Aparatul Fonorespirator Si Rolul sau In Individualizarea Vorbitorului
Cuprinsul lucrării
Capitolul I. Noțiuni introductive
Notiunea de expertiză
Obiectul experizei
Importanța expertizei
Capitolul II. Aparatul fonorespirator și rolul său în individualizarea vorbitorului
Noțiuni privind anatomia, fiziologia și fiziopatologia aparatului fonorespirator
Stabilirea apartenenței la gen
Identificarea persoanelor dupa voce si vorbire
Considerații privind formarea particularitaților acustice ale vocalelor și consoanelor limbii române
Proceduri de expertiză pentru stabilirea apartenenței la gen a persoanei
Stabilirea la gen a persoanei cu ajutorul vocii
Stabilirea la gen a persoanei cu ajutorul vorbirii
Stabilirea cu aproximație a vârstei în cadrul genului
Etapele procesului de identificare
Caracteristici generale si individuale ale vocii si vorbirii
Autentificarea înregistrărilor audio
Metodele de identificare a vorbitorului în criminalistică
Capitolul III. Expertiza mijloc de proba în procesul penal
Notiune, esență și obiective
Concept, funcțiune și importanță
Dispunerea și efectuarea expertizei
Valoarea probantă a expertizei criminalistice a vocii și vorbirii
Capitolul VI. Procedeul de expertiză pentru stabilirea deghizării de voce si vorbire
Deghizarea vocii prin interpunerea unui obstacol între aparatul fonator și microfon
Deghizarea vocii prin obturarea cavității nazale
Deghizarea vocii prin modificarea tonalității
Deghizarea vocii prin modificarea duratei și a intonației
Deghizarea vocii prin vorbire în șoaptă
Concluzii
Bibliografie
Capitolul I. Noțiuni introductive
Identificarea unui individ după voce, înregistrată pe diferite suporturi, este una dintre metodele tehnico-științifice moderne, pe care știința Criminalisticii le pune în sarcina stabilirii adevărului, a descoperirii autorului infracțiunii. Referitor la această nouă metodă, se impune precizarea că ea nu se restrânge numai la cazurile penale, putând fi folosită cu succes și în cele civile, cum ar fi, de exemplu, procesele având ca obiect pretențiile între persoane fizice, tăgada paternității, divorțul etc..
Au trecut 54 de ani de la prima identificare a unei persoane după voce semnalată în anul 1958, în Germania, într-un caz de răpire a unui copil, cercetările intense efectuate de către experții criminaliști, cu sprijinul specialiștilor în fonetică, au făcut ca noua metodă de identificare să fie privită de juriști cu o anume încredere.
Ansamblu de fapte științifice ale identificării sau stabilirii autenticității unei înregistrări este dat de individualitatea vocii și vorbirii, determinată de diversele particularități anatomice și fiziologice, permite individualizarea netă a unei persoane de o altă persoană, pe baza unor caracteristici de natură diferită, față de cele menționate în secțiunile anterioare.
Pentru a putea iniția un astfel de proces de identificare este necesară descoperirea de urme specifice, respectiv cele ce sunt denumite urme sonore ale vocii și vorbirii, a căror existență este determinată de răspândirea pe scară din ce în ce mai largă a mijloacelor electronice de înregistrare fonică. Este de la sine înțeles că formarea acestor „urme” presupune funcționarea unui mijloc de înregistrare în momentul săvârșirii faptei, ori a unuia dintre episoadele sale.
Examinarea criminalistică a urmelor sonore pentru identificarea persoanelor, inclusiv pentru constatarea unor împrejurări în care a fost săvârșită fapta, a devenit posibilă datorită punerii la punct a unor metode științifice, la care și cercetătorii români au căutat să-și aducă o contribuție importantă.
Noțiunea de expertiză
Expertiza ca mijloc de probă are o veche tradiție, încă din antichitate întâlnindu-se unele aspecte, limitate, ale unora dintre formele de expertize. Cele mai vechi date există în legătură cu expertiza medicală, care era întâlnită în toate popoarele, în sensul că erau consultați medici și moașe, în calitate de specialiști în cursul desfășurării procesului penal.
În dreptul roman, expertiza, s-a folosit la început mai rar, totuși există date care dovedesc solicitarea cercetărilor unor specialiști în rezolvarea cauzelor judiciare. Date despre expertiză găsim și în dreptul cutumiar francez, experiza medicală fiind lolosită ca mijloc de probă în fața Curții cu juri. La sfărțitul secolului al XVII- lea, expertul apare tot mai des în procesul penal. Organele judiciare sunt puse în fața unor probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru acestea fiind necesare cunoștințele unor specialiști din domeniile științei, tehnicii, artei, etc. În acest sens, legea le permite pentru descoperirea adevarului, în unele situații chiar le obligă, să recurgă la concursul specialiștilor.
Astfel că, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organele judicare au nevoie de părerea unor persoane care au cunoștințe de specialitate, vor numi unul sau mai mulți experți, stabilind în același timp problemele nelămurite asupra cărora aceștia trebuie să se pronunțe. Aceste activități, desfășurate de specialiști, sunt denumite în actele normative prin noțiunea de expertiză. Datorită faptului că se desfășoară în cadrul unui proces, ele sunt reglementate de leguitor sub denumirea de experize judicaire. Noțiunea de expertiză și de expert, denumirea dată persoanei desemnate cu efectuarea acesteia își au originea în limba latină unde „experior” înseamnă a încerca, a dovedi, iar „expertus” , cel care are experineță, care încearcă sau care a probat. În literatura juridică din țara noastră cât și din alte țări s-au formulat diferite definiții ale expertizei ca fiind un mijloc de probă, dar în ultima analiză expertiza poate fi definită ca fiind activitata de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare în stabilirea adevărului, obiectivul în cauza supusă soluționării de către un expert, prin cunoștințe specifice fiecărei specialități, activitatea desfășurată la cererea organului judiciar în situația în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.
Obiectul expertizei
Termenul de obiect al expertizei are mai multe înțelesuri, putându-se referi la:
Obiectul expertizei în înțelesul ei
Obiectul propriu-zis, material, care examinează în cadrul expertizei
Obiectul raportului de expertiză, adicp obiectivele unui caz concret de expertiză, concretizată prin întrebările puse de organul judiciar expertului, la care acesta trebuie să raspundă
Cunoașterea obiectului expertizei are o mare importanță, atăt teoretic, cât și practic.Necunoașterea exactă a obiectului expertizei face ca unele organe de urmarire penală și instanțe de judecată să nu se orienteze corect în situația în care dispun efectuarea unei expertize, deoarece, nu întotdeauna se cunoaște obiectul fiecăriu gen de expertiză judiciară (medico-legală, criminalistică, tehnică, contabilă saul al fiecărui gen de expertiză criminalistică, expertiza documentelor – grafică de tehnică actelor, treadeologica, fizico-chimică și altele).
Organul judiciar poate cere expertului numai opinii ce sunt de competența acestuia și privesc strict specialitatea sa. Obiectul generic al expertizei judiciare se poate deduce chiar din legea procesuala unde este stipulată motivația generală a dispunerii unei expertize, și anume: „când pentru lamurirea unor împrejurări de fapt, instanța socotește de cuviință să cunoască părerea unor specialiști” și „când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflări adevărului sunt necesare cunoștiințele unui expert”.
În consecință, obiectul expertizei, fiind legat nemijlocit de cel al probațiunii, îl constituie lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoștințe de specialitate. Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei concură diferite genuri de expertiză judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaștem obiectul specific al fiecăruia dintre ele precum și obiectele expertizate, purtătoare de informații, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte și împrejurări de fond, spre exemplu:
Obiectul material al expertizei medicol-legale îl constituie, în principal, corpul uman
Obiectele expertizei tehnice sunt, în general, mașinile, instalațiile, materiile prime sau produsele finite, construcțiile de toate genurile
Obiectele expertizei contabile sunt documente scriptice privitoare la gestionarea bunurilor și valorilor
Obiectele materiale ale expertizei criminalistice sunt cele pe care se află urmele, obiectele folosite la săvârșirea infracțiunilor, înscrisurile, armele de foc și munițiile, unele accesorii ale mijloacelor de transport, diferite materiale, produse industriale, meșteșugești etc.
Obiectul unei expertize judiciare se determină și în funcție de obiectul fiecărui gen de expertiză, De exemplu, în cazul expertizei criminalistice obiectul îl constituie examinarea urmelor în sens larg, a mijloacelor materiale de probă, precum și metodele tehico-științifice utilizate având ca scop principal identificarea. Obiectul fiecărui gen de expertiză criminalistică subliniază specificul acesteia astfel:
Expertiza documentelor are ca obiect identificarea persoanei dupa scrisul de mână, stabilirea falsului material in acte, identificarea mașinii „de scris, a ștampilei” etc.
Expertiza traseologică inclusiv dactiloscopică, are ca obiect identificarea persoanei și a obiectelor creatoare de urme,
Expertiza balistică are ca obiect identificarea armei cu care s-a tras și stabilirea condițiilor de tragere
Expertiza fizico- chimică are ca obiect stabilirea caracteristicilor și naturiii diverselor materiale și substanțe, având ca scop principal identificarea sau stabilirea apartenenței lor generice.
Expertiza criminalistică se bazează pe diverse domenii ale științei și tehnicii, spre exemplu, examinarea scrisului implică cunoștințele de anatomie, fiziologice, psihologie lingvistică. Întreaga problematică a obiectului oricărui gen de expertiză judiciară se concentrează în actul dispunerii acestui mijloc de probă de către organul judiciar, adică în obiectul concret al unei expertize și anume în întrebările la care urmează să răspundă expertul, întrebări din care rezultă implicit genul de expertiză.
Aceasta este faza în care se constată dacă opțiunea organului judiciar în privința obiectului expertizei este cea corectă, dacă organul sau expertul desemnat cu efectuarea lucrării este cel competent să rezolve problemele de specialitate ale cauzei.
Importanța expertizei
Având în vedere faptul că o instanță judecătorească este obligată să stăruie prin toate mijloacele legale să cunoască adevărul, a fost consacrată calea solicitării opiniei unor specialiști în diferite domenii ale științei, tehnicii, artei, etc., dispunându-se în acest sens efectuarea unei expertize.
Instanțele judecătorești, având la îndemănă rapoartele de expertiză tehnica, medicală, contabilă, criminalistică, artistică, etc., se pot documenta în mod științific, ajungând în ultima analiză la descoperirea adevărului obiectiv pe o cale sigura. Înscrierea expertizelor în codul de procedură penală demonstrează în mod evident importanța ce li se acordă prin admiterea utilizării acestora în activitatea de probațiune judiciară.
Întru cât expertizele folosesc data științifice pentru dovedirea împrejurărilor de fapt și care sunt efectuate de specialiști cu pregătire superioară, mai ales cu o competență deosebită, ele constituie o garanție importantă a obiectivității probațiunii. Mai mult decât atât, ele exercită o influență favorabilă asupra activității organelor judiciare prin contribuția pe care o aduc la rezolvarea rapidă și obiectivă a cauzelor. Tot în această idee, leguitorul a prevăzut în anumite situații obligativitatea pentru organele judiciare de a recurge la expertize, precum si tendința de oficializare a acestui mijloc de probă care este încredințat spre efectuarea unor instituții specializate, în care funcționează profesioniști de înaltă calitate
Capitolul II. Aparatul fonorespirator și rolul său în individualizarea ță judecătorească este obligată să stăruie prin toate mijloacele legale să cunoască adevărul, a fost consacrată calea solicitării opiniei unor specialiști în diferite domenii ale științei, tehnicii, artei, etc., dispunându-se în acest sens efectuarea unei expertize.
Instanțele judecătorești, având la îndemănă rapoartele de expertiză tehnica, medicală, contabilă, criminalistică, artistică, etc., se pot documenta în mod științific, ajungând în ultima analiză la descoperirea adevărului obiectiv pe o cale sigura. Înscrierea expertizelor în codul de procedură penală demonstrează în mod evident importanța ce li se acordă prin admiterea utilizării acestora în activitatea de probațiune judiciară.
Întru cât expertizele folosesc data științifice pentru dovedirea împrejurărilor de fapt și care sunt efectuate de specialiști cu pregătire superioară, mai ales cu o competență deosebită, ele constituie o garanție importantă a obiectivității probațiunii. Mai mult decât atât, ele exercită o influență favorabilă asupra activității organelor judiciare prin contribuția pe care o aduc la rezolvarea rapidă și obiectivă a cauzelor. Tot în această idee, leguitorul a prevăzut în anumite situații obligativitatea pentru organele judiciare de a recurge la expertize, precum si tendința de oficializare a acestui mijloc de probă care este încredințat spre efectuarea unor instituții specializate, în care funcționează profesioniști de înaltă calitate
Capitolul II. Aparatul fonorespirator și rolul său în individualizarea vorbitorului
2.1 Noțiuni privind anatomia, fiziolofia și fiziopatologia aparatului fonorespirator
Vocea poate fi definită ca rezultatul variațiilor periodice de presiune ale aerului în cavitățile supraglotice cu participarea mecanismului linguopalatal. Semnalul sonor reprezintă în teoria comunicației un proces electric care, covertind energia musculară în impulsuri electrice, capătă mai multe dimensiuni, raportate la nivelul motor care conține articulația, la nivelul fizic la care semnalul sonor primește parametri caracteristici și la nivelul neuroperceptiv, unde sunetul este recunoscut și integrat unor circuite neurale complexe.
Organele care participă la actul fonator intervin numai ocazional în fonație. Ca proces de adaptare secundar și supra-adăugat, funcțiunea fonatorie este impusă unor organe care n-au fost prevăzute în mod special cu elemente senoriale sau motorii proprii actului vocal, ele realizând o asociație morfologică coordonată de anumite structuri ale sistemului nervos central.
Anatomia și fiziologia organelor vorbirii sunt foarte complexe. Activitatea recurențială ritmică ia naștere în centrii encefalici. Aducția și abducția coardelor vocale sunt realizate prin inervarea mușchilor intrinseci ai laringelui de către nervul recurent,deci, tensiunea coardelor vocale este asigurată de influxul nervos.Vibrația se realizează de fiecare coardă vocală de la linia mediană în afară, fapt ce nu permite ca marginile interne ale coardelor vocale sa se lovească între ele.Vibrația coardelor vocale nu este decât un act de automatism elastic, care este scos sub influența voinței, elementul de întreținere fiind presiunea subglotică.
Ca urmare, deasupra coardelor vocale iau naștere vârtejuri de aer, având ritmicitatea vibrațiilor coardelor vocale. Aerul ce se golește deasupra laringelui va fi pus în vibrație și va forma sunetul laringian primar. Energia sonoră va pune în vibrație aerul din cavitățile de rezonanță cavitatea faringiană, bucală, rinofaringiană și cavitățile sinuzale.
În raport de poziția pe care o au buzele, limba, vârful palatului, maxilarul inferior intr-o anumită legătură cu laringele și cu participarea cavităților de rezonanță iau naștere vocalele și consoanele.
2.1.1 Stabilirea apartenenței la gen a vorbitorului
Este posibilă întrucât construcția anatomică a laringelui la femei este mai sus decât la bărbați. Laringele bărbatului are următoarele dimensiuni medii : în sens vertical 40 mm, în sens transversal 43 mm și în sens anteroposterior 36 mm. Laringele la femei are dimensiuni mai reduse, mai ales în sens anteroposterior. Vocea de conversție a bărbatului este emisă între 100-250 c/s, adică în primul registru.
La femei problema emisiunii voci vorbite în primul registru a fost mult discutat în raport cu factorii endocrini. Vocea vorbită a femeii este emisă între 260-560 c/s, în registru de mijloc. Deci, emisiunea se face în două registre diferite, fiecare având un mod propriu de funcționare și un mecanism propriu al formării vocalelor.
2.1.2 Idenficarea pesoanelor după voce și vorbire
Este posibila datorită urmatoarelor elemente anatomo-fiziologice și fiziopatologice:
Modificările vocii in funcție de vârstă urmează calea evoluției fiziologice a organismului, începând cu etapa de formare a vocii, etapa vocii stabilizate a adultului și suferind unele modificări de involuție la oamenii în vârstă.
După pubertate vocea se stabilizează pentru tot restul vieții până la bătrânețe ceea ce presupune că în tot acest interval de timp caracteristicile generale și individuale proprii anatomiei și fiziologiei aparatului fonator al fiecărei persoane își mențin o stare relativ neschimbătoare.
Odată cu înaintarea în vârstă scade debitul vocal, respectiv numărul mediu de sunete sau cuvinte emise în unitatea de timp. Ca urmare, se constată că la oamenii vârstnici ritmul verbal este mai lent decât la adulți. De multe ori se instalează chiar un fel de răgușeală, sau mai bine zis o deformare vocală caracterizată de o frecvență mai josă și o intensitate mai slabă.
Odată cu înaintare în vârstă se produc modificări în articularea frazelor, timpul de fonație se lungește datorită ritmului mai lent, iar perioada de emisiune a vocalelor se scurtează, în duncție de dificultățile debitului respirator. La unele persoane apare și fenomenul de voce tremurată ca urmare a neconcordanței între stimulii primiți și răspunsul dat de mușchii coardelor vocale.
Diferența existentă, de la o persoană la alta, în construcția aparatului fonorespirator.
Toate componentele aparatului fonorespirator, de la mușchiul diafragm până la orificiul bucal și orificiile nazale, au construcție proprie fiecărei persoane care se înscrie în cadrul anatomic general.
Printre aceste componente se enumeră plămânii, bronhiile, traheea, laringele, coardele vocale, faringele, cavitatea bucală și cavitățile sinuzale. Construcția anatimică a fiecărui component prezintă particularități proprii, concretizate în diferența existentă, de la o pesroană la alta, între dimensiunile, capacitatea și elasticitatea mușchilor, ligamentelor, membranelor, bolților, etc.
Particularitățile prezentate de funcția fonatorie
Actul fonator presupune punerea în mișcare de către centrii nervoși centrali a tuturor componentelor aparatului fonorespirator prezentate anterior, în vederea producerii vocii. În fiziologia actului respirator pot apărea o serie de particularități care se reflectă în intensitatea și durata vocii, exercitând, totodată, și o influență miotactică, mai mult sau mai puțin nuanțată, a tonului coardelor vocale.
Pot apărea, de asemenea, unele dezarmonii constituționale, caracteristicile fiecărei persoane, ca discrepanțele dintre un aparat respirator slab dezvoltat și un laringe puternic, existența unei respirații inverse, respirația de tip costal și altele, care contribuie alături de celelalte elemente descrise anterior, la individualizarea vocii umane.
Problema fundamentală din fiziologia fonatorie rămâne totuși comportarea coardelor vocale care în fonație se manifestă în patru faze:
Faza de îndepărtatre a coardelor vocale, care este consecutivă contracțiilor fibrelor trioaritenoidienilor interni
Faza de elongație maximă, în care marginile coardelor vocale prezintă o extindere foarte mare, care nu este constantă
Faza de apropiere a coardelor vocale
Faza de închidere, care de asemenea nu este constantă și durează până la o nouă contracție a fibrelor.
Modalitățile diferite de vibrare a coardelor vocale pot da naștere următoarelor cinci registre: registru plin, registrul de mijloc, registrul vocii de cap, registrul de falset și registul scurt. Potrivit studiilor efectuate, înălțimea sunetului emise de o persoană este o întrepătrundere de factori, literatura de specialitate menționând:
Tensiunea internă: contracția tiroaritenoidienilor interni scurtează coardele vocale și în consecință, frecvența sunetului emis crește
Tensiunea externă: contracția cricotiroidienilor care sunt tensori externi, produce alungirea coardelor vocale și ca urmare a acestei tensiuni frecvența sunetului vocal este mai mare
Tensiunea concomitentă a celor doi tensori: când se produce concomitent și într-un anumit grad contracția tiroaritenoidienilor interni și a cricotiroidienilor, forțelor lor se echilibrează, coardele vocale nu-și modifică lungimea, dar înălțimea crește
Diminuarea masei vibrante se realizează fie în dauna lățimii, fie în dauna lungimii coardelor vocale.
Rezistența coardelor vocale, presiunea și viteza aerului expirat, diferă de la o persoană la alta, constituie elemente fundamentale ale intensității sunetului.Un anumit rol în adăugarea unor caracteristici pesronale vocii îl au și părțile terminale ale cavității bucale – dinții și buzele – în special în formarea sunetelor dentale, labiale și labio-dentale.
Emisunea vocală în regimul vocii obișnuite de conversație este foarte slab controlată prin sensibilitățile interne. Timbrul vocalic ca și frecvența sunt controlate de un automatism câștigat. Persoana nu execută decât un singur control pe cale auditivă asupra semnificației vorbirii sale, nu asupra vocii.
Datorită acestui fapt, frecvenței nu i se acordă nici o atenție și nici un interes, nefiind dorită auditiv sau voită. Toate motricitățile fonatoeii rezultă din punerea în joc a automatismelor verbale, începând din copilărie, elementele constitutive ale frecvenței, intensității și timbrului nefiind conștiente.
Aceste precizări făcute în literatura de specialitate permit formularea ipotezei, potrivit căreia, frecvența, intensitatea și timbrul vocii constituie caracteristici ale vocii care pot fi folosite în procesul identificării vorbitorului.
Particularitățile determinate de unele maladii ale aparatului fonorespirator.
Sunetul vocal prezintă întotdeauna aceleași careacteristici generale și individuale, cu condiția ca starea funcțională a tuturor compartimentelor care contribuie la elaborarea lui să fie aceeași, adică normală. Orice modificare la nivelui aparatului respirator, coardele vocale, mucoasei laringiene, scheletului laringian, aparatului neuromușchiular laringian, a faringelui, sinusurilor, cavităților nazală și bucală va produce perturbări sau modificări ale vocii.
Disfoniile hipochinetice, disfoniile hiperchinetice, paraliziile miopatice, paraliziile recurențiale, paraliziile laringiene asociate laringitei acute, laringitei cronice, laringitele cronice specifice și disfoniile psihice fac să apară o serie de perturbări ale vocii și vorbirii ca: apariția răgușelii, diminuarea intensității, scăderea înălțimii tonale, apariția unor pauze tot mai lungi între faze, atimbrarea sunetelor bitonante, șteangularea vocii și uneori, chiar instalarea afoniei.
Atunci când persoana de la care s-a înregistrat vocea și vorbirea în litigiu și cea de comparație suferă de una din maladiile arătate aceasta va conduce la apariția unor caracteristici individuale suplimentare, care vor contribui alături de celelalte la realizarea identificării.
2.2 Considerații privind formarea particularitaților acustice ale vocalelor și consoanelor limbii române
Întrucât fiecare limbă își are particularitățile fonetice proprii, a apărut necesitatea elaborării unei metode de identificare a persoanelor după voce și vorbire în limba română.
Aprofundarea cercetărilor întreprinse până în prezent de către lingviștii și foneticienii români în legătură cu procesul de formare și particularitățile acustice ale vocalelor și consoanelor limbii române a permis formularea mai multor ipoteze cu privire la posibilitatea identificării persoanelor dupa voce și vorbire, în limba româna. Sunetele limbii române care oferă caracteristicile generale și individuale de identificare a persoanelor dupa voce și vorbire sunt vocalele și consoanele.
Vocalele sunt închise sau deschise după gradul de închidere sau de deschidere a maxilarelor și de apropiere sau de deplasare a mușchiului lingual de palat. Rolul limbii în închiderea sau deschiderea canalului bucal este mai important decât rolul maxilarelor, fapt care face ca vocalele să fie mai mult sau mai puțin inchise sau deschise
Consoanele românști a preocupat și preocupă și în prezent pe foneticienii din țara noastră. Experimentele efectuate cu ajutorul mijloacelor acustice moderne au reușit să pună în valoare noi date despre caracteristicile lor acustice.
Consoanele apar ăntr-un contrast temporal în vorbirea legată și se caracterizează prin următoarele elemente: surse de zgomot, sau zgomote tranzitorii, caracteristicile de producere și caracteristici ale oscilației complexe rezultate
2.3 Proceduri de expertiză pentru stabilirea apartenenței la gen a persoanei
Problema stabilirii apartenenței la gen prezintă o deosebită importanță practică în toate categoriile de identificare criminalistică. Determinare genului persoanei a cărei voce și vorbire sunt imprimate pe fonograma în litigiu ușurează activitatea organelor de urmărire penală în acțiunea de identificare a făptuitorilor, de stabilire a răspunderii acestora sau a împrejurărilor în care s-a comis fapta, la fel cum stabilirea mărcii mașinii de scris restrînge sfera cererilor și contribuie la descoperirea mașinii la care a fost dactilografiat actul a cărui autenticitate se pune în discuție în cadrul unui proces.
De aceea, în cursul cercetării șiințifice s-a procedat și la verificarea ipotezei privind posibilitatea stabilirii apartenenței la gen a persoanelor după voce și vorbire.Ipoteza de lucru este în deplină concordanță cu datele deținute de medicină și fonetică, potrivit cărora, din punct de vedere anatomic, laringele de femeie este situat mai sus decât cel de bărbat și are dimensiuni mult mai reduse. Minima și maxima emisiunii vocii vorbite de femeie sunt cu 200-250 c/s mai înalte decât în cazul vocii la bărbat.
După unii autori străini pentru o voce bărbătească obișnuită, limitele inferioare și superioare ale frecvențelor primilor patru formanți sunt în mod normal, următoarele:
FIV = 2500-4500 Hz
FIII = 1200-3500 Hz
FII = 500-2500 Hz
FI = 150-900 Hz
După G. Fant valoarea medie a frecvenței tonului fundamental la bărbați este de 125Hz . Toate aceste valori se referă la vocale. În medie la femei, frecvențele formanților sunt cu 20 % mai mari decât la bărbați.
Dupa G Frant la femei, valoare medie a frecvenței tonului este de 250 de Hz . Aceaste neconcordanțe își lasă amprenta și în reprezentarea sonoră a vocii de bărbat și a vocii de femeie, deosebindu-le și pe plan optic.
În timpul verificării s-a urmărit să se stabiliească dacă toate consecințele ce au descurs din conținutul presupunerii fundamentale a versiunii formulate se dovedesc a fi în concordanță cu datele experimentelor și a observațiilor făcute.
Pentru aceasta, s-a trecute la înregistrarea în mod experimental a mai multor voci dee femeie și de bărbat. Imprimările nu s-au efectuat în laborator, ci în condițiile normale ale unei camere de locuit, pe fondul unor zgomote ușor perceptibile , caracteristice vieții cotidiene. Înregistrarea s-a făcut pe magnetofon Uher 4000, Reporter-L, folosindu-se microfonul propriu pe bandă BASF, cu viteza 9,5 cm/s.
2.3.1 Stabilirea la gen a persoanei cu ajutorul vocii
Expresiile „Mapa nouă este bună” și „La gară”, prununțate de subiecții femininii și masculini , înregistrate pe bandă magnetică, au fost prezentate spre ascultare unui numara de 5 martori, pentru recunoașterea genului persoanei care a vorbit. Martorii au stabilit cu exactitate genul persoanei care a vorbit.
2.3.2 Stabilirea apartenenței la gen a persoanei cu ajutorul vorbirii
În procesul stabilirii apartenenței la gen a persoanelor, independent de analiza vocii, se poate efectua și analiza vorbirii. Particularități lingvistice mai importante, care au atras atenția multor cercetători au fost observate în vorbirea femeilor. În principla aceste particularități sunt legate de trăsături fiziologice și psihice caracteristice.
Femeile pronunță sunete cu o energie articulatorie mai slabă, de aici slăbirea ocluziunii și concomitent a delabilizării. Ele au un debit mai rapid din cauza capacității pulmonare mai mici ți a frecvenței mai mari a respirației.
Asemenea particularități, în genere, rămân la nivelul vorbirii.Particularitățiile din pronunțarea proprie a femeilor se datoresc nu atât naturii diferite a organelor articulatorii, cît mai ales a felului în care sunt folosite
2.3.3 Stabilirea cu aproximație a vârstei în cadrul genului
Pentru restrângerea cercului vorbitorilor, se pune problema ca în cadrul genului să se obțină date suplimentare despre persoana autorului care să poată fi folosite în identificarea sa.
Elementele de ordin fonetic pot conduce la două delimitări în cadrul genului și anume la deosebirea vocii de tânăr fată de cea de adult și a celei de adult față de vocea celor în vârstă. Până în jurul vârstei de 12-15 ani, tinerii cu precădere băieții, au o voce cu o octavă mai sus față de adulți, având o frecvență cu un număr mai ridicat de vibrații.
Pe măsură ce vocea se stabilizează se produce trecerea la o octavă inferioară, care se realizează prin modificarea frecvenței la un număr coborât de vibrații. Odată cu înaintarea în vârstă, respectiv după vârsta de 45 de ani, se constată o scădere a debitului, a intensității și a înălțimi medii. Ritmul verbal devine mai lent și se instalează o răgușeală. La vârstele cele mai înaintate se produc modificări, apărând în final vocea tremurată.
Caracteristicile persoanelor în, cu precădere a bărbaților, este și instalarea paraliziilor recurențiale unilaterale care oferă elemente acustice prețioase în realizarea identificării, cum este răgușeală de dimineață, care dispare în timpul zilei.
În determinarea cu aproximație a vârstei un rol îl are și diferențierea ligvistică. În materie de limbă generația vârstnică este conservatoare, iar tinerii sunt înclinați spre inovații.
Etapele procesului de identificare
Procedeul de expertiză pentru identificarea persoanei după voce și vorbirea noemală de conversație în limba română parcurge cinci etape distincte, cărora le sunt caracteristice anumite tehnici de examinare.
A. Examinarea preliminară
La predarea către expert a benzii de magnetofon, a videofonogramei sau a filmului cinematografic sonor ce conțin vocea și vorbirea în litigiu, al căror autor trebuie identificat, se impune ca organul care a dispus expertiza să comunice expertului date complet și cât mai exacte cu privire la timpul și marca magnetofonului, videomagnetofonului, microfonului și benzii magnetice folosite, locul și îmrejurările în care s-a făcut înregistrarea.
În această etapă, expertul va examina fonograma în litigiu și fonograma pentru comparație numai pentru a constata dacă ele corespund din punct de vedere tehnic pentru a putea fi supuse cercetărilor criminalistice în vederea identificării. Dacă expertul constată că anumite cerințe n-au fost respectate la prelevarea modelului de voce și de vorbire, dacă este posibil în prezența expertului.
B. Examinarea separată
Examinarea separată a fonogramelor. În această etapă examinarea prin ascultare a vocii și vorbirii în laboratorul de fonocriminalistică, redate cu ajutorul aceluiași tip de magnetofon sau videomagnetofon cu care s-a înregistrat, poate pune în evidență, datorită unor elemente fonoacustice și a unor afecțiuni perceptibile ale aparatului fonorespirator, date cu privire la apartenența la gen a vorbitorului, locul de origine, vârsta aproximativă, defectele de vorbire, profesia și la unele boli ale aparatului fonorespirator.
În continuare se procedează șa examinarea prin ascultare a modelelor de voce și vorbire prelevate de la persoanele suspecte, folosindu-se aceleași mijloace de redare ca și la voce și vorbirea în litigiu. Punerea în evidență a unor caracteristici generale și particulare ale vocii și vorbirii poate fi realizată de experti, în cele mai bune condiții, prin folosirea sonagraphului model 7029-A și a adaptorului cu două canale.
Pentru realizarea acestei operațiuni expertul va înregistra expresia din vocea și vorbirea în litigiu ce urmează a fi examinată pe prima pistă a discului magnetic al sonagraphului model 7029-A și aceeași expresie din modelul de voce și vorbire prelevat pentru comparație pe cea de a doua pistă a aceluiași disc magnetic.
Acest sistem de înregistrare va permite, prin comutarea butoanelor corespunzătoare, ascultarea succesivă și repetată a caracteristicilor vocii și vorbirii. De regulă, datele percepute de expert în procesul ascultării se referă, cu precădere, la caracteristicile genrale și individuale ale vorbirii. Ele vor fi consemnate în fișa de examinare a vocii și vorbirii în vederea cercetării comparative.
Examinarea separată a vocogramelor. Pentru obținerea vocogramei în litigiu se va proceda la transpunearea de pe fonograma magnetica pe vocogramă a vocii și vorbirii în litigiu cu ajutorul sonographului 7029-A sau alt model similar.
Potrivit metodei românești, s-a obținut pentru prima dată în procesul transpunerii grafice a vocii și vorbirii în vederea identificării, în afara vocogramelor pe bandă lată și de contur, folosite ți în cercetările experimentale din străinătate și următoarele alte tipuri vocograme de ansamblu, pe bandă îngustă și de detaliu.
După obținerea setului complet de vocograme ce reprezintă pe plan grefic vocea și vorbirea în litigiu, se procedează la determinarea sunetelor și cuvintelor care, în cazul studiat, oferă cele mai pegnante caracteristici fonoacustice generale și individuale pentru a fi comparate cu cele din modelele de voce și vorbire prelevate de la persoane suspecte.
Transpunerea pe vocograme a modelelor de voce și vorbire pentru comparație se face pe aceleași tipuri vocogramă care poartă denumirea de vocogramă martor. În faza examinării separate a vocogramelor, potrivit prezentei metode, se procedează la determinarea, delimitarea și marcarea pe vocogramele de ansamblu, pe bandă lată, pe bandă îngustă și cele de detaliu, a caracteristicilor fonetice și acustice generale și individuale necesare în procesul identificării vorbitorului.
C. Examinarea comparativă
Examinarea comparatică a vocii. Pentru realizarea examenului comparativ între caracteristicile genrale și individuale relativ neschimbătoare proprii vocii în litigiu și cele evidențiate în procesul examinării modelelor de voce prelevate de la persoane suspecte se folosesc următoarele tehnici de lucru:Cu ajutorul tabelului comparativ și a diagramelelor se pot compara următoaree caracteristici cadru și individuale ale fiecărui sunet în parte.
Prin juxtapunerea pe verticală se va constata continuitatea sau discontinuitatea formaților , a amplasării, formei și intensității acestora, a desenului descris de antiformanți, a desenului și configurației barei de sonoritatea, a desenului și conturului barei de nazalitate și a desenului și configurației tranziției. Ca urmare a juxtapunerii pe orizontală se va putea examina continuitatea sau discontinuitatea configurației, formei și intensității spectrului caracteristic fracțiunii a barei care marchează explozia și a liniilor verticale care compun traseele formanțiale. Folosind diagrama amplitudinii medii în funcție de timp se poate stabili o serie de puncte de coincindeță sau de necoincidență.
Examinarea comparativă a vocogramelor de ansamblu permite cercetarea caracteristicilor generale și individuale ale vocii puse în evidență de pronunții realizate într-o perioadaă mai lungă de timp. Astfel cu ajutorul tabelului comparativ și a diagramelor se pot examina următoarele caracteristici individuale numărul armonicilor, numărul de puncte caracteristice ce se vor marca cu litere majuscule pe desenul descris de nota fundamentală, natura și valoarea înclinației unghiurilor ce apar în construcția notei fundamentale, frecvența tonului fundamental.
Prin utilizarea juxtapunerii pe verticală se poate constata continuitatea sau discontinuitatea armonicilor, a amplasării, formei, înclinației și intensității acestora, iar prin juxtapunere pe orizontală se va putea examina continuitatea pe verticală a ondulațiilor, liniilor frânte și unghiurilor descrise de conformația armonicilor. Cu ajutorul tabelului comparativ și a diagramelor se pot examina frecvența, durata și intensitatea notei fundamentale, natura și gradul înclinației acesteia, frecvența tonului fundamental și pauzele dintre aceasta. Utilizând juxtapunerea pe verticală, se va putea stabili continuitatea sau discontinuitatea formei și amplasării notei fundamentale, a numărului, distribușiei și configurației armonicilor a pauzelor și intensității acestora.
Caracteristici generale si individuale ale vocii si vorbirii
Caracteristicile vocii care prezintă importanță în analiza criminalistică a vocii sunt următoarele:
Forma și propoziția generală a formanților
Distribuirea energiei
Lungimea cuvintelor
Cuplarea cavității nazale și a celei bucale
Altele: explozivele, fricativele și caracateristicile iner-formanți
Prin caracteristicile generale ale vocii se înteleg particularitățile acustice relativ neschimbătoare, proprii unui grup de vorbitori. Acestea sun următoarele:
Forma și poziționarea genreală a formanților
Durata unui cuvânt, propoziție și frază, contribuie la restrângerea grupului de vorbitori
Intensitatea vocii, respectiv cantitatea de energie sonoră care trece într-o secundă printr-o spuprafață de 1
Caracteristicile individuale ale vocii, respectiv particularitățile acustice sunt:
Formanții, care au fost definiți de Wegener ca fiind componente singulare, constituie in grupe, ale căror frecvențe centrale corespund cu frecvenșele de rezonanță ale cavității aparatului vocal. Aceștia se analizează din punct de vedere al numărului distanței dintre ei, frecvenței formaționale, duratei, intensității și lățimi de bandă exprimată în Hz.
Antiformanții, caracterizați prin minime de energie acustică specifice sunetelor m și n , iar uneori anumitor vocale. În cazul acestora se examinează dimensiunile frecvența și desenul descris.
Frecvența sunetului respectiv numărul de perioade într-o anumită unitate de timp.
Cu cât frecvența este mai mică, sunetul este mai grav și cu cât frecvența este mai mare sunetul este mai acut. Raportul dintre minima și maxima frecvenței tonului fundamental ale aceluiați sunet constituie, de asemenea, una din caracteristicile individuale relativ neschimbătoare ale vocii.
Bara de sonoritate reprezintă un format de joasă frecvență a cărui prezență sau absență indică sonoritatea ori surditatea vocalei sau consoanei pe care o reprezintă
Formatul de nazalitate se localizează la nivelul și , în cazul consoanelor m și n
Tranziția reprezintă acea parte componentă a unui format care în comparație cu porțiunea stabilită a acestuia este deplasată pozitiv sau negativ.
Bara care marcheză explozia consoanelor prezentă în cazul bandei late
Durata fiziologica a vocalelor și consoanelor se poate măsura atât în partea superioară, cât și în cea inferioară
Dinamica vocii poate fi pusă în valoare prin numerotare cu cifre al unghiurilor ascendente și cu litere a celor descendente
Locusul se poate marca după tehnica cunoscută în fonetică și reprezintă punctul unde converg prelungirile tranzițiilor vocale care preced sau urmează o consoană.
Analiza fonetică, lexicală și gramaticală se poate efectua prin doua procedee prin ascultarea repetată și examinarea materialului în litigiu și prin transpunerea pe vocograme și examinarea acestora. În ceea ce privește caracteristicile generale ale vorbirii, în cadrul acestora se înscriu particularitățile specifice unui grup de subiecți, care pot conduce la restrângerea cercului persoanelor suspecte. Printre caracteristicile generale ale vorbirii se înscriu și stilurile funcționale ale limbii care. În funcție de criteriul social, pot fi clasificate în stiluri literare sau siluri neliterare. Stilul literar este în general utilizat de persoane cu un anumit grad de cultură, celelalte stiluri ale anumitor domenii specifice de activitate având o răspândire mai mică, dar fiind mult mai importante în identificare. Determinarea stilului se face deobicei după ascultarea și transcrierea materialului pus la dispoziție, putând contribui în unele cazuri la excluderea unor persoane supecte. Funcția de formulare și de exprimare a ideilor este un proces psihic individual. Dintr-un anumit punct de vedere, fiecare individ are limba sa, adică un mod specific de pronunțare, preferință pentru anumiți termeni sau anumite construcții gramaticale.
Caracteristicile individuale ale vorbirii pot fi împărțite în patru categorii:
– particularități fonetice
– particularități lexicale
– defecte de pronunțare
– particularități gramaticale
Autentificarea înregistrărilor audio
Înainte de a efectua analiza vocilor în litigiu și compararea spectogramelor acestora, expertul, trbuie să se pronunțe dacă înregistrarea audio în litigiu, administrată ca probă, este autentică, este o copie sau reprezintă o contrafacere. Fără o asemenea certitudine, formulată ca urmare a examinării științifice a înregistrării, aceasta nu poate fi acceptată ca probă.
Obiectul autentificării înregistrărilor audio pe suport magnetic este de a stabili autenticitatea acestora, în acest sens urmând a se stabili dacă înregistrarea este autentică sau dacă în timpul înregsitrării reportofonul a fost oprit sau nu, dacă au fost șterse sunete, cuvinte sau propoziții, dacă au fost adăugate sunete, cuvinte, propoziții sau fraze rostite de aceleați persoane, sau este o copie.
Pentru stabilirea autenticității înregsitrărilor audio este necesar să se prezinte înregistrarea audi în original și sistemul tehnic de înregistrare care a fost utilizat în momentul înregistrării probei, întrucât operațiunile tehnice destinate acestui obiectiv constau, potrivit Standardului AES43 din 2000, emis de catre Audio Engineering Society, în analiza integrității fizice a benzii magnetice, analiza formei de undă și a spectogramelor, a semnalelor audio înregistrate, precum și a caracteristicilor tehnice ale echipamentelui utilizat la înregistrarea acestora.
Numai în acest mod este posibilă o analiză pertinentă a integrității fizice a benzii magnetice, suport care păstrează urmele capului de redare/înregistrare. Prin metodele specifice de vizualizare se vor putea certifica integritatea și autenticitatea materialului pus la dispoziție, după ce s-a realizat și corelarea acestuia cu textul transcris al înregistrării. În literatura de specialitate înregsitrarea originală reprezintă mediul sau suportul fizic pe care au fost înregistrate evenimentele acustice originale. Pe plan internațional opiniile experților în domeniu sunt convergente și standardizate în privința înregsitrărilor audio autentice și a înregistrărilor audio originale, cele din urmă putând fi declarate autentice doar prin intermediul unei expertize care are obiect stabilirea autenticității acestora.
Conform prevederilor standardului AES27-1996, o înregsitrare audio pe suport magnetic este autentică dacă:
– a fost realizată simultan cu evenimentele acustice conținute pe aceasta și nu reprezintă o copie
– nu conține eventuale intervenții
– a fost realizată cu echipamentul tehnic prezentat de partea care a efectuat înregistrarea.
Explicația necesității prezentării suportului magnetic original, pe care a fost realizată înregistrarea, rezidă și din faptul că înregistrările pe hard- disck-ul unui computer pot fi ușor falsificate astfel încât ulterioara copiere pe o casetă audio pierde fidelitatea, iar în cazul unui colaj, de plidă, nu se mai aud click-urile magnetice ale capetelor de ștergere șă de înregistrare.
Stabilirea autenticității înregstrărilor audio reprezintă o operațiune complexă, în multe situații expertul fiind pus în situația de a nu putea stabili autenticitatea acestora. O problemă sensibilă o reprezintă înregistrările audio digitale rezultate ca urmarea a interceptărilor convorbirilor telefonice GSM sau de pe linii telefonice fixe. Înregistrările sunt stocate digital pe discuri magneto-optice sau hard-disk-uri, iar formația este furnizată organelor judiciare pe casete audio normale sau CD-uri. Din punct de vedere tehnic, orice copiere a informației digitale pe casete audio, respectiv convertirea digital-analogică a acesteia introduce distorsiuni și zgomote alterând ireversabil informația de interes informativ-operativ, respectiv proba, și bineînteles că rezultatul unei astfel de operațiuni va fi o înregistrare audio care nu este autentică.
În cazul în care nu se poate stabili autenticitatea unei înregistrărin auio digitale, este de datoria expetului să prezinte orgenelor judicare riscurile pe care le presupune luarea în considerare a informației înregistrate. De asemenea, este obligația expertului de a prezenta organelor judiciare limitările tehnologice din prezent, precum și durata relativ mare de timp necesară pentru o analiză complexă a unei înregistrări audio digitale și încercarea de a stabili autenticitatea acesteia.
Metodele de identificare a vorbitorului în criminalistică
În funcție de metoda de identificare este necesar să distingem un număr de domenii de studiu distincte. Hecker recunoaștea trei diviziuni majore: identificarea vorbitorului prin audișie, prin compararea vizuală a spectogramelor și prin recunoașterea automată.
Identificarea vorbitorului prin audiție sau SRL (Speaker Recognition by Listening) constă în studiul manierei în care auditorii umani realizează sarcina de asociere a unei anumite voci cu un anumit individ sau cu un grup și mai ales în ce circumstanțe o astfel de sarcină poate fi îndeplinită.
Identificarea vorbitorului prin spectograme sau SRS (Speaker Recognition by Spectograms) constă în luarea unei decizii cu privire la identitatea sau non-identitatea de voci pe baza comparației vizuale de către observatori antrenați a spectogramelor vocale, numite și vocograme sau sonograme
Identificarea automată a vorbitorului sau ASR (Automatic Speaker Recognition) este studiul capacității sitemului informatic de a îndeplini sarcina recunoașterii vorbitorului, pe baza metodelor care exploatează teoria informației, identificarea automată a formelor de inteligență artificială. Ea este deseori considerată ca fiind obiectivă, în raport cu SRL, datorită relativei sale independențe față de actul subiectiv al deciziei umane.
Toate aceste abordări sunt astăzi practicate în criminalistică: identificarea vorbitorului prin audiție, practicată fie de către experți, foneticieni sau specialiști, în științele lingvistice, pe baza principiilor științifice, fie de către non-experți, în principal victime sau matori ai unei infracțiuni, identificarea vorbitorului prin spectograme sau identificarea automată a vorbitorului, sub formă de sisteme semiautomate sau de sisteme asistate de ordinator. Tendința actuală vizează integritatea rezultatelor acestor trei tipuri de abordare.
Identificarea locutorului prin ascultare
Identificarea locutorului prin ascultare sau SRL (Speaker Recohnition by Listening) constă în studiul modalității în care ascultătorii umani realizează sarcina asocierii vocii unui anumit individ sau unui anumit grup și în indicarea circumstanțelor în care o asemenea sarcină poate fi îndeplinită.
În criminalistică, identificarea locutorului prin ascultare se realizează fie de către experți fonetici sau specialiști în științele vorbirii, pe baza principiilor șiințifice, fie de către non-experți, în principal victimele sau martorii unei infracțiuni. Abordarea fonetică auditivă-preceptivă se bazează pe analiza auditivă cum ar fi aclitatea vocii, defectele de pronunție, viza vorbirii, intonația și ritmul precum și pe analiza elementelor: lexicale, sintactice, semantice și idiomatice, în vederea stabilirii dialectului și a accentului regional. De asemenea, se pot avea în vedere și alți paramtri paralingvistici, de exemplu ciclul inspirație- expirație sau durata pauzelor.
Incontestabil, această metodă permite eliminarea suspiciunii care planează asupra anumitor locutori suspecți prin punerea în evidență a diferențelor existente între eșantionul în litigiu și cel model de comparație în ceea ce privește accentul. Mai mult, este puțin probabil ca un locutor, în dorința de a-și deghiza vocea, să-și mențină coerența și exhaustivitatea accentului mimat.
Dacă ipoteza teoretică conform căreia nici un om nu pronunță cuvintele într-o manieră identică cu alt individ este valabilă, atunci discriminarea locutorului cu același accent ar fi posibilă conform acetei metode. Puțini foneticieni consideră că această metodă poate duce de una singură la identificarea locutorului.
Ipoteza unicității vocii umane rezidă din posibilitatea de a încadra fiecare individ într-un domeniu de variație unic al unui spațiu multidimensional, atunci când sunt luate în conseiderare un număr suficient de dimensiuni. Totuși această ipoteză nu trebuie considerată un fapt în general și nici în cadrul sarcinii de identificare a locutorului în criminalistică.
Identificarea locutorului prin compararea spectogramelor
Dezvaterile privind admisibilitatea acestei metode probatorii de identificare au dus la împărțirea specialiștilor în doua tabere: pe de o parte sustinătorii metodei afirmau că aceasta este o modalitate validă și sigură de identificare, iar pe de altă parte oponenții susțineau necesitatea aprofundării cercetărilor științifice în domeniul înainte ca aceasta să poată fi considerată un mijloc probatoriu. Ne mai fiind limitată la compararea auditică a câtorva cuvinte, astăzi identificarea vocii umane se concentrează pe fiecare aspect al cuvintelor vorbite, intonația și modul cum sunt formulate cuvintele și pauzele dintre ele. Atât metoda prin ascultare cât și cea spectrografică sunt utilizate pentru a fundamenta o concluzie privind identitatea vocilor în cauză.
Metoda prin care o voce este identificată reprezintă un proces complex care necesită utilizarea atât a simțului auditiv, cât și celui vizual. În cazul unei analize tipice examinatorului i se pun la dispoziție mai multe înregistrări, una sau mai multe înregistrări în litigiu și una sau mai multe înregistrării modele de comparație care provin de la unul sau mai mulți suspecți. Pe baza acestor înregsitrări examinatorul trebuie să emită o concluzie cu privire la identitatea vocii în litigiu.
Primul pas presupune corecta examinare a înregsitrării în litigiu, evaluarea cantității de vorbire care există pe înregistrare și a calitășii acesteia din punct de vedere al claritășii deomeniului de frecvență necesar efectuării analizei.
Volumul semnalului audio în litigiu trebuie sî fie semnificativ mai mare decât cel al zgomotului de fond existent pe înregsitrare. Cu cât numarul aspectelor negative este mai mare, de exemplu mizica, zgomotul, alți vorbitori, cu atât monsta în litigiu analizată trebuie să conțină o cantitate mai mare, de vorbire a suspectului în cauză. Unii examinatori afirmă că resping până la 60 % din înregistrarile puse la dispoziție, motivul principal fiind calitatea redusă a înregistrării în litigiu.
Examinatorul poate utiliza numai acele pasaje din înregistrare care conțin aceleași cuvinte și expresii existente pe înregsitrare în litigiu. Pentru obținerea celor mai bune rezultate, la prelevarea modelelor de comparație suspecții vor repeta de mai multe ori anumite pasaje sau întregul text al înregistrării în litigiu. Folosirea acestei metode a fost facilitată de utilizarea tehicii digitale care pemite stocarea și repetarea pasajelor care prezintă un interes. În timpul comparației auditive, examinatorul studiază caracteristicile psiho-lingvistice ale vorbitorului. Sunt examinate o serie de calități și trăsături cum ar fi cele generale: accent, inflexiunea vocii, gruparea silabelor, tiparul respirației, examinatorul caută sa descopere defecte patologice ale vorbirii sau particularități.
Cea de a doua etapa a procesului de identificare este analiza spectrografică a monstrelor înregistrare. Produsul final este o spectogramă, reprezentarea vizuală a semnaluilui înregsitrat în parametrii: timp, frecvență și amplitudine. Spectogramele de pe materialul în litigiu sunt comparate vizual cu spectogramele de pe modelele de comparație. Doar sunetele identice se vor compara.
Comparația spectogramelor se bazează pe tiparele reprezentând caracteristicile psiho-acutice ale semnalului captat. Examinatorul studiază lățimea de bandă, frecvența medie ți traiectoria formanților vocale; forma formanților și distribuția energiei formanților precum și rezonanța nazală, pauzele, explozivele și fricativele, relațiile dintre caracteristicile prezente așa cum sunt acestea modificate pe durata schimbărilor de pronunție și orice tipare acustice particulare .
Examinatorul caută asemănarile dar și deosebirile. Acestea din urmă sunt atent examinate pentru a se stabili dacă sunt determinate de diferențe de pronunție sau dacă pot constitui un criteriu de stabilire a non-identității. Este important de reținut faptul că metoda spectrografică de identificare a vocii este un proces care împletește analiza vizuală a spectrogramelor de sunet cu examinarea prin ascultare, care este extrem de importantă. Rezultatele tuturor studiilor efectuate indică faptul ca, dacă abilitatea expertului de a analiza atât reprezentarea grafică a vocii și vorbirii, cât și indiciile auditive identificate în înregistrări este limitată sau restricționată în vreun fel, certitudinea emiterii unei concluzi concrete scade. De asemenea, nivelul de pregătire are o influență directă asupra nivelului de corectitudine a concluziilor.
Identificarea automată a locutorului
Recunoașterea automată a locutorilor reprezintă studiul capacității unităților informatice de a recunoaște persoanele având ca punct de plecare o anumită dată variabilă biometrică, vocea unei persoane, pe baza metodelor specifice teoriei informației, respectiv recunoașterea automată a formelor și inteligența artificială perceptivă. În mod potențial, această tehnoligie poate avea numeroase aplicații atât comerciale, de exemplu controlul strict al accesului în anumite spații sau la informație, cât și criminalistice, în cazul recunoașterii automate a locutorilor prin intermdiul înregistrărilor sau materialelor obținute cu ocazia supravegherilor operative.
Din punct de vedere al gradului de control asupra materialului vocal utilizat, stitemele de recunoaștere a vorbitorului poat fi dependent de text sau independent de text. În primele, semnalul vocal disponibil în etapa de antrenare și în cea de testare provine din același text. În această situație, metodele de programare dinamică pot fi aplicate pentru a realiza alinierea în timp a fragmentelor de semnal vocal. În cazul sistemelor independente de text, alinierea dinamică nu mai este utilizată, însă metodele statistice pot fi folosite cu succes.
Sistemul de recunoaștere a vorbitorului BATVOX2.0 este un sitem de recunoaștere independent de text, acesta fiind un detector al relațiilor de asemănare cu un obiect și cu distribuții de probalitate alternative modelate prin intermdiul Gaussian Mixture Models (GMM). Acest sistem a fost supus unor evaluări comarative în cadrul cărora a obținut punctaje foarte bune, în anii 2001, 2002 și 2004, organizate de National Institute of Standard and Technology din Statele Unite.
În dezvoltarea aplicațiilor în domeniul vocii este necesar o reducere a informațiilor utilizabile, precum și extragerea informațiilor esențiale din domeniile unde acestea sunt suficient de robuste și de independente. În acest sens, este necesar ca extragerea parametrilor să fie precedată de selectarea eșantioanelor de voce astfel încât să se realizeze reducerea cantității de informație care va fi procesată și exprimarea acestei informații în domenii mai adecvate. Această extragere o vom numi parametizare.
În prezent, metoda de identificare a locutorului prin analiza vocii și a vorbirii beneficiază de ultimele descoperiri ale șiinței și îmbinări mai multe tipuri de analize într-o procedură unitară pentru obținerea unui rezultat corect privind identificarea provenienței sunetului. Această tehnica modernă combină atât experiența unui examinator profesionist care flosește tehnicile aurale ți spectrografice pentru efectuarea comparațiilor, cât și utilizarea celor mai performante instrumente pe care tehnologia prezentă le poate furniza, toate acestea combinate într-o metodologie unitară și standardizată pot conduce la obținerea unui rezultat corect.
Examinarea și prezentarea corespunzătoare a cercetărilor referitoare la metoda de analiză a vocii și a vorbirii va permite instanțelor de judecată să înțeleagă mai bine tehnică folosită și să accepte utilizarea metodei ca probă. Când studiile sunt efectuate corespunzător, acestea indică faptul ca experți bine pregătiți, folosind metode acreditate și acceptate internațional, produc rezultate corecte.
Curentul actual privind admisibilitatea ca mijloc de probă indică faptul că instanțele de judecată sunt mai dispuse să permită prezentarea acestui gen de probe, în situațiile când acestea sunt bine fundamentate și bazate pe argumente științifice. În domeniul criminalisticii, expertiza de identificare a vorbitorului este adesea considerată ca fiind ultima ratio, atunci când s-au epuizat toate celelalte mijloace care pot conduce la identificare sau când vocea înregsitrată reprezintî singurul indiciu privind autorul infracțiunii.
Tendința actuală în domeniul este aceea de a reduce contribuția factorului uman prin crearea, pe baze științifice solide și unanim acceptate, a unei metode automate de identificare a vorbitorului, reducându-se astfel la minim riscul de eroare
Capitolul III.
Expertiza mijloc de proba în procesul penal
3.1 Notiune, esență și obiective
Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii în limba română, potrivit prevederilor exprese ale legii procesual penale, poate fi definită ca mijloc de probă ce înfățișează organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată concluziile experților cu privire la unele împrejurări de fapt legate de comiterea diferitelor infracțiuni, concluzii care se formulează pe baza folosirii celor mai moderne cureriri din domeniul fonetic și criminalistic.
Este greu de prezentat exhaustiv infracțiunile pentru dovedirea cărora se poate folosi această nouă metodă de expertiză, rezultat al cercetărilor susținute întreprinse de specialiștii din acest domeniu în țara noastră. Având în vedere rolul prioritar pe care îl acuză comunicarea orală față de comunicare prin scris se poate înțelege rolul pe care îl îndeplinește vorbirea în procesul emiterii, transmiterii și recepționării mesajului sonor în oricare din fazele infracțiunii.
Dintre infracțiunile care se pot săvârși adesea în mod oral menționăm pe cele de amenințare, santaj, insultă, ultraj, mărturie mincinoasă, etc., al căror obiect îl consituie ansamblul de relații sociale de apărare a dreptului persoanei la demintate sau de ocrotire a autorității organelor de stat și obștești.
Metoda românească de expertiză poate contribui și la dovedirea unor infracțiuni, ca cele de seducție, înșelăciune, trafic de influență și altele.
Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii, ca toate celelalte genuri de expertiză criminalistică se înscrie printre mijloacele de probă prevăzute expres în legea procesula penală și îsi aduce contribuția la înfăptuirea justiției, în aceeași măsură ca toate celelalte mijloace de probă, concuziile sale fiind supuse principiului liberei aprecieri a probelor.
Întrucât legea procesual penală nu face o enunțare limitativă a genurilor de expertiză care constituie mijloc de probă, considerăm ca leguitorul prin expresia „expertizele” a înțeles toate genurile de expertiză care pot contribui la stabilirea adevărului.
Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii prezintă unele particularități de dispunere și realizare, care îi conferă un anumit specific.Expertiza urmărește lămurirea unor fapte infracționale sau a împrejurărilor în care s-au săvârșit în mod oral sau cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale.
3.2 Concept, funcțiune și importanță
a) Concept. Pentru aflarea adevărului, poate apărea adesea în desfășurarea procesului penal, necesitatea clarificării unor fapte săvârșite cu ajutorul vocii și vorbirii, situație în care organele judiciare trebuie să recurgă la cunoșințele de specialitate ale expertului în fonetică judiciară, dispunând, potrivit prevederilor legale, efectuarea unei expertize fono-criminalistice.
b) Funcțiune. Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii poate avea în procesul judiciar mai multe întrebuințări. Uneori prin expertiză se poate stabili dacă fonograma în litigiu este autentică, dacă vocea în litigiu este deghizată sau dacă este imitată.
De asemenea, prin această metodă de expertiză se pot pune în evidență date, situații de fapt, care constituie probe. De exemplu, prin acest gen de expertiză se poate aprecia dacă vocea și vorbirea în litigiu aparține făptuitorului. În caz afirmativ fonograma magnetică, care poartă vocea va deveni un mijloc material de probă.
c) Importanță. Cu ajutorul expertizei criminalistice a vocii și vorbirii, s-au lărgit posibilitățile tehnico-șiințifice pe care organele de urmărire penală și instanțele de judecată le pot folosi în stabilirea adevărului, cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, la persoana care a săvârșit-o și gradul de vinovăție al acesteia, precum și la lămurirea unor împrejurări sau date necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Practica judiciară demonstrează tot mai mult importanța pe care organele de urmărire penală și instanțele de judecată o acordă acestui gen de expertiză.
3.3 Dispunerea și efectuarea expertizei
a) Dispunerea expertizei criminalistice a vocii și vorbirii poate fi făcută de organul de urmărire panlă sau de instanța de judecată numai în momentul în care acestea au intrat în posesia unei benzi de magnetofon, care conține scene și mesaje sonore, aflate în legătură directă sau indirectă cu săvârșirea unor fapte infracționale în discuție în fața organului judiciar.
Dispunerea expertizei se impune și atunci când suspectul sau inculpatul recunoaște că vocea și vorbirea în litigiu îi aparține, pentru a se realiza un maximum de garanții procesuale în stabilirea adevărului. Organele judiciare trebuie să dispună efectuarea expertizei criminalistice a vocii și vorbirii, chiar dacă nu întrevăd posibilitatea formulării unor concluzii certe, în raport de materialul documentar care poate fi pus la dispoziția experților. Experții vor fi aceia care se vor pronunța dacă vocea și vorbirea în litigiu oferă suficiente caracteristici acustice care să permită stabilirea autenticității fonogramei în litigiu, stabilirea falsului de voce și vorbire sau identificarea făptuitorului.
Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii în limba română se efectueaza în laboratorul de fonocriminalistică, actul de dispoziție care poate fi o rezoluție motivată sau o încheiere de sedință, trebuie să cuprindă: numele instituției sau al laboratorului, obiectul acestuia, întrebările la care trebuie să răspundă, descrierea exactă a fonogramei în litigiu și a benzi de magnetofon pe care s-au imprimat modelele de voce și vorbire prelevate de la pesoanele suspecte, precum și numele, prenumele si datele de identificare ale acestuia.
Efectuarea expertizei a vocii și vorbirii poate fi dispusă de oricare parte în proces sau poate fi dispusă din oficiu . În cuprinsul rezoluției motivate sau a încheierii de ședință organul judiciar competent poate pune mai multe întrebări la care expertiza permite folmurarea unor răspunsuri exacte.Atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune la dispoziție pentru expertizare numai fonograma în litigiu făra model de comparație, institutului sau laboratorului de expertiză îi pot fi adesate următoare întrebări:
Dacă fonograma este autentică,
Dacă vocea și vorbirea în litigiu aparține uneia și aceleiași persoane
Dacă la discuție au luat parte mai multe persoane și care este numărul lor
Dacă vocea și vorbirea în litigiu este de bărbat sau de femeie
Care ste lexicul folosit
Ce dialect, subdialect sau grai utilizează și zona țării în care se folosește
Vârsta aproximativă a vorbitorului
Dacă are profesia de cântăreț, avocat, preot, etc.,
Dacă suferă de vreo afecțiune a aparatului fonorespirator
Ce simplificări, repetări și corecturi face în vorbire
Dacă are defecțiuni în vorbire și în ce constau
Dacă are un mod propriu de a pronunța cuvintele de proveniență străină
Alt gen de întrebări, dacă odată cu vocea și vorbirea în litigiu, organele judiciare vor depune pentru comparație și modele de voce și vorbire. În această situație se poate cere expertului să raspundă la următoarele întrebări:
Dacă fonograma în litigiu a fost falsificată și procedeul folosit în acest scop
Dacă vocea și vorbirea în litigiu aparțin persoanei de la care s-a prelevat modelul de voce și vorbire prezentate pentru comparație
Dacă vocea și vorbire au fost falsificate prin imitare
Dacă vocea și vorbirea au fost deghizate și ce procedeu de deghizare sa folosit
Raspunsurile date la aceste întrebări pot aduce un deosebit aport în soluționarea cauzelor penale, uneori constituind unica posibilitate de constatare a falsului de voce și vorbire, de identificare a făptuitorului, de dovedire a elementelor de fapt și chiar a vinovăției.
b) Efectuarea expertizei. Expertul desemnat cu efectuarea unei asemenea expertize, trebuie să ia cunoștință de obiectul expertizei și de materialul pus la dispoziție. În etapa următoare, el va face o verificare a condițiilor în care a fost expediat materialul, o recunpaștere a fonogramelor, videofonogramelor ori filemlor cinematografice sonore puse la dispoziție și se va efectua o primă constatare cu privire la valoarea de exploatare a materialului în procesul expertizei.. Atunci când consideră necesar, înainte de a începe efectuarea expertizei, expertul va proceda la studierea literaturii de specialitate.
Confruntarea atentă a obiectelor descrise în actul de dispoziție cu cele primite, în vederea identificării lor, constituie o etapă obligatorie. Pentru ilustrarea aspectului exterior al fonogramei, videofonogramei, filmul în litigiu și a modelelor tip comparație se va proceda la fotografierea lor. Pe tot parcursul examinării, experții trebuie sa păstreze integritatea benzii de magnetofon, a videofonogramei, sau a filmului sonor supuse expertizării.
Această cerință prezintă o deosebită relevanță procedurală întrucât fiecare ruptură produsă în procesul efectuării expertizei poate pune sub semnul întrebării autenticitatea mijlocului material de probă respectiv. Atunci când un asemenea incident are loc, se va face mențiune în raport de expertiză.
Efectuarea expertizei criminalistice a vocii și vorbirii, respectă cerințele cadru ale expertizei în general prezentând și unele particularități care au fost detaliate pe parcursul prezentării metodei, procedeelor și tehnicilor de expertiză a vocii și vorbirii.
Atunci când în timpul efectuării expertizei se ivește necesitatea completării materialelor ori a datelor puse la dispoziție expertului, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pot fi solicitate de expert să ia măsuri de prelevare a unor noi modele de voce și vorbire cu respectarea tuturor cerințelor tehnice. De asemenea expertul poate cere unele explicațiipărților cu privire la împrejurările în care s-au purtat discuțiile în litigiu și s-au prelevat modelele de comparații. Aceste explicații pot fi obținute în condițiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanță de judecată.
c) Intocmirea raportului de expertiză. Raportul de expertiză constituie actul final prin care expertul comunică organului judiciar intersat concluziile sale cu privire la cazul dat. Raportul se întocmește în scris având în cuprins sau în anexă vocogramele și diagramele care permit argumetarea concluzilor formulate de expert.
Potrivit prevederilor codului de procedură penală, raportul de expertiză cuprinde o parte itroductivă, datele de identificare a materialelor puse la dispoziție, operațiile efectuate, în faza examinării separate, a examinării comparative, demonstrația și formularea concluziilor.
Partea introductivă va cuprinde datele cerute de lege, ca și în cazul celorlalte rapoaret de expertiză criminalistică. Obiectul și întrebările preluate în raportul de expertiză au o notă proprie prin ineditul problemelor puse în discuție.
În capitolul destinat examinării separate se va face o descriere amănunțită a fonogramelor, videofonogramelor sau a filmului cinematografic sonor purtătoare ale vocii și vorbirii în litigiu și a modelelor de comparație în scopul individualizării lor.
În continuare se vor consemna datele, rezultate din examinarea prin ascultarea a fonogramei în litigiu, și condițiile în care s-a efectuat. Aceste date pot fi formulate de exemplu,astfel: Din ascultarea repetată a fonogramei în litigiu, efectuată în cadrul laboratorul de fonocriminalistică pe același tip de magnetofon au rezultat următoarele:
Înregsitrarea discuțiilor în litigiu este de o slabă calitate tehnică
Se remarcă prezența unor zgomote perturbatoare permanente, care pe alocuri cresc în intensitate
Persoanele care au pronunțat cuvintele din fonograma în litigiu au mențiunt un ritm constant, propriu vocii și vorbirii normale de conversație
Vorbitorii nu au folosit mijloace și metode cunoscute pentru deghizarea vocii și vorbirii.
Se procedează apoi la prezentarea datelor rezultate din ascultarea în laborator a fonogramei care conține vocea și vorbirea de comparație. În etapa următoare a examinării separate se descrie modul în care vocea și vorbirea în litigiu și de comparație au fost transcrise pe plan vizual.
Cea mai mare posibilitate de demonstrație și ilustrate a raportului de expertiză este cel al examinării comparative a vocii și vorbirii în litigiu cu vocea si vorbirea de comparație. Pentru demonstrarea în cât mai bune condiții a celor stabilite prin examinarea comparativă în raportul de expertizăse vor prezenta tablouri sinoptice. Ilustrarea celor constatate prin cifrele rezultate din măsurători se va face prin vocogramele obținute în urma transcrierii vocii și vorbirii în litigiu și a celei de comparație.
În finalul raportului de expertiză se formează concluziile care trebuie să fie fundamentate pe constatările făcute în fazele examinării comparative și a demonstrației. Un exemplu de cum poate fi formulată o concluzie: „vocea și vorbirea cu care s-au purtat discuțiile pe fonograma în litigiu, cu magnetofon , numerotată cu 9, pista 2, prezentată instanței de judecată în ziua de….,aparține subiectului de gen feminin A.C”.
Consider că și în cazul expertizei criminalistice a vocii și vorbirii, raportul de expertiză trebuie redactat în mod clar, evitându-se pe cât posibil excesul de termeni tehnici, iar acolo unde se folosesc să se dea în subsol explicațiile necesare, întrcât el trebuie să fie pe deplin înteles de cei care sunt chemți să soluționeze cauza.
În descrierea raportului de expertiză trebuie să nu se omită nici una din caracteristicile individuale ale vocii și vorbirii în litigiu, indifernt dacă acestea sunt sau nu în favoarea formulării unei concluzii de identitate.
3.4 Valoarea probantă a expertizei criminalistice a vocii și vorbirii
a) Valoarea probantă
În literarura juridică de specialitate se subliniază adesea importanța pe care o au mijloacele puse la dispoziție de șiință pentru ca organele judiciare să poată trece bariera dintre posibilitatea cunoașterii și cunoașterea propriu-zisă. Buna administrare a justiției depinde în mare măsură și de sistemul probator. De aceea, organele judiciare trebuie să manifeste o continuă preocupare pentru perfecționarea posibilităților de punere în valoare a mijloacelor de probă existente.
Deși expertiza criminalistică a vocii și vorbirii se efectuează în baza unei metode științifice, nu poate avea o forță probantă absolută. Și acest gen de expertiză este supus , ca orice alt mijloc de probă, liberei aprecieri a organului de urmărire penală sau a judecătorului, potrivit intimei convingeri a acestuia și conșiinței lui juridice. Deci, nici în acest caz, organul judiciar nu este legat de concluziile raportului de expertiză care pot fi combătute prin celelalte probe din dosarul cauzei.
În procesul examinării forței probante a expertizei se impune o delimitare în apreciere. În acest sens, data pe care o poartă raportul de expertiză, examinările efectuate și constatările proprii ale experului fac dovada până la proba contrarie.
În ceea ce privește răspunsurile la întrebările formulate expertului și concluziile finale, ele sunt supuse aceluiași principu al liberei aprecieri a probelor. Atunci când în concluziile expertizei nu se ajunge la o soluție categorică, acestea prezintă totuși importanță probantă, prin aceea că nu exclud posibilitatea ca suspectul sau inculpatul să fi purtat discuțiile în litigiu, fapt care poate fi dovedit cu alte mijloace de probă.
Când pentru aprecierea valorii probante a expertizei criminalistice a vocii și vorbirii, organu de urmărire penală socotește necesar să ceară lămuriri suplimentare, în scris, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același institut sau laborator care a efectuat expertiza.
Dar, daca organu de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză poate dispune, în conformitate cu prevederile codului de procedură penală, efectuarea unei noi expertize.
Necesitatea punerii în discuție a forței probante pe care o au modelele de voce și de vorbire luate pentru comparație de la persoanle suspecte în vederea efectuării expertizei. Din punct de vedere juridic acestea au calitatea de mijloace tehnice ajutătoare, care nu au valoare probantă prin ele însele, ci numai prin rezultatele la care se ajunge în urma examinării și comparării cu vocea și vorbirea incriminate.
b) Verificarea raportului de expertiză
Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii, ca toate celelalte genuri de expertiză este supusă unei duble verificări, respectiv a cerințelor procedurale de formă și a conținutului. Verificarea formelor procedurale presupune o examinare a modului în care s-a făcut numirea experților, a gradului de calificare a acestora, a modului în care s-a făcut datarea și semnarea raportului și a clarității cu care s-a făcut descrierea caracteristicilor vocii și vorbirii în raportul de expertiză.
Un obiect important il constituie verificarea raționamentelor experților șia logicii formulării concluziilor în raport cu datele oferite de împrejurările de fapt suspuse expertizei, întrucât între premisă și concluzii trebuie să existe un raport logic. Gradul de siguranță al concluziilor raportului de expertiză fonocriminalistică a vocii și vorbirii constituie un punct obligatoriu al verificării și prezintă o importanță deosebită în soluționarea cauzei.
c) Aprecierea raportului de expertiză
Raportul de expertiză se aseamană desigur cu majoritatea mijloacelor de probă și prin puterea sa doveditoare care este lăsată la libera apreciere a instantei de judecată. Acest mijloc de probă prezintă însă un anumit specific, deoarece este precedat de expertiză, activitatea în care expertul aplică datele și metodele științei și ale tehnicii, cunoștințele sale de specialitate și experiența sa, la examinarea vocii și vorbirii în litigiu comparativ cu modelele de voce și de vorbire de la persoanele suspecte în vederea identificării.
Concluziile expertizei criminalistice a vocii și vorbirii pot fi apreciate ca certe atunci când atestă că fonograma în litigiu este sau nu autentică, că vocea și vorbirea aparțin sau nu suspectului sau inculpatului sau că vocea și vorbirea în litigiu, supuse expertizei, sunt sau nu deghizate ori falsificate și modul exact de deghizare și falsificare.
Gradul de probabilitate al concluziilor, în cazul acestui gen de expertiză, se poate datora unei înregistrării necorespunzătoare fie a vocii și vorbirii în litigiu, fie a modelelor de comparație. Este demnă de reținut de către orice expert subliniera făcută de E. Locard : „Nu vă considerați niciodată obligați să ajungeți la concluzii mai ferme decât cele furnizate de cercetările tehnice… Dacă există cea mai uțoară indoială experimentați-o”.
Importanța concluziilor expertului în criminalistică constă, în primul rând, în faptul că acestea nu exclud posibilitatea ca vocea și vorbirea în litigiu să aparțină inculpatului și în acest caz pot constitui pentru organul de urmărire penală și instanța de judecată ipoteze științifice de lucru, care ajută la deschiderea unor noi perspective în cercetarea, probarea și judecarea cauzei.
În activitatea de apreciere a raportului de expertiză a vocii și vorbirii, alături de examinarea critică efectuată de organul judiciar, un aport deosebit il aduce și punera sa în discuția părților în mod contradictoriu. Aceasta va permite organului de urmărire penalăsau instanței de judecată să facă o examinare cât mai exactă a concluziilor experților, formulate ca urmare a folosirii metodei românești de expertiză criminalistică a vocii și vorbirii.
Atunci când organele de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza criminalistică a vocii și vorbirii nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către același institut sau laborator de expertiză, fie de către altul. Aceleași organe judiciare pot cere, când se socotește necesar, lămuriri suplimentare în scris laboratorului de expertiză criminalistică sau institutului de specialitate care a efectuat expertiza. Dacă organele de urmărire penală sau instanța de judecată are indoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispun efectuarea unei noi expertize.
Capitolul VI.
Procedeul de expertiză pentru stabilirea deghizării de voce si vorbire
Deghizarea vocii și vorbirii este o activitate conșientă întreprinsă de vorbitor cu intenția de a nu fi recunoscută, deghizarea vocii se poate face prin interpunerea unui obstacol între aparatul fonator și microfon, prin obturarea cavităși nazale, modificarea tonalității, modificarea intonației și a duratei, cât și prin vorbirea în șoaptă
4.1 Deghizarea vocii prin interpunerea unui obstacol între aparatul fonator și microfon
S-a cerut subiectului B.I să pronunțe cu vocea normală propoziția „Poate e mai bine așa”, în continuare același subiectul B.I a pronuțat aceleași cuvinte, interpunând între aparatul fonator și microfon o batistă. Imprimările s-au făcut cu același microfon și bandă, în aceași încăpere și de la aceași dinstnță.
Din studiul comarativ efectuat a rezultat că interpunerea batistei între aparatul fonator și microfon, în timpul pronunțării cuvintelor transcrise pe vocograme, n-a fost de natură să producă modificări a caracteristicilor acustice generale și individuale ale vocii. Din contră, se constată că batista interpusă joacă un rol de filtru care înlătură unele impurități sonore punând în relief cu și mai multă claritate traseele formanțiale.
4.2 Deghizarea vocii prin obturarea cavității nazale
Subiectu C.I și-a deghizat vocea prin obturarea cavității nazale și a pronunțat aceleași cuvinte ca subiectu B.I, care au fost transcrise pe vocogramă în bandă lată. Caracteristicile acustice din această vocogramă au fost comparate cu cele obținute prin transcrierea acelorași cuvinte pronunțate de C.I cu vocea nedeghizată.
Facându-se o comparație a caracteristicilor ale vocogramei care transcria vocea deghizată a subiectului C.I, prin obturarea cavități nazale și cea care transcrie vocea nedeghizată, s-a constatat că majoritatea caracteristicilor coincid.
4.3 Deghizarea vocii prin modificarea tonalității
Subiectul V.M a pronunțat propoziția „Poate vine cineva” cu vocea deghizată prin schimbarea tonalitîții, respectiv prin coborârea tonului spre grav și prin urcarea tonului spre acut.După obținera fonogramelor s-a trecut la transcrierea lor pe vocogramă în bandă lată. Examinarea comparativă acestei vocograme cu vocograma vocii nedeghizate a evidențiat următoarele aspecte:
Aspectul general al vocogramei care redă grafic vocea lui V.M deghizată prin coborârea tobalității spre grav nu prezintă modificări de esență față de vocograma vocii nedeghizate a aceluiași subiect. În susținerea celor de mai sus pledează numărul formanților, frecvența formanțială și dinstanța dintre formanți pe scara frecvenței.
Aspectul general al vocogramei care redă grafic vocea lui V.M deghizată prin urcarea tonalității spre acut prezintă modificări ale frecvenței formanțiale și unele modificări ale distanței dintre formanți pe scara frecventei.
Se mai desprinde o constatare și anume, deși vocea a fost deghizată fie prin coborîrea tonului spre grav sau fie prin urcare spre acut , configurația gurii, a gâtului și a foselor nazale face ca energia vocală să se concretizeze în trase bine definite.
Modelele de comparație se vor prevala în aceleași condiții ca și proba în litigiu.Aceasta presupune că în timpul prelevării modelelor de voce și vorbire pentru comparație să se ceară subiectul să se coboare forțat vocea spre grau sau să o ridice spre acut.
4.4 Deghizarea vocii prin modificarea duratei și a intonației
Deghizarea vocii prin modificarea duratei și a intonației nu produce schimbarea aclor carcteristici individuale ale vocii redate de capacitate cavităților laringo-buconazale care contribuie la realizarea identificării și deci, nu poate împiedica sub nici o formă stabilirea vorbitorului.
Concluziile desprinse din cercetările experimentale efectuate atestă faptul că pe durata emiterii unor sunete, silabe, cuvinte sau fraze face parte din caracteristicile acustice generale al vocii, întrucât chiar și în cazurile în care subiectul dorește să mențină o constanță în timpul vorbirii, ea tot prezintă unele variații de la o pronunțare la alta. Durata poate consitui deci o caracteristică acustică subsidiară, care alături de celelalte caracteristici individuale ale vocii și vorbirii, poate contribui la identificare. În aceeași categorie se înscrie ți intonația, care poate prezenta, de asemenea, variații de la o pronunțare la alta.
4.5 Deghizarea vocii prin vorbire în șoaptă
Vorbirea în șoaptă prezintă cele mai serioase greutăți din punct de vedere al proprietăților înșelătoare din timpul ascultării și din procesul de asociere. În afară de impedimentele pur tehnice provocate, în general, de intensitatea acustică slabă, în cazul vorbirii în șoaptă intervin proprietățile caracteristice, a căror cunoaștere face posibilă redarea corectă a conținutului.
Coadrele vocale în timpul vorbirii în șoaptă sunt ușor depărtate, ceea ce face ca aerul fonator, când trece prin ele să producă totuși un foșnet ce îngreunează ascultarea corectă și identificarea sunetelor, mai ales a celor produse de consoane.
În timpul vorbirii în șoaptă, are loc, de obicei, asa-numita blocare a laringelui, însoțită de un impuls caracteristic, care lasă impresia că înaintea vocalei identificate este pronunțat alt sunet. În cazul acestei vorbiri, organele de articulație lucrează într-o măsură mult mai mică.
În mod obișnuit, în cazul vorbirii în șoaptă, nazalizarea este foarte slabă sau mai bine zis apare o denazalizare completă, independent serios în procesul identificării sunetelor nazale. În același timp, ritmul vorbirii se mărește, micșorându-se numărul și durata pauzelor fonetice, fapt ce contribuie în mod automat la creșterea numărului cuvintelor exprimate într-un singur lanț. Aceasta la rândul ău, provacă o serie de greutăți la identificarea sunetelor separate și a cuvintelor însăși.
De aici rezultă necesitatea ascultării frazelor scurte, iar uneori chiar a cuvintelor separate mai ales a numelor proprii dacă sunt pronunțate în pauze fonetice.
S-a cerut subiectul P.T să pronunțe cu vocea normală de conversație cuvintele „Noroc și Noapte bună!” care au fost transcrise cu ajutorului sonagraphului, pe vocograme în bandă lată și bagndă îngustă. Același subiect a pronunțat în șoaptă, de două ori aceste cuvinte, care după înregistrare cu același microfon și magnetofon au fost transcrise pe vocogramă în bandă lată și îngustă.
Vocogramele în bandă lată prezentate pun în evidență modificările care delimitează vocea normală de conversație de vocea în șoaptă. O primă caracteristică se remarcă la nivelul conturului formanților care devin mult mai difuzi. Frecvența primelor trasee formanțiale se menține relativ în jurul acelorași valor.
Vocogramele în formă îngustă prezintă și ele niște modificări, situate cu precădere la nivelul notei fundamentale și a armonicilor. În această zonă, se constată dispariția totală a conturului notei fundamentale și a armonicilor.
Cracteristicile acustice individuale oferite de vocea în șoaptă pot fi concludente în realizarea identificării vorbitorului numai dacă proba și vorbirea se ia tot în șoaptă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aparatul Fonorespirator Si Rolul sau In Individualizarea Vorbitorului (ID: 109880)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.