Aparitia Conflictelor Teritoriale In Spatiul Ex Socialist
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR
ADNOTARE
INTRODUCERE
I. ASPECTE ISTORIOGRAFICE ȘI CONCEPTUALE A NOȚIUNII DE CONFLICT INTER-ETNIC.
1.1 Istoriografia conflictelor inter-etnice din spațiul post socialist
1.2 Abordări teoretico-conceptuale ale noțiunii de conflict inter-etnic
1.3 Concluzii la Compartimentul 1
II. DEZMEMBRAREA URSS-ului ȘI A FOSTEI REPUBLICI FEDERATIVE A IUGOSLAVIEI. APARIȚIA CONFLICTELOR TERITORIALE ÎN SPAȚIUL EX-SOCIALIST.
2.1. Conflictele teritoriale apărute în urma destrămării URSS și a fostei Republici Federative a Iugoslaviei.
2.2 Disputele lingvistice și statutul special al grupărilor etnice.
2.3 Concluzii la Compartimentul 2
III. VECTORUL EUROPEAN DE DEZVOLTARE ȘI INFLUENȚA LUI ASUPRA CONFLICTELOR ÎNGHEȚATE, PERSPECTIVE DE SOLUȚIONARE A ACESTORA.
3.1 Conflictul etno-politic din Caucazul de Sud și conflictul “înghețat” din Transnistria.
3.2 Conflictul din Ucraina și impactul acestuia asupra Republicii Moldova.
3.3 Concluzii la Compartimentul 3
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
LISTA ABREVIERILOR
ASSR – Republica Sovietică Socialistă Abhazia
CSI – Comunitatea Statelor Independente
CUC – Comisia Unificată de Control
CUM – Comisia Unificată de Monitorizare
EUBAM – Misiunea Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în Republica și Ucraina
IPAP – Plan Individual de Asistență și Parteneriat
KGB – Комитет государственной безопасности
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
ONG – Organizație non-guvernamentală
ONU – Organizația Națiunilor Unite
OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
PC – Partidul Comunist
RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
RM – Republica
SUA – Statele Unite ale Americii
UCK – Armata de Eliberare din Kosovo
UE – Uniunea Europeană
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
UTA – Unitatea Teritorială Autonomă
ADNOTARE
ȘIȘCANU Vasile. Conflicte inter-etnice în spațiul post-socialist: cauzele apariției și modalități de soluționare, Teză de Licența în Relații Internaționale Chișinău, 2015.
Structura tezei: introducere, trei compartimente, încheiere și recomandări, bibliografie din 67 titluri, 67 pagini de text de bază.
Cuvinte – cheie: conflict, conflict inter-etnic, diferend, dispute lingvistice, dispute teritoriale, independență, vector politic, integrare europeana, politica externă, sistem internațional, suveranitate, independență, recunoaștere internațională.
Domeniu de studiu: relații internaționale.
Scopul și obiectivele lucrării: scopul propus pentru valorificarea științifică este de a cerceta procesele ce contribuie la soluționarea unor astfel de conflicte, realizarea interesului național prin prisma vectorului politic al Republicii Moldova în condițiile prăbușirii Uniunii Sovietice, independenței statului și orientării europene a acestuia, investigațiile fiind realizate atît la nivelul studierii factorilor externi și interni ce contribuie soluționarea conflictelor atât din Republica Moldova cât și din alte state foste Republici Sovietice Socialiste, cît și la nivelul evaluării perspectivelor de integrare europeană a țării. Cercetările sînt fundamentate nu numai prin analiza evoluției conflictului inter-etnic la nivel local și regional, dar și prin elucidarea nemijlocită a metodelor ce au contribuit la aceasta.
Noutatea și originalitatea științifică: caracterul inovator al rezultatelor științifice constă în elaborarea definițiilor de sinteză ale conceptului „conflict inter-etnic, iar în aspect aplicativ acesta contribuie la soluționarea unei probleme stringente a Republicii Moldova: soluționarea conflictului Transnistrean și vectorul politic al Republicii .
Rezultatele principial noi obținute în urma realizării investigațiilor au contribuit la examinarea problemelor cu care se confruntă Republica Moldova în vederea soluționării diferendului de pe Nistru dar și cea a autonomiei Găgăuziei, dilemma între Vest și Est, având ca suport analiza Declarației de Independență a Republicii Moldova dar și analiza partidelor de la guvernare, în ceia ce privește experiența altor state și cum s-ar putea aplica și în Republica Moldova soluțiile promovate de aceștia.
Semnificația teoretică: elaborarea și prezentarea unui cadru teoretico – metodologic complex în plan analitico – epistemologic în vederea stabilirii cauzelor apariției conflictelor inter-etnice și modalitățile de soluționare a acestora. Sînt propuse definiții de sinteză ale conceptelor „Conflic” și „Conflict inter-etnic”, este argumentat caracterul operațional al categoriei „necesitățile statului și poporului” pentru a examina problematica fundamentalizării Republicii Moldova ca stat suveran, independent și neutru dar și evenimentele ce cauzează apariția și degenerarea conflictelor.
Valoarea aplicativă a lucrării: este cercetat modul de apariție a conflictelor, factorii decisivi cauzatori de conflicte, au fost studiate și documentele care au dus la declararea independeței regiunilor cu statut special sau acordarea de noi facilități regiunilor ”afectate” dar și examinarea evoluției relațiilor inter-etnice între state, activitățile ce țin de modul în care guvernarea tratează minoritățile entice. La fel cum un conflict poate dezbina o națiune la fel o poate coagula.
Implimentarea rezultatelor științifice: lucrarea este elaborată în cadrul Universității de Stat din , Facultatea de Relații Internaționale Științe Politice și Administrative, Specialitatea Relații Internaționale. Rezultatele care au fost obținute pot fi folosite de structurile de stat responsabile pentru edificarea interesului național al statului în contextul în care pe teritoriu acestuia există un conflict sau disensiuni entice, evaluarea punctelor slabe ale activității externe ale statului și valorificarea perspectivelor de soluționare pașnică a diferendelor existente.
АННОТАЦИЯ
ШИШКАНУ Василе. Межэтнические конфликты на постсоветском пространстве: причины появления и способы их решения, Дипломная Работа в области Международных Отношений Кишинэу, 2015 г.
Структура работы: Дипломная работа состоит из введения, 3 глав, заключения, библиографии из 67 источника, 67 страниц основного текста.
Ключевые слова: конфликт, межэтнический конфликт, спор, лингвистические споры, территориальные споры, независимость, политическая вектор, европейская интеграция, внешняя политика, международная система, суверенитет, международное признание.
Область исследования: международные отношения.
Цель и задачи работы: предложенная научная цель заключается в изучение процессов, которые способствуют решению таких конфликтов, достижение национального интереса через политический вектор Республики Молдова в условиях распада Советского Союза, независимости государства и его европейской ориентации, исследования делаются на уровне изучения внешних и внутренних факторов, которые способствуют разрешению конфликтов и в Республике Молдова, и в других государствах бывшего Советского Союза, а также для оценки перспектив европейской интеграции страны. Исследование основывается не только на анализе развития межнационального конфликта на местном и региональном уровне, но и путем непосредственного выяснения методов, которые внесли свой вклад в него.
Научная новизна и оригинальность исследования: новаторский характер научных результатов заключается в разработке синтетических определения понятия «межэтнического конфликта, а практический аспект способствует решению актуальной проблемы Республики Молдова: урегулирование Приднестровского конфликта и политического вектора Республики Молдова.
Теоретическая значимость: разработка и презентация теоретической и методологической основы в комплексном аналитическом плане – установить причины межэтнического конфликта и пути их решения. Являются предложены синтетические предложенные определения понятий «объединять» и «межэтнический конфликт», подтвержден, оперативный характер категории «нужд государства и народа» для изучения фундаментальных проблем Республики Молдова как суверенного, независимого и нейтрального государства.
Практическая значимость: исследуется, появление конфликтов, были изучены и документы, которые привели к декларации о независимости регионов с особым статусом или предоставления новых объектов регионов «пострадавших» и развитие межэтнических отношений между государствами, деятельность связанные с тем, как правительство рассматривает этнические меньшинства. Так же, как конфликт может разделить нацию.
Реализация научных результатов: работа была разработана в Государственном Университете Молдовы, Факультет Международных Отношений, Политических и Административных Наук, Специальность Международные отношения. Результаты, которые были получены могут быть использованы государственными органами, ответственными за строительство национальных интересов государства в контексте, где есть конфликт на своей территории или этнических подразделений, оценивая слабые стороны внешней деятельности и восстановления перспективы государства мирного урегулирования существующих споров.
ANNOTATION
SISCANU Vasile , The interethnic conflicts in post-socialist space: causes and ways of solving" diploma thesis in International Relations, Chisinau, 2015.
Structure of the thesis: introduction, three chapters, conclusions and recommendations,
bibliography comprising 67 titles and 67 essential text pages.
Key words: conflict, interethnic conflict, dispute, linguistic disputes, independence, political vector, european integration, foreign policy, international system, international recognition.
Domain of research: international relations.
Purpose and objectives of the work: is to study the processes that contribute to the resolving such conflicts, realization of national interests through political vector of of in the conditions of the collapse of , the state’s independence, european orientation. The investigations are achieved, studying the internal and foreign factors which contribute to solving the conflicts in and also in former socialist Soviet states. The investigations help us to evaluate the perspectives of european integration of our country. The study are based not only on evolution of interethnic national and regional conflicts, but also on elucidation of methods that develop these conflicts.
Scientific novelty and originality: The innovative nature of the scientific results consists in implementation and analysis of the concept interethnic conflict and in applicative aspect. This fact contributes to the resolution of stringent problems in of : the resolution of Transnistrean conflict and orientation of political vector of .
Fundamentally new results obtained from carrying out investigations helped explore problems facing Moldova to settle the disagreement Nistru and the Gagauz autonomy, dilemma between West and East, with the support analyze the Declaration of Independence of the Republic of Moldova but and analysis of the ruling parties, in which also the experience of other countries and how it might apply in the Republic of Moldova solutions promoted by them.
Theoretical importance of the work: consists in elaboration and presentation of methodological-theoretical framework, detection of causes of interethnic conflicts and ways of solving these conflicts. It is argued the operational character of field state and people s needs in this way to review the issue of the position of as a independent, sovereign and neutral state. Also are proposed synthesis definitions of the concepts conflict and interethnis conflicts.
Applicative value of work. It is analyzed the roots of conflicts, factors that causes the conflicts. It was studied the official documents that led to the independence declaration of regions with special status, or the granting with new facilities ,,affected,, regions but also examination of evolution of interethnic relations between states, activities that prove the way through which the governance treats ethnic minorities. In the way that a conflict can devide a nation, in the same way it may cpublic of Moldova solutions promoted by them.
Theoretical importance of the work: consists in elaboration and presentation of methodological-theoretical framework, detection of causes of interethnic conflicts and ways of solving these conflicts. It is argued the operational character of field state and people s needs in this way to review the issue of the position of as a independent, sovereign and neutral state. Also are proposed synthesis definitions of the concepts conflict and interethnis conflicts.
Applicative value of work. It is analyzed the roots of conflicts, factors that causes the conflicts. It was studied the official documents that led to the independence declaration of regions with special status, or the granting with new facilities ,,affected,, regions but also examination of evolution of interethnic relations between states, activities that prove the way through which the governance treats ethnic minorities. In the way that a conflict can devide a nation, in the same way it may coagulate.
Application of scientific results. This thesis is elaborated within , the Faculty of International Relations, Political and Administrative Sciences, Department International Relations. The scientific results may be used by state’s structures responsible for edification of national interests in the causes when the state is affected by interethnic conflict and peaceful settlement of the existing disputes.
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța. În momentul de față, tema respectivă este una dintre cele mai dezbătute și analizate teme de către specialiștii străini dar mai ales cei autohtoni. Zilnic sau aproape zilnic apar știri despre acțiunile și pozițtiile politicienilor autohtoni dar și a celor din spațiile „separatiste” care iși proclama independența. Aceste activități, practice sunt vizibile în întreaga Europă de Est și nu numai, influențând astfel economiiile locale, securitatea și integritatea teritorială dar și opțiunile politice ale unora din ele. Mass-media este mereu omniprezentă și hiperactivă în majortatea evenimentelor de importanță majoră.
Necesitatea investigării temei a fost determinată practic de evoluția continuă și pe alocuri haotică a politicii externe din statele vizate (R.Moldova, , ș.a). Securitatea statului dar și procesul de integrare spre est sau vest ramân teme actuale și extrem de importante pentru statele din fostul spațiu socialist din cauza existenței a doua tabere de extremă cu viziuni total diferite în ceia ce privește politica externă a statului.
Actualitatea temei de investigație este dictată și de problema orientării geopolitice dar și a conceptului de Securitate Națională. Astăzi, politica externă a Republicii Moldova, Ucraina, Georgia sunt implicate într-un process lung și anevoios de integrare în spațiul comunitar european. Datorită orientărilor politice externe dar și a distanțării față de Rusia în anul 2008, , s-a “trezit” cu armata rusă care a invadat regiunea Osetiei de Sud.
Acțiunile externe ale Federației Ruse au determinat un val de separatism în fostele republici sovietice. Ucraina, care era văzută ca o prelungire a Rusiei spre vest, s-a văzut în situația de a lupta intr-un război cu proprii cetățeni care se declară acum etnici ruși. Nici Republica Moldova nu a fost ferită de acțiunile indirecte ale Rusiei. Prin intermediul unor politicieni, aplicarea de sancțiuni dar și interzicerea cetățenilor moldoveni de a mai lucra liber in Federația Rusă au devenit pârghii de manipulare a populației care și așa săracită dar și nostalgica după vremurile de odinioară. Această situație de instabilitate nu este provocată doar de etnicii pro ruși ci și de cei care se declara adepți ai democratizării și europenizării statului (să nu uităm de evenimentele din 7 arpilie 2009 în care Republica Moldova a fost aproape de un război civil).
Situația politică actuală din Republica , instabilitatea politică dar și militară în care se află Ucraina a fost cauzată și de partidele politice, neexistând astfel un partid de centru care să poată stopa extremismul din taberele de stânga sau de dreapta.
Mass-media din Republica a dezbătut pe larg tematica relaționării R.M cu UE dar și impactul acestor relații asupra conflictului din partea stângă a Nistrului. Încă din anul 2000 Republica Moldova a declarat că principalul obiectiv al politicilor naționale este aderarea la UE, acesta dar și răcirea relațiilor cu Federația Rusă au dus la incapabilitatea autorităților de la Chișinău să vină cu set de acțiuni care să determine soluționarea acestui conflict.
Dacă este să analizăm cerințele Uniunii Europene in ceia ce privește aderarea noilor membri atunci ne dăm seama ca Republica , practic, nu are șanse de aderare intr-un viitor apropiat. Este cunoscut faptul că UE niciodată nu a cerut Republicii Moldova să adere la organizație deoarece extinderea Uniunii Europene nu este un scop in sine, ci mai degrabă o extindere a spațiului de influență în fostele republici sovietice socialiste, deoarece această interacțiune de parteneriat a UE cu aceste state ajută la prevenirea unor noi conflicte, stoparea sau prevenirea apariției noilor conflicte, stabilizarea situatiilor din regiunile separatiste supuse crizelor entice/militare pentru că perspectiva obținerii statutului de stat candidat sau de ce nu a celui de membru reprezintă un stimulent pentru statele cu aspirații europene să iși soluționeze disputele teritoriale cu vecinii, a divergențelor datorate disputelor etnice dar și oportunitatea de a implementa reforme care sa ducă la democratizarea și dezvoltarea statului.
Gradul de studiere a temei. Cercetarea fenomenului de conflicte inter-etnice reprezină un obiectiv primordial pentru fiecare stat, care pretinde la suveranitate și integritate teritorială indiferent de trecutul istoric al acestuia.
Cercetători precum: Igor Boțan, Alexandra Sarcinnschi și Mihai Dinu, Mihai Ștefan Dinu abordează conceptul de conflict inter-etnic din punct de vedere al componenței etnice ale acestora dar și din punct de vedere istoric, Vasile Popa, Zbigniew Brzezinski abordează factorul geopolitic și sprijinul extern al statului gazdă.
Studii cu privire la conflictele inter-etnice: cauzele apariției și modalități de soluționare sunt reflectate și în lucrarile autorilor precum: Victor Ionescu, Gabor Adam, Dr. Cristian Băhnăreanu.
Alți autori care mai abordează tema conflictualității sunt: Ion Crăciun, Gheorghe Văduva, Petraru Roxana-Alina, Ion-Alexandru Groșeanu Constantin Hlihor, Ecaterina Căpățînă .
Scopul și obiectivele investigaționiste. În conformitate cu gradul de investigare a temei, actualitatea și importanța acesteia, în prezenta lucrare ne propunem scopul de a analiza istoricul conflictelor inter-etnice, evoluția acestora dar și impactul acestora asupra situației politice atât interne cât și externe a Republicii Moldova în contextul integrării europene respectând următoarele obiective:
De a cerceta istoriografia conflictelor inter-etnice în spațiul ex-socialist.
Definirea și analizarea noțiunii de conflict inter-etnic.
De a cerceta perspectivele de soluționare a diferendelor aparute in interiorul fostelor republici Socialiste.
De a supune analizei conflictul inter-etnic din Republica Moldova dar și a altor conflicte din spațiul ex-socialist.
De a determina influența conflictului de pe Nistru asupra vectorului politic al Republicii Moldova.
Suportul metodologic și teoretico-științific al cercetării. Baza teoretico-metodologică pentru realizarea lucrării au fost cercetările teoretice ale specialiștilor în domeniul, din, SUA, Marea Britanie și Rusia dar în special Români și autohtoni. În cadrul investigației am aplicat și îmbinat un complex de metode teoretice și empirice, care au permis cercetarea conflictelor inter-etnice din spatial ex-socialist.
Printre metodele cele mai des utilizate se numără:
Metoda istorică – a fost utilizată pentru a putea urmări din punct de vedere chronologic evoluția evenimentelor dar și a proceselor politice care au dus la izbucnirea focarelor de conflict.
Metoda comparativă – a făcut posibilă compararea a doua sau mai multe conflicte inter-etnice din fostele republici socialiste, cauzele cărora ierau aproximativ aceleași însă modul de gestionare și de soluționare diferit de la caz la caz.
Metoda analitică – ne-a permis evidențierea substraturilor politice care au condos la apariția acestui gen de conflict dar și evidențierea unor detalii privind procesul de reglementare a acestora.
Metoda sociologică – a fost cercetată opinia publica cu privire la cauzele care au dus la apariția acestor diferende dar și impactul acestor conflicte asupra cetățenilor.
Metoda fenomenologică – a fost utilizată pentru o mai bună evidențiere a fenomenelor care au dus la declanșarea unor conflicte dar și reconstrucția unor procese și evenimente care au precedat conflictul.
Metoda sintetică – la finele fiecărui capitol și subcapitol au fost rezumate ideile principale pentru a concluziona datele care au fost expuse.
În procesul de cercetare și investigare a temei s-a apelat la analiză și sinteză, la inducție și deducție, la analiza de conținut a izvoarelor publiciste, ceea ce ne-a oferit posibilitatea să evidențiem dinamica conflictelor dar și urmările acestora.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute. O încercare de a focusa atenția asupra intensificării implicării politicului și nu a societății civile în sfera conflictelor inter-etnice. În foarte multe dintre cazuri, factorul care duce la declanșarea unui conflic îl reprezintă regimul politic dar și clasa politică, însă factorul predominant rămâne a fi ura sau mai bine zis ”bătălia” între etnia dominantă și cele care aspiră la obținerea unui statut special sau de ce nu obținerea independenței atțt politice cât și economice.
Semnificația teoretică și aportul personal în elucidarea temei: Datele atât cele factologice cât și cele teoretice, precum și concluziile rezultate în urma cercetărilor efectuate asupra temei în cauză pot fi utilizate atât pentru elaborarea unor studii privind perspectivele de soluționare a conflictelor inter-etnice cât și în cadrul procesului științifico – didactic în instituțiile de profil.
Valoarea aplicativă a acestei lucrări este faptul că studenții care pe viitor planifică să cerceteze tema respectivă pot utilize lucrarea respectivă pentru a se conduce de unele momente probatorii și concluziile eronate în vederea formulării de noi concluzii și recomandări în îmbunătățirea rezultatelor cercetărilor științifice dar și dezvoltarea istoriografiei naționale în acest domeniu.
Structura și volumul lucrării: În vederea realizării sarcinilor și scopurilor lucrării, aceasta a fost structurată în introducere, trei capitole, încheiere urmate de lista bibliografică a materialelor utilizate în elucidarea temei dar și rezumatul cu lista abrevierilor.
COMPARTIMENTUL I cu titlul de Aspecte istoriografice și conceptuale a noțiunii de conflict inter-etnic, oferă o analiză a istoriografiei și noțiunii de conflict inter-etnic.
COMPARTIMENTUL II întitulat Dezmembrarea URSS-ului si a fostei Republici Federative a Iugoslaviei si aparitia conflictelor teritoriale in spatiul ex socialist efectuează o cercetare analitică privind urmările destrămării fostelor landuri socialiste.
COMPARTIMENTUL III cu denumirea de Vectorul european de dezvoltare și influenta lui asupra conflictelor “inghetate”, perspective de solutionare a acestora prezintă o analiză a perspectivelor de integrare europeană a Republicii Moldova dar și influența conflictului ”înghețat” din stânga Nistrului.
Volumul lucrării este de 74 pagini.
ASPECTE ISTORIOGRAFICE ȘI CONCEPTUALE A NOȚIUNII DE CONFLICT INTER-ETNIC.
În acest compartiment sunt incluse unele repere istoriografice, aspecte teoretico-metodologice dar și abordări epistemologice care servesc în calitate de suport introductiv necesar pentru valorificarea subiectelor ce urmează a fi supuse investigațiilor științifice.
1.1 Istoriografia conflictelor inter-etnice din spatiul post socialist
Conflictele de grup interetnice și interrasiale sunt cele mai vechi din lume. Prototipul lor, încă activ, este acela dintre tamilii și singalezii din (). Acest tip de conflict este capabil, în orice moment, să degenereze în genocid, considerat drept cea mai gravă crimă împotriva umanității.
Atestate de cele mai vechi izvoare istorice, conflictele între triburi, etnii sau popoare urmăreau cel mai adesea înrobirea populației adverse, ocuparea teritoriului ei, jefuirea bogățiilor acumulate și, mai rar, exterminarea fizică a dușmanului. Tribul învingător își sporea puterea, bogăția, teritoriul. Apoi, pe măsura dezvoltării statelor, regii și împărații beneficiau de pe urma înfrângerii adversarilor. Dar conflictele interstatale nu îmbrăcau forma conflictului interrasial (noțiunea de rasă nu a fost cunoscută nici de antici și nici de oamenii evului mediu) fiind însă interetnice pentru că Regatul Hittit sau cel asirian aveau în principiu o populație omogenă, în curs de a deveni popor.
Într-un mod mai simplist, conflictul inter-etnic decurge direct din așa zisa lipsă de răspuns cu care funcționarul statului tratează o solicitare de grup etnic, majoritar sau minoritar. La modul așa zis „sofisticat”, conflictul interetnic degenerază direct din nerespectarea unor drepturi colective: pentru evitarea, conceptului de „tiranie a minorității”, trebuie să amintim că pentru societățile democratice, drepturile colective decurg egal pentru majoritate și minorități, lucru mai puțin amintit de unii analiști.
Deja de mai bine de 20 de ani se vorbește de integrarea unor sau altor minorități entice atât de pe teritoriul Republicii cât și din fostele republici socialiste. Diferite ONG-uri sau organizații internaționale care au ca principal obiect al activității lor reglementarea conflictelor atât politice cât și militare, înalții oficiali ai statului dar și reprezentanții acelor grupări entice, în prezența unui stat inert și trândav, întorc “integrarea” grupurilor minoritare pe toate părțile și umplu eterul cu drepturile colective ale etniei, cu necesarul public de anti-discriminare, cu “integrarea”. Însă nimeni din acesti oficiali nu realizeaza faptul că însăși termenul de ”Transnistria” sau ”Autonomia Găgăuză” (exemplul Republicii ) introduce un element defavorizant pentru o etnie. Subiectul respectiv a devenit unul “de salon” pentru politicienii de la Chișinău dar și pentru populația civilă, (am decis să numesc acest conflict ca fiind unul de ”salon” deoarece respectivul subiect este dicutat peste tot în această țară, până și tanti Ileana de la magazinul din colț a devenit un fel de specialist in procesul de reglementare a conflictului din stânga Nistrului) încă din anii 90 intelectualii care vorbesc și fac diferite studii științifice asupra acestui conflict, o fac pe un ton de parcă ar fi total indiferenți de ceia ce se întâmplă sau ceia ce s-ar putea întâmpla în urma degenerarii acestor situații, aceștia vorbesc despre integrare și reunificare teritorială calm, măsurat, argumentat, dar fără concluzie.
În ultimii 15-20 de ani, dezbaterile pe tema conflictului transnistrean ale analiștilor autohtoni nu au schimbat aproape nimic în realitatea publică obiectivă, pentru că nu a ”coborît” nimeni dintre stimabili analiști în teritoriu să stea de vorbă cu cetățenii fără ai pune în situația să aleagă între un vector politic sau altul. Singurul rezultat al acestor dezbateri sau negocieri care deja au avut loc sunt din nou sub formă de fonduri economice sau asistență externă în negocierea cu părțile implicate.
Stephen Jones observă că regiunea Caucazului de Sud, in mod tradițional este caracterizat prin existența “conflictelor interne, fragmentărilor și a tendințelor de marginalizare, încurajate și exploatate de către vecinii lor mai mari”. Rezolvarea conflictelor etnopolitice în spațiul post-comunist are implicații practice importante și contribuie la stabilitatea globală în lumea post-Război Rece. Este unanim acceptată ideia conform căreia, conflictele ideologice dintre capitalism și socialism au fost înlocuite cu resurgențe ale conflictelor etnonaționaliste în toata lumea. Astfel Will Kymlicka precizează că: ”soluționarea acestei dispute este foarte probabil cea mai mare provocare a democrației zilelor noastre”.
Cercetătorul britanic Neil MacFarlane studiind implicarea internațională din regiunile afectate de conflicte intre etnii, observă că, aceasta, ”oferă o oportunitate deosebită de a evalua limitele transferului de norme politice, economice și sociale precum și practica acestora, norme dezvoltate intr-un context cultural foarte diferit de cel inițial, în care au luat naștere”.
Cât privește conflictul inter-etnic, istoriografia cercetării problemei de conflict inter-etnic a apărut în sistemul de relații internaționale ca fiind sâmburele fiecărei etnii dintr-un stat multietnic care luptă pentru independență, putere, statut sau influență. Apariția conceptului de conflict inter-etnic a generat consolidarea statalității unor state, pe de o parte, pe de altă parte un unele state au aparut ”fisuri” care au dus la destabilizare atât politică cât și militară în regiunile cu o componentă etnică vastă.
Odată cu cercetarea originilor conflictului inter-etnic trebuie să atragem atenția și asupra cercetării problemelor care au dus la apariția acestora. Astfel, ideia de conflict inter-etnic în spațiul post-socialist a apărut odata cu destramarea poate un pic prea prematură a URSS dar și neputința elitelor din statele noi create care peste noapte s-au trezit ca fiind pe cont propriu de a gestiona in favoarea lor situțiile și așa tensionate în favoarea lor spre consolidarea statalității și independenței.
Dacă vorbim despre conflict inter-etnic atunci din etimologia expresiei date deducem că se are în vizor diferendele sau mai bine zis neînțelegerile dintre două sau mai multe grupuri entice dintr-un stat sau altul. Termenul de conflict inter-etnic nu a fost folosit practice deloc în perioada de apogeu a landurilor socialiste.
Pentru un stat mare și puternic este mai ușor să gestioneze apariția și soluționarea conflictelor din interiorul său, pe când pentru un stat mic cu o politică și o economie nefuncțională este aproape imposibil de a soluționa un diferend inter-etnic în favoarea sa.
1.2 Abordări teoretico-conceptuale ale noțiunii de conflict inter-etnic
Toate sistemele sociale, de la cele interpersonale la cele internaționale, au experiența conflictelor cu care se întâlnesc zi de zi. Conflictul este endemic pentru societățile sănătoase aflate în evoluție. Cu toate acestea, tipul de conflict la care se face referire în această lucrare, este situația în care capacitatea unei societăți de a rezolva conflictele prin mecanisme de reglementare cum sunt curțile de justiție au eșuat, iar părțile în conflict au recurs din nou la violențe.
Astfel, conflictele pot fi definite, în opinia lui Edward Azar, ca fiind urmări ale scopurilor incompatibile dintre una sau mai multe părți, pentru care nu există un mecanism eficient de coordonare, mediere și conciliere. Părțile la care se face referire sunt de obicei state, dar și comunități din interiorul statelor, cum este cazul în tot mau multe conflicte din lumea contemporană.
În mod asemănător, Kate Malek, în the Conflcit Resolution information Source, definește conflictul ca fiind în percepția modernă, „o criză între două sau mai multe grupuri dintr-o țară, în care unul din grupuri luptă pentru independență sau putere socială, politică sau economic mai mare.(de exemplu Cecenia sau Kosovo).”
Heidelberg Institute for International Conflict Research, prezintă o definiție similară, astfel conflictele „sunt ciocniri de interese (poziții diferite), în legătură cu valori naționale ( teritoriu, secesiune, decolonizare, autonomie, sistem de gândire / ideologie, putere națională, predominanță regională, putere internațională, resurse și altele). Aceste ciocniri au o anumită durată și un anumit scop, implicând cel puțin două părți, (grupuri organizate, state, grupuri de state, organizații interstatale) determinate sa-și urmeze interesele și să obțină câștig de cauză.
Orice analiză, evaluare sau prognoză de securitate operează cu o serie de concepte specifice. Criza și conflictul apar constant în orice societate ca urmare a complexității și imperfecțiunilor acesteia, însă pot fi, în general, prevenite, gestionate, controlate, contracarate, soluționate etc.
Criza poate fi definită ca „un incident sau situație (dificultăți, tensiuni etc.) care implică existența unei amenințări la adresa unei națiuni, a teritoriilor acesteia, cetățenilor, instituțiilor, infrastructurilor sau intereselor sale vitale, care evoluează rapid și creează premise de natură diplomatică, economică, politică sau militară ce obligă la analiza angajării resurselor și a forțelor pentru a realiza obiectivele de securitate națională”. Tipurile de criză acoperă toate domeniile activității umane: politică, economică, socială, ecologică etc.
Războiul rămâne tot un fenomen social complex, prin care o entitate se confruntă, prin mijloace violente cu altă entitate, ca urmare a unor decizii politice pentru rezolvarea, pe această cale a unui diferend dintre ele, prin deblocarea, prin acțiuni în forță, a unei situații strategice complexe, intrată în limită de evoluție.
Dr Gheorghe Văduva în lucrarea sa definește conflictul/războiiul ca fiind ” un fenomen social complex, prin care o entitate se confruntă, prin mijloace violente cu altă entitate, ca urmare a unor decizii politice pentru rezolvarea, pe această cale a unui diferend dintre ele, prin deblocarea, prin acțiuni în forță, a unei situații strategice complexe, intrată în limită de evoluție.”
Ca formă extremă a conflictualității, războiul taie un nod gordian, făcând astfel posibilă ieșirea dintr-un impas politic și strategic și, din aceste motive, reprezintă totdeauna o posibilă soluție, o ultimă soluție, de vreme ce el există de când există omenirea. Această soluție nu va fi însă aceeași mereu, nici ca formă, nici în ceea ce privește conținutul.
În viziunea lui Ioan Crăciun ”conflictele constituie o caracteristică endemică a existenței umane. Conflictele sunt vechi de când lumea, sunt un fenomen universal, care poate fi întâlnit la toate nivelurile conviețuirii umane. Dar nu prezența conflictelor este problematică, nu ea este cea care constituie o amenințare la adresa păcii, ci formele ei violente, care propagă sisteme nedrepte, care avantajează doar una dintre părțile implicate, înclinate spre preluarea puterii și spre impunerea propriilor interese și care cred că doar ele dețin „adevărul absolut“.
Conflictele sunt deseori asociate în mod automat cu certurile, cu conflictele de interese, cu puterea sau cu uzul de violență. Cercetătoarea Ulrike C. Wasmuth a atras atenția asupra faptului că este important să considerăm conflictele ca niște simple fapte sociale, să nu le confundăm cu formele sale mai avansate; conflictele nu trebuie să fie minimizate prin prisma unor evaluări concrete și nu trebuie confundate cu cauzele lor. Conflictul, în viziunea cercetătoarei Wasmuth, este, prin urmare, un „fapt social la care participă cel puțin două părți (indivizi, grupe, state), care:
a) urmăresc scopuri diferite, neconciliabile sau chiar același scop, dar care nu poate fi atins decât de o singură parte, și/sau;
b) doresc să facă uz de mijloace, disputate, pentru a atinge un scop anume.
Indiferent de definiție, indiferent de autorul care ne oferă acea definiție un lucru este sigur, conflictul ne cătând la faptul că e politic, militar, inter-etnic sau o simplă manifestare, acesta reprezină o manifestare violentă a actorilor implicați scopurile finale fiind diferite însă deseori scopul este: preluarea puterii, impunerea propriilor interese.
Deseori conflictele sunt percepute ca o luptă care trebuie câștigată cu orice preț, iar comportamentul majorității persoanelor implicate în situații conflictuale tind să-și impună propriile interese, insistând asupra propriei poziții, asta chiar și atunci când încep să apară insuccesele iar acest comportament risca să limiteze capacitatea de percepere a lucrurilor și modul de luare a deciziilor, iar pericolul major al conflictelor care la început pareau pașnice este ca acestea să escaladeze și sa se transforme în adevărate războaie. (exemplul Ucrainei, totul a început de la protestul populației privind refuzul președintelui Ianucovici de a semna Acordul de Asociere a Ucrainei cu UE)
1.3 Concluzii la Compartimentul 1
Studierea evuluției conceptului de conflict inter-etnic permite evaluarea stadiilor prin care o regiune, un stat sau un sistem de state au fost nevoite să le parcurgă pentru depăși situațiile de conflict în care erau. Un conflict inter-etnic și nu numai poate ”redesena” cursul politicii externe a unui stat, acesta reprezentând un beneficiu pentru o parte a populației însă în același timp poate crea discomfort celeilalte părți a populației. Pe parcursul evoluției lor, fostele Republici Socialiste au avut parte mai mult sau mai puțin fiecare de conflicte pe teritoriile sale care mai apoi au creat cursul politicii externe a statului.
Cercetarea istoriografică a pilonilor care duc la apariția unui conflict inter-etnic o reprezintă ineficiența politicii interne dar și a politicii externe, cursul politicii externe promovat de guvernare, obținerea sau acordarea autonomiei unor regiuni speciale dar și instabilitatea atât politică cât și cea militară din statele aflate în imedidiata vecinătate.
O serie de cercetători străini dar și autohtoni au abordat tema ce ține de apariția și aplanarea conflictelor inter-etnice, unii au cercetat tema pe larg alții au făcut doar referi la tema în cauză, astfel domeniul conflictologic a devenit în adevăratul sens al cuvântului știință.
Cauzele apariției conflictelo inter-etnice sunt diverse, însă în majoritatea cazurilor conflictele izbucnesc din nemulțumirea populației de propria guvernare sau din faptul că doresc să aibă un statut special.
II. DEZMEMBRAREA URSS-ului ȘI A FOSTEI REPUBLICI FEDERATIVE A IUGOSLAVIEI. APARIȚIA CONFLICTELOR TERITORIALE ÎN SPAȚIUL EX-SOCIALIST.
Cauzele care au dus la destrămarea URSS-ului dar și la apariția diferendelor pe teritoriul fostelur republici socialiste dar și o analiză mai profundă a acestora v-a fi reflectată în acest compartiment, se va întreprinde o succintă trecere în revistă a noilor conflicte care au apărut în urma destrămării URSS-ului analizândule și făcând o succintă comparație între ele disputele lingvistice, acordarea statutului special unor grupuri entice se vor regăsi și a.cestea în această analiză
2.1. Conflictele teritoriale apărute în urma destrămării URSS și a fostei Republici Federative a Iugoslaviei.
După prăbușirea comunismului și disoluția statelor multinaționale: URSS, Cehoslovaciei si Iugoslaviei au fost ridicate probleme fundamentale privind natura statului, suveranității, autonomiei, dreptului la autodeterminare, etc. Evident, aceste probleme erau văzute in mod diferit. Pentru noile state apărute imediat după dezintegrarea celor menționate mai sus principiul astfe integritășții teritoriale deținea superioritatea asupra dreptul la autodeterminare a minorităților.
După încheierea răzbiului rece mediul internațional a suferit modificări importante și în ceea ce privește natura și esența conflictelor. Specialiștii în conflicte afirmă că de fapt lumea a intrat într-o nouă era a conflictelor.
Prăbușirea comunismului a antrenat un număr impresionant de conflicte de pe urma dezintegrării fostei Republici Socialiste Federative a Iugoslaviei și a fostei URSS în lumea euroasiatică. Comunitatea internațională a făcut eforturi deosebite pentru a rezolva aceste conflicte. Soluțiile sînt viabile atît timp cît forțele de menținere a păcii se găsesc în zonă deoarece conflictele rămân în continuare în stare latentă.
Orice conflict ce are loc în cadrul unei structuri sociale este calificat în diferite feluri. Atât fosta Uniune Sovietica, cât și țările postsovietice, au fost extrem de diverse din punct de vedere etnic. În conformitate cu unele estimări aproximative pe fostul teritoriu sovietic locuiau aproximativ 150 de grupuri etnice. Etniile nerusești formau ceva mai mult de jumatate din populația URSS.
Toate aceste popoare au fost încorporate într-un singur stat cu toate implicațiile geografice, culturale, economice și religioase ale unei asemenea încorporări – diversitate făra precedent. De aceea, cercetătorii sunt de acord că țările postsovietice, au cunoscut câteva feluri diferite de conflicte etnice, multe dintre care cu adânci rădăcini istorice. Din acest punct de vedere pare a fi incorect să se considere că toate problemele etnice postsovietice ca unele ce implică aceleași consecințe și remedii.
Războiul din fosta Iugoslavie constă într-o serie de conflicte care s-au desfășurat în două etape succesive între anii 1991 și 2001. În vara anului1991 și se desprind din fosta republică socialistă și își proclamă independența. În decembrie același an, Germania presează și alte state din Europa să recunască și .
Violențele au început în noiembrie 1991 când, iritați de proclamarea independenței Croației, sârbii au atacat orașul Vukovar unde a avut loc primul moment dintr-o serie de violențe cae aveau să urmeze. În martie 1992, un apropiat al președintelui Slobodan Miloșevici, generalul Ratko Mladić, a ordonat bombardarea orașului Saraevo. ONU trimite forțe pentru menținerea păcii. este protejat de aceste forțe.Începe un război în care croații nu luptă pentru democrație după cum nici statul încă socialist iugoslav nu apăra comunismul. Reacția Belgradului și încercarea sa de a menține unitatea federației va declanșa un lung șir de războaie în care miza a fost naționalismul și intoleranța religioasă. În aprilie 1992 Bosnia Herțegovina își proclamă independența. Încep luptele dintre sârbi, croați și musulmani.
Între 1992 și 1993 sârbii au „curățat” valea râului Drina lăsând în urmă un milion de refugiați. Sărbilor le-au fost atribuite și atacurile feroce asupra mai multor obiective civile din Saraevo. Nici astăzi nu se știe cu precizie cine au fost atacatorii sau cine a ordonat bombardarea, în februarie 1992, pieței Markale unde au murit 68 de oameni. Cert este că acesta este momentul în care opinia publică presează guvernele occidentale și NATO reacționează militar efectuând primele bombardamente asupra unor ținte sârbești.
În iulie 1995 a avut loc momentul Srebenica, unde sârbii bosniaci ajutați de trupele federale, potrivit surselor furnizate mass media de unele ONG-uri au masacrat 10000 de civili, sub ochii soldaților ONU care protejau zona. Au urmat noi bombardamente NATO și decizia internațională de a trimite trupe de uscat în . Astfel au prins contur negocierile pentru a se ajunge la un compromis. Sîrbii bosniaci refuză în primele faze orice tratative de pace, însă până la urma se ajunge la acodurile de la .
Conflictul care a marcat apogeul crizei și dramei popoarelor din fosta Iugoslavie a fost cel din Kosovo. Acesta a fost poate și cel mai complex deoarece s-au regăsit aici toți factorii beligeni de la intoleranță religioasă și etnică la profunde contradicții identitare. Kosovo este și pentru sârbi și pentru albanezi simbolul central pentru construcția matricei identitare moderne.
În acordurile de la statutul provinciei Kosovo nu este luat în discuție și albanezi hotărăsc să rezolve „problema” pe cale luptei armate. Începând cu 1996 apare o formațiune paramilitară a albanezilor kosovari care va declanșa lupta armată contra autorităților de la Belgrad. Primăvara anului 1998 criza se adîncește. Reacții dure ale autorităților sârbești la atacurile guerilei albaneze.
La sfârșitul lunii martie 1998 UCK (Armata de eliberare din Kosovo) obține un succes nescontat și preia controlul militar asupra întregii provincii. Armata sârbă trece la contra ofensivă și la sfârșitul lunii august cucerește puctele controlate de UCK. Se petrec atrocități de o parte și de alta. Anul 1998 a fost cel în care Kosovo a ținut prima pagină a ziarelor din toată lumea și prima știre din televiziunile de pe mapamond. Totuși ONU consideră că principalul vinovat de acestea este guvernul de la Belgrad.
Începând din 24 martie și pînă în 10 iunie 1999 statele membre ale NATO sunt antrenate într-o acțiune militară contra Republicii Federale a Iugoslaviei pentru a o determina pe aceasta să respecte cererile comunității internaționale pentru rezolvarea crizei din Provincia Kosovo. S-a crezut că intervenția militară va fi de scurtă durată și prin atacuri aeriene intense S.Miloșevici se va conforma cererilor NATO.
După dezintegrarea URSS au apărut o serie de conflicte și confruntări sîngeroare în majoritatea zonelor din periferia fostului imperiu unde mișcările naționaliste s-au radicalizat. Asia Centrală și transcaucaziană au cunoscut cele mai intense și complicate conflicte. Regiunea Asiei Centrale a fost bântuită de crize și conflicte cu mult timp ca Moscova să se decidă a acorda independența statelor care o populează.
Țările postsovietice, au cunoscut câteva feluri diferite de conflicte etnice, multe dintre care cu adânci rădăcini istorice. Din acest punct de vedere pare a fi incorect să se considere că toate problemele etnice postsovietice ca unele ce implică aceleași consecințe și remedii.
Această varietate de dispute etnice și cauzele lor se reflectă în diferite tipologii de conflicte etnice. Una din tipologii, aproape evidentă de la sine, se bazează pe evidențierea naționalismelor de “matrioska” ce reflectă ierarhia unităților etno-teritoriale în cadrul fostei Uniuni Sovietice. Potrivit ei, pot fi identificate câteva sfere principale de conflicte inter-etnice în URSS:
– relațiile dintre autoritățile unionale centrale și republicile sovietice;
– relațiile dintre republicile sovietice;
– relațiile dintre guvernul republicii unionale și autonomiile etno-teritoriale din cadrul republicii unionale, precum și cele dintre formațiuni autonome din aceeași republică;
– statutul și problemele minorităților etnice care nu aveau o formațiune etno- teritorială;
– statutul și problemele etniilor impărțite.
Drept consecință, după disoluția URSS conflictele au evoluat și poate fi propusă o altă tipologie pentru conflictele inter-etnice din Comunitatea Statelor Independente (CSI):
– conflicte teritoriale asociate cu problema reunificării unor grupuri etnice separate;
– conflicte provenind din dorința unei minorități etnice de a pretinde dreptul la autodeterminare prin crearea unui stat independent;
– restaurarea drepturilor teritoriale ale grupurilor etnice ce au fost deportate cu forța;
– conflictele ce au aparut ca rezultat al schimbărilor teritoriale arbitrare făcute in perioada sovietică;
– conflictele asociate cu interese materiale ale elitelor conducatoare;
– conflicte asociate cu factori de natura istorică, precondiționate de tradiții de lupta indelungată pentru eliberare națională;
– conflicte cauzate de prezența “popoarelor deportate” aflate pe teritoriul altor republici;
– conflicte asociate cu discriminarea reală sau imaginară a populației rusești din statele postsovietice;
– disputele lingvistice în care se imbracă insatisfacțiile etno-politice și pretențiile la un statut special al grupurilor etnice.
În 17 decembrie 1986, o revoltă gravă izbucnește la , capitala de atunci a Kazahstanului. Tineri înarmați cu bare de oțel și pietre din pavaj s-au adunat în piața centrală a orașului cerînd “Kazahstanul pentru kazahi și numai pentru ei”. Mișcarea a fost reprimată însă câștigul a fost imens. Pe de o parte fusese înfrîntă teama față de temutul KGB în rândul opiniei publice iar pe de alta sentimental redeștepării naționale apare la scenă deschisă. Peste foarte puțin timp în provincia Nagorno-Karabah este aprinsă scânteia care va duce la ceea ce analiștii politici ai epocii au numit “ Libanizarea Caucazului”. Neputința puterii centrale de a “gestiona“ conflictul și apoi strategia adoptată de Federația Rusă după dezintegrarea imperiului sovietic aceea de a sta departe de acest conflict au condus la aparitia unui șir de războaie în care se vor implica două foste republici sovietice acum în prag de emancipare națională – Armenia și Azerbaidjanul.
În primăvara anului 1993 etnicii armeni din provincia Nagorno-Karabah au declanșat o amplă ofensivă. Au reușit să deschidă două coridoare de legătură cu și au luat în stăpânire aproape 10% din teritoriul azer. Ambele state nu au răspuns în mod ferm la angajamentele luate cu ocazia negocierilor de pace desfășurate sub egida OSCE deoarece fiecare credea că poate tranșa victoria de partea sa. In mai 1994 se ajunge la o încetare a focului prin semnarea așazisului Protocol de la Bishkek, însă, fără o rezolvare a conflictului acesta, ca și altele din zonă, fiind doar “înghețat”.
Factorii care au generat criza și care totodată o alimentează nu sînt nici de natură economică,zona nu posedă resurse naturale semnificative, nici de natură politică deoarece așezarea geografică nu permit organizarea unui stat viabil, țin mai mult de mentalități și psihofixații istorice, prejudecăti și stereotipuri negative în ceea ce privește “imaginea Celuilalt”. Perpetuarea unei asemenea stări de lucruri fac posibilă și perpetuarea unui deficit de securitate atît pentru armeni cît și pentru azeri.
Un alt conflict care a generat instabilitate și crize în Asia Centrală a fost cel din Abkhazia. Regiunea ce se întinde de la țărmurile Mării Negre până în munții Caucaz era cunoscută, în Occident, pe timpul URSS drept “Soviet Riviera”, renumită pentru plajele sale, climatul și frumusețea peisajelor montane. După ce Georgia și-a proclamat independența, în anul 1991, în Abkhazia ia naștere o mișcare secesionistă care se va transforma într-un singeros război (1992-1993).
În opinia lui Alexei Zverev, pâna la absorbția în Imperiul Rus în 1810, conducatorii abhazienii au fost “într-o uniune cu diverse regate georgiene și diferite principate. Apoi, dovezile istorice sunt ambigue: uniunea cu , cât și autonomia poate fi susținută prin documente istorice”.
La 31 martie 1921, Republica Sovietică Socialistă Abhazia și-a proclamat independența, până în decembrie 1921 când a intrat în componența Republicii Sovietice Socialiste Georgia printr-un Tratat de Uniune.
În 1931, Abhazia a fost încorporată în ca regiune autonomă cu statutul unei republici (Avtanomnaya Respublika or ASSR). Abhazienii evocau independența lor scurtă în 1988 și revendicau recrearea Abhaziei ca Republică unională, care de fapt a însemnat despărțirea de Georgia și care a deschis ostilitățile dintre Sukhumi si Tbilisi.
După mai multe ciocniri, în septembrie 1993, trupele georgiene au suferit o umilitoare înfrângere în fața “unei curioase coalitii formate din abkhazi, nord caucazieni (în special ceceni), și trupe neregulate rusești”
Acest succes a făcut posibilă existența unei entități cu toate atributele unui stat însă fără să capete recunoaștere internațională. Are în raport cu același statut pe care o are Transnistria în cadrul Republicii . Ca și în cazul conflictului din Nagorno-Karabah disputa dintre abkhazi și georgieni vine din timpurile expansiunii țariste în regiune și este alimentată de matrici identitare diferite.
Limba abkhazilor face parte din grupul lingvistic caracteristic pentru nord-vestul Caucaziului fără legături genetice cu cele din sudul munților Caucaz. Au tradiții culturale și spirituale diferite cu toate că majoritatea populației este creștină ca și în . Deși în timpul conflictului unii analiști au prezentat disputa ca fiind între creștinii ortodoxi și secesioniștii islamici religia n-a jucat un rol major în
confruntare. De altfel 80% dintre abkhazi sunt creștini și doar 10% musulmani.
Ca și în cazul provinciei Kosovo factorul istoric este cel care a alimentat criza. Georgienii consideră ca abkhazii s-au așezat pe teritoriile pe care se găsesc astăzi venind, din nordul Caucaziului, pe timpul stăpânirii otomane. Abkhazii, la rândul lor, consideră că au ca suport al independenței “douăsprezece secole de istorie”.
Cert este că Stalin este cel care a creat o unune georgiano-abkhază în anul 1921 pe care ulterior a inclus-o în Federația Republicilor Transcaucaziene. Pentru a putea controla aceste popoare Stalin a încurajat un proces de “georgenizare” a abkhazilor în perioada 1937-1953 Statistica demografică arată pentru această perioadă o descreștere a populației abkhaze de la 48,1% în 1923 la 15,1% în 1959 și o creștere corespunzătoare a celei georgiene, respectiv de la 18,4% la 39,1% . Sitatia în 1989 era aceeași- georgienii 45,7% iar abkhazii doar 18,4%.
Acest fenomen a rămas în conștiința populatiei abkhaze și a costituit un factor de alimentare a crizei interetnice care a produs mari suferințe ca urmare a purificărilor etnice care s-au produs de o parte și de alta. Georgia apreciază ca mai mult de 250 000 de georgieni au fost expulzati din Abkhazia și consideră pe liderii de la Sokhoumi niște “unelte” ale Moscovei. La rândul lor separatiștii acuză pe georgieni de comiterea unor atrocități pe timpul campaniei de “restabilire a ordinii”. Sânt doar câteva din motivele pentru care criza este greu de depășit și eliminat deficitul de securitate din zonă.
La doar câteva luni după ce și-a obținut independența, în septembrie 1991, Tadjikistanul a fost și el cuprins de flăcările războiului civil pe fondul disputei între funamentaliștii islamici și adepții organizării statului pe baze “seculare”. a fost divizată în două tabere. Gruparea alcătuită din fundamentaliștii islamici United Tajik Oposition a contestat legitimitatea guvernului de la Dușanbe. În confruntările care au urmat se apreciază că și-au pierdut viața, din mai până în decembrie 1992, între 20 000 și 60 000 de oameni iar alte câteva zeci de mii părăsesc țara trecând în nordul Afganistanului. Deși au avut loc mai multe confruntări nici una din părți n-a reușit să se impună. Astfel că în anul 1994 părțile aflate în dispută acceptă să se așeze la masa negocirilor având ca mediatori Rusia, Iranul și ONU.
După trei ani de intense negocieri și opt runde de convorbiri s-a semnat, la Moscova, în 27 iunie 1997, Acordul Național prin care părțile și-au împărțit procentele în ceea ce privește conducerea țării la nivel central și local. S-a pus capăt unei confruntări care a fost alimentată din exerior de actori cu interese geopolitice în zonă.
Cât privește relațiile dintre statele din zonă , în ciuda unor speculații și chiar a unor încercări de a se constitui o „Uniune Economică” a Asiei Centrale, acestea nu sunt tocmai cordiale. Stalin în repetate rânduri a redesenat frontierele acestor state pentru a se asigura că în cazul obținerii independenței acestea să aibă motive de ostilitate una față de alta și astfel puterea imperială să poată să-și impună controlul în regiune.
Odată cu ”căderea” cortinelor socialiste din Europa și apariția noilor state independente au creat un sentiment de eliberare de sub dictaturile foștilor președinți cu tentă dictatorială. Dispariția prematură a URSS și obținerea independenței peste noapte a fost ceva nou pentru elitele de atunci deoarece era pentru prima dată când aceștia erau liberi să ia decizii.
Cu toate că destrămarea landurilor socialiste poate fi considerat ca fiind un lucru benefic pentru statele noi independente, aceasta însă a fost focarul care a dat startul disputelor entice în regiunile cu un conținut etnic multiplu.
2.2Disputele lingvistice și statutul special al grupărilor etnice.
Dezmembrarea Uniunii Sovietice a pus o serie de probleme în fața tinerelor state ieșite din componența imperiului, printre care și problema noilor politici lingvistice, pe care trebuia să le adopte fiecare unitate statală nou-creată. Pentru demararea procesului de „decolonizare” a vieții sociale, culturale și politice, majoritatea statelor ex-sovietice au mers pe calea naționalizării acesteia după modelul statului-națiune, plasînd în centrul proiectului de construcție statală națiunea titulară și promovând limba și cultura sa în calitate de simboluri ale identității naționale. Politica lingvistică a servit drept instrument de bază pentru constituirea identităților naționale non-ruse în procesul de construcție a statelor ex-sovietice. Studierea noilor legislații lingvistice și a legilor cu privire la cetățenie este importantă pentru înțelegerea viziunii de ansamblu cu privire la construcția noilor state.
O problemă fundamentală pentru toate statele ex-sovietice este reglementarea unei funcționări echitabile a limbii națiunii titulare și a limbii ruse, dat fiind faptul că majoritatea reprezentanților națiunilor non-titulare din fostele republici sovietice sînt ruși sau vorbitori de limbă rusă. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, cei circa 20-25 milioane de rusofoni ce locuiau în afara Rusiei au constituit „minoritățile imperiale” din cadrul fostelor republici sovietice. Devenind minoritari fără voia lor, ca rezultat al proclamării independenței de către republicile ex-sovietice, mulți dintre ei n-au reușit să depășească sentimentul apartenenței la „marele popor rus” atunci când tinerele state independente le-au cerut mărturia voinței de a adera la noul cadru național. Dar procesul de integrare a minorităților rusofone necesită nu doar atenuarea logicii etnice din partea statului, ci și manifestarea voinței de integrare din partea minorităților, prin studierea limbii naționale, chiar dacă ele continuă să utilizeze în viața cotidiană propria lor limbă. Căci problema majoră a multor ruși din noile state ex-sovietice nu este atât dificultatea de a învăța limbile non-slave, cât complexul majoritar, care încă mai persistă la mulți dintre ei.
Populația de naționalitate rusă și cea rusofonă din URSS și-a însușit cel mai mult identitatea sovietică. După cum afirmă Yuri Levada, autorul unei vaste cercetări sociologice consacrate ”omului sovietic ordinar”, efectuate la începutul anilor 90, ”omul sovietic este, în cifre absolute, rus, sau cel puțin rusificat” Identificarea cu puterea, cu statul (întreg teritoriul URSS) constituie o caracteristică determinantă a conștiinței ruse. Această componentă a autoidentificării rușilor (inclusiv a reprezentanților minorităților rusificate) este completată de elemente semantice ale culturii de masă, cum ar fi „locul nașterii”, „peisajul natural al țării”, „calitățile morale ale poporului”, „ideile pe care le aducem celorlalte popoare și celorlalte țări”.
Cu totul altfel se prezintă structura autoidentificării la națiunile titulare ale celorlate republici sovietice. Deși fiecare dintre ele are propriile sale caracteristici, există totuși o serie de trăsături comune. Pe primul plan sunt valorile tradiționale pentru formarea și emanciparea conștiinței naționale, o atenție deosebită acordându-i-se trecutului istoric comun și rolului simbolic al limbii materne, ce asigură coeziunea națiunii. Pentru 53% de persoane intervievate în Georgia și în Armenia, 32% în Uzbekistan și Moldova, ideea de națiune este legată de trecutul și de istoria ei, pe cînd în Rusia acest indice atinge 21%. Limba națională este considerată ca simbol al solidarității etnice de majoritatea covârșitoare a non-rușilor: 60% de moldoveni, 53% de georgieni, armeni, azeri, 51% de lituanieni și kazahi, în comparație cu 21% de ruși din Rusia și 26% de ruși din alte republici. Astfel, conchide Yuri Levada, „pentru ruși, limba nu constituie un element specific al conștiinței: aceasta este limba oficială, de stat, limba „tuturor”, limba care „le permite naționalităților să comunice între ele”.
Această situație, ce își are originea chiar în proiectul de construcție națională al URSS., a determinat într-o mare măsură și politicile naționale a statelor post-sovietice.
Politică națională sovietică este remarcabilă prin ambiguitatea ei, întrunind (simultan sau succesiv) rusificarea, internaționalismul și promovarea naționalismelor locale. Toate aceste strategii au fost adoptate drept răspuns la problemele naționale moștenite de la imperiul țarist. În rezultatul revoluției din 1905, V.I.Lenin își dă seama de două lucruri contradictorii: pe de o parte, de puterea mișcărilor naționale centrifuge, care ar fi putut destrăma imperiul rus, iar pe de alta, de incapacitatea partidului de a multiplica forțele revoluționare. În aceste condiții, Lenin caută o formulă care ar concilia două exigențe contradictorii: centralizarea partidului și lupta naționalităților împotriva centrului Imperiului Rus. Conform dialecticii leniniste, plurilingvismul instituționalizat era un mijloc de a parveni la o unitate economică și politică a noii societăți, și pe urmă la unitatea sa culturală.
Primul obiectiv al politicii naționale a Rusiei sovietice federale, precum și, ulterior, a Uniunii Sovietice (1922), era recucerirea mișcărilor naționaliste antiimperiale. Astfel, stimularea culturilor naționale și politica diversificării lingvistice trebuia să capteze forțele politice naționaliste pentru a le implica în implementarea proiectului sovietic. Trebuia ca popoarele oprimate sub imperiul rus să se alinieze regimului comunist, care le recunoștea existența. Această politică ce tindea să accentueze particularismele avea drept scop nu doar diferențierea naționalităților sovietice de cele de peste hotarele tînărului stat, dar și împiedicarea grupărilor ce ar fi putut contrabalansa hegemonia rusă.
Problema națională a determinat și forma de organizare a noului stat sovietic. Destrămarea imperiului țarist i-a făcut pe bolșevici să caute o altă formă de organizare statală decît cea a statului unitar. URSS s-a constituit ca o entitate federativă, în rezultatul unei ierarhizări complexe a popoarelor, națiunilor și etniilor mai mari, fiecare dintre acestea avînd dreptul la o reprezentare politico-teritorială și culturală. Cu toate acestea, axa centrală a URSS nu era constituirea sa teritorială, ci aparatul (organizațional și ideologic) de partid, pentru a cărui unitate și unicitate a pledat V.I. Lenin. Sub aparențele unui stat federal, URSS era de fapt un stat foarte unitar. Unitatea sa era asigurată prin intermediul organizării foarte ierarhizate și centralizate a partidului unic ce deținea toate puterile. Originalitatea federalismului constituțional al URSS este pluralitatea sa complexă.
Primă etapă a „construcției lingvistice” din URSS, supranumită de lingvistul rus Raymond Piotrowski perioada troțkisto-leninistă (1917- începutul anilor 30), fiind „orientată spre revoluția comunistă permanentă pe scară mondială, încuraja dezvoltarea limbilor naționale locale”. În această perioadă în RASS Moldovenească apare ideea creării unei noi limbi și, implicit, a unei noi identități, care trebuia să susțină această formațiune politică. Doar peste câteva luni de la formarea republicii autonome, „tovarășii ucraineni au fericit partidul cu o descoperire nouă, o nouă teorie, cum că moldovenii și românii sunt două poporații diferite aproximativ cum sunt ucrainenii și rușii”, descoperire care a impus „o serie de concluzii în scopul politicii și construcției culturale în Moldova Sovietică, referitoare la limbă, grafie și cultură în ansamblu” (Memoriul Cu privire la construcția culturală în Moldova Sovietică. Contra devierii de rusificare sub drapelul sovietic).
Argumentul de bază, pe care îl înaintează I.O.Dic pentru necesitatea creării unei noi limbi și a unei noi literaturi, este cel politic, acesta fiind singurul criteriu după care moldovenii ar fi putut fi diferențiați de români, căci „în aspect etnografic ei aparțin aceluiași popor, care populează până în prezent spațiul dintre Nistru și Carpați, cu denumirea de moldoveni”. Proietul de creare a unei noi limbi și literaturi a fost pus în aplicare la editarea ziarului „Plugarul Roș”.
În 1926, la Balta, apar și două dicționare, rus-moldovenesc și moldovenesc-rus, urmate de o gramatică a limbii moldovenești, semnată de L. Madan și editată în 1930, la Tiraspol. Cu toate acestea, acești primi pași în realizarea experimentului lingvistic din RASSM erau foarte nesiguri, căci erau în funcție nu doar de politica națională a noului stat sovietic, ci și de proiectele de extindere a acestuia. Astfel, atunci când Stalin ajunge la concluzia că „nu este exclusă posibilitatea ca Moldova și România să devină cândva un stat sovietic unic, iar întărirea relațiilor culturale vor putea apropia acele timpuri”, problema diferențierii celor două limbi nu mai era atât de principială. Mai mult chiar, s-a purces la procesul de relatinizare a scrisului moldovenesc, în speranța că astfel s-ar putea ajunge la o „apropiere între poporul moldovenesc și cel românesc”, Republicii Autonome Moldovenești revenindu-i rolul de cap de pod pentru expansiunea sovietică dincolo de Nistru și chiar de Prut.
Schimbările ideologice ce s–au produs la nivelul superior al conducerii politice sovietice au determinat și cursul de mai departe al politicii lingvistice a tânărului stat sovietic.
Deja sfîrșitul anilor 20 este marcat de lupta cu „naționalismul burghez”, și manifestările ei au fost deosebit de vii în RASSM, unde această luptă a însemnat și crearea unei noi identități naționale, diferită de cea a statului vecin. Schimbarea radicală a cursului construcției lingvistice sovietice s-a produs totuși în anii 1935-1938, marcînd începutul celei de-a doua perioade, stalinistă și poststalinistă, „orientată spre ideea imperială de construire a socialismului într-o singură , iar apoi de difuzare a acestuia în tot lagărul socialist”.
Polilingvismul nu contribuia la realizarea acestei idei. Era necesară o limbă imperială unică, rolul căreia putea să-l joace în aceste condiții numai limba rusă.” La începutul anilor 30, politica națională sovietică este treptat orientată spre o centralizare prin intermediul rusificării forțate, întreprinsă de către I.V. Stalin.
Problemele istoriei, limbii etc. au cunoscut o abordare științifică de către cercurile academice. Deși, abordarea științifică presupune existența unui aparat dezvoltat al noțiunilor cu care operează cercetătorii, a unor repere metodologice și a criteriilor cel puțin pentru estimarea veridicității concluziilor, putem constata că diferite grupuri de cercetători din mediile academice ajung la concluzii cu totul diferite.
Acest fenomen iese în evidență atunci când polemica dintre cercurile științifice degenerează în una politică, fiind însoțită de învinuiri reciproce vis-à-vis de folosirea unilaterală a metodologiei, utilizarea selectivă a surselor de informație, angajarea întregului arsenal științific într-o activitate care presupune fundamentarea concluziilor predeterminate de interese politice.
În anul 1936, începe implementarea unei noi reforme ortografice, în rezultatul căreia majoritatea popoarelor URSS au adoptat grafia chirilică în varianta ei rusă, sub pretextul că „grafia nu contribuie îndeajuns la cunoașterea realizărilor culturii ruse”. În 1938, Comitetul Central declară obligatorie studierea limbii ruse în toate școlile URSS.
La 27 februarie 1938, Biroul Comitetului Regional Moldovenesc al PC din Ucraina declară necesară „trecerea scrisului moldovenesc la grafia rusă”, „în legătură cu faptul că grafia latină nu este cunoscută de majoritatea populației moldovenești, că elementele burghezo-naționaliste, care la timpul respectiv s-au camuflat la Comisariatul poporului pentru învățământul public, Editura de stat și alte instituții înfăptuiau, în esență, sub pretextul latinizării grafiei, românizarea limbii moldovenești”. În afară de învinuirile referitoare la „înfăptuirea politicii de românizare în domeniul limbii și literaturii române” și „strâmtorarea limbii moldovenești, adresate susținătorilor grafiei latine în RASSM, aceștia au fost acuzați și de faptul că au „zădărnicit studierea limbii ruse”, că au creat artificial „școli naționale speciale”, transformându-le în centre de propagandă „antisovietică” și „burghezo-naționalistă”, cu scopul de a slăbi „influența partidului asupra maselor truditoare din Moldova”, pentru „a rupe Moldova Sovietică de la URSS și de la Marea Uniune Sovietică”.
După anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică și crearea RSS Moldovenești, s-a intensificat procesul de construire a noii identități moldovenești, al cărei suport trebuia să fie așa-zisa limbă moldovenească. În lipsa unei intelectualități băștinașe care ar fi putut opune o cât de mică rezistență, dar care a fost nevoită să se salveze evacuându-se peste Prut, regimul sovietic n-a întâmpinat, practic, nici un fel de greutăți în „munca” de moldovenizare a basarabenilor amenințați cu deportări și exterminări. În anul 1945, în Basarabia a fost „restabilit” alfabetul rusesc, care reprezenta nu doar „reflectarea în scris a sunetelor limbii”, ci și noua „orientare politică”. În aceeași perioadă a început și lupta pentru „purificarea limbii moldovenești de influențele străine” de origine , adică „româno-franceze”.
Dar problema cea mai controversată, care a generat numeroase dezbateri în lingvistica sovietică, era cu privire la originea limbii moldovenești. Existau opinii diferite, ce susțineau atît originea latină, cât și cea slavă a limbii moldovenești, dar teoria promovată de lingviștii de la Institutul de Istorie, Limbă și Literatură al Filialei moldovenești a Academiei de Științe era cea a formării limbii moldovenești în rezultatul „încrucișării” elementelor latine din vest cu elementele slave din est.
Această teorie a fost contestată, odată cu aparăția lucrării lui I.V. Stalin Марксизм и вопросы языкознания, care a supus unei critici aspre concepția academicianului Nicolai Marr despre evoluția limbilor, afirmând că din încrucișarea a două limbi nu poate să se nască o a treia, una dintre ele trebuie să iasă învingătoare. Astfel problema originii „limbii moldovenești” a ajuns să fie din nou la ordinea zilei, găsindu-și soluționarea la sesiunea unită a Institutului de Istorie, Limbă și Literatură și a Institutului de Lingvistică de la Moscova din 1951, cînd a fost acceptată teoria originii latine a limbii moldovenești, accentuîndu-se totuși caracterul ei de sine stătător, independent de limba română.
Politica națională sovietică din perioada postbelică a fost reflectată în cele două poziții contradictorii, înaintate de și de I. Stalin. Academicianul Marr a dezvoltat o teorie originală, conform căreia dezvoltarea limbii naționale este în funcție de structura economică a societăților respective. Fiind un element al suprastructurii, limba ar trebui să se transforme în funcție de raporturile de producție. Stalin a intrat în polemică, pentru a afirma prioritățile politice strategice: limba rusă nu poate fi considerată o variabilă ce depinde de structura socială. Ea posedă niște caracteristici care o fac să fie substanța identității naționale, conferindu-i caracter universal. Anume această specificitate a limbii ruse trebuie utilizată în URSS ca fundament al coeziunii interne și ca sursă a propagării internaționale. Astfel, întrunind în mod conștient universalul și particularul, identitatea rusă este suspendată între etnic și universal, „reunite într-un elan imperial”. În discursul oficial al Partidului, limba rusă devine „limba socialismului”.
Coexistența mai multor limbi în cadrul Uniunii Sovietice a produs o polarizare a acestora, limbii ruse revenindu-i statutul de limbă dominantă, iar celelalte limbi naționale rămââd în postura de limbi subordonate. Degradarea limbilor naționale, condiționată de hegemonia limbii ruse, a fost în centrul atenției intelectualilor din majoritatea republicilor unionale din primii ani ai perestroikăi gorbacioviene; de aceea toate grupurile informale și fronturile populare create în acea perioadă au acționat în vederea „mobilizării societății în jurul unei exigențe înțelese de toți și realizării proiectului unei inversări radicale a tendinței”.
Cu toate că în toată perioada de vârf a URSS-ului s-a încercat pe cât a fost de posibil rusificarea întregii populații din republicil care la acea vreme formau un bloc atât politico-militar cât și unult economico-cultural. Indiferent dacă limba rusă a fost introdusă ca obiect de studiu obligatoriu în școlile din Republica Moldova pe motiv că în limba română nu se putea învăța cum trebuie cultura Rusă sau că pur și simplu aceasta a fost introdusă ca un mechanism de comunicare între membrii URSS, aceasta a lăsat urme adânci în formarea și dezvoltarea ulteriuară a fostelor state socialiste.
În Republica Moldova a existat o tentativă de a proteja limba unei minorități entice prin intermediul teritorializării acesteia, dar rezultatul a fost total diferit decât acel care era așteptat, astfel limba rusă a rămas a fi atât limba de comunicare în unitatea territorial-administrativă Gagauz Yeri cât limbă de studio atât a minorității găgăuze cât și a restul minorităților din regiune.
2.3Concluzii la Compartimentul 2
Destrămarea URSS-ului putem spune că pe cât de previzibilă părea a fi a venit într-un moment neașteptat, atât de elitele de la Moscova și a celor din regiuni cât și spre marea surprindere a marilor puteri de atunci care vedeau în URSS un stat hegemon cu aspirații mari.
Modul în care s-a produs destrămarea dar și faptul că aceasta a venit într-un moment neașteptat de nimeni a creat panica printer statele mici care până în acel moment erau deprinse să li se dea ordine și ei să execute.
Evident că cu toate că unii nu aveau ideie de cum se conduce un stat sau ce trebuie mai întâi să facă ca un stat care proaspăt și-a recăpătat independența să riște ca pe teritoriul acestuia să ia naștere un conflict atât etnic cât și politic, cu toate astea ” îmbătați” de faptul că sunt independenți micile state în frunte cu elitele politice locale au pornit pe drumul recunoașterii internaționale.
În mod inevitabil după disoluția URSS-ului au apărut și tensiuni între statele din regiune, fie ca era vorba de recuperarea teritoriilor care din punct de vedere istoric aparținau altui stat sau pur și simplu nemulțumirea cetățenilor cu privire la faptul că nu își doreau să devină un stat independent.
Astfel în regiunile în care au existat minorități entice care în perioada URSS-ului au fost abligate să se supună unui regim totalitar în care nu le erau recunoscute cultura, limba sau tradițiile, odată cu obținerea independenței acestea și-au cerut drepturile înapoi, fie că au făcuto într-un mod pașnic fie într-un mod mai violent cert este faptul că spațiul post-socialist a avut parte atât de conflicte teritoriale cât și de disensiuni lingvistice iar toate astea din cauza că în trecut s-a încercat o rusificare sau o ideologizare a intreg spațiului est European.
Faptul că s-a încercat într-un fel formarea unui stat unitar care avea în componeța sa mai multe republici diferite atât din punct de vedere a limbii vorbite dar și a culturii a modului de gândire și a tradițiilor, avea să fie un real succes dacă se reușea acest lucru, însă din păcate pentru unii și din fericire pentru alții acest lucru a funcționat până într-un anumit punct.
Nu s-a reușit rusificarea totală sau impunerea sută la sută a limbii ruse pe ăntreg teritoriul URSS ceia ce a făcut ca populația din republicile cu o componență etnică diferită să se revolte și să își ceară dreptul la independență și la propria limbă de stat.
III. VECTORUL EUROPEAN DE DEZVOLTARE ȘI INFLUENȚA LUI ASUPRA CONFLICTELOR ÎNGHEȚATE, PERSPECTIVE DE SOLUȚIONARE A ACESTORA.
Extinderea UE spre Est dar și moștenirea etno-culturală rămasă în urma destrămării landului socialist vor fi abordate pe larg în compartimentul cu numarul trei, acesta este structurat pe două subcapitole în fiecare din el urmând să fie abordate cauze dar și modalități de mediere sau soluționare a unora din ele.
3.1 Conflictul etno-politic din Caucazul de Sud și conflictul “înghețat” din Transnistria.
Caucazul de Sud reprezintă una dintre regiunile cele mai diverse și dominate
de conflicte din lume. Regiunea Caucazul de Sud include trei republici ex-sovietice
, Azerbaidjan și , numeroase minorități etnice si mici națiuni incluse în aceste trei state. Din septembrie și pâna în decembrie 1991, aceste state apărute în urma dizolvării URSS au fost recunoscute ca state independente în primul rând de Federația Rusă ca succesor direct al URSS, iar mai apoi sunt recunoscute de jure și de catre comunitatea internațională.
Pentru cele trei republici din sudul Munților Caucaz, destrămarea "imperiului roșu" a adus, o dată cu independența, redeșteptarea unor vechi dispute etnice, generatoare de conflicte sângeroase, și degringoladă tranziției la economia de piață. De la colapsul Uniunii Sovietice, Caucazul de Sud s-a întors pe scena unui accentuat etnonaționalism, unor conflicte geopolitice, jocuri puternic politice si saraciei totale pentru oamenii implicați.
Valery Tishkov identifică și califică drept dificilă inițiativa elitelor naționale din aceste state caucaziene să separe regiunea de Rusia și să demonteze vechile legături cu aceasta, lucru care, evident se reflectă și în alegerea denumiri acestei regiuni. “Este remarcabil cum denumirea istorică a regiunii Transcaucaz a fost pusă la îndoială de către inițiatorii noii politici care doresc să creeze o distanța față de Rusia. Consecvent, regiunea s-a numit Caucazul de Sud”. Recent, expresia “Caucazul de Sud” este utilizată tot mai mult în sensul explicizat al lui Tishkov, acela de a poziționa la distanță față de Rusia această regiune, dar si pentru că oferă o mai exactă referire în spațiul regiunii întregului Caucaz.
Stephen Jones observa că regiunea Caucazul de Sud, în mod tradițional, s-a
caracterizat prin existența “conflictelor interne, fragmentărilor și a tendințelor de
marginalizare, încurajate și exploatate de către vecinii lor mai mari”.
Acest model a fost reactivat o dată cu câstigarea independenței de către statele Caucazului de Sud față de URSS și a condus la trei tipuri de rivalități: “primul tip – legată de hegemonia în regiune, între Iran, Turcia și Rusia, al doilea tip – rivalitatea între statele sud-caucaziene și al treilea tip – rivalitatea diferitelor națiuni/etnii în interiorul statelor”.
Transnistria este fâșia de pământ de pe malul stâng al Nistrului care în anul 1990 s-a separat de restul spațiului Moldovenesc. Conflictul Transnistrean nu pare a fi fost un model clasic de conflict ci mai mult o situație de pe urma căreia au beneficiat elitele politice dar și interesele economice a celor apropiați de elita aflată la conducere.
Pentru conflictul transnistrean sunt specifice mai multe momente, iar principalul constă în faptul că supraputerea regională, Rusia, apare de facto în trei ipostaze: participant interesat, mediator și garant al reglementării. Acest specific își are reflectarea în procesul de negocieri, care poate fi împărțit convențional în patru perioade: perioada postmilitară; perioada parității în procesul de negocieri (perioada Lucinschi-Primakov); perioada confruntărilor (înainte de Planul Kozak și după Planul Kozak); perioada internaționalizării procesului de negocieri (Iușcenko-
EUBAM). Denumirea fiecărei perioade evocă cea mai importantă caracteristică a acesteia. Este interesant că perioadele coincid, în mare, cu ciclurile electorale din Republica .
Soluționarea coflictelor de tip etnopolitic din Caucazul de Sud dar și a problemelor din această regiune într-o manieră pașnică, democratică, în mod real, servește intereselor comunității internaționale, ca și încercările de a evita precedentele și replica lor potențială în altă parte a lumii. În al doilea rând, implicarea internațională în Caucazul de Sud a fost direcționată doar către chestiuni precum democratizarea și transformarea politică, economică și socială.
Implicarea internațională în regiunea Caucazului de Sud arată cum, concepte occidentale precum auto-determinare, ca și concepte relativ recent împărtășite precum multiculturalismul, drepturile minoritaților, diferențele de grup sunt translatate în realități locale. Neil MacFarlane observă, studiind implicarea internațională din regiune, că aceasta “oferă o oportunitate dosebită de a evalua limitele transferului de norme politice, economice și sociale și practica acestora, norme dezvoltate într-un context cultural foarte diferit de cel inițial, în care au luat naștere”.
Rezolvarea conflictelor etnopolitice în spațiul post-comunist are implicații
practice importante și contribuie la stabilitatea globală în lumea post-Război Rece. Este unanim acceptata ideea conform careia, conflictele ideologice dintre capitalism si socialism au fost înlocuite cu resurgențe ale conflictelor etnonaționaliste în toată lumea. Așa cum preciza Will Kymlicka, “soluționarea acestei dispute este foarte probabil cea mai mare provocare a democrației zilelor noastre”. În plus, experiența Caucazului de Sud poate oferi posiblitatea înțelegerii fenomenului și lecții atât pentru rezolvarea problemelor similare oriunde altundeva, cât și pentru promovarea unei lumi juste și pașnice.
Dacă e să analizăm afirmțiile cercetătorilor separatismului transnistrean, cauzele care au dus la declanșarea războiului în primăvara anului 1992 sunt multiple, cu rădăcini adânc ”îngropate” în istorie. Deși acesta s-a produs ca o reacție la procesul de declin și descompunere a Uniunii Sovietice, conflictul transnistrean apare ca acțiunea unei mine cu efect întârziat, plasată de regimul stalinist la temeliile RSS Moldovenești în 1940, sau chiar mai devreme, în 1924, când a fost fabricată entitatea autonomă moldovenească de la Tiraspol, în vederea exportării peste Nistru a revoluției proletare.
În mod justificat V. Bârsan afirmă că, suferințele istorice majore ale Moldovei dintre și Nistru, provin din faptul că râul Nistrul constituie frontiera naturală dintre două spații geopolitice: spațiul sud-est european și spațiul „slav”. Din acest motiv, stăpânirea Nistrului a constituit un obiectiv esențial al strategiilor imperiilor prin care s-au manifestat politic aceste spații. În funcție de raportul de forțe dintre spațiul slav și cel sud-est european, frontiera politică dintre ele s-a deplasat între Nistru și . Astfel, o dată cu scăderea puterii otomane și ascensiunea celei rusești, frontiera s-a situat pe râul (1812).
Prin prăbușirea țarismului și afirmarea pe harta Europei a României Mari, frontiera s-a mutat pe Nistru (1918). Prin victoria URSS-ului în cel de-al doilea război mondial, frontiera revine iarăși pe (1944), situație ce avea să se mențină până la începutul anilor 90.
În urma proclamării independenței Ucrainei în data de 24 august 1991si a Republicii Moldova în 27 august 1991 dar și disoluția Uniunii Sovietice în decembrie 1991, Rusia rămâne cu 76% din teritoriul fostei URSS, 60% din populația acesteia și cu 50% din produsul intern brut al Uniunii, ceea ce a redus-o de la statutul de supraputere mondială la cel de putere regională, pe lângă toate astea ea a mai fost pusă și în fața perspectivei reale de a pierde cel mai important cap de pod spre Europa de Sud-Est, pentru cucerirea căruia, conform unor estimări, au fost sacrificate viețile a circa 150.000.000 de oameni.
Calificând evenimentele din stânga Nistrului drept „un conflict sângeros și absurd, dar diabolic regizat”, președintele Republicii Moldova Mircea Snegur dezvăluia astfel refuzul Federației Ruse de a recunoaște independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova, dar și, neputința autorităților centrale republicane de a gestiona eficient procesele politice, economice, militare și de altă natură de pe teritoriul Moldovei în hotarele anului 1990.
Dincolo de considerentele geopolitice ale declanșării conflictului din Transnistria, a mai existat, și un important element emotiv și psihologic, ce a condus la intervenția sfidătoare a Rusiei anume în momentul în care Republica a fost acceptată în Organizația Națiunilor Unite.
La începutul lunii martie a anului 1992, independența Republicii Moldova fusese recunoscută de peste 100 de state ale lumii. Iar la mai puțin de un an de la proclamarea independenței, conducerea Republicii Moldova înregistrase o serie de succese incontestabile în domeniul politicii externe. Aceștia, au reușit stabilirea unor relații promițătoare și extrem de avantajoase cu SUA, administrația Casei Albe angajându-se să favorizeze investițiile de capital în economia națională, în vederea tranziției la economia liberă de piață. În cadrul întrevederii din 18 februarie 1992 între președintele Snegur și președintele SUA, George Bush, s-a constatat că stabilirea relațiilor diplomatice între cele două țări „constituie un pas decisiv în direcția acordării Republicii a clauzei națiunii celei mai favorizate”.
La același capitol realizări ale politicii externe a Republicii Moldova se înscrie și stabilirea unor relații privilegiate cu România, conștientizându-se tot mai mult adevărul că „avem aceeași limbă, aceiași domnitori, în mare măsură aceeași istorie și același destin”, din care considerent „nu putem să nu trăim bine cu frații noștri din cauza ambițiilor ideologice învechite ale unora”.
În ianuarie 1993, în Transnistria au fost publicate proiectele documentelor Cu privire la delimitarea atribuțiilor și Cu privire la crearea confederației moldovenești. În cadrul reuniunii comisiilor Republicii și Transnistriei, partea moldovenească a respins respectivele documente. Ulterior, în martie 1993, reprezentantul plenipotențiar al președintelui Rusiei, Vladilen Vasev, a prezentat la Chișinău și Tiraspol un pachet de documente care definea poziția Rusiei la negocierile dintre Moldova și Transnistria, iar deja în aprilie, la Tiraspol, a avut loc întâlnirea lui Mircea Snegur și Igor Smirnov, la care au fost semnate protocolul și mai multe declarații privind aprobarea rolului Federației Ruse și al OSCE în apropierea pozițiilor părților.
Părțile au convenit să înceapă imediat și necondiționat procesul de negocieri, să elimine barierele în calea tuturor tipurilor de activitate vitală, să stabilească contacte reciproc avantajoase. Părțile au recunoscut că Transnistriei trebuie să i se ofere un statut juridic special, urmând să-i fie delegate, treptat, atribuții statale, să fie creat un sistem de garanții reciproce, inclusiv la nivel internațional.
În luna iunie 1994, la Bender a fost semnat Acordul cu privire la principiile de cooperare dintre Comisia Unificată de Control (CUC) și OSCE în Zona de Securitate. Iar pe 21 octombrie 1994, Republica Moldova și Rusia au semnat trei documente extreme de importante: Cu privire la statutul juridic, modul și termenele de retragere a formațiunilor militare ale Federației Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova; Cu privire la utilizarea aerodromului Tiraspol de către aviația de transport a Forțelor Armate ale Federației Ruse; Cu privire la garanțiile sociale și asigurarea cu pensii a foștilor militari și a membrilor familii lor lor. Cel mai important, în aceste documente, este faptul că partea moldovenească a acceptat sincronizarea procesului de retragere a trupelor rusești cu reglementarea politică a diferendului.
La mai puțin de patru luni, autoritățile transnistrene confirmau că Republica Moldova s-a lăsat de bună voie atrasă într-un „cerc vicios“ – trupele nu sunt evacuate din cauza lipsei reglementării politice, iar diferendul nu este reglementat pe cale politică pentru că acest lucru nu este dorit de transnistreni.
Cercetând, fără prejudecăți, conflictul transnistrean la nivelul premiselor, cauzelor, dar și a derulării sale, în special la etapa inițială, ar fi practic prea ușor să concluzionăm că separatismul din raioanele de est ale RSSM a fost provocat de politica radicală a conducerii Frontului Popular din Moldova și a fost creat la ordinul Centrului Unional pentru a păstra Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul URSS și a nu admite, cum presupunea Moscova unirea cu România. În toamna anului 1990, autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană” a fost sprijinită activ de către adepții Uniunii Sovietice (A. Lukianov și susținătorii săi). Liderii transnistreni au stabilit, de asemenea, multe relații și contacte în cercurile conservatoare ale URSS, apoi Armata a 14-ea i-a dotat cu arme și echipament militar, oferind astfel asistență directă la formarea unităților militarizate a separatiștilor.
Procesul de reglementare a conflictului transnistrean a intrat in impas incă inainte de declanșarea ostilităților din Estul Ucrainei. Incapacitatea părților participante la formatul 5+2 de a deschide „coșul trei”, dedicate chestiunilor legate de statutul Transnistriei și de securitate, a făcut ca procesul de negocieri să fie condamnat la ineficiență. Respectiv, negocierile s-au rezumat la discutarea unor subiecte deloc neglijabile, dar nepolitice, precum demontarea funicularului de pe raul Nistru. In pofida acestor realități, negocierile se desfășurau intr-un context, potrivit căruia menținerea status quo-ului reprezintă cel mai bun mijloc de asigurare a securității.
Deși aveau obiective maximaliste (Chișinăul – reintegrarea statului intr-o formulă unitară; Tiraspolul – recunoașterea internațională a independenței declarate), părțile erau conștiente că nu este realist ca ele să fie promovate in conjuncture existentă. Intre timp, războiul din Ucraina și destabilizarea acestei țări a demonstrat că menținerea status quo-ului devine un obiectiv imposibil de realizat. Situația in regiune a inceput să degenereze, iar inacțiunea sau minima implicare, caracteristice strategiilor de menținere a status quo-ului, se dovedeau insuficiente și contraproductive. Această nouă situație face ca status quo-ul să devină tot mai nesustenabil, ceea ce determină principalii actori din regiune să-și schimbe comportamentul.
Tiraspolul și Moscova tind să aplice tactici conservatoare, încercând să împiedice noile evoluții din regiune. Aceste tactici implică diverse amenințări: expulzarea forțelor de poliție moldovenești, refuzul de a discuta soluționarea politică în formatul 5+2, deposedarea de pămant a fermierilor din stânga Nistrului, tentativele de organizare a unor referendumuri în stânga Nistrului in vederea trecerii satelor aflate sub jurisdicția Chișinăului în cea a Tiraspolului și intensificarea presiunii asupra școlilor moldovenești cu predare în grafia latină din Transnistria. În plus, Tiraspolul începe tot mai mult să exprime dorința unui „divorț civilizat”, care poate fi considerată drept reală sau ar putea fi interpretată ca un fel de semnal trimis Moldovei de a nu-și continua parcursul european.
Această imprevizibilitate și nesustenabilitate generală a status quo-ului face ca situația din Zona de Securitate să fie tot mai instabilă și fragilă. Din nefericire, formatul invechit al CUC și CMU nu este în măsură să facă față acestei noi situații într-un mod eficient. Ultimul, dar la fel de importantul factor, care face ca status quo-ul să fie extrem de problematic, rezidă din gradul ridicat de rivalitate geopolitică dintre Rusia și Uniunea Europeană, și care-și spune cuvântul în regiune. Acest antagonism intensifică mult contradicțiile existente, făcându-le imposibil de gestionat în totalitate de astfel de actori mici, precum sunt Chișinăul și Tiraspolul.
Reglementarea conflictului transnistrean impune atingerea unui compromis în vederea soluționării finale la masa de negocieri. Cu toate acestea, durata prea mare a negocierilor dovedește că părțile implicate nu reușesc sau nu își doresc să rezolve problema din cauza unor împrejurări și speră că, între timp, acestea se vor schimba, înclinând balanța în favoarea uneia sau alteia. Principal motivul pentru care diferendul de pe Nistru rămâne nesoluționat constă în faptul că părțile percep în mod diferit semnificația reglementării definitive a acestui conflictului.
Din documentele oficiale și din declarațiile înalților demnitari rezultă clar că Republica înțelege procesul de reglementare a conflictului în conformitate cu Legea Supremă adoptată în anul 1994. În viziunea Chișinăului, reglementarea presupune eliminarea factorilor ce au generat conflictul și reintegrarea țării în hotarele existente la 1 ianuarie 1990. În acest sens, am putea afirma că Republica depune în continuare eforturi pentru a lichida toate eventualele motive care provoacă fobii populației de pe malul stâng al Nistrului. La rîndul său, Transnistria percepe reglementarea diferendului ca pe un proces de recunoaștere a dreptului său deplin la independență, proclamată la începutul anilor 1990. În acest context, sunt invocate anumite argumente istorice, se fac referiri la un pretins pericol românesc, pe care transnistrenii ar fi reușit să-l anihileze, respingând „agresiunea naționaliștilor români“. Anume pe aceasta se bazează mitologia specifică a propagandei prin care regimul încearcă să-și asigure susținerea populației.
Un impact esențial asupra evoluției conflictului și a procesului de negocieri îl are Federația Rusă. Sprijinul pe care Federația Rusă îl acordă în permanență este convertit într-o campanie propagandistică orientată spre a menține speranțele celor care speră că într-o zi Transnistria va reuși totuși să se detașeze definitiv de Moldova ori va intra în componența Rusiei, sau va obține calitatea de membru asociat al acesteia. În acest sens, trebuie trebuie de precizat faptul că, la sfârșitul anilor ’80 începutul anilor ’90, evoluția evenimentelor politice constituia pentru transnistreni un motiv serios de îngrijorare vizavi de viitorul și securitatea lor. Greșelile comise de autoritățile moldovenești erau comparabile cu cele ale liderilor de la .
Acum este practic imposibil de a cerceta și de a înțelege provocările reciproce de atunci, deși ar fi fost foarte important de analizat fenomenul în complexitatea lui. Totodată, insistența Transnistriei asupra propriei independențe reprezintă o soluție extremă și inacceptabilă sub toate aspectele. Mai ales în situația cînd garantul principal al reglementării diferendului transnistrean este Rusia, cea care, în perioada de pînă la declanșarea valului de terorism, își soluționa conflictele cu separatiștii prin metode extrem de dure, recurgând, de exemplu, la tertipuri militare pentru a lua prin surprindere liderii ceceni în noaptea de Revelion a anului 1995, iar mai târziu, chiar la lichidarea fizică a liderilor secesioniști (Dudaev și Yandarbiev). Nu are sens să comparăm dreptul la independență al Ceceniei și al Transnistriei.
Exemplul de mai sus denotă că diferendele separatiste sunt soluționate nu pe baza unor principii și drepturi, nu pe bază de argumente istorice, ci prin forță. În acest sens, ar fi oportun să amintim de standardele duble, cînd conflictele interne sînt soluționate prin forța armelor, iar cele externe – prin influența politică a celui mai puternic.
Până a recurge la elucidarea rolului care-i revine procesului de negocieri, ar trebui să explicăm unele lucruri care au contribuit la instaurarea unui status quo, pe care părțile încearcă actualmente să-l „dezghețe“ pentru a grăbi soluționarea definitivă a conflictului.
În acest context, este important de înțeles modul în care propaganda transnistreană își justifica „la raison d’etre“ (rațiunea de a fi a Transnistriei), argumentele istorice pe care le invocă și cît de grav era pretinsul pericol românesc.
Doar după aceasta are sens să revenim la analiza procesului de negocieri, care a dus la actualul status quo.
Este foarte important de urmărit și modul în care propaganda de la a reformulat rațiunea de a fi a independenței transnistrene. S-au păstrat date documentare de la sfârșitul anilor ’80 începutul anilor ’90, potrivit cărora regimul separatist a fost inspirat și susținut de forțele revanșarde ale unui URSS agonizant,
după ce Federația Rusă, prima dintre fostele republici sovietice, și-a proclamat suveranitatea pe 12 iunie 1990. Atunci propaganda regimului transnistrean pretindea că aici este „ultimul bastion al URSS“ și acționa în mod corespunzător. Supor tul Comitetului pentru Situații Excepționale (așa-numitul ГКЧП, adică Государственный комитет по чрезвычайному положению) și rolul deocamdată incert al acestuia în evenimentele care au avut loc la Moscova în octombrie 1993, motivau și stimulau un atare comportament.
Cu toate acestea, după destrămarea URSS-ului, propaganda transnistreană erija regimul de la în ultimul avanpost al Rusiei în Balcani. După prăbușirea regimului Miloševic în Serbia și amortizarea rolului Rusiei în Balcani, regimul transnistrean a devenit partizanul modelului de „membru asociat“ al Rusiei, cu perspectiva aderării ulterioare la aceasta prin intermediul unei scheme de referendumuri bine puse la punct și al unui argument propagandistic din ce în ce mai însemnat – maturizarea unei generații care s-a născut în Transnistria și care nu vrea să aibă nimic în comun cu Moldova.
Revenind la conflictul din regiunea Caucazului de Sud aș putea menționa aici trei conflicte din acea regiune, primul:
1. Nagorno-Karabah
Unul dintre primele conflicte care a erupt în spațiul ex-sovietic a fost cel legat de Regiunea Autonoma Nagorno-Karabah, situată în interiorul granițelor statale ale Azerbadjanului.
Karabah a fost teritoriu de disputa de-a lungul vremii și decizia de a fi încorporat Azerbadjanului a fost luată în 1923 dupa lungi dezbateri între reprezentanți ai guvernului Republicii Sovietice Azerbadjan, Republicii Sovietice Armenia și trimiși ai Sovietului Suprem împuterniciți pe problematica Caucazului de Sud și Comisarul pentru Afaceri Naționale – Iosif Stalin.
În conformitate cu Raportul Institutului pentru Pace (SUA), acțiunea lui Stalin de includere a regiunii cu populație armeană în interiorul granițelor Azerbadjanului a fost o continuare a politicii de asigurare, „Nagorno- Karabah ramânând astfel un punct nevralgic, sensibil, dureros între cele doua republici ceea ce ar întări poziția Moscovei în dizolvarea lor”. Este dificil a se preciza ce a stat în spatele acestei decizii, însă Alexei Zverev observa că “atâta timp cât regulile comunismului existau în spațiul sovietic, relațiile dintre doi indivizi în Regiunea Nagorno-Karabah erau nu simple, dar pasnice”.
Prima confruntare erupe în 1988, când Perestroika lui Gorbaciov a fost acompaniată de o relaxare a strânsorii regulilor Sovietului Suprem si majoritatea armeana a Consiliului Legislativ Suprem s-a simțit destul de încrezatoare să apară la Kremlin si sa solicite unificarea regiunii cu Armenia. Azerbadjanul a respins cererea Armeniei si confruntarea a escaladat rapid catre un conflict violet cu acuze de ambele parți în sensul inițierii de ostilități.
În 1989, Sovietul Suprem al Armeniei înainteaza o rezoluție de proclamare a unificării regiunii Nagorno-Karabah cu care nu a fost respinsă.
În dorința de a remedia situația, liderul Sovietului Suprem decide să impună “o administrație guvernamentală în Karabah” și să supună această regiune controlului direct al Moscovei. Oricum liderul URSS, preocupat de numeroase alte probleme create de disoluția statului, a pierdut multe oportunități pentru a conduce părțile aflate în conflict către un acord, ori pentru a iniția negocieri și să dezvolte o cale de compromis.
În opinia lui Svante Cornell “Moscova pur și simplu a evitat conflictul fără a
face serioase eforturi să negocieze consecințele pe termen lung. Era dinainte știut că e inevitabilă o reaprindere a conflictului”.
După dezmembrarea URSS, la începutul anului 1992, Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah respinge unificarea cu și se proclama total independentă.
La mijlocul anului 1992, armenii din Karabah cu sprijinul Armeniei desfasoară o ofensivă de succes, care se finalizează prin a controla nu numai Regiunea Nagorno-Karabah, dar și 20% din teritoriul Azerbadjanului. Stabilirea coridorului Lachin a fost important, întrucât el a creat un pod terestru de la regiune la . După încetarea focului în 1994, armenii refuză să se retragă din teritoriile ocupate pâna când independența Nagorno-Karabah nu va fi recunoscută și securitatea ei garantată.
Conflictul din Nagorno-Karabah care a început în perioada existenței URSS, a fost considerat de către comunitatea internațională ca fiind un conflict intern, astfel încât puterile lumii au neglijat implicarea în aceasta zonă o perioada. Ca o primă consecință a acestei neglijențe menționăm alterarea granițelor teritoriale dintre cele două state. Rezultatul a fost recunoasterea de facto a dominației Rusiei în zona, care a condus la o foarte limitată implicare internațională în faza activă a razboiului. Cornell subliniază că “eforturile comunității internaționale existente în perioada 1992- 1994 de a pune capat razboiului au fost aproape invizibile vizavi de gravitatea situației ”.
2. Osetia de Sud
Osetia de Sud este o altă regiune autonomă din care a devenit scena
unei lupte etnopolitice începând din perioada existenței URSS. Prima tensiune apare în 1988-1989, când miscarile naționaliste din au devenit mai puternice ceea ce a condus la încordarea relațiilor dintre și regiunile autonome din cadrul ei. În 1988, Osetia de Sud demareaza proceduri de trecere de la statutul de regiune autonomă (oblast – în limba rusă) la statutul de republica autonomă, statut deținut la acel moment de Abhazia. Un an mai târziu, Osetia de Sud au trimis o petiție la Moscova solicitând unificarea cu Osetia de Nord. Naționaliștii din Georgia conduși de Gamsakhurdia au reacționat aspru referitor la cererea Osetiei de Sud și au convins guvernul comunist din Georgia de la acea vreme să organizeze “progromul de la Tskhinvali”. Aceste crime au fost primele ciocniri survenite. Când Ziad Gamsakhurdia a venit la putere, una dintre primele decizii adoptate a fost aceea de a desființa statutul Osetiei de Sud, producându-se astfel o escaladare a conflictului. Într-o retrospectivă, Shevardnadze ar fi recunoscut ca aceasta decizie a lui Gamsarkhundia referitoate la “conflictul din Osetia de Sud ar fost cea mai mare greseala a ex-liderului georgian”.
Organizația internațională care s-a implicat în conflictul din Osetia de Sud a
fost OSCE. În 1993, ONU și OSCE au căzut de acord asupra gestionării conflictelor din zona sud-caucaziană, în sensul că ONU va gestiona conflictul din
Abhazia, iar OSCE va gestiona conflictul din Osetia de Sud.
Rusia îsi promoveaza în regiune propriile obiective politice, ceea ce conduce la întârzierea, îngreunarea obținerii unui acord final între părțile aflate în conflict, ceea ce face ca aceste conflicte etnopolitice să ramână înghețate.
În discursul sau,“Azerbadjan. Factor geopolitic în zonă, ” Zbigniev Brzezinski accentuează ca Azerbadjan-ul este important din punct de vedere strategic pentru SUA din momentul în care acesta contribuie la diversificarea surselor de energie și oferă accesul către Asia Centrală.
3. Abhazia
Abhazia este o republică autonomă în situată pe coasta Marii Negre. Abhazienii sunt un popor închis ca limba și având origine în Caucazul de Nord din grupa adighe. Teritoriul lor a fost parte din Roma antică, Bizanț, și mai târziu Turcia și Rusia.
În opinia lui Alexei Zverev, până la absorbția în Imperiul Rus în 1810, conducatorii abhazienii au fost “într-o uniune cu diverse regate georgiene si diferite principate. Apoi, dovezile istorice sunt ambigue: uniunea cu , cât si autonomia poate fi susținută prin documente istorice”.
La 31 martie 1921, Republica Sovietică Socialistă Abhazia si-a proclamat
Independența, pâna în decembrie 1921 când intra în componența Republicii Sovietice Socialiste printr-un Tratat de Uniune.
În 1931, Abhazia a fost încorporata în ca regiune autonoma cu statutul unei republici (Avtanomnaya Respublika or ASSR). Abhazienii evocau independența lor scurtă în 1988 și revendicau recrearea Abhaziei ca Republica unională, care de fapt a însemnat desparțirea de Georgia și care a deschis ostilitățile dintre Sukhumi și Tbilisi.
Conflictele etnopolitice din regiunea Caucazului de Sud au fost motivate de interese geopolitice în zona și au evoluat de la acceptarea pasivă a supremației rusești la echilibrul dat de colaborarea acesteia cu organizațiile internaționale. Rezultatul a fost o mai mare integrare a statelor din Caucazul de Sud în comunitatea internațională, ca și susținerea independenței lor politice.
Caucazul de Sud reprezintă o regiune a conflictelor înghețate, unde negocierile au fost demarate, dar unde niciun progres în termenii unui acord final nu a fost realizat. Situația impune extinderea implicării internaționale, dar trebuie știut că actorii externi sunt doar o parte din tabloul complex al regiunii si nu pot explica esecul obținerii unui progres în ceea ce priveste soluționarea conflictelor. Eforturile internaționale nu sunt suficiente pentru rezolvarea conflictelor, fără dorință și convingerea părților conflictuale înseși.
Comunitățile etnice din Caucazul de Sud aflate în conflict nu au dovedit înca suficienta disponibilitate către un compromis și către un dialog constructiv care ar putea pune capăt confruntării. Una din lecțiile oferite de regiunea Caucazului de Sud, lecșțe care trebuie învațată este aceea a managementului democratic al statelor multietnice care necesita o distribuire democratică și justă a puterii si a resurselor, asistata de respectul drepturilor minoritaților si ale omului.
3.2 Conflictul din Ucraina și impactul acestuia asupra Republicii Moldova.
Criza din Ucraina a influențat de o manieră radicală modul în care societatea moldovenească analizează opțiunile de securitate. Acest fapt poate fi dedus inclusiv din schimbarea de accente in discursul Prim-ministrului Iurie Leancă, demnitarul osciland de la admiterea revizuirii statutului de neutralitate prevăzut de Constituție, în luna aprilie 2014, pană la oferirea de asigurări Rusiei că Republica își va păstra respectivul statut, în septembrie 2014.
Ce înseamnă pentru securitatea Republicii Moldova criza din Ucraina și anexarea Crimeii a fost bine redat de Francisco de Borja Lasheras: „Anexarea Crimeii este cel de-al treilea avertisment făcut de Rusia, pentru state ex-sovietice precum Moldova, care nu beneficiază de garanții de securitate și care, totuși, încearcă să pivoteze spre Vest”. Această viziune, prevestitoare de noi încercări grele pentru noastră, contrastează puternic cu abordarea mai curând optimistă a lui Nicu Popescu. Potrivit lui, UE a reușit să apropie „noi prieteni caștigați”, Moldova făcând parte dintr-un ultim „cerc concentric de prieteni” alături de Ucraina și Georgia, și a anulat astfel ambițiile maximaliste ale Rusiei, dornice de o Europă bipolară.
Acest al treilea avertisment al Rusiei (primele două fiind războiul din Georgia din 2008 și descurajarea activă a Ucrainei de a semna Acordul de Asociere cu UE inainte de Summitul de la Vilnius din 2013) nu pare deloc să fie un „ultim avertisment chinezesc”, ci reprezintă o amenințare reală ce poate transforma Moldova intr-un spațiu măcinat de conflicte violente, declanșand astfel procesele dezmembrării.
Tendința de raliere a Republicii Moldova la politica de izolare a Rusiei poate fi dedusă din mai multe acțiuni intreprinse in ultimul timp de către guvernarea de la Chișinău: arestarea unui șir de persoane din Transnistria și Găgăuzia; expulzarea unor cetățeni ai Federației Ruse; introducerea, la inceput de 2014, a accizelor la importurile din Transnistria; consolidarea capacităților militare și sporirea numărului de aplicații militare (chiar dacă obiectivul lor in mod clar a fost defensiv), instrumentarea unei campanii de obstrucționare a partidelor politice pro-rusești și sistarea transmisiunii unui post de știri rusesc; refuzul de a deschide un număr suplimentar de secții de vot în Rusia; susținerea Ucrainei in cadrul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
s-a remarcat deseori prin aplicarea unei politici de moderație, incercând să evite atragerea sa într-o politică antagonistă față de Rusia. Astfel, în pofida acțiunilor ostile ale Rusiei – înainte de toate, blocarea exporturilor moldovenești și renunțarea de facto la Acordul de liber schimb în cadrul CSI -, Chișinăul a manifestat constant dorința de a nu admite degenerarea dialogului cu Moscova. Guvernul Republicii Moldovanu s-a aliat la sancțiunile aplicate de statele occidentale față de Rusia, nu a acceptat idea blocării fizice a Transnistriei, respectiv să le interzică cetățenilor din stânga Nistrului să plece din țară prin Aeroportul Chișinău, iar în discursul public din Moldova a fost menținută ideea necesității colaborării cu Rusia etc. În mod cert, politica Republicii în raport cu Rusia a fost diferită de cea a Ucrainei, țara noastră reușind să evite o serie de excese caracteristice statului vecin. Totuși, Chișinăul n-a putut evita sancțiunile
din partea Moscovei, fapt cauzat de lipsa de interes a Rusiei pentru o agendă pozitivă cu .
Această situație contrastează mult cu relația dintre Ucraina și Federația Rusă, care implică negocieri trilaterale privind Acordul de Asociere la Uniunea Europeană, iar astfel – reflectă interesul Moscovei pentru o cooperare cu Kievul. In condițiile date, Chișinăul riscă să devină un „țap ispășitor” pe care Kremlinul să-l facă responsabil pentru „pierderile” suportate de Moscova și de Tiraspol în relațiile lor cu UE. Astfel, Republica ar putea să fie supusă unui șir intreg de sancțiuni, fără ca să aibă posibilitatea de a răspunde, de vreme ce, de facto, soluția pentru aceste probleme se află la discreția Bruxellesului și a Moscovei.
Rolul crescând, în contextul crizei din Ucraina, al dimensiunii politico-militare a securității ne obligă să revenim la riscurile fundamentale ce amenință securitatea propriei noastre țări. Sunt riscuri ce ating insăși esența existenței Republicii ca stat, care este serios periclitată în urma acțiunilor militare ale Rusiei in regiune. Principalele domenii in care aceste riscuri se manifestă țin de procesul de reglementare a conflictului transnistrean, de încercările de diminuare a atitudinilor „anti-Chișinău” în diverse raioane ale țării și de activitățile de descurajare a acțiunilor subversive în politica internă a statului. Respectivele temeri sunt intărite și de discuțiile purtate cu diverși experți și analiști din Federația Rusă – discuții din care transpare probabilitatea utilizării unor scenarii de destabilizare a situației din Republica .
Trebuie de precizat faptul că în Republica Moldova, aceste implicații au îmbrăcat o formă diferită de manifestările similare din Ucraina sau Armenia, state unde liderii de la Kremlin au venit cu promisiuni fabuloase sau au făcut presiuni directe asupra conducătorilor politici, pentru a-i determina să abandoneze parcursul european al țărilor lor. Drept urmare, este dificil să vorbim de o ingerință directă a Moscovei în orchestrarea evenimentelor din autonomia găgăuză. Această tactica diferită a Rusiei față de Republica se explică, probabil, prin intransigența conducerii țării cu privire la vectorul politicii externe de integrare in Uniunea Europeană.
În același timp, acțiunile lui Iakubov, născut în Ceadîr-Lunga și Hudiakov, născut la Tiraspol, considerați prieteni mai vechi cu liderii găgăuzi, creează impresia că aceștia nu au reprezentat poziția oficială a Rusiei. La fel, declarația Ambasadorului Muhametșin precum că va acorda mai multă atenția vorbitorilor de limbă rusă din Taraclia sau UTA Gagauz-Yeri ar putea fi tratată drept o platformă de susținere culturală a vorbitorilor de limbă rusă din localitățile menționate.
Așadar, instabilitatea creată în regiunile de sud ale Moldovei a fost potențată de evenimentele din Ucraina și de implicarea politică a Rusiei, dar și de cauzele interne. Chișinăul nu reușește să găsească nota corespunzătoare în discuțiile cu regiunile, nu dispune de un centru de analiză ce ar monitoriza evoluțiile din aceste zone, preferă să acționeze mai curând de o manieră reactivă decât pro-activă, din care cauză este destul de vulnerabilă în fața solicitărilor provenite din respectivele localități.
O nouă piatră de încercare pentru stabilitatea din zonă o va constitui discutarea Pachetului de Legi cu privire la Statutul Special al Autonomiei Găgăuze, care așa și nu a fost aprobat de Parlament. În afara imixtiunilor rusești, menționăm lipsa unui dialog instituționalizat cu regiunile un astefel de exemplu ar putea fi schimbarea premierului la Chișinău care ar putea fi un subiect de dialog între Chișinău și Tiraspol, încălcarea frecventă a promisiunilor făcute de autoritățile centrale liderilor din teritoriu și slaba inserție a elitei politice regionale în politica la nivel național.
Un scenariu de forță majoră ar putea să includă și elemente de destabilizare a politicii interne a Republicii Moldova. De obicei, asemenea acțiuni prevăd organizarea graduală a unor ample acțiuni de protest. Se intamplă prin amorsarea unui șir de activități de talie mică, dar care cumulativ, ajungând într-un punct de bifurcație, conduc la apariția unor evenimente de tipul „revoluțiilor colorate” sau al devastărilor din 7 aprilie.
Spre deosebire de Ucraina, care a trăit două mari momente de „haos controlat”- în 2004 și în 2014 -, pare să fie mai rezistentă în fața unor asemenea destabilizări.
Astfel, ca intensitate, evenimentele din 7 aprilie 2009 (și acțiunile de protest din 1995 și 2002) au fost net inferioare confruntărilor civile din Ucraina. Cu toate acestea, începand cu alegerile 2005, am trăit și noi, constant, cu frica unor destabilizări postelectorale de proporții, ele fiind în permanență anunțate fie de opoziție, fie de autorități.
Alegerile din 30 noiembrie 2014 s-au desfășurat aparent pașnic și – cu excepția partidului „Patria” pe listele căruia se afla și Renato Usatii, scos pe ultima sută de metri din cursa electorală – au mulțumit toate părțile. În același timp, în lunile noiembrie decembrie, a fost scufundată într-o isterie colectivă, devenind victima unei campanii agresive denumite „lupta împotriva extremismului”. Transformată intr-o adevărată „vanătoare de vrăjitoare”, această agitare continuă a spectrului unui terorism importat din Rusia a resuscitat temerile cu privire la surparea, pe cale politică, a temeliilor statului moldovenesc. Campania a atins apogeul la 26 noiembrie, cand au fost arestați 15 membri ai organizației „Antifa”, considerată extremistă, condusă de fostul deputat comunist Grigore Petrenco, inclus pe listele „Patria”.
Acțiunile organelor de forță s-au transformat într-o adevărata campanie de prigonire a membrilor „Patria”, suspectați de intenții subversive. Potrivit Ministerului de Interne, ei urmau să organizeze un „Maidan sângeros” la Chișinău – în momentul în care situația scăpa de sub control, persoane bine pregătite și plătite pentru a pune în aplicare acest plan urmau să preia controlul asupra Televiziunii, dar și asupra altor obiective strategice.
Republica Moldova se află într-o postură geopolitică de graniță, la frontiera NATO și a Uniunii Europene, în spațiul post-sovietic și în ceea ce Rusia continuă sau a reânceput să numească în documentele sale de politică externă „vecinătatea apropiată”, „spațiul canonic”, locuit de „cetățeni ruși” – în special prin acordarea de pașapoarte rusești locuitorilor din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova – cetățeni pe care Moscova își dorește „să-i apere oriunde s-ar afla”.
În relațiile cu NATO, Republica are un Plan Individual de Asistență și Parteneriat – IPAP, cu angajamente relativ modeste și îndeplinire parțială a acestora. Mai mult, în ultima vreme, din cauza negocierilor cu Federația Rusă, relația cu NATO este cel puțin neglijată, dacă nu chiar declarațiile liderilor de la Chișinău pot fi chiar acuzate drept probe de neseriozitate. De remarcat că, la Chișinău, relația cu NATO este subordonată prevederilor constituționale ale neutralității și interpretării acestei neutralități prin prisma lipsei necesității de a avea o armată, lucru consemnat în Concepția Securității Naționale.
Perspectiva aderării la NATO este respinsă oficial și este subiect de propagandă negativă, pe baza convingerii că se evită astfel ațâțarea resentimentelor ruse. În fapt, Republica pierde un instrument important de negociere și se prezintă fără instrumente de presiune la negocierile directe cu Rusia.
Statutul de “neutralitate permanentă” rămâne piatra nodală și o permanență a arhitecturii de securitate a Republicii Moldova. Totuși acest statut nu reflectă nici realitatea de pe teren, nici nu reprezintă o furmulă consacrată internațional, nici nu are o explicitate concretă. De aici un set de confuzii ce se perpetuează de la Concepția de Securitate Națională la toate celelalte documente ale Republicii Moldova, inclusiv la unele documente de poziție în materie de politică externă.
Criza sau mai bine zis Războiul din Ucraina are un impact direct și aupra situației de la noi din țară deoarece și în Republica Moldova cetățenii de etnie rusă sunt într-un număr foarte mare, la fel cum în Ucraina totul a început de la un Protest pașnic împotriva președintelui Ianucovici la fel se poate întâmpla și la noi, având și un precedent 7 aprilie 2009.
Conflictul ucrainean afectează RM atât din punct de vedere politico-economic dar și din punct de vedere al securității si stabilității statului. Acesta poate reprezenta o cale de soluționare a diferendelor din țara noastră sau înrăutățirea lor.
3.3 Concluzii la Compartimentul 3
Pe parcursul anilor după destrămarea URSS sau a festei Iugoslaviei regiunile de Est și de Sud Est a Europei au tot fost antrenate în diferite conflicte atât politico-militare cât și ce ține problemele lingvistice și teritoriale.
Partea de Sud Est a Europei măcinată și așa conflicte în special cele din Georgia sau Azerbaidjan dar și de faptul că în imediata vecinătate a UE este o zonă cu un risc conflictologic sporit acesta fiind Conflictul Transnistrean, acum provocarea pentru statele member ale UE este mai mult decât dublata de faptul că Rusia a anexat Penisula Crimeii care era un important port militar pentru Ucraina, dar și faptul că pe lângă Republica Moldova și Georgia care au pe teritoriile sale conflicte nerezolvate a mai apărut și Ucraina cu problema sa face ca riscul de instabilitate din regiune să depașească limita admisă pentru o bună convețuire a statelor.
Indiferent de tipul conflictului, fie că este politic, militar, sau etnic, miza acestuia este mare, toate cele trei republici din fosta URSS (Georgia, Ucraina, Republica Moldova) reprezintă zone de interes major atât pentru Rusia cât și pentru UE, pentru Rusia acestea sunt zone tampon care formeaza un scut între UE împreună cu NATO și Federația Rusă.
Din punct de vedere geopolitic și geostrategic RM, Ucraina si sunt foarte importate pentru ambele tabere… Dacă acestea aleg calea Integrării Europene, iar influența NATO se extinde până la granița cu Rusia sau dacă acestea aleg vectorul estic ramân în continuare a fi un teren neutru între UE+NATO pe de o parte și Rusia de cealaltă parte.
ÎNCHEIERE
După mulți ani în care problema minorităților a fost considerată de statul totalitar ca fiind rezolvată, dezvoltarea după 1990 a unei mișcări de afirmare a identității etnice, a avut drept consecință manifestarea, adesea violentă, a tensiunilor sociale acumulate.
Deși conform datelor oficiale mai puțin de 20% din cetatenii Republicii Moldova aparțin minorităților etnice, respectarea, promovarea și protejarea drepturilor acestor minorități s-a dovedit a fi unul din subiectele fierbinți și dificil de adresat de către instituțiile statului nou create sau aflate în plin proces de democratizare.
Greutatea constă în primul rând în faptul că fiecare grup etnic are nevoi și priorități diferite, derivate direct din specificul etno-cultural și istoria relației cu majoritatea etnică la nivel național sau local. La aceasta se adaugă percepția majorității populației, care exercită permanent o puternică influență asupra politicilor statului vis-à-vis de minoritățile naționale.
Când soluțiile adoptate se dovedesc extrem de precare, se impune completarea abordării și din perspectiva prevenirii conflictelor. Acest lucru devine cu atât mai necesar când conflictele respective au înregistrat și violențe de grup și constituie o permanentă amenintare la adresa comunității.
Acolo unde tensiunile există deja, căutarea de soluții durabile prin identificarea și conștientizarea intereselor comune ale părților implicate este o condiție obligatorie pentru a asigura stabilitatea și dezvoltarea comunității respective .
O caracteristică a tuturor conflictelor etnice, este rolul liderilor grupurilor etnice care se pronunță pentru discriminare și mobilizează membrii grupului împotriva inamicilor. Anume liderii grupurilor extremiste, de obicei, afirmă că negocierile pentru găsirea solutiilor și abordarea “rezonabilă” a problemei sunt o cursă și tradare a intereselor.
Conflictele etnice se pot intensifica, sau diminua în intensitate în mod alternant. Escaladarea are loc atunci când condițiile de tensiuni etnice se combină cu anumite evenimente “catalizatoare”. O modalitate folositoare de conceptualizare a mișcării înspre o soluționare pașnică a conflictului etnic este de a provoca diminuarea elementului emotiv al conflictului până la o fază când părțile sunt gata să treacă la negocieri și pot ajunge la un numitor comun anume prin negocieri. Este edificatoare în acest sens experiența din autonomia găgăuză, din ianuarie 2002, când s-a reușit ca un conflict legat de presupuse încălcări ale legislției financiare a fost prezentat ca unul cu caracter etnic.
Mecanismele socio-psihologice joacă un rol important în înțelegerea declanșărilor conflictelor etnice. Teoriile de psihologie socială și politică, în opinia unor cercetători, ar putea explica mobilizarea maselor, intensitatea emoțiilor participanților la conflict, forța dorinței unui grup etnic dat de a obține autonomie și atașamentul militanților etnici față de acțiuni violente. Percepția irațională a pericolului de către grup, prejudecățile etnice impărtășite în mod colectiv și resimțirea adâncă a „nedreptății istorice” oferă potențialul de mobilizare pentru a-l face pe om gata de orice acțiune în numele națiunii sale.
Legătura dintre explicațiile sociale, psihologice și politice poate fi găsită în chestiunea legitimității de grup. Aceasta chestiune, la rândul ei, este strâns legată de aspirațiile unui grup etnic dat de a-și construi un stat propriu. Lupta pentru propria statalitate constituie nu numai un mijloc de asigurare a intereselor economice ale oamenilor, ci și un scop în sine, pentru a consfinți statutul și necesitatea, percepută ca fundamentală, de a se proteja de dominație străină, precum și pentru a conserva ambianța fizică și culturală a grupului dat.
Am văzut deja ca specificul dezvoltării relațiilor inter-etnice pe teritoriul fostei URSS rezidă în coexistența a două sisteme etnice: una „centralizată” și alta
„dispersată”. Principiul etnic care stătea la baza structurii de stat a URSS și obtinuse legitimitate în perioada sovietică, întruchipând stratificarea etno-politică și statutul inegal printre nationalitățile netitulare, este de o mare importanță în aceasta privință.
Examinând rolul special al problemei legitimității de grup în declanșările de conflicte etnice, observăm cât de importantă este în acest context frica de a fi dominat și subordonat altor grupuri etnice. Aceasta frica devine chiar mai puternică decât interesele materiale. Acest lucru ar putea, de asemenea, explica relevanța politică a simbolurilor legitimității de grup (conferirea statutului de stat teritoriului natal, limbii etc). Aceasta ar fi, după unii experți, principalul motiv care stă la baza iraționalității conflictelor etnice.
Formularea exactă a cauzelor dar și a modalităților de soluționare a crizelor inter-etnice este o sarcină dificilă deoarece fiecare conflict are specificul său si nu de fiecare data soluțiile care s-au dovedit a fi de ajutor în aplanarea unui conflict vor funcționa cu succes și în alte regiuni.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI
Anghel Gheorghe, The War in Bosnia.1992-1995, Military Publishing House, , 2001
Azar Edward, The Management of Protracted Social Conflict: Theory and Cases . : Dartmouth Publishing Company, 1990.
Băhnăreanu Cristian Rolul Organizațiilor Internaționale în managementul crizelor în regiunea Mării Negre. Universitatea Națională de Apărare ”Carol I” București, 2008
Bârsan Victor, Masacrul inocenților. Războiul din , 1 martie – 29 iulie 1992, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993,
Boțan Igor reglementarea Transnistriană: o soluție europeană. Adept. Chișinău 2009
Carrère d’Encausse H., La gloire des nations, Paris, 1988.
Chauprade Aymeric, Thual, François, Dicționar de geopolitică: state, concepte, autori / Traducere, note și postfață de Șerban Dragomirescu, Ed. Corint, București, 2003,
Cojocaru Gheorghe E., Separatismul în slujba Imperiului, Ed. Civitas, Chișinău, 2000,
Colas Dominique, La pensée politique, Paris, Larousse, 1992
Crăciun Ioan Prevenirea Conflictelor și Managementul Crizelor suport de curs Universitatea Națională de Apărare ”Carol I” București 2006
Dinu Mihai Ștefan Componența etnico-religioasă a conflictelor. Universitatea Națională de Apărare „Carol I” București, 2005
Dieckoff Alain, La nation dans tous ses Etats. Les identités nationales en mouvement, Flammarion, 2000
Frunzeti Teodor Conflict și negociere în Relațiile Internaționale Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București 2011
Gallagher Tom, Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului și a păcii, traducere de Gabriela Ionescu, Editura Humanitas, București, 2005
Groșeanu Ion-Alexandru Solutii non-militare de prevenire a conflictelor și menținere a păcii. București, 2013
Helene Carrere d’Encausse, Triumful națiunilor sau Sfîrșitul imperiului sovietic , traducere Sofia L. Oprescu, Editura Remember, București, 1993
Hlihor Constantin, Ecaterina Căpățînă Comunicarea în conflictele și crizele internaționale (secolul XX inceputul secolului XXI) Școala națională de studii politiceși administrative, Facultatea de comunicare și relații publice. București, 2007
, « Unul din momentele istoriei », Moldova Suverană, 1990, 9 octombrie; citat de Negru Gh., Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Chișinău, Prut Internațional, 2000
Jura C. Drepturile minorităților naționale. București: CH Beck, 2006.
Jura C. Securitatea statelor. Privire specială asupra minorităților. București: Editura C.H. Beck, 2013.
Leuștean L. Conferința de Pace de la (1919-1920), Liga Națiunilor și problema minorităților. În Xenopolitana, V, 1997, 1-4. Iași: Fundația Academică „A.D. Xenopol”, 1997,
Levada Y., L’homme soviétique ordinaire, Presse de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1993.
Mândru Mircea. Managementul crizelor politico-militare. Editura A.I.S.M., București 1999.
Negru Gheorghe, Politica etnolingvistică in RSS Moldovenească, Chișinău, Prut Internațional, 2000
Olteanu Antoaneta, Homo Balcanicus, Editura Paideia, București, 2004
PAUL V.; , Centrele de putere ale lumii, București: Editura științelor sociale și politice, 2003.
Petraru Roxana-Alina Protecția drepturilor minorităților naționale in dreptul internațional public, Universitatea de Stat din . Chișinău, 2014
Popa Oana-Cristina, Cooperare și securitate regională. Europa de sud-est după 1989, Editura Unirea,2004
Popa Vasile Spijinul Națiunii-Gazdă Universitatea națională de Apărare „Carol I” centrul de studii de apărare și securitate București, 2006
Popescu Nicu, „Eurasian Union: The Real, the Imaginary and the Likely”, Institute for Security Studies, Chaillot papers, 2014
Svante E. Cornell, Conflict Theories and the Nagorno-Karabakh Conflict: Guidelines for a Political Solution?, Triton, Suedia, 1997
Văduva Georghe Război și cunoaștere Universitatea Națională de Apărare Carol I București 2008
Vasilescu Doru. Evoluția și gestionarea crizelor. București 1998.
Vlăsceanu M.,. Psihologia organizațiilor și a conducerii. Editura Paideia, București, 1993.
Аклаев А.Р. Этнополитическая конфликтология: анализ и менеджмент. Учебное пособие. — М.: Дело, 2005.
Кодин, Михаил И., Россия в «сумерках» трансформаций. Эволюция, революция или контрреволюция? Политика. Идеология. Нравственность, Изд. «Молодая гвардия», Москва, 2001,
Политология. Учебное пособие для вузов / Составитель и ответстенный редактор А. А. Радугин, Изд. «Центр», Москва, 1998,;
mai mult de trei autori
Bromlei Y. V., Gurvici I. S., Terentieva L. N., Cistov C. V., Современные этнические процессы в СССР, Moscova, Nauka, 1977
alte surse
MacFarlane Neil S Westen Engagement in the and Central Asi. : Royal Institute of International Affairs.
CONTRIBUȚII
în reviste
Gray Colin S., How Has War Changed Since the End of the Cold War?, în Parameters, US Army WarCollege Quarterly, Spring 2005, Vol. XXXV, No.1,
Kvarchelia Liana, “Georgia-Abkhazia Conflict: View from Abkhazia” in Demokratizatsiya: The Journal of Post-Soviet Democratization, Vol. 6, No. 1 (Winter 1998).
Kymlicka Will., TheRights of Minoity Cultures, : Press
Nodia Ghia, Georgian Perspectives, în: A Question of Sovereignty : The Georgia-Abkhazia Peace Process, issue editor Jonathan Cohen, 1999.
Piotrowski R., « Sinergetica și ocrotirea limbii române în Republica », Revistă de lingvistică și știință literară, 1997, nr 3
Zverev Alexei, Ethnic Conflicts in the Caucasus 1988-1994, în: Contested Borders in the ,Bruno Coppieters (ed.), 13-71. : VUB Press, 1996.
în lucrări științifice
Universitatea ”Lucian Blaga” din , Facultatea de stiințe politice, relații internaționale și studii europene. Specialitatea studii de securitate. Note de Curs Sibiu 2010-2011 pag 3
Walker Edward W., Dissolution: Sovereignty and the Breakup of the (Lanham:Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 2003), 11-12. Bruno Coppieters, “The Roots of the Conflict”, in JonathanCohen (ed.), A Question of sovereignty: The Georgia-Abkhazia peace process, (: Conciliation Resources), 1999.
REFERINȚE LA DOCUMENTE ELECTRONICE
Boțan Igor Armonizare a relațiilor inter-etnice – sfidări și oportunități Chișinău 2002 http://www.ipp.md/lib.php?l=ro&idc=167&year=&page=3 (10 mai 2015)
Brzezinski Zbigniew, : A Geopolitical Factor in the Region, Speech at US-Azerbaijan Chamber of Commerce Annual Conference 26 October 1999 http://www.geocites.com/fanthom_2000/Z.html (3 martie 2015).
Carley Patricia, Nagorno-Karabakh. Searching for a Solution, United States Institute of PeaceRoundtable Report, Peaceworks 25. http://www.usip.org/pubs/pworks/pwks25/pwks25.html (31 Martie 2015)
Chifu Iulian Opțiunile de securitate ale Republicii Moldova http://www.cpc-ew.ro/pdfs/carte_202.pdf (12 mai 2015)
Francisco de Borja Lasheras, „European Insecurity after ”, 11 aprilie 2014, http://www.kyivpost.com/opinion/op-ed/francisco-de-borja-lasheras-europeaninsecurity-after-crimea-343100.html (2 Aprilie 2015)
Gabor Adam programul prevenirea și gestionarea conflictelor la nivelul comunităților multiculturale http://www.edrc.ro/docs/docs/politia/095-166.pdf (3 martie 2015)
Hill Fiona, The Caucasus and Central Asia , în Policy Brief , no 80 , May 2001, p. 3; Philip Gamaghelyan, Nagorno-Karabakh conflict: Intractable? În Peace &Conflict Monitor, http://www.monitor.upeace.org/innerpg.cfm?id_article=285; (28 decembrie 2014)
Human Rights Watch Publications, The Fall of Srebrenica and the Failure of U.N. Peacekeeping, Vol.7,No. 13, October 1995,
http://www.hrw.org/summaries/s.bosnia9510.html (4 martie 2015)
Ionescu Victor Prototipul Conflictelor interetnice și interrasiale: Tamili contra Singalezi https://csea.wikispaces.com/file/view/23.Prototipul+conflictelor.pdf (3 martie 2015)
Malek Kate International Conflict. Updated May 2013 by Heidi Burgess http://www.crinfo.org/coreknowledge/international-conflict (18 martie 2015)
Manea Elena Conflictele etnopolitice din Caucazul de Sud https://csea.wikispaces.com/file/view/11.+Conflictele+etnopolitice.pdf (12 martie 2015)
Olteanu Elena Politica lingvistică și construcția statală în Republica http://www.ipp.md/search.php?l=ro (10 mai 2015)
Recomandările O.S.C.E. privind minoritățile naționale în relațiile inter-statale. Bolzano/Bozen Recommendations on National Minorities in Inter-State Relations. http://www.osce.org/hcnm/33633 . (20 martie 2015).
Roberts, The Life and Death of intergation of Yugoslavia, în Mediterranean Quarterly, Vol. 3,Num. 2, Spring 1992; http://www.balkan-archive.org.yu/politics/myth/cause.html (3 martie2015)
Sarcinschi Alexandra, Mihai Dinu Crize și instabilitate in europa, Universitatea națională de Apărare „Carol I” centrul de studii de apărare și securitate București http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/crize_si_instabilitate_in_europa.pdf (3 martie 2015)
Schaich David, Abkhazia: Nationalism, Conflict and History 13 mai 2005 http://daschaich.homelinux.net/writings/academic/abkhazia.html#sdfootnote4sym (02 mai 2015)
Stephen F Jones., : The Caucasian Context, Caspian Crossroads, 1 (2): http://ourworld.compuserve.com/homepages/usazerb/123.htm (12 martie 2015).
Stephen Jones F., : The Caucasian Context, Caspian Crossroads, 1 (2): Spring. http://ourworld.compuserve.com/homepages/usazerb/123.htm (5 Aprilie 2015).
Tishkov, Valery and Ivanov, Anton, The Conflict Prevention Capacities of the Russian Government in the Caucasus, FEWER EastWest Institute. http://www.fewer.org/research/STUDRUS.pdf (15 Martie 2015).
US Department of Defense, JP 1-02. DOD Dictionary of Military and Associated Terms, 12 aprilie 2001 (actualizat la 4 martie 2008), www.dtic.mil/doctrine/jel/doddict/data/c/01404.html (12 martie 2015)
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI
Anghel Gheorghe, The War in Bosnia.1992-1995, Military Publishing House, , 2001
Azar Edward, The Management of Protracted Social Conflict: Theory and Cases . : Dartmouth Publishing Company, 1990.
Băhnăreanu Cristian Rolul Organizațiilor Internaționale în managementul crizelor în regiunea Mării Negre. Universitatea Națională de Apărare ”Carol I” București, 2008
Bârsan Victor, Masacrul inocenților. Războiul din , 1 martie – 29 iulie 1992, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993,
Boțan Igor reglementarea Transnistriană: o soluție europeană. Adept. Chișinău 2009
Carrère d’Encausse H., La gloire des nations, Paris, 1988.
Chauprade Aymeric, Thual, François, Dicționar de geopolitică: state, concepte, autori / Traducere, note și postfață de Șerban Dragomirescu, Ed. Corint, București, 2003,
Cojocaru Gheorghe E., Separatismul în slujba Imperiului, Ed. Civitas, Chișinău, 2000,
Colas Dominique, La pensée politique, Paris, Larousse, 1992
Crăciun Ioan Prevenirea Conflictelor și Managementul Crizelor suport de curs Universitatea Națională de Apărare ”Carol I” București 2006
Dinu Mihai Ștefan Componența etnico-religioasă a conflictelor. Universitatea Națională de Apărare „Carol I” București, 2005
Dieckoff Alain, La nation dans tous ses Etats. Les identités nationales en mouvement, Flammarion, 2000
Frunzeti Teodor Conflict și negociere în Relațiile Internaționale Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București 2011
Gallagher Tom, Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului și a păcii, traducere de Gabriela Ionescu, Editura Humanitas, București, 2005
Groșeanu Ion-Alexandru Solutii non-militare de prevenire a conflictelor și menținere a păcii. București, 2013
Helene Carrere d’Encausse, Triumful națiunilor sau Sfîrșitul imperiului sovietic , traducere Sofia L. Oprescu, Editura Remember, București, 1993
Hlihor Constantin, Ecaterina Căpățînă Comunicarea în conflictele și crizele internaționale (secolul XX inceputul secolului XXI) Școala națională de studii politiceși administrative, Facultatea de comunicare și relații publice. București, 2007
, « Unul din momentele istoriei », Moldova Suverană, 1990, 9 octombrie; citat de Negru Gh., Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Chișinău, Prut Internațional, 2000
Jura C. Drepturile minorităților naționale. București: CH Beck, 2006.
Jura C. Securitatea statelor. Privire specială asupra minorităților. București: Editura C.H. Beck, 2013.
Leuștean L. Conferința de Pace de la (1919-1920), Liga Națiunilor și problema minorităților. În Xenopolitana, V, 1997, 1-4. Iași: Fundația Academică „A.D. Xenopol”, 1997,
Levada Y., L’homme soviétique ordinaire, Presse de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1993.
Mândru Mircea. Managementul crizelor politico-militare. Editura A.I.S.M., București 1999.
Negru Gheorghe, Politica etnolingvistică in RSS Moldovenească, Chișinău, Prut Internațional, 2000
Olteanu Antoaneta, Homo Balcanicus, Editura Paideia, București, 2004
PAUL V.; , Centrele de putere ale lumii, București: Editura științelor sociale și politice, 2003.
Petraru Roxana-Alina Protecția drepturilor minorităților naționale in dreptul internațional public, Universitatea de Stat din . Chișinău, 2014
Popa Oana-Cristina, Cooperare și securitate regională. Europa de sud-est după 1989, Editura Unirea,2004
Popa Vasile Spijinul Națiunii-Gazdă Universitatea națională de Apărare „Carol I” centrul de studii de apărare și securitate București, 2006
Popescu Nicu, „Eurasian Union: The Real, the Imaginary and the Likely”, Institute for Security Studies, Chaillot papers, 2014
Svante E. Cornell, Conflict Theories and the Nagorno-Karabakh Conflict: Guidelines for a Political Solution?, Triton, Suedia, 1997
Văduva Georghe Război și cunoaștere Universitatea Națională de Apărare Carol I București 2008
Vasilescu Doru. Evoluția și gestionarea crizelor. București 1998.
Vlăsceanu M.,. Psihologia organizațiilor și a conducerii. Editura Paideia, București, 1993.
Аклаев А.Р. Этнополитическая конфликтология: анализ и менеджмент. Учебное пособие. — М.: Дело, 2005.
Кодин, Михаил И., Россия в «сумерках» трансформаций. Эволюция, революция или контрреволюция? Политика. Идеология. Нравственность, Изд. «Молодая гвардия», Москва, 2001,
Политология. Учебное пособие для вузов / Составитель и ответстенный редактор А. А. Радугин, Изд. «Центр», Москва, 1998,;
mai mult de trei autori
Bromlei Y. V., Gurvici I. S., Terentieva L. N., Cistov C. V., Современные этнические процессы в СССР, Moscova, Nauka, 1977
alte surse
MacFarlane Neil S Westen Engagement in the and Central Asi. : Royal Institute of International Affairs.
CONTRIBUȚII
în reviste
Gray Colin S., How Has War Changed Since the End of the Cold War?, în Parameters, US Army WarCollege Quarterly, Spring 2005, Vol. XXXV, No.1,
Kvarchelia Liana, “Georgia-Abkhazia Conflict: View from Abkhazia” in Demokratizatsiya: The Journal of Post-Soviet Democratization, Vol. 6, No. 1 (Winter 1998).
Kymlicka Will., TheRights of Minoity Cultures, : Press
Nodia Ghia, Georgian Perspectives, în: A Question of Sovereignty : The Georgia-Abkhazia Peace Process, issue editor Jonathan Cohen, 1999.
Piotrowski R., « Sinergetica și ocrotirea limbii române în Republica », Revistă de lingvistică și știință literară, 1997, nr 3
Zverev Alexei, Ethnic Conflicts in the Caucasus 1988-1994, în: Contested Borders in the ,Bruno Coppieters (ed.), 13-71. : VUB Press, 1996.
în lucrări științifice
Universitatea ”Lucian Blaga” din , Facultatea de stiințe politice, relații internaționale și studii europene. Specialitatea studii de securitate. Note de Curs Sibiu 2010-2011 pag 3
Walker Edward W., Dissolution: Sovereignty and the Breakup of the (Lanham:Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 2003), 11-12. Bruno Coppieters, “The Roots of the Conflict”, in JonathanCohen (ed.), A Question of sovereignty: The Georgia-Abkhazia peace process, (: Conciliation Resources), 1999.
REFERINȚE LA DOCUMENTE ELECTRONICE
Boțan Igor Armonizare a relațiilor inter-etnice – sfidări și oportunități Chișinău 2002 http://www.ipp.md/lib.php?l=ro&idc=167&year=&page=3 (10 mai 2015)
Brzezinski Zbigniew, : A Geopolitical Factor in the Region, Speech at US-Azerbaijan Chamber of Commerce Annual Conference 26 October 1999 http://www.geocites.com/fanthom_2000/Z.html (3 martie 2015).
Carley Patricia, Nagorno-Karabakh. Searching for a Solution, United States Institute of PeaceRoundtable Report, Peaceworks 25. http://www.usip.org/pubs/pworks/pwks25/pwks25.html (31 Martie 2015)
Chifu Iulian Opțiunile de securitate ale Republicii Moldova http://www.cpc-ew.ro/pdfs/carte_202.pdf (12 mai 2015)
Francisco de Borja Lasheras, „European Insecurity after ”, 11 aprilie 2014, http://www.kyivpost.com/opinion/op-ed/francisco-de-borja-lasheras-europeaninsecurity-after-crimea-343100.html (2 Aprilie 2015)
Gabor Adam programul prevenirea și gestionarea conflictelor la nivelul comunităților multiculturale http://www.edrc.ro/docs/docs/politia/095-166.pdf (3 martie 2015)
Hill Fiona, The Caucasus and Central Asia , în Policy Brief , no 80 , May 2001, p. 3; Philip Gamaghelyan, Nagorno-Karabakh conflict: Intractable? În Peace &Conflict Monitor, http://www.monitor.upeace.org/innerpg.cfm?id_article=285; (28 decembrie 2014)
Human Rights Watch Publications, The Fall of Srebrenica and the Failure of U.N. Peacekeeping, Vol.7,No. 13, October 1995,
http://www.hrw.org/summaries/s.bosnia9510.html (4 martie 2015)
Ionescu Victor Prototipul Conflictelor interetnice și interrasiale: Tamili contra Singalezi https://csea.wikispaces.com/file/view/23.Prototipul+conflictelor.pdf (3 martie 2015)
Malek Kate International Conflict. Updated May 2013 by Heidi Burgess http://www.crinfo.org/coreknowledge/international-conflict (18 martie 2015)
Manea Elena Conflictele etnopolitice din Caucazul de Sud https://csea.wikispaces.com/file/view/11.+Conflictele+etnopolitice.pdf (12 martie 2015)
Olteanu Elena Politica lingvistică și construcția statală în Republica http://www.ipp.md/search.php?l=ro (10 mai 2015)
Recomandările O.S.C.E. privind minoritățile naționale în relațiile inter-statale. Bolzano/Bozen Recommendations on National Minorities in Inter-State Relations. http://www.osce.org/hcnm/33633 . (20 martie 2015).
Roberts, The Life and Death of intergation of Yugoslavia, în Mediterranean Quarterly, Vol. 3,Num. 2, Spring 1992; http://www.balkan-archive.org.yu/politics/myth/cause.html (3 martie2015)
Sarcinschi Alexandra, Mihai Dinu Crize și instabilitate in europa, Universitatea națională de Apărare „Carol I” centrul de studii de apărare și securitate București http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/crize_si_instabilitate_in_europa.pdf (3 martie 2015)
Schaich David, Abkhazia: Nationalism, Conflict and History 13 mai 2005 http://daschaich.homelinux.net/writings/academic/abkhazia.html#sdfootnote4sym (02 mai 2015)
Stephen F Jones., : The Caucasian Context, Caspian Crossroads, 1 (2): http://ourworld.compuserve.com/homepages/usazerb/123.htm (12 martie 2015).
Stephen Jones F., : The Caucasian Context, Caspian Crossroads, 1 (2): Spring. http://ourworld.compuserve.com/homepages/usazerb/123.htm (5 Aprilie 2015).
Tishkov, Valery and Ivanov, Anton, The Conflict Prevention Capacities of the Russian Government in the Caucasus, FEWER EastWest Institute. http://www.fewer.org/research/STUDRUS.pdf (15 Martie 2015).
US Department of Defense, JP 1-02. DOD Dictionary of Military and Associated Terms, 12 aprilie 2001 (actualizat la 4 martie 2008), www.dtic.mil/doctrine/jel/doddict/data/c/01404.html (12 martie 2015)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aparitia Conflictelor Teritoriale In Spatiul Ex Socialist (ID: 106026)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.