Aparatul Vocal Foniatrie Articulare Vocalizare, Esenta Profesorului la Clasa

Aparatul vocal- Foniatrie- Articulare- Vocalizare, esența profesorului la clasă

CUPRINS

INTRODUCERE PARTEA I- PARTE TEORETICĂ

CAPITOLUL 1. Generalități- cunoștinte despre voce necesare profesorului

1.1. Generalități- vocea profesorului la clasă

1.2. Vocea umană

1.3. Aparatul vocal

1.4. Timbrul vocal

CAPITOLUL 2. Foniatrie, articulare, vocalizare

2.1. Foniatrie

2.2. Articulare

2.3. Vocalizare

CAPITOLUL 3. Profesorul la clasă

3.1. Atitudine

3.2. Metode de predare

3.3. Dezvoltarea elevilor prin lecția de muzică

PARTEA II. PARTE APLICATIVĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. GENERALITĂȚI- CUNOȘTINȚE DESPRE VOCE NECESARE PROFESORULUI

Vocea umană reprezintă sunetul natural produs de corzile vocale, și este exprimată cu ajutorul aparatului vocal. Ca moduri prin care comunicăm și transmitem informații celor din jur, vocea reprezintă una dintre cele mai utilizate forme. Și în cazul profesorului la clasă, vocea reprezintă una dintre formele care îl ajută la crearea metodelor didactice, acestea ajutând la formarea lecției. Este necesar controlul vocii, deoarece prin acesta putem evita monotonia sau stresul elevilor, de la acestea rezultând eșuarea lecției. În clasele primare este esențial ca profesorul de muzică să cunoască etapele modificări vocii a elevilor, dar și anatomia acestora pentru a nu forța corzile vocale și pentru a nu acuza elevul că nu dorește să execute anumite cântece/ sunete.

De asemenea profesorul de muzică trebuie să dețină cunoștințe referitoare la întregul aparat vocal, care cuprinde aparatul respirator, fonator și rezonator. Toate aceste componente ale aparatului vocal oferind fiecărui individ un timbru vocal specific.

1.1.Generalități – vocea profesorului la clasă

Principalul mod de comunicare și relaționare cu cei din jurul nostru este vorbirea. Pentru ca informația ce dorim să o transmitem să fie înțeleasă exact asa cum ne dorim, cuvintele trebuie să fie clare, pe înțelesul celor cărora ne adresăm, iar vocea expresivă și adaptată situației.

Spre deosebire de mesajul verbal, cel paraverbal deține o influentă mai mare asupra receptorilor în ceea ce privește încurajarea, intimidarea, obținerea autorității sau cedarea controlului. În cazul profesorului la clasă, vocea, fiind baza comunicării didactice deține un rol major în înțelegerea corectă de către elevi a mesajului transmis, deci a reușitei lecției.

Condus cu atenție de către profesor, mesajul paraverbal devine un instrument prin care acesta poate influența elevii, ducându-i înspre performanțele școlare stabilite.

Una dintre tehnicile vocale care trebuie folosită ca și instrument de convingere al elevilor o reprezintă tonul vocal, acesta transmițând mai mult decât o informație și anume atitudini și sentimente. Tonul cel mai potrivit al profesorului la clasă este cel jos, care exprimă calmul dar și autoritatea, oferind încredere elevilor, aceștia ajungând la reușita școlară intr-un mod mai plăcut. Acest tip de ton se mai numește și parental, ceea ce determină elevii să adopte o reacție de supunere. În schimb, utilizarea unui ton vocal înalt și strident inhibă elevul, creându-i o stare de disconfort și teamă, persistarea acestui ton ducând elevul la o scădere a randamentului școlar, deoarece acest tip de ton transmite senzația de dominare și de obligație.

Un alt stimul pentru elevi, care trebuie știut și folosit de către profesor este volumul vocii, acesta spre deosebire de ton putând fi controlat mai ușor. În funcție de mărimea spațiului de care dispunem și numarul de elevi prezenți, volumul vocii trebuie adaptat. Atât la începutul cât și la sfârșitul lecției acesta trebuie să fie mai tare pentru a atrage atenția asupra obiectivelor și concluziilor lecției, în restul lecției folosindu-se un volum mediu, adaptat ambianței.

Claritatea în vorbire reprezintă și ea una dintre atuurile necesare profesorului, aceasta îl ajută atât pe el cât și pe elevi. Pe profesor pentru că își transmite corect ideile, trăirile și sentimentele, iar pe elevi pentru că asimilează mai ușor informațiile, facilitându-le procesul de învățare. Claritatea sau dicția poate fi educată prin diferite exerciții, cum ar fi următorul:

Între maxilar și mandibulă se va așeza un creion (fie în fața, fie în spatele caninilor), colțurile buzelor rămânând libere, pentru a putea fi corect mișcate în timpul vorbirii. Deși obstacolul care a fost creat de creion v-a împiedica rostirea articulată a cuvintelor, esențial este efortul depus în încercarea rostirii cât se poate de corecte. Va fi dat un text de maxim 12- 15 cuvinte, care va trebui rostit clar și rar de 2- 3 ori. După rostirea textului se va efectua același exercitiu de 1- 2 ori, dar de data aceasta fără creion, observându-se ușurința și claritatea rostirii textului.

Un vultur stă pe pisc cu un pix în plisc;

Cupă cu capac, capac cu cupă;

Un cocostârc s-a dus la descocostârcărie, unde se descocostâecăreau și alți cocostârci nedescocostârcăriți, ca să se descocostârcărească de cocostârcăria lui;

Unui tâmplar i s-a-ntâmplat o întâmplare. Alt tâmplar, auzind de întâmplarea tâmplarului de la tâmplărie a venit și s-a lovit cu tâmpla de tâmplăria tâmplarului cu întâmplarea;

Până când a cărămidărit cărămidarul pe cărămidăriță, a cărămidărit cărămidărița pe cărămidar;

Balaban Bălăbănescu bâlbâiește bâlbâituri bâlbăite pe negândite.

Un alt aspect de care un profesor trebuie să țină cont în ceea ce privește exprimarea orală în fața elevilor este ritmul vocii. Dacă profesorul folosește un ritm alert și ridicat elevii vor percepe mesajul ca fiind unul urgent și\ sau nesemnificativ. În schimb dacă este folosit un ritm lent și apăsat mesajului transmis i se va da o notă de superioritate și importanță. La clasă, profesorul trebuie să alterneze ritmul vorbirii în funcție de necesitatea de retenție a mesajului de către elevi.

În comunicarea cu elevii și pauzele reprezintă o componentă importantă, acestea trebuie și ele adaptate în funcție de situație. Pauzele prea lungi pot crea oboseală și focusarea atenției pe alte subiecte, în timp ce pauzele scurte, bine plasate, dau elevilor sentimentul de implicare activă.

Vocea profesorului la clasă trebuie să dețină numeroase și variate calități, deoarece doar printr-o bună și corectă exprimare elevii vor putea asimila corect informațiile de aici ajungându-se la creșterea performanțelor școlare.

1.2. Vocea umană

Organul unde ia naștere vocea se numește laringe. Acesta este partea superioară a tubului respirator, fiind situat între osul hioid și trahee. (Fig.1)

Până a ajunge la vârsta pubertății laringele și corzile vocale ale omului sunt mici și subțiri, de aici rezultând o tonalitate a vocii mai înaltă decât a unui adult. După ce depășește această perioadă a pubertății laringele se mărește, corzile vocale cresc în lungime și se îngroașă, aceasta ducând la o voce mai groasă la băieți, și mai subțire în cazul fetelor. De asemenea se dezvoltă și oasele faciale, nasul, cavitățile din sinusuri și spațiul din spatele gâtului, aceste modificări ducând la marirea spațiului de rezonanță.

Fig.1. Laringele

Aceste transformării, la băieți se situează în jurul vârstei de 11- 14 ani, iar la fete au loc mai repede decât la băieți, incepând cu vârsta de 8 ani, existând însă și excepții în care începutul modificării vocii ar putea începe mai devreme sau mai târziu; de asemenea vocea se poate schimba treptat sau rapid.

O schimbare semnificativă în zona gâtului la băieți, care este datorată măririi laringelui este apariția mărului lui Adam.(Fig.2) Apariția acestuia se datorează înclinării într-un unghi diferit al laringelui în interiorul gâtului, o parte din acesta ieșind în evidență prin partea din față a gâtului.

Fig.2. mărului lui Adam

Atât vocile bărbătești cât și cele femeiești sunt clasificate în trei categori.

Prima categorie de voce bărbătească este vocea de tenor, care este cea mai înaltă și clară voce, fiind și foarte flexibilă. A doua categorie este vocea bariton, care este situată între tenor și bas, fiind aferentă registrului mediu. În ultima categorie se încadrează vocea bas care este vocea bărbătească cea mai gravă.

În cazul vocilor femeiești categoriile sunt următoarele. Soprano, care reprezintă cea mai înaltă voce feminină, este aferentă registrului înalt. Mezzo-soprano, îmbină adâncimea alto-ului cu întinderea mare a sopranei, se deosebește de aceasta prin timbrul mai întunecat și registrul de piept mai dezvoltat. Alto este tipul de voce feminină corespunzător registrului grav, cel mai jos.

1.3. Aparatul vocal

Aparatul vocal reprezintă un ansamblu de organe cu ajutorul cărora este produs sunetul. În producerea sunetului intervin diferite organe pentru a oferi acestuia claritate, strălucire și armonie. Nu trebuie ignorată nici o componentă a aparatului vocal, deoarece toate intervin activ atunci când începe producerea voci, iar utilizarea incorectă sau diferite afecțiuni existente la nivelul oricărui organ component, duc la deficiențe în vorbire, sau la o vorbire care solicită foarte mult anumite părți ale organismului, astfel forțându-l.

Fig.3. Componentele aparatului vocal

Prima componentă a aparatului vocal este respirația, care reprezintă un proces vital prin care aerul ambiant este inspirat, iar aerul pulmonar expirat.

Organele respiratorii sunt compuse din: cavități nazale, faringe, laringe, glotă, trahee, bronhii, plămâni, mușchiul diafragmal, mușchii toracelui și ai abdomenului. (Fig.4).

Fig.4. Organele respiratorii

În aceeași măsură în care aerul este vital pentru viață este și respirația corectă pentru cântat.

La respirația obișnuită întalnim trei faze. În prima fază, numită inhalarea, aerul pătrunde în plămâni mai încet, rezultând o inhalare înceată. Urmează faza a doua, numită exalarea, unde aerul este expirat într-un mod rapid din organism. Ultima fază fiind faza de recuperare în care mușchii se relaxează.

În cazul respirației pentru cânt se identifică patru faze. Faza de inhalare, care este rapidă; exalare care este înceată și controlată, urmând recuperarea. Diferit față de respirația obișnuită, în cazul respirației pentru cânt, între faza de inhalare și cea de exalare se situează faza de retenție sau suspendare. În timpul retenției aerul nici nu mai intră nici nu mai iasă din plămâni, creându-se atât un echilibru total cât și susținerea aerului.

În timpul cântului este foarte important cum susținem aerul, dar și cum îl dozăm. Dozarea aerului reprezintă defapt controlul asupra folosirii aerului în cânt, la dozare participând relația dintre corzile vocale și respirație. Pentru a face distincția între susținere și dozare voi arăta câteva exerciții ale profesorului McKinney:

Inspiră adânc prin gură; cu gura căscată în mod relaxat, expiră aerul; observă cât de repede se dă afară din trup toată respirația în această situație în care nu controlezi deloc ieșirea ei. Acum inspiră adânc din nou, dar de data aceasta, la expirare adună-ți buzele ca și când ai vrea să fluieri; observă cum crește timpul de exalare în această situație. Aceasta se datorează faptului că ai început să exerciți un control asupra ieșirii aerului.

Inspiră iar adânc, dar acum expiră emițând un “s” prelungit, cât poți în timp; acum exerciți un control asupra aerului prin intermediul limbii și dinților. Inspiră din nou adânc și spune de data aceasta “uăn, uăn, uăn …” lin și neîntrerupt în timpul expirării, până la consumarea aerului. Acum ai exercitat control asupra aerului folosind corzile vocale, aceasta fiind modalitatea normală de a controla aerul în vorbire și în cânt. Aceasta este semnificația termenului de dozare a aerului.

Acum, spune un “s” prelungit, mai întâi încet , apoi tare; observă cu grijă senzațiile pe care le simți în abdomen la ambele sunete. Această senzație este susținerea; observă că trebuie mai multă susținere pentru sunetul tare decât pentru cel încet. Repetă secvența încet – tare, dar spunând de data aceasta “uăn, uăn, uăn …”, observă cu atenție senzațiile.

A doua componentă o reprezintă fonarea, care este procesul prin care sunetele sunt emise prin intermediul corzilor vocale aflate în vibrație.

Fig.5. Organele fonatorii

Termenul de fonare derivă din cuvântul grecesc phônê, care înseamnă voce. Fonația poate fi de mai multe feluri, depinzând de cantitatea de aer utilizată și de eficiența închederii glotei. Primul tip de fonare se numește fonare eficientă, după cum ii spune și numele această fonare fiind una cu un randament crescut, datorită faptului că se obține un maxim de sunet cu un minim de aer utilizat. Al doilea tip se numește fonare aspirată, în care glota nu este închisă suficient, iar consumul de aer este prea mare, aceasta ducând la sunete slabe, asemănătoare cu șoapta. Ultimul tip se numește fonare presată, acestui tip de fonare fiindu-i carecteristic tensiunea excesivă în zona laringelui, presiunea prea mare de aer, sau o combinație între aceste două fenomene.

A treia componentă este rezonanța, cuvântul provenind din latinescul resonare care înseamnă a suna din nou / a răsuna.

Rezonarea reprezintă procesul prin care sunetele produse din fonație sunt înfrumusețate datorită trecerii prin cavitățile supraglotice. Rezonanța este rezultatul procesului de rezonare și deține trei funcții esențiale.

Prima funcție este aceea de întărire a sunetului de către laringe. Datorită faptului că sunetul produs la nivelul corzilor vocale este slab, rezonatorii voci intervin pentru mărirea amplitudinii undelor sonore, rezultând o sonoritate mai mare.

A doua funcție este aceea de dezvoltate a timbrului vocal. Timbrul reprezintă culoarea sunetului muzical, culoare care este determinată de relația dintre armonicele existente în sunetul respectiv. Cu cât există mai multe armonice cu atât sunetul va fi mai strălucitor și bogat, din aceasta rezultând faptul că învățarea coordonări corecte a rezonatorilor de către profesorul de muzică duce la dezvoltarea timbrului vocal.

A treia funcție este de determinare a vocalelor. Mărimea și forma camerelor care sunt formate în fața și spatele curbei limbii sunt responsabile pentru înălțimea și intensitatea vocalelor.

1.4. Timbrul vocal

Timbrul reprezintă o calitate de bază a sunetului muzical, acesta fiind divizat în vocal și instrumental.

Timbrul vocal este o calitate a sunetului care este confundat adesea, de către ascultătorul obișnuit, cu vocea umană; confuzia fiind exprimată în afirmații cum ar fi: ce voce frumoasă are x- ulescu. Această confuzie este oarecum justificată datorită faptului că timbrul reprezintă una dintre cele mai subtile subtile caracteristici ale muzicii.

Deși este încadrat în registre fixe (grav, mediu și înalt), timbrul vocal este mai particularizat în funcție de fiecare individ.

Registrul grav sau de piept corespunde cavității subglotice, aceasta fiind partea laringelui care începe de sub corzile vocale inferioare ajungând până la trahee, spre bază lărgindu-se, și este locul în care undele sonore se pot dezvolta în vibrații lungi, dând naștere sunetelor grave. În ceea ce privește forma cavităților în care răsună acest registru, acestea au formă tubulară, sunt rigide, lungi, dimensiunile rămânând aceleași în timpul executării registrului. (Fig.6)

Acest tip de registru poate reda sentimentele cele mai profunde, sincere, cât și cele mai dramatice care necesită multă forță, fiind folosit adesea în vorbirea scenică. Nu trebuie abuzat de acest registru, deoarece prin abuzare se pierde încetul cu încetul capacitatea de a urca cu ușurință la registrul înalt. Vibrațiile acestui registru se pot observa ținând mâna în dreptul sternului în timpul emiterii sunetelor grave.

În acest registru poziția capului care favorizează expansiunea undelor sonore spre cavitatea subglotică, și totodată îl caracterizează, este cea a capului plecat în care limba și maxilarul se deplaseaza înspre spate și în sus, astfel împiedicându-se răspândirea undelor sonore în sus. (Fig.7)

Fig.6. Registrul grav sau de piept

1. Cavitatea bucală; 2. Cavitatea nazală; 3. sinus frontal;

4. Sinus sfenoidal; 5. Sinus maxilar; 6. Maxilarul inferior;

7. Osul hioid; 8. Apofiza stiloidă și mastoidă; 9. Clavicula;

10. Omoplatul; 11. Traheea; 12. Bronhiile; 13.Plămânii;

14. Mușchii coborâtori.

Fig.7. Poziția capului în registrul grav

Registrului mediu îi corespunde cavitatea glotică, care cuprinde corzile vocale inferioare, cele superioare și cele două ventricole ale lui Morgagni. În spațiul dintre cele două perechi de corzi vocale este plasat registrul mediu, care reprezintă vocea medie. (Fig.8)

Undele sonore ale acestui registru se întind câte puțin atât în zona subglotică cât și în cea supraglotică. Acest tip de registru prezintă o vorbire normală, fără intensitate, având o rezistență și o putere de transmitere, la distanță, mai scăzută, fiind găsit de unii autori doar ca o trecere de la registrul grav la cel înalt, și invers.

În ceea ce privește poziția capului, registrului mediu îi corespunde cea a capului drept în care tubul buco-faringian deține forma unui unghi drept. (Fig.9)Poziția capului drept rezultă din faptul că acest registru nu necesită participarea faringelui.

Fig.8. Registrul mediu

1. Cavitatea bucală; 2. Cavitatea nazală; 3. sinus frontal;

4. Sinus sfenoidal; 5. Sinus maxilar; 6. Maxilarul inferior;

7. Osul hioid; 8. Apofiza stiloidă și mastoidă; 9. Clavicula;

10. Omoplatul; 11. Traheea; 12. Bronhiile; 13.Plămânii;

14. Mușchii coborâtori; 15. Mușchii elevatori.

Fig.9. Poziția capului în registrul mediu

Registrul înalt sau de cap iși găsește zona de rezonanță în cavitatea supraglotică. Cavitatea supraglotică are forma ovală, strâmtă în partea inferioară, cu pereți supli și datorită mobilității de care dispune și misiunii de a transmite sunetele articulate și cele cântate, deține posibilitatea de închidere/ deschidere și participare/ neparticipare. Sunt însă și cutii de rezonanță ce nu își schimbă forma, cum sunt sinusurile. (Fig.10)

În ceea ce privește poziția capului, registrului înalt îi corespunde cea a capului ridicat, cu bărbia în sus, în care tubul buco-faringian formează o curbă favorizând acest registru prin degajarea faringelui. (Fig.11)

Fig.10. Registrul înalt sau de cap

1. Cavitatea bucală; 2. Cavitatea nazală; 3. sinus frontal;

4. Sinus sfenoidal; 5. Sinus maxilar; 6. Maxilarul inferior;

7. Osul hioid; 8. Apofiza stiloidă și mastoidă; 9. Clavicula;

10. Omoplatul; 11. Traheea; 12. Bronhiile; 13.Plămânii;

14. Mușchii elevatori; 15. Glota; 16. Ventricolele lui Morgagni.

Fig.11. Poziția capului în registrul înalt

Un bun profesor de muzică trebuie să dețină toate aceste cunoștințe, prezentate mai sus, legate de vocea umană pentru a nu forța vocea elevilor și pentru a-i îndruma corect în tainele muzicii. Importanța acestora se mai regăsește și în exprimarea față de elevi deoarece, la școală, profesorul este considerat ca un parinte al elevilor. Dacă acesta utilizează corect vocea, elevii vor percepe mai ușor informațiile și vor fi mai aproape de obiectivele propuse de către noi.

Capitolul 2. Foniatrie, articulare, vocalizare

Foniatria reprezintă acea parte medicală care se ocupă cu studiul tulburărilor de comunicare, acestea cuprinzând diferite afecțiuni ale limbajului, vorbirii dar și ale auzului. Profesorul de muzică trebuie să cunoască bine anatomia aparatului vocal și să îndrume corect elevul în pregătirea vocii acestuia. Nu trebuie făcut abuz de exercițiile pentru pregătirea vocii, deoarece forțarea corzilor vocale poate duce la diferite afecțiuni ale acestora, pentru reabilitarea vocii putând fi necesară chiar și operația.

Deasemenea, profesorul trebuie să iși controleze în primul rând propria voce pentru a transmite corect mesajul, din punct de vedere al articulării cuvintelor.

2. 1. Foniatrie

Foniatria este un domeniu al medicinii pe care, în România, foarte puțini oameni l-au studiat și mai puțini au avut șansa de a-l practica. Cum în cazul profesorului vocea reprezintă principalul mod al cominicării didactice, aceasta este predispusă la diferite afecțiuni cum ar fi oboseala, răgușeala, tensiune dar și durere a gâtului, lipsa de control al tonului, probleme de trecere de la un registru la altul, modificarea timbrului vocal, senzatie de lipsa de aer etc.

Pentru a evita apariția tulburărilor de voce, sau chiar a anumitor boli ale vocii este recomandată evitarea folosirii excesive a corzilor vocale, dar și consultarea unui foniatru, acesta având rolul de a identifica eventualele anomalii.

În cazul în care intervin diferite tulburări sau afecțiuni ale voci, cum ar fi răgușeala sunt recomandate repausul vocal dar și exercițiile foniatrice. În continuare voi da exemplu de câteva exerciții foniatrice.

Primul exercițiu se face folosind silabele ma, me, mi, mo , mu, fiind rostite prelungind sunetul m nazalizat, vocala fiind rostită scurt. Cu aceste silabe există diverse combinații care sunt folosite in afecțiunile voci.

Un alt tip de exercițiu presupune numărarea crescătoare dar și descrescătoare a numerelor de la 1 la 10, încercând legarea cuvintelor între ele pronunțându-le relaxat. Pentru a simți nazalizarea, baza nasului va fi prinsă ușor între degetul mare și degetul arătător.

Al treilea tip de exercițiu presupune citirea unui pasaj literar fără intonație, fără respectarea semnelor de punctuație, cântat intr-un fel, făcând și pauzele pentru respirație atunci când acestea se impun, exercițiul finalizându-se cu un mmm prelungit.

Aceste exerciți ajută vocea, insă este recomandată examinarea de către un foniatru.

În cazul forțării voci pot apărea afecțiuni și mai grave cum ar fi prezența nodulilor vocali.(Fig.12)

Fig.12. Noduli vocali

Nodulii vocali sunt mici, cu formă rotunjită, simetrici, situați pe marginea liberă a corzilor vocale și sunt, în general, rezultatul unui abuz al vocii, atât cântate cât și vorbite. Prezența lor împiedică funcționarea normală a corzilor vocale, producând o disfonie a voci.

Principalul simptom prin care se manifestă boala,îl reprezintă îngroșarea voci, putând ajunge până la lipsa totală a acesteia. Datorită pierderi de aer prin glotă, pentru că aceasta nu poate fi închisă corespunzător, persoana în cauză poate acuza deasemenea scăderea bruscă a vocii, întreruperi de sunet în timpul discursului, sau chiar dureri musculare la nivelul gâtului datorate efortului de a vorbi.

2.2 Articulare

Articularea reprezintă procesul prin care sunetele rezultate din fonație și rezonare sunt transformate în unități inteligibile de către organele articulatorii. Din ansamblul organelor articulatorii fac parte buzele, dinți, mandibular și limba, suporții fixi pentru activitatea organelor articulatorii fiind dinți, palatul dur și alveolele.

Pentru profesorul la clasă, articularea deține o importanță majoră pentru a se face înțeles mesajului transmis de către elevi. Atunci când profesorul dorește să transmită elevilor o informative, cuvintele și vocea acestuia trebuie să fie atât clare cât și expresive.

Adesea, datorită focusării pe partea de respirație corectă și de rezonanță, dicția profesorului poate fi deficitară, în schimb expresivitatea fiind prezentă. Sau, din dorința de a dispune de cât mai multă expresivitate se poate pierde claritatea în rostire. Pentru o bună desfășurare a lecțiilor și o creștere a randamentului școlar este recomandată o îmbinare armonioasă între claritate/ inteligibilitate și expresivitate.

Pentru a deține claritate în vorbire sunt esențiale cel puțin patru elemente. Primul este referitor la respectarea identității fiecărui sunet în parte, adică rostirea corectă a sunetului pentru a nu crea senzația de similaritate cu alte sunete. Următorul se referă la asigurarea suficientă a energiei care presupune dozarea corectă a energiei astfel încât mesajul să fie perceput și de către elevii din ultimele bănci. Cel de-al treilea element este atenția continuă, care presupune legarea sunetelor în coloana de aer. Al patru-lea element îl reprezintă integrarea cuvintelor într-un șir fără întreruperi nefirești, adică evitarea pauzelor prelungite pentru a nu intervenii monotonia în rândul elevilor.

În cazul dorinței de a deține o vorbire expresivă, primul pas este întelegerea/ perceperea a ceea ce vrem să transmitem, deoarece atunci când mesajul este foarte clar și corect întipărit în mintea noastră, în același timp se instalează și sentimentele, trăirile, de aici rezultând o ușurință în transmiterea expresivă a mesajului dorit. La înțelegerea mesajului, pentru sporirea expresivității vorbirii, se adaugă și intensitatea și timbrul vocal.

Din punct de vedere tehnic, pentru realizarea unei dicții corecte este necesar ca în zonele articulatorii să existe o stare de relaxare, această stare cuprinzând elasticitate, agerime, flexibilitate și ușurință. Ridicitatea sau înțepenirea vor îngreuna procesul de articulare, aducând deasemenea daune fonației și rezonanței.

Pentru inducerea unei stări de relaxare și tonus pot fi folosite următoarele exerciții:

Rostirea prelungită a consoanei r;

Trilul de buze;

Masarea mandibulei.

Repetarea fermă și rapidă a diferitelor combinații de litere cum ar fi: mamemă, mamemă, mamemă; nineni, nineno, nineno; lurafilo, lurafilo, lurafilo.

Pentru câștigarea preciziei în vorbire este recomandată o gimnastică a articulării care se face prin învățarea pe dinafară a a unor texte, urmând recitarea lor rară și răspicată din ce în ce mai repede dar clară. Dacă există o vorbire repezită, dar fară claritate și precizie nu se va ajunge la nici un rezultat favorabil. Mai jos voi prezenta diferite exemple de texte folosite pentru antrenarea articulării.

Ciritei de tei pe miriște de mei;

Retevei de tei pe miriște de mei;

Nici n-am zis și zici c-am zis, când oi zice chiar oi zice, ca să zici c-am zis ce-oi zice;

Prepeliță pestriță, cu 12 pui pestriți; e pestriță prepelița pestriță, dar mai pestriți sunt puii prepeliței pestriței;

Hrib fiert, hrib fript, hrib nefript, hrib nefiert, tot una-i;

Cerce cei ce cer cercei;

La vreme de viituri, vîjîie-n vîltoare apele din.

Aceste exerciții trebuie executate cu o formă corectă a gurii. Pentru corectarea impreciziei în articulare se recomandă citirea exercițiilor prezentate mai sus utilizând un creion care va fi așezat în spatele sau fața caninilor, lăsând libere colțurile buzelor. (Fig.13)

Fig.13. Exercițiu pentru corectarea impreciziei

2.3.Vocalizare

Vocalizarea se referă la aceea pregătire a vocii înainte de acțiunea de a cânta, datorită faptului că această acțiune presupune folosirea mai multor seturi de mușchi cum sunt: mușchii faciali, mușchii laringieni și mușchii sistemului respirator. Este asemănător cu sportul, unde dacă nu asiguri mușchilor pregătirea necesară nu poți ajunge la performanțe satisfăcătoare.

Profesorul de muzică trebuie să fie conștient că trecerea peste etapa de încălzire a vocii poate duce la diferite probleme cum ar fi incapacitatea de a stăpâni diferite probleme vocale și de a realiza sunetul optim. În încercarea de a compensa lipsa de pregătire a vocii poate apărea răgușeala sau tensiune în diferite părți ale aparatului vocal.

Pentru inițierea și pregătirea vocii pentru a putea cânta sunt esențiale câteva reguli. Chiar dacă fiecare voce are un mod individual de dezvoltare, există câteva reguli generale, aplicabile în cazul tuturor vocilor.

Prima regulă face referire la postura ce trebuie adoptată de elev în timpul cântatului, deoarece o postură corectă este temelia pe care se zidește un cântat frumos și sănătos.(Fig.14)Făra aceasta nici un alt proces al cântului nu se poate desfășura în condiții bune. În primul rând o poziție corectă ajută respirația, favorizând astfel oxigenarea, și in al doilea rând asigură mobilitatea și sprijinirea greutății, încetinind astfel procesul de obosire. Mai jos voi prezenta sistematic postura ce trebuie adoptată în timpu executării cântatului și a încălzirii vocale.

Capul privit atât frontal cât și lateral acesta trebuie să fie în aceeași poziție cu trupul;

Cutia toracică în poziție ridicată, după cum rezultă din îndreptarea spatelui;

Mâinile relaxate, pe lângă corp;

Umerii ușor trași în spate;

Spatele în poziție dreaptă ;

Bazinul pelvic ușor în față, astfel încât partea inferioară a spatelui să fie dreaptă;

Genunchii ușor îndoiți;

Picioarele unul ușor în fața celuilalt, cu greutatea distribuită egal.

Fig.14. Postura corpului în timpul cântului

Pentru evitarea ridigității care ar putea intervenii din efortul de a deține poziția corectă în timpul cântatului, se pot efectua diferite exerciții pentru a pregătii corpul cum ar fi: scuturatul mâinilor, rotirea umerilor în față și în spate, mișcarea capului în față și laterale, masarea cefei și a maxilarului, dar și arcuirea apoi revenirea în poziție dreaptă a corpului. Profesorul de muzică trebuie să controleze și să îndrume elevul pentru ca acesta să poată ajunge la performanțe.

A doua regulă face referire la importanța însușirii unei respirații corecte, care este atât de importantă precum este aerul pentru a supreviețui. Un exercițiu simplu pe care putem să-l realizăm este următorul luat de la profesorul McKinney:

Inspiră până la trei, suspendă aerul până la trei, expiră până la trei emițând în acelați timp un s încet și relaxează până la trei. Repetă întregul exercițiu de câteva ori, apoi scurtează fazele de suspendare și de odihnă la doi timpi, preț de câteva repetiții. În sfârșit scurtează aceste exerciții la un singur timp.

În procesul de respirație participă în mod direct diafragma.

Fig.15. Diafragma

După însușirea acestor reguli esențiale de către elev, se poate trece la etapa de executare a vocalizelor. Se va începe cu tonurile care sunt mai apropiate de vocea respectivă. Cu ajutorul

unui instrument muzical, cel mai utilizat la început fiind pianul, profesorul va urmări evoluția vocii elevului semiton cu semiton, atât mai sus cât și mai jos față de vocea naturală a elevului.

Cele mai utilizate vocalizele sunt :

Vocalize pe primă perfectă, se execută cu ajutorul vocalei ă pe un singur sunet;

Vocalize pe secundă mare, sunt acele vocalize făcute pe mut, implicând două sunete;

Vocalize pe terță mare, acele vocalize executate cu ajutorul unor silabe,

formate din trei sunete;

Vocalize pe cvintă perfectă, sunt vocalizele executate cu ajutorul silabelor ia, ie, io, iu, formate din cinci sunete;

A treia regulă se referă la dozarea exercițiilor urmărindu-se adaptarea fiziologică a organelor care intră în producerea vocii. Vocea nu trebuie forțată cu exerciții exagerate deoarece forțarea acesteia poate duce la lezarea corzilor vocale, pierderea parțială a vocii, răgușeală și totodată dureri în zona gâtului.

Pentru o vocalizare corectă și dezvoltarea vocii este necesară și solicitarea efortului cerebral al elevului pentru a percepe scopul și etapele pregătirii vocii, după aceasta rezultând autocontrolul.

Un cadru didactic trebuie sa realizeze importanța foniatriei, articulării și a vocalizării pentru a putea îndruma corect elevii. Educația muzicală nu este o disciplină ușoară și presupune cunoașterea anatomiei aparatului vocal și a tuturor organelor care intervin în timpul utilizării vocii. Forțarea vocii sau îndrumarea greșită, mai ales în timpul cântatului pot duce la probleme serioase ale organelor vocale.

Capitolul 3. Profesorul la clasă

Școala constituie o bază în pregătirea copilului pentru rolul de adult. Aceasta este responsabilă din punct de vedere educațional și civic pentru ceea ce produce. Profesorul deține rolul principal de a modela personalitatea elevului și de a-l ajuta să se integreze în societate.

Pentru ca un profesor să pregătească într-un mod plăcut și constructiv elevii pentru societate, pe lângă pregătirea metodică și cea de conținut, acesta trebuie să adopte o atitudine potrivită la clasă, deoarece totul începe de la atitudinea pe care ne-o însușim în relațiile cu cei din jur. Deasemenea pentru dezvoltarea elevilor este foarte importantă și personalitatea profesorului, constând în caracterul și percepția acestuia despre tot ce înseamnă educația elevilor.

III.1. Atitudine

Atitudinea are impact asupra a tot ce facem, o atitudine pozitivă aduce cu ea reușite ,iar una negativă insucces. Pentru a sprijini și încuraja elevii în actul educațional, profesorul trebuie să le arate acestora o anumită apropiere. Lipsa de apropiere a profesorului față de elevi,deci deținerea unei atitudini distante, va fi percepută de aceștia ca un semn de răceală și lipsă de interes față de ei. De la această distanțare, făcându-și apariția dezinteresul elevilor față de profesor și de disciplina predată de acesta. În schimb, prezența unei atitudini apropiate și pozitive în preajma elevilor duce la creșterea interesului acestora față de disciplina respectivă și la o creștere a rezultatelor școlare.

La clasă profesorul deține roluri cum sunt consilier, moderator, partener și evaluator. Ca și consilier, profesorul îndrumă elevul spre viața profesională, încurajează parcursurile și stilurile fiecarui elev susținând astfel dezvoltarea aptitudinilor prin oferirea instrumentelor de autocunoaștere. În rolul de moderator acesta ajută elevii să dețină un comportament civic și clarifică eventualele probleme de comunicare. Profesorul este deasemenea și un partener al elevilor colaborând în permanență cu aceștia, realizând o apropiere care tinde spre relația parinte- copil pentru a se crea o atmosferă propice procesului de învățare. Nu în ultimul rând profesorul are și rolul de evaluator, prin acest rol monitorizează produsele activității elevilor, propune criterii de evaluare și propune soluții pentru eventualele carențe ale elevilor.

Fig.16. Dezinteresul elevilor datorat atitudinii distante a profesorului

Fig.17. Relația de apropiere profesor- elev și rezultatul ei

Profesorul de muzică trebuie să fie tot timpul atent la feedback-ul pe care elevii îl oferă dar și la abilitățile pe care aceștia le dețin, astfel dacă descoperă ca anumiți elevi au înclinații spre muzică, să fie dispus să le ofere sprijinul necesar în dezvoltarea acestei abilități. Acesta mai trebuie să fie și receptiv la nevoile elevilor, aceasta ajutând elevul să evolueze și să-și capete încrederea de sine.

3.2. Metode de predare

Una dintre sarcinile profesorului este aceea de a găsi metodele de predare adecvate, pentru a trezi interesul elevilor săi. În predarea muzicii, metodele se împletesc permanent unele cu altele și cu cântarea, deoarece orice activitate muzicală trebuie să fie făcută pe baza cântării.

O primă metodă o reprezintă explicația, care se folosește cel mai des în predarea noilor cunoștințe. Aceasta trebuie să fie clară și concisă, în mod contrar riscând să transforme ora de muzică într-o oră obositoare. Explicația se face în strânsă legătură cu demonstrația, conversația și exercițiile. Ca și metodă de sine stătătoare, în lecția de muzică, explicația constă în cuvântul profesorului care conduce gândurile elevilor înspre înțelegerea cauzelor ce determină anumite elemente sau efecte muzicale dar și a modului în care acestea se produc. Explicația trebuie însoțită de exemple cântate atât de profesor cât și de elevi, în acest fel elevii înțelegând mai ușor ceea ce le este prezentat apoi, pe baza acestora reușind să formuleze singuri definiția respectivului termen. Numai expunerea nu este suficientă, și de aceea explicația trebuie să fie permanent combinată cu demonstrația și exerciții de intonație.

A doua metodă este metoda povestirii, care la fel ca și explicația este o metodă care presupune expunerea orală a cunoștințelor noi. Această metodă se utilizează numai în anumite cazuri, cum sunt relatarea unor fapte deosebite din viața compozitorilor, analizarea textului din cântece sau a conținutului de idei din lucrări muzicale mai ample. Mai frecventă este povestirea în lecțiile destinate audițiilor muzicale. În primele clase este necesar ca audiția să fie precedată de o prezentare a lucrării muzicale expuse.

Următoarea metodă este cea a conversației care a fost creată de gânditorul grec Socrate, de la care și-a luat numele de metodă socratică sau euristică.

Această metodă constă în formularea întrebărilor de către profesor și a răspunsurilor date de către elevi, utilizându-se în toate momentele importante ale lecției, prin aceasta efectuându-se verificarea cunoștințelor și deprinderilor dobândite anterior de către elevi. Prin conversație se realizează pregătirea lecției, și în strânsă legătură cu explicația se obține participarea activă a întregii clase. Formularea întrebărilor trebuie să respecte anumite reguli cum sunt claritate, adaptate nivelului vârstei elevilor, să nu necesite răspunsuri monosilabice, să nu conțină răspunsul, să se adreseze întregii clase, să simuleze gândirea. Întrebările pot fi puse uneori în mod intenționat, eronat, pentru a observa gradul de atenție al elevilor.

Metoda demonstrației este necesară pentru elevi deoarece îi ajută să perceapă informațiile mai ușor. Pentru formarea deprinderilor de a cânta al elevului, profesorul trebuie să constituie un exemplu viu arătându-le acestora postura ce trebuie adoptată în timpul cântatului, exercițiile pentru o respirație corectă, pronunția corectă a cuvintelor, dar și pași pe care îi presupune cântarea la un instrument muzical.

Fig.18. Metoda demonstrației

Pentru ca metoda demonstrației să fie coordonată corect voi prezenta câteva recomandări.

Prima recomandare presupune ca demonstrarea materialului muzical să se utilizeze numai în momentul în care se urmărește perceperea lui;

A doua se referă la importanța simțului auditiv al elevilor, doar după prezența acesteia este recomandat să se adauge alți analizatori ca organul vocal;

Următoarea face trimitere la dozarea demonstrațiilor. Demonstrația nu trebuie să solicite o atenție distributivă, ci treptat să se treacă la expuneri mai complexe.

Ultima recomandare presupune ca metoda demonstrativă să fie utilizată cu prudență la orele de muzică pentru a nu duce la efecte negative. Profesorul nu trebuie să cânte permanent cu elevi, deoarece aceasta duce la lenevirea acestora, ci trebuie să revină cu demonstrația pentru a corecta eventualele greșeli.

3.3. Dezvoltarea elevilor prin lecția de muzică

De la apariție și până astăzi, muzica reprezintă o parte integrantă a vieții sociale. Ca și vorbirea, cântatul este o manifestare fundamentală a ființei umane care se deprinde de la vârstele mici datorită exemplului părinților. Cântatul, pentru mulți elevi are o acțiune stimulatoare care le mobilizează propriile resurse declanșând aptitudini și capacități nebănuite. Cu cât elevul va fi mai atras de muzică, cu atât va deveni beneficiarul emoțiilor artistice.

Muzica este o disciplină care este cel mai bine receptată prin practicare, acest fapt ducând la plasarea ei în rândul disciplinelor formative. Victor Țârcovnicu afirma: este greșit să se creadă că numai unele obiecte de învățământ cum sunt matematica, gramatica, ar contribui la dezvoltarea proceselor intelectuale. Aceasta se realizează prin exercițiu, prin activizare, iar ele sunt prezente în permanență în orice scenariu didactic al unei ore de educație muzicală.

Aceasta nu este numai un divertisment, așa cum uneori este considerată, sau doar o cale pentru a sensibiliza copiii, ci ea dezvoltă și educă o serie de procese psihice cum sunt gândirea logică, memoria, atenția distributivă, afectivitatea, imaginația și creativitatea. Școlii îi revine menirea de a realiza elevilor independență și creativitate.

Elevii care au un auz muzical dezvoltat sesizează mult mai ușor elemente de rimă, ritm, simetrie, despărțirea în silabe, virgula, punctele de suspensie, liniuța de unire, aspecte care au fost constatate de mulți profesori de limba română.

Educația muzicală încurajează exprimarea non-verbală și dezvoltă aptitudinile sociale de atenție, ascultare, acest lucru ajutând la stabilirea de relații interpersonale. Practicarea, de către elevii, a muzicii în cor îi ajută să se accepte, să se asculte reciproc, să se sincronizeze cu restul grupului, dar și să renunțe la atitudini de respingere sau critice.

Fig.19. Cor de elevi

În cunoașterea muzicii de către elevi, principalul mijloc îl constituie operele acestei arte, care sunt regăsite în coruri, cântece sau deferite exerciții muzicale.

Cântecul reprezintă mijlocul prin care elevilor li se formează priceperi și deprinderi elementare pentru a cânta în colectiv dar și individual, deasemenea dezvoltându-le vocea și auzul muzical, simțul melodic și cel ritmic. În ora de muzică cântecele prezentate elevilor trebuie alese după animite criterii. În primul rând acestea trebuie să fie în concordanță cu subiectul și scopul lecției, apoi să dețină valoare estetică și educativă, și să fie accesibile clasei.

Cântecele sunt foarte variate în ambele stadii ale școlarității, cuprinzând întâmplări și fapte din viața copiilor cum este cântecul Eu de astăzi sunt școlar, dar și diferite fenomene din natură cum sunt Toamna; Ploaia.

Pentru ca elevii să poată executa câtecele propuse, acestea trebuie să fie ușoare și potrivite particularităților vocal-auditive ale acestora. Deasemenea cântecele trebuie să fie bine realizate artistic, pentru a le transmite emoții elevilor și a le forma sentimentele estetice durabile. Ideal ar fi ca inițierea elevilor în studiul muzical să se facă prin prisma pieselor ușoare, treptat ajungând la piesele mai grele, asta în măsura în care pregătirea muzicală atinge o dezvoltare adecvată.

Un loc important îl ocupă și jocul muzical, acesta fiind realizat în funcție de particularitățile de vârstă. El contribuie la dezvoltarea simțului ritmic și al celui melodic al elevilor, având un caracter foarte variat, de la jocuri care constau în rostirea silabisită și ritmică a unor versuri, la jocurile sub formă de exerciții pentru omogenizarea vocii, adică executarea vocalizelor.

Jocurile muzicale ajută și la deprinderea de a executa diferite mișcări în funcție de ritmul muzicii, acestea contribuind la dezvoltarea coordonării mișcărilor, activizând și pe elevii mai puțin energici. Aceste jocuri ajută și la formarea unei pronunții corecte și clare a cuvintelor, ceea ce duce la o interpretare mai frumoasă a cântecelor, dezvoltându-se simțul melodic. Simțul melodic se referă în primul rând la formarea priceperii de a diferenția înălțimea sunetelor, ajungându-se treptat la deprinderea de a percepe sunete cu diferențe mici de înălțime. Jocurile muzicale dețin o puternică influență asupra elevilor, contribuind la dezvoltarea simțului lor ritmic, la formarea capacității de a percepe și respecta ritmul în cântece, jocuri, dar și în gimnastică.

Cu ajutorul audiției, elevii intră în contact cu arta sunetelor formându-le și dezvoltându-le acestora deprinderea de a asculta conștient dar și capacitatea de a înțelege mesajul muzical transmis. Pentru ca audiția să capteze atenția și interesul elevilor este necesar ca aceasta să respecte anumite condiții. Una dintre ele face referire la valoarea artistică pe care trebuie să o dețină creația; următoarea presupune ca audiția să corespundă intereselor afective ale elevilor, adică să fie adecvată vârstei acestora; a treia condiție presupune pregătirea anticipată a elevilor din punct de vedere al conținutului de idei exprimat prin versuri și muzică.

Pentru dezvoltarea simțului ritmic și melodic, se folosesc mijloace auxiliare, cum sunt exercițiile muzicale pregătitoare, care sunt prezentate elevilor sub formă de joc. Exercițiile muzicale au ca și scop formarea deprinderilor de a respira corect, de a emite sunetele adecvate și de a pronunța cuvintele corect și clar.