Aparitia Articolului In Limba Romana

Cuprins

Argument

Capitolul 1. Originea latină a limbii române………………… 1

Capitolul 2. Articolul în limba română…………………………. 4

2.1. Definiții ale conceptului de „articol”…………………………. 4

2.2. Clasificarea articolului…………………………………………… 10

2.3. Apariția articolului………………………………………………… 13

2.4. Cauzele apariției articolului…………………………………….. 15

Capitolul 3. Articolul hotărât (definit) ………………………… 16

3.1. Definiții ale conceptului de „articol definit”……………….. 16

3.2. Apariția articolului definit în limba română……………….. 17

3.3. Articolul definit – parte de vorbire……………………………. 20

3.4. Articolul definit – morfem al categoriei gramaticale a determinării…………………………………………………………… 21

3.5. Postpunerea articolului………………………………………. 22

3.6 Specificul și particularitățile articolului definit…………….. 25

Capitolul 4. Articolului nehotărât (nedefinit)………………… 26

4.1. Definiții ale conceptului de „articol nehotărât”……………. 26

4.2 Apariția articolului nehotărât în limba română……………… 28

4.3. Funcțiile morfologice ale articolului nehotărât……………. 31

Capitolul 5. Articolul posesiv genitival………………………… 32

5.1. Definiții ale conceptului de „articol posesiv”……………… 32

5.2. Apariția articolului posesiv genitival………………………… 34

5.3. Funcționalitatea articolului posesiv pronominal…………. 38

Capitolul 6. Articolul demonstrativ adjectival………………. 39

6.1. Apariția articolului demonstrativ adjectival………………… 39

6.2. Funcționalitatea articolului demonstrativ (adjectival)…… 41

Concluzii…………………………………………………………………… 42

Bibliografie……………………………………………………………….. 46

ARGUMENT

Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conștiința supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenența la ansamblul de valori spirituale ce țineau de domeniul sacrului, începând cu sec. al XVI-lea, ia naștere conștiința istorică. Aceasta reprezintă înțelegerea identității trecutului, dar și a tradiției istorice. Conștiința istorică s-a impus pentru că omul trebuie să-și cunoască existenta, lumea în care trăiește, să-și construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers și, în consecință, își va putea domina existența prin cunoaștere și prin știință. Conștiința istorică ia naștere din încercarea de a construi identitatea poporului și a națiunii sale. Odată cu apariția conștiinței istorice și a sentimentului național, se pune și problema originii românilor.

Cunoașterea temeinică a apariției și evoluției poporului și limbii noastre constituie punctul de plecare în studierea istoriei și literaturii. Baza oricărei literaturi naționale este viața spirituală a poporului, iar organul de exprimare este limba. Născută pentru a servi ca mijloc de comunicare, limba n-a putut să nu atragă atenția asupra sa. Conceptele de latinitate și dacism sunt temelia limbii și a poporului român. Reprezentantă a latinității răsăritene, limba română a fost de-a lungul timpului, cântată și slăvită de mulți scriitori români, conștienți de sorgintea nobilă a acestei limbi.

Formarea intelectuală presupune cunoașterea profundă a limbii materne, a limbii române. Exprimarea logică și coerentă a ideilor, în vorbire și mai ales în scris, este bazată pe însușirea structurilor sintactice gramaticale specifice, care sunt tocmai cele moștenite și mai cu seamă preluate pe cale didactică din latină. Fondul latin este hotărâtor pentru limba română. Gramatica este legenda hărții care explică lumea de la începuturi și până în prezent. Antichității îi datorăm ceea ce suntem noi astăzi.. Umanitatea contemporanilor lui Cicero este aceeași cu cea a noastră și de la ei trebuie să învățăm moderația, dreptatea și moralitatea. Fără latină n-am fi existat ca români.

Însă, mai presus de toate, latina este domeniul artei. Adevăratele principii ale esteticii sunt recunoscute în eleganța gramaticii, în expresivitatea vocabularului eclectic, în moderație, cumpătare și virtute. Tot ceea ce reprezintă civilizația romană se înfățișează cu un rafinament uimitor, artistic, prin asocierea antitetică dintre subtilitate și vehemență. Latina reprezintă aria artistică, filozofică și istorică atât de vastă, încât simpla enumerare de caracteristici nu poate oferi nici măcar o privire de ansamblu. Trebuie să atingem un nivel de cunoaștere mult mai profund al limbii latine pentru a cunoaște originile profunde ale poporului român, a civilizațiilor care stau la baza creșterii civilizației noastre. Limba latina este instrumentul necesar elucidării vestigiilor arheologice, numismatice și epigrafice, descoperite pe teritoriul țării noastre, dovezi care pot susține identitatea noastră națională și latinitatea poporului român. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că limba latină este baza de pornire pentru limbile romanice, din care face parte și limba română, și trebuie înțeles că studiul limbii române nu poate fi complet fără cunoașterea și însușirea temeinică de cunoștințe considerabile de limbă latină.

Doar cunoașterea originii și evoluției limbii române, accesul la valorile culturii și civilizației europene moderne axate pe valorile spirituale și morale ale antichității ne ajută să înțelegem importanța latinității în identificarea etnică și culturală a poporului român.

Capitolul 1. Originea latină a limbii române

Genealogic, „limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre. Cei care ne-au transmis limba latină din tată în fiu, în aceste părți dunărene, au avut întotdeauna conștiința că vorbesc aceeași limbă (latina), spre deosebire de cei care vorbeau alte limbi” (Al. Rosetti).

Procesul de romanizare a populației a avut loc odată cu procesul de romanizare lingvistică și culturală. Romanizarea lingvistică este procesul lent de învățare a limbii latine de către băștinași și uitarea treptată a limbii autohtone. Limba română s-a format cu ajutorul limbii vulgare (populare), definită ca fiind totalitatea tendințelor limbii vorbite, care, în timp și spațiu, după împrejurări, apare ca o limbă omogenă. Limba română constituie ipostaza istorică a limbii latine, care a fost vorbită neîntrerupt în teritoriul etnogenezei românilor. Este unica reprezentantă a latinității orientale și singura limbă neolatină izolată de surorile romanice de către vecinii neromanici (slavi și maghiari). Limba latină a suferit multe schimbări în decursul veacurilor, datorită evoluțiilor firești la care este supusă fiecare limbă în dezvoltarea sa, dar și-a păstrat întreaga sa structură genetică.

Structura gramaticală a limbii române este preponderent latină și nucleul fundamental al vocabularului este moștenit din limba latină. Evidențierea acesteia între limbile romanice se face prin câteva aspecte conservatoare: cele trei clase de declinare, corespunzătoare primelor declinări latine și prin alte câteva inovatoare: vocale și diftongi specifici, dezvoltarea claselor de articol posesiv și adjectival și componența lexicală nelatină care are surse traco-dacice, slave, maghiare, turce, și care nu există în celelalte idiomuri romanice.

Romanizarea populației din Dacia, are drept cauză transformarea limbii latine în limba română, în condițiile bilingvismului daco-roman și ale sintezei celor două elemente, în incidență cu asimilarea migratorilor succesivi de pe teritoriile etnogenezei românești. Generalizarea latinei și eliminarea treptată a traco-dacei a fost un proces de lungă durată. Din limba traco-dacilor am moștenit elementele de vocabular. Adoptarea limbii latine a fost realizată prin parcurgerea perioadei de bilingvism, în timpul căreia limba a fost restrânsă la uzul familial. Edictul de la Caracalla din 212, prin care locuitorii liberi ai Daciei sunt considerați cetățeni romani, reprezintă, probabil, și recunoașterea romanizării lingvistice. De altfel, ultimele consemnări în legătură cu folosirea limbii autohtone nu depășesc secolul al VI-lea.

Limba română continuă varianta populară a latinei, așa-numita latină vulgară, perioadă relativ unitară, dar diferențierea dialectală s-a produs îndeosebi după scindarea Imperiului Roman. Ramura orientală a acesteia, latina dunăreană, devine treptat limba română. Diferențele dintre română și latină sunt, în mare parte, tendințe existente în latina dunăreană și continuate în română ca legi evolutive. Formarea limbii române s-a realizat mai devreme decât a celorlalte limbi romanice occidentale întrucât, fiind izolată de centrele culturale ale Imperiului, tendințele populare nu au putut fi stânjenite de prestigiul literar al latinei clasice.

Româna primitivă comună, denumită și străromâna sau protoromâna, este considerată faza limbii române cuprinsă între secolele VII și XI-XII, anterior separării celor patru dialecte: daco-româna, aromâna, istroromâna și meglenoromâna.

Limba română este limbă romanică deoarece elementele sale constitutive, sistemul fonetic, structura gramaticală, cea mai mare parte a fondului lexical principal și a vocabularului activ sunt de origine latină. În româna primitivă au loc cele mai importante transformări fonetice, regăsibile în toate dialectele, care-i conferă limbii noastre individualitatea, între celelalte limbi romanice;

– apariția sunetelor ă, č, ğ, ț, dz, ș, ń, ľ, a diftongilor oa, ea, ie.

– închiderea în poziție nazală a vocalelor o și e.

– dispariția consoanelor intervocalice b și v, a grupului ll urmat de a neaccentuat, a grupurilor qu și gu, urmate de a, în p și b, a grupurilor cs, ct în ps, pt, a grupului gn în mn, a grupurilor sc, st în șt.

Schimbări importante sunt și în structura gramaticală din această perioadă:

– genul neutru este organizat diferit față de latină, cele cinci declinări sunt reduse la trei, prin dispariția declinărilor a IV-a și a V-a.

– reducerea numărului cazurilor la trei (nominativ-acuzativ, dativ-genitiv, vocativ).

– apariția articolului hotărât, în poziție enclitică.

– modelele actuale ale numeralelor cardinale de la 11 la 19, ale celor care exprimă zecile, ale celor compuse și ale celor ordinale.

– seria accentuat-neaccentuat a pronumelui posesiv la dativ și acuzativ, demonstrativul ille devine pronume personal de persoana a III-a.

– cele două serii ale pronumelui demonstrativ simple și compuse.

– cea mai mare parte din flexiunea actuală.

– omonimiile.

– apariția condiționalului din imperfectul și perfectul conjunctiv latin.

– imperativul, infinitivul lung, gerunziul și participiul.

Procesul de transformare a latinei populare în limbă română nu a putut fi datat cu precizie. Formarea limbii române până în secolul al VIII-lea, este susținută de majoritatea lingviștilor. Există dovezi că procesul de formare a limbii române a avut loc mai devreme decât la celelalte limbi romanice (franceza, italiana, spaniola, portugheza), datorită condițiilor speciale de dezvoltare.

Cronicarul Nicolaus Olahus (1493-1568) a fost primul cărturar care a afirmat, în lucrarea Hungaria, unitatea de neam, de origine și de limbă a românilor. Limba latină a românilor era explicată prin faptul că românii din Moldova, Țara Românească și Transilvania sunt descendenții coloniștilor romani.

Primul document scris în limba română este Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung din 1521. Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacșu este datorată și elementelor latine. Fondul latin al acestui document reprezintă 92,31 %. Acesta reprezintă actul de naștere al limbii române scrise. Textele românești din secolul al XVI-lea dovedesc că noțiunile de bază referitoare la scris și citit, sunt exprimate atât prin cuvinte de origine latină, cât și de origine slavă.

În sec XVII-XVIII apare istoriografia în limba română odată cu marii cronicari Grigore Ureche , Miron Costin și Dimitrie Cantemir, printre primii care relatează despre originea latină a limbii române. În lucrarea Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche remarcă asemănarea dintre cuvintele române și cele latine, concluzia fiind originea latină comună a românilor din Moldova, Transilvania și Țara Românească. Miron Costin afirmă în lucrarea De neamul moldovenilor că istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriți și supuși de romanii conduși de Traian, și că romanitatea românilor era dovedită de latinitatea limbii acestora, dar și de urmele lăsate de romani în fosta Dacie. Dimitrie Cantemir în lucrarea Hronicul romano-moldo-vlahilor, lucrare dedicată exclusiv problemei romanității românilor, cu 343 de foi în manuscris în varianta românească, determină și fixează locul românilor în istoria universală. Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior subliniază în lucrările lor faptul că limba română este derivată din latină și a păstrat cu fidelitate vechiul său fond latin.

Capitolul 2. Articolul

2.1. Definiții ale conceptului de „articol”

Crearea articolului în limbile romanice, în general, și în limba română, în special, a atras atenția a numeroși cercetători, fapt dovedit atât prin numărul mare de studii consacrate acestuia, cât și prin interpretările variate exprimate până acum. Multitudinea de analize consacrate conceptului de articol explică încercările lingviștilor de a clarifica statutul și comportamentul funcțional al acestuia. Literatura românească de specialitate reține mai multe accepții ale acestuia: parte de vorbire, morfem (afix) gramatical, instrument gramatical, cuvânt ajutător, determinant al numelui, actualizator, element formativ în structura anumitor cuvinte.

Termenul „articol”, provenit din latinescul articulus, calc al grecescului árthron (= articulație), reprezintă unitatea sau segmentul ce unește două sau mai multe elemente al unui enunț.

Majoritatea studiilor de gramatică definesc articolul ca parte de vorbire. Urmărind evoluția diacronică a definiției articolului, constatăm că prima gramatică românească, Elementa linguae daco-romane sive valachiae 1780, nu oferă o definiție a acestuia, ci doar îl clasifică, distingând articolul definit pentru lucruri determinate, și articolul nedefinit pentru lucruri nedeterminate: „Est autem Articulus in Daco-Romana Lingua duplex: alter definitus, qui rem determinat, indefinitus alter, qui rem nondeterminat”.

Ienache Văcărescu definește articolul sau „încheierea” ca fiind: „una din părțile cuvântului ce să înduplecă și adăugându-se sau unindu-se la nume și la pronume are putere a hotărî și a face să să înțăleagă lucrul ce s-au arătat mai înainte”, sau „Articolul sau încheetura iaste una din părțile cuvântului ce să înduplecă, care adăugându-se și unindu-se la nume și la pronume are puteare a hotărî și a face să să înțeleagă lucrul ce s-au zis mai înainte”. Analizând definiția dată de Ienache Văcărescu, putem constata că acesta cuprinde sub denumirea de articol doar articolul hotărât propriu-zis de astăzi, afirmând că: „Mai avem două chipuri dă articoli, unul arătătoriu și săvîrșitoriu, cum cel, cea, cel, cei, altul nesăvîrșitoriu un, o. Însă nu să zic articoli, căci sînt pronume ci să numesc articoli dă pronume și să vor vedea la pronume” sau „pronume de câtățime nesăvârșită.” Acesta face precizarea cu privire la locul articolului: „Articolii cu toate că la alcătuirea lor ar trebui dă apururea să să pue înaintea numelui și pronumelui. Dar la limba noastră nu să urmează așa, ci au rămas idiotizmă sau însușire a limbii, dă a să pune unii înaintea numelui și pronumelui, iar alții în urmă după căderi […].”

Radu Tempea definește articolul astfel: „cuvânt care în limba românească însemnează încheetură, pentru că să închee cu numele, și arată în ce cădeare este numele”, fiind de două feluri: „hotărâtoriu” și „nehotărâtoriu”.

Paul Iorgovici, comparând limba română cu franceza și italiana, apreciază că articolul este afix flexionar: „în limba noastră ca și în cea franțuzasche și talieneasche articulu numai se declină (subl. n.), prin care ne depărtăm o țiră de limba latinească, ca de o limbă mortă”.

Pentru Constantin Diaconovici Loga, articolul este „acea parte a grăirii carea se apleacă și punându-se după nume hotărăște aplecarea lui la numeri și

în cazuri: că în limba românească numele nu se apleacă, fără numai articulul cu care se închee”.

Eliade Rădulescu susține că articolul este „o mică zicere care se pune în urma și înaintea substantivelor și adjectivelor ca să se defineze”. Prin urmare, „Când zic maică arăt după cum zicerăm o ființă, dar nu hotărăsc care maică; când însă zic maica înțeleg pe aceea care o știm. Așadar vedem că alta este a zice maică și alta maica și aci este pus ca să hotărască au să defineze… Pentru aceasta dare pe acest fel de ziceri deși sînt și ele un fel de adjective căci arăt o cualitate de a hotărî, dar spre deosebire le numim ziceri de definiție au de hotărîre; și iar fiindcă ele nici o dată nu pot sta singure, ci totdeauna trebue să fie puse sau lângă un substantiv sau lângă un alt adjectiv, a rămas obiceiul de a le numi articole, căci ca când s-ar încheia cu dânsele.” Pe lângă acest articol, Heliade Rădulescu apreciază că mai există și alte articole, care „se pun înaintea adjectivelor și sunt celu și ălu, cea și a; cum, omulu celu înțeleptu, femeea cea înțeleaptă, care sunt adjective demonstrative mai mult”.

Pentru Petru M. Câmpeanu, „semnele prin care se pot determina numele se numesc articuli; ei sunt câte de două feluri în fiecare gen; adecă nedeplin și deplin determinativu. A determina un nume însemnează a-l lua din sfera genului și a-l pune în aceea a individului, sau a-i schimba caracterul generic în acel individual”.

În ciuda faptului că există cărturari care acordă articolului statutul de „parte a cuvântării”, Timotei Cipariu apreciază că articolul aparține la „clasea pronumeloru”, reducând astfel părțile cuvântării la opt.

B. P. Hasdeu consideră articolul „pronume tocit, micșurat, deslipit de elementul său material”. Pe lângă articolele definite și nedefinite, lingvistul afirmă că „limba română are un articol pre-pozitiv adjectival, diferențiat în două forme primare: cel și al” care, după cum indică și numele, „există numai pentru adjectiv, nici o dată pentru substantiv”.

Gramatica limbii române notează aceste argumente, însă autorii ezită a încadra articolul între părțile de vorbire, afirmând că „e greu de identificat articolul ca parte de vorbire, deci cuvânt aparte” și consideră că acesta ar trebui abordat în relație cu flexiunea. Pentru aceiași autori, articolul „exprimă gradul în care vorbitorii individualizează obiectele despre care se vorbește”. La această idee, aderă și Al. Graur, pentru care articolul este cuvânt ajutător ce poate marca „gradul în care un obiect este cunoscut de mai înainte vorbitorilor”.

Paula Diaconescu consideră că articolul nu este parte de vorbire propriu-zisă, ci „instrument gramatical”. În concepția autoarei, articolul exprimă trei valori: determinat–definit, când substantivul este articulat definit, determinat–nedefinit, când substantivul este articulat nedefinit și nedeterminat, când substantivul este nearticulat. În funcție de aceste valori, la substantive, există următoarele trei opoziții:

„(1) substantiv nearticulat / substantiv cu articol indefinit

(2) substantiv nearticulat / substantiv cu articol definit

(3) substantiv cu articol indefinit / substantiv cu articol definit”.

Autoarea conchide că determinarea este categorie gramaticală, iar sistemul gramatical al substantivului românesc „este format din gen (cu valorile: masculin, feminin, neutru), număr (cu valorile: singular, plural), caz (cu valorile: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ), determinare (cu valorile: determinat definit, determinat nedefinit, nedeterminat)”.

Ideea de a acorda articolului statutul de morfem al categoriei determinării este susținută și de către Valeria Guțu-Romalo, care notează că trăsăturile existente „par a justifica considerarea articolelor nu ca <parte de vorbire>, ci ca <unealtă gramaticală> pur și simplu, deci morfem gramatical, morfem dependent de același tip cu desinențele care exprimă cazul și numărul, de exemplu, și anume morfem al categoriei determinării”. Neluând în considerare articolul posesiv–genitival și articolul demonstrativ-adjectival, întrucât acestea ridică cele mai mari probleme, precum și situațiile în care nici articolul hotărât și nici cel nehotărât nu reprezintă morfeme ale categoriei determinării, Valeria Guțu-Romalo crede referitor la categoria gramaticală a determinării, că aceasta cuprinde trei termeni: articol hotărât, articol nehotărât și articol Ø, ce realizează următoarele opoziții:

„1. nedeterminat – determinat nehotărât

2. nedeterminat – determinat hotărât

3. determinat nehotărât – determinat hotărât”.

Acordarea statutului de morfem (afix) al determinării articolului este susținută și de către Iorgu Iordan, Valeria Guțu-Romalo și Alexandru Niculescu. Aceștia consideră că articolul poate fi interpretat ca morfem al categoriei determinării numai dacă realizează opoziția proprie acestei categorii „în cursul întregii paradigme a cuvântului”, iar „Faptul că poate fi cerut de un anumit element prezent în comunicare constituie de asemenea un argument în afirmarea caracterului gramatical al categoriei determinării în limba română și justifică considerarea articolului, care reprezintă mijlocul de exprimare a acestei categorii, nu ca <parte de vorbire> ci ca morfem, și anume morfem dependent, de același tip cu desinențele care exprimă numărul, cazul etc”.

Prin urmare, autorii susțin și adoptă soluția propusă de gramatica structurală și funcțională: „articolul nu poate fi considerat parte de vorbire. Dar nici în celelalte situații, când apare cu rolul de element formativ al unor cuvinte, sau ca indice al cazului, considerarea articolului ca parte de vorbire n-ar fi justificată”. Definițiile conceptului de articol sunt impropriu utilizate, creând situații ambigue. Sugestia autorilor în depășirea situației de ambiguitate e de a păstra termenul de articol atunci când are rolul de element formativ, respectiv pe cel de morfem când este marcă a categoriei determinării.

În Limba română contemporană, autorii demonstrează integrarea și apartenența articolului la seria afixelor flexionare, argumentând astfel:

„- Articolele participând la opozițiile de determinare sunt numai două: – (u) l și un. O ˂parte de vorbire>, cu un număr așa de restrâns de membri e ceva cu totul excepțional.

– Articolele cu valoare individualizatoare sunt strict limitate distribuțional: nu apar decât în prezența unui substantiv, în apropierea directă a acestuia, fuzionând eventual cu finala substantivului (o casă, casa, o floare, floarea)”.

Aceeași părere este împărtășită și de către Iorgu Iordan și Vladimir Robu, care nu includ articolul în sistemul claselor gramaticale de cuvinte, dar îl apreciază ca „o clasă de morfeme gramaticale”, deoarece ajută la flexiunea numelui. Aceștia introduc conceptul de determinare minimală, precizând că acesta e diferit de cel de determinare liberă, în sensul „relației dintre o unitate subordonată și regenta ei, constând în dependența unilaterală a unității subordonate sau determinante față de unitatea regentă sau determinată”.

Ion Coja a încercat să ofere soluții la întrebările pe care le ridică conceptul de articol. În lucrarea Preliminarii la gramatica rațională a limbii române, vol. I: Gramatica articolului (1983) cercetătorul pornește în analiza sa, de la opoziția cunoscut/necunoscut (definit/nedefinit), după ce face delimitarea precisă a noțiunilor valoare/formă. Dihotomia cunoscut/necunoscut reprezintă valori ce dau sens articolului. Analizând interpretările articolului privit ca parte de vorbire, dar și ca morfem al categoriei gramaticale a determinării, Ion Coja caută să surprindă raționamentele care au determinat lingviștii să opteze numai pentru interpretarea articolului ca morfem al determinării, argumentând că „…menirea articolului hotărât, morfem al determinării, [este] de a marca valoarea de nume individual definit, deci de a individualiza și de a identifica reprezentarea unui obiect cunoscut deopotrivă emițătorului și receptorului” și, prin urmare, determinarea este categorie morfologică. În final, autorul apreciază că studierea articolului „sugerează posibilitatea și, uneori, necesitatea de a elabora două gramatici: una a emițătorului și alta a receptorului”, adică o gramatică a enunțării.

Corneliu Dimitriu pledează pentru interpretarea articolului ca parte de vorbire și păstrează clasificarea tradițională a articolului. Consideră că articolul nehotărât, articolul posesiv-genitival și articolul demonstrativ (adjectival) apar întotdeauna ca niște cuvinte și sunt părți de vorbire flective. Referitor la articolul hotărât, apreciază că este flectiv propriu-zis. Dimitriu respinge ideea categoriei gramaticale a determinării, subliniind că „există numai un conținut al determinării și numai la o parte din substantive, care conținut, însă nu se exprimă printr-un sistem unitar de mărci, astfel încât vorbitorii nu au conștiința unei categorii gramaticale”.

În concluzie, elementele ce compun clasa articolului formează o „clasă închisă de forme care apar obligatoriu în vecinătatea unui substantiv și a căror funcție este de actualizare a acestuia în comunicare și de individualizare (sau determinare), adică de restrângere a nedeterminării numelui, prin specificarea unui obiect sau a unor obiecte identificabil(e) de către vorbitori; aparține clasei mai largi a determinanților”.

2.2. Clasificarea articolului

De-a lungul timpului, identificarea și clasificarea articolului în gramaticile românești a fost făcută după mai multe criterii care nu pot fi aplicate global la toate tipurile de articol. Cele mai importante criterii avute în vedere de specialiști sunt: partea de vorbire din care provine articolul, gradul de individualizare din care provine articolul, partea de vorbire care este însoțită de articol, forma articolelor etc. Dintre acestea, singurul criteriu care apare în majoritatea gramaticilor este gradul de individualizare exprimat de articol, celelalte fiind folosite separat pentru fiecare tip de articol.

Din primele gramatici românești, Constantin Diaconovici Loga, Eliade Rădulescu, G. Pleșoianul consideră că putem înțelege prin articol numai articolul hotărât, în timp ce Ioan Germaniu Codru notează că „articul se cheamă pronumele demonstrativ ălu (alu, elu, lu*)”. Despre existența a două articole vorbesc S. Micu Klein (în termenii definit/indefinit), Radu Tempea (hotărâtoriu sau articulus definitus/nehotărâtoriu sau articulus indefinitus), Ioan Alexi (hotărât/nehotărât), J. Cetățianu (articol proprii sau articol hotărât/articol improprii de tipul cel, cea, cei, cele, al, a, ai, ale). Despre existența a patru articole vorbește Ienache Văcărescu: articol hotărât, articol arătătoriu și săvârșitoriu și articol nesăvârșitoriu.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și continuând până în a doua jumătate a secolului XX, tratatele și manualele de gramatică a limbii române disting patru articole: nehotărât (un, unui, o, unei, niște, unor), hotărât (-l, -i, -lui, -a -ei, -le, -lor), demonstrativ (adjectival) (cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor) și posesiv-genitival (al, a, ai, ale, alor).

Cu a doua jumătate a secolului XX, clasificarea articolului în cele patru subclase a fost regândită, descrisă și analizată la noi de către Valeria Guțu-Romalo, Paula Diaconescu, Maria Manoliu Manea, D.D. Drașoveanu, G.G. Neamțu ș.a., deoarece au fost constatate diferențe funcționale importante. Articolul definit este opus celui nedefinit prin semnificație, pentru că primul însoțește, introduce substantivul în discurs prezentându-l ca obiect individualizat, definit precis, în timp ce articolul nehotărât are rolul de a introduce în discurs și de a indica obiectul necunoscut denumit de substantiv ca individualizat, însă, fără să-l definească precis, și prezentându-l ca pe unul oarecare dintr-o clasă sau dintr-o specie. În schimb, articolul posesiv are mai puțin rolul de a individualiza, iar despre articolul demonstrativ putem afirma că deține și proprietatea de a individualiza, de a preciza. Articolul demonstrativ și adjectivul demonstrativ se apropie, deoarece între ele există o relație de comutare limitată. Articolul demonstrativ poate fi înlocuit de adjectivul pronominal demonstrativ în orice context. Articolul posesiv nu respectă condiția esențială a elementelor componente sistemului gramatical categorial, adică relația de comutare. Prezența articolului posesiv nu exclude determinarea simultană a substantivului prin articol nehotărât sau prin articol hotărât când numele posesorului și cel al posedatului nu sunt alăturate.

Autorii mai sus menționați resping clasificarea articolului în cele patru subclase, și nu mai admit funcționarea unităților al (a, ai, ale) și cel (cea, cei, cele) ca articole, întrucât atât distribuția cât și valorile articolului le sunt improprii. În consecință, a fost propusă interpretarea acestora ca pronume (adjective pronominale) semiindependente, deoarece, din punct de vedere sintactic, acestea pot să apară ca centru al grupului nominal având determinanții proprii acestuia (adjectivali, prepoziționali, propoziții relative); deci, formele al, cel se comportă ca pronume și se manifestă ca substitute ale substantivului, neputând să apară singure, neînsoțite, fără determinanți. Articolul genitival, deși cunoaște flexiunea, apare de obicei în structură alături de substantiv sau pronume (adjectiv pronominal). În această situație, are rolul de a anticipa sau de a relua conținutul regentului, marcând relația în cadrul sintagmei. Acesta se apropie mai mult de statutul de pronume datorită conținutului și distribuției sale. Articolul demonstrativ se apropie mai mult de pronumele (adjectivul pronominal) demonstrativ datorită originii sale, conținutului său și particularităților sale distributive. În consecință, articolul (hotărât și nehotărât), denumit de direcția structuralistă morfem al determinării, determinare văzută ca a patra categorie gramaticală a numelui, este din acest punct de vedere cuvânt, respectiv segment gramaticalizat.

Considerarea articolul ca fiind element formal fără conținut, aglutinant formal care aduce o informație numai în prezența substantivului, a plecat de la faptul că el nu se referă nici la modul, nici la forma realității și nici nu menționează vreo anume realitate, deci nu are semnificație. Altfel spus, însoțind sau nu substantivul, chiar dacă variază de la modul său de referință la obiect (la semnificație), articolul nu se referă la o realitate anume.

Dacă luăm în considerare teoria conform căreia orice semn gramatical sau lexical are substanță semantică, remarcăm că, în cazul clasei articolului distingem articolul cu substanță semantică (articolul nehotărât) și articolul fără substanță semantică (articolul hotărât).

Articolele definit, nedefinit și zero, reprezintă membrii paradigmei determinării, fiind flective cu dublu rol: de a suplini insuficiențele inventarului de desinențe cazuale și de a exprima categoria gramaticală a determinării. Caracterul de generalitate și de abstractizare al articolului este oferit de apartenența articolului la un inventar limitat. Când vorbim de articol înseamnă că vorbim de construcția sensului unui enunț. Ansamblul unei predicații este afectat de categoria numărului, cazului și a determinării văzute la nivelul articolului.

2.3. Apariția articolului

În limba latină, categoria gramaticală a determinării a fost concepută drept actualizare a semnificantului ca definit sau non definit, fiind legată de clasa numelui. Articolul, ca morfem al determinării, conferă individualitate limbilor romanice în raport cu fondul latin.

În limba latină nu exista acest tip de determinare și nici opoziția articulat-nearticulat. Individualizarea numelui în diferite grade este întâlnit doar în limbile romanice. Articolul hotărât s-a dezvoltat din demonstrativul de depărtare ille. Acest proces de transformare din parte de vorbire independentă lexical în determinant semi-independent a lui ille este de lungă durată. De la început, ille servea ca marcă stilistică deoarece avea valoare emfatică, dar ulterior a devenit mijloc morfologic care marca declinarea, fiind strâns legat de numele determinat. În fiecare limbă romanică, acest proces de transformare a demonstrativului în morfem, a fost independent.

Momentul apariției articolului în limba română este foarte controversat. Conform celor două teorii emise, „teoria semantică” și „teoria morfo-sintactică”, apariția articolului a avut loc în momentul în care ille și-a pierdut conținutul semantic de pronume demonstrativ sau atunci când ille devine articol doar când apare opoziția articulat–nearticulat. Majoritatea lingviștilor sunt de acord că articolul nehotărât apare în limbile romanice mult mai târziu decât cel definit, așa cum susțin Iordan și Manoliu: „Articolul nedefinit s-a ivit încă din latină, dar mai târziu decât articolul definit”.

Însă, există și cercetători care afirmă că articolul nedefinit apare cu mult înaintea celui definit. H. Mihăescu este susținătorul acestei teorii, care apreciază că evoluția articolului nehotărât poate fi urmărită încă din secolul al III-lea î.e.n.. Müller afirmă că articolul ar fi existat cu cca. 200 de ani î.e.n., și îl regăsim la Plautus, la Petronius sau în Scrisorile lui Cicero, în construcții în care demonstrativul ille sau ipse avea valoare de articol când era așezat lângă substantiv.

W. V. Wartburg consideră că folosirea cu valoare de articol nehotărât a numeralului unus a devenit aproape generală începând cu secolul al IV-lea. Acesta își argumentează ideea pe faptul că quidam a dispărut chiar în aceeași epocă. În plus, în opera lui Iordanes și în inscripțiile din provinciile dunărene datate ca fiind din anul 551, este atestată întrebuințarea lui -a, -um, unus ca articol nehotărât. Deci, putem vorbi despre existența articolului nehotărât abia după momentul romanic al gramaticalizării pronumelor ille sau ipse ca articole hotărâte.

Apariția demonstrativului în limba latină este oarecum asemănătoare cu apariția articolului demonstrativ în limba română. Sunt cercetători care susțin că data apariției articolului este sec. al VIII-lea, al IX-lea. Spre sfârșitul perioadei imperiale, epoca în care conștiința umană cunoaște dezvoltarea individuală, omul a simțit nevoia trecerii de la reprezentarea obiectivă a lumii la reprezentarea subiectivă, în aspectul colocvial al limbii latine. Utilizarea pronumelor personale ego, tu, pe lângă verbe și a demonstrativului cu valoare de articol, reflectă această nouă formă ce pune în valoare individualitatea, știind că articolul are rolul de a individualiza. Acesta este și motivul pentru care Muller susține că articolul pune în valoare omul. G. Guillaume afirmă că articolul are funcția de a reduce generalul la particular, aceasta fiind reflectată în relația: non definit (ființă)–individualizat (ființa).

În perioada târzie a latinei populare apare procesul de transformare a pronumelui în articol, care s-a dezvoltat în secolul al VIII-lea. În structura limbilor romanice apar două elemente inedite odată cu dispariția flexiunii (ce coincide cu apariția articolului): eliminarea formelor cazuale și crearea noii clase morfologice.

În perioada de formare a limbii române (secolele I – VI), s-au constituit diferite tipuri de articol. Demonstrativul iile și numeralul unus care se refereau la un substantiv, au dat naștere articolului substantival (bărbătuș iile, unus bărbătuș).

La originea articolul hotărât stă demonstrativul ille, illa, illud, neaccentuat în frază și are gradul cel mai înalt de gramaticalizare. Trăsătura etimonului de a fi flexibil s-a menținut în structura morfologică a articolului limbii române. Din punct de vedere al funcționalității, articolul determină, individualizează substantivul și exprimă măsura în care este cunoscut vorbitorului.

Articolul substantival nehotărât provine din slăbirea valorii pronumelui nedefinit, cu valoare adjectivală (la origine, numeral cardinal): unus, una, unum.

Articolul genitival a evoluat din demonstrativul iile în poziție apozitivă față de substantiv și plasat în prepoziția altui substantiv în genitiv (una casa, illa parentillorum – o casă a părinților).

Demonstrativul iile, care, însoțit de particula de accentuare ecce (anume) preceda adjectivul, a evoluat în articol demonstrativ (homo ecce iile bonus – omul cel bun, mullier ecce illa formosa – femeia cea frumoasă).

De aici provine clasificarea contemporană a articolului în limba română: substantival (hotărât și nehotărât), posesiv (genitival, pronominal) și demonstrativ (adjectival).

2.4. Cauzele apariției articolului

Articolul este o formație comună pentru toate limbile romanice, constituit pe bază de material latin. Cauzele apariției articolului trebuie căutate, în primul rând, în faptul că în latina populară, odată cu reducerea fonemelor finale, desinențele ce desemnau funcțiile gramaticale pentru fiecare caz la nume se pierdeau. În al doilea rând, se simțea necesitatea logico-stilistică de a reda opoziția dintre numele determinat și cel nedeterminat. Ca rezultat, în locul consoanelor finale, ce aveau această funcție în latina clasică, au apărut în latina târzie alte mijloace gramaticale apte să realizeze opoziția nedeterminat/semideterminat și să marcheze explicit valorile gramaticale ale numelui. În latina vulgară, folosită ca mijloc de comunicare în toate provinciile romanizate ale Imperiului Roman, exprimarea raporturilor dintre cuvinte a început să se realizeze prin intermediul prepozițiilor sau cu ajutorul actualelor forme de articole.

Articolul a putut să apară în urma desemantizării a două părți de vorbire existente în latină. E vorba, în primul rând, de pronumele demonstrativ de depărtare de tipul iile, care, comparativ cu alte tipuri de pronume și-a păstrat mai bine flexiile cazuale și, în al doilea rând, de numeralul cardinal de tipul unus. Fiind folosite frecvent pe lângă nume, aceste două părți de vorbire și-au pierdut valorile semantice inițiale demonstrative și cantitative.

Atât demonstrativul iile, cât și numeralul unus, aveau menirea de a preciza mai bine numele, de a-l evidenția din clasa de obiecte omogene. Bunăoară, din sintagma homo iile bonus reiese că pe acest om îl cunoaștem și ne mai referim încă o dată la el. În sintagma unus homo despectus numeralul unus evidențiază același substantiv homo din clasa de obiecte omogene homo sapiens, arătând în același timp că este doar unul singur. Astfel, în urma analizei celor două sintagme, poate fi făcută opoziția dintre noțiunea de ordin general – homo, numele individualizat din clasa de obiecte omogene – unus homo și același nume bine cunoscut – homo iile.

La început, demonstrativul iile și numeralul unus aveau valoare determinativ-expresivă. Din cauza folosirii frecvente pe lângă nume, caracterul expresiv al acestor determinanți a fost anihilat, și au început să fie întrebuințați în sistem gramatical. Procesul de trecere de la pronumele demonstrativ sau de la numeralul cardinal la articol a fost lent și îndelungat. Abia din sec. al VI-lea putem vorbi de constituirea în limbile romanice a articolului propriu-zis. Aceasta este data când articolul are o fizionomie clară, bine determinată în texte. Din acest moment, capătă funcție de determinant al numelui, indicând gradul de determinare al acestuia. Concomitent cu această funcție, articolul și-a asumat și funcția morfologică de a marca categoriile gramaticale de gen, număr și caz ale numelui.

În perioada de dezvoltare a limbii române de mai târziu, articolul a început să fie folosit chiar și pe lângă numele proprii, acestea neavând nevoie de opoziția determinat/nedeterminat. În perioada de formare a limbii române, s-au format diferite tipuri de articol, în dependență de prezența acestuia față de nume și în funcție de natura morfologică a numelui.

Capitolul 3. Articolul hotărât (definit)

3.1. Definiții ale conceptului de „articol hotărât”

Încă din antichitate articolul hotărât figurează ca parte de vorbire (partes orationes), fiind definit ca un cuvânt lipsit de semnificat care indică începutul, sfârșitul sau împărțirea frazei.

Indiferent de denumirile sub care a fost înregistrat, articolul definit a fost considerat de-a lungul timpului, pe rând, parte de vorbire, morfem gramatical sau instrument gramatical, actualizator, convertor gramatical, morfem formativ gramatical, amplificator etc.

Articolul definit apare în gramaticile românești sub următoarele denumiri: încheere (Macarie, I. Văcărescu), încheetură (Iordachi Golescu), arșicul sau încheetură (G. Săulescu), hotărâtor (Radu Tempea, Budai Deleanu, T. Blaževiciu), hotărât (A. Iszer, N. Bălășescu, R. G. Radoveanu), definit (I. Vaillant), definitiv (V. Ivanoviciu), definitor (I. Circa), definit simplu (Raoul de Pontbriant), definitiv sau hotărâtor (C. Platon), propriu (I. C. Massim, I. Manliu, F. Crasan, S. Călinescu), scurtat sau propriu (M. Străjan), prescurtat (A. Pumnul), nominal (G. Hill), primar (A. Lambrior), substantival sau enclitic (I. Manliu), substantival (A. Philippide, G. Ghibănescu), enclitic (H. Tiktin, Ov. Densusianu, I.-A. Candrea), postpositiv (P. V. Haneș, G. Adamescu) .

Toate încercările de a atribui o funcție sau alta articolului pot fi reduse la trei: parte de vorbire, morfem al determinării și determinant .

3.2. Apariția articolului hotărât în limba română

Cu toate că limba latină nu a avut articol, limba română a dezvoltat un articol hotărât din pronumele demonstrativ ille, ce își găsește corespondența în formele grecești ale articolului (ό, ή, τό).

Formele articolului hotărât românesc sunt:

3.1.

În procesul de trecere dinspre pronume spre articol, ille, illa, illum au cunoscut următoarele transformări:

1. Prin dispariția silabei inițiale, provocată de lipsa accentului, lu devine l (afonizarea lui -u, respectiv -le în cazul substantivelor cu e final, sub influența asimilatoare a acestei vocale u este asimilat la e).

2. Căderea silabei inițiale il-.

3. Din cauza poziției proclitice, silaba de la început il- își pierde accentul și dispare; datorită prezenței lui i semivocalic, l’ este palatalizat până la înmuiere l’i și redus la i.

4. Căderea consoanei finale –m, căderea silabei inițiale il- și afonizarea lui u.

5. ă devine a prin pierderea sunetelor inițiale din cauza lipsei de accent.

6. Căderea silabei inițiale.

7. Pierderea silabei inițiale.

Sintetizând: 3.2.

Putem afirma că articolul hotărât are inventarul limitat (numără opt elemente) și stabilește relații de opoziție cu flective de același tip, și anume: opoziție de număr (singular/plural: -l/-i; -a/-le), opoziție de gen (masculin/feminin: -l/-a, -i/-le), opoziție de caz (N.Ac./D.G.: -l/-lui). Deci prezența articolului hotărât în componența substantivului apare ca o marcă ce exprimă toate categoriile substantivului.

Articolul substantival definit are două forme la masculin: le și l, provenite din ille. În latina populară, demonstrativul ille devine elle. Deoarece elle apărea deseori ca morfem și deci era neaccentuat, și-a pierdut silaba inițială și a devenit le. Acesta se adaugă la substantivele masculine terminate în e după ce consoana finală dispare: frater + le > fratele; leporem + le > iepurele.

Forma l, descendentă tot din ille, a urmat altă cale de evoluție. La D. demonstrativul ille avea forma illum, la Ac. și Abl. avea forma illo. Aceste trei forme s-au unificat și a apărut o singură formă pentru toate cele trei cazuri -illo. Așa cum am mai menționat, în latina populară, prin deschiderea vocalei inițiale, ille > ello > ellu (o final aton > u). Pierzând ca și elle prima silabă, ellu devine lu. După dispariția lui u final, lu > l și substantivele masculine și neutre de tipul lupu, bărbatu, măru, au forma lupul, bărbatul, mărul.

Articolul definit la feminin singular provine din forma pronominală illa. Illa devine ella în latina populară orientală, când i inițial se deschide în e. Mai târziu, la începutul formării limbilor balcano-romanice e inițial se transformă în a. Această modificare are la bază legitatea fonetică de trecere a lui e inițial neaccentuat în a atât în cuvintele semnificative de tipul erama > aramă; erici > arici, cât și în cadrul particulelor eccum modo > acmo > acmu > acum, eccum hicce > aci > aici. Deci forma ella devine alia.

Având la bază altă legitate fonetică (ll intervocalic urmat de a dispare: stella > stea; vitella > vițea), alia > aa > a. Sintagma substantivului cu fostul demonstrativ trebuia să aibă pentru început aspectul capra alia > capră a > capra; vulpem alia > vulpe a > vulpea.

Illius era forma de G./D. a demonstrativului latinesc masculin. Prin analogie cu pronumele interogativ quid, care avea la D. forma cuis, se formează illuis pentru D./G. iar pentru feminin, illaei.

Ca și în cadrul formelor de N./Ac, l devine e: illui > ellui; illaei > ellaei. Ambele forme de gen pierd (procesul haplologiei) prima silabă din cauza pierderii accentului în cadrul comunicării, a utilizării frecvente și din motivul economiei în vorbire, devenind: ellui > lui; ellaei > lei > ei > i. La substantivele masculine și neutre, după dispariția consoanei finale a acestora, s-a atașat forma lui: frater + lui > fratelui; melum + lui > mărului; cognatus + lui > cumnatului; lupus + lui > lupului.

O evoluție mai complicată a suferit forma de feminin: caprae + lei > caprele > capreei > caprei; vulpi + lei > vulpilei > vulpiei > vulpii.

Articolul la masculin plural provine de la forma de N./Ac. illi. În epoca romanică târzie, illi capătă aspectul elli, care mai târziu pierde prima silabă, devenind li. Ulterior, în ramificația dacoromână, l dispare (libertare > a ierta) conform legității fonetice l + e: cani + li > cânili > câinii; homini + li > ominili > oamenii; lupi + li > lupili > lupii.

Pentru feminin plural, articolul își ia începutul de la latinescul illae care devine ellae în latina populară. În primele faze ale dezvoltării balcano-românei, prima silabă dispare, iar ultima se statornicește ca articol și se sufixează la substantiv: vulpi + lae > vulpile parti + lae > părțile; caprae + lae > caprele; vulpi + lae > vulpile.

La G./D. plural forma articolului era aceeași pentru ambele genuri: illorum, care în latina populară devine ellorum. Forma loru a apărut prin haplologia primei silabe și dispariția consoanei finale. După pierderea lui u final, ea devine lor: lupi + lor > lupilor; caprae + lor > caprelor.

Textele vechi ne oferă tabloul dublu al poziției articolului față de substantivul determinat. Doar la forma de G. sunt atestate cazuri de plasare a articolului definit în prepoziția substantivului, când substantivul mai are un determinativ, de obicei un atribut acordat, plasat în prepoziția substantivului determinat: a lor săi bărbați; a ei noastră credință (Codicele Voronețean).

În textele vechi din secolele XV-XVI întâlnim utilizarea articolului în postpoziția substantivelor proprii-nume de familie: Lăpușneanului, Mavrocordatului sau în prepoziția substantivelor-nume de persoană: lu voievodu.

Desigur, în latina populară articolul definit era întrebuințat cu mult mai rar decât în româna veche și, cu atât mai mult, în limba română contemporană. Articolul și-a extins sfera de utilizare în limba română contemporană, la fel ca în celelalte limbi romanice. Meyer-Lübke, cercetătorul limbii noastre, afirmă că substantivele ce desemnează lucruri unice în univers nu au nevoie de determinare, adică de articol definit. Este cazul substantivului soare din cuvintele compuse soare-răsare, soare-apune, ce denumesc punctele cardinale – răsărit și asfințit. Același cercetător constata că în limba română veche nu erau articulate cu articol definit substantivele abstracte, pe când în româna contemporană acestea se pot articula.

3.3. Articolul definit – parte de vorbire

În toate lucrările de specialitate, articolul definit propriu-zis este prezentat ca subspecie a clasei articolului. Cele mai multe gramatici consideră articolul parte de vorbire. Aceasta înseamnă că toate subclasele articolului au acest statut, deci implicit și articolul definit.

Pentru autorii Gramaticii, articolul hotărât (propriu-zis) are rolul de a arăta că obiectul desemnat pe lângă al cărui nume stă este cunoscut vorbitorilor.

După Mioara Avram, articolul hotărât (propriu-zis) este „partea de vorbire flexibilă […] care prezintă obiectul denumit drept puternic individualizat, cunoscut de vorbitori, fie pentru că a fost în prealabil introdus, direct (fie lingvistic, prin același cuvânt sau un sinonim al lui în formă nearticulată ori însoțită de articolul nehotărât, fie situațional) sau indirect (prin cuvinte care îl fac de presupus), în comunicare, fie pentru că este, din capul locului, cunoscut în cercul respectiv de vorbitori sau are chiar notorietate generală”.

C. Dimitriu apreciază referitor la articolul hotărât că nu poate avea o definiție unică, sub denumirea aceasta grupându-se două realități: „rarisim, când apare ca un cuvânt, este parte de vorbire-flectiv, de obicei, când – astăzi – apare ca un segment (parte) de cuvânt, fiind flectiv propriu-zis” .

Articolul definit, totuși, nu respectă condiția minimă pentru a fi parte de vorbire. Neavând comportamentul specific semnului lingvistic, articolul hotărât nu este cuvânt. Deși are realizare în planul expresiei, totuși, nu are conținut, nu are sens lexical. Este segment dependent, deoarece, spre deosebire de alți determinanți, nu apare niciodată singur, ci doar împreună cu substantivul; luat independent de substantiv nu are semnificație lexicală. Rolul său este de a ajuta la definirea mai precisă a conținutului noțional al substantivului. Articolul hotărât este segmentul care nu poate fi combinat cu mijloace suprasegmentale (accentul și intonația), întrucât nu poate să apară ca elementul central al enunțului.

3.4. Articolul definit – morfem al categoriei gramaticale a determinării

Gramatica structurală și funcțională promovează interpretarea articolului ca morfem al categoriei gramaticale a determinării: „Articolul hotărât este un morfem prin care se exprimă determinarea numelui” .

În calitate de morfem al categoriei determinării, categorie manifestată întotdeauna numai la substantiv, trăsătura definit a articolului reprezintă pentru mulți lingviști, capacitatea acestuia de a actualiza substantivul: „Prin categoria determinării se exprimă actualizarea semnificantului substantival ca definit sau nondefinit, actualizare realizată prin morfeme specifice.”, sau „[articolele hotărâte] intrând în opoziție cu cele nehotărâte, realizează actualizarea substantivului în enunț, iar, semantic, determinarea (sau individualizarea), restrângând domeniul de referință al substantivului la un obiect/la anumite obiecte cunoscute de vorbitori”. Astfel, articolul definit devine actualizatorul numelui.

După autorii S.M.L.R.C.-ului, articolul definit are rolul de morfem al determinării „numai în situațiile în care este posibilă măcar una dintre opozițiile proprii categoriei determinării, și anume dacă această opoziție apare în cursul întregii paradigme a cuvântului”. Această părere este susținută și de Valeria Guțu-Romalo pentru care articolul reprezintă gradul de individualizare a numelui în mod abstract, funcționând ca determinant numai în cadrul sistemului clar de opoziții.

Dacă articolul definit nu realizează nici o opoziție înseamnă că nu este morfem al determinării, ci are cu totul alte funcții: morfem cazual, element formativ în structura cuvintelor, convertor gramatical, amplificativ pronominal postpus, anticipant pentru categoriile de gen, număr, caz, determinare atunci când formal însoțește adjectivul calificativ.

Ca morfem al determinării, articolul definit însoțește întotdeauna substantivul, este morfemul aflat în relație de dependență față de substantiv, manifestând comportamentul similar morfemelor de gen, număr și caz. Altfel spus, articolul hotărât este ceva ce ține de substanța substantivului, de interiorul acestuia.

3.5. Postpunerea articolului

Postpunerea articolului, fenomen ce individualizează limba română între limbile romanice, a suscitat atenția a numeroși cercetători români și străini.

În secolul al XIX-lea și mai târziu, cercetătorii care au studiat problema postpunerii articolului au încercat explicarea ei prin influența substratului autohton traco-daco-iliric. La baza ipotezelor și teoriilor lor se afla trăsătura comună limbii române, bulgare și albaneze: encliza articolului.

O sinteză a opiniilor exprimate în legătură cu postpunerea articolului, o oferă T. Capidan, care se îndoiește de credibilitatea explicării acestui fenomen prin substrat, însă conchide totuși: „[…] dacă ținem seamă de celelalte particularități care unesc limbile balcanice, originea comună a articolului postpus la albanezi, români și bulgari pare mult mai verosimilă” .

Alți lingviști au invocat, în încercarea de a explica fenomenul postpunerii articolului, stadiul mai vechi al limbilor indo-europene. Astfel, Hasdeu a explicat postpunerea articolului în limbile balcanice prin relațiile popoarelor scandinave cu cele din Peninsula Balcanică, drept rezultat al unui „amestec între un trib germanic și oarecari elemente balcanice”.

Dar, cu toate că au considerat encliza articolului românesc ca fiind element de substrat balcanic, cercetătorii au sesizat anumite diferențe între română, bulgară și albaneză. Printre aceștia se numără și Ovid Densusianu, care manifestă rezerve serioase în a susține rolul substratului în postpunerea articolului românesc, afirmând că „postpunerea articolului apare deci ca un fapt care s-a accentuat cu timpul și, în parte, în epoca istorică, astfel că e greu să vedem aici rezultatul unei imixtiuni alogene (traco-ilirice) în morfologia limbii române”.

Al. Rosetti este de părere că „postpunerea articolului a fost provocată de locul ocupat de adjectivul care determină substantivul” .

Al. Graur a emis o altă ipoteză în problema enclizei articolului. Acesta încearcă să explice acest fenomen prin sintaxa latinei populare de la baza limbii române și prin structura internă a grupului nominal din limba română. Cercetătorul își argumentează ideea conform căreia postpunerea este fenomenul ce ține de dezvoltarea internă a limbii și o explică în același fel în limba română, în albaneză și în limbile scandinave. Al. Graur e de părere că encliza s-a dezvoltat în limba română din cauză că adjectivul din grupul de cuvinte substantiv + adjectiv este așezat în română de obicei după substantiv. Din acest motiv cercetătorul opinează că, în prima etapă, ille aparținea adjectivului, iar mai târziu, printr-o nouă segmentare sintactică, ille proclitic al adjectivului s-a grupat cu substantivul, devenind enclitic pe lângă acesta. Pentru acesta, procliza e punctul de plecare al enclizei.

Lingvistul apreciază că în trecerea de la limba latină la limba română, encliza a apărut datorită structurii nominale caracteristice limbii noastre, fiind rezultatul unei legi de topică, după care adjectivul urmează substantivului determinat, fapt ce produce transformarea articolului proclitic al adjectivului în articol enclitic al substantivului, iar pentru determinarea adjectivului să fie creat un articol nou: cel, cea, cei, cele.

Sextil Pușcariu explică encliza prin latina populară. Acesta opinează că din cauze de ordin fonetic, morfologic și sintactic, articolul a fost postpus de la început în latina populară de la baza limbii române. Preferința limbii române pentru sintagma homo + ille e explicată printr-o particularitate de ordin sintactic, anume tonul frazei care decide poziția articolului. Lingvistul explică fenomenul prin particularitatea sintactică a limbii române și anume că, fraza nu poate începe cu un cuvânt neaccentuat, deoarece limba noastră plasează centrul nominal (substantivul) la începutul propoziției și „masează energia de rostire asupra începutului cuvântului și strânge elementele esențiale ale frazei la locul dintâi”.

Teoria explicării enclizei articolului prin legile interne ale limbii române a fost susținută și de D. Găzdaru, Radu Paul, Iorgu Iordan, G. Ivănescu ș.a.

Ion Coteanu are o lucrare consacrată acestei probleme, în care susține că „articolul român proclitic este o inovație a dacoromânei”, apărută din nevoia creării unui sistem simetric de articulare a numelor proprii, a unui paralelism între articularea masculinelor și a femininelor. Cercetătorul afirmă că „encliza s-ar fi dezvoltat din procliză, dar în româna veche nu în faza latină a limbii române”. Lingvistul consideră că elementul decisiv în procesul de trecere a lui ille de la situația de pronume la cea de articol a fost modul de utilizare a lui ille în declinare și apariția unei opoziții constante între numele articulat și numele nearticulat. Dat fiind că această opoziție se manifestă în plan morfologic prin reorganizarea declină„rii și, în limba română, prin crearea unui genitiv-dativ determinat deosebit atât de nominativul-acuzativul determinat cât și de celelalte forme cazuale fără determinare, se poate considera că demonstrativul devine efectiv articol de îndată ce cazurile gramaticale sunt angrenate în noile condiții ale determinării. Ille este articol numai atunci când devine necesar pentru exprimarea noului sistem de flexiune a numelui.

Atât Ion Coteanu cât și Al. Rosetti consideră că articolul hotărât corespunde nevoii de expresivitate și apariția lui coincide cu dispariția flexiunii și că în limba română păstrarea cazului oblic este prima și cea mai importantă cauză a postpunerii articolului, iar construcția de tipul domn țării ar putea fi socotită cea mai veche construcție articulată în românește.

Encliza articolului este fenomenul specific limbii române, care nu poate fi explicat prin substrat, ci este rezultatul tendinței limbii române de a respecta ordinea termen regent-termen subordonat.

3.6. Specificul și particularitățile articolului definit

Articolul definit are rolul de a ajuta substantivul să arate în mod precis obiectul denumit. Se deosebește de celelalte articole prin faptul că el nu apare ca un cuvânt de sine stătător, ci se alipește la sfârșitul substantivului: băiatul, băiatului, casa, casei etc. Numai articolul lui poate apărea ca un cuvânt separat de substantiv, dar numai înaintea anumitor substantive și mai ales înaintea substantivelor proprii masculine care denumesc persoane: lui Mihai, lui Ion.

În declinarea articulată a substantivului articolul hotărât are un rol important, deoarece el face posibilă deosebirea dintre cazurile nominativ-acuzativ și dativ-genitiv: N./Ac.-omul, casa, oamenii, casele și G./D.-omului, casei, oamenilor, caselor. Articolul hotărât are genul, numărul și cazul substantivului pe care îl însoțește.

La genitiv și dativ, articolul hotărât lui apare ca un cuvânt de sine stătător (articol proclitic) înaintea următoarelor substantive:

– nume de persoane masculine: lui Marius.

– nume de persoane feminine de origine străină: lui Carmen.

– substantive comune nearticulate enclitic și urmate de un adjectiv posesiv: lui frate-meu, lui văru-tău.

– substantive care denumesc lunile anului și sunt la G./D.: zilele lui februarie.

– substantivele masculine moș, nene, bade urmate de un nume propriu: lui nenea Marin.

– substantivul vodă: lui vodă.

Articolul lui se folosește și înaintea numeralelor care indică anii: în toamna lui 1967.

În limba mai veche și în cea populară, articolul hotărât apare și postpus, la numele proprii masculine, dar numai la cele terminate în –u sau în –a, -ea.

Am dat acel volum în păstrarea Bălcescului. (Ghica, S. 503).

Răutăcioasa de Măriuca Săvucului (Creangă, A. 63).

Rediul Aldei (nume de loc).

Capitolul 4. Articolul nehotărât (nedefinit)

4.1. Definiții ale conceptului de „articol nehotărât”

Interpretate fie ca parte de vorbire aparte, fie ca morfem al categoriei gramaticale a determinării, fie având valori morfologice diferite, formele o, un au fost înregistrate în decursul anilor de gramaticile românești și în subclasa articolului nehotărât cu mai multe definiții și denumiri:

– articol indefinit: S. Klein, Ioan Alexi.

– articol nehotărâtoriu sau articulus indefinitus: Radu Tempea; „articolul nehotărâtoriu (articulus indefinitus) este acela care numai preste tot arată lucru, dar nu-l hotăreaște”.

– articol nedeplin-deteterminativu: P.M. Câmpeanu; „articolul nedeplin-determinativu pentru genul masculin este un, iar pentru cel feminin, o = ună, ei stau totdeauna înaintea numelui și nu se aplică la înmulțit, d.e. un om, o casă”.

– articol nedeterminatu: Timotei Cipariu; „articlulu ce se numesce nedeterminatu unu intru insemnarea numerale au orecare, nu e adeveratu articlu, ci numai cuventu ca și altele”.

– articol nesăvârșitoriu: Ienache Văcărescu.

– nedeterminatoriu: N. I. Miheltianu; „Articlulu nedeterminatoriu e: unu, o (ua, una). Unu în sine e pronume definitivu, l’am luatu aici ca articulu caci se afla mai in tóte gramaticele ca astfeliu”.

Cu sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, denumirile sub care aceste forme figurează sunt două, ambele având aceeași semnificație: articol nehotărât sau articol nedefinit. Tratat de majoritatea lingviștilor ca parte de vorbire, articolul nehotărât a fost definit în mod diferit în diverse gramatici ale limbii. Pentru autorii Gramaticii, articolul nehotărât „are rolul de a prezenta obiectul desemnat de substantivul pe lângă care stă ca fiind separat, individualizat în raport cu specia lui, dar ca nedefinit mai precis pentru vorbitori”.

Iorgu Iordan și Vl. Robu apreciază că articolul nehotărât este „un determinant al individualizării în raport cu specia sau categoria din care face parte obiectul desemnat de substantiv” .

După Mioara Avram, articolul nedefinit este „articolul ce însoțește un substantiv (sau altă parte de vorbire substantivizată) prezentând obiectul denumit de acesta ca individualizat în raport cu specia lui, dar fără a-l defini mai precis” .

C. Dimitriu definește articolul nehotărât ca „partea de vorbire-flectiv ce însoțește întotdeauna substantivul, la care indică de obicei un grad redus de individualizare, iar uneori generalizarea și, în calitate de flectiv de același tip cu prepoziția, verbul auxiliar, adverbul-flectiv etc., marchează – alături de desinență, alternanța fonetică etc. – categoriile gramaticale de gen, număr și caz la substantivul însoțit” .

Definiția dată de autorii Dicționarului este cea conform căreia articolul nehotărât denumește „o clasă de articole a căror funcție, în opoziție cu cele hotărâte, este să exprime de la un context la altul fie un grad mai mic de individualizare/determinare […], fie chiar nedeterminarea […]”.

Deși tratat la capitolul Morfologie, articolul nehotărât sau nedefinit este descris în majoritatea studiilor, din perspectivă semantică și nicidecum gramaticală. Din acest punct de vedere articolul nehotărât este elementul care are funcția de a scoate dintr-un gen un individ (fie lucru, fie persoană) necunoscut pentru receptor, însă cunoscut de către emițător. Raportându-ne axei cunoscut-necunoscut, putem afirma că articolul nehotărât se comportă ca un element ce vine să marcheze morfosintactic și semantic un substantiv. În acest sens, un dobândește statutul de articol-flectiv, de marcă a categoriei gramaticale a determinării. În consecință, având statutul unei categorii gramaticale, articolul nehotărât nu ar mai fi o parte de vorbire, ci o unitate ce și-a pierdut autonomia lexico-gramaticală.

4.2. Apariția articolului nehotărât în limba română

La fel ca în toate limbile romanice, și în limba română numeralul latin unum, unam dezvoltă forme ce vor reprezenta pe lângă alte valori morfologice, așa-numitele articole nehotărâte.

Formele articolului nehotărât contemporan așa cum apar în flexiune, sunt:

4.1.

Analiza acestor forme arată că articolul nehotărât a cunoscut în evoluția sa istorică în trecerea de la latină spre română, următoarele transformări:

1. Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u.

2. Căderea consoanei finale –m, -a se închide la ă, n dispare printr-un fenomen cu caracter sporadic, ca în situația: lat. frenum > rom. frâu, lat. granum > rom. grâu, vocalele în hiat în latina clasică (u-ă) se diftonghează în latina populară (ųă), ă se închide la o și apoi asimilarea lui u la o: uă (hiat) > uă (diftong) > uo > oo (asimilare). În ce privește forma de feminin singular, este clar că aceasta este o inovație a dacoromânei, întrucât în dialectele sud-dunărene este atestată forma ună, în care consoana finală dispare și a neaccentuat se închide la ă.

3. Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u pentru lat. unum; căderea silabei inițiale il- pentru illum.

4. Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u pentru lat. unum; pierderea silabei inițiale pentru illei.

5. Lat. ne scio > rom. niște: alterarea grupului consonantic sc > șt, o în poziție finală se închide la e.

6. Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u pentru lat. unum; căderea consoanei finale –m, căderea silabei inițiale il- și afonizarea lui u pentru illorum.

Prima încercare de prezentare a flexiunii articolului nedefinit dată de Samuele Klein în prima gramatică românească avea următoarea formă:

4.2.

Între sistemul flexionar al articolului nehotărât propus de S. Klein și cel actual există următoarele diferențe: reducerea sistemului cazual prin eliminarea ablativului din sistemul cazual românesc actual; formele de Ac. singular și plural, masculin și feminin apar însoțite de pe; formele de plural masculin și feminin N./Ac. diferă de forma actuală reprezentată prin niște; G. singular și plural, masculin și feminin se construiește cu așa-zisul articol posesiv a.

Evoluția articolului nehotărât cunoaște două etape:

1. În prima etapă, el evoluează exact ca un adjectiv simplu. Se constituie forme pentru ambele forme și genuri: – masculin sg.: unus > unu; masculin pl.: uni.

– feminin sg.: una > ună; feminin pl.: unae > une.

2. În cea de-a doua etapă, are loc atașarea formelor articolului substantival definit:

– N./Ac. uni + li > unili > unii.

unae + lae > une + le > unele.

– G./D. unae + laei > une + ei > unei.

În calitate de articole, unus și una, au suferit mai multe schimbări de ordin fonetic și formal în procesul evoluției.

La masculin singular N./Ac, unus, după dispariția lui s final, apare în textele vechi cu forma unu: unu bărbatu, unu ucenicu. Dispariția lui u final din cadrul articolului unu se înregistrează odată cu dispariția lui u final de la substantivele masculine și neutre. Uneori, în textele vechi, articolul un este înregistrat ca un u simplu. Acest u trebuie interpretat, probabil, ca un u nazal: [u].

Schimbări fonetice însemnate a suferit și forma de feminin singular una. Ca orice a neaccentuat din finala substantivelor feminine, a final devine ă: capra > capră; lana > lână; una > ună.

Dispare și consoana n în poziție intervocalică: ună > uă. Apoi, vocala ă > o, uă > uo. La statornicirea acestui proces au mai contribuit câteva substantive de origine slavă intrate în fondul activ al limbii române, a căror finală o > ă. În primele texte vechi este înregistrată forma uo: „uo dzi ca uo mie de ani”(Codicele Voronețean). La o anumită fază de dezvoltare a limbii române, trebuie să admitem oo, apoi o: una capra > ună capră > uă capră > oo capră > o capră.

Mai târziu, după constituirea articolului definit, au apărut formele de G./D. masculin și feminin ale articolului nehotărât unui, unei, care s-a sufixat la tipul unic masculin unu + i > unui și la feminin: unae + laei > une + lei > uneei > unei.

Formele de N./Ac. plural trebuiau să aibă la origine aspectul uni bărbați, unae caprae. La numeralul cardinal cu funcție adjectivală s-a adăugat articolul substantival definit: uni + li bărbați > unii bărbați; unae + lae caprae > unele capre.

Forma unor pentru G./D. plural a evoluat de la forma unică pentru ambele genuri existentă în latină, unorum. Prin pierderea consoanei finală m și a lui u final, unorum > unor.

4.3. Funcțiile morfologice ale articolului nehotărât

În planul expresiei, așa-zisele articole nehotărâte apar ca forme independente, ca unități lingvistice. Deci putem afirma că un, o, niște sunt cuvinte accentuate (tonice). În planul conținutului, articolele nehotărâte sunt purtătoare ale propriei semnificații.

Din punct de vedere morfologic, inventarul de forme cuprinse sub denumirea de articol nehotărât, au caracter eterogen. Această eterogenitate poate fi explicată prin faptul că formelor de singular masculin și feminin (un, o) le corespunde la plural forma niște (ce are o etimologie diferită), iar nicidecum unii, unele, așa cum ar trebui să fie în flexiune. Majoritatea lucrărilor de gramatică acordă acestor forme un triplu statut: numeral cardinal, adjectiv pronominal și articol nehotărât.

Delimitările între cele trei valori se manifestă doar la nivel funcțional și corespund unui anumit context și unei anumite situații. În lipsa unui context sau a unei situații este dificil să se facă încadrarea acestora la una sau la alta din cele trei valori, întrucât nici forma și nici semnificația nu indică care este valoarea proprie a acestora.

Spre deosebire de gramaticile actuale care consideră pe niște drept plural al articolului nehotărât un, o, toate gramaticile românești, de la începuturi și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fie înregistrează ca forme de plural pe uni(i), une(le), fie înregistrează absența formelor. În opinia autorilor acestor gramatici, niște, care ar putea înlocui pe unii, unele, fac parte din clasa pronumelor (adjectivelor pronominale).

După comportamentul manifestat și după raporturile pe care le stabilește cu alte cuvinte în cadrul sintagmei, respectiv al enunțului, majoritatea cercetătorilor încadrează termenul niște la două clase de cuvinte: clasa adjectivului și cea a articolului.

Niște– articol nehotărât indică: – în planul expresiei, că nu este pluralul lui un, o, originea lui găsindu-se în lat. nescio quid (nu știu care).

– în planul conținutului, arată o cantitate nedefinită și selectează substantive numărabile la plural indiferent de gen: „Au venit niște prieteni”, „A cumpărat niște flori” etc. Articolul nedefinit poate marca trecerea de la clasa substantivelor proprii la clasa celor comune: „Am cumpărat un Aman”.

Capitolul 5. Articolul posesiv (genitival)

5.1. Definiții ale conceptului de „articol posesiv”

Etimologia corectă a lui al – și anume lat. ille – a fost descoperită încă  de la jumătatea secolului al XIX‐lea (Cipariu 1864), însă ea a fost de multe ori contestată, un motiv principal fiind dificultatea explicării evoluției de la determinant definit (demonstrativ sau articol) la marcă de genitiv.

Majoritatea lucrărilor de istorie a limbii susțin etimonul lat. ille : Cipariu 1864, Cihac 1870, Laurian și Massim 1871, Hasdeu 1879, Tiktin 1891, 1895, Meyer‐Lübke 1893, Philippide 1894, Pușcariu 1905, DAR 1913, Găzdaru 1929, Graur 1929, Capidan 1932, Gamillscheg 1936, Coteanu 1956,DEX 1975, Ivănescu 1980, DELR 2011 etc. Totuși, un număr important de lucrări, atât vechi cât și mai recente, au susținut etimologia ad + ille: Neagoe 1869, de Pontbriant 1874, Nădejde 1884, Hasdeu 1887, Radoveanu 1892, Densusianu 1906, Candrea  și Densusianu 1914, Candrea 1926‐1931, Papahagi 1937, Spitzer 1950, Rosetti 1968/1986, Lozbă  1969, Dimitrescu 1978, Vasiliu  și Ionescu‐Ruxăndoiu 1986.

Cea de-a doua ipoteză a fost susținută din două motive: pentru a explica specializarea lui al pentru genitive și posesive și pentru a explica vocalismul inițial a‐. Fonetismul a‐  poate fi explicat  și ca o evoluție directă a lui ille, iar limitarea la genitive nu este adevărată, căci același element al a mai supraviețuit și în alte forme – al ordinal, alalt și alde – cazuri în care nu avea de ce să apară prepoziția a(d).

Dintre autorii care au susținut etimologia ad + ille, doar doi au încercat să rezolve această problemă, dar soluțiile lor nu pot fi acceptate. Cât privește apariția și constituirea articolului posesiv, lingvistica românească cunoaște mai multe puncte de vedere.

Ov. Densușianu, Al. Rosetti, N. Pecec și R. Piotrovski susțin că articolul posesiv ar fi provenit din prepoziția ad atașată la formele de gen și număr ale pronumelui demonstrativ latinesc de depărtare ille, illa, illi, illae. Se aduce drept exemplu sintagma de tipul terra ad illo homine, ceea ce nu pare verosimil, deoarece, ad illo trebuia să dea reflexul al conform evoluției fonetice normale.

Știind că în limba română articolul posesiv se acordă în gen și număr cu substantivul determinat, nu cu cel în G. pe care-l precedă (terra care a evoluat în țară, trebuia să aibă forma a; substantivul homine e la Abl, nu la G., iar dacă ar fi la G., articolul ar trebui să capete forma al).

Ion Coteanu susține că articolul posesiv provine în mod direct din prepoziția ad, care, după dispariția lui d final, a devenit a. În favoarea acestei afirmații se aduce ca argument faptul că se folosește o singură variantă a articolului posesiv a în majoritatea graiurilor românești. Celelalte variante s-au format mai târziu în limba literară prin atașarea articolului definit l, i, le. Adepții acestei teorii aduc în calitate de argument, niște exemple latinești cu prepoziția ad de tipul Hâc requiescunt membra ad duos fratres – „Aici odihnesc osemintele a doi frați”. În acest caz, ad a dat în limba română nu articolul a, ci prepoziția a, care, la o eventuală transformare, poate fi substituită cu prepoziția la: osemintele a (la) doi frați; participant a (la) două războaie mondiale; mamă a (la) zece copii etc. Înaintea unui substantiv precedat de un numeral cardinal se utilizează prepoziția a: „Miroase florile-argintii și cad, o dulce ploaie/Pe creștetele a doi copii cu plete lungi, bălaie”(M. Eminescu).

Cea mai verosimilă ipoteză pare a fi cea a constituirii articolului posesiv (genitival, pronominal) direct din pronumele demonstrativ de depărtare latinesc ille, illa, illi, illae, aflat în poziție apozitivă față de un substantiv la forma nehotărâtă și urmat de un substantiv în genitiv. Adepții acestei teorii (H. Tiktin, Al. Philippide și G. Ivănescu) aduc întru susținerea acestei afirmații exemple de tipul una cassa, illa parentillorum. Explicația este următoarea:

1. Este nevoie de o determinare clară a oricărui obiect cunoscut de vorbitori și pentru interlocutorii acestuia. Substantivele însoțite de articolul definit, deci cele cu determinare totală, atunci când formează sintagme în G., nu mai au nevoie de o determinare suplimentară și între aceste substantive nu mai apare articolul posesiv. El apare doar în cazurile când: substantivul determinat nu are nici un determinativ (casă a părinților); are o determinare parțială, adică e semideterminat însoțit de articolul nehotărât (o casă a părinților); substantivul determinat mai are un determinativ de natură calitativă. În ultimul caz, determinarea trebuie reluată prin articolul posesiv, care vine aici cu valoare pronominală și de aceea el se mai numește și articol pronominal: casa bătrânească a părinților.

2. Articolul posesiv constituie un morfem constituent al pronumelor posesive al meu, al tău, al său etc. Morfemele din componența pronumelor posesive în limba franceză sunt absolut identice cu formele articolului substantival definit: le, la, les, care, nu încape îndoială, sunt descendente nu din prepoziția ad + pronumele demonstrative de tipul ille, ci direct din acest demonstrativ: Mon frère est plus fort que le tien – Fratele meu e mai puternic ca al tău. Este imposibil ca un morfem să provină într-o limbă de la o formă, iar în altă limbă-soră – de la alta.

3. În limba vorbită, pronumele demonstrative de depărtare au atât forme lungi (acela, aceea, aceia, acelea), cât și forme scurte (ăla, aia, aa, ăi, alea). Acestea din urmă seamănă mult cu formele articolelor posesive al, a, ai, ale.

Pronumele demonstrative de depărtare latinești au evoluat în articole posesive astfel:

– masc. sg. – ille > ellu > alu > al.

– masc. pl. – illi > elli > alli > ali > ai.

– fem. sg. – illa > ella > alla > aa > a.

– fem. pl. – illae > ellae > alle > ale.

Se susține deci teoria că articolul posesiv a putut să apară din construcții sintactice alcătuite dintr-un substantiv urmat de pronumele latinesc de depărtare în funcție apozitivă față de substantivul determinat, pronumele de tipul ille precedând un substantiv la cazul genitiv.

Cele mai vechi atestări ale lui alde se găsesc la Dosoftei și prezintă atât forme de singular cât și de plural (cum arată  Hasdeu 1887 și DAR 1913) și, mai mult, formele de plural sunt majoritare: „Aceastea pre‐mpăratul mâniară foarte și pre ăi de‐ai lui” (Dosoftei, VS, Proloagele Tuturor Svinților, luna lui septevrie: 6r).

În concluzie, al, cândva formă tare de articol definit, a suferit o serie de reanalize, ca urmare a cărora îl regăsim astfel sub forma a două elemente funcționale – al genitival și al marcă a ordinalelor și două părți ale unor cuvinte funcționale – determinantul (cel) ălalt și pre‐determinantul alde.

5.2. Apariția articolului posesiv genitival

Potrivit lui Densusianu (1906), ille s‐ar fi atașat întâi la posesivele acordate care într‐adevăr se acordă  cu N. regent: ex. (caballum) illum nostrum – cal acel/‐ul nostru. Apoi ad ar fi fost adăugat înainte de ille pentru a marca relația posesivă: (caballum) a(d)‐illum nostrum – cal la acel/‐ul nostru > (cal) al nostru. Însă atașarea lui a(d) în această  poziție este imposibilă.

Lozbă (1969) consideră că al a apărut prin sufixarea articolului pe un genitiv prenominal în a(d), după  schema illu + ad meu parente > ad-illu meu parente > al meu părinte. Din nou, avem de‐a face cu o explicație imposibilă din motive sintactice.

În documente, al prenominal apare mai ales cu posesivele (posesivele acordate și pronumele personale de persoana a III‐a în caz oblic în folosire genitivală). Al prenominal cu posesivele continuă  să  fie bine reprezentat în documentele din secolul al XVII‐lea, adesea în formule fixe (a mea dereaptă  ocină și moșie, de a mea bună voie, cu ale noastre suflete etc).

În limba celor mai vechi texte, al nu mai este formă tare de articol, ci îl găsim deja fixat în întrebuințările pe care le are și astăzi: genitiv, ordinal, alternativ definit (alalt)  și, ceva mai târziu (la Dosoftei), alde.

Cea mai clară dovadă a faptului că al a fost cândva o formă independentă de articol hotărât este determinantul alalt (celălalt) din limba veche. Forma alalt continuă direct vechiul articol hotărât al < ille (+ alt) și aparține românei comune. În latina vulgară târzie, ille, ca și ceilalți determinanți definiți, avea și forme trisilabice de genitiv și dativ singular și genitiv plural, care vor fi confundate în română. Este vorba de formele cu desinențele G.sg. masc.+ neut.-ūius, fem.‐aeius, D. sg. masc. + neut ‐ūi, fem.‐aei, G.pl. masc. + neut. + fem.‐ōru (m). Desinențele de genitiv  și dativ singular au apărut prin analogia cu formele de demonstrativ de apropiere huius, huic  și cu cele de relativ‐interogativ cuius, cui. La toate aceste forme, accentul cădea pe desinență. Aici, toate limbile romanice atestă afereza vocalei inițiale a lui ille, inclusiv în formele accentuate (v. Meyer‐ Lübke 1893). Româna are și ea lui, ei, lor atât ca forme atone la articole, cât și ca forme tari la pronumele personale.

Româna a avut doar forma lui ca genitiv‐dativ al lui ille, care a putut evolua la lu printr‐o simplificare cât se poate de normală pentru un cuvânt gramatical aton (cum a susținut Găzdaru 1929). De altfel, și la ceilalți determinanți întâlnim desinența ‐ui de masculin singular oblic (acestui, acelui, unui, altui). Sporadic, apare  și o formă  li ca rezultat al simplificării lui lui. Tot rezultate ale simplificării lui lui sunt și formele aromâne alu, al, formate din marca invariabilă  de genitiv‐dativ a  și articolul antepus lui.

O contopire a lui a invariabil de genitiv cu o formă redusă a lui lui apare în unele graiuri daco‐române – Vasile al Bucșoiu Pintilie, Maria al Hilip Hurdii etc. (Coteanu 1969b: 118‐119, 125‐128, Drăganu 1928). Cu articolul feminin ii s‐a creat o formă  ai, atestată în Moldova și în Năsăud între secolele al XVII‐lea și al XIX‐lea.

Articolul genitival provine din ad + illum.

5.1.

Pe baza comparației cu dialectele sud‐dunărene, se poate stabili că sistemul cu al formă tare de articol sunt de dată română comună. Dialectele sud‐dunărene au urme ale lui al genitival, al ordinal, alalt și alde.

Al genitival stă la baza mărcii invariabile de genitiv‐dativ a din aromână (cum a propus Ivănescu 1980). Dat fiind că acest element este invariabil și este folosit și pentru dativ, majoritatea studiilor au susținut că el provine din prepoziția ad (Meyer‐Lübke 1899, Densusianu 1901, DAR 1913, Candrea și Densușianu 1914, Capidan 1932, Papahagi 1937, 1963, Coteanu 1969 a, b).

În primele texte în graiurile daco‐române nordice, la genitiv apare al, sau o formă invariabilă  a. Un argument puternic pentru proveniența lui a de G./D. din al este faptul că  genitivele aromâne pot marca individualizarea G./D. regent când sunt plasate la începutul grupului, întocmai ca genitivele daco‐române în al: s‐mîngî un osu. Di a‐l Hriseñu (Koutsovlachika: Papazizi‐ Papatheodorou 1996: 204,22, Campos 2005) „să  mănânce un os: de‐al lui Hriseñu”.

Pierderea flexiunii lui al, cu generalizarea formei a, se observă  și în multe graiuri ale daco‐românei. Deși unii autori au susținut că și aici avem de‐a face cu prepoziția a (Meyer‐Lübke 1900, Densușianu 1901, Pușcariu 1907, Coteanu 1969, Rosetti 1968/1986), există dovezi indiscutabile că  a provine din al ( Găzdaru 1929, Gheție  și Mareș  1974, Gheție 1994, Ivănescu 1980). În primul rând, al apare pe lângă a invariabil, în texte din limba veche provenind din aria nordică, unde astăzi nu mai există  decât a: CB II: texte măhăcene: 233 (120) – multe cuvente ale  loru; 198 (100): – eu sănt Domnul Domnezeu al tău; 201 (105) – toate faptele bune ale lui Domnezeu; 123 (238) – numele sfăntu al tău; 227(224) – ale meale năravure.

Pierderea flexiunii lui al se poate explica prin dificultatea realizării acestui acord, care este foarte ușor de observat la vorbitorii de astăzi, realizarea greșită a acordului lui al este una din erorile cele mai frecvente. În plus, la generalizarea formei a, a contribuit probabil și simplificarea succesiunilor al lui, al lor, foarte frecvente. În limba veche întâlnim, de altfel, foarte des scrierea a l‐ pentru al l‐. Forma a a fost aleasă și ca fiind cea mai simplă (după legea minimului efort). Se poate să fi contribuit la alegerea ei  și omonimia cu prepoziția de genitiv a, după cum susține Găzdaru (1929).

Explicația cea mai probabilă  și cea mai răspândită este cea a lui Miklosich (1881): e‐ inițial aton a evoluat în română la a‐ (ille devenise în prealabil elu), prin evoluția regulată a lui i scurt în protoromână.

  Explicația pentru fonetismul al (legea fonetică e‐ aton > a‐) presupune că ille antepus funcționa deja ca articol sau măcar ca demonstrativ slab, totdeauna aton, la data aplicării acestei legi fonetice. Așadar, ille adnominal, în funcție de poziție, a avut două rezultate: articolul al, când se afla la inițiala grupului și articolul sufixal ‐l(u), când se afla în poziție de encliză după un nume sau adjectiv. Se știe că ille accentuat a dat formele tari ale pronumelui personal de persoana a III‐a – el, ea etc. Așadar, diferențierea între el și al se explică prin faptul că ille aton în poziție de determinant a devenit articol  și ca urmare  și‐a pierdut accentul de cuvânt.

Denumirea posesiv vine de la faptul că, în majoritatea cazurilor, acest articol precedă un substantiv sau un pronume cu funcția de atribut, care indică posesorul unui obiect.

Articolul posesiv genitival însoțește un substantiv sau un pronume la genitiv, sau intră în componența pronumelor posesive și a numeralelor ordinale: al colegului, al lui, al său, al doilea.

Formele articolului posesiv genitival contemporan sunt următoarele:

5.2.

În cazurile genitiv și dativ articolul posesiv genitival ia forma alor: Casa alor mei este mai mare.

Uneori, între substantivul determinat și atributul exprimat printr-un substantiv la genitiv se poate intercala un substantiv sau o altă parte de vorbire. În construcțiile în care atributul genitival este precedat de două substantive, el determină substantivul cel mai apropiat. Locul obișnuit al substantivului la genitiv este după substantivul determinat. În operele literare, mai ales în poezii, el este așezat uneori înaintea substantivului determinat, deci înaintea substantivului cu care se acordă articolul posesiv: „pe ale țării plaiuri”.

5.3. Funcționalitatea articolului posesiv pronominal

Faptul că articolul genitival prezintă forme variabile constituie un avantaj al limbii române. Într-un șir de atribute substantivale care fac referire la același substantiv, articolul semnalează prin acord la care dintre substantive se raportează atributul în genitiv; de exemplu, formulările banchetul din fiecare an al studenților, plecarea din sat a preotului, sunt mai clare și mai potrivite din punct de vedere estetic decât cele fără articol: banchetul studenților din fiecare an, plecarea preotului din sat.

Articolul posesiv intră în componența pronumelor posesive. Astfel, articolul posesiv care indică regimul genitival al substantivelor și al pronumelor va pierde această funcție atunci când formele al, a, ai, ale, urmate de un pronume posesiv exprimă cazul nominativ sau acuzativ: Ai mei sunt plecați.(N), A vorbit despre ai tăi.(A)

Cazurile dativ și genitiv se exprimă prin articolul posesiv, urmat de formele pronumelui posesiv: alor mei, alor tăi, alor săi.

Conform Gramaticii Academiei 2005 al reprezintă două unități lexicale omonime: 1) formant în structura posesivului, fără funcție sintactică (O haină a mea este nouă.); 2) pronume demonstrativ semiindependent (A mea este nouă.)

Capitolul 6. Articolul demonstrativ adjectival

6.1. Apariția articolului demonstrativ adjectival

Articolul demonstrativ adjectival este articolul care precedă un adjectiv împreună cu care urmează unui substantiv (și atunci contribuie la individualizarea substantivului și la marcarea categoriilor gramaticale de gen, număr și caz ale adjectivului), sau precedă un adjectiv ori adverb (și atunci este o marcă a categoriei gramaticale a comparației). În ambele situații este un morfem, dar este și indice al substantivării diverselor părți de vorbire (adjective, numerale, sau construcții prepoziționale).

Articolul demonstrativ (adjectival) a apărut într-o perioadă mai târzie, după constituirea articolului substantival definit, din construcții analitice alcătuite dintr-un substantiv și un adjectiv de tipul homo ecce ille bonus, unde demonstrativul ille împreună cu particula de întărire ecce, a dat două variante: una tonă (accentuată) – pronumele demonstrative de depărtare și alta atonă – articolul demonstrativ:

– ecce ille (ellu) > acel; cel;

– ecce illa > acea; cea;

– ecce illi > acei; cei;

– ecce illae > acele; cele.

În latina populară articula ecce devine acce. În cadrul variantelor tone, această particulă s-a păstrat in-corpore, pierzând doar un c (în latina târzie consoanele duble nu s-au păstrat deoarece nu se mai pronunțau la fel de energic ca în latina clasică). În variantele atone (cele ce au evoluat în articole demonstrative), particula ecce (acce) a pierdut prima silabă.

Articolul demonstrativ s-a format din particula emfatică (cu valoare demonstrativă) și proclitică ecce (se pare, la origine, o simplă interjecție), sudată cu pronumele demonstrativ ille, illa, illud.

Formele articolului demonstrativ: 6.1.

În secolul al XIX-lea, în locul articolului adjectival cel, în Țara Românească și peste Carpați se întrebuința în graiul popular forma al, rostită cel mai adesea ăl, hăl, corespunzând femininului a sau ha în loc de tipicul cea sau acea. La plural masculin se întrebuințau formele ăi sau hăi, mai niciodată ai sau hai, la feminin: ale, hale, hăle, la genitiv-dativ singular alui sau ălui, alături de femininul alei ori ălei și la plural pentru ambele genuri alor sau ălor.

Formele dialectale ăl, a, ăi, ale (precedate de laringala h în nord-estul Banatului, sud-vestul Transilvaniei, nord-vestul Olteniei și, rar în zona subcarpatică a Munteniei) sunt ocurente în: Muntenia – copila ha mare (IS, a.1809: 46), Banat – ha frumoasă (HEM, I: 14), Țara Hațegului – hăi trii fraț, d-ele mari (PH: 145, 162), Transilvania – o zâs a mai bătrână (CO: 38), Moldova de sud – sluga călugărului al mai mare (GN, I: 441, 442, 503). În sudul Transilvaniei a fost înregistrată varianta ai pentru articolul demonstrativ feminin a: al dumitale ai mică plecată slugă (IA, a. 1820: 50).

În documentele particulare și în producțiile folclorice în proză sau versuri, se menține în aria graiurilor sudice, articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele, care se va impune în limba literară: sfeșnicele cele mari (IS, a. 1816: 53); Voinicul cel cu cartea în mână (P. Ispirescu, ap. HEM, I: 368).

Formele articolului demonstrativ devenite literare, se regăsesc în graiurile dacoromâne nordice astfel: Transilvania – Șede Crăciun cel bătrân (MLP: 211), Banat – boii cei mari (CP: 35), Moldova, Bucovina, Basarabia – hotarăle cele vechi, Săliștea cea veche (SL, a. 1812: 265, 267), feciorii cei boierești (VPL: 121, 145), ibovnicul meu cel vechi ( WM: 208, 222). Rar, se întâlnește în graiurile moldovenești articolul demonstrativ cela (atestat în limba veche, cf. Densusianu, HLR:387) identic formal cu adjectivul demonstrativ – prânzu acela mare ( Șez: V, 1898: 63).

La cazurile oblice, se conservă forma etimologică cei (a articolului demonstrativ feminin singular), în raport de variație liberă cu forma analogică (după plural), celei, apărută după 1870 (conform Frâncu 2009: 274): zidirile pieții cei mari (GÎn: 85); mutarea cazărmii cei vechi, în lungu uliții cei mari (DIB, a. 1834: 264; a. 1837: 264); tot a casii cei mari (SDC, a. 1816: 364).

Forma etimologică cei este folosită de majoritatea scriitorilor moldoveni și transilvăneni (cf. DA, s.v. cel).

Excepțional, forma tare cel apare și înainte de ordinale: cea a șasea pocroavă să fie în doo pături la ușa cortului  (PO 264, Exod 26.9). Înainte de N vid se întâlnește și forma cela: mila celuia de sus (CP 33v 11).

Formele cel și cela apar și în construcția cu dublă definitudine, care era mai frecventă în limba veche decât astăzi.

6.2. Funcționalitatea articolului demonstrativ adjectival

Articolul demonstrativ este marcă a substantivizării adjectivului la pozitiv sau la superlativ relativ ori absolut, a locuțiunii adjectivale, a participiului și a gerunziului acordat, a numeralului sau morfem al genului, numărului și, mai ales, al cazului atât pentru substantivele masculine și neutre, cât și pentru cele feminine.

Fiindcă de cele mai multe ori stă pe lângă un adjectiv, articolul cel, cea se mai numește și articol adjectival. Cel apare frecvent ca termen regent însoțit de un determinant obligatoriu și are valoare pronominală: (Cel de aici/cea de acolo.) Este înrudit ca formă și ca sens cu pronumele acel, acea, de aceea este numit demonstrativ. Valoarea demonstrativă apare în construcții cu nume proprii de persoană: Ștefan cel Mare. Întrebuințarea sa frecventă ca element de legătură între substantivul articulat și atributul său i-a slăbit valoarea demonstrativă. Aceasta este mai evidentă în construcțiile în care articolul cel, cea leagă un substantiv de un atribut adjectival: omul cel bun. În aceste situații articolul demonstrativ are în primul rând funcțiunea de a lega substantivul de determinantul său și numai în al doilea rând de a spori gradul de determinare a substantivului prin valoarea sa demonstrativă. Acest fapt se poate dovedi prin substituirea formulei cu articol hotărât propriu-zis prin cea cu articol demonstrativ: creionul negru și creionul cel negru.

În unele situații sintactice nu există o distincție netă între cel, cea pronume demonstrativ și cel, cea articol demonstrativ: vinul negru și cel alb. În aceste situații cel, cea poate fi interpretat la fel de bine ca articol sau ca pronume.

Articolul demonstrativ se analizează împreună cu partea de vorbire pe care o însoțește.

Concluzii

Limba română constituie o ipostază istorică a limbii latine care a fost vorbită neîntrerupt în teritoriul etnogenezei românilor. Este unica reprezentantă a latinității orientale, celelalte limbi romanice aparținând latinității occidentale. Româna are, ca și celelalte limbi romanice, structură gramaticală preponderent latină și nucleul fundamental al vocabularului moștenit din limba latină.

Limba română continuă varianta populară a latinei, așa-numita latină vulgară, care a fost o perioadă relativ unitară, dar s-a diferențiat dialectal îndeosebi după scindarea Imperiului Roman. Ramura orientală a acesteia, latina dunăreană, devine treptat limba română. Diferențele dintre română și latină sunt în mare parte tendințe existente în latina dunăreană și continuate în română ca legi evolutive.

Limba română actuală rezultă dintr-o lungă dezvoltare, caracterizată pe de o parte prin continuitate, pe de alta prin ritmuri diferențiate de evoluție, dependente de nivelul, de orientarea și posibilitățile social-culturale ale comunității lingvistice.

Articolul nu exista în latină, el dezvoltându-se în limbile romanice din pronumele demonstrativ și din pronumele nedefinit. Procesul de trecere a pronumelui de la valoarea sa propriu-zisă la valoare de articol a fost destul de îndelungat. Procesul de transformare a pronumelui demonstrativ în articol începuse încă din faza târzie a latinei populare, dar el se va dezvolta ca o nouă parte de vorbire care va răspunde și va corespunde unei noi nevoi de expresivitate.

Articolul în limba română se clasifică, după gradul de individualizare pe care îl exprimă, în: articol hotărât, articol nehotărât, articol posesiv adjectival și articol demonstrativ.

Articolul hotărât provine din pronumele demonstrativ ille, illa, illud, cu valoare neaccentuată. Prezintă forme distincte pentru singular și plural, la masculin și feminin.

Postpunerea articolului hotărât în limba română reprezintă un fenomen care individualizează limba română de celelalte limbi romanice.

Articolul posesiv genitival românesc (al, a, ai, ale) provine din prepoziția ad și pronumele illum.

Articolul demonstrativ s-a format din particula emfatică (cu valoare demonstrativă) și proclitică ecce (se pare, la origine, o simplă interjecție), sudată cu pronumele demonstrativ ille, illa, illud.

Articolul nehotărât provine din slăbirea valorii pronumelui nedefinit, cu valoare adjectivală (la origine, numeral cardinal) unus, una, unum. Transformarea acestuia în articol este mult mai veche decât cea a demonstrativului ille.

Nu se poate stabili o cronologie exactă a evoluției articolului în limba română, decât proiectând în trecut structurile morfosintactice actuale ale dacoromânei și aromânei. Acest procedeu a fost utilizat de aproape toți autorii care au încercat să determine data apariției articolului românesc.

Începând din secolul al XII-lea sau al XIII-lea, dacoromâna s-a separat de aromână și de istroromână. În dacoromână procliza este foarte frecventă la genitiv-dativul numelor proprii masculine, mai rară la cele feminine, accidentală și târzie la numele comune. După despărțirea de aromână s-a constituit seria de pronume anaforice al, a, ai, ale, cu ajutorul cărora se exprimă genitivul când substantivul la care se raportează acest genitiv este determinat în prealabil și când posesorul se află în aceeași situație.

Utilizarea demonstrativului de depărtare înaintea adjectivelor în aromână și dacoromână nu este foarte semnificativă pentru istoria articolului, în schimb, structura superlativului relativ dacoromânesc prezintă importanță mult mai mare, dat fiind că în cel mai urmat de adjectiv, cel se apropie de funcțiile articolului.

Cel mai ușor de fixat cronologic este constituirea formanților. Neexistând ca atare în aromână, seria al, a, ai, ale nu puteau să apară în dacoromână decât după separarea de aromână, adică cel mai devreme în secolele XII-XIII, cel mai târziu în secolul al XV-lea.

Prepoziția a exprima și singură genitivul în dacoromână și atunci nu cerea determinarea prin articol (mamă a doi copii, adunare a tot satul etc), de unde rezultă că, între sintagmele din dacoromână prin care se exprimă genitivul și cele din aromână sunt deosebiri de structură importante.

Formanții al, a, ai, ale, ai genitivului dacoromânesc au regim de pronume care reiau primul termen în prealabil determinat al sintagmei de tipul pomul vecinului: un pom al vecinului, pomul frumos al vecinului. Conținutul determinantului trece în aceste condiții asupra lui al, a, ai, ale, în așa fel încât, în al (a, ai, ale) vecinului, al deține locul substantivului determinat. Luând în considerare acestea, putem considera această serie ca adaptarea demonstrativelor al, a, ai, ale la necesitățile de redare a genitivului.

Forma invariabilă a seriei al, a, ai, ale din dialectele nordice din Moldova și din Banat nu reprezintă un a ˂ ad păstrat, ci o contaminare între al, a, ai, ale, venit din alte regiuni, și din prepoziția a care preceda un genitiv-dativ invariabil.

Procliza articolului la nume proprii arată că la masculine, dacoromâna și aromâna au procedat la fel. Ale dinaintea antroponimelor feminine s-a format prin analogie cu alu de la masculine și este deci posterior perioadei comune, deci după secolul al XII-lea sau al XIII-lea. Cea mai concludentă dovadă a dezvoltării separate a acestor sisteme o oferă însuși etimonurile utilizate. Pe când aromâna a recurs la illae, dacoromâna a utilizat pe ili > el, (i) > ei, ca și la encliză.

Elementul decisiv în procesul de trecere a lui ille de la situația de pronume la cea de articol a fost modul de utilizare a lui ille în declinare, apariția unei opoziții constante între numele articulat și numele nearticulat. Dat fiind că această opoziție se manifestă în plan morfologic prin reorganizarea declinării și deci, în limba română prin crearea unui genitiv-dativ determinat cât și de celelalte forme cazuale fără determinare, se poate considera că demonstrativul devine efectiv articol de îndată ce cazurile gramaticale sunt angrenate în noile condiții ale determinării. Momentul de trecere este secolul al VII-lea, când illorum capătă valoare de dativ și se generalizează în această formă, servind simultan la indicarea cazului oblic determinat al tuturor genurilor gramaticale.

Opoziția articulat-nearticulat, producându-se în legătură cu refacerea declinării, nu a funcționat desigur de la început în toate situațiile în care se simțea nevoia unor precizări cazuale. Astfel cred că se explică deosebirea dintre articularea totdeauna enclitică a nominativ-acuzativului și cea proclitică genitiv-dativului numelor proprii. Antroponimele masculine prezentau sau puteau de cele mai multe ori să prezinte ca și astăzi opoziția: nominativ-acuzativ nearticulat/genitiv-dativ articulat, care ar reproduce, cu întârzierea obișnuită la numelor proprii, momentul de coexistență în cadrul aceleiași modalități de exprimare a cazurilor, a articulării și nearticulării. Antroponimele feminine, păstrând mai bine flexiunea, nu impuneau aceeași rezolvare.

Pentru stabilirea etapelor de formare a articolului în limba română s-a utilizat metoda comparativ-istorica și metoda filologică (studiul textelor vechi).