Aparatul de Stat al Romaniei la Nivel Central Si Local In Perioada Interbelica

CUPRINS

Lista de abrevieri………………………………………………………….. 2

Introducere…….

Capitolul I – Înfăptuirea statului național unitar român …………………….. 1

Secțiunea I – Noțiunea de stat ………………………………………………. 1

Secțiunea II – Scurt istoric privind Unirea celor trei provincii istorice românești cu România

……………… 6

Secțiunea III – Marea Unire și urmările ei……….

Secțiunea a IV-a – Recunoașterea Marii Uniri la nivel internațional……..

Capitolul II – Aparatul de stat al României în perioada interbelică (1918-1938)

………….13

Secțiunea I – Organizarea aparatului de stat la nivel central și local în perioada interbelică

…… 13

§ 1. Organele administrației publice centrale…..

§ 2. Organele administrației publice locale

Secțiunea a II-a – Organizarea administrativ teritorială a Capitalei…………………………. 15

§ 1. Consiliul general al Capitalei

§ 2. Primarul municipiului București

Capitolul III – Problema unificării legislative

Secțiunea I – Unificarea legislativă

§ 1. Problema unificării legislative în administrația publică locală

Secțiunea II – Legiile administrației publice din perioada interbelică

§ 1. Legea pentru unificarea administrativă din 1925

Concluzii și propuneri de lege ferenda …..…………………………………………………….. 76

Bibliografie ………………………………………………………………………..……… 81

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

Înfăptuirea statului național unitar român

Secțiunea I – Noțiunea de stat

Cuvântul „stat” provine din latinescul status, la început însemna stare a unui lucru, iar în sens juridic însemna situație a unei persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în comun un set de valori și care îi conferă anumite drepturi și libertați .

Pentru prima dată, noțiunea de „stat” a fost folosită în anul 1516 de către Niccolo Machiaveli, în opera sa Il Principe.

Un autor contemporan afirma că „statul este forma normală de organizare a societății politice ”.

Giorgio Del Vecchio definea statul în lucrarea sa lecții de filozofie juridică ca „subiectul ordinii juridice, în care se realizează comunitatea de viață a unui popor”.

Principala instituție politică a societății, care exercită puterea suverană o reprezintă statul, care asigură organizarea și conducerea societații prin prerogativa pe care o are de a elabora si aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forța sa de constrângere. Pentru ca un stat să i-a ființă este nevoie de cele trei elemente care alcătuiesc un stat: puterea, poporul și teritoriul.

Secțiunea II – Scurt istoric privind Unirea celor trei provincii istorice românești cu România

În istoria fiecărui popor există momente care îi relevă existența, iar un astfel de moment pentru poporul român l-a reprezentat anul 1918. Înfăptuirea statului național unitar român a reprezentat cel mai important eveniment din istoria sa.

Înfăptuirea Marii Unirii de la 1 decembrie 1918, a avut loc datorită luptei mărețe a poporului român din patria mamă și a celor trei provincii istorice românești Basarabia, Bucovina și Transilvania care se aflau sub dominație străină.

Locuitorii români din cele trei provincii istorice românești care se aflau sub dominație străină prin reprezentanții lor legali au decis să se unească cu patria mama, aproape în aceiași perioadă. În localitățile de reședință ale provinciilor românești au avut loc adunările reprezentanțior legali ale celor trei provincii românești: la Chișinau la 8 aprilie 1918, Cernăuți la 20 noiembrie 1918 și Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Prin hotărârile plebiscitare ale maselor poppulare s-a desfăsurat desăvârșirea unității naționale.

După prăbușirea marilor puteri din Europa a fost înfăptuită la 1 decembrie 1918 realizarea statului național unitar român. Iar ziua de 1 decembrie a fost declarată ziua națională a României.

Secțiunea III – Marea Unire și urmările ei

Prima provincie românească care se afla sub dominație străină și care a decis să se întoarcă la patria mamă a fost Basarabia. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Basarabiei.

La 15/18 noiembrie 1918 la Cernăuți a avut loc la Congresul General al Bucovinei adoptarea hotărârii Bucovinei de a se uni cu România. Declarația de unire preciza frontierele istorice ale Bucovinei reintegrată Regatului României. Cea de-a doua provincie româneacă aflată până în 1918, care se afla sub dominație străină și se unise cu patria mamă a fost Bucovina.

La Paris s-a constituit, Consiliul Național pentru Unitate al Românilor la 24 septembrie 1918. Acest Consiliu a fost recunoscut de guvernele francez, englez și italian.

Un document istoric de o mare valoare îl reprezintă Rezoluția de unire a Transilvaniei cu România. Declarația hotăra unirea Transilvaniei cu România. Aceasta hotăra principiile pe care să se înfăptuiască această unire: egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor indiferent de naționalitate, acordarea naționalitaților conlocuitoare a unor drepturi specifice: dreptul de a se instrui și a folosi limba maternă, de a avea reprezentanți politici, libertatea confesională. Acordarea altor drepturi fundamentale era cuprinsă în Rezoluție. Aceste drepturi erau: votul universal, libertatea presei, împroprietărirea țărănimii, drepturi pentru lucrătorii salariați. Declarația de unirea a Transilvaniei prin conținutul și prin mesajul său reprezenta un document de referință.

Încheia procesul desăvârșirii naționale Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918.

Parlamentul a votat Legiile prin care se ratifica unirea Basarabiei,Bucovinei și Transilvaniei cu România la 29 decembrie 1919.

Înfăptuirea statului național unitar român a reprezentat intrarea României într-un stadiu nou al evoluției sale economico-sociale, caracterizat printr-o creștere rapidă a forțelor de producție și accelerarea dezvoltării capitaliste.

România era un stat național unitar, deoarece covârșitoarea majoritate a populației era formată din români, în timp ce nici o minoritate națională nu atingea măcar procentul de 8%.

Pentru prima dată noțiunea de stat național unitar român a fost folosită în anul 1918 când a avut loc unirea celor trei provincii istorice cu patria mamă de la 1 decembrie 1918.

La sfârșitul anului 1918 România se transformă într-o Românie postbelică al cărei teritoriu și populație i se dublaseră, aceasta acordându-i o poziție de putere regională în exterior. După primul război mondial prin tratatele de pace încheiate după război a fost consacrată internațional înfăptuirea statului național român.

În urma acestui act istoric de unire a celor trei provincii Basarabia, Bucovina și Transilvania cu România a luat ființă un stat național unitar deoarece majoritatea populației era formată din români.

Secțiunea IV – Recunoașterea Marii Uniri la nivel național

Marea Unire din 1918 s-a înscris într-un proces general european.

România și-a modificat statutul geopolitic în Europa după unirea cu Basarabia, Bucovina și Transilvania, transformându-se dintr-o țară de mărime mică în una de mărime medie. Odată cu înfăptuirea statului național unitar român populația țării a crescut de la 14,7 milioane în 1919 ajungând la 18 milioane în 1930. Iar suprafața sa teritorială a crescut la 295 049 km2 după Marea Unire din 1918. România era cel mai mare stat în zona sud-est europeană, atât în ce privește suprafața cât și numărul de locuitori. Din punct de vedere al numărului de locuitori România se afla pe locul 8 în Europa, iar din punct de vedere al suprafeței teritoriale pe locul 10.

În plan internațional, Marea Unire din 1918 și-a găsit recunoașterea juridică în sistemul Tratatelor de pace încheiate la Versailles, după primul război mondial. Unirea Transilvaniei cu România a fost ratificată ca și unirea Basarabiei și a Bucovinei, prin decret-lege și prin tratatele de pace din 1919-1920, care au recunoscut caracterul plebiscitar al acestora.

După înfăptuirea Marii Uniri principala preocupare a României pe plan extern era aceea de a obține recunoașterea internațională a înfăptuirii statului național unitar român prin tratate internaționale.

Astfel:

-prin Tratatul de pace de la Neuilly-sur-Seine, încheiat cu Bulgaria, hotarul dintre cele două state rămânea, cel fixat în 1913;

-prin Tratatul de pace de la Saint-Germain (1919), Austria a recunoscut unirea Bucovinei cu România;

-prin Tratatul de pace de la Trianon (1920), Ungaria recunoștea unirea Transilvaniei cu România;

-prin Tratatul de la Paris (1920), cele patru puteri învingătoare (Anglia, Franța, Japonia, Italia) recunoșteau unirea Basarabiei cu România.

Toți locuitorii provinciilor românești Basarabia, Bucovina și Transilvania au devenit cetățeni români datorită ratificării prin decretele regale din 1918, a actelor de unire.

CAPITOLUL II

Aparatul de stat al României în perioada interbelică (1918-1938)

Secțiunea I – Organizarea aparatului de stat la nivel central și local în perioada interbelică

§ 1. Organele administrației publice centrale

În epoca de după primul război mondial administrația publică centrală românească, a continuat să funcționeze în parametri cunoscuți, precedenți: regele, consiliul de miniștri și ministerele.

Organele centrale ale administrației de stat din România din perioada interbelică au fost regele și guvernul.

Conform Constituției din 1923 regele era șeful statului. El exercita împreună cu Parlamentul puterea legislativă.

Regele ca organ al administrației centrale, a avut puține prerogative și nesemnificative. Încredința regelui puterea executivă, consemnându-se că el o exercită în modul reglementat de Constituție în art.39 din Constituția de la 1923. Art.88 alin.7-14 cuprindeau atribuțile regelui în administrație:

– numirea sau confirmarea în funcții publice potrivit legilor;

– întocmirea de regulamente pentru executarea legilor;

– era comandatul suprem al armatei;

– acorda gradele militare potrivit legilor;

– conferea decorații și medalii;

– avea dreptul să bată monedă în baza unei legi speciale;

– încheia cu statele străine convenții necesare pentru comerț, navigație și alte asemenea acte, dar care trebuiau aprobate de Parlament.

Prin prerogativele sale regele emitea acte administrative în domeniul administrativ, ele fiind numite „decrete regale”.

Ministrul de resort răspundea de decret, el se ocupa cu contrasemnarea decretelor. Puteau fi atacate în fața justiției decretele regale care erau considerate ca având vicii de conținut din punct de vedere juridic.

Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale s-a creat în 1920, după Primul Război Mondial. După 1933 ministerele create au reflectat politica guvernanțiilor, fiind creat Ministerul Armamentului în 1933, alte ministere fiind reorganizate în vederea apărării integrității teritoriale.

Interesele generale ale statului le reprezentau ministerele, acestea fiind lipsite de personalitate juridică. O structură unitară o stabilea legea care era obligatorie pentru fiecare minister: direcții-servicii-secții-birou. După 1929 existau zece ministere. Acestea erau servicii grupate ale statului și aveau în frunte câte un ministru.

Erau conduse de miniștri, reprezentanți ai partidelor politice, organele administrației centrale.

Ministerele erau parte integrantă a organizării centrale a statului, fiind grupări de servicii administrative puse sub conducerea și autoritatea unui ministru, care pe întreg teritoriul țării desfășura activități de interes general. Organizarea și funcționarea lor era reglementată prin Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929, care prin art.8 stabilea că: „serviciile statului sunt grupate pe ministere”, iar prin art.92 alin.2 din Constituție, ministerele se înființau și se desființau prin lege, care stabilea și organizarea lor. Era asigurată activitatea de conducere de către miniștrii, iar în activitățile lor erau ajutați de unul sau mai mulți subsecretari de stat. Un lucru specific perioadei interbelice era că puteau fi numiți și miniștrii fără portofoliu, nefiind titularii unui departament ministeral, dar erau numiți pentru a realiza ambiții personale, combinații politice. După adoptarea legii administrației din 8 mai 1934, prin Decret regal o parte din atribuțiile unui minister reveneau unui ministru fără portofoliu, el devenind și organ administrativ.

În urma Marii Unirii datorită noilor condiții și orientării în plan administrativ a fost necesară o dezvoltare corespunzatoare a aparatului administrativ. În anul 1920 au apărut alte trei ministere pentru a se elimina noile probleme apărute.

Cele trei noi ministere care au apărut erau: Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale, Ministerul Cultelor și Artelor și Ministerul Comunicațiilor.

Prin separarea unor secții din Ministerul Agriculturii și Domeniilor se crează un nou minister numit Ministerul Agriculturii în anul 1921.

Realizarea unui cadru omogen al ministerelor cu o structură stabilă s-a realizat prin Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 care stabilea un număr de zece ministere. Aceste ministere erau: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Ministerul de Finanțe, Ministerul de Justiție, Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Ministerul de Industrie și Comerț, Ministrul Lucrărilor Publice și Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale. Au apărut alte noi ministere, iar Ministerul Controlului a fost desființat. Noile ministere care au apărut erau: Ministrul de Industrie și Comerț și Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale.

În circumscripțiile teritoriale sub conducerea unui reprezentant local al ministrului respectiv funcționau serviciile exterioare ale ministerelor.

Fiecare minister a avut circumscripțiile sale teritoriale proprii care erau numite inspectorate până la adoptarea legii de organizare și funcționare a ministerelor din 1929. Circumscripțiile teritoriale s-au modificat, odată cu adoptarea legii de organizare și funcționare a ministerelor din 1929 și legea pentru organizarea administrației locale din 1929, teritoriul fiind împărțit în șapte directorate ministeriale cu sediile la: București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași și Timișoara.

Pentru organizarea fiecărui minister se emitea o lege specială până când a fost adoptată Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929, iar după adoptarea Legii au fost organizate într-un singur sistem unitar toate ministerele. Puteau face parte din Guvern și Miniștri Secretari de Stat fără Portofolii pe lângă Miniștri Secretari de Stat, Titulari de Portofolii. Au apărut Subsecretariatele de Stat ca o inovație a legii, în cadrul ministerelor existente, Subsecretarul de Stat fiind un Adjunct al ministrului, ale cărui dispoziții le executa.

Funcționau în București serviciile administrative centrale ale ministerelor care coordonau și controlau serviciile administrative exterioare ale ministerelor. În organizarea sa, fiecare minister avea în structura sa: serviciul cabinetului ministrului, secretariatul general și servicilul contabilității.

În raport de necesitățile ministerelor acestea puteau avea în structură:

– servicii administrative speciale, numite direcții, compuse din servicii și alcătuite, la rândul lor din mai multe birouri;

– prin lege specială, unul sau mai multe servicii administrative din cadrul unui minister, erau puse sub conducerea unui secretar de stat.

Funcționau și o serie de servicii anexe pentru buna organizare a ministerelor în exercitarea atribuțiilor, care sub îndrumarea și controlul ministerului exercita activitate de interes general, având conducere și patrimoniu propriu, îndeplinind calitatea de stabiliment public.

Un organ al administrației centrale de stat era și Consiliul de miniștrii, care nu aveau competență generală în domeniul puterii executive, având doar în cazurile speciale prevăzute legal.

Consiliul de Miniștri era un organ al administrației centrale care avea ca atribuții adoptarea de hotărârii numite „jurnale ale Consiliului de Miniștri”, iar acestea în momentul în care erau considerate ilegale puteau fi atacate în fața organelor judecătorești. Acesta prin prevederiile Constituției din 1923 nu avea o competență generală într-o anumită materie de administrație publică, doar în cazurile speciale date în competență fie prin Constituție sau printr-o lege.

În art.7 alin.3 din Constituția din 1923 se prevedea că „naturalizarea” se acordă în mod individual de Consiliul de Miniștri.

Președintele Consiliului de Miniștri era în mod constituțional însărcinat de rege cu alcătuirea guvernului și avea în continuare președinția Consiliului de miniștri. Președintele era șeful ierarhic al serviciilor ce constituiau nou înființata președinție a Consiliului de miniștri, cu mențiunea de al sprijini pe acesta în activitatea de conducere a guvernului și coordonare a ministerelor. Primea un certificat de naștere oficial Consiliul de miniștri sau guvernul, acesta devenind organul executiv colegial în care se întruneau miniștrii pentru a stabili politica țării. Titularul unuia dintre ministerele de Interne sau Externe era adesea numit primul-ministru.

Primi subsecretari de stat însărcinați cu atribuții preponderent administrative au apărut după război. În luna iunie 1920 a luat ființă Subsecretariatul refacerii și aprovizionării, apoi subsecretariate la finanțe, în august 1920, Interne în iunie 1920, Agricultură și Domenii în decembrie 1923, Comunicații în iunie 1927 și la președinția Consiliului de miniștri în august 1927.

Potrivit Legii comercializării din 7 iunie 1924 și a legii pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor și avuțiilor statului din 16 martie 1929, aceste instituții anexe au fost constituite și au funcționat, devenind regii publice comerciale (Direcția Generală de Poștă, Telegraf și Telefon etc.)

Pe lângă ministere ca organe colegiale ce dădeau avize în probleme mai importante au funcționat Consiilile Consultative și organele de control și inspecție. Organele care se ocupau cu controlul serviciilor administrative centrale și exterioare ale ministerului raportând problemele constatate și măsurile luate ministerului erau organele de control și inspecție ale ministerelor.

Parlamentul României era format din Adunarea Deputațiilor și Senatul în baza sistemului votului universal prevăzut de Legea electorală din 1926, el exercitând puterea legislativă. Deputații și senatorii erau aleșii partidelor politice participante la alegeri. Senatul era format din senatori aleși pe circumscripții electorale, iar moștenitorul tronului de la 18 ani împlinți, mitropoliții, episcopii eparhioți, președintele Academiei Române și o serie de foști demnitari de stat erau senatori de drept.

Structura Parlamentului nu a fost modificată radical, Reprezentanța Națională rămânând compusă din două adunări: Senatul și Adunarea Deputaților.

§ 2. Organele administrației publice locale

Organele deliberative de care dispuneau comunele și județele erau Consiliile.

Consiliul comunal se ocupa cu administrația comunei rurale fiind un organ deliberativ. Principalele atribuții pe care le aveau Consiliile comunale erau alegerea primarului, a delegației permanente și a candidațiilor de primari pentru municipii. În problemele de interes local: învățământ, întreținerea drumurilor publice, edilitare, poliția drumurilor și întocmirea unor regulamente, aveau inițiativă și decizie Consiliile comunale.

Comunele rurale care erau formate din mai multe sate aveau un consiliu comunal ca organ deliberativ care era ales pe o durată de 5 ani prin vot universal, direct, secret și cu reprezentarea minorității. Ca organ deliberativ în satele mici putea fi o adunare sătească care era formată din toți capii de familie din sat cu vârstă de cel puțin 25 de ani sau de către un consiliu sătesc care era ales prin vot universal direct și secret.

Un consiliu sătesc ales prin vot universal ca organ deliberativ îl aveau satele mari.

Unui Consiliu comunal îi era încredințată administrația comunei rurale, acesta era alcătuit din consilieri aleși prin sufragiu universal, alegându-se un consilier la 1000 de locuitori, pe termen de 5 ani. Atribuțile Consiliului comunal erau următoarele: alegerea primarului, a delegației consiliului (comitatul executiv), numirea notarului, casierului și a altor slujbași din servicile comunale, stabilind și retribuția care li cuvine: îndrumarea organelor executive și elaborarea de instrucțiuni pentru acestea, votarea bugetului comunal, aproparea contribuțiilor și taxelor de administrație comunală și stabilirea prestațiilor în natură etc.

Acesta era format din membri aleși și membri de drept. În comunele rurale, numărul membrilor aleși era de 10, iar în orașele nereședință, numărul consilierilor aleși era de 18, în orașele reședință numărul consilierilor aleși era de 28, iar în municipii numărul lor era de 36.

Membrii de drept, recrutați de cadrele diferitelor servicii publice sau întreprinderi, care aveau legături cu administația comunală, reprezenta organe tehnice, chemate, să completeze, prin specialitatea lor competența consilierilor aleși.

Avea inițiativă și decizie în toate problemele de interes local Consiliul comunal, acesta era dator să se pronunțe tuturor problemelor ce i se defereau în baza legilor și să execute dispozițiile de interes local care erau luate de autoritățiile locale, în limita competențelor lor legale.

Consiliul comunal se întrunea ori de căte ori era nevoie, dar în orice caz cel puțin odată pe lună, în urma convocării făcute de primar sau de ajutorul său împuternicit.

Numai în localul primăriei se țineau ședințele consiliului , fiind necesară pentru deliberare majoritatea absolută a membrilor. Cu majoritatea absolută a membrilor prezenți se luau decizile Consiliului comunal, iar în caz de egalitate numerică propunerea era respinsă.

Consiliul județean era un organ al administrației publice locale. Acesta era compus din trei cincimi, membri aleși, și două cincimi, membri de drept. Conform legii Consiliul județean era îndreptățit să decidă în problemele de interes județean. Funcționau comisii de specialitate în fiecare județ formând delegația permanentă județeană raportorii acestora.

Ca organ deliberativ la nivel județean care era ales pe o durată de 5 ani prin vot universal egal, direct, obligatoriu cu scrutin de listă și pe baza reprezentării profesionale.

Consiliul județean ca organ deliberativ al delegației județene și prefectului exercita administrația județului, fiind alcătuit din membri aleși și membri de drept. Din trei cincimi membri aleși de către toți alegătorii județeni cu vot universal, egal, secret, direct și obligatoriu, prin scrutin de listă și reprezentarea minorității și două cincimi membrii de drept era compus Consiliul județean. Numărul memebrilor aleși era stabilit în proporție cu populația județului, exceptând locuitorii municipiilor și orașelor de reședință fără deosebire de sex sau vârstă: 24 pentru județe cu populație până la 200 000 de locuitori, 30 la o populație până la 400 000 locuitori, 36 pentru populație mai mare. Cu vot delibertativ și cu vot consultativ erau membrii de drept.

Prin alegeri conduse de un raportor, Consiliul județean, constituia cinci comisii. Formau delegația permanentă a județului cei cinci raportori, aceasta ținea locul consiliului între sesiunile acestuia și decidea în limitele stabilite de consilieri.

Prin alegere se organizau membrii Consiliului județean în cinci comisii: comisia administrativă, financiară și de control, comisia de lucrări publice, comisia economică, comisiile cultelor și învățământului și comisia sanitară sau de asistență. Câte un raportor dintre membrii aleși desemna fiecare comisie, iar acești cinci raportori împreună formau delegația permanentă. Pe un termen de patru ani erau alese aceste comisii și erau conduse de cei mai în vârstă dintre consilieri.

Erau consilieri de drept: primarul și până la doi consilieri aleși din Consiliul orașului reședință de județ, revizorul școlar și reprezentanții cei mai vechi în grad ai învățământului profesional și secundar, reprezentanții cei mai înalți în grad ai Ministerelor: Sănătății Publice, Ocrotirilor Sociale, Agriculturii și Domeniilor și Lucrăriilor Publice, administratorul financiar, consilierul agricol, protopopul cultului care are cei mai mulți credincioși în cuprinsul județului și are reședința în capitala județului, câte un reprezentant al Camerelor de Agricultură, Comerț, Industrie și Muncă, șeful Serviciului Contencios al Statului din județul respectiv, un reprezentant al operației și anume: președintele Federalei de producției și în lipsă, președintele Federalei băncilor populare, care are sediul în capitala județului. În prezența prefectului consilierii aleși depuneau jurământ. Pentru o perioadă de patru ani își alegea prin vot secret biroul după depunerea jurământului, consiliul fiind prezidat de cel mai în vârstă dintre membrii săi. Dintr-un președinte, doi vicepreședinți, doi secretari și doi chestori era format biroul.

Primi aleși în condițiile regimului de atunci erau membrii aleși și membrii de drept ai Consiliilor județene și comunale, cu excepția introdusă de Legea din 1929, care a acordat drept de vot femeilor ce îndeplineau una din următoarele condiții:

– aveau cunoștiințele ciclului inferior, secundar, normal sau profesional;

– erau funcționare de stat, județ sau comună;

– erau văduve de război;

– fuseseră decorate pentru activitatea depusă în timpul războiului;

– făceau parte, la promulgarea legii din conducerea societățiilor cu personalitate juridică cu scop de revendicări sociale, de propagandă culturală sau de asistență socială (art.175).

În localul prefecturii se întrunea Consiliul județean în sesiuni extraordinare și ordinare. De regulă sesiunuile ordinare începeau la 1 februarie și 1 iunie în fiecare an și durau până la terminarea lucrăriilor.

De către Ministerul de Interne, din oficiu sau în urma cererii motivate, fie a prefectului fie a unei treimi din numărul consilierilor avea loc convocarea în sesiuni extraordinare ori de câte ori interesele județului o cereau.

Suspendarea Consiliilor era acordată organelor de control și supraveghere instituite prin lege: ministrul de interne, inspectorii generali administrativi, directorul ministerial local, prefectul și pretorul, iar dizolvarea revenea doar Comitetelor de revizuire.

În Consiliile comunale urbane și în Consiliile județene erau menținuți consilierii de drept. A fost destul de cruntă discutată în Parlament ideea păstrării lor. Majoritatea consilierilor de drept aveau doar vot consultativ la nivel județean.

Secțiunea II – Organizarea administrativ teritorială a capitalei

Datorită dimensiunilor și importanței sale economice și administrative, Bucureștiul a primit o organizare aparte prin legiile din 7 februarie 1926 și 11 septembrie 1929.

Atât municipiului cât și celor 4 sectoare ale acestuia și celor 10 comune suburbane Legea liberală le acorda personalitate juridică. O persoană juridică formată din mai multe persoane juridice o reprezenta Bucureștiul. Aceste colectivități aveau interese proprii care erau administrate de consilii proprii, aveau un buget propriu, prcepeau taxe și impozite și rezolvau, în esență toate problemele privind interesele cu caracter local în limitele teritoriului ce-l reprezentau.

Printr-un alt act normativ urma să fie particularizată Legea din 14 iulie 1925, prin Legea Nr.21 pentru organizarea administrației locale a orașului București, aceasta stabilind că Bucureștiul este capitala României și este format administrativ din 4 sectoare, iar fiecare sector beneficia de o autonomie financiară: „Fiecare din aceste unități administrative are bugetul său, percepe taxele, impozitele și contribuțiile de la locuitorii domiciliați pe teritoriul său, suportă sarcinile aferente și rezolvă toate chestiunile privitoare la interesele cu caracter local – în cuprinsul teritoriului pe care îl reprezintă.”

§ 1. Consiliul general al Capitalei

Interesele generale ale municipiului București și ale comunelor suburbane erau stipulate în Legea Nr.21 pentru organizarea administrației locale a orașului București. Acestea erau administrate de Consiliul general în care erau și femei cooptate, până la maxim 7 persoane.

Consiliul general era compus din 36 de consilieri aleși, 24 consilieri de drept și 7 femei cooptate. Celelate sectoare erau administrate de consilii proprii, celelalte sectoare compuse din câte 12 consilieri aleși, 8 consilieri de drept și 2 consilieri femei cooptate.

Cele 10 comune suburbane care erau arondate capitalei aveau consilii alese și compuse conform prevederilor legii de unificare administrativă.

Alegeau direct primarul și Delegația permanentă a sectorului, formată din 2 membrii, consiliile de sectoare. Alegea direct primarul general și Delegația permanentă a capitalei formată din 8 membrii Consiliul general. Urmau să administreze și sectorul 1 aceste organe.

Erau administrate de Consiliul general, Delegația acestuia și primarul Capitalei problemele generale ale Bucureștiului. Din primarii și Consilierii aleși ai sectoarelor, primarii comunelor suburbane și consilierii de drept, prevăzuți de legea administrativă, era format Consiliul general. Prin Legea din 1936 capitala București avea 4 sectoare: Galben, Negru, Albastru și Verde, iar comunele suburbane erau: Băneasa, Colentina, Fundeni, Pantelimon, Principele Nicolae, Dudești, Cioplea, Popești-Leordeni, Șerban-Vodă, Militari, Regele Mihai, Grivița și Lupeasca.

La vremea respectivă în administrația municipiului București existau două serii de organe: organe de administrație generală care erau reprezentate prin Consiliul general, Delegația sa permanentă generală și primarul care avea dreptul limitat de a da directive în domeniile: edilitar, sanitar și cultural pentru întregul teritoriu al municipiului, precum și în privința conducerii tuturor serviciilor și întreprinderilor de interes general (uzine, abatoare, crrematorii, ateliere, hale centrale, oboare centrale etc.).

Reprezenta organul de tutelă al sectoarelor și comunelor subordonate Consiliul general, primarul ca executor al deciziilor și Delegația Consiliului general. În administrația municipiului București organele de administație locală erau reprezentate prin sectoare și comune suburbane.

Consiliul general se compunea din primari și consilieri aleși ai celor 4 sectoare, din primarii comunelor suburbane și din consilieri de drept, prevăzuți de legea administrativă, care aveau însă numai vot consultativ.

Era încredințată Consiliului sectorului Delegației acestui consiliu și primarului sectorului administrarea sectoarelor din București. Consiliile se compuneau din 20 de consilieri aleși, iar delegația de sector se compunea din primar, ajutorul de primar și trei consilieri aleși de consiliu. De către consiliul comunei delegația acestui consiliu și de către primar erau administrate comunele suburbane. Făcea parte de drept din consiliul sectorului respectiv și din consiliul general al municipiului, cu vot deliberativ primarul comunei suburbane.

Delegau un consilier ales pentru a lua parte la consiliul comunelor suburbane alipite de sector, consiliul sectorului având drept de vot deliberativ.

Acest cadru general de organizare a administrației publice românești, definitivat prin Legea din 1936, a funcționat cu unele mici modificări în perioada dictaturii personale a regelui Carol al II-lea și în timpul regimului de dictatură militară condus de mareșalul Ion Antonescu.

§ 2. Primarul municipiului București

Șeful administrației generale a capitalei și comunelor suburbane și executor al hotărârilor consiliului general era primarul municipiului București. Acesta era ales de către Consiliul general din rândul consilierilor aleși prin sufragiu universal. Conducea Consiliul general și Delegația permanentă a acestuia și reprezenta municipiul înaintea instanțelor judiciare și a tuturor autoritățiilor pentru expedierea actelor de administrație. Toate serviciile și instituțiile care intrau în administrarea generală a municipiului și a comunelor sale suburbane erau conduse și supravegheate de către primarul capitalei. De către consiliu erau aleși primarul și ajutorul de primar al sectorului. Spre deosebire de legea din 1926, fiecare din sectoare avea acum propriul primar și propriul consiliu, evtându-se astfel confuzia dintre interesele sectorului și cele ale capitalei.

CAPITOLUL III

Problema unificării legislative

Secțiunea I – Unificarea legislativă

Problema unificării administrației se afla în strânsă legătură cu problema unificării legislației. După 1918, statul național român unitar era compus din regiuni supuse până atunci unor sisteme de drept și legislații diferite și la fel de depășite de nevoile noului stat. În 1918 se repunea într-un anume fel în esența ei, dar în condiții diferite la fel cum se pusese după Unirea din 1959.

Principalele căi prin care s-a trecut la rezolvarea acestor probleme au fost: prin lărgirea unor prevederi din legislația din vechea Românie și adoptarea de noi acte normative în întreg teritoriu. Pentru aplicarea legiilor de unificare s-au desfășurat gradual aceste acțiuni.

O primă acțiune a constituit-o emiterea de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei a Legii din 1919, care în art.1 prevedea că vechile legi, ordonanțe, regulamente și statute legale anterioare Unirii rămân în vigoare în mod provizoriu până la alte dispoziții „în interesul ordinii publice”.

Măsuri asemănătoare au fost luate prin Hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 în Basarabia, iar prin Decretul-lege nr.3475 din 18 decembrie 1918 în România.

Procesul de unificare legislativă a fost de lungă durată fie de natură subiectivă fie de natură obiectivă.

A constituit o cauză obiectivă pentru unificarea diferitelor ramuri ale dreptului restructurarea statului întregit pentru instituțiile sale, a organizării administrative, organizarea financiară, penală sau agrară. O cauză de ordin subiectiv a constitiuit-o convingerea juriștilor din provinci asupra aprecierii că sistemul lor de drept este cel mai bun. În privința modului de realizare a unificării legislative au existat contradicții.

A fost creată o comisie ministerială formată în 1920 din magistrați și juriști pentru realizarea unificării care prin prevederea constituțională din art.137, a optat pentru revizuirea codurilor. Ideea revizuirii a fost aplicată în materie penală în momentul când s-a dat prioritate prevederilor constituționale, iar în celelalte ramuri s-a aplicat calea extinderii, adoptându-se în acest sens Legea nr.36 din 1928 pentru Basarabia, Legea nr.478 din 1938 din Bucovina și Legea 389 din 1943 pentru Transilvania.

Prin Decretul lege de unificare nr.3697, completat prin Legile din 13 martie 1920 și 17 iulie 1921 a fost realizată Reforma agrară, iar prin Legile din 13 martie 1920 și 17 iulie 1921 s-a realizat exproprierea în provinciile din vestul și nordul țării.

La 15 septembrie 1943 s-a încheiat unificarea legislativă pentru Transilvania.

Acțiunea de unificare legislativă a fost de-a dreptul uriașă și deosebit de complexă sub toate aspectele ei practice. Codul general al României din anii 1922-1926 cuprinde legiile noi de unificare, cu aplicabilitate pentru întreaga țară. Sunt reunite legiile și regulamentele de unificare cele mai importante în vol. XI-XII, printre care se număra: Constituția din 1923, Legea de organizare judecătorească, Legea persoanelor juridice, Legea energiei, Legea pentru unificarea administrativă, Legea pentru organizarea bisericii, Legea și regulamentul regimului apelor, Legea învățământului primar, normal, particular și secundar cu bacalaureatul, Legea camerelor de comerț și a camerelor agricole, Legea pentru exproprierea pădurilor etc.

O nouă codificare legislativă unificatoare nu a putut fi realizată și pusă în aplicare la nivelul la care s-a preconizat inițial. În realitate procesul a fost anevoios și complex, unificarea legislativă primind concomitent și treptat soluții multiple și diversificate.

§ 1. Problema unificării legislative în administrația publică locală

După primul război mondial marea problemă a organizării administrației publice locale nu a mai reprezentat-o, în primul rând construirea unei administrații publice moderne, pe baza ultimelor principii în materie de organizare administrativă, ținând totuși cont de aceste principii pentru a se putea construii o administrație publică locală uniformă pe tot teritoriul României, care urma să dea caracterul unitar noului stat.

În marea majoritate a noilor provincii românești, menținerea vechii legislații administrative nu se dorea a fi statornică, ci în condițiile în care România se dorea a fi un stat unitar, ea reprezenta o simplă etapă spre proclamarea unei legislații unice pe întreg teritoriul statului român.

Trebuiau unificate legislații fundamentale diferite, aparținând unor teritorii locuite de români, dar care se dezvoltaseră complet diferit față de vechiul regat românesc. Erau diferențele atât terminologice, substanțiale, iar în domeniul administrației publice locale prevederile legislative erau antagonice.

Problema ce aducea față în față regimul centralizator al Vechii Românii cu regimul incomparabil mai descentralizat al administrației publice locale din noile provincii era autonomia administrației locale.

Mai ales pentru situația Transilvaniei și Banatului legislația era edificatoare. Fiecare sat constituia o comună, municipiile se bucurau de autonomie administrativă, iar toate organele acestor unități administrative erau alese, ele aveau posibilitatea a se auto-organiza și conduce după statute proprii, șeful administrației publice descentralizate județene nu era și reprezentant al centrului, tutela era mult mai relaxată și existau resurse financiare suficiente pentru susținerea sarcinilor comunelor și județelor.

În Vechea Românie era o altă situație, comunele fiind creații artificiale, decupate în mod arbitrar de legiuitor, iar de autonomie administrativă doar în măsura în care centrul accepta acest lucru se bucurau orașele, erau alese doar o parte a organelor administrației descentralizate, în mod general erau supuse aprobării organelor de tutelă regulamentele comunale și județene.

Secțiunea II – Legiile administrației publice din perioada interbelică

§ 1. Legea pentru unificarea administrativă din 1925

Legea pentru unificarea administrativă, cunoscută sub denumirea de reformă administrativă a fost promulgată de regele Ferdinand I la 13 iunie 1925 și publicată în M.Of. a doua zi, în timpul guvernării partidului PNL.

Ca și Constituția din 1923 și alte legi ale unificării o necesitate izvorâtă din realizarea Marii Unirii, a reprezentat-o și adoptarea acestei legi. Avea propria ei organizarea administrativă fiecare provincie istorică unită cu România, iar la nivelul întregului edificiu național era necesară o organizare administrativă teritorială unitară.

Legea avea 400 de articole cuprinse în șase titluri. Titlul I se referea la împărțirea teritoriului Regatului, autoritățile administrative și elective locale și autorități de control.

Legea recomanda pentru alegerea Delegației permanente, recomanda „pe cât posibil” ca persoanele desemnate să reprezinte „diferite reamuri de specialitate” (art. 30).

Titlul II se referea la comună. Numele primului capitol era Compunerea consiliului comunal. Art. 17 prezenta modul de constituire a Consiliul comunal.

Cel de al II-lea capitol al acestui titlu se referea la Constituirea consiliului comunal, alegerea primarului și a Delegației permanente comunale. La modul de alegere al primarului se referea art. 31.

Se referea la funcționarea Consiliului comunal cel de al III-lea capitol din titlul II. La atribuțiile Consiliului comunal se referea cel de al IV-lea capitol. Al V-lea capitol era dedicat Atribuțiilor Delegației permanente comunale. Cuprindea atribuțiile Primarului cel de al VI-lea capitol. Se preciza în art. 57 că primarul era „capul administrației comunale”.

Se referea la Poliția comunală capitolul al VII-lea. Avea ca subiect Edilitatea capitolul VIII. În art. 69 se prevedea că pentru comunele care încă nu aveau, obligativitatea de a-și realiza un plan de sistematizare. La Demiterea, îndepărtarea și suspendarea primarului și membrilor delegației permanente comunale se referea capitolul al IX-lea. Se preciza în art. 78 motivele pentru care se putea realiza demiterea: „rea administrație, prin acte vădite de nepricepere, rea credință sau neglijență culpabilă […], acte în contra ordinei și siguranței statului și fapte penale”. Era rezervat comunei suburbane capitolul al X-lea. Se referea la Serviciile și Funcționarii comunali capitolul al XI-lea. Împărțea funcționarii comunali în două categorii articolul 98: funcționari administrativi și funcționari de specialitate.

Era rezervat județului cel de al III-lea titlu al Legii. Se referea la componența Consiliului județean capitolul I. Preciza modul de alcătuire al acestui consiliu județean articolul 101. Stabilea cine anume putea intra în categoria consilierilor de drept articolul 103. Se referea la modul de Constituire al Consiliului județean și a Consiliilor județene cel de al II-lea capitol. Se referea la Atribuțiile Consiliului județean capitolul al III-lea. Se preciza în articolul 118 care erau problemele care puteau constitui, mai ales interese ale județului. Se referea la Funcționarea Consiliului județean cel de al V-lea capitol. Se stipulau dispozițiile referitoare la Delegația permanentă și atribuțiile ei în capitolul al V-lea. Făcea referință la Serviciile și funcționarii județului capitolul al VI-lea.

Cuprindea dispoziții comune titlul al IV-lea al Legii pentru unificarea administrativă. Se referea la Alegeri administrative și era alcătuit din trei secțiuni capitolul I. Numele sectiunii întâi era Alegătorii eligibili la comună și județ. Prevedea dreptul de vot pentru Conisliile comunale și județene art.156. Se referea la Alegerile ordinare, complementare și preînoire cea de-a II-a doua secțiune. La Convocarea alegătoriilor comunali și județeni. Operațiuni electorale se referea secțiunea a III-a. La validarea delibererilor Consiililor comunale și județene și ale delegațiilor permanente se referea capitolul al II-lea. Se referea la bunuri și lucrări cel de al III-lea capitol. Avea un caracter predictiv care își propunea un scop ambițios și de modernizare locală art. 223 al Legii. Se referea la Finanțele locale cel de al IV-lea capitol. Era rezervată Bugetului secțiunea întâi. Veniturilor comunale și județene îi erau rezervate celei de-a II-a secțiune. La Împrumuturi se referea secțiunea a III-a. Fixa condițiile în care autoritățiile comunale și județene puteau să contracteze anumite împrumuturi art. 257. La încheierea cercetarea și aprobarea conturilor se referea secțiunea a IV-a. Se preciza în art. 261 că toate operațiunile privind activitatea conturilor se realizau în conformitate cu legea contabilității. Numele celui de al V-lea capitol era Regulamente și repreyenta o premieră, prin particularizare în legislația de specialitate. La Dizolvarea Consiliilor comunale și județene se referea capitolul al VI-lea. La Răspunderi se referea capitolul al VII-lea. Numele celui de al VIII-lea capitol era Conciliere și Arbitraj și încerca să înlăture și să medieze conflictele care ar fi apărut între comune, între acestea și județ sau între toate acestea și Stat. Era rezervat comunelor și județelor cel de al IX-lea capitol. La Modificările teritoriale, la comune și județe, schimbări de reședință, constituiri și transformări de comune se referea cel de al X-lea capitol.

La Reprezentanții autoritățiilor centrale, de organe de control se referea cel de al V-lea titlu al Legii. Numele primului capitol era Prefectul și Consiliul de prefectură. Se preciza condițiile pe care trebuia să le îndeplinească o persoană pentru a ocupa funcția de prefect în art. 330. Din două articole era alcătuit cel de al II-lea capitol și era rezervat Subprefectului. În toate prefecturile țării acesta era prezent. Era rezervat Pretorului și plasei cel de al III-lea capitol. Se preciza în art. 355 că de un pretor era condusă fiecare plasă. Rezervat unei alte instituții careia legislația administrativă îi acorda o atenție deosebită era numită cea de notar era capitolul al IV-lea.

Cel de al VI-lea titlu al acestei legi fiind și ultimul titlu era rezervat dispozițiilor finale și tranzitori. Ultimul articol al legii, cel al 400-lea stipula că „toate dispozițiile din legi, reglementate sau oricare altele din tot cuprinsul țării, contrarii legii de față sunt și rămân abrogate”.

Potrivit Legii pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925, respectiv Decretului Nr. 3840 privind organizarea județelor Caraș, Lugoj, Severin și Timiș-Torontal, din 25 decembrie 1925 a luat ființă la 1 ianuarie 1926, județul Caraș cu reședința la Oravița, prin despărțirea de fostul județ Caraș-Severin a plaselor Reșița, Bocșa, Oravița, Bozovici, Moldova Nouă și Răcășdia. Intrau în alcătuirea noului județ doar două orașe (Reșița și Oravița) și 129 de comune. Situația plașilor de județ era următoarea: plasa Bocșa Montană cuprindea 21 de comune, plasa Bozovici cuprindea 16 comune, plasa Moldova Nouă cuprindea 22 de comune, plasa Reșița cuprindea 26 de comune, iar plasa Oravița cuprindea 20 de comune. Plasa Răcășdia a fost desființată, în perioada crizei economice, iar comunele sale au fost transferate plasei Oravița.

§ 2. Legea pentru organizarea administrației publice locale din 3 august 1929

S-au adoptat noi legii de organizare administrativă pe plan central și pe plan local în 1929.

Nu a durat prea mult timp Legea de unificare administrativă din 1925.

S-a plecat de la considerentul că organizarea, ca România, va fi întotdeauna caracterizată prin modul în care se rezolva problema de organizare a administrației publice rurale. Spre satul românesc s-a îndreptat atenția legiuitorului, devenind o prioritate absolută organizarea administrației sătești.

Un argument suficient pentru a pleca în construirea unei noi organizări administrative de la sat nu îl reprezenta.

Mai propuseseră construirea unei noi organizări administrative de la sat și nu de la comună, așa cum făcuseră liberalii la 1925.

Au fost aduse argumente de ordin istoric în favoarea satului.

În esența ei, comuna (satul) nu reprezenta decât o asociațiune națională, preexistentă statului.

Unitățiile administrative nu puteau fi artificiale, ci trebuiau să aibă o bază naturală satul. Cu această realitate comuna era o creațiune arbitrară, în comparație cu acest centru natural de populație (art.5 din lege).

Satele erau constituite individual, în unități administrativ-teritoriale și formau elementul esențial al administrației publice locale, nu putea trece nici un legiuitor, în mai mult de o jumătate de țară.

Spre deosebire de legea din 1925, unde satele nu mai formau unități separate de organele lor, ci erau înglobate în circumscripția comunei rurale, iar legiuitorul țărănist stabilea, ca principiu recunoașterea fiecărui centru de populație (satului), a caracterului de unitate administrativ-teritorială.

Problema care nu putea fi evitată era diferențele de venit foarte mari între satele din Ardeal, Bucovina, Basarabia și cele din Vechiul Regat, unde un sat nu putea face față singur sarcinilor, impuse de existența unei administrații eficiente. Comuna rurală alături de cea urbană, ca și creațiile artificiale ale legiuitorului, reprezentau din punct de vedere administrativ, unității administrativ-teritoriale de bază ale organizării administrativ-teritoriale românești. Comuna rurală a fost remodelată artificial în baza numărului de populație care era de 10 000 de locuitori. Un sat putea forma singur comuna dacă avea acest număr de locuitori. Trebuia să se unească cu alte sate pentru a forma împreună o comună rurală în cazul în care populația satului era mai mică de 10 000 de locuitori. Datorită acestui fapt au apărut două categorii de comune: comune rurale formate din mai multe sate și comune rurale formate dintr-un singur sat.

Funcționau în continuare comunele urbane alături de comunele rurale. Se numeau orașe comunele urbane până la 50 000 de locuitori, iar cele cu peste 50 000 de locuitori sau declarate ca atare de lege, în baza importanței lor culturale și economice se numeau municipii. După modelul transilvănean, municipiile nu făceau parte din județ, ci constituiau o unitate administrativă egală în rang cu județul. Nu putea să se amestece în administrația municipală nici prefectul de județ și nici o altă autoritate județeană, iar ale municipiului erau autoritățiile ierarhice tutelare și de control ale județului.

Se aduceau o serie de modificări și modului de formare a comunelor suburbane. Nu mai era lăsată la liberul arbitru al comunelor urbane transformarea satelor și comunelor rurale în comune suburbane, pe de o parte, de existența unei distanțe de cel mult trei km între cele două localități, contând influiența pe care orașul o avea asupra comunei, iar pe de altă parte, de intervenirea unui acord între comuna rurală sau sat și comuna urbană, acord care era supus aprobării comitetului de revizuire.

Legiuitorul reglementa ca unitate de descentralizare administrativă pe lângă sat și comună, conform prevederilor constituționale județul.

Toate aceste persoane morale politico-teritoriale dispuneau de organe deliberative și executive, alese direct sau indirect pentru a reprezenta și realiza interesele locale și regionale. Comunele rurale formate din mai multe sate care erau organ deliberativ aveau un consiliu comunal care era ales pe 5 ani prin vot universal, direct, secret și cu reprezentarea minorității.

În gradul cel mai înalt cunoscut în istoria României moderne Legea de organizare administrativă din 1929 a realizat descentralizarea administrativă. Alegerea tuturor organelor administrației publice locale, înființarea Prefectului administrativ, eliminarea tutelei administrativ arbitrare, dovedesc faptul că declarațiile legiuitorului nu au reprezentat simple intenții, ci reprezenta o reală voință politică de schimbare și progres. Nu putem afirma că legea reprezintă un model de descentralizare administrativă. Aceasta înfăptuia un aparat administrativ extrem de complicat și anevoios, aceasta determinând în practică, blocaje și complicații cauzate în mare parte de incapacitatea organelor locale de a face parte competențelor puse în rânduială.

La fel de apăsătoare se menținea tutela administrativă, a produs mai multe confuzii modul nou de exercitare de vot decât să încurajeze autonomia locală. Legea a suferit nu mai puțin de 11 modificări impotante în intervalul 3 august 1929 – 27 martie 1936, acestea au fost făcute în cea mai mare parte de parlamentul care o adoptase.

Au fost create șapte centre de administrație și inspecție locală, numite directoare ministeriale locale ca instituții de desconcentrare și integrare administrativă prin Legea pentru organizarea administrației locale din 3 august 1929.

Prin urmare au fost înființate 7 Directorate ministeriale locale ca unității de tutelă și control precum și ca unității de desconcentrare a serviciilor ministeriale prin art. 292. Directoratul mini sterial local era numit prin decret regal (art. 297) având rang de subsecretar de stat, iar serviciile ministeriale locale, ca organe executive ale guvernului erau conduse de șefii de servicii.

Au fost grupate pe provinicii istorice județele au fost împărțite astfel:

Directoratul ministerial I Muntenia avea reședința la București și cuprindea 17 județe;

Directoratul ministerial II Bucovina avea reședința la Cernăuți și cuprindea 7 județe;

Directoratul ministerial III Basarabia avea cu reședința la Chișinău și cuprindea 9 județe;

Directoratul ministerial IV Transilvania avea reședința la Cluj și cuprindea 18 județe;

Directoratul ministerial V Oltenia avea reședința la Craiova și grupa 6 județe;

Directoratul ministerial VI Moldova avea reședința la Iași și cuprindea 9 județe;

Directoratul ministerial VII Banat avea reședința la Timișoara și cuprindea 5 județe.

Directoratul ministerial era condus de către un director ministerial, numit prin decret regal care era în ierarhia administrativă egal în rang cu un subsecretar de stat.

§ 3. Legea pentru organizarea administrației publice locale din 1936

A dat un regim adminstrativ special comunelor balneare sau climatice Legea din 1936.

Legea din 1936 a administrației locale, este importantă în priviința măsuriilor pe care le lua pentru a asigura dezvoltarea națională comunală. Legea impunea ca o primă obligație comunelor urbane întocmirea planurilor de situație și sistematizare.

Erau obligate ca la începutul fiecărui an bugetar comunele urbane care nu aveau mijloce materiale care să le permită să întocmească imediat aceste planuri, ele trebuiau să depună la Casa de Depuneri o cotă anuală, care se fixa de organul tutelar, cu ocazia aprobării bugetului. Doar după ce completau suma necesară vărsămintele, aceasta putea fi folosită doar în scopul menționat. Nu se putea da acestor fonduri o altă destinație sub nici un motiv. Erau întocmite de serviciile tehnice respective sau prin licitație restrânsă, planurile la care puteau participa numai specialiștii. Apoi erau aprobate de consiliul respectiv, cu avizul de conformitate al Comitetului Tehnic Superior. Se aprobau numai de Consiliul județean planurile comunei rurale.

Nu se putea aduce planului odată aprobat nici o modificare, decât prin decret regal la propunerea Ministerului de Interne și la cererea expresă a consiliului local respectiv. În prealabil, se cerea avizul Consiliului Tehnic Superior.

Ușurau executarea planurilor și asigurau executarea lui dispozițiile speciale din lege. Între acestea, erau obligațiile persoanelor fizice de a achita anticipat costul lucrărilor edilitare și de a preda în mod gratuit comunelor, străzile și trecerile deschise.

Comunelor li s-a recunoscut dreptul de a percepe cotizații pentru îmbunătățirii care nu puteau fi suportate din veniturile ordinare și care erau folositoare tocmai unei categorii de locuitori.

A luat și primele măsuri pentru reglementarea și raționalizarea vieții administrative Legea din 1936. Ea a organizat, în acest scop, procedura de petiționare, pentru ca o petiție să treacă într-un annumit termen pe la toate serviciile competente și să capete o soluție definitivă. Funcționa un birou special pe lângă comuna urbană, prefectură de județ și la sediul Ministerului de Interne pentru primirea cererilor. Primea de la acest birou petiția și aviza șeful administrației publice respective pentru a o soluționa serviciul competent. Funcționarii administraților publice erau obligați să răspundă petițiilor în termen de 30 de zile datorită sancțiunilor deosebit de aspre. Erau soluționate contestațiile de organul ierarhic spuerior în 10 zile.

Potrivit legii, funcționarii administrațiilor locale erau de două categorii: funcționari locali (ai județului sau comunei) și reprezentanți ai puterii centrale. Legea stabilea pentru ambele categorii de funcționari noi condiții de recrutare: diplomă universitară și diplomă de absolvire a cursuriilor de pregătire tehnică profesională.

Legea administrativă din 1936 menținea asocierea între județele României.

Eșecul încercărilor de reformă din 1931, numeroasele modificării ale Legii de organizare administrativă din 1929 și a haosului ce se crease în ceea ce privește regimul juridic aplicabil anumitor instituții după numeroasele modificări ale țărăniștilor au făcut necesară elaborarea unei noi legii a administrației publice locale.

În proiectul ei Legea administrativă din 1936 își propunea să înlăture politicianismul din administrație. Aceasta venea cu o serie de modificări care trebuiau luate în considerare, acestea erau: întocmirea și modificarea listelor electorale care erau încredințate judecătoriei din raza teritorială a ocolului respectiv și se prevedea obligativitatea înființării consililor în cel mult 10 zile de la validarea definitivă.

§ 4. Legea administrativă din 1938

În anul 1938 a fost adoptată o nouă lege de organizare administrativă în condițiile instituirii regimului monarhic autoritar și adoptării unei noi constituții. Legea administrativă din 1938 stabilea că administrația locală se exercita prin unitățiile teritoriale: comună, plasă, județ și ținut.

Termenul de comună provine din latinescul „commune, is” = comunitate, cetate, stat. Aceasta este unitatea administrativ-teritorială, cu personalitate juridică, administrată de autoritate deliberativă numită consiliu și o autoritate executivă numită primar. Comuna poate cuprinde unul sau mai multe sate.

Acestea erau împărțite în două categorii, iar în municipii (peste 50 000 de locuitori sau reședință de ținuturi), orașe reședințe de județ și orașe nereședință de județ erau împărțite comunele urbane.

Exercita administrația comunei primarul și consiliul comunal, iar în satele care erau îndepărtate de reședința comunei exista un delegat care se ocupa de reolvarea problemelor administrative comunale.

Era format din membrii aleși după valoarea candidațiilor după o perioadă de 6 ani, numărul lor fiind între 3-12 persoane Consiliul comunal. Erau și membrii de drept care erau desemnați de prefect și înzestrați cu vot consultativ în Consiliul comunal pe lângă membrii aleși. Era gratuit și obligatoriu mandatul de membru al consiliului, iar pentru participarea la sesiune se primea doar o indemnizație. În problemele esențiale: votarea bugetului. Contractarea de împrumuturi ori deschiderea de investiții avea competență Consiliul comunal.

Elementul central al administrației a devenit, în condițiile Legii administrative din 1938 primarul. În comunele rurale și urbane nereședință județ era numit de prefect, iar de rezidentul regal era numit în comunele reședință de județ și prin decret regal în municipii și stațiuni balneoclimaterice. Numirea primarului trebuia să se facă cu împlinirea unor serioase condiții de recrutare, verificare, cu garanția de stabilitate. Acesta dobândea puterii mult mai largi dar avea și o responsabilitate civilă care era bine determinată pentru orice pagubă cauzată administrației sau particularilor. S-au prevăzut și sancțiuni grave și severe pentru nerespectarea regulamentelor de edilitate de către conducătorii administrației.

Au fost menționate ca unitate administrativă și de control județele. Existau 71 de județe, iar suprafața tării din acea perioadă era de 295 049 km2 care cuprindea Basarabia, Bucuvina de Nord și Cadrilaterul, regiuuni unde se găseau și județele Ismail, Cahul, Cetatea Albă, Orhei, Tighina, Soroca, Cernăuți, Storojineț, Caliacra și Durostor.

De către un prefect era condus județul, acesta era un funcționar de carieră, profesionist care era numit prin decret regal. Șeful ierarhic la tuturor funcționarilor exteriori ai Ministerului de Interne din județ era prefectul.

Plasa era subdiviziunea administrativă a județului, care includea mai multe comune și era condusă de către un pretoriu. Funcționa în fiecare comună rurală în subordinea pretorului un notar care era numit de rezidentul regal. Existau la nivelul întregii țării 429 de plăși.

Conform Legii administrative din 1938, în suprafața totală a țării au fost organizate 10 ținuturi, iar în organizarea acestora s-a ținut cont de anumite criterii:

vechile limite ale provinciei istorice, peste care însă s-a trecut, dacă a fost necesar;

nevoile reale privind evoluția social-economică;

așezarea geografică după căile de comunicații și caracterul firesc al vieții economice;

disponibilitățiile resurselor umane;

potențialul uman etc.

Au fost alcătuite la nivelul întrgii țării următoarele ținuturi: Jiu, Argeș, Mării, Dunării, Nistru, Prut, Suceava, Alba-Iulia, Crișuri, Timiș.

Ținutul este o unitate administrativ teritorială prevăzută în Legea administrativă din 1938 care cuprindea mai multe județe.

Plasa era intermediară între județ și comună, fiind o simplă unitate administrativ-teritorială care nu era dotată cu personalitate juridică.

Secțiunea III – Reformele administrației publice la nivel central și local în perioada interbelică

§ 1. Reforma administrației publice centrale

Reformă provine din latinescul „reformo, avi, atum, are” = a reface un lucru așa cum a fost. Denumirea generică pentru a defini activitatea prin care se modifică, de regulă în bine, o structură socială, o instituție, o formă de guvernare etc. Prin reforma administrativă se are în vedere modificarea normelor, princiipilor, instituțiilor și raporturilor de drept administrativ în acord cu modificările din sistemul politic.

Reforma administrației publice provine din latinescul „reformo, avi, atum, are ” = a reconstrui, a aduce la forma anterioară. Doctrină de organizare administrativă care își propune să modifice elementele și funcțiile constitutive ale sistemelor administrative (Pollit și Bouckaert, 2000). Teoria administrației susține că reforma administrației publice are trei obiective majore: a) soluționarea conflictului dintre legitimitatea democratică (a persoanelor alese la nivel central sau local) și legitimitatea administrativă (a persoanelor numite în funcții publice) prin întărirea controlului politic asupra administrației în contextul creșterii responsabilității acesteia; b) introducerea unor forme noi de organizare ierarhică.

Reforma administrației publice centrale comfirma cea mai mare parte a cutumelor constituționale vechi de peste 50 de ani și Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929.

Reforma administrației publice a fost mai mult un proces de recuperare și generalizare a instituțiilor și uzurilor administrative ale vechiului regat în ciuda propunerilor și protestelor românilor din noile provinci ale țării. Deși efortul organizatoric a fost mai mare la toate nivelele, reforma administrației publice românești a fost limitată de obsesia unității naționale.

Noua reformă administrativă din 1938 afirma Armand Călinescu „urmărea deconcentrarea serviciului de stat”. Provincia era condusă de către un guvernator care dispunea de o deosebită autoritate, de competență largă și precisă. Acesta era conducătorul gospodăriei locale, șeful servicilor exterioare ale diferitelor departamente reunite în jurul său. Acesta mai avea următoarele atribuții: exercitarea supravegherii tuturor servicilor, impulsionarea activității acestora pentru a grăbi soluționarea problemelor.

Provincia era o nouă unitate administrativă care urma să grupeze sub aspect gospodăresc până la 10 județe, gruparea lor făcându-se astfel încât fiecare provincie să fie „o entitate geografică și economică bine definită”. Pentru alcătuirea provinciei nu se ținea cont de vechile limite ale provinciilor istorice. În funcție de nevoile reale, după așezarea geografică firească, după căile de comunicații, după resursele de care dispunea și după comuniunea vieții economice era formată. Aceasta acumula toate mijloacele bugetare ale județelor, cea ce permitea o reducere considerabilă a cheltuielilor de regie.

§ 2. Reforma administrației publice locale

Reforma era menită să fie primul act politico-juridic fundamental al tuturor românilor reuniți în cadrul statului național unitar român înfăptuit în anul 1918. Această reformă era mult așteptată în administrația publică locală. Reforma administrației publice locale a fizat ca unități administrativ-teritoriale județele și comunele în materia organizării administrației publice locale.

Datorită înființării diviziunilor teritoriale superioare județelor se dădea un răspuns negativ numeroaselor cerințe și proiecte de reformă care solicitau organizarea administrativ teritorială a țării pe baze regionale și dădeau un prim semnal asupra modului în care executivul înțelegea să realizeze viitoare unificare administrativă a României.

Secțiunea IV – Constituțiile din perioada interbelică

§ 1. Constituția din 1923

Constituția s-a impus ca lege fundamentală în toate sistemele constituționale. Ea sta la baza organizării și funcționării statului.

Noua Constituție din 1923 a fost adoptată la 28 martie 1923 cu un pronunțat caracter democratic, aceasta rămânând în vigoare până în anul 1938 când a fost adoptată o nouă constituție. La 29 martie 1923 a fost publicată în Monitorul Oficial adoptarea noii Constituții din 1923.

Constituția din 1923 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.282 din 29 martie 1923.

Noua lege fundamentală cuprindea 8 titluri (despre teritoriul României, despre drepturile românilor, despre puterile statului, despre finanțe, despre puterea armată, dispozițiuni generale, despre revizuirea constituțiunii, dispozițiuni transitorii și suplimentare) și 138 de articole.

A fost impusă de realitatea făuririi statului unitar, de schimbare a raporturiilor de forțe dintre clase, de luptă pentru consacrarea unui sistem mai avansat de drepturi și libertăți adoptare Constituției din 1923. S-au pornit de la textele Constituției din 1866 pentru elaborarea noi constituții, prelundu-seaproximativ 60% dintre acestea.

Unirea celor trei provincii românești cu România a actualizat revizuirea Constituției în vigoare sau adoptării unei noi legi fundamentale.

Citez – „aprecia eminentul sociolog Ștefan Zelentin – nu iese din armonia intereselor … ci din ciocnirea violentă a acestor interese.”

S-a emis în literatura de specialitate constatarea că în formă, Constituția din 1923 era o constituție nouă, iar în conținut era vechea constituție amplu revizuită.

Caracterul național unitar al statului român a fost consacrat de către Constituția din 1923. Ea poate considerată o constituție rigidă.

Constituția stabilea generic prin articolul 4 unitățiile administrativ teritoriale, sub forma județelor și comunelor.

Articolul 41 al Constituției din 1923 a preluat integral prevederile articolului 37 al Constituției din 1866, prin care se stipula ca interesele județene sau comunale urmau să fie regulate de consilile județene sau comunale după princiipile așezate de Constituție și prin legi speciale. Se făcea deja referire prin aceasta la principiul fundamental pe care constituția îl așeza prin articolul 108 la baza organizării administrației publice locale.

S-a adoptat o nouă Constituție în anul 1923. Constituția din 1923 răspundea unei reale necesități istorice stabilind existența statului național unitar român, o mulțime de drepturi și libertăți specifice democrației burgheze.

După Marea Unire din 1918 cel mai important act prerogativ pentru organizarea și dezvoltarea României l-a reprezentat adoptarea Constiituției din 1923.

Constituția din 1923 era o constituție rigidă, deoarece procedura de revizuire stabilită prin articolele 129 și 130 era greoaie, aproape identică cu cea prevăzută în constituția precedentă. Constituția din 1923 relua reglementările Constituției din 1866, pe lângă cele noi ale sale.

S-a evidențiat discuția făcută în…… doctrina asupra faptului că constituția nu ar fi o constituție, ci doar o modificare a Constituției din 1866. (Ioan Muraru) În susținerea acestei opinii (Eleodor Focșaneanu) se arăta că: „57 de articole au rămas intacte, 11 au suferit modificări ușoare, conținutul rămânând același; 19 articole au suferit adaosuri nesemnificative, 20 articole au fost eliminate, 21 articole au fost radical revizuite, iar 24 articole au fost noi și introduse în Constituție”. Constituția din 1923 revizuită avea 87 de articole vechi, intacte sau nesemnificativ schimbate, 21 de articole revizuite în fond și 24 de articole noi. Revizuirea poate părea importantă din punct de vedere cantitativ dar analizând conținutul textelor care au fost supuse revizuirii, aceasta apare mai puțin esențială, dar mai mult o adaptare la noua situație politică, economică și socială și o specializare a redactării textelor din punct de vedere literar și a tehnicii legislative.

Pentru prima dată Consiliul legislativ a cărui menire era să ajute în mod consultativ la facerea și coordonarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din inițiativa parlamentară cât și la întocmirea și numirea regulamentelor generale de aplicare a legilor (art. 76, alin. 1),acesta a fost înființat de către Constituția din 1923.

§ 2. Constituția din 1938

Au fost înregistrate lupte între numeroasele partide politice pentru cucerirea puterii, mijloacelor de propagandă utilizate fără scruple, abuzuri ale partidelor politice care au ajuns la putere în perioada anterioară adoptării Constituției din 1923.

Acestea au dus la „crearea unei stări de spirit în țară care nu se mai putea îndrepta în mijloacele constituționale de atunci”. (Paul Negulescu și George Alexianu).

A intat în vigoare noua Constituție la 27 februarie 1938, dată când a fost confirmată de Rege și când a fost abrogată expres Constituția din 1923.

Constituția din 1938 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.48 din 27 februarie 1938.

Noua Constituție se proclamă la 20 februarie 1938, tot la aceiași dată apare I.D.R. numărul 901 prin care poporul este chemat pe data de 24 februarie 1938 să aprobe prin plebiciv noua Constituție. Constituția din 1938 se baza pe următoarele principii: limitarea individualismului și acordarea întâietății sociale, creându-se bazele statului comnunitar corporatist concentrarea puterii politice a statului în mâinile regelui, care exercita puterea legislativă prin Reprezentanța națională.

Schimba principile fundamentale ale statului această nouă constituție, prin înlocuirea regimului parlamentar cu un regim reprezentativ simplu, cu miniștrii aleși de rege, fără a se ține seama de încrederea Parlamentului și neavând nici o răspundere politică față de Parlament.

Se consacră constituțional dictatura personală a regelui (Carol al II-lea).

În urma unei asemenea situații prin Decretul-lege nr. 1422 din 31 martie 1938 pentru dizolvarea tuturor asociațiilor, grupărilor sau partidelor politice erau desființate partidele politice. Motivându-se un astfel de act normativ în Raportul Consiliului de Miniștrii către Rege se arăta că prin Constituția din 1938 s-a introdus un nou tip de scrutin, total opus, fiind cel uninominal și reprezentarea pe profesiuni, în locul celui de listă și reprezentarea minorității politice.

Nu mai corespundea unei funcții politice vechile organizații politice, acestea devenind perimate. Constituia o piedică în calea unei normale dezvoltării a noii vieți politice din România, activitatea unora dintre ele.

Constituția din 1938 cuprindea VIII titluri:

Titlul I Despre Teritoriul României;

Titlul II Despre datoriile și drepturile românilor;

Titlul III Despre puteriile statului;

Titlul IV Despre Finanțe;

Titlul V Despre Oștire;

Titlul VI Dispozițiuni generale;

Titlul VII Revizuirea Constituției;

Titlul VIII Dispozițiuni tranzitorii și finale.

Constituția avea 100 de articole.

Cosacra dictatura regală și reglementa restrâgerea drepturilor și libertăților fundamentale Dispozițiile Constituției. În art.4 aceasta începea cu datoriile românilor, printre care se afla și interzicerea deosebiriilor de clasă socială. Cuprinzând dispoziții asemănătoare cu cele existente în constituțiile precedente ea apăra proprietatea.

Erau prevăzute și alte drepturi reglementate în Constituția din 1923, dar ele se exercitau în condițiile stabilite prin legile ce urmau să fie adoptate, în condițiile dictaturii regale.

Erau concentrate în mâinile regelui puterile statului, acesta era declarat „capul statului” (art.30).

Puterea legislativă era exercitată de către rege prin Reprezentanța națională, acesta având inițiativa legislativă, inițiativa revizuirii constituției.

Constituția din 1938 proclamă climatul etnic românesc, primatul puterii executive, dreptul regelui de legiferare prin Decretele, corp electoral compus pe baze profesionale și corporative, întărirea atribuțiilor Consiliului Legislativ și alte dispoziții cu caracter totalitar.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

MANDA, Corneliu, Drept administrativ, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura „Lumina Lex”, București, 2007;

VOICU, Costică, Istoria statului și dreptului românesc, ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2012;

RÎPEANU, Andreea, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București, 2012;

PĂIUȘAN, Radu, NARAI, Eusebiu, Introducere în istoria românilor în secolul XX, partea I (1901-1944), Editura Eurostampa, Timișoara, 2011;

VLAD, Ioan, Istoria administrației publice românești, Editura Fundația România de Mâine, București, 2003;

Articole și studii de specialitate