Aparieia Si Dezvoltarea Comunitatii Europene

Uniunea Europeană reprezintă un fenomen politic de ordine constituționalizată, bazat pe o civilizație autonomă creată nu prin înlăturarea civilizațiilor statelor membre, ci prin înglobarea lor într-o structură dinamică, diferită de cea stagnantă, de tip federal (dependentă de voința țărilor membre), care are drept obiectiv integraționist o uniune strânsă între popoarele – și nu statele – Europei.

Construcția Europeană reflectă ,,marea ruptură dintre imperiile de tip vechi, precum și cele clasice și modern – categoria imperiilor tradiționale – și structurile post-moderne ce prefigurează o nouă etapă de evoluție – spațialismul și imperiile spațiale”.

Astfel, ipoteza de la care pornim în această lucrare este admiterea ideii că, UE, dincolo de caracterele specifice unei organizații internaționale cu vocație regională, are o natură predominant imperial, devenind prin tacticile sale non-violente de extindere o entitate suprapusă statelor membre ce “depășește concepția priorității interesului național în fața celui european”.

Evoluția Comunității Europene, precum și constituționalizarea ordinii juridice comunitare au fost interpretate în mod diferit de juriști și de specialiștii în domeniul politic, ajungându-se la un apparent paradox. În viziunea juriștilor, perioada de fundamentare, respectiv sfârșitul anilor '50 – mijlocul anilor '70, a reprezentat o apropiere progresivă de ordinea juridică supranațională, de tip federal. La polul opus se situează specialiștii din aria politică, pentru care această perioadă a marcat o distanțare de federal, evidențiată tocmai printr-o dezvoltare a structurilor interguvernamentale.

Coroborând cele două puncte de vedere, am ajuns la concluzia că evoluția UE este dominată de creșterea simultană a dimensiunii supranaționale și interguvernamentale. Cu toate acestea, “consolidarea ordinii comunitare și definitivarea trăsăturilor sale supranaționale de către C.J.C.E. a fost posibilă prin acordarea unui spațiu mai important dimensiunii interguvernamentale. Unui abandon aproape imposibil, consecință a lipsei unei dispoziții legale care să reglementeze retragerea unui stat din Comunitatea Europeană, a fost atașat, pentru menținerea echilibrului necesar pentru funcționarea unui sistem, eventualitatea contestării, soluția ca statul să intervină pentru a modifica o dispoziție comunitară care i se pare contrară propriilor interese.”

Primul tratat fondator major este considerat a fi Tratatul de instituire a Uniunii Europene (TCE), care “reprezintă o formă modificată, consolidată a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene (TCEE)”, din 1957, numit și Tratatul de la Roma. Uneori este uzitată și expresia de Tratatele de la Roma pentru a face referire atât la TCEE, cât și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (TCEEA), adoptat în același an, 1957. TCEE și TCEEA, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului (TCECO), numit și Tratatul de la Paris (adoptat în 1951 și devenit caduc în 2002) reprezintă tratatele fondatoare ale Comunităților Europene, iar prin extensie, sunt uneori considerate tratate fondatoare ale Uniunii Europene. Unii specialiști includ în această categorie și tratatul de unificare a instituțiilor celor trei Comunități Europene (Tratatul de fuziune, 1965), precum și Actul Unic European din 1986.

O altă perioadă fundamentală în procesul de transformare a Europei este reprezentată de intervalul cuprins între mijlocul anilor '70 și mijlocul anilor '80. În principal, schimbările care intervin vizează întinderea competențelor UE. “Principiul consacrat este cel al inexistenței unor limitări exprese în ceea ce privește competențele materiale ale Uniunii Europene.” Așadar, Tratatele care instituie Comunitățile Europene creează o schemă cu privire la împărțirea competențelor: există domenii de activitate în care statele sunt total lipsite de competență, domenii în care competența aparține exclusiv Uniunii și sectoare în care cmpetențele se suprapun.

La începutul anilor '80, modificările aduse Tratatului de la Roma au fost relative puține. Lucrurile au început să evolueze rapid odată cu anul 1987, când s-a semnat Actul Unic European, moment ce marchează startul transformării Comunității Economice Europene în Uniunea Europeană. La prima vedere, “AUE pare consecvent cu ideea de CEE ca piață comună. Principiul de bază era angajamentul statelor membre de a înlătura toate barierele care persistau în calea comerțului. (…) Răstimpul acordat statelor membre prin AUE pentru a realiza o piață internă în care circulația bunurilor, serviciilor și capitalurilor să nu fie restricționată a fost ultima zi a anului 1992.” În tot acest proces inițiat prin AUE, în care se încerca transformarea economicului în politic, Comisia a avut un rol predominant.

Cu toate acestea, nașterea Uniunii Europene are loc la Maastricht, în decembrie 1991, odată cu Tratatul Uniunii Europene, semnat în februarie 1992 și intrat în vigoare în noiembrie 1993. Tratatul aprofundează două direcții: pe de-o parte stabilește o Uniune Politică ce conținea inclusive o politică externă proprie și pe de altă parte enunță o Uniune Economică și Monetară, începând cu anul 1999.

Printre prevederile majore ale Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), se numără structura bazată pe trei piloni a Uniunii: Comunitatea Europeană (CE), Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și Cooperarea în Justiție și Afaceri Interne (JAI); crearea cetățeniei europene și includerea în textul tratatului a principiului subsidiarității.

Charles Zorgbibe consideră perioada de la finele anilor '80 – începutul anilor '90, ca fiind una marcată de eurolașitudine. „Dezbaterea în jurul Tratatului de la Maastricht a fost marcată de europesimism. Votul negativ al cetățenilor danezi pe 2 iunie 1992 (50,7% din sufragii), intensitatea campaniei referendare în Irlanda, agitațiile din sânul partidului majoritar din Marea Britanie, contestarea condusă de fostul ministru al Finanțelor, Karl Schiller, din Germania, timidul da francez din 20 septembrie 1992 dovedesc o opoziție față de filozofia generală a tratatului sau față de vreunul dintre aspectele sale tehnice. (…) De acest disconfort latent al clasei politice și al opiniei publice europene, șefii de stat și de guvern ai celor Doisprezece, reuniți pe 16 octombrie 1992 în Consiliul European de la Birmingham, încearcă să țină seama și se afirmă partizanii unei comunități mai transparente și mai apropiate de cetățeni”.

“Noutățile structurale ce apăreau în prim plan cu această ocazie, erau democratizarea și prezența în lume. Cu Tratatul UE se produce saltul, vectorii principali fiind aprofundarea și democratizarea.” S-a realizat totodată o reformă a instituțiilor și o extindere a competențelor acestora, menținându-se astfel rolul deosebit al Comisiei, care a continuat să reprezinte un factor determinant în impulsionarea proceselor comunitare.

Modelul propriu-zis unional își continuă dezvoltarea prin adoptarea unui nou tratat în 1997. „Tratatul de la Amsterdam adăuga construcției comunitare component social și de aceea, dominanta sa structurală era solidaritatea, iar mutația pe care o realiza era reprezentată de introducerea modelului social european. Vectorul său principal era reprezentat, deci, de democratizare.” Așadar, asistăm la o schimbare radicală a protagoniștilor reformelor începute prin Tratatul de la Maastricht; acum vin în prim plan statele membre și guvernele lor instituționalizate în Consiliul European.

Marea realizare a Tratatului din 1997 se referă la extinderea votului prin majoritate calificată la următoarele domenii: linii directoare pentru ocuparea forței de muncă și măsuri de stimulare; excludere socială; libera circulație a persoanelor.

Această realizare s-a transformat curând într-o problemă. Tratatul de la Nisa, semnat în 2001 se confruntă cu problema generalizării votului prin majoritate calificată, bineînțeles în dauna unanimității deja consacrate, „dorindu-se integrarea statelor în UE, și nu cooperarea dintre acestea în cadrul unei organizații internaționale clasice. Menținerea unanimității într-o Europă extinsă putea duce adeseori la paralizie. Dificultățile în obținerea unanimității creșteau exponențial, odată cu creșterea numărului de state membre. Acesta era motivul pentru care tot mai multe erau vocile (Comisia, în special) care pledau pentru aderarea la o nouă filozofie, conform căreia votul majoritar se transformă în normă generală”.

Steven P. McGiffen constată că la Nisa s-a încercat „fie să se consolideze dominația integraționiștilor, fie să se producă mai mult interes în politica la nivel european”. Astfel, se consolida modelul unional bazat în primul rând pe extindere și pe continuarea reformei interne începute la Maastricht. S-a pus accent pe eficiența politică prin dezvoltarea unui model propriu de extindere, preaderarea, acesta reprezentând un proces de apropiere și aderare a statelor candidate prin care acestea devin membre de fapt înainte de a fi de drept.

Tratatul de la Nisa, „nu numai că adapta instituțiile la nevoile noii Europe extinse, dar și făcea posibilă cooperarea întărită, fără de care devenea greu de gândit o Europă în permanentă mișcare și dezvoltare, o Europă mai mare și mai diversă, o Europă mai eterogenă”. Așadar, în aceste circumstanțe, extinderea este vectorul dominant iar rolul principal era deținut de guvernele reunite în cadrul Consiliului European, a cărui obligație era să creeze o Uniune capabilă să realizeze extinderea spre Est, stabilită pentru anii 2003-2004.

După eșecul ratificării Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa (Tratatul Constituțional), a fost reluat procesul de reformare a Tratatelor UE prin adoptarea de către cele 27 de state membre și de instituțiile Uniunii a Declarației de la Berlin pentru aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma.

Un pas important pentru viitor l-a constituit decizia Consiliului European de a elabora un Tratat de Reformă a Uniunii, tratat semnat în decembrie 2007, la Lisabona și ratificat la 13 noiembrie 2009. Acesta reflectă “rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a urmărit reformarea cadrului juridic al Uniunii. Tratatul de la Lisabona, la fel ca și Tratatul de la Amsterdam și, respectiv, Tratatul de la Nisa, este un tratat de amendare a Tratatelor existente. Acesta cuprinde Tratatul Uniunii Europene (TUE) și Tratatul privind funcționarea Uniunii (TFUE), care reprezintă tratatele de bază ale Uniunii și au o valoare juridică egală”.

În prezent, UE cuprinde 28 de state membre și aproximativ 500 de milioane de cetățeni. „Pentru a accede la statutul de Imperiu – Afrodita, ca structură imperială ce își clădește civilizația cu ajutorul implementării unor politici de seducție bazate pe atracția succesului, a economiei prospere, a zonei de stabilitate, a avantajelor cetățeniei sale, pe respectul identităților naționale și al suveranității, UE trebuie să-și utilizeze funcțiile și cadrul instituțional inedit în scopul expres de a însoți extinderea teritorială cu edificarea unei culturi politice respectate pe întreg teritoriul comunitar”.

Conchidem prin a observa faptul că adevărata piatră de încercare a Uniunii Europene vine abia acum, în etapa de consolidare, când trebuie să aibă capacitatea de a face față provocărilor globale și de a răspunde așteptărilor cetățenilor europeni. Pe de altă parte, supra-statul european este oarecum nevoit să-și impună propria cultură unică, deoarece numai așa poate determina popoarele să gândească în primul rând ținând cont de interesul și valorile europene, pornind de la concepția unei Europe unite. Acesta trebuie să fie spiritul european în mileniul III.

CAPITOLUL II

Ordinea juridică a Uniunii Europene

Întreaga „aventură” comunitară, cu tot ce implică integrarea europeană a beneficiat încă de la începuturile sale de un model federal care nu și-a recunoscut niciodată caracterul federal. Evoluția de la Comunitate economică la Uniune politică s-a evidențiat tocmai prin „procesul de trecere de la federalismul invers și implicit, la cel direct, explicit și asimetric. (…) Politica externă avea sarcina de a uni modelul intern și internațional al construcției europene. Ceea ce se dorea era transformarea Europei într-o putere responsabilă ce încearcă să exporte formula sa de pace, stabilitate și model economico-scial, în scopul gestionării lumii globalizate”, reușind astfel să-și definească o voce unică în contextul internațional.

2.1. Raportul dintre dreptul comunitar și dreptul intern al statelor membre

Autonomia ordinii juridice comunitare dă posibilitatea unei îmbinări structurale ce nu exclude colaborarea cu sistemele juridice naționale. Contribuția sa este importantă pentru că asigură aplicabilitatea dreptului comunitar în ordinea juridică internă a statelor membre, dar și pentru că îi definește autoritatea la nivelul dreptului național.

„Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă că eficacitatea regulilor sale nu ar putea fi subordonată anumitor formalități pentru introducerea acestuia în ordinea internă a statelor membre și cu atât mai puțin transformării sale în drept intern”.

Acesta este un principiu pe care Curtea l-a evidențiat într-o manieră foarte clară, deși Trataul CE nu-l menționează decât în cazul regulamentelor. CJCE a precizat că regulile de drept comunitar, stabilite de tratat în sine sau în baza procedurilor pe care le-a instituit, se aplică de plin drept în același moment și cu efecte identice pe întreaga întindere a teritoriului Comunității.

Astfel, conceptul de aplicabilitate directă implică întreg ansamblul dreptului european,

atât originar, cât și derivat, iar Curtea a fost vehementă în sensul condamnării oricărei modificări a dreptului comunitar. Dreptul originar a suscitat anumite rezerve. CJCE considera că tratatele comunitare nu puteau fi lipsite de natura lor proprie printr-o asimilare directă sau indirectă în dreptul intern, subliniind totodată că aceste tratate au putere obligatorie prin ele însele în ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre. Cu privire la dreptul derivat, putem constata că acesta se impune direct în ordinea internă a statelor membre, fără a fi nevoie de vreo modificare, ordin de executare sau publicare.

Din doctrină se poate observa faptul că legea comunitară nu numai că se inserează automat în sistemul național al statelor membre, dar și completează cu drepturi și/sau obligații patrimoniul juridic al cetățenilor europeni.

Efectul direct reprezintă dreptul care stă la dispoziția oricărei persoane de a cere judecătorului să i se aplice tratatele, directivele, deciziile sau regulamentele comunitare. De aici reiese și obligația pentru judecător de a se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislația țării de care aparține. Așadar, toate acele texte comunitare cu efect direct creează pentru particulari drepturi de care aceștia se pot prevala în fața jurisdicțiilor naționale, jedecătorii fiind ținuți să asigure protecția juridică a acestora.

Jurisprudența cu privire la efectul direct s-a costituit progresiv. De exemplu, în hotărârea Van Gend &Loops, Curtea a pus accent pe faptul că dispoziția în cauză reda o obligație de abținere (a nu institui noi drepturi de vamă sau taxe având efect echivalent cu începere de la intrarea în vigoare a Tratatului CEE – articolul 12). Așadar, era o interdicție clară și necondiționată de nicio rezervă a statelor membre cu privire la subordonarea punerii sale în aplicare de un act pozitiv de drept intern. De asemenea, CJCE a subliniat faptul că incertitudinea referitoare la noțiunile de care depind obligațiile impuse statelor nu constituie un impediment în calea efectului direct.

Rezultă că pentru a avea efect direct, dispozițiile respective „trebuie să fie clare și precise, complete din punct de vedere juridic și necondiționate, adică să nu prevadă nicio rezervă prin care aplicarea lor ar fi subordonată unei dispoziții interne. Tehnic, trebuie să fie perfecte și să creeze drepturi și obligații particularilor”, fără să necesite unele dispoziții interne sau intervenția actelor comunitare. Totoată, ele nu trebuie să impună judecătorului nicio judecată de valoare care să depășească limitele unei aprecieri juridice.

Interesul european, fie al statului federal, fie al supra-statului european, în funcție de modelul politic în care se va metamorfoza Uniunea, poate contraveni în unele cazuri celui național, ceea ce este perfect legal dacă admitem că UE este un proiect politic al europenilor inițiat de comun acord de state, care îi transmit progresiv, voluntar și definitiv, suveranitatea.

În acest caz intervin anumite limitări ale efectului direct. Pentru Curtea de Justiție, „regula națională contrară unei reguli comunitare având efect direct nu poate fi aplicată de către judecătorul național. Revine însă ordinii juridice naționale a fiecărui stat membru să determine procedeul juridic, permițând să se ajungă la acest rezultat”. Astfel, judecătorul național are obligația de a lăsa neaplicată regula internă contrară dispoziției comunitare cu efect direct, după cum reiese din hotărârile CJCE: Lück (4 aprilie 1968, aff. 34/62), Lorenz (11 decembrie, 1973, aff. 120/73) și Simmenthal (9 martie 1978, aff. 106/77).

Uniunea Europeană beneficiază de personalitate juridică internațională, fiind subiect de drept internațional, iar în această calitate, „încheie tratate (ius tractum), întrețin relații de reprezentare cu statele și organizațiile internaționale (ius legationis) și participă la conferințe internaționale. (…) Curtea de Justiție a recunoscut în privința Comunităților că acestea sunt abilitate să devină membre ale tuturor organizațiilor internaționale ți de a-și asuma angajamente obligatorii; în cauza Kramer, a admis principiul înlocuirii statelor membre de către C.E., În cadrul Comisiei pescuitului” (Comisia cu privire la pescuitul în Atlanticul de Nord din 1969).

Sistemul juridic comunitar își bazează eficacitatea pe principiul întâietății dreptului comunitar. Acest principiu nu a fost cuprins în mod explicit în Tratatele fondatoare; formularea sa datorându-se în mod exclusiv Curții de Justiție care i-a consacrat valoarea și fundamentul prin jurisprudență.

Fără a fi o organizație de cooperare axată pe conservarea suveranităților popoarelor, UE reprezintă o entitate suprapusă statelor membre, iar acestea „îi acceptă implicit personalitatea juridică distinctă. Prin proiectul de Constituție Europeană, această personalitate îi este conferită expres Uniunii, ca o dimensiune europeană puternică, autonomă față de personalitatea Comunității înglobată în structura unională în cadrul primului pilon și față de personalitatea juridică a statelor ca subiecte distincte de drept internațional”.

De exemplu, în ipoteza în care un stat membru ar fi liber să nu respecte în dreptul său intern regula comunitară, este evident că ordinea juridică comunitară ar risca să se descompună într-o serie de ordini parțiale, autonome și divergente în conținutul lor. Din acest punct de vedere, orice atingere adusă principiului întâietății dreptului counitar ar putea periclita însăși existența Comunității. De aici rezută necesitatea stabilirii unei ierarhii clar delimitate între dreptul intern și cel european.

„Întâietatea apare astfel ca o exigență fundamentală într-o ordine de integrare, căci dacă s-ar recunoaște o anumită eficiență unei manifestări de voință a autorității naționale, care ar fi contrară regulilor comune, ar însemna să se compromită construcția urmărită de state, autoare ale tratatelor, atitudine ce ar risca să aducă atingere încrederii reciproce ți să înlăture șansele de progres ale procesului de integrare”.

Un exemplu concret este hotărârea Costa/ENEL din 15 iulie 1964, în care Curtea a stabilit doctrina întâietății dreptului comunitar, pe baza unei triple argumentări. În primul rând, a fost evidențiat faptul că Tratatul CEE, spre deosebire de tratatele internaționale ordinare, a creat o ordine juridică proprie, care se impune automat jurisdicțiilor naționale. În al doilea rând, s-a arătat faptul că statele membre, instituind o Comunitate nelimitată în timp, dotată cu instituții proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internațională și cu puteri reale izvorâte dintr-un transfer de atribuții ale statelor către Comunitate, acestea au limitat drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților. În final, s-a demonstrat că această integrare în dreptul fiecărei țări membre a dispozițiilor care provin din sursă comunitară au drept corolar imposibilitatea pentru state de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice acceptate de către acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară, care nu ar putea astfel să-i fie opozabilă.

Observăm că pe măsură ce construcția europeană se separă de vechiul model de cooperare economică interguvernamentală, specific Comunităților Europene, ea se îndreaptă tot mai mult spre un model politic nou, propriu, unic. În cadrul noii organizări, în noua structură arhitectonică, statele membre încep să-și facă loc de facto, prefigurându-se astfel un model pe multiple niveluri. Dar această constatare nu conduce la concluzia că UE are exclusiv o dimensiune federală, bazată pe o metodă de divizare verticală, multi-level. Totodată, ea nu cade nici în extrema interguvernamentalismului, care admite un singur nivel.

Suntem de acord cu opinia lui Iordan Ghe. Bărbulescu, care susține faptul că „modelul actual al UE răspunde unui federalism interguvernamental asimetric. Pe măsură ce se va aprofunda integrarea de tip federal, se va avansa în recunoașterea regiunilor și a participării lor la luarea deciziilor la nivel european. Dacă, dimpotrivă, s-ar impune formule interguvernamentale, participarea directă a entităților sub-statale la nivel european ar fi diminuată”.

Atitudinea jurisdicțiilor naționale poate fi rezumată pe două planuri: întâietatea dreptului comunitar asupra legii naționale, fiind în general consacrată și recunoscută de către statele membre și întâietatea dreptului comunitar asupra Constituției, domeniu în care legii europene nu i se conferă o prioritate absolută în raport cu dreptul constituțional.

În ceea ce privește punerea în aplicare a legii comunitare subzistă obligația generală de colaborare a statelor, obligație ce rezultă expres din articolele 5 din Tratatul CE, 172 din Tratatul CEEA și 86 din Tratatul CECA. Potrivit acestor texte, statele trebuie să ia toate măsurile generale sau speciale pentru a asigura și faviriza executarea obligațiilor ce decurg din Tratat sau din actele instituțiilor. De asemenea, trebuie să se abțină de la orice măsuri care ar putea periclita îndeplinirea scopurilor tratatului.

Conchidem asupra faptului că principiul întâietății dreptului comunitar este strâns legat de cel al autonomiei ordinii juridice comunitare. „Pentru a defini raporturile dintre dreptul european și cel național, poziția Curții de Justiție este în sensul că principiul întâietății trebuie să fie considerat ca o ordine juridică globală în cadrul căreia nu este permis să se determine regulile care fac parte din aceasta în funcție de locul pe care îl ocupă”. Neîndeplinirea de către statele membre a unor obligații comunitare este independentă de efectul direct al normei nerespectate, întrucât UE este în măsură să oblige statele, iar efectul direct nu face altceva decât să întărească eficacitatea acestui principiu.

Concluzia care se desprinde este că principiul întâietății dreptului comunitar reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale ordinii juridice comunitare, pătrunzând și în jurisprudențele naționale.

2.2. Curtea de Justiție: structură și statut

Arhitectura judiciară a Uniunii Europene cuprinde în prezent trei instanțe: Curtea de Justiție (CEJ sau Curtea), Tribunalul de Primă Instanță (TPI sau Tribunalul) și Tribunalul Funcției Publice (TFP). Timp de trei decade de la înființarea Comunităților, Curtea a fost singura instituție cu atribuții jurisdicționale. În decursul anilor, odată cu creșterea numărului de state membre a crescut și numărul de cauze pe rolul său, de aceea prin AUE a fost creat Tribunalul de Primă Instanță, în încercarea de a degreva Curtea; iar apoi, în 2005 s-a înființat TFP, specializat în litigiile dintre Comunitate și funcționarii săi.

Curtea de Justiție, cu sediul la Luxembourg, este „autoritatea de aplicare și interpretare a dreptului comunitar. Tratatele care stau la baza Uniunii Europene au făcut ca legislația comunitară să primeze asupra celei naționale. În domeniile în care se aplică legislația comunitară, CJUE reprezintă instanța supremă. Ea nu are jurisdicție în domeniile în care nu se aplică tratatele Comunității Europene, ca de exemplu legea penală”.

Astfel, prin Tratatele comunitare i s-a conferit Curții, ca instituție jurisdicțională, misiunea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului CE (art. 164 din Tratatul CE, art. 136 CEEA, art. 31 CECA). „Dacă jurisdicția internațională este competentă, în principiu, să soluționeze numai litigiile dintre state, neputând fi sesizată în mod direct de către particulari, Curtea de Justiție este accesibilă nu numai statelor membre și instituțiilor, dar în condiții mult mai stricte, conform Tratatelor este accesibilă și particularilor, persoane fizice și juridice”.

a) Judecătorii. CJUE este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru, deci în prezent 28 de judecători, asistați de nouă avocați generali (AG). Toți sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă de șase ani, mandat ce poate fi reînnoit fără limită de vârstă. „Chiar dacă nu s-a impus nici condiția unei naționalități, nici o repartiție anume, totuși acest lucru s-a petrecut în fapt, nu pentru că judecătorii – care beneficiază de imunitate – ar avea funcția de a-și reprezenta statul, ci din dorința de a nu scăpa din vedere diversitatea sistemelor juridice existente”.

Judecătorii trebuie să fie aleși dintre persoane care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țările lor, a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau care sunt jurisconsulți de competență recunoscută. La fiecare trei ani are loc o înlocuire parțială a judecătorilor (câte 14 și 13 judecători, alternativ).

Din textul art. 223 din TCE rezultă că membrii Curții „sunt numiți nu de statul ai căror cetățeni sunt, ci de comun acord de către guvernele statelor membre, ceea ce echivalează teoretic cu un drept de veto din partea celorlalte state. S-a sugerat, de asemenea, soluția alegerii lor dintr-o listă de persoane nominalizate de un comitet special care să reunească membri de marcă ai autorităților judiciare din fiecare stat membru, ceea ce ar avea avantajul de a distanța procesul de selecție de influențele politice naționale”. În ciuda acestor prevederi, în tratatele comunitare nu există nicio mențiune expresă cu privire la inamovibilitatea judecătorilor pe perioada mandatului.

b) Președintele. Judecătorii aleg din rândul lor, prin vot secret, pe Președintele Curții de Justiție, care va avea un mandat de trei ani, dar poate fi reales. Desemnarea se face imediat după reînnoirea parțială prevăzută de tratate. Președintele fixează termenele de ședință și conduce lucrările Curții, atribuind fiecărei camere cauzele de rezolvat, numește pe judecătorii raportori, prezidează audierile și deliberările în camera de consiliu și are, sub autoritatea sa, toate serviciile Curții. Dintre atribuțiile sale cele mai importante menționăm facultatea de a hotărî, în anumite situații, prin procedura sumară de urgență, pe cale de ordonanță motivată și nesusceptibilă de recurs.

c) Avocații generali. Judecătorii sunt ajutați, în activitatea lor, de Avocații Generali, care sunt în număr de nouă. Ei prezintă imparțial concluzii în spețele deduse Curții spre judecată (art. 122 alin 1 și 2 din TCE, art. 137 alin. 2 din CEEA). „Noul statut al CJUE îi dă posibilitatea de a nu solicita concluziile unui avocat general în situațiile în care spețele deduse judecății nu ridică noi probleme de drept”. Deși nu sunt obligatorii, concluziile avocaților reprezintă o sursă de informații concise, criptice care ajută foarte mult în înțelegerea raționamentului unei hotărâri și, bineînțeles, la grăbirea procesului. Așadar, rolul esențial al avocaților se materializează în momentul punerii concluziilor. Având același statut juridic cu cel al judecătorilor, avocații sunt și ei numiți prin acordul guvernelor statelor membre, pe o perioadă de șase ani, cu posibilitatea de a li se reînnoi mandatul.

d) Grefierul și serviciile. Grefierul este numit de către Curte (după consutarea avocaților), pe o perioadă de șase ani, având posibilitatea de a fi reales. Statutul său este cel stabilit de către Curte, iar atunci când aceasta constată că grefierul nu mai corespunde condițiilor impuse sau nu-și mai îndeplinește atribuțiile, îl poate revoca. Aflat sub controlul președintelui, grefierul are misiunea de a primi, transmite și conserva toate documentele și să realizeze notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură. Asistă la ședințele de audiere ale camerelor, are în grija sa arhivele și se ocupă de publicațiile CJUE. Are și atribuții administrative, cum ar fi cele de gestiune și de contabilizare ale Curții, exercitate cu ajutorul unui administrator.

La intrarea în funcție, judecătorii, avocații generali, dar și grefierul sunt obligați să depună un jurământ prin care își asumă angajamentul de a-și exercita funcția cu imparțialitate și de a nu divulga secretul deliberărilor. Funcțiile de judecător și de avocat general sunt incompatibile cu orice altă funcție politică sau administrativă, ori cu o altă activitte profesională, remunerată sau nu. La încetarea mandatului, judecătorii și avocații au obligația de „onestitate și delicatețe” cu privire la acceptarea unor funcții sau a unor avantaje.

Statutul de judecător și de avocat general le conferă acestora imunitate de jurisdicție, chiar și după încetarea funcției lor, dar doar pentru actele pe care le-au săvârșit în exercițiul acesteia. Ei au obligația de a-și stabili reședința acolo unde Curtea de Justiție își are sediul, Luxembourg.

Astfel, atribuția principală a Curții este „să asigure aplicarea legislației europene, uniformitatea aplicării ei în fiecare stat membru, astfel încât să consolideze efortul Comisiei de monitorizare și control al aplicării directivelor și reglementărilor, și chiar a tratatelor”.

Curtea se poate întruni în mai multe formații: camere (complete de cinci sau trei judecători, în funcție de dificultatea cauzelor), Marea Cameră (cuprinde treisprezece judecători și se întrunește atunci când un stat membru sau Comisia, parte în litigiu, solicită acest lucru) și în plen (doar în cazuri foarte importante și în cele expres prevăzute în Statut).

Sesiunile plenare, care implică participarea tuturor judecătorilor, vizează cazuri excepționale. Acestea sunt stabilite fie prin tratate (de exemplu, când trebuie să se hotărască asupra excluderii sau retragerii unui membru al Comisiei Europene care nu a reușit să-și îndeplinească îndatoririle), fie de către Statutul Curții (când trebuie să pronunțe destituirea Mediatorului European). Cvorumul pentru ședințele în plen este de cincisprezece membri.

Marea Cameră se întrunește la cererea unui stat membru sau a unei instituții care este parte într-un proces sau când există cazuri foarte importante sau complexe. Majoritatea cazurilor sunt audiate de camere. Acestea acționează ca organe de jurisdicție și pentru recursurile intentate de funcționari sau de ceilalți agenți contra organismelor comunitare pe lângă care funcționează. Președintele unei comisii formate din cinci judecători este ales pentru trei ani, iar președintele uneia alcătuite din trei judecători este ales pentru un an.

Acest organ al Comunității Europene a devenit în decursul timpului cea mai semnificativă instituție a Uniunii. „Nu are nicio legătură directă cu sistemele tribunalelor naționale și nu exercită niciun control asupra modului cum acestea aplică și interpretează legislația națională, dar are prioritate asupra lor, așa cum legislația comunitară are prioritate asupra dreptului național. În domeniul său de competență reprezintă organul suprem, neexistând drept de apel împotriva sentințelor sale”.

Deciziile Curții sunt colective și o angajează în ansamblul ei. La deliberările cu privire la probleme de ordin administrativ pot participa cu vot deliberativ și avocații generali și, de asemenea, poate asista și grefierul.

Principala activitate a Curții este reprezentată de soluționarea disputelor: acelea dintre Uniune și statele membre; dintre instituțiile Comunității europene; dintre statele părți, sau dintre indivizi și organisme corporative și UE. Oricare dintre aceste categorii pot iniția procese la Curte. Majoritatea cazurilor au reprezentat proteste ale unor persoane sau companii împotriva regulamentelor comunitare. În ciuda acestui fapt, cel mai activ reclamant, dar și inculpat a fost Comisia. Toate statele membre au fost supuse unor acuzații de către Comisie pentru neîndeplinirea obligațiilor ce erau prevăzute în regulamentele comunitare.

Una dintre activitățile secundare ale Curții vizează formularea de opinii asupra acordurilor internaționale la care Uniunea este parte. „Referirile sunt sentințe preliminare în chestiunile în care legislația comunitară este adusă înaintea sa din sistemele juridice naționale: au fost folosite pentru a asigura preeminența legislației europene și aplicarea ei uniformă în toate țările membre.”.

Judecătorii, avocații generali și grefierul sunt obligați prin tratate să-și aibă reședința la sediul Curții, Luxembourg. Curtea poate pentru una sau mai multe ședințe determinate să-și aleagă ca sediu oricare dintre capitalele țărilor membre.

CJUE este o instituție cu funcționare permanentă, vacanțele judiciare fixate de ea întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În caz de urgenăț, Președintele are posibilitatea să convoace ședințele chiar și în această perioadă. În funcție de sediul stabilit, se vor respecta sărbătorile legale ale statului respectiv (Luxembourg în prezent), fapt important pentru părți pentru că termenele de procedură care expiră într-o zi de sărbătoare legală vor fi prorogate până la finele zilei lucrătoare imediat următoare. Lucrările Curții se desfășoară în limba franceză, ca limbă de lucru, deși se pot folosi toate limbile uzitate în spațiul european. Regula formală ar fi să se folosească limba pârâtului, mai puțin în cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.

Steven P. McGiffen face o evaluare pragmatică și concretă a imaginii CJUE în contextul actual. Astfel, în concepția multor cetățeni europeni, Curtea nu este altceva decât o instituție îndepărtată și birocratică, fără nicio legătură cu viața lor de zi cu zi. Există de asemenea, tendința foarte răspândită de a o confunda cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

„Această indiferență este din ce în ce mai prost înțeleasă. Spre deosebire de CEDO, CEJ are putere reală. Legile noi pot fi deseori interpretate, așa cum este Tratatul, iar acest fapt acordă ultimul cuvânt Curții. Poate chiar invalida o lege dacă o consideră în conflict cu obligațiile Uniunii în baza Tratatului; oglindind acest lucru, aceasta poate formula acțiuni împotriva Comisiei sau Consiliului dacă nu îndeplinesc aceste obligații”.

Ca urmare a faptului că a pronunțat sentințe atât în favoarea cât și împotriva instituțiilor Uniunii și a statelor membre, CJUE, prin imparțialitatea de care a dat dovadă, a avut un rol esențial în consolidarea și armonizarea legislației europene.

Pe scurt, rolul Curții se reduce la a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea și aplicarea tratatelor constitutive.

2.3. Tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Publice

Tribunalul de Primă Instanță (TPI) a fost instituit printr-o decizie a Consiliului din 24 octombrie 1988 și a început să funcționeze din 31 octombrie 1989. Decizia 88/591 a fost adoptată ca urmare a prevederilor introduse de Actul Unic European, prin care Consiliul era împuternicit să alăture Curții de Justiție o instanță cu competențe de soluționare în primă instanță (sub rezerva unui recurs în fața CJUE) a anumitor categorii de acțiuni formulate numai de persoane fizice sau juridice.

Regulamentul de procedură a fost adoptat de Tribunal în acord cu CJUE și cu aprobarea Consiliului din 2 mai 1991. „Tratatul de la Maastricht a înlocuit printr-o nouă redactare articolul 168 A, ca și articolele 32 quinto (CECA) și 140 A (CEEA), pe de-o parte pentru a consacra crearea Tribunalului de Intanță, ale cărui principii generale de organizare și de competență le definește, iar pe de altă parte pentru a lărgi accesul la această jurisdicție prin suprimarea limitărilor referitoare la cauzele supuse de statele membre sau de instituțiile comunitare”.

Astfel, scopul principal al înființării a fost degrevarea activității Curții. „Noua instanță nu urma să aibă nici competența de a soluționa acțiuni ințiale de către statele membre sau de către instituțiile comunitare, nici competența de a pronunța hotărâri preliminare”. TPI judecă „acțiunile adresate de persoane fizice sau juridice: acțiune în anulare, acțiune relativă la abținerea de a acționa, acțiuni în răspundere, dar și litigii privind funcționarii publici europeni sau litigii în baza unei clauze de arbitraj”. Potrivit acestui text, categoriile de acțiuni care-i sunt atribuite, precum și componența Tribunalului sunt fixate de către Consiliu, statuând în unanimitate, la cererea Curții de Justiție și după consultarea Parlamentului European și a Comisiei.

Organizare. Numărul judecătorilor membri este același ca și cel al Curții, în prezent 28. Tratatul prevede însă, spre deosebire de dispoziția corespunzătoare CJUE, că Tribunalul este format din cel puțin un judecător pentru fiecare stat membru. Drept urmare, există posibilitatea ca în viitor să fie nevoie de mai mulți judecători la TPI decât numărul statelor membre. Ei sunt numiți după aceeași procedură ca în cazul Curții, adică desemnarea se face de comun acord de guvernele statelor membre, pentru un mandat de șase ani, cu posibilitatea de a fi reînnoit. Judecătorii aleg din rândul lor un președinte, cu un mandat de trei ani. Membrii TPI își desfășoară activitatea în deplină imparțialitate și independență. Independența funcțională a acestei instituții este garantată prin existența unei grefe distincte, la conducerea căreia judecătorii numesc un grefier (cu un mandat de șase ani), căruia i se stabilește statutul.

Componența Tribunalului de Primă Instanță diferă și în privința avocaților generali. Spre deosebire de CJUE, pentru care Tratatul prevede un număr de nouă avocați, numiți pentru a asista Curtea, „pentru TPI art. 224 din TCE dispune că Statutul Curții de Justiție poate prevedea ca Tribunalul să fie asistat de Avocați Generali. Potrivit Regulamentului de Procedură al TPI, atunci când este nevoie, un judecător (mai puțin Președintele TPI) va îndeplini rolul de AG”.

Așadar, Tribunalul nu dispune de avocați generali permanenți, iar criteriile de selectare a cauzelor în care va fi utilizată această posibilitate și modalitățile de desmnare a acestor avocați sunt fixate exact în Regulamentul de procedură amintit mai sus. În practică, participarea unui AG este destul de rară.

TPI se poate întruni în mai multe formații: judecător unic, camere, Marea Cameră și în ședință plenară. Cauza poate fi delegată spre judecare unui singur judecător în anumite condiții expres prevăzute în Regulament, atunci când cauza nu ridică probleme deosebite de fapt sau drept și are o importanță relativ limitată; delegarea este exclusă în cauzele care au ca obiect legalitatea unui act de aplicabilitate generală, precum și în câteva tipuri de cauze limitativ prevăzute. În practică se recurge foarte rar la completul de un singur judecător.

Marea Cameră cuprinde treisprezece judecători și se întrunește în cazuri expres prevăzute. Ședințele plenare sunt și ele, de asemenea, expres stabilite în Regulament, dar pot exista și pentru cazuri de o importanță deosebită.

Camerele sunt compuse din trei sau cinci judecători, în funcție de dificultatea cauzelor. Aproximativ trei sferturi din cauzele aflate pe rolul Tribunalului sunt soluționate de o cameră compusă din trei judecători. Președinții camerelor compuse din cinci judecători sunt aleși din rândul judecătorilor pentru o perioadă de trei ani. Deși dispune de o grefă proprie, Tribunalul recurge la serviciile Curții de Justiție pentru alte necesități administrative și lingvistice. Regulamentul de procedură este cel care determină alcătuirea camerelor și atribuirea proceselor, precum și dacă o Cameră poate avea sarcina să se ocupe cu probleme de personal.

Tribunalul de Primă Instanță este competent să instrumenteze: acțiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituțiilor comunitare (acte adresate acestorpersoane sau care le privesc în mod direct și individual) sau împotriva abținerii acestor instituții de a da o decizie (este vorba, de exemplu, de o acțiune introdusă de către o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei, prin care i se aplică o amendă); acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei; acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecție comercială (dumping) și la actele prin care Consiliul exercită competențe de execuție; acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituțiile comunitare sau de funcționarii lor; acțiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunități, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului competența de instrumentare; acțiuni în domeniul mărcilor comunitare.

La fel ca și Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță are competența de a judeca „acțiuni directe, adică acțiuni introduse direct la CJUE și TPI, dând naștere unor litigii care se desfășoară în întregime, de la început și până la sfârșit, în fața instanțelor comunitare”.

Acțiunile directe sunt următoarele: acțiunea în anularea actelor comunitare (art. 230-231 și art. 237 din TCE); acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligațiilor ce îi revin conform Tratatului [art. 226-228, art. 237 (1) lit. a) din TCE], acțiunea în constatarea abținerii instituțiilor de a acționa (art. 232 din TCE), acțiunea în răspundere necontractuală a Comunității [art. 235 și art. 288 (2) din TCE]; acțiunile introduse de funcționarii Comunității împotriva Comunității (art. 236 din TCE); proceduri referitoare la activitatea Băncii Europene de Investiții și a Băncii Centrale Europene (art. 237 din TCE).

Deciziile pronunțate de către TPI pot fi atatcate la Curtea de Justiție (art. 225 alin. 1 din TCE) în termen de două luni cu recurs limitat la aspectele de legalitate. Acest recurs poate fi înaintat de persoanele fizice sau juridice și în cazul acțiunilor înaintate în baza Regulamentului 2100/94, a Regulamentului 40/94 și a Regulamentului 139/2004.

Tribunalul Funcției Publice a fost instituit printr-o decizie a Consiliului din noiembrie 2004. Acesta are rolul de a judeca litigiile dintre instituțiile europene și agențiile acestora.

În ceea ce privește organizarea, este compus din șapte judecători numiți de Consiliu pentru o perioadă de șase ani, care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi și după obținerea avizului unui comitet format din șapte personalități alese dintre foști membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului de Primă Instanță și dintre juriști a căror competență este notorie. Consiliul urmărește prin numirea judecătorilor să asigure o compunere echilibrată a Tribunalului, pentru a dispune de o reprezentare geografică mai largă în privința resortisanților statelor membre și a sistemelor juridice naționale. Președintele este desemnat de judecători din rîndul lor, pentru un mandat de trei ani, ce poate fi reînnoit. Tot judecătorii desemnează și grefierul, însă pentru o perioadă de șase ani.

În privința întrunirilor, regula este reprezentată de camerele compuse din trei judecători. În funcție de gradul ridicat de dificultate sau de importanța problemelor de drept, o cauză poate fi trimisă în fața plenului. Cu toate acestea, există situații determinate expres prin Regulamentul de Procedură în care Tribunalul poate soluționa cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un judecător unic.

Tribunalul este acea instanță specializată în materia contenciosului funcției publice al UE (competență exercitată inițial de CJUE, apoi de TPI). Tribunalul Funcției Publice soluționează: în primă instanță litigiile dintre Comunități și agenții lor (art. 236 TCE), vizând nu numai probleme referitoare la relațiile de muncă propiu-zise (remunerație, desfășurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci și regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocații familiale etc.), precum și litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust, Europol, al Băncii Centrale Europene și al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne.

Ceea ce nu poate soluționa sunt acele litigii ivite între administrațiile naționale și agenții lor. Hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu recurs, în termen de două luni, în fața Tribunalului de Primă Instanță, însă limitativ, doar cu privire la problemele de drept.

Capitolul III

CJUE – pilon forte al construcției europene

În deschiderea acestei secțiuni ne punem întrebarea dacă guvernele statelor membre, atunci când au instituit Curtea de Justiție prin tratatele fondatoare, erau sau nu deplin conștiente de amploarea pe care o vor lua puterile acestei instituții comunitare.

Lipsa unor lucrări istorice face greu de descifrat atitudinea acestora, însă rarele documente diplomatice disponibile arată că „delegațiile naționale își dădeau prea bine seama de numeroasele cazuri de conflict potențial în interiorul unei Comunități de state. Economia statelor confirmă prin ea însăși faptul că ele nu au vrut să doteze Curtea cu puteri extinse care marchează o ruptură cu sistemul clasic al tratatelor internaționale, în care aplicarea dreptului în ordinea internă ține exclusiv de responsabilitatea statelor”.

3.1. „Puterea judecătorească” a Uniunii Europene

În cultura politică europeană de la începutul secolului al XX-lea, profund axată pe legi, ideea că judecătorii pot deveni actori politici importanți a constituit pentru o perioadă îndelungată doar o simplă iluzie.

Paul Magnette explică această idee prin faptul că, înainte de cele două conflagrații mondiale, europenii, deși recunoșteau în teorie toate cele trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească), în practică, puterea de a judeca era „nulă, limitată la aplicarea strictă a legii, subordonată suveranității populare care se exprimă prin funcția legislativă. (…) Judecătorul, considerat în mod formal un reprezentant indirect al poporului, era împuternicit ca gardian al superiorității puterii constituante asupra puterilor constituite, a constituției asupra legilor. Europenii s-au convertit la aceste idei în perioada interbelică. Judecătorii au devenit astfel, în Europa ca și în Statele Unite, piese centrale ale edificiului politic, jucând rolul de cenzori constituționali și uneori chiar de legislatori numiți”.

În conformitate cu convenția din 25 martie 1957, Curtea reprezenta o instituție comună celor trei comunități (CEE, CEEA și CECO/CECA), dar funcționa ca organ al fiecăreia dintre acestea. Deși prevedea un singur organ de jurisdicție, Convenția de la Roma a menținut intacte regulile formulate de fiecare dintre tratatele constitutive, acest lucru făcând să varieze competența Curții după cum acționa pe baza unuia sau altuia dintre tratate. Nici măcar Tratatul de Fuziune din 8 aprilie 1965 nu a schimbat această situație; unificarea Comunităților nu a permis și unirea competențelor, deși se unificaseră chiar și instituțiile.

Competența Rationae materiae. Ca organ al celor trei comunități, în cadrul cărora, conform articolului 4 TCEE, „fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care-i sunt conferite de prezentul tratat”, Curtea de la Luxembourg nu poate avea decât competență precis determinată, fie de chiar textul tratatelor constitutive, fie – pe baza acestora – de actele comunitare cu valoare normativă ori cea conferită de legislația unui stat membru pentru cazuri conexe cu obiectul tratatelor.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este acea instituție comunitară pe care tratatele constitutive au însărcinat-o să vegheze asupra corectei interpretări și aplicări a dreptului comunitar. Acest aspect apare codificat în tratate: „Curtea de Justiție va garanta respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea TCE”. „Curtea de Justiție va garanta respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului CECO/CECA și a regulamentelor acestuia”.

Trebuie precizat faptul că, deși articolele 31 TCECA, 164 TCE și 136 TCEEA atribuie Curții funcția de garant al respectării tratatelor în aplicarea și interpretarea dreptului comunitar, acest lucru nu înseamnă că doar CJUE este în măsură să observe, să vegheze ca instituțiile Uniunii și statele membre să acționeze în concordanță cu acesta. Comisia este și ea competentă în supravegherea abaterilor de la corecta aplicare a normelor comunitare. În această situație este interesant de observat faptul că, în cazul în care Comisia observă, depistează o violare a dreptului comunitar, tot Curtea are competența de a declara formal dacă este sau nu vorba despre respectiva abatere.

În mod excepțional, CJUE poate fi investită pe baza unei clauze compromisorii prevăzute într-un contract încheiat de una dintre comunități pe baza unui compromis intervenit între state membre aflate în diferend în conexitate cu obiectul Tratatelor constitutive sau în cazuri expres prevăzute în acordurile de asociere încheiate de cele trei organizații.

Chiar dacă absența din TCE și TCEEA a oricărei referiri explicite la competența Curții asupra dreptului derivat poate părea intenționată – dat fiind faptul că TCECA, unde această prevedere apărea, este anterior TCE și TCEEA – în practică se consideră implicită această competență, ea nefiind pusă la îndoială. Articolul 131 TCECA demonstrează că s-a dorit nu numai interpretarea și aplicarea de către Curtea de Justiție a TCECA (drept primar) și a oricăror norme ce l-ar modifica, dar s-a dorit și interpretarea și aplicarea oricărui act normativ adoptat de către instituțiile comunitare (drept derivat) în vederea îndeplinirii și dezvoltării respectivului tratat.

Așadar, faptul că, în principiu, Curtea garantează respectarea dreptului primar și derivat nu înseamnă doar garantarea interpretării și aplicării acestuia de către instituțiile comunitare și statele membre, ci și că, uneori, CJUE asigură corecta interpretare și aplicare a dreptului intern al statelor membre sau chiar a celui internațional.

Iordan Ghe. Bărbulescu face o analiza în paralel a modului în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene se implică în ambele cazuri. În primul rand, la nivelul dreptului internațional, se poate observa că „articolele 228.6 și 234 TCE se referă la rolul Curții în observarea respectării de către statele membre și instituțiile comunitare, a obligațiilor ce le revin din acordurile internaționale în care sunt angajate, pe de o parte, iar pe de alta, la rolul Curții în garantarea compatibilității dintre normele comunitare și eventualele convenții internaționale încheiate de un stat membru înainte de a adera la UE. În ceea ce privește dreptul național al statelor membre, Curtea garantează că instituțiile comunitare urmăresc inclusiv modul de implementare a dreptului comunitar în cel intern”. Diversitatea legislațiilor naționale exclude de multe ori posibilitatea unei aplicări unitare a dreptului comunitar, ceea ce genereaza probleme la nivelul Uniunii. Curtea are menirea de a preîntâmpina astfel de probleme sau de a le rezolva.

În afara acestor situații expres prevăzute în tratatele constitutive și sub rezerva competențelor atribuite Curții de Justiție, litigiile la care Uniunea este parte nu sunt prin aceasta sustrase competenței jurisdicției naționale – spun articolele 183 CEE și 155 CEEA – iar „orice alt litigiu născut între comunitate și terți, în afara aplicării clauzelor prezentului tratat și a regulamentului de aplicare sunt deduse în fața tribunalelor naționale”, precizează articolul 40 CECO.

Dar statele și-au dat repede seama, în timpul negocierilor, că anumite diferende se puteau naște între ele. Astfel au decis să îi încredințeze Curții misiunea unei „jurisdicții internaționale: aceasta trebuia să soluționeze diferendele dintre ele legate de obiectul tratatului și să primească recursurile în carență împotriva statelor care nu și-au îndeplinit obligațiile. Acest dispozitiv este profund original. Mai întâi, procedura asigură sarcina instrucției unui organ neutru, Comisia, aceasta este cea care trebuie să constate culpa și să îi invite pe autorii ei să îi pună capăt, în caz contrar, ea sesizând Curtea. Și Guvernele pot să sesizeze Curtea, dar numai după ce s-au adresat Comisiei. Așadar, în mod evident, guvernele au dorit să se supună jurisdicției acesteia, inclusiv privându-se parțial de dreptul de a o sesiza, dar în același timp păstrându-și, prin intermediul etapei politico-administrative prealabile, facultatea de a rezolva aceste probleme într-un mod non-judiciar”.

În sfârșit, delegațiile naționale și-au dat seama repede că tratatul va pune probleme de interpretare și că această sarcină nu putea să revină decât jurisdicției comune. Au conceput în acest scop un mecanism foarte original care a contribuit la ridicarea Curții la rang de jurisdicție constituțională. Mai degrabă, decât să plaseze jurisdicțiile naționale strict sub autoritatea ierarhică a CJCE, stabilind ca în ordinea internă, un mecanism de casație, delegațiile au decis să stabilească o logică mai suplă de cooperare între jurisdicții. Curțile și Tribunalele naționale sunt cele care aplică dreptul comunitar. Când acestea ezită asupra sensului care trebuie dat tratatului sau unui act derivat sau asupra validității unui act al instituțiilor în raport cu tratatul, jurisdicțiile naționale au capacitatea de a pune Curții o întrebare prejudicială. Așadar, curțile naționale, și nu guvernele sunt cele care vor descoperi zonele de umbră ale tratatului și vor cere Curții să le interpreteze.

Curtea este abilitată să realizeze interpretarea unitară a tratatelor și actelor comunitare, mai ales pe calea recursului în interpretare, soluționând problemele ridicate în acest sens în fața instanțelor naționale.

Cooperarea celor două grade de jurisdicție (guvernele și Curtea) le va determina să exercite o funcție asemănătoare „mecanismului de control de constituționalitate a legilor. Alegând cooperarea, mai degrabă decât subordonarea, statele au păstrat în mod formal prerogativele curților și tribunalelor lor și au evitat să construiască un sistem juridic centralizat. Dar, pe de altă parte, au făcut din curțile și tribunalele lor jurisdicții comunitare de drept comun și au contribuit la apropierea lor de Curtea de la Luxembourg ceea ce, în timp, va conferi jurisdicțiilor naționale care se pot sprijini pe CJCE, o anume autonomie în raport cu guvernele, inclusiv pentru a aplica împotriva voinței acestora dreptul comunitar”.

Așadar, instanța comunitară controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor membre, în raport cu dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile dintre aceste state, ivite în legătură cu aplicarea și interpretarea actelor statutare.

Curtea de la Luxembourg este competentă să soluționeze acțiuni relative la repararea pagubelor cauzate de organele comunităților sau de agenții acestora.

Instanța comunitară poate acționa în soluționarea litigiilor privind raporturile funcționarilor comunitari cu organele de care depind, comportându-se în mod apropiat cu Tribunalul administrativ al ONU. Ea poate deveni instanță arbitrală dacă o clauză compromisorie ființează în acest sens într-un contract încheiat de una dintre comunități.

CJCE acționează ca o instanță de recurs de ultim grad, deci, față de hotărârile Comisiei de Arbitraj care funcționează în baza articolului 18 al Tratatului CEEA. Curtea este o instanță internațională, putând tranșa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un compromis.

Așadar, în ceea ce privește competențele Curții în cadrul Uniunii Europene, acestea se limitează la garantarea respectării dreptului în interpretarea și aplicarea acelor articole prin care se modifică articolele din Tratatele Constitutive ale CECO/CECA, CEE și CEEA, ca și la interpretarea și aplicarea Convențiilor la care se referă art. K3, paragraful 2, litera c (convenții între statele membre ce regularizează temele la care se referă art. K1, precum politica de imigrare, azil, lupta împotriva traficului ilicit de droguri, fraudei internaționale etc.) și art. L-S (revizuirea Tratatelor Constitutive ale Comunităților Europene, admiterea de noi membri etc.).

În sfârșit, Curtea are și o competență consultativă, trebuind să emită avize în cazul încheierii de acorduri cu state terțe sau organizații.

În lumina acestor competențe, Curtea de la Luxembourg apare ac jurisdicția permanentă și obligatorie a ordinii juridice instaurate prin crearea Comunităților europene, o nouă ordine juridică de drept internațional ale cărui subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora.

Mai trebuie adăugat că CJCE împarte exercitarea competențelor descrise mai sus cu Tribunalul de Primă Instanță, dar și cu justiția statelor membre, care veghează de asemenea la aplicarea dreptului comunitar.

În anumite situații și cu îndeplinirea anumitor condiții, Curtea este abilitată să tranșeze litigii și între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanți ai statelor membre și aceste state membre sau între particulari și organele comunitare.

Instanța de la Luxembourg reprezintă „singurul organ de jurisdicție comunitar, având o funcționare permanentă și emițând hotărâri ce nu pot fi recurate în fața unei alte instanțe”.

3.2. Funcțiile Curții de Justiție

Competența generală a Curții de Justiție vizează, conform tratatelor fondatoare asigurarea respectării dreptului atât în aplicarea, cât și în interpretarea Tratatului (art. 164 TCE, art. 136 CEEA, art. 31 CECO). Aceasta „nu este o competență de drept comun, ci o competență de atribuire deoarece este expres prevăzută în tratat. Conform art. 183 TCE, sub rezerva competențelor atribuite Curții de către tratat, litigiile la care comunitatea este parte nu sunt sustrase competenței jurisdicțiilor naționale”.

Bianca Tescașiu subliniază faptul că scopul pentru care a fost creată Curtea de Justiție europeană a fost acela de a proteja firmele și statele în noua structură supranațională. „Curtea avea dreptul de a apela hotărârile Înaltei Autorități. De asemenea, audia cazurile legate de deciziile Consiliului, disputele contractuale dintre CECO și contractori privați, precum și disputele personale ale angajaților instituțiilor europene”.

Evoluția Uniunii Europene a condus inevitabil la îmbogățirea atribuțiilor Curții; prin experiența dobândită și prin cazurile rezolvate dovedindu-i utilitatea și importanța în cadrul intituțiilor comunitare.

Prin funcțiile pe care le îndeplinește, CJUE garantează nu numai respectarea, ci și aplicarea unitară a dreptului comunitar.

Funcția de justiție administrativă este exercitată de Curte în scopul protejării subiectelor de drept împotriva eventualelor acțiuni ilegale sau păgubitoare ale instituțiilor comunitare. În această categorie sunt incluse acțiunile cu privire la următoarele aspecte: inacțiunea Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau Băncii Centrale Europene și legalitatea actelor adopatate de instituțiile comunitare.

În legătură cu primul aspect, CJCE este competentă să soluționeze recursul în carență prevăzut prin dispozițiile art. 175 TCE, art. 35 TCECO, art. 148 alin. 1 și 2 TCEEA. Această acțiune reprezintă o garanție a exercitării puterilor comunitare și se aplică în cazul abținerii de a statua de către o instituție comunitară în situația în care tratatul prevede această obligație.

Cel de-al doilea aspect vizează competența Curții de a soluționa mai multe categorii de recursuri.

Recursul în anulare – reglementat prin art. 173 alin. 2-3 TCE, art. 33, alin. 1-4 TCECO, art. 146 alin. 2-3 CEEA. Acesta constă în posibilitatea deschisă statelor, organelor comunitare și persoanelor fizice ori juridice de a ataca în fața Curții un act obligatoriu emis de Consiliu sau Comisie și de a obține în anumite condiții desființarea acestuia. Este, așadar, expresia acelei categorii de competențe care – apropiindu-se de ceea ce legislațiile naționale înțeleg prin contrlul constituționalității legilor – face ca instanța de la Luxembourg să fie asemăată în literatura de specialitate cu o jurisdicție federală. Recursul în anulare reprezintă un mijloc de control al conformității atelor autorității comunitare, un control de legalitate privind Consiliul și Comisia, care sunt subordonate dreptului comunitar, fiind șinute să respecte atât tratatele constitutive pe care trebuie să le aplice, cât și regulile generale pe care le-au elaborat în aplicarea acestor tratate. Astfel, el urmărește doar desființarea, și nu modificarea unui act ilegal.

„În momentul în care statele au creat posibilitatea de recurs în anulare atât pentru Comisie, cât și pentru Consiliu, era evident că aveau intuiția faptului că anumite diferende se puteau isca între cele două instituții și că înțelegeau să confere Curții soluționarea lor. Acest lucru va fi valabil mai ales pentru alegerea bazei juridice a actelor lor, crucială pentru că determină ponderea relativă a instituțiilor în luarea deciziilor și forța juridică a normelor care decurg de la acestea (direct aplicabile sau implicând o intervenție a legislatorului național pentru transpunerea în drept intern). Aceasta înseamnă cel puțin în mod implicit, atribuirea unei uteri de reglementare a conflictelor de competențe instituționale jurisdicției Curții, ale cărei decizii nu sunt susceptibile de apeluri”.

Prin urmare, recursul în anulare „are drept obiectiv asigurarea conformității actelor comunitare cu tratatele și asigurarea conformității actelor comunitare cu tratatele și asigurarea distribuirii echilibrate a puterii între instituțiile comunitare, putând fi atacate actele emise de Consiliu și Comisie, precum și de Parlamentul European, acte care produc efecte față de terți”.

Recursul prejudiciar (în interpretare) este o altă categorie ce intră în domeniul competenței CJUE, fiind reglementat prin dispozițiile art. 177 TCE, art. 41 TCECO, art. 150 TCEEA. Prin această acțiune se asigură cooperarea între instanțele naționale și Curtea de Justiție, garantându-se aplicarea uniformă a dreptului comunitar în statele membre. Prin soluționarea acestui recurs, Curtea se va pronunța asupra interpretării tratatelor, precum și asupra aprecierii validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile comunitare.

„Funcția constituțională a Curții nu ține numai de natura recursului prejudicial; ea este mai general legată de misiunea care îi revine, aceea de a asigura respectul dreptului în aplicare și interpretarea prezentului tratat (art. 220 CE, fost 164). Pentru că statele nu puteau să ignore complexitatea tratattului, acest lucru va pune probleme relative mai ales la repartizarea competențelor între Comunitate și statele membre”. De asemenea, echilibrul instituțional subtil și evident instabil nu putea fi ignorat, având în vedere că cerea reactualizări constante.

Excepția de ilegalitate – reglementată prin dispozițiile articolului 84 – TCE, art. 36 alin. 3 TCECO, art. 156 – TCEEA – vizează posibilitatea unui control de legalitate accesoriu unui litigiu principal. Astfel, cu ocazia unui litigiu punând în cauză un regulament adoptat de Consiliu împreună cu Parlamentul, sau un regulament al Consiliului, Comisiei sau Băncii Centrale Europene, oricare din părțile implicate poate să invoce în fața Curții pe cale de excepție inaplicabilitatea acestui regulament.

Așa cum am văzut mai sus, particularii nu pot ataca – pe calea recursului în anulare – acte generale comunitare cu valoare normativă – decizii sau regulamente.

Particularii pot însă invoca ilegalitatea unor asemenea acte, în mod indirect, ridicând cu prilejul punerii în discuție a unei decizii individuale nerespectate, excepție de ilegalitate a actului general pe baza căruia a fost emisă decizia individuală. Pe această cale, particularii pot cere nu anularea actului general de bază, ci doar pronunțarea de către Curte a neaplicării acestuia cu privire la reclamant. Așadar, Curtea nu poate anula actul a cărui legalitate este contestată, ci doar să-l declare inaplicabil în limitele cazului în discuție cu privire la reclamantul respectiv.

Funcția de justiție constituțională este exercitată de Curtea de Justiție atunci când la cererea Consiliului, Comisiei sau a unui stat membru formulează avize conform reglementărilor prevăzute la art. 228 par. 6 Tratatul CE, art. 95 – TCECO. În cazul încheierii de acorduri între Comunitate și unul sau mai multe state sau organizații internaționale Consiliul, Comisia sau un stat membru pot solicita avizul Curții asupra compatibilității proiectului de acord cu prevederile tratatului. Un aviz negativ al CEJ blochează intrarea în vigoare a acordului exceptând situația în care s-ar proceda la revizuirea tratatului pentru a se înlătura elementele de incompatibilitate.

Dezbaterile purtate de delegațiile naționale în timpul negocierilor referitoare la Comunitatea Politică Europeană arată că delegațiile se înțeleseseră să includă printre domeniile de intervenție ale Curții, următoarele materii: competențele Comunității față de state; raporturile între instituții; repartizarea competențelor între instituții; garanțiile pe care statele le vor avea față de componența și funcționarea instituțiilor. Tratatele nu vor fi până la urmă atât de explicite dar, conferind Curții misiunea generală de a veghea la interpretarea tratatului, ele îi vor recunoaște implicit datoria de a rezolva aceste probleme.

Funcția de justiție internațională este exercitată de Curtea de Justiție în soluționarea unor litigii dintre două sau mai multe subiecte de drept internațional. Curtea este competentă să soluționeze recursul în constatarea neîndeplinirii unei obligații – reglementat prin dispozițiile art. 169-170 – TCE, art. 141-143 TCEEA, art. 88 – TCECO. Litigiile pot apărea fie între Comisie și statele membre (art. 169 TCE, art. 88 – TCECO, art. 141 TCE), fie numai între statele membre (art. 170 – TCE, art. 143 TCEEA). Astfel, Curtea este competentă să statueze asupra oricărui diferend dintre statele membre în legătură cu obiectul tratatului, dacă acest diferend îi este supus.

Litigiile prezentate survin între două sau mai multe subiecte de drept internațional și raportând competența de soluționare a Curții la calitatea acestor subiecte, se poate lua în considerare funcția de justiție internațională. Curtea analizează problema sub aspectul naturii litigiului, dreptului aplicabil și procedurii după care decide. Curtea nu reprezintă o justiție internațională, ci reprezintă o jurisdicție internă a Comunității, concepută după modelul jurisdicției statale.

Curtea este în primul rând o instituție legislativă. Pentru a-și îndeplini rolul său în procesul integrării, Curtea devine parte a fenomenelor legate de politicile Comunității și a celor naționale legate ale statelor membre. La nivelul Uniunii, Curtea poate influența procesul de elaborare și punere în practică a politicilor comunitare, procesele de negociere, influențând de asemenea și politicile naționale ale statelor membre în domeniul educației, economic etc.

Funcția de instanță de recurs – este exercitată de CJCE cu prilejul soluționării recursurilor intriduse împotriva Tribunalului de primă instanță.

Conform dispozițiilor art. 168 A – TCE – Tribunalul de primă instanță face parte integrantă din sistemul judiciar al Curții, fiind însărcinat cu judecarea în primă instanță (sub rezerva recursului la Curtea de Justiție limitat la chestiunile de drept) ale anumitor categorii de recurs stabilite de lege. Deci hotărârile TPI pot fi atacate cu recurs la Curte, obiectul recursului putând să-l formeze doar chestiunile de drept, așa cum stabilește textul tratatului.

Având în vedere că a fost creat pentru a degreva Curtea de o serie de competențe, TPI și-a transferat din competența Curții cazurile mai puțin complicate.

Funcțiile Curții de Justiție pot fi grupate în funcție de nivelul la care își manifestă aceasta atribuțiile în sistemul legislativ al Uniunii. În acest cadru Curtea exercită trei funcții, în calitate de autoritate supremă, deciziile sale fiind finale. Aceste funcții se referă la: rezolvarea disputelor între instituțiile Uniunii sau între statele membre (Guvernele naționale sau Comisia pot sesiza Curtea în legătură cu unele decizii ale Consiliului; începând cu Tratatul de la Maastricht, acest lucru este posibil și pentru Parlamentul European), asigurarea că instituțiile europene își respectă atribuțiile (CJCE reprezintă curtea constituțională a Uniunii, asigurându-se în acest scop că instituțiile comunitare respectă legislația comunitară și că nu își depășesc atribuțiile), asigurarea că legislația europeană este respectată de statele membre (Comisia supraveghează respectarea tratatelor, semnalâbd Curții orice violare a legislației europene).

Rămâne greu de estimat în ce măsură guvernele prevăzuseră, și deci implicit acceptaseră, dimensiunile acțiunii Curții. De fapt, „statele puteau gândi că aceasta le va rămâne subordonată; în caz de ambiguitate sau de lacună a tratatului, Consiliul putea întotdeauna să legifereze ca să o acopere. În cazul în care Curtea ar fi declarat unele din actele lor incompatibile cu tratatul, le-ar fi rămas capacitatea de a le revizui. De fapt, prerogativele judiciare nu alterau suveranitatea statelor”. Dar aceste raționamente de principii presupuneau că statele vor fi capabile să se înțeleagă, având în vedere că unanimitatea era modalitatea cel mai des utilizată de Consiliu. În caz contrar, ambiguitățile și lacunele ar fi subzistat, iar nevoia de a le acoperi ar fi oferit Curții oportunitatea de a-și afirma puterea interpretativă.

Era deci vorba despre „o incitare a statelor, dorită chiar de ele, fie să coopereze strâns, fie să lase Curtea să mascheze inerția lor. Puterile extinse ale Curții pot fi înțelese, în economia generală a tratatului, ca o contrapondere la caracterul interguvernamental al procesului normativ”. Considerăm că statele sunt cele care au dorit asta, fie și din cauza inadvertenței unora dintre ele.

Rolul esențial al Curții de Justiție, concretizat în asigurarea că legea comunitară este aplicată și respectată, că instituțiile funcționează în condițiile acestei legi, a determinat un interes (o preocupare) aparte a Comunității pentru această instituție.

3.3 Curtea de Justiție în lumina Tratatelor

Încă din perioada lucrărilor pregătitoare – care urmau să conducă la elaborarea Tratatului de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) – partenerii prezenți la negocieri au resimțit necesitatea unui organism învestit cu controlul legalității actelor emise de. Înalta Autoritate și Consiliul Special de Miniștri – organe ale CECO – care să asigure echilibrul între acestea și statele membre, să garanteze neintervenția autorităților CECO în așa-numitul domeniu rezervat al statelor membre.

Soluțiile propuse în cadrul negocierilor au fost multiple, dar niciuna dintre ele nu a fost adoptată. În cele din urmă s-a optat pentru crearea unei Curți de Justiție proprie, care să asigure „respectul dreptului în interpretarea și aplicarea … tratatului și a regulamentelor de executare” (art. 31 din Tratatul instituind CECO), Curte pe care Tratatul de la Paris o menționează în art. 7 din TCECO printre instituțiile Comunității.

În decursul anilor, odată cu succesiunea tratatelor, Curtea s-a bucurat de circumstanțe interne și externe favorabile. „Factorii externi au fost sprijinul Comisiei și bunăvoința statelor membre. Factorii interni țin mai ales de faptul că judecătorii au fost selectați din mediul academic și că au privilegiat adesea formalismul și sprijinul sistematic față de considerațiile politice, sprijiniți în asta de juriștii comunitari care lucrau în universități pentru a-și legitima prin doctrină deciziile. (…) astfel s-a format o elită activă, unită de o cultură și interese comune, care a utilizat registre slab politizate, în acest caz dreptul, pentru a promova instituțiile și politicile supranaționale”.

Așadar, instituție comună a trei organizații distincte, Curtea de Justiție de la Luxemburg este guvernată de dispoziții aproximativ identice care figurează însă în fiecare dintre tratatele ce instituie cele trei comunități, precum și în protocoalele adiționale. CJUE a fost „concepută ca mecanism comun al CECO, CEE și CEEA atât pentru rațiuni de ordin practic (economie de timp și personal, eficacitate sporită), cât și, mai ales, pentru facilizarea aplicării și interpretării tratatelor și pentru a permite rezolvarea eventualelor conflicte de competență dintre comunități”.

Făcând o analiză a naturii actelor atacabile în fața Curții în debutul Comunității europene, vom observa că, în lumina Tratatului de la Paris, puteau fi atacate prin recurs în anulare numai deciziile și recomandările Înaltei Autorități.

„Curtea a apreciat că natura actului în discuție trebuie stabilită în raport de conținutul acestuia și nu neapărat pornindu-se de la exprimarea sa formală. Astfel, s-a apreciat că un aviz – care în mod normal nu are caracter obligatoriu – constituie o hotărâre deghizată dacă stabilește o regulă susceptibilă de a fi aplicată în mod imperativ, în ipoteza întrunirii anumitor condiții”.

În lumina Tratatelor de la Roma, care conțin reglementări identice, „pot face obiectul unui recurs în anulare numai actele având forță obligatorie, emanând de la Consiliu sau Comisie, respectiv regulamentele și directivele și în anumite situații deciziile”.

Este necesar să evidențiem diferența dintre regulamente și decizii deoarece numai acestea din urmă pot fi atacate de persoanele fizice și juridice. De aceea, Curtea a precizat că trebuie să fie considerat ca decizie actul comunitar care vizează un număr limitat de destinatari și nu are efect obligatoriu decât față de aceștia. Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în anulare au Consiliul, Comisia și statele membre (categoria reclamanților privilegiați), pe de o parte, și particulari, persoane fizice sau juridice, pe de altă parte. Potrivit Tratatului de la Paris, acest tip de recurs este deschis particularilor, împotriva deciziilor ai căror destinatari sunt, ei putând invoca oricare dintre motivele de anulare.

Tratatele de la Roma, spre deosebire de cel de la Paris, cuprind formulări mai complete și mai explicite: „orice persoană fizică sau morală (juridică) poate formula … un recurs … contra deciziilor care, deși luate sub aparența unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct și individual”.

În ceea ce privește legitimarea procesuală pasivă, art. 33 din Tratatul instituind C.E.C.O. reține posibilitatea formulării unui recurs în anulare numai împotriva actelor – decizii sau recomandări – emanând de la. Înalta Autoritate, în timp ce art. 173 din Tratatul C.E.E. și art. 146 din Tratatul C.E.E.A. reglementează legitimarea procesuală pasivă atât a Comisiei, cât și a Consiliului.

Un alt mijloc de control jurisdicțional este recursul în carență, care „prin obiectul său se deosebește de recursul în anulare. Acesta din urmă vizează desființarea existenței legale a unui act, în timp ce recursul în carență tinde să oblige instituția competentă să acționeze”.

Sistemul contencios comunitar comportă prin el însuși dispozitive prevăzute pentru evitarea unei confruntări directe între state și Curte. Procedura recursului în carență prevede intervenția Comisiei în stadiul instrucției, așa încât să fie posibilă o rezolvare amiabilă a unora dintre aceste probleme și să se evite rezolvarea lor pe cale judiciară.

Așa cum prevede art. 35 din Tratatul de la Paris, „în caz de carență a Înaltei Autorități, obligată sau abilitată să ia o hotărâre sau să formuleze o recomandare, tăcerea acesteia poate fi atacată în fața Curții de statele membre, Consiliul de Miniștri sau de întreprinderi și asociații de întreprinderi. Cu privire la legitimarea procesuală pasivă, art. 35 din Tratatul instituind C.E.C.O. prevede posibilitatea atacării, în fața Curții, numai a carenței Înaltei Autorități, în timp ce art. 175 din Tratatul instituind C.E.E. se referă și la carența Consiliului, nu numai a Comisiei. În sistemul organizat de Tratatul de la Paris, organul suprem de decizie – singurul dealtfel – era Înalta Autoritate și, deci, numai inactivitatea acestui organ avea rațiune de a fi atacată, în timp ce, în sistemul instituțional al Tratatului de la Roma, organul principal de decizie a devenit Consiliul”.

Acest mecanism s-a dovedit foarte eficace: au existat foarte puține recursuri în carență inițiate de un stat împotriva altui stat, ceea ce a permis Curții să nu-și dezvolte funcția de jurisdicție internațională și să evite să apară, pe termen lung, ca apărătoarea elevilor buni împotriva statelor recalcitrante. Cât despre procedurile inițiate de Comisie, ele au permis cel mai adesea o rezolvare politico-administrativă bilaterală, sustrăgând cazul Curții; când au ajuns totuși în faza judiciară, au dat naștere doar foarte rar unui proces propriu-zis. Mecanica subtilă a tratatului a ferit Curtea de aceste sarcini arbitrale sensibile, care ar fi constrâns-o să se amestece în relațiile între state și a păstrat cu atât mai mult autoritatea ei strâns legată de neutralitate.

La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, toate instituțiile Uniunii Europene par a fi în criză. Astfel, toate structurile UE sunt prinse între o creștere spectaculoasă a responsabilităților lor (de la controlul concurenței la monedă, de la supravegherea liberei circulații a persoanelor la politica externă) și insuficienta lor înrădăcinare democratică.

CJUE a pus bazele unei alte „forme de reglaj interinstituțional care evită confruntarea dintre guverne și Curte: recursul prejudicial. Această procedură încredințează curților și tribunalelor naționale posibilitatea de a cere Curții de la Luxemburg să interpreteze dreptul sau să decidă validitatea unui act de drept derivat în raport cu tratatul. (…) Aceasta are ca efect îndepărtarea apriorică a guvernelor de procedura în discuție: particularii sunt cei care aduc cazurile în fața tribunalelor naționale și le cer să se refere la CJCE. Dialogul se instaurează între instanțele judiciare. După ce CJCE s-a exprimat de drept, jurisdicția națională trebuie să tragă concluziile și să nu aplice, de exemplu, o lege națională contrară dreptului comunitar, așa cum a fost aceste interpreat de către Curte”. Astfel, rolul său este evitarea, cel puțin formală, a unei confruntări ulterioare între statele membre și Curte, deoarece prin decizia unei jurisdicții naționale se renunță la aplicarea legii.

Tratatul de la Maastricht confirmă poziția și rolul Curții de Justiție (care devine Curte de Justiție a Comunității), ca și pe cele ale Tribunalului de Primă Instanță.

În ceea ce privește Curtea, „noutatea majoră a Tratatului constă în executarea hotărârilor de către statele membre (articolul 228, alineatul 2, paragraful 2 din Tratatul C.E., Tratatele Consolidate). Statele sunt cele care asigură executarea deciziilor Curții. Acestea le pot condamna, de exeplu, să-și modifice legislația sau reglementările; sau unele state protestează. De aici provine introducerea în Tratatul de la Maastricht a unei proceduri care permite Comisiei, în caz de neexecutare parțială sau totală a unei hotărâri, să sesizeze Curtea de Justiție și să ceară plata unei sume forfetare sau a unei amenzi de către statul vinovat de această neexecutare”.

Una dintre schimbările evidente intervenite în decursul anilor a fost creșterea numărului recursurilor provenite din orice surse. Pe de o parte, contenciosul interinstituțional (recursuri introduse de state și de instituții), minim până la jumătatea anilor `80, explodează începând din 1987: cinci cazuri pe an în 1983-1986; 22 în 1987-1990; 17 în 1991-1994. Pe de altă parte, se instalează participanți frecvenți: mari întreprinderi, grupuri de interese bine dotate. În 1999, Curtea și Tribunalul de Primă Instanță sunt sesizate în 899 de cazuri (279 în 1980). Se justifică jocul economic, social, politic. Perspectiva sau, uneori, chiar simpla posibilitate a unui conflict judiciar constrânge actorii politici să integreze parametrii juridici în strategia lor, astfel încât să evite o eventuală cenzură judiciară.

Evitarea conflictelor între guverne și Curte ține și de registrul argumentativ al judecătorilor de la Luxemburg, care evită cu grijă orice conotație care ar putea fi judecată drept politică și ar periclita reputația de imparțialitate a judecătorilor, reputație care constituie fundamentul legitimității lor.

Curtea, simțind pericolele acestui succes, atacată adesea din cauza imperialismului său de către jurisdicțiile și guvernele naționale, se străduiește să evite o derivă necontrolată a contencioaselor printr-o interpretare mai restrictivă a implicațiilor dreptului comunitar.

În negocierile din cadrul Conferinței interguvernamentale din 2000, prioritatea este deblocarea CJCE. În acest sens, Comisia Europeană preconizează un ansamblu de măsuri clasice: reducerea numărului de chestiuni prejudiciale responsabilizând judecătorii naționali, amintindu-le că lor le revine în primul rând interpretarea dreptului comunitar; limitarea recursurilor directe la probleme esențiale pentru buna funcționare a Comunității; impunerea unei reglări a neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre între acestea și Comisie (statele, în general, nu-și contestă neîndeplinirea obligațiilor; ele lasă lucrurile să treneze, sesizarea CJCE neservindu-le decât să câștige timp).

Dar, oare aceste măsuri sunt suficiente pentru a scoate Curtea, precum și celelalte instituții europene din criza în care se regăseau la început de secol XXI? Acest blocaj cu care s-a confuntat CJCE a mers mai departe la Tribunalul de Primă Instanță, atingând în final tribunalele naționale. Considerăm că de atitudinea Curții vizavi de modul în care alege să-și gestioneze competențele eteroclite într-un context din ce în ce mai aglomerat va depinde chiar viitorul sistemului instituțional al Uniunii Europene.

Curtea a dat dovadă de prudență mai ales în materie de relații interinstituționale. Urmărind fără încetare extinderea prerogativelor sale, Parlamentul a încercat în numeroae rânduri să utilizeze calea contencioasă. Nu a găsit în Curte, care se arată preocupată de a garanta echilibrul instituțional, decât o susținere temperată. Într-o afacere în care Parlamentul încerca să conteste alegerea unei baze juridice de către Consiliu, în scopul de a privilegia o alta care i-ar fi dat o mai mare greutate în procedură, Parlamentul a depus un recurs în anulare, deși tratatul nu îl menționează printre cei care pot să inițieze o asemenea procedură. Curtea l-a respins, argumentând conform literei tratatului că, dacă interesele Parlamentului erau lezate, Comisia, „gardiana tratatelor”, trebuia să intenteze recurs. Mai târziu, Curtea va reveni parțial asupra acestei rezerve, recunoscându-i Parlamentului dreptul de a intenta un recurs în anulare, dar cu condiția expresă ca afacerea să fie legată de apărarea prerogativelor sale. În contencios, echilibrul instituțional nu era alterat, ci adaptat noilor puteri pe care le dobândise Parlamentul între timp, prin intrarea în vigoare a Actului Unic.

Consacrând aceste decizii prin tratatul de la Maastricht, statele membre și-au manifestat adeziunea la aceste hotărâri judiciare și recunoșteau faptul că această Curte nu încercase să-și depășească atribuțiile și să deplaseze echilibrul instituțional către un punct cu un profil federal mai accentuat. De altfel, în general, statele au contestat rareori deciziile Curții, dovadă că, dacă ele nu au conceput poate în mod deliberat misiunea ei atât de largă precum s-a revelat în practică, au acceptat-o cel puțin a posteriori.

Principala problemă cu care ar urma să se confrunte Curtea odată cu extinderea ar fi aceea a volumului de lucru, care a crescut deja considerabil și ar putea să continue în acest ritm alarmant. CJUE, alături de Tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Pulice s-au dovedit a fi până acum o instituție eficientă, dovadă stând în acest sens timpul de rezolvare a cauzelor și impactul deciziilor asupra evoluției Uniunii. În vederea menținerii și creșterii eficienței sale, o soluție ar putea fi reprezentată de responsabilizarea judecătorilor naționali (ceea ce sigur ar putea atrage critica conform căreia, totuși instituția care ar trebui să supravegheze aceste acțiuni ar trebui să fie Curtea, altfel acesteia i s-ar putea contesta chiar rațiunea de a fi). Acest lucru este însă destul de dificil de realizat, întrucât statele nu își semnalează neregulile în îndeplinirea obligațiilor.

Suntem de acord cu opinia Biancăi Tescașiu care susține faptul că revizuirea sistemului juridic trebuie realizată ținând cont de factori precum: păstrarea calității acestui sistem instituțional, asigurarea consistenței în practica juridică, asigurarea acceptării sale de către Comunitate și protejarea intereselor acesteia.

Un alt aspect important în dinamica relațiilor din interiorul Comunității europene este interesul statelor membre cu privire la opera normativă a Curții. Acestuia i se datorează atitudinea binevoitoare a statelor față de instanța comunitară. Acesta poate fi punctual: „guvernele au găsit adesea în jurisprudență o expresie a propriei lor voințe. Exemplul din speța Cassis de Dijon este adesea citat în această privință pentru că demonstrează o colaborare voluntară între instituții.

În hotărârea sa, Curtea afirmase că, în absența armonizării legislațiilor asupra unui produs, un stat nu putea să se opună circulației acestuia, argumentând prin faptul că un produs considerat comercializabil într-un stat trebuia să fie astfel în toate celelalte state. Pe această bază, Comisia a elaborat conceptul de recunoaștere reciprocă a legislațiilor naționale, pe care Consiliul o va prelua apoi. Această decizie a permis depășirea blocajelor la care conducea politica armonizării legislațiilor naționale, care presupunea o muncă de reglementare foarte asiduă. Faptul că guvernele au adoptat o invenție juridică a Curții este un semnal că, în anumite domenii cel puțin, cum era obiectivul pieței fără frontiere, se putea instaura o complicitate între instituția judiciară și ele”.

Odată cu Tratatul de la Nisa a avut loc oficializarea „Cooperării Consolidate” care constă în grupuri de cel puțin opt state membre ce pot încheia între ele acorduri care să le permită să avanseze, în special în anumite domenii de interes, mai mult decât sunt pregătite să o facă celelalte state. Este necesar ca aceste acorduri să îndeplinească următoarele condiții: să promoveze obiectivele UE și să consolideze integrarea; să respecte tratatele și cadrul instituțional unic al Uniunii; să respecte legislația existentă a UE; să respecte competențele existente; să nu submineze piața internă sau coeziunea economică și socială; să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor membre neparticipante; să fie, în principiu, deschise tuturor statelor membre și să fie folosite numai ca ultimă soluție.

Cu privire la Curtea de Justiție, Tratatul de la Nisa prevede faptul că judecătorii și avocații generali nu pot deține funcții politice sau administrative, funcțiile lor încetând prin demisie. La fiecare trei ani are loc o înlocuire parțială a judecătorilor care privește în mod alternativ opt sau șapte dintre aceștia; la același interval de timp se desfășoară o înlocuire parțială pentru patru avocați generali. Curtea funcțioează permanent și constituie camere compuse din trei și cinci judecători, fiecare cameră alegându-și propriul președinte. O altă dispoziție este aceea că deciziile Curții sunt valabile atunci când la deliberări este prezent un număr impar de judecători.

Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 de cei 27 de șefi de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii, intră în vigoare la 1 decembrie 2009. Acesta modifică cele două tratate fundamentale, respectiv Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul de instituire a Comunității Europene, noua denumire a acestuia din urmă fiind „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene” (TFUE).

Uniunea Europeană, dotată acum cu personalitate juridică, se substituie Comunității Europene. Astfel, prin Tratatul de la Lisabona, structura pe piloni dispare și Uniunea dispune de un nou cadru instituțional. În consecință, astfel cum și alte instituții își schimbă denumirea, sistemul jurisdicțional al Uniunii, în ansamblu, se va numi Curtea de Justiție a Uniunii Europene, aceasta fiind compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunalul Funcției Publice.

În ceea ce privește crearea de tribunale specializate, Tratatul de la Lisabona reia dispozițiile existente, însă prevede în același timp și anumite modificări în legătură cu modalitățile de înființare a tribunalelor specializate, acestea urmând să fie înființate potrivit procedurii legislative ordinare (și anume în codecizie cu majoritate calificată), iar nu cu unanimitate, ca înainte. Din Tratatul de la Lisabona reiese că o cerere de modificare a Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene  este considerată „proiect de act legislativ” și, prin urmare, trebuie supusă procedurii legislative ordinare. În schimb, regula unanimității continuă să se aplice statutului judecătorilor și avocaților generali, precum și regimului lingvistic al Curții.

În ceea ce privește modalitățile de numire a membrilor instituției, Tratatul de la Lisabona reia dispozițiile existente, judecătorii fiind numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru șase ani, însă după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general la Curtea de Justiție și la Tribunal. Acest comitet este compus din șapte persoane alese dintre foștii membri ai celor două instanțe, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști reputați, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Hotărând la inițiativa președintelui Curții de Justiție, Consiliul adoptă deciziile privind regulamentul de funcționare a acestui comitet, precum și desemnarea membrilor acestuia. Există posibilitatea ca la solicitarea Curții de Justiție, numărul avocaților generali să se majoreze de la 8 la 11.

Structura pe piloni introdusă de Tratatul de la Maastricht dispare. Prin urmare, competența Curții de Justiție a Uniunii Europene acoperă dreptul Uniunii Europene, cu excepția cazului în care Tratatele prevăd contrariul.

Astfel, Curtea de Justiție dobândește competență preliminară generală în domeniul spațiului de libertate, securitate și justiție, în urma dispariției pilonilor și a eliminării, prin Tratatul de la Lisabona, a articolelor 35 UE și 68 CE, care prevedeau restrângeri ale competenței Curții de Justiție.

În primul rând, în ceea ce privește cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, competența Curții de Justiție de a se pronunța cu titlu preliminar devine obligatorie și nu mai este subordonată unei declarații a fiecărui stat membru, prin care statul respectiv recunoaște această competență și indică instanțele naționale care o pot sesiza. Prin Tratatul de la Lisabona, domeniul poliției și justiției penale intră în dreptul comun și toate instanțele pot sesiza Curtea de Justiție. O serie de dispoziții tranzitorii prevăd, totuși, că această competență deplină nu va fi aplicabilă decât după cinci ani de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. În al doilea rând, în ceea ce privește vizele, dreptul de azil, imigrarea și alte politici referitoare la libera circulație a persoanelor 9 (printre altele, cooperarea judiciară în materie civilă, recunoașterea și executarea hotărârilor), Curtea poate fi sesizată acum de toate instanțele naționale – iar nu numai de instanțele superioare – și este competentă pentru a se pronunța asupra unor măsuri de ordine publică în cadrul controalelor transfrontaliere. În consecință, Curtea de Justiție are competență de drept comun în acest domeniu, chiar de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

În plus, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene dobândește aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Aceasta intră în „blocul de constituționalitate” asupra căruia Curtea de Justiție se poate pronunța. Carta nu este însă opozabilă Regatului Unit și Poloniei, care beneficiază de o derogare potrivit căreia Carta nu extinde capacitatea Curții de Justiție și a niciunei alte instanțe din cele două state membre de a considera că actele cu putere de lege și actele administrative, practicile sau acțiunile administrative sunt incompatibile cu drepturile sau cu principiile fundamentale pe care aceasta le reafirmă. Pe de altă parte, șefii de stat și de guvern au fost de acord să extindă în viitor această derogare la Republica Cehă.

Deși noțiunea de pilon dispare cu Tratatul de la Lisabona, politica externă și de securitate comună (PESC), în temeiul titlului V din Tratatul UE , face în continuare obiectul aplicării unor norme speciale și al unor proceduri specifice. Prin urmare, Curtea de Justiție nu este competentă să controleze aceste dispoziții și nici actele adoptate în temeiul acestora, mai puțin în două cazuri, și anume: 1) Curtea este competentă să controleze delimitarea dintre competențele Uniunii și PESC, a cărei punere în aplicare nu trebuie să aducă atingere exercitării competențelor Uniunii și atribuțiilor instituțiilor în vederea exercitării competențelor exclusive și partajate ale Uniunii ; 2) Curtea este competentă să se pronunțe în ceea ce privește acțiunile în anulare îndreptate împotriva deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu, de exemplu, în cadrul luptei împotriva terorismului (înghețarea fondurilor) .

Procedura preliminară se extinde la actele adoptate de organele, de oficiile și de agențiile Uniunii , care sunt incluse în dreptul Uniunii, astfel încât Curtea de Justiție le poate interpreta și poate controla validitatea acestora, la solicitarea instanțelor naționale, pentru ca acestea din urmă să poată, de exemplu, să verifice conformitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii.

Prin Tratatul de la Lisabona se introduce o dispoziție potrivit căreia Curtea de Justiție hotărăște în cel mai scurt termen în cazul în care o chestiune preliminară se invocă într-o cauză pendinte în fața oricărei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate . Astfel, se face referire chiar în textul tratatului la procedura preliminară de urgență (PPU), care a intrat în vigoare la 1 martie 2008 și se aplică în privința spațiului de libertate, securitate și justiție. ( CP 12/08 )

Tratatul de la Lisabona extinde controlul Curții de Justiție la actele Consiliului European, care este recunoscut de Tratatul de la Lisabona drept o instituție de sine stătătoare. În temeiul noilor dispoziții , Curtea de Justiție poate, la solicitarea statului membru interesat, să se pronunțe în privința legalității unui act adoptat de Consiliul European sau de Consiliu, în cazul în care acesta a constatat existența unui risc clar de încălcare gravă de statul membru respectiv a anumitor valori (respectarea demnității umane, respectarea drepturilor omului etc.).

De asemenea, instituția are competența să se pronunțe cu privire la acțiunile formulate de Curtea de Conturi, de Banca Centrală Europeană și de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.

Tratatul de la Lisabona reduce strictețea condițiilor de admisibilitate a acțiunilor formulate de particulari (persoane fizice sau juridice) împotriva deciziilor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii. Particularii pot formula acțiuni împotriva unui act normativ dacă îi privește direct și dacă nu presupune măsuri de executare. Prin urmare, particularii nu mai au obligația de a demonstra că actul respectiv îi privește în mod individual .

  În cadrul controlului respectării principiului subsidiarității, Curtea de Justiție poate fi sesizată de un stat membru cu o acțiune în anularea unui act legislativ pentru încălcarea principiului subsidiarității, act emis de un parlament național sau de una din camerele unui astfel de parlament. Acțiunea trebuie să fie introdusă în mod oficial de guvernul unui stat, dar poate fi și numai „transmisă” de un guvern, adevăratul autor al acțiunii fiind parlamentul național sau o cameră a acestuia . De asemenea, Comitetul Regiunilor poate invoca încălcarea unor astfel de principii, în limita actelor în privința cărora consultarea sa este obligatorie.

Tratatul de la Lisabona accelerează, în plus, mecanismul sancțiunilor pecuniare (sumă forfetară și/sau penalitate cu titlu cominatoriu) în cazul neexecutării unei hotărâri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Astfel, Curtea de Justiție poate să aplice, chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, sancțiuni pecuniare în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile naționale de transpunere a unei directive.