constatând că nu își pot subordona Transilvania prin forță, ungurii au fost nevoiți să accepte unele forme de organizare tradiționale ale românilor și să colaboreze cu nobilimea autohtonă. Așa se face că statul feudal de sine stătător al Transilvaniei a îmbrăcat forma unui voievodat prin preluarea formelor de organizare românești și prin extinderea lor la scara întregii Transilvanii.

Primul conducător al Transilvaniei este desemnat în anul 1176 prin termenul de voievod Leustachius (Eustațiu).

După constituire, statul transilvănean a avut instituții politice și juridice proprii, distincte de cele ale Ungariei, aflându-se totuși într-o stare de vasalitate față de regele Ungariei.

In perioada voievodatului, decretele legle au reprezentat principala forma a dreptului scris. Pe plan central, puterea politică era deținută de către voievod, care b#%l!^+a?exercita atribuțiuni militare, administrative și judiciare. Până la jumătatea secolului al XV-lea, atribuțiile voievodului Transilvaniei au fost parțial îngrădite. Pe de o parte, prin încercarea regelui Ungariei de a se amesteca în treburile interne ale Transilvaniei, iar pe de altă parte datorită faptului că în Transilvania biserica catolică, care era sprijinită de papalitate, se bucura de o largă autonomie. De asemenea, de o largă autonomie se bucurau unitățile administrativ-teritoriale ale sașilor și secuilor, iar întinse ținuturi, precum Țara Amlașului, Țara Făgărașului, Ciceiul și Cetatea de Baltă erau feude românești, stăpânite de către domnii Țării Românești și ai Moldovei.

Raportul de forțe dintre regele Ungariei și voievodul Transilvaniei a evoluat constant în favoarea voievodului Transilvaniei, care manifesta veleități de independență într-un stat cu pretenții de suveranitate, numit Regnum Transilvaniae. De reținut că în limbajul medieval, termenul de “regnum” desemnează un stat de sine stătător.

La nivel central, voievodul era ajutat de către un vicevoievod, care era numit de către voievod.

Principalii dregători aflați pe lângă voievod erau judele voievodal, care exercita atribuții similare celor ale vornicului, și notarul voievodal, similar logofătului.

Cele mai importante prerogative în materie legislativă reveneau Congregației nobililor (congregatium generalis nobilium). Această adunare reprezentativă era convocată periodic de către voievodul Transilvaniei și adopta hotărâri în diverse domenii.

Faptul că Transilvania era un stat de sine stătător era ilustrat și de sistemul adoptării legilor. Astfel, legile aplicabile în Transilvania erau adoptate de către b#%l!^+a?Congregația nobililor, iar decretele regelui Ungariei nu puteau fi aplicate în Transilvania dacă nu erau în mod expres adoptate de către Congregația nobililor.

La lucrările Congregației nobililor au participat și nobilii români până în anul 1291, ocazie cu care aceștia sunt menționați pentru ultima dată în calitate de participanți la Congregația nobililor – universis nobilibus Saxonis, Siculis et Olachis (Adunarea sașilor, secuilor și valahilor din Transilvania).

Mai mult decât atât, în anul 1437 s-a format Unio trium nationum, adică alianța politică a celor trei națiuni minoritare din Transilvania, îndreptată împotriva românilor majoritari, care din acel moment au fost total excluși din viața politică.

În ceea ce privește organizarea bisericii, încă înainte de venirea ungurilor, în Transilvania biserica ortodoxă era organizată la nivelul întregului teritoriu. Cu toate acestea, datorită opresiunii maghiare, în epoca voievodatului ea nu s-a putut constitui într-un sistem ierarhic.

Armata din Transilvania era compusă din două corpuri distincte: armata voievodului, pe de o parte, și o armată locală organizată de către nobili, pe de altă parte.

În ce privește organizarea fiscală, în epoca voievodatului românii și ungurii plăteau un impozit numit lucrum camerae, inițial în natură, iar mai târziu în bani. (lucrum=beneficiu, câștig). Țăranii români și unguri plăteau un impozit numit terragium, care apoi a fost extins și asupra orășenilor. În condiții excepționale, erau plătit un impozit suplimentar, numit subsidia, care vine din latinescul “subsideo”, care înseamnă a fi de rezervă. În plus, românii care erau și păstori plăteau quinquagesima ovium (o oaie și un miel din 50).

Secuii erau scutiți de plata impozitelor, întrucât îndeplineau obligații militare. b#%l!^+a?Totuși, la încoronarea regelui, la prima sa căsătorie, precum și la nașterea primului său copil, erau obligați la darea boilor (un bou de fiecare familie).

Sașii aveau îndatorirea de a plăti o taxă anuală, la Sfântul Martin, de 500 de mărci de argint, prin contribuția tuturor gospodăriilor, numită și darea Sfântului Martin.

În ceea ce privește organizarea administrativ-teritorială, în epoca voievodatului Transilvania era împărțită în districte românești, comitate ungurești, scaune secuiești și scaune săsești. Districtele românești s-au bucurat până în secolul al XIV-lea de o totală autonomie. În Maramureș au existat opt districte autonome românești, care aveau un voievod propriu, precum și instanța lor de judecată. În același timp, Țara Făgărașului a fost organizată până la jumătatea secolului al XV-lea într-un district autonom cu instanță de judecată proprie. Numeroase districte românești au existat, de asemenea, și în Banat, Țara Hațegului, în ținutul Rodnei și în zona Hunedoarei.

În regiunile în care printre români au pătruns și ungurii, aceștia din urmă s-au organizat în comitate, unități administrativ-teritoriale conduse de către comiți, care erau ajutați de vicecomiți. Comiții erau numiți de către voievodul Transilvaniei. Fiecare comitat era împărțit în mai multe plăși, conduse de către pretori, aleși din rândurile micii nobilimi locale.

Scaunele secuiești, în zona de sud-est, unde s-au așezat secuii, s-au format succesiv. În secolul al XV-lea erau șapte asemenea scaune cu capitala la Odorhei, formând Obștea secuilor (Universitas Siculorum). Această obște era condusă de către un comite numit de regele Ungariei, dar voievodul Transilvaniei, în tendința lui de centralizare a puterii, și-a asumat și calitatea de comite al secuilor. Fiecare scaun era condus de către un căpitan de scaun, care exercita atribuții administrative, militare și b#%l!^+a?judecătorești. Acesta era ajutat în problemele juridice de către un jude scăunal. Începând din anul 1426, comitele secuilor era reprezentat în fiecare scaun de către un jude regal, cu atribuțiuni de control judiciar.

Scaunele săsești s-au constituit în prima jumătate a secolului al XIV-lea, în cadrul unei unități administrativ-teritoriale autonome, numită Universitas Saxonum, adică Obștea sașilor, cu capitala la Sibiu. În plus, mai existau încă două districte săsești care nu depindeau de acea obște, și anume districtul Banatului și districtul Bistriței. Obștea sașilor se afla sub conducerea unui comite. Fiecare scaun era condus de către un jude regal, ajutat de un vicejude, ambii aflați în dependență față de organele centrale. Pe de altă parte, locuitorii scaunelor săsești aveau dreptul să-și aleagă câte un jude scăunal, care să le reprezinte interesele.

Orașele din Transilvania se bucurau de o autonomie pronunțată. Conducerea orașului era exercitată de către un jude, împreună cu un Consiliu municipal format din doisprezece jurați. Atribuțiile acestora erau fixate prin acte speciale de privilegii.

Satele românești erau conduse de către cnezi, care exercitau atribuțiuni judiciare, strângeau impozitele și chemau oamenii la oaste.

3.2.2 Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului dependent de Turcia (1541-1683)

În perioada anilor 1541-1683, Transilvania a fost organizată ca principat, aflat în dependență față de imperiul Otoman. Această organizare a fost urmarea cuceririi Belgradului de către turci în anul 1521 și a victoriei acestora de la Mohacs în anul 1526, când statul ungar și-a încetat existența. În aceste condiții, Transilvania a devenit principat autonom aflat sub suzeranitatea Porții. b#%l!^+a?

Prin hotărârile Dietei din 1542 și 1545, Transilvania s-a transformat în principat sub conducerea unui principe vasal Turciei.

Pe plan central, în această perioadă, Transilvania era condusă de către un principe ales de Dietă și confirmat de sultan. Dar spre deosebire de domnii Țării Românești și ai Moldovei, principii Transilvaniei nu erau obligați să se deplaseze la Istanbul pentru a primi steagul de domnie. Steagul de domnie era trimis de către sultan prin intermediul unui reprezentant al său în Transilvania.

În perioada de referință, autoritatea principelui tinde să se consolideze deoarece principii Transilvaniei au promovat în mod constant un regim centralizator.

Pe de altă parte, magnații, baronii și grofii, cunoscuți și sub denumirea generică de “nemeși”, își promovau interesele lor și militau pentru un regim nobiliar. De altfel, Dietele din 1542 și din 1545 condiționau alegerea principelui de respectarea tuturor privilegiilor nobilimii. De aceea, se afirmă, pe drept cuvânt, că în această epocă regimul politic al Transilvaniei a oscilat între sistemul absolutist și cel nobiliar.

În calitate de șef al statului, principele exercita atribuțiuni militare, administrative și judecătorești, încheia tratate internaționale și dirija politica externă, declara starea de pace și de război. Principele Transilvaniei a participat în calitate de șef al unui stat suveran la Pacea Westfalică de la 1648.

Dieta Transilvaniei era un organism care își desfășura activitatea nivel central. La lucrările ei aveau acces numai vârfurile dominante ale celor trei națiuni privilegiate. Aceasta era formată din 200-250 persoane și desfășura o activitate legislativă permanentă. b#%l!^+a?

Nobilimea, în scopul controlării activității principelui, a creat Consiliul intim, care desfășura pe lângă principe o activitate cu caracter permanent. Acest consiliu, format din 10-12 membri, avea obligația de a-l sfătui pe principe, conform legilor, iar principele trebuia să țină seama de aceste sfaturi.

Organizarea armatei a rămas aceeași, în sensul că fiecare nobil trebuia să întrețină o armată proprie și să răspundă la chemarea principelui. Orașele, sașii și secuii aveau obligații militare specifice. Țăranii din regiunile de margine se bucurau de unele înlesniri, în schimbul obligației de a asigura paza hotarelor. În această epoca a crescut numărul mercenarilor, care erau dependenți de către principe.

În ceea ce privește biserica, odată cu trecerea Transilvaniei sub influența otomană, autoritatea bisericii catolice a fost mult diminuată. În perioada pe care o analizăm, în Transilvania erau patru religii recunoscute de către stat: catolică, reformată, calvină și luterană. Acestea erau numite religii recepte. Biserica ortodoxă a fosat considerată schismatică. Totuși, ea a profitat de slăbirea autorității papale și s-a organizat ierarhic. Au fost create mai multe episcopii: Vad, Geoagiu, Ineu și Silvaș și s-a format Mitropolia de la Alba Iulia pentru toți românii din Transilvania, dependentă la un moment dat de mitropolia Țării Românești. Mihai Viteazul, ca principe al Transilvaniei, a fondat Mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvașului, Făgărașului, Maramureșului și Țării Ungurești.

În perioada menționată, toate cele trei țări românești se aflau în dependență față de Turcia.

Între principii Transilvaniei și domnii din Țara Românească și din Moldova au existat relații de colaborare și sprijin reciproc, care uneori au îmbrăcat forma unei b#%l!^+a?adevărate confederații.

Unirea celor trei țări românești realizată de către Mihai Viteazul a fost o strălucită expresie a voinței tuturor românilor de a trăi în unitate și independență.

Faptele lui Mihai Viteazul, simbolizând conștiința originii comune a poporului, hotărârea sa nestrămutată de a trăi în unitate și libertate, au devenit lumina călăuzitoare a românilor în secolele de luptă care au urmat.

3.2.3 Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului dependent de Austria (1683-1848)

În perioada 1683-1848, Transilvania a fost organizată ca principat dependent de Austria. Aceasta a fost consecința înfrângerii Turciei din anul 1683 la asediul Vienei, împrejurări în care Transilvania a fost ocupată de către trupele habsburgice și declarată vasala Austriei. Dependența Transilvaniei față de Imperiul Habsburgic a fost consfințită prin Diploma leopoldină din 1691, care a rămas în vigoare până la 1848.

Prin Diploma leopoldină, împăratul Austriei își asuma obligația de a respecta legile și instituțiile Transilvaniei. Această diplomă a fost recunoscută pe plan internațional prin Tratatul de la Carlowitz (1699).

Transilvania a fost organizată în forma principatului până în anul 1765, când a fost declarată Mare principat, precizându-se că nu este supusă vreunui regat și că se va conduce după legile sale, având instituții proprii. Dependența Transilvaniei față de Austria a durat până în anul 1867, iar de la această dată și până în anul 1918 a fost încorporată Ungariei, care, la rândul său, făcea parte din Imperiul Austro-ungar.

Dieta convocată la Făgăraș în anul 1688 a acceptat dependența Transilvaniei față de Austria, cu condiția ca principele să fie ales potrivit vechilor reglementări. b#%l!^+a?

Prin Diploma leopoldină, principele Transilvaniei a fost recunoscut ca vasal al împăratului Leopold I. În ciuda acestor prevederi, în anul 1699 Mihai Apaffy al II-lea fost constrâns să renunțe la drepturile sale, iar Dieta l-a recunoscut ca principe al Transilvaniei pe împăratul Austriei. Pe această cale s-a realizat uniunea personală dintre Austria și Transilvania.

În anul 1722, Dieta a aprobat Pragmatica sancțiune, prin care au fost abrogate vechile reglementări cu privire la alegerea principelui. S-a stabilit că titlul de principe al Transilvaniei urma să fie dobândit conform regulilor care guvernau succesiunea la tronul Austriei.

În anul 1765, Transilvania a fost proclamată Mare Principat, astfel că împăratul Austriei a devenit și mare principe al Transilvaniei, promovând o politică de centralizare a puterii.

În calitate de principe și apoi de mare principe, împăratul exercita conducerea centrală, îi numea pe înalții funcționari, încheia tratate internaționale în numele Transilvaniei, numea ambasadorii Transilvaniei și exercita tutela asupra bisericii. Pentru exercitarea efectivă a acestor atribuții în cadrul Cancelariei aulice de la Viena s-a creat o Cameră aulică transilvană, care funcționa separat de aceea a Ungariei.

Pe de altă parte, în Transilvania exista și un guvern local, numit Guberniu, în fruntea căruia se afla guvernatorul ales de către Dietă și confirmat de către împărat. Din Guberniu mai făceau parte comandantul general al armatei, cancelarul, tezaurarul, președintele staturilor și un organ colectiv, numit Concilium duodecemvirale. Activitatea Guberniului era supravegheată de Cancelaria aulică de la Viena. b#%l!^+a?

Tot la nivel central funcționa Comisariatul provincial, care avea atribuțiuni fiscale, Revizoratul de cărți penbtru cenzură, Direcția de edile, Congresul medicinal și Tabla justițiară, ca instanță de apel.

În anul 1790, Dieta a legiferat din nou statutul autonom al Transilvaniei în care s-a precizat că, la urcarea pe tron, marele principe trebuie să recunoască expres printr-un rescript imperial drepturile Transilvaniei, așa cum au fost ele formulate prin Diploma leopoldină.

În perioada de referință, Dieta Transilvaniei a continuat să funcționeze, dar au fost perioade în care lucrările acesteia nu au mai fost convocate decenii de-a rândul de către principe, întrucât, pe de o parte, Dieta se opunea imixtiunii principelui în treburile Transilvaniei, iar, pe de altă parte, Dieta refuza în mod sistematic să promoveze acele diplome imperiale care veneau în sprijinul iobagilor și națiunii române.

Trebuie totuși menționate hotărârile Dietei din perioada 1790-1794, în care s-a subliniat că Transilvania este un stat de sine stătător, distinct de Ungaria, și că habsburgii nu au dreptul să ia nici o măsură prin care să vizeze unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Organizarea fiscală a păstrat unele elemente ale sistemului anterior, dar a introdus și unele elemente noi.

Cele mai semnificative reforme în domeniu au fost realizate de către Iosif al II-lea, care:

– a trecut bunurile bisericii în administrarea statului; b#%l!^+a?

– a încercat să îi supună pe nobili la plata impozitului;

– a făcut distincție între obligațiile față de nobili și obligațiile față de stat;

– a impus un impozit pe avere și unul pe persoană, diferit de la o categorie socială la alta.

În ceea ce privește organizarea armatei, în perioada pe care o analizăm, în Transilvania se aflau:

– trupe imperiale, aflate sub comanda unui general austriac;

– trupe locale, conduse de către un comandant general.

În această epocă au fost create regimentele de graniță, formate din români și secui. Armata românească de graniță era formată din două regimente, cu reședința la Orlat și la Năsăud. Teritoriile pe care se aflau aceste regimente constituiau districte militare de graniță, în care se aplica o legislație specială, nu numai pe plan militar, ci și pe plan civil, bucurându-se de o largă autonomie.

În ceea ce privește organizarea bisericii, habsburgii au folosit din plin propaganda religioasă pentru a-și consolida dominația în Transilvania.

La începutul acestei perioade s-a înfăptuit unirea unei părți a bisericii ortodoxe cu biserica catolică. Inițiativa a aparținut împăratului Leopold, întrucât prin reforma religioasă marea majoritate a catolicilor din Transilvania au devenit reformați. În același timp, în Austria predominau catolicii, încât împăratul Leopold își vedea slăbită poziția ideologică în Transilvania.

Românii din Transilvania, care constituiau majoritatea populației, vedeau în biserica ortodoxă, în tradițiile lor religioase, puternice arme de apărare a identității naționale. De aceea, profitând de situația deosebit de grea în care se aflau românii, b#%l!^+a?inclusiv preoții lor, împăratul le-a propus să treacă la catolicism sub forma indirectă a “unirii” bisericii ortodoxe cu Roma. În vederea atingerii acestui scop, s-a promis românilor că biserica unită va fi recunoscută de către stat și că preoții uniți se vor bucura de avantajele catolicilor. Față de aceste promisiuni, o parte din clericii români, în frunte cu episcopii Teofil și Atanasie Anghel, au hotărât, după mai multe întruniri, în octombrie 1698, unirea cu Roma.

Ca urmare, împăratul Leopold a emis, în anul 1701, o diplomă prin care li se recunoștea românilor uniți cu catolicii toate avantajele promise. Dar această diplomă imperială a fost respinsă de către Dieta Transilvaniei, încât situația uniților nu s-a schimbat cu nimic.

În ciuda atitudinii potrivnice a Dietei, de dispreț, manifestată față de români, fruntașii bisericii unite, între care se remarcă figura de mare patriot a lui Ioan Inochentie Micu Klein, au luptat fără preget pentru recunoașterea drepturilor promise și, în primul rând, pentru recunoașterea oficială a națiunii române.

Este important de subliniat faptul că unirea bisericii ortodoxe cu Roma nu a fost aceptată de marea majoritate a preoților și credincioșilor români, motiv pentru care au fost supuși unei prigoane sistematice. Așa se explică faptul că până la 1761 ortodocșii nu au avut un episcop. Abia în acest an s-a admis alegerea unui episcop, dar nu român, ci sârb – Sava Brancovici. Abia în anul 1809 a fost ales ca episcop al bisericii ortodoxe din Transilvania românul Vasile Moga.

3.2.4 Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada 1848-1867

După revoluția de la 1848, Austria a introdus în Transilvania un regim politic neoabsolutist, care s-a dovedit a fi neviabil, în condițiile accentuării frământărilor interne generate de asuprirea socială și națională. Pentru reorganizarea imperiului, într-o formă care să îi asigure supraviețuirea, împăratul a convocat la Viena, la b#%l!^+a?începutul anului 1860, Senatul imperial, în componența căruia intrau reprezentanți ai tuturor naționalităților, inclusiv ai românilor. Pe baza propunerilor făcute de aceștia, împăratul Austriei a dat la 20 octombrie 1860 Diploma imperială pentru reglementarea raporturilor de drept public în Monarhie.

Acest act constituțional recunoștea tuturor națiunilor din imperiu dreptul de a-și păstra individualitatea istorică și politică, printr-o organizare administrativă proprie, prin păstrarea legilor și a așezămintelor proprii.

Prin forma de organizare care s-a realizat, ca și prin semnificația legilor adoptate, perioada cuprinsă între anii 1861 și 1867 a fost numită perioada liberalismului. În această perioadă, prima Dietă cu majoritate românească – Dieta de la Sibiu – a fost primul for politic în care s-au adoptat legi de egală îndreptățire, pătrunse de spirit democratic, în netă opoziție cu hotărârile discriminatorii ale dietelor anterioare, dominate de națiunile privilegiate.

Înfăptuirea organizării de stat a Transilvaniei pe noile baze constituționale și, în special alegerile pentru Dietă, au prilejuit o serie de dispute și confruntări, în cadrul cărora s-au conturat două poziții diametral opuse:

– reprezentanții națiunii române promovau principii democratice, întemeiate pe egalitatea naționalităților și pe reprezenmtarea proporțională;

– în timp ce reprezentanții ungurilor se cramponau de regimul discriminatoriu impus de nobilime, regim ale cărui caractere sunt exprimate în două acte simbolice: Unio trium nationum din 1437 și hotărârea de unire a Transilvaniei cu Ungaria din 1848.

La începutul anului 1861 s-a întrunit Conferința națională a românilor de la Sibiu, unde s-au cerut: b#%l!^+a?

– anularea tuturor legilor care prejudiciau națiunea română;

– egalitatea politică a națiunii române cu celelalte națiuni;

– recunoașterea limbii române ca limbă oficială;

– Dietă democratică;

– congres național.

Totodată, s-a hotărât de a nu permite nobilimii maghiare să înfăptuiască o restaurație a situației de la 1848, când aceasta a cerut unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Ca urmare a eforturilor depuse de către reprezentanții românilor, s-a elaborat un nou regulament electoral, care a stabilit în mai mare măsură principiul reprezentării proporționale, ceea ce a dus la schimbarea structurii sociale și naționale a organului legiuitor.

Dieta Transilvaniei, aleasă în iunie-iulie 1863 pe baza noului regulament electoral, și-a deschis lucrările la Sibiu, la 15 iulie 1863, fiind prima Dietă cu majoritate românească, fapt ce a constituit în epocă un mare eveniment politic.

Dintre hotărârile menționate de acest for legislativ menționăm:

– recunoașterea autonomiei Principatului Transilvaniei;

– dreptul Dietei de a legifera;

– nulitatea legii din 1848 prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu Ungaria;

– egalitatea limbilor română, maghiară și germană în viața publică (Legea din 29 septembrie 1863);

– anularea Diplomei leopoldine; b#%l!^+a?

– adoptarea unei noi diplome care să garanteze autonomia Transilvaniei.

3.3 Transilvania în perioada dualismului austro-ungar

Regimul dualist a constituit formula politică prin care cercurile conducătoare din Austria și Ungaria și-au promovat interesele prin asuprirea națională a popoarelor cuprinse în hotarele imperiului.

Instaurarea regimului dualist a însemnat pentru Transilvania începutul unei perioade de cumplită oprimare, căci prin integrarea sa forțată în cadrul statului ungar, și-a pierdut identitatea politică proprie, de care se bucura, iar națiunii române majoritare i s-au negat toate drepturile.

Instaurarea dualismului și încorporarea Transilvaniei de către Ungaria au fost pregătite printr-o serie de acte care s-au succedat între 1865 și 1867.

Astfel, în septembrie 1865 Dieta de la Sibiu a fost desființată, iar în luna noiembrie a aceluiași an a fost convocată o nouă Dietă la Cluj, aleasă pe baza unei legi feudale din anul 1771, profund defavorabilă românilor. Constituită în aceste condiții, noua Dietă, având o majoritate maghiară, a votat, în decembrie 1866, anexarea Transilvaniei la Ungaria, în ciuda protestelor vehemente ale românilor.

Prin Legea din 5 decembrie 1868 Dieta maghiară a hotărât anularea tuturor instituțiilor autonome ale Transilvaniei și încorporarea sa la Ungaria.

Dualismul austro-ungar a fost oficial creat prin acordul între Austria și Ungaria din februarie 1867 și în urma încoronării lui Franz Iosef I al Austriei ca rege al Ungariei în iunie 1867. Această uniune personală era completată cu elemente de uniune reală, constând în existența unor ministere comune: Ministerul de Externe, Ministerul de Război și Ministerul de Finanțe. În același timp, două delegații, desemnate de către Dieta maghiară și de Parlamentul din Viena, se întruneau în cele două capitale, în mod alternativ, pentru a examina diferitele aspecte ale activității celor două corpuri legiuitoare.

Odată cu încorporarea în cadrul regatului ungar, Transilvania nu mai avea organe proprii de conducere, deoarece Dieta și guvernul au fost desființate. Transilvania avea numai dreptul de a-și trimite reprezentanții în Parlamentul de la Pesta. Transilvania a fost încorporată Ungariei până la 1 decembrie 1918, când Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia a hotărât “Unirea românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

3.4 Dreptul în Transilvania în perioada secolul X-1918

3.4.1 Dreptul în Transilvania în perioada voievodatului

Apariția și evoluția dreptului în Transilvania prezintă un anumit specific. Acest specific s-a datorat, pe de o parte, interesului regelui Ungariei de a impune decretele sale și în Transilvania, iar, pe de altă parte, opoziției factorilor locali față de aplicarea decretelor regale în Transilvania, care se bucura de o largă autonomie.

În aceste condiții specifice, în Transilvania au luat naștere două rânduieli juridice distincte. Pe de o parte s-a format un drept scris, impus de către cele trei națiuni privilegiate, iar, pe de altă parte, populația românească majoritară avea un sistem de drept propriu, cuprins în Legea țării. Așa se explică faptul că în Transilvania s-au aplicat puține decrete regale, iar acestea au ocupat un loc secundar în sistemul de drept al Transilvaniei.

Menționăm în acest sens: b#%l!^+a?

– Decretul regelui Andrei al II-lea din anul 1222 cu privire la privilegiile nobilimii;

– Decretul lui Carol Robert referitor la organizarea financiară;

– Decretul lui Ludovic I din anul 1351 privind organizarea armatei și obligațiile iobagilor.

Unii regi ai Ungariei au inițiat și codificări ale dreptului scris și nescris:

– în anul 1486, din ordinul lui Matei Corvin, s-a elaborat o primă codificare sub denumirea de Decretum maius;

– în anul 1517, din ordinul regelui Vladislaw al III-lea, a fost întocmită o colecție de drept, intitulată Codul Verböczi. Acest cod a fost promulgat oficial abia în anul 1691 prin Diploma leopoldină. În acest cod sunt cuprinse dispoziții cu privire la privilegiile nobililor, obligațiile iobagilor, procedura de judecată, statutul orașelor libere și dreptul aplicat în provinciile dependente de Ungaria. În acest cod se precizează că Transilvania are un sistem juridic propriu. Întrucât acest cod a fost împărțit în trei părți, a fost numit și Decretum tripartitum.

Nobilimea celor trei națiuni privilegiate – ungurii, sașii și secuii – au încercat să impună în Transilvania un sistem de drept discriminatoriu, întemeiat pe Unio trium nationum, în virtutea căruia românii erau excluși de la viața politică și erau declarați “dușmanul răzvrătitor din țară”.

Românii din Transilvania și-au apărat și promovat vechiurile obiceiuri și tradiții juridice. Între revendicările formulate de românii din Transilvania a fost și cea referitoare la recunoașterea și codificarea vechilor obiceiuri juridice românești. Această revendicare a fost satisfăcută în anul 1508, când au fost redactate Statutele b#%l!^+a?Țării Făgărașului în limba latină. Ele cuprindeau obiceiurile juridice românești într-o formă fidelă, dar concentrată, considerându-se că sunt cunoscute foarte bine de populația românească, din generație în generație.

De altfel, în cuprinsul Statutelor Țării Făgărașului se arată în mod expres că ele au fost elaborate la propunerea românilor și că normele cuprinse în această codificare sunt vechi obiceiuri românești.

Statutele Țării Făgărașului cuprind norme de drept civil, de drept penal și de procedură. Terminologia și conținutul acestora sunt similare cu cele din Țara Românească și din Moldova, ceea ce ilustrează unitatea de conținut a obiceiului juridic românesc aplicat de toți românii din toate cele trei țări, în ciuda vicisitudinilor istorice.

Numeroase dispoziții reglementează relațiile de familie: căsătoria, divorțul, regimul bunurilor dotale.

La încheierea căsătoriei era necesar consimțământul părinților. Zestrea viitoarei soții trebuia să fie constituită de către părinți, iar în lipsa acestora de către frați. b#%l!^+a?Căsătoria puteau fi desfăcută prin divorț și prin repudiere. Dacă desfacerea căsătoriei se făcea din vina soției, bunurile dotale rămâneau în stăpânirea soțului.

De asemenea, se consacră sistemul răspunderii colective în materie penală.

Reglementările sunt identice cu cele din Țara Românească și în domeniul succesoral, precum și în domeniul penal.

3.4.2 Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de Imperiul Otoman (1541-1683)

Legile adoptate de Dieta Transilvaniei în secolele XVI și XVII cu privire la organizarea de stat, procedura de judecată, organizarea bisericii, dreptul civil și dreptul penal au fost sistematizate în secolul al XVII-lea în colecții, denumite Approbatae constitutiones – cuprindea legile adoptate între 1541 și 1653 – și Compilatae constitutiones – cuprindea legile adoptate între 1653 și 1669. Ambele colecții au fost reunite într-o lucrare denumită Approbatae et compilatae constitutiones.

Mihai Viteazul, după înfăptuirea unirii celor trei țări române, a adoptat unele măsuri legislative la cererea țăranilor români, prin care a consacrat anumite dispoziții ale obiceiului românesc. Astfel, la propunerea lui Mihai Viteazul, Dieta din iulie 1600, a recunoscut drepturile românilor de a-și paște vitele în hotarele satelor săsești și ungurești, potrivit vechilor obiceiuri. De asemenea, preoții români au fost scutiți de obligațiile în muncă.

Normele de drept ale orașelor săsești au fost codificate în Statutele municipale săsești, care au fost adoptate în adunările sașilor din anii 1570 și 1580 și aprobate de principele Transilvaniei în anul 1583. Aceste statute cuprind norme de drept civil, penal și procesual.

Alte culegeri de drept au fost Statutele Odorheiului și Statutele Zarandului, ca urmare a autonomiei locale de care se bucurau aceste unități administrative. b#%l!^+a?

3.4.3 Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de Austria (1683-1848)

După anul 1683, dezvoltarea economică și socială în Transilvania au impus reglementări juridice noi. Dar, în același timp, au continuat să se aplice și vechile reglementări. Așa se face că dreptul în Transilvania după anul 1683 este extrem de eterogen și lipsit de unitate.

De aceea, se constată și după anul 1683 existența a două rânduieli juridice:

– obiceiul juridic, creat și aplicat de populația majoritară românească;

– un drept suprapus, creat prin hotărâri ale Curții de la Viena și a Dietei Transilvaniei.

Ca urmare a legilor privind organizarea judecătorească și desfășurarea proceselor, impuse de monarhia habsburgică și de Dieta Transilvaniei, obiceiul juridic românesc nu s-a mai putut aplica în practica tuturor instanțelor, ci numai în aceea a instanțelor inferioare. În acest fel, aplicarea oficială a obiceiului juridic românesc s-a limitat la procesele de mai mică importanță, judecate potrivit procedurii orale.

Aplicat sistematic în comunitățile sătești, obiceiul juridic românesc nu și-a pierdut importanța de odinioară, fiind în același timp și un factor de păstrare a valorilor tradiționale și a modului de viață românesc.

În districtele militare de graniță s-a aplicat o legislație specială, atât în domeniul militar, cât și în domeniul civil, precum și obiceiul juridic local.

Pentru grănicerii români, deosebit de importantă este Patenta din 1764, completată cu un regulament de organizare a regimentelor românești. Aceste acte constituiau fundamentul libertății personale și a autonomiei de organizare socială a b#%l!^+a?unei însemnate părți a românilor din Transilvania.

O altă categorie de norme juridice este formată din dispozițiile pe care monarhia habsburgică le-a dat cu privire la organizarea de stat a Transilvaniei sau la raporturile dintre nobili și țărani. Aceste dispoziții sunt cuprinse în diplome, patente, rescripte și ordonanțe.

Actele normative emise de către Dieta Transilvaniei erau supuse confirmării împăratului.

În anul 1847, sub presiunea maselor țărănești și la cererea Curții imperiale, Dieta a fost convocată să se pronunțe asupra unui proiect de împroprietărire a țăranilor. Dar hotărârea adoptată de Dietă prevedea, contrar așteptărilor țăranilor, că întregul pământ aparținera nobililor, iar dreptul de folosință al țăranilor asupra oricărui teren urma a fi dobândit numai pe baza contractului încheiat cu nobilii.

Nobilimea, ale cărei privilegii au fost recunoscute prin Diploma leopoldină, a căutat să-și apere și să-și consolideze pozițiile, în ciuda încercărilor împăratului Iosif al II-lea de a le diminua. Între actele care fixau statutul juridic al nobililor sunt de menționat diplomele date de Maria Tereza în anii 1746, 1747 și 1767 prin care se recunoștea nobililor români uniți dreptul de a ocupa funcții publice.

Dezvoltarea economică și a comerțului a dus la consolidarea pozițiilor burgheziei în ciuda ostilităților și disprețului nobililor.

Categoria socială a țăranilor liberi a devenit mai numeroasă și mai puternică, odată cu organizarea regimentelor de graniță. Grănicerii aveau dreptul de a poseda pământ și alte bunuri imobile în districtele de graniță, aveau acces la folosința pădurilor și pășunilor și primeau o anumită remunerație.

În acest fel, a sporit numărul țăranilor liberi români și s-a creat cadrul necesar b#%l!^+a?afirmării lor în armată, în administrație și în învățământ.

Situația țăranilor iobagi a fost unul dintre motivele de tensiune dintre habsburgi și nobilimea din Transilvania. Pentru atenuarea conflictelor sociale, habsburgii au preconizat anumite reforme și concesii față de țărani iobagi. Astfel, Maria Tereza, printr-o patentă din anul 1769, a reglementat în amănunt drepturile și obligațiile iobagilor față de nobili. Iosif al II-lea, prin patentele din anii 1783, 1785 și 1790 a desființat dependența personală a țăranilor.

Prin aceste patente, țăranii, care până atunci s-au aflat în stare de iobăgie, au dobândit:

– dreptul de proprietate;

– dreptul de a se muta de pe un domeniu pe altul;

– libertatea de a se căsători;

– dreptul de a învăța;

– dreptul de a exercita arte și meserii.

Totodată, nobilii nu mai aveau dreptul de a-i muta cu forța pe țărani de pe o moșie pe alta sau de a le pretinde plăți suplimentare.

În relațiile de familie remarcăm reforma lui Iosif al II-lea, care a permis căsătoria țăranilor chiar fără consimțământul nobilului pe a cărui moșie se aflau. Căsătoria pe teritoriul regimentelor de graniță era condiționată de obținerea unei autorizații.

Tot pe teritoriul regimentelor grănicerești a fost introdus sistemul comunității domestice care consta din crearea de familii mari, cuprinzătoare, formate din părinți, copii, gineri, nurori, nepoți, care se aflau sub autoritatea unui pater familias. b#%l!^+a?

Regulile privitoare la rudenie erau comune cu cele din Țara Românească și din Moldova, ca o expresie a unității dreptului în cele trei țări române.

Regimul bunurilor era reglementat prin vechile izvoare. Reformele în privința raporturilor dintre nobili și țărani nu au modificat sistemul de stăpânire a bunurilor imobiliare.

Reguli speciale reglementau regimul bunurilor aflate în stăpânirea țăranilor din regimentele grănicerești:

– pământul putea fi posedat și folosit cu condiția îndeplinirii obligațiilor militare;

– grănicerii aveau numai posesia asupra lotului de pământ, proprietatea aparținând monarhului;

– pământul putea fi transmis moștenitorilor numai pe linie masculină și numai cu condiția preluării obligațiilor militare.

De remarcat este faptul că în Transilvania a existat o evidență funciară urbană încă din secolul al XV-lea și o evidență funciară rurală din secolul al XVII-lea.

Din secolul al XVIII-lea au fost introduse cărțile funciare grănicerești, care cuprindeau elemente de identificare a terenului, și anume:

– numărul curent;

– numele posesorului terenului;

– felul terenului și mărimea sa;

– terenurile învecinate și stăpânii acestora. b#%l!^+a?

În materia obligațiilor, dezvoltarea relațiilor capitaliste au produs o serie de modificări. Astfel, în timpul Mariei Tereza, s-a introdus în Transilvania legislația comercială, precum și cea privind falimentul și bancruta frauduloasă (faliment însoțit de nereguli financiare făcute în dauna creditorului).

De asemenea, în fizionomia contractelor, îndeosebi a celui de vânzare, de arendare, de închiriere și de împrumut, au intervenit importante modificări

Adoptarea Codului civil austriac din 1811 a exercitat o puternică influență asupra dreptului obligațional, cu toate că acel cod s-a aplicat efectiv în Transilvania numai după 1848.

Dispoziții specifice reglementau relațiile din districtele grănicerești.

Astfel:

– bunurile mobile nu puteau fi vândute în afara districtului, fără aprobarea organelor militare superioare;

– vânzarea pământului (a sesiilor) era interzisă;

– zălogirea pământului era permisă numai față de un alt grănicer și numai cu aprobarea comandantului;

– s-a interzis ofițerilor să ia în arendă pământuri aparținând grănicerilor;

– grănicerii săraci puteau primi împrumuturi pe termen scurt cu o dobândă de 6 %;

– grănicerii loviți de calamități puteau primi împrumuturi fără dobândă;

– la încheierea contractelor de către grăniceri, ca de exemplu cele de împrumut și de locațiune, autoritățile militare exercitau un drept de supraveghere în scopul prevenirii abuzurilor. b#%l!^+a?

În materie succesorală se remarcă patenta lui Iosif al II-lea din anul 1785, prin care iobagii au dobândit dreptul de a dispune de bunurile lor prin testament.

Reglementări speciale existau și în privința succesiunii în districtele de graniță.

Astfel:

– grănicerii puteau dispune prin testament numai de bunuri imobile;

– pământul revenea primului născut bărbat;

– în lipsa descendenților, pământul revenea rudei celei mai apropiate de sex masculin, cu condiția ca aceasta să figureze în sânul familiei;

– femeile puteau veni la moștenirea pământului numai în lipsa unui moștenitor de sex masculin.

În domeniul dreptului penal, în Transilvania, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, au apărut mai multe legi și coduri penale.

Dintre acestea, menționăm:

– Decretul Mariei Tereza din anul 1776;

– Codul penal al lui Iosif al II-lea (Iosefina);

– Codul penal austriac din anul 1803.

Sunt incriminate noi fapte, precum bancruta frauduloasă sau dezertarea militarilor.

În materia pedepselor, se constată nuanțarea acestora sub aspectul încadrării.

3.4.4 Dreptul Transilvaniei în perioada 1848-1918 b#%l!^+a?

Legile adoptate după 1867 și aprobate în Transilvania au urmărit maghiarizarea forțată și deznaționalizarea românilor în vederea omogenității Ungariei mari.

Astfel, Legea din 1868 care consacra încorporarea Transilvaniei la Ungaria și legea, din același an, cu privire la statutul naționalităților, au creat cadrul juridic de înnăbușire a oricăror încercări ale românilor de a se manifesta ca o entitate națională de sine stătătoare.

Legea cu privire la statutul naționalităților din 1868 prevedea că în Ungaria există o singură națiune, cea maghiară, care era declarată unică și indivizibilă. Era socotită în afara vieții politice orice persoană sau grupare etnică ce nu recunoștea că aparține națiunii maghiare. Pe această cale s-a urmărit desnaționalizarea tuturor popoarelor subjugate. Toate acțiunile prin care se cereau drepturi pentru naționalități erau calificate atentat împotriva statului.

Printr-o serie de legi cu privire la oraganizarea învățământului din perioada 1868-1893 limba maghiară a fost introdusă în toate școlile, iar programul de învățământ era stabilit de către Ministerul Instrucțiunii.

Aceste măsuri au fost însoțite de interzicerea sau supravegherea polițienească a întrunirilor românești, de interzicerea importului de cărți sau reviste din România, de cenzurarea tuturor manualelor.

Legea presei din 1872 a introdus procedura potrivit căreia câte un exemplar din fiecare publicație trebuia depus la tribunal și la procuratură, precum și la Ministerul de Interne.

Importul sau vânzarea unor publicații prin care se aprecia că statul maghiar a fost lezat erau pedepsite cu amendă și privațiuni de libertate b#%l!^+a?

3.4.5 Lupta românilor din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar

Lupta românilor față de încorporarea la Ungaria a Transilvaniei și față de regimul discriminatoriu la care au fost supuși a îmbrăcat forme variate și s-a bucurat de puternice ecouri de simpatie și solidaritate atât în România, cât și pe plan internațional. Astfel, la numai câteva zile după ce Dieta de la Cluj a hotărât încorporarea Transilvaniei la Ungaria (31 decembrie 1866), G. Barițiu și I. Rațiu au întocmit un memoriu semnat de 1493 intelectuali și de reprezentanți ai altor categorii sociale, care a fost înaintat împăratului pentru a se respinge încorporarea Transilvaniei. Memoriul a fost larg răspândit în Transilvania și la Viena, astfel încât s-a declanșat prigoana împotriva semnatarilor lui.

La 3 mai 1868, cu prilejul aniversării a 20 de ani de la revoluția de la 1848, a fost organizată o mare adunare populară de protest la Blaj. Miile de reprezentanți ai românilor, având mandate din partea adunărilor provinciale, au adoptat Pronunciamentul de la Blaj, care era un protest colectiv prin care se afirmau drepturile românilor și se cerea respectarea acestora.

În anul 1881 s-a întrunit Conferința Națională a românilor din Banat și Transilvania la Sibiu, pentru unificarea partidelor politice și a liniei tactice. Cu acea ocazie s-a constituit Partidul Național al Românilor din Transilvania, Banat și Ungaria.

Programul acestui partid prevedea:

– autonomia Transilvaniei;

– introducerea limbii române în administrație și justiție; b#%l!^+a?

– alegerea funcționarilor publici din rândul românilor;

– lupta împotriva oprimării naționale;

– modificarea Legii naționalităților;

– democratizarea sistemului electoral.

Totodată, Conferința i-a încredințat președintelui partidului, Vicențiu Babeș, mandatul de a întocmi un memoriu destinat împăratului și opiniei publice internaționale în care să se prezinte prigoana desfășurată de către Ungaria împotriva românilor din Transilvania în scopul desnaționalizării lor. Memoriul, publicat în anul 1882 în limbile română, maghiară, germană și franceză, a fost reprodus de către aproape întreaga presă românească și de către numeroase ziare străine, reprezentând un adevărat act de acuzare al poporului român împotriva asupririi sale.

La conferința națională a partidului din 1887 s-a hotărât elaborarea unui Memorandum. Redactat de către Iuliu Coroianu și definitivat în anul 1892, memorandumul a fost semnat de către președintele partidului, Ion Rațiu, ca și de către fruntașii politici: G. Pop de Băsești, E. Brote, V. Lucaciu, S. Albini și I. Coroianu.

Memorandumul a fost redactat în limbile română, maghiară, germană, italiană și franceză și popularizat în Transilvania, în România, precum și în întreaga Europă.

Protestul și revendicările românilor au fost întemeiate pe dreptul istoric, pe ponderea numerică, pe argumente de ordin etnic și geografic, pe contribuția adusă de populația românească majoritară la viața economică și socială a Transilvaniei. Totodată, au fost supuse unui amplu rechizitoriu dispozițiile discriminatorii vizând desființarea națiunii române, din legea electorală, legea naționalităților, legile școlare, legile agrare și legea presei. b#%l!^+a?

Răspunsul Guvernului Ungariei a fost prigoana organizată împotriva fruntașilor politici români, care a îmbrăcat forma unor acțiuni penale, sub motivul că aceștia au atentat împotriva statului maghiar.

Procesul memorandiștilor, desfășurat la Cluj în mai 1894, a dat românilor prilejul să își afirme unitatea și încrederea în cauza națională.

Lupta românilor din Transilvania, susținută de către toate categoriile sociale, având ca principal țel afirmarea ființei și unității naționale, a dus în final la realizarea Unirii Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918.

Bibliografie

EMIL CERNEA, EMIL MOLCUȚ, “Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Press Mihaela, București, 2001;

C. HAMANGIU, “Codul general al României”, 38 vol., București, 1907-1940;

ST. PASCU, VL. HANGA, “Crestomație pentru studiul istoriei statului și dreptului românesc”, 3 vol., București, 1955-1963; b#%l!^+a?

COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, “Istoria dreptului românesc”, 3 vol., Editura Academiei R. S. R., București, 1980-1984;

A. RĂDULESCU, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1970;

A. RĂDULESCU, “Viața juridică și administrativă a satelor”, București, 1927;

A. RĂDULESCU, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;

I. PERETZ, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;

G. FOTINO, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1940;

I. BALTARIU, “Tripticele din Transilvania”, Aiud, 1930;

D. FIROIU, “Istoria statului și dreptului românesc”, București, 1976;

LIVIU P. MARCU, “Istoria dreptului românesc”, București, 1997;

DANCIU E.T, “Istoria dreptului românesc”,

GH. CRONȚ, “Pravila de la Govora din 1640”, București, 1961;

*** – “Cartea românească de învățătură”, București, 1961;

*** – “Îndreptarea legii”, București, 1962;

*** – “Pravilniceasca condică”, București, 1957;

*** – “Codul Calimah”, București, 1958;

I. MURARU, “Constituțiile române”, București, 1980;

N. BĂLCESCU, “Opere”, vol. I, București, 1953; b#%l!^+a?

C. DAICOVICIU și COLECTIV, “Din istoria Transilvaniei”, București, 1963;

C. GIURESCU, “Contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, București, 1962;

N. IORGA, “Les origines et l’originalité du droit roumain”, 1935; b#%l!^+a?

N. IORGA, “Istoria poporului românesc”, 1985;

ST. PASCU, “Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;

GH. PLATON, “Istoria modernă a României”, București, 1985;

I. SCURTU, “Viața politică din România 1918-1944”, București, 1982;

I. SCURTU, “Viața cotidiană a Românilor în perioada interbelică”, Editura RAO, București, 2001;

ALEXANDRU MADGEARU, “Românii în opera notarului anonim”, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001;

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Pe treptele slujirii creștine”, București, 2001; b#%l!^+a?

GH. ZBUCHEA, “O istorie a românilor din peninsula balcanică. Secolul XVIII-XX”, București, 1999;

I. VARTA, “Revoluția de la 1848 în Țările Române. Documente inedite din arhivele rusești”, Editura ARC, Chișinău, 1998;

COLECTIV, coordonat de F. TUCĂ, “2000 de ani de stabilitate, creștinism b#%l!^+a?și cultură în spațiul românesc. Repere cronologice sau picături din istoria neamului”, București, 2000;

MARIAN STROIA, “Românii, marile puteri și sud-estul Europei” (1800-1830), București, 2002;

COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, “Istoria României în texte”, București, 2001. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

=== Віblіοgrɑfіе ===

Bibliografie

EMIL CERNEA, EMIL MOLCUȚ, “Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Press Mihaela, București, 2001;

C. HAMANGIU, “Codul general al României”, 38 vol., București, 1907-1940;

ST. PASCU, VL. HANGA, “Crestomație pentru studiul istoriei statului și dreptului românesc”, 3 vol., București, 1955-1963; b#%l!^+a?

COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, “Istoria dreptului românesc”, 3 vol., Editura Academiei R. S. R., București, 1980-1984;

A. RĂDULESCU, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1970;

A. RĂDULESCU, “Viața juridică și administrativă a satelor”, București, 1927;

A. RĂDULESCU, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;

I. PERETZ, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;

G. FOTINO, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1940;

I. BALTARIU, “Tripticele din Transilvania”, Aiud, 1930;

D. FIROIU, “Istoria statului și dreptului românesc”, București, 1976;

LIVIU P. MARCU, “Istoria dreptului românesc”, București, 1997;

DANCIU E.T, “Istoria dreptului românesc”,

GH. CRONȚ, “Pravila de la Govora din 1640”, București, 1961;

*** – “Cartea românească de învățătură”, București, 1961;

*** – “Îndreptarea legii”, București, 1962;

*** – “Pravilniceasca condică”, București, 1957;

*** – “Codul Calimah”, București, 1958;

I. MURARU, “Constituțiile române”, București, 1980;

N. BĂLCESCU, “Opere”, vol. I, București, 1953; b#%l!^+a?

C. DAICOVICIU și COLECTIV, “Din istoria Transilvaniei”, București, 1963;

C. GIURESCU, “Contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, București, 1962;

N. IORGA, “Les origines et l’originalité du droit roumain”, 1935; b#%l!^+a?

N. IORGA, “Istoria poporului românesc”, 1985;

ST. PASCU, “Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;

GH. PLATON, “Istoria modernă a României”, București, 1985;

I. SCURTU, “Viața politică din România 1918-1944”, București, 1982;

I. SCURTU, “Viața cotidiană a Românilor în perioada interbelică”, Editura RAO, București, 2001;

ALEXANDRU MADGEARU, “Românii în opera notarului anonim”, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001;

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Pe treptele slujirii creștine”, București, 2001; b#%l!^+a?

GH. ZBUCHEA, “O istorie a românilor din peninsula balcanică. Secolul XVIII-XX”, București, 1999;

I. VARTA, “Revoluția de la 1848 în Țările Române. Documente inedite din arhivele rusești”, Editura ARC, Chișinău, 1998;

COLECTIV, coordonat de F. TUCĂ, “2000 de ani de stabilitate, creștinism b#%l!^+a?și cultură în spațiul românesc. Repere cronologice sau picături din istoria neamului”, București, 2000;

MARIAN STROIA, “Românii, marile puteri și sud-estul Europei” (1800-1830), București, 2002;

COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, “Istoria României în texte”, București, 2001. b#%l!^+a? b#%l!^+a?