Aparatul DE Stat

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND

APARATUL DE STAT

1.1. Conceptul aparatului de stat

1.2. Principiile organizării și funcționării aparatului de stat

1.3. Structura aparatului de stat ca element conceptual

CAPITOLUL II. CARACTERISTICA STRUCTURII APARATULUI DE STAT

ȘI A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE

2.1. Parlamentul Republicii Moldova

2.2. Președintele Republicii Moldova

2.3. Guvernul Republicii Moldova, administrația publică centrală de

specialitate și administrația publică locală

2.4. Autoritatea judecătorească

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Statul este o organizație politică. Pentru realizarea funcțiilor sale, statul își organizează un sistem de instituții, de organe, care dau expresie concretă puterilor publice. Atunci cînd statul este analizat ca o organizație, se folosește de regulă denumirea de "mecanism" sau "aparat", și nu întâmplător fiindcă această definiție ne arată că statul este o organizație complexă alcătuită, ca orice mașină, dintr-un mecanism cu organe, pîrghii, curele de transmisie etc. Mecanismul statului constă din acele instituții sau organe care în ansamblul lor realizează sarcinile și funcțiile puterii de stat.

Modul lor de funcționare, repartizarea componențelor, atribuirea unor prerogative specifice sînt conținute în legi, în Constituție, în legile organice.

Statul n-ar putea exista fără acest mecanism, fără aparatul său. El este uneori definit ca fiind unitatea puterii și mecanismului său. "Instituțiile, – scria Hegel, – alcătuiesc orînduirea statului (…) și de aceea ele sînt baza solidă a statului (…) coloanele care susțin libertatea politică".

Elementul de baza al mecanismului îl constituie organul de stat.

O importanță deosebită o are pentru teoria statului definirea organului de stat și a trăsăturilor sale caracteristice, ca și problema clasificării organelor ce alcătuiesc mecanismul de stat.

În dreptul public (dreptul constituțional, dreptul administrativ) își găsește o largă dezvoltare teoria organului de stat. În esență, organul de stat este acea parte componentă a aparatului de stat, învestită cu competență și putere și care se caracterizează prin aceea că cei care o compun au o calitate specifică – deputați, funcționari de stat sau magistrați.

Organele de stat au o organizare sau structură proprie și se găsesc între ele în anumite raporturi, formând un tot unitar, un sistem propriu. Ca o parte componentă a aparatului de stat, fiecare organ urmărește într-o formă specifică realizarea sarcinilor și funcțiilor statului. Uneori organul de stat constă dintr-o instituție, în componența căreia intră o singură persoană, de exemplu, instituția Președintelui republicii.

Fiecare organ își are competența sa, exprimată în totalitatea drepturilor și obligațiilor cu care este investit în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale. Aceste drepturi și obligații, înscrise în legi, alcătuiesc statutul juridic respectiv.

Activitatea organelor de stat se efectuează în mare măsură prin elaborarea de acte juridice care au un caracter oficial, fiind obligatorii. Actele juridice pot conține norme generale obligatorii, în principiu, pentru cetățeni și funcționarii de stat, sau pot conține dispoziții concrete unor anumiți cetățeni, funcționari de stat, organe de stat sau obștești.

În actele organelor de stat se concretizează voința statului. Ca atare, obligativitatea lor este apărată la nevoie prin forța coercitivă a unor instituții speciale. Tocmai de aceea se spune ca organele de stat sînt învestite cu putere, întreținerea organelor de stat este asigurată prin contribuția populației, în principiu, sub forma impozitelor.

Deci, în forma cea mai generală organul de stat ar putea fi definit ca o parte componentă a mecanismului de stat, dotată cu o anumită competentă și investită cu putere a cărei membri au o calitate distinctă (deputați, funcționari de stat, magistrali), prin activitatea căreia se realizează sarcinile și funcțiile statului

Totalitatea organelor de stat legate între ele, în cadrul unui sistem, cu o structură proprie, formează mecanismul sau aparatul de stat,

Potrivit criteriilor ce stau la baza separației puterilor, se poate vorbi despre:

organe de stat legislative;

organe de stat executive;

organe de stat judecătorești.

Fiecare categorie de organe aduce la îndeplinire o anumită formă de activitate în temeiul competenții ce-i este rezervat prin lege. Actele acestor organe pot fi realizate în caz de nevoie prin constrîngere.

Luînd în considerație clasificarea sus numită a organelor de stat, activitatea lor cea mai generală se manifestă sub următoarele aspecte:

organele de stat legislative – activitatea de legiferare și în general de conducere supremă, în cadrul căreia sînt elaborate cele mai importante acte de stat, cum sînt legile, în care este concretizată politica internă și externă a statului;

organele de stat executive – activitatea executiv-dispozitivă sau administrativă, care organizează traducerea în viață în mod nemijlocit a sarcinilor statului pe baza legilor;

organele de stat judecătorești – activitatea jurisdicțională, care are menirea de a aplica legile în forma judecății în cazul încălcării lor sau a existenței unui litigiu.

Trebuie de menționat că această clasificare nu este absolută. Formele de activitate a statului în manifestarea lor, ca și delimitarea organelor statului cunosc multiple trăsături distincte de la un tip de stat la altul, iar în cadrul aceluiași tip, de la o formă de stat la alta.

Așa, de exemplu, în anumite state aceleași organe realizează două sau chiar mai multe forme de activități (cazul monarhiei, care în unele state a avut atît atribuții legislative cît și executive, iar uneori și jurisdicționale).

Nu în toate tipurile istorice de stat se delimitează strict toate cele trei categorii de organe, în general, diferitele forme de activitate și, corespunzător, diferitele categorii de organe ale statului nu trebuie văzute izolat unele de altele, ci, dimpotrivă, ele se găsesc strîns împletite, într-o stare de interdependență, care se exprimă într-un sistem organizat, centralizat, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe baza căruia ele depind unele de altele.

Conducerea societății se realizează prin intermediul unui sistem, al unui ansamblu de organe și organisme, în centrul cărora se află sistemul organelor puterii publice. Activitatea lui este completată și împletită cu alte organizații sociale, care împreună formează organizarea politică a societății.

Prin urmare, organizarea politică a societății poate fi concepută ca un ansamblu sistemic de organe și organizații sociale, care, într-o formă sau alta, participă la realizarea și la conducerea societății Fiecare sistem politic cuprinde, în afara sistemului organelor statului și alte categorii de organizații sociale nestatale. Această trăsătură a sistemului politic a luat o amploare deosebită în epoca contemporană.

Gradul de studiere a temei. Chestiunile ce țin de mecanismul de funcționare a sistemului organelor statului sînt destul de amplu analizate în literatura din țară. În cadrul lucrării date am acordat o deosebită atenție următorilor autori: Negru B., Negru A., Avornic N., Popa N., Platon M., Creangă I., Orlov M., Popa V., Guceac I., Guțuleac V., Rusu G. Baltag D.

Scopul lucrării: studierea teoretico-metodologică a aparatului de stat.

Obiective:

definirea noțiunii de aparat de stat;

cercetarea principiilor de organizare și funcționare a aparatului de stat;

studierea structurii și elementelor aparatului de stat;

analiza instituției Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova;

abordarea problemelor ce țin de funcționarea Guvernului Republicii Moldova;

studierea organelor centrale de specialitate ale administrației publice și administrației publice locale;

analiza sistemului organelor judiciare.

Baza metodologică a cercetării științifice: este axată pe abordarea sistemică și utilizarea metodelor tradiționale de investigare – logica formală și cea dialectică cu metodologia corespunzătoare: abstracția științifică, analogia, analiza și sinteza, inducția și deducția.

Sursele informative sînt: cadrul legislativ al Republicii Moldova, publicații la tema de cercetare, rapoarte și elaborări ale instituțiilor științifice de profil și ale specialiștilor în drept din țară și de peste hotare.

Volumul și structura tezei. Lucrarea include: introducere, conținutul (două capitole), concluzii și recomandări, bibliografie. Volumul lucrării este de 63 de pagini culese la calculator.

CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND APARATUL DE STAT

1.1. Conceptul aparatului de stat

Statul e organizatorul principal al activității unei comunități umane care stabilește reguli generale și obligatorii de conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli și, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.

În sens restrîns și concret, statul este ansamblul autorităților publice care asigură guvernarea.

Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele caracteristice cele mai generale ale tuturor statelor indiferent de perioada existenței lor, iată cîteva din ele:

a) statul este dimensiunea specifică și esențială a societății politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivități umane întruchipând, națiunea, și este guvernată de o putere instituționalizată avînd capacitatea și mijloacele de a exprima și de a realiza voința unei părți din colectivitate ca voință generală.

b) statul este un sistem organizațional, care realizează in mod suveran conducerea unei societăți, a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu.

c) statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniți printr-o legătură națională, locuind pe un teritoriu determinat care, le este propriu lor și dominat de un Guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine și de a le face să fie executate. Dicționarele enciclopedice definesc statul ca o organizație politică avînd menirea să promoveze și să apere interesele generale ale societății.

Analizînd caracteristicile statului expuse în definițiile de mai sus constatăm că statul, ca regulă, e caracterizat ca:

a) organizație politică a societății cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială;

b) organizație, care deține monopolul creării și aplicării dreptului;

c) organizație care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunități umane;

d) organizație politică a deținătorilor puterii de stat care, în exclusivitate poate oblige exercitarea voinței generate, aplicînd în caz de necesitate, forța de constrîngere.

Astfel, Statul este organizația politică care, deținînd monopolul forței de constrîngere, al elaborării și aplicării dreptului, exercită într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu puterea suverană a deținătorilor puterii din societatea dată.

Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni istorice și politice, cumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat și fără ele statul e de neconceput: puterea public exclusivă sau suverană; teritoriul; populația.

La analiza statului în calitatea lui de organizație se utilizează, de regulă, noțiunea de aparat, mecanism sau mașinărie de stat.

Aparatul statului este format dintr-un sistem de organe, prin intermediul cărora este înfăptuită puterea de stat.

Trebuie de remarcat că Constituția Republicii Moldova echivalează noțiunea de „organ de stat” cu cea de „autoritate publică. Astfel, potrivit art. 60 (1), Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova", dar și „unica autoritate legislativă a statului", organizarea și funcționarea lui fiind reglementate sub titlul III al Constituției – „Autoritățile Publice". Tot sub acest titlu se vorbește despre Președintele Republicii Moldova, Guvern, ministere, departamente și alte „autorități administrative" din subordinea Guvernului, „autoritățile administrației premarcat că Constituția Republicii Moldova echivalează noțiunea de „organ de stat” cu cea de „autoritate publică. Astfel, potrivit art. 60 (1), Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova", dar și „unica autoritate legislativă a statului", organizarea și funcționarea lui fiind reglementate sub titlul III al Constituției – „Autoritățile Publice". Tot sub acest titlu se vorbește despre Președintele Republicii Moldova, Guvern, ministere, departamente și alte „autorități administrative" din subordinea Guvernului, „autoritățile administrației publice locale", instanțe judecătorești, organe ale procuraturii.

Nu este mai puțin adevărat că Legea noastră supremă manifestă o preferință pentru termenul de „autoritate publică", pe care-1 așează pe primul loc, utilizînd, de asemenea, și cel de „organ". Aparatul constituie un important element component al statului. Lui îi revine sarcinile de a exercita, practic, întregul complex de funcții interne și externe proprii acestuia. El își concentrează eforturile asupra organizării nemijlocite a activității de conducere a treburilor statului, asigurării bunei funcționări a tuturor sferelor, ramurilor și complexelor din economia națională ce revin statului, soluționării operative a problemelor care apar în diferitele sfere ale vieții și activității statului. Aparatul de stat este un mijloc organizatoric extrem de important. El, practic, apare ca un „organ de lucru" al statului.

La baza organizării și funcționării aparatului de stat se află diferiți factori de ordin obiectiv și subiectiv, care, în ultima instanță, determină structura lui internă, caracterul relațiilor dintre diferite elemente ale lui, formele și metodele de activitate, atribuțiile fiecărei categorii de organe statale. Toate acestea permit integrarea organelor statului într-un sistem unitar. Ca rezultat, aparatul statului nu este o unire mecanică a organelor sale luate aparte, ci un sistem integral al lor, bine organizat și reglementat riguros.

Noțiunea de aparat de stat este destul de complexă. Din aceste considerente este inadmisibilă identificarea ei cu alte noțiuni, strîns legate de ea, dar care nu sînt identice după conținutul lor. O problemă aparte e cea ce ține de coraportul aparatului de stat și mecanismul statului. Unii autori identifică aceste categorii, considerîndu-le egale după volum și avînd același conținut. Alții însă consideră că între aceste noțiuni există și o diferențiere, în timp ce aparatul de stat se reduce doar la sistemul organelor de stat, mecanismul de stat mai include în sine diverse organizații și instituții statale, cum ar fi armata, poliția, securitatea, serviciul diplomatic, administrația întreprinderilor, organizațiilor, instituțiilor etc.

Indiferent de sensul atribuit noțiunii și conținutului aparatului de stat, drept părți de primă importanță a lui se prezintă organele de stat. Din aceste considerente o importanță majoră o are definirea organului de stat și a trăsăturilor sale caracteristice. Caracteristicile specifice prin care organele de stat se disting de organele și organizațiile nestatale sînt:

a) formarea lor prin voința statului și exercitarea de către ele a funcțiilor lor în numele statului;

b) înfăptuirea de către fiecare organ de stat a unor tipuri și forme de
activitate strict determinate, stabilite pe cale legislativă;

c) prezența în cadrul fiecărui organ de stat a unei structuri organiza-

ționale, a scării teritoriale de activitate, a unui statut special, care determină locul și rolul lui în aparatul de stat, precum și sistemul de relații cu alte organe și organizații de stat, – consfințite toate pe cale juridică;

d) învestirea organelor de stat cu atribuții avînd caracter de putere de stat.

Remarcăm și faptul că fiecare organ sau subsistem de organe își găsește temeiul legal în Constituție, în legile organice, în alte legi și acte normative.

Prezența ultimelor reprezintă cele mai esențiale trăsături ale organismului de stat. împreună cu alte trăsături ele fac posibilă delimitarea organelor de stat de organizațiile (întreprinderile, instituțiile) de stat, precum și de organele și organizațiile nestatale. Atribuțiile puterii de stat își găsesc expresia practică în emiterea de către organele de stat în numele statului a actelor normative și individuale obligatorii.

Fiind părți componente ale unuia și aceluiași aparat de stat, organele statului se deosebesc unul de altul prin modul de formare a lor, genurile de activitate de stat, caracterul și limitele competenței etc.

Astfel, din punctul de vedere a competenței lor interne, organele de stat pot fi de două feluri: organe unipersonale (individuale) și pluriperso-nale (colegiale). În cazul organelor unipersonale hotărîrile producătoare de efecte juridice se iau prin manifestarea de voință a unei singure persoane, pe cînd în cazul organelor pluripersonale, e necesară voința unui colectiv de persoane.

În dependență de spațiul teritorial, în cadrul căruia se exercită competența, organele statului pot fi: centrale (naționale), care își exercită competența asupra întregului teritoriu al statului, și locale (regionale), care își exercită competența asupra unei (unor) unități administrativ-teritoriale.

În funcție de formele principale de activitate prin care participă la exercitarea puterii de sat, distingem trei categorii principale de organe ale statului: legislative, executive, judecătorești.

După modalitatea de constituire a lor, organele statului pot fi divizate în organe alese și organe numite.

Din punct de vedere a complexității atribuțiilor ce revin lor, organele de stat pot fi de competență generală și competență specială. În cazuri strict determinate de Constituție (starea de urgență, starea de asediu, starea de război) pot fi constituite, temporar, organe de stat de competență excepțională.

1.2. Principiile organizării și funcționării aparatului de stat

Ca prin principii de organizare și activitate a aparatului de stat înțelegem cele mai importante idei și teze care stau la baza construcției și activității aparatului de stat și care dezvăluie esența și destinația socială a acestuia. Printre cele mai importante principii de organizare și activitate a aparatului de stat menționăm următoarele: principiul separației și colaborării puterilor, principiul democratismului, principiul legalității, principiul științific etc. În cele ce urmează ne vom opri succint asupra fiecăruia dintre ele.

Principiul separației și colaborării puterilor. Separarea puterilor este principiul major al democrației moderne, conform căruia puterea este distribuită între cele trei ramuri ale guvernării – puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Fiecare putere este localizată într-o instituție separată, iar cei ce o aplică sânt selectați prin diferite proceduri, au diferite termene și sânt independenți unii față de alții.

Separarea nu înseamnă însă izolare. Fiecare ramură a puterii participă la funcționarea celeilalte printr-un sistem de control și echilibrare reciprocă a puterilor în stat.

Teoria separației puterilor a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacție împotriva monarhiei absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este formă de guvernământ în care regele concentrează în mâinele sale puterea supremă, considerându-se personificarea statului de unde și celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: „statul sânt eu”(„L’etat c’est moi”).

Se consideră că teoria dată a apărut încă în timpurile antice. Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, vorbește că în orice orânduire statală exista trei părți. Cum stau lucrurile în fiecare dintre aceste părți, așa stau lucrurile și în întreaga orânduire statală. Aceste părți sânt:

Adunarea generală care delibera afacerile publice;

Corpul magistraților (funcționarilor) căruia îi aparținea comandamentul;

Corpul judiciar ce avea ca misiune înfăptuirea justiției.

Aristotel descrie diverse forme de activitate ale organelor statului, dar nu stabilește nici o repartiție a funcțiilor dintre aceste organe, el admite ca aceeași persoană să exercite în același timp toate trei funcții.

Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separației puterilor în stat a fost filosoful englez John Locke (1632-1704) în opera sa „Essay on Civil Government”. El i-a atribuit teoriei date valoarea unui principiu general de organizare a statului. În lucrarea dată, scrisă în 1688, el distinge în stat trei puteri: 1) puterea legislativă; 2) puterea executivă; 3) puterea federativă: puterea de a face război, pace și de a încheia tratate.

Între acestea, puterea supremă este cea legislativă, deoarece adoptă norme general obligatorii. Puterea executivă are caracter limitat și este încredințată monarhului. Potrivit concepției sale, puterea legislativă și cea executivă trebuie să fie separate, adică să fie încredințate unor organe separate. Puterea executivă și puterea federativă trebuie să fie întrunite în aceleași mâini. John Locke nu menționează puterea judecătorească ca o putere deosebită, ci o consideră dependentă de cea legislativă.

Influențat de doctrina engleză, Charles Montesquieu (1689-1755) în cartea sa „L’esprit des lois” a reluat și adâncit problema separației puterilor.

După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă, executivă și judecătorească. Aceste trei puteri trebuie atribuite unor organe separate și independente unele de altele.

Teoria separației puterilor în stat este baza Constituției Statelor Unite ale Americii de Nord din 1787 și a constituțiilor diferitor state care alcătuiesc această federație.

Articolul 16 al Declarației franceze a dreptului omului și cetățeanului din 26 august ridicat-o la rangul de principiu esențial al oricărei constituții: „Orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are Constituție”.

Această teorie a jucat un rol important în evoluția statelor lumii.

În forma sa cea mai simplă, principiul separației puterilor în stat presupune exercitarea de către stat a trei a trei funcții principale:

funcția legislativă, prin care se înțelege elaborarea și adoptarea normelor general obligatorii, destinate reglementării relațiilor sociale;

funcția executivă: asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea statului de a recurge la forța de constrângere;

funcția jurisdicțională: cuprinde activitatea de soluționare a litigiilor apărute în societate, în cadrul unei proceduri publice și contradictorii.

Fiecare dintre aceste funcții ale statului sânt delegate unor organe distincte și relativ independente unul față de altul:

–            funcția legislativă – parlamentul;

–            funcția executivă – șeful statului și/sau guvernul;

–            funcția jurisdicțională – organe judiciare.

  În Constituția Republicii Moldova s-a proclamat expres separația și colaborarea puterilor în stat. Articolul 6 din Constituția Republicii Moldova prevede: „În republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sânt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției”. Suveranitatea naționala aparține poporului Republicii Moldova, care o exercita în mod direct și prin organele sale reprezentative. Totodată prevederile Constituției consacră echilibrul puterilor în stat. Cele trei puteri se regăsesc exprimate în legea supremă: legislativul în normele privitoare la Parlament; executivul în normele privind Președintele Republicii Moldova și Guvern; justiția în normele privitoare la autoritatea judecătorească. Prevederile Constituției consacră raporturile dintre cele trei puteri, acordându-i fiecărei statut aparte. Totodată ea stipulează sistemul controlului reciproc dintre puteri.

Principiul democratismului presupune "guvernarea poporului prin popor și pentru popor". Acest principiu și-a găsit reflectare în următoarele prevederi constituționale:

suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative. Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un partid politic sau o altă formațiune obștească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului;

asigurarea participării poporului la soluționarea celor mai importante probleme ale societății și ale statului prin referendum;

asigurarea participării poporului la formarea directă a unor autorități publice prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat;

descentralizarea administrativă;

participarea poporului în procesul legiferării;

obligațiunea autorităților publice să asigure, potrivit competențelor ce le revin, informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice.

Principiul legalității presupune înfăptuirea tuturor funcțiilor proprii organelor de stat și persoanelor oficiale în strictă conformitate cu legile și actele subordonate legii în vigoare, conform competenței prevăzute pe cale legislativă. El înseamnă, de asemenea, asigurarea aplicării stricte și neabătute de către organele, organizațiile și instituțiile care le sînt subordonate, a actelor normative juridice în vigoare, a combaterii tuturor încălcărilor de drepturi și libertăți ale cetățenilor. Baza legalității o constituie Constituția – Legea Supremă a statului. Conform Constituției Republicii Moldova, "nici o lege și nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică" (art.7).

Principiul științific în organizarea și activitatea aparatului de stat este condiționat de faptul că funcționarea cu succes a aparatului de stat este de neconceput fără abordarea științifică a soluționării problemelor concrete, fără organizarea eficientă a muncii lucrătorilor aparatului de stat, fără o structură argumentată din punct de vedere științific. Principiul enunțat cere îmbinarea momentului științific cu cel administrativ în conducere.

1.3. Structura aparatului de stat ca element conceptual

Fiind omogene prin funcțiile sale, structura și tipurile activității de stat, exercitate de ele, diversele organe de stat se grupează în blocuri structurale diferite, relativ independente care se manifestă în calitate de sisteme particulare (subsisteme) în raport cu sistemul general al organelor de stat (aparatul de stat). Care sînt acele sisteme particulare? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să pornim de la premisa că statul are de îndeplinit trei funcții fundamentale:

adoptarea regulilor generale – funcția legislativă;

aplicarea în practică a actelor legislative – funcția executivă;

rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor – funcția jurisdicțională.

Exercitării fiecărei funcții îi corespunde un anumit tip de "putere": puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească. Ca urmare, fiecare "putere" este încredințată unor organe distincte: puterea legislativă – Parlamentului; puterea executivă – Șefului Statului și Guvernului; puterea judecătorească – organelor judecătorești.

Cele spuse permit de a face diferența între trei sisteme particulare (subsisteme), trei categorii de organe statale care, luate în ansamblul lor, formează aparatul de stat:

organele puterii legislative;

organele puterii executive;

organele puterii judecătorești.

Fiecare categorie de organe își găsește temeiul legal întîi de toate în Constituția Republicii Moldova, în legile organice respective și în alte acte normative.

Organele puterii legislative.

Prima categorie de organe de stat o formează organele legislative. În cazul de față termenul "legislative" nu se folosește în sensul strict al cuvîntului. în acest sens există doar un singur organ de stat care adoptă legi: Parlamentul. Iată de ce în cazul analizei organelor legislative se face referință nu numai la organele centrale, ci și la cele locale. Reieșind din aceasta, categoria "organe legislative" include atît Parlamentul Republicii Moldova, cît și întregul sistem de consilii locale. După noi, cel mai reușit aceste organe le-am numi organele reprezentative ale puterii de stat. în continuare cîteva cuvinte despre ele.

Parlamentul Republicii Moldova este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativă a statului. El este compus din 101 deputați, ales pe un termen de 4 ani prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Structura, organizarea și funcționarea Parlamentului se stabilesc prin Regulamentul Parlamentului. Organul de lucru este Biroul permanent al Parlamentului. El este compus din Președintele Parlamentului, doi vicepreședinți și șase membri. Aceștia organizează practic întreaga activitate a Parlamentului, care se întrunește în două sesiuni ordinare pe an în ședințe publice, dar pot hotărî ca anumite ședințe să fie închise. Parlamentul poate să se întrunească atît în sesiuni extraordinare, cît și în sesiuni speciale, în acest din urmă caz la cererea Președintelui Republicii Moldova, a Președintelui Parlamentului sau a unei treimi din deputați. Parlamentul Republicii Moldova exercită următoarele atribuții de bază:

adoptă legi, hotărîri și moțiuni;

declară referendumuri;

interpretează legile și asigură unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul statului;

aprobă direcțiile principale ale politicii interne și externe a statului;

exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele și în limitele prevăzute de Constituție;

aprobă doctrina militară a statului;

ratifică, denunță, suspendă și anulează acțiunea tratatelor internaționale încheiate de Republica Moldova;

exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat, asupra ajutorului economic și de altă natură acordat unor state străine, asupra încheierii acordurilor privind împrumuturile și creditele de stat din surse străine;

aprobă bugetul statului și exercită controlul asupra lui;

alege și numește persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege;

aprobă ordinele și medaliile Republicii Moldova;

declară mobilizare parțială sau generală;

declară stare de urgență, de asediu și de război;

inițiază cercetarea și audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele societății;

suspendă activitatea organelor administrației publice locale, în cazurile prevăzute de lege;

adoptă acte privind amnistia;

îndeplinește alte atribuții, stabilite prin Constituție și legi.

Referitor la întregul sistem de consilii locale ca organe reprezentative, le vom analiza la a doua grupă de organe ale puterii executive, deoarece, datorită schimbărilor care au survenit în legislație în ultimul timp, ele sînt unite în prezent cu cele executive și formează o singură grupă de organe, și anume -organele administrației publice locale.

Organele puteri executive. A doua grupă de organe ale aparatului de stat o formează organele puterii executive, care mai sînt numite atît în literatura juridică, cît și în legislație organe executive și de dispoziție, sau organele administrației de stat. Aici succint ne vom referi la Președintele Republicii Moldova, Guvernul Republicii Moldova, organele centrale ale administrației de stat și organele administrației publice locale.

Președintele Republicii Moldova este șeful statului, ales de către Parlamentul Republicii Moldova căruia îi și este responsabil, pe un termen de 4 ani din momentul depunerii jurămîntului, pentru cel mult două mandate. Președinte al Republicii Moldova poate fi numai cetățeanul Republicii Moldova, care a împlinit vîrsta de 35 de ani, a locuit sau locuiește pe teritoriul Republicii Moldova cel puțin 10 ani și posedă limba de stat.

Președintele Republicii Moldova, ca șef al statului și comandant suprem al forțelor armate, exercită următoarele atribuții de bază:

reprezintă statul și este garantul suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a statului;

reprezintă statul în relațiile cu alte state, în organismele internaționale, poartă tratative și participă la negocieri, încheie tratate internaționale în numele Republicii Moldova și le prezintă pentru ratificare Parlamentului Republicii Moldova;

la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai Republicii Moldova și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;

primește scrisorile de acreditare și rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state în Republica Moldova;

poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizare parțială sau generală;

în caz de agresiune, declară stare de război și aduce la cunoștință Parlamentului;

conferă decorații și titluri de onoare;

acordă grade militare supreme prevăzute de lege;

soluționează problemele cetățeniei Republicii Moldova și acordă azil politic;

numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege;

acordă grațiere individuală;

acordă ranguri diplomatice;

conferă grade superioare de calificare lucrătorilor din procuratură, din judecătorii și altor categorii de funcționari, în condițiile legii;

suspendează actele Guvernului ce contravin legislației pînă la adoptarea hotărîrii definitive a Curții Constituționale;

în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele Republicii Moldova emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova;

exercită și alte atribuții stabilite prin lege.

Guvernul Republicii Moldova. După consultarea majorității parlamentare, Președintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcția de Prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, în caz de remanieri guvernamentale sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea Primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, viceprim-miniștri, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică.

Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a statului și exercită conducerea generală a administrației publice. în exercitarea atribuțiilor, Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament. Guvernul Republicii Moldova exercită următoarele atribuții de bază:

exercită o activitate executivă și de dispoziție ca organ central al puterii executive, respectiv exercită conducerea cu toate ramurile economiei naționale;

creează condiții pentru realizarea și asigurarea suveranității economice și politice a statului;

elaborează concepția dezvoltării social-economice a republicii: programul și mecanismul trecerii la economia de piață;

asigură libera inițiativă, deetatizarea, privatizarea, demonopolitizarea economiei și dezvoltarea relațiilor de piață;

elaborează strategia dezvoltării tehnico-științifice, promovează politica națională în domeniul științei, tehnicii, tehnologiei, rezolvă problemele reglementării de stat a progresului tehnico-științific;

garantează tuturor titularilor de proprietate libertatea activității economice, diversitatea tipurilor de proprietate și egalitatea lor în drepturi; are grijă de păstrarea proprietății;

protejează interesele naționale în activitatea economică, financiară și valutară;

realizează colaborarea economică cu țările străine în condițiile dezvoltării relațiilor contractuale, formării infrastructurii de piață, integrării general-europene și mondiale;

asigură protejarea intereselor naționale în activitatea economică externă, promovează politica liberului schimb sau politica protecționismului, pornind de la interesele naționale;

asigură obținerea de venituri fiecărui lucrător, în dependență de rezultatele muncii lui pentru societate;

formează un sistem eficient de ocrotire socială a populației, creează condiții pentru creșterea nivelului de trai, pentru satisfacerea necesităților culturale și spirituale ale cetățenilor;

promovează o politică activă în domeniul ocrotirii sănătății populației;

asigură utilizarea rațională a resurselor naturale și integritatea lor, protecția ecologică a populației și a mediului înconjurător;

favorizează dezvoltarea autonomiei autorităților administrației publice de toate nivelurile;

promovează politica securității naționale, dirijează activitatea de apărare a statului;

asigură respectarea și executarea legilor, a hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, precum și a tratatelor și acordurilor internaționale la care Moldova este parte;

promovează politica externă în conformitate cu competența sa;

în exercitarea atribuțiilor sale Guvernul Republicii Moldova emite hotărîri, ordonanțe și dispoziții;

exercită alte atribuții în conformitate cu legislația în vigoare.

Organele centrale ale administrației de stat. Ele mai sînt numite și organe centrale de specialitate ale statului – ministerele și celelalte autorități centrale ale administrației publice. Aceste organe sînt împuternicite să organizeze executarea și să execute la concret legile. Fiind organe de specialitate, ele efectuează conducerea anumitor ramuri pe întreg teritoriul statului. Din aceste considerente, ele apar în calitate de organe centrale. în conformitate cu legislația în vigoare, organele centrale ale administrației de stat traduc în viață, pe baza legilor, hotărîrilor Parlamentului, decretelor Președintelui Republicii Moldova, politica Guvernului, hotărîrile lui, conduc, în limitele competenței lor, domeniile ce le-au fost încredințate și sînt responsabile de activitatea lor (art.107 din Constituție).

Ministerele, de asemenea, prognozează dezvoltarea domeniilor respective ale activității lor pe baza studierii experienței mondiale, conjuncturii, elaborează programe de dezvoltare tehnico-științifică și social-economică, au grijă de ocrotirea societății, a salariaților lor, asigură pregătirea cadrelor. Ministerele sînt organe de conducere unipersonale. în fruntea lor stă ministrul care administrează ramura respectivă și este responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor puse în seama ministerului. Totodată, precizăm că, în cadrul ministerelor, are loc îmbinare; conducerii unipersonale cu cea colegială. în această ordine de idei, în fiecare minister se constituie un colegiu, aprobat de Guvern. La ședința colegiului se soluționează problemele majore din domeniul respectiv.

În prezent, în Republica Moldova activează următoarele ministere: Ministerul Economiei; Ministerul Finanțelor; Ministerul Economiei; Ministerul Finanțelor; Ministerul Justiției; Ministerul Afacerilor Interne; Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene; Ministerul Apărării; Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcțiilor; Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare; Ministerul Transporturilor și Infrastucturii Drumurilor; Ministerul Mediului; Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei; Ministerul Sănătății; Ministerul Educației; Ministerul Culturii; Ministerul Justiției, Ministerul Tehnologiei Informațiilor și Comunicațiilor.

În afara acestor ministere sînt constituite și alte organe de specialitate ale administrației publice, care poartă diverse denumiri (departamente, comitete de stat, servicii, inspectorate etc). înființarea acestora este condiționată, în principal, de sfera largă de cuprindere și de complexitatea problemelor administrației publice. Această posibilitate este direct stipulată în art.107 alin.(2) din Constituția Republicii Moldova: "în scopul conducerii, coordonării și exercitării controlului în domeniul organizării economiei și în alte domenii care nu intră nemijlocit în atribuțiile ministerelor se înființează, în condițiile legii, și alte autorități administrative".

Organele administrației publice locale . Pînă acum am analizat activitatea organelor puterii de stat care au atribuții pe întreg teritoriul Republicii Moldova, pe cînd organele administrației publice locale activează doar în unitățile administrativ – teritoriale ale Republicii Moldova (în prezent: sate, comune, raioane, orașe, municipii). Această grupă de organe este compusă din două subgrupe, și anume: 1) organele reprezentative, care sînt compuse din întregul sistem de consilii locale, și 2) organele executive, care sînt compuse din primăriile satelor, comunelor, orașelor, municipiilor în frunte cu primarii respectivi și comitetele executive raionale în frunte cu președinții acestora.

În conformitate cu Constituția Republicii Moldova și legislația în vigoare, sînt stabilite normele fundamentale privind natura juridică și principiile care stau la baza administrației publice locale, precum și rolul, competențele autorităților administrative ale acesteia. Administrația publică locală este autoritatea reprezentativă, organizată de populația unității administrativ-teritoriale pentru soluționarea problemelor de importanță locală, pornind de la interese și necesități.

Administrația publică locală în unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice locale, ale eligibilității autorităților administrației publice și consultării cetățenilor în probleme locale.

Organele puterii judecătorești.

Cea de-a treia putere este compusă din organele judecătorești ce includ în sine: judecătoriile de sector, curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova, care, conform art.114 din Legea Fundamentală a statului, înfăptuiesc justiția în numele legii. Pentru anumite categorii de cauze pot funcționa, potrivit legii, judecătorii specializate (de exemplu, Judecătoria Economică a Republicii Moldova). Înființarea de instanțe extraordinare este interzisă. Organizarea instanțelor judecătorești, competența acestora și procedura de judecată sînt stabilite prin lege organică.

Așadar, totalitatea instanțelor judecătorești, indicate în Constituția Republicii Moldova, constituie sistemul judiciar al țării. Din punct de vedere organi-zațional, instanțele judecătorești sînt legate reciproc între ele, ca organe ale diferitelor verigi ale sistemului judiciar. Din punct de vedere organizațional, sistemului judiciar al republicii îi sînt proprii, în afară de legătura reciprocă, și legăturile funcționale. Acestea sînt cauzate de îndeplinirea de către instanțele judecătorești a unei ori a mai multor funcții.

De exemplu, judecătoria de sector (prima verigă, prima instanță) examinează în fond toate cauzele (penale, civile) și cererile, în afară de cele prescrise prin lege în competența altor instanțe (de exemplu, curților de apel). Curțile de apel (veriga a doua) au dreptul de a examina apelurile și recursurile declarate împotriva hotărîrilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. În așa mod, se înfăptuiește supravegherea legalității și temeiniciei hotărîrilor judiciare.

Referitor la structura internă a organelor judecătorești, putem menționa că toate sînt compuse din judecători. Judecătorii instanțelor judecătorești se numesc în funcție de Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii care au susținut concursul sînt numiți în funcție pentru prima dată pe un termen de 5 ani, apoi vor fi numiți pînă la atingerea plafonului de vîrstă. Președintele și membrii Curții Supreme de Justiție sînt numiți în funcție de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Aceste prevederi reglementate în legislație asigură independența și inamovibilitatea judecătorilor.

Structura instanțelor judecătorești depinde de competența și funcțiile îndeplinite. De exemplu, judecătoriile care funcționează în sectoarele de circumscripție ale raionului și orașului au în componența lor judecători, un președinte (dacă este necesar un vicepreședinte), lucrători auxiliari (grefieri, arhiviști, consultanți, cu excepția executorilor judecătorești care au fost transferați într-un departament al Ministerului Justiției al Republicii Moldova).

O structură mai compusă au instanțele judecătorești superioare, spre exemplu Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova.50 Această instanță este compusă din Președintele Curții Supreme de Justiție, vicepreședinții Curții Supreme de Justiție și membrii Curții, care activează în Colegiul judiciar specializat în cauze penale, Colegiul judiciar specializat în cauze economice, Colegiul judiciar specializat în cauze civile și în examinarea cauzelor cu privire la contenciosul administrativ. Organul suprem judiciar este Plenul Curții Supreme de Justiție al Republicii Moldova.

CAPITOLUL II. CARACTERISTICA STRUCTURII APARATULUI DE STAT ȘI A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE

2.1. Parlamentul Republicii Moldova

Parlamentele, indiferent dacă sânt unicamerale sau bicamerale, reprezintă niște organe colegiale care iau decizii în cadrul unor ședințe cu participarea tuturor ori a majorității prestabilite de lege. În scopul unei bune asigurări a activității acestui organ reprezentativ, în cadrul lui se constituie niște organisme mai restrânse, constituite din membrii parlamentului. Aceste organisme constituie organizarea internă a parlamentului.

Parlamentul este singura autoritatea publică care își determină în mod autonom organizarea sa internă. Astfel articolul 64, alin.1, din Constituția Republicii Moldova prevede: „Structura, organizarea și funcționarea Parlamentului se stabilesc prin regulament. Resursele financiare ale Parlamentului sânt prevăzute în bugetul aprobat de acesta.”

a) Organele directoare ale parlamentului. După constituirea legală a Parlamentului se alege Președintele Parlamentului, vicepreședinții și se formează Biroul permanent al Parlamentului.

Președintele Parlamentului. În Republica Moldova, Președintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu buletine de vot pe care se înscriu numele și prenumele tuturor candidaților propuși de fracțiunile parlamentare. Este declarat ales Președinte al Parlamentului candidatul care a întrunit votul majorității deputaților aleși. Președintele Parlamentului poate fi revocat înainte de termen la cererea fracțiunii parlamentare care l-a propus sau a 1/3 din numărul deputaților aleși. Hotarârea privind revocarea Președintelui Parlamentului se adopta cu votul a 2/3 din numărul deputaților aleși, prin vot secret. Președintele Parlamentului Republicii Moldova reprezintă Parlamentul în țară și peste hotare. El exercită următoarele atribuții:

–    conduce lucrările Parlamentului și ale Biroului permanent;

–    convoacă ședințele ordinare, extraordinare sau speciale ale Parlamentului;

–    asigură respectarea Regulamentului și menținerea ordinii in timpul ședințelor;

–    primește și distribuie proiectele de legi și propunerile legislative, precum și rapoartele comisiilor;

–    anunță rezultatul votării și numește actele legislative adoptate;

–    semnează legile și hotărârile adoptate de Parlament;

–    reprezintă Parlamentul în relațiile cu Președintele Republicii Moldova și cu Guvernul;

–   desemnează, după consultarea președinților fracțiunilor parlamentare și comisiilor permanente, componenta delegațiilor parlamentare, ținând seama de reprezentarea proporționala a fracțiunilor în Parlament;

–    dispune de mijloacele financiare aprobate de Parlament;

–    angajează și eliberează din funcție lucratorii Aparatului Parlamentului în baza contractului individual de munca;

–    îndeplinește alte atribuții prevăzute de Regulament sau însărcinările date de Parlament.

În scopul exercitării atribuțiilor regulamentare, Președintele Parlamentului emite dispoziții și ordine.

Vicepreședintele Parlamentului. Vicepreședinții Parlamentului se aleg la propunerea Președintelui Parlamentului, după consultarea fracțiunilor parlamentare, prin vot deschis, cu votul majorității deputaților aleși. Vicepreședinții Parlamentului pot fi revocați înainte de termen, la propunerea Președintelui Parlamentului, după consultarea fracțiunilor parlamentare, cu votul majorității deputaților aleși. Vicepreședinții Parlamentului îndeplinesc în modul stabilit de Președinte atribuțiile Președintelui, la rugămintea sau în absenta acestuia, inclusiv semnează legile și hotărârile adoptate de Parlament.

Biroul permanent – organ colegial de conducere al Parlamentului. Se formează, ținându-se seama de reprezentarea proporțională a fracțiunilor în Parlament. Din el fac parte, din oficiu, Președintele Parlamentului și vicepreședinții. Numărul de membri ai Biroului permanent se stabilește prin hotărâre a Parlamentului. Biroul permanent se consideră constituit după numirea a cel puțin 3/4 din membrii lui. Orice membru al Biroului permanent poate fi revocat prin hotărârea fracțiunii parlamentare, care l-a numit, adoptată cu votul majorității membrilor acesteia. Atribuțiile Biroului permanent al Parlamentului: –  propune Parlamentului data convocării sesiunii și durata acesteia; –   prezintă spre examinare Regulamentul Parlamentului, precum și propunerile de modificare și completare a acestuia; –  pregătește și asigură desfășurarea lucrărilor Parlamentului; – supune votului Parlamentului, la propunerea fracțiunilor parlamentare și a președinților comisiilor permanente, componența nominală a comisiilor permanente; coordonează activitatea acestora; –  întocmește, de comun acord cu președinții fracțiunilor parlamentare și ai comisiilor permanente, ordinea de zi a ședințelor Parlamentului și o prezintă Parlamentului spre aprobare; – hotărăște, din oficiu sau la solicitare, publicarea în mijloacele de informare în masă (inlcusiv electronice) a anumitor proiecte de acte legislative, stenograme ale ședințelor publice ale Parlamentului și a altor acte vizând activitatea legislativului. După caz, prin aceeași hotărâre, Biroul permanent stabilește modul de dezbatere publica a proiectelor de acte legislative. –    aprobă Regulamentul privind acreditarea reprezentanților mijloacelor de informare în masă pe lângă Parlament; –  stabilește obligațiile membrilor biroului; – stabilește structura și statul de personal ale Aparatului Parlamentului și le prezintă Parlamentului spre aprobare: –  întocmește bugetul Aparatului Parlamentului și îl prezintă Parlamentului spre aprobare, etc. Biroul permanent adoptă hotărâri, în limita competenței prevăzute de Regulament, cu votul majorității membrilor lui.

b) Comisiile parlamentare sânt organe interne de lucru ale parlamentarilor, de competență specială. Regulamentul Parlamentului prevede că pot fi constituite comisii permanente, comisii speciale sau comisii de anchetă.

Comisie permanentă – organ de lucru al Parlamentului, înființat pentru efectuarea activității Parlamentului. Au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor acestuia, precum și în exercitarea funcțiilor parlamentare, în special a celei legislative și a celei de control. Comisiile sunt specializate pe ramuri de activitate, fiind legate de diferite domenii ale responsabilităților guvernamentale. Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii. Comisiile permanente răspund în fața Parlamentului și îi sunt subordonate. Numărul comisiilor, denumirea, componența numerică și nominală a fiecărei comisii se hotărăște de Parlament, la propunerea Biroului permanent. Un deputat poate fi membru numai al unei comisii permanente. Membri ai comisiilor permanente nu pot fi aleși Președintele și vicepreședinții Parlamentului. Ceilalți deputați sânt obligați a fi membri ai uneia din comisiile permanente.

Fiecare comisie se ocupă de elaborarea actelor normative de specialitate, precum și avizează proiectele de legi, hotărâri înaintate de a fi aprobat de Parlamentul. Comisiile se reunesc în ședință (de regulă, o dată pe săptămână) și dezbat proiecte de legi și propuneri legislative, efectuează anchete parlamentare, examinează și hotărăsc asupra altor probleme din însărcinarea conducerii Parlamentului. Din componența fiecărei comisii fac parte reprezentanți ai tuturor fracțiunilor parlamentare, astfel, fiind reflectata configurația politică a legislativului.

Comisie specială – organ de lucru al Parlamentului constituit cu scopul elaborării unor acte legislative complexe, pentru avizarea lor sau pentru alte scopuri. Actele legislative elaborate de comisia specială nu se mai supun examinării în alte comisii. Prin hotărârea de înființare a comisiei se va desemna, la propunerea Biroului permanent, componența nominală a comisiei, precum și termenul în care va fi depus raportul comisiei.

Comisie de anchetă – organ de lucru al Parlamentului creat la cererea unei fracțiuni parlamentare sau a unui grup de deputați ce constituie cel puțin 5% din numărul deputaților aleși, cu scopul cercetării unor fapte sau cauze. Comisia de anchetă citează ca martor orice persoană care dispune de informații despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la cercetarea cauzei. La cererea comisiei de anchetă, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le prezinte comisiei. Instituțiile și organizațiile sânt obligate, în condițiile legii, să răspundă la solicitările comisiei de anchetă. Dacă este necesar de a antrena experți pentru elucidarea adevărului, comisia de anchetă dispune efectuarea de expertize. Comisia de anchetă nu poate susține urmărirea penală efectuată în condițiile legii de organele de urmărire penală și instanțele judecătorești.

c) Grupurile parlamentare constituie organisme interne ale parlamentului formate din parlamentari – reprezentanți ai unor partide, mișcări politice. Existența grupurilor parlamentare este determinată de prezența partidelor politice în sistemul politic al societății, inclusiv de dreptul acestora de a-și desemna și promova reprezentanții săi în alegerile parlamentare. Fără partide nu există nici regim parlamentar. În Republica Moldova grupurile parlamentare sânt numite fracțiuni parlamentare. Statutul lor este reglementat de Regulamentul Parlamentului.

În vederea formarii organelor de lucru și organizării activității Parlamentului, deputații constituie fracțiuni parlamentare alcătuite din cel puțin 5 deputați în baza de liste ale partidelor, organizațiilor social-politice și blocurilor electorale. Fracțiunile parlamentare se constituie în termen de 10 zile după constituirea legală a Parlamentului. Fracțiunile parlamentare își aleg organele de conducere sau conducătorii. Președintele fiecărei fracțiuni parlamentare prezintă Parlamentului componența numerică și nominală a fracțiunilor. Fracțiunile parlamentare au dreptul să facă propuneri pentru:

–    numirea sau alegerea reprezentanților lor în Biroul permanent, în comisiile permanente și în alte organe de lucru ale Parlamentului, ținându-se seama de reprezentarea lor proporțională în Parlament;

–    ordinea de zi a ședințelor Parlamentului și ale Biroului permanent;

–    formarea comisiilor speciale, de anchetă și altor comisii ale Parlamentului;

–    proiectele de hotărâri ale Parlamentului privind programul de activitate al Guvernului;

–    publicarea anumitor proiecte de acte legislative importante, prezentate spre examinare parlamentului, și consultarea opiniei publice asupra conținutului acestora.

Fracțiunilor parlamentare li se pun la dispoziție încăperi pentru lucru, tehnica birotică, rechizite de birou și li se acorda servicii necesare activității lor eficiente. Modul de folosire a mijloacelor financiare, alocate din bugetul Parlamentului pentru asigurarea activității fracțiunilor parlamentare, în funcție de componența numerică, se stabilește de către fiecare fracțiune în mod autonom.

Opoziția parlamentară – partid politic sau grupare de partide care acționează în parlament sau în organele locale criticând politica partidului de guvernământ și votând, de regulă, împotriva măsurilor inițiate de acesta.

            Activitatea parlamentară fiind perpetuă pe toată perioada mandatului, de aceea ea trebuie dimensionată în timp.

     a) Legislatura, sesiunea și ședința.

Legislatura – perioada de împuternicire a componenței Parlamentului (4 ani) până la constituirea legala a noului Parlament.

Sesiunea – perioada de timp, pe parcursul căreia Parlamentul se întrunește pentru dezbaterea și soluționarea problemelor ce țin de competența organului reprezentativ.

În literatura de specialitate se face deosebire dintre sesiunile ordinare, extraordinare și speciale. În regulamentul parlamentului Republicii Moldova se nominalizează doar două tipuri de sesiuni: ordinare și extraordinare (acestea se identifică cu cele speciale).

Sesiunile ordinare. Parlamentul se întrunește în două sesiuni ordinare pe an. Sesiunea de primavară începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iulie. Sesiunea de toamnă începe în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie.

Sesiuni extraordinare. Parlamentul se întrunește și în sesiuni extraordinare sau speciale, la cererea Președintelui Republicii Moldova, Președintelui Parlamentului sau a 1/3 din numărul deputaților. Cererea se depune în scris Președintelui Parlamentului, indicându-se ordinea de zi. Convocarea Parlamentului în sesiune extraordinara sau speciala se va face în 3 zile de la data înregistrării cererii.

Ședințele reprezintă intervalul de timp din cadrul sesiunii când parlamentarii se adună efectiv și nemijloct. Parlamentul își desfășoară activitatea sub forma de ședințe în plen și de ședințe ale comisiilor permanente. Ședințele Parlamentului sânt deliberative cu participarea majorității deputaților aleși. Ședințele Parlamentului se desfășoară, de regulă, conform ordinii de zi care se întocmește de Biroul permanent pentru o perioadă de 2 săptămâni. 

b) Ordinea de zi. Ședințele Parlamentului se desfășoară conform ordinii de zi întocmite de Biroul permanent al Parlamentului, de comun acord cu președinții fracțiunilor parlamentare și ai comisiilor permanente pentru o perioadă de 2 săptămâni și este aprobată de Parlament cu votul majorității deputaților prezenți. Ordinea de zi cuprinde proiecte de legi, hotărâri, moțiuni și alte chestiuni propuse de Președintele Republicii Moldova, de Guvern, Biroul permanent sau de deputați. Proiectele de legi și hotărâri se înscriu pe ordinea de zi în cel mult 10 zile de la primirea raportului comisiei permanente sesizate în fond. Modificarea ordinii de zi poate avea loc numai la prima ședință a săptămâinii de lucru, la cererea Biroului permanent, a unei fracțiuni parlamentare sau a unei comisii permanente. Cererile motivate privind modificarea ordinii de zi se fac printr-o singură luare de cuvânt, limitată în timp. În mod excepțional, Președintele Parlamentului poate propune, în orice ședință a Parlamentului, modificarea ordinii de zi din propria inițiativă, la cererea Biroului permanent sau a unei fracțiuni parlamentare. Această propunere se adoptă cu votul majorității deputaților prezenți. Ordinea de zi a sedințelor Parlamentului pentru toata săptămâna se înmânează deputaților la prima ședință a săptămânii de lucru.

c) Ședința și dezbaterile. Votul. Dezbaterile constau în discutarea chestiunilor înscrise pe ordinea de zi, potrivit unei proceduri prealabil stabilite, care asigură independența Parlamentului, ordinea sistematică în expunerea punctelor de vedere, confruntarea opiniilor și adoptarea deciziilor.

Votul este mod de adoptare a hotărârilor de către organele de stat colegiale, de organismele de conducere a partidelor și ale diferitor organizații.

Funcțiile parlamentului semnifică rolul Parlamentului, iar procedurile constituționale sunt mijloacele tehnice pentru îndeplinirea rolului său. Exista discuții cu privire la funcțiile Parlamentului și clasificarea acestora. În mod convențional se consideră principale funcții ale Parlamentului sânt:

reprezentarea;

recrutarea personalului guvernamental si altor persoane care urmează sa îndeplinească unele prerogative;

determinarea cadrului general al politicii externe;

declanșarea procedurii judiciare fata de anumite persoane;

informarea;

controlul;

deliberarea.

Funcțiile Parlamentului interacționează așa încât separarea lor este artificială și are o valoare exclusiv didactică. Astfel, prin unele dintre procedurile de informare se exercită și controlul, eficacitatea controlului și a deliberării presupune informare, iar valoarea deliberării se măsoară prin control.

2.2. Președintele Republicii Moldova

Președintele Republicii Moldova, în calitatea sa de șef al statului, reprezintă statul și este garantul suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. În acest context, determinantul “șef al statului” desemnează persoana, care este chemată să reprezinte la cel mai înalt nivel statul, personificînd întreaga națiune și teritoriul țării.

Poate fi ales Președinte al Republicii Moldova cetățeanul cu drept de vot care are 40 de ani împliniți, a locuit sau locuiește permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puțin de 10 ani și posedă limba de stat.

Președintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret. Este ales candidatul care a obținut votul a trei cincimi din numărul deputaților aleși. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul necesar de voturi, se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului descrescător de voturi obținute în primul tur. Dacă și în turul al doilea nici un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se organizează alegeri repetate. Dacă și după alegerile repetate Președintele Republicii Moldova nu va fi ales, Președintele în exercițiu dizolvă Parlamentul și stabilește data alegerilor în noul Parlament. Procedura de alegere a Președintelui Republicii Moldova este stabilită prin lege organică.

Rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova este validat de Curtea Constituțională, iar candidatul a cărui alegere a fost validată depune jurământul în fața Parlamentului și a Curții Constituționale, cel tîrziu la 45 de zile după alegeri.

Mandatul Președintelui Republicii Moldova durează 4 ani și se exercită de la data depunerii jurămîntului. Șeful statului își exercită mandatul pînă la depunerea jurămîntului de către Președintele nou ales. Mandatul Președintelui poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război sau catastrofă, însă nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al Republicii Moldova decît pentru cel mult două mandate consecutive.

Calitatea de Președinte al Republicii Moldova este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții retribuite. Șeful statului se bucură de imunitate și nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților aleși, în cazul în care săvîrșește o infracțiune, iar competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție, în condițiile legii. Președintele este demis de drept la data rămînerii definitive a sentinței de condamnare (articolul 81 din Constituție).

Natura juridică, importanța și funcțiile instituției prezidențiale impun ca atribuțiile acesteia să fie prevăzute în textul Constituției. De aceea, examinarea atribuțiilor cu care este investit Președintele Republicii Moldova și determinarea rolului acestora trebuie să pornească anume de la dispozițiile Constituției. Art. 77 al Legii fundamentale consacră:

,,(1) Președintele Republicii Moldova este șeful statului.

(2) Președintele Republicii Moldova reprezintă statul și este garantul suveranității, independenții naționale, al unității și integrității teritoriale a țarii.”

Din aceste prevederi rezultă și marea responsabilitate a șefului de stat pentru ocrotirea acestor valori.

Din reglementările constituționale se observă că atribuțiile Președintelui Republicii Moldova nu alcătuesc un tot unitar. Se impune, în consecință, o grupare a acestora pe categorii, în funcție de anumite criterii.

O clasificare comodă, dar în același timp facilă și puțin folositoare, s-ar putea baza pe criteriul obiectului atribuțiilor. Astfel, am putea distinge: atribuții de natură politică, atribuții executive, militare, judiciare, diplomatice.

Mult mai utilă și semnificativă ne pare clasificarea atribuțiilor prezidențiale după criteriul conținutului acestor atribuții. După conținut, prerogativele șefului statului pot fi clasificate în:

1) atribuții privind legiferarea. Exercitarea funcției legislative de către Parlament reclamă și concursul altor autoritați. Președintele promulgă legile și este în drept, în cazul în care are obiecții asupra unei legi, să o trimită spre reexaminare parlamentului în termen de cel mult două săptămâni; dacă Parlamentulu își menține hotărârea adoptată anterior, Președintele promulgă Legea. Atribuțiile relativ reduse ale șefului statului la capitolul adoptării/promulgării legilor pot fi însă compensate prin dreptul Președintelui de a iniția în Parlament o lege de importanță radicală pentru dezvoltarea societății. Amintim că Președintele, în baza art. 73 din Constituție, este unul din puținii subiecți înzestrați cu dreptul de inițiativă legislativă, alături de deputați și Guvern. De asemenea, Președintele poate sesiza Curtea Constituțională privind controlul constituționalității actelor normative. Această prevedere îi permite și chear îl obligă (moral) pe Președinte să vegheze asupra respectării constituționalității actelor normative.

2) atribuții privind organizarea și funcționarea autorităților publice. Legea fundamentală prescrie și stabilește clar cadrul constituțional pentru relațiile Președintelui cu autoritățile publice. Aceste atribuții constau în adresarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme ale națiunii (art. 84 alin. (2) din Constituție).

3) atribuții privind alegerea, formarea, numirea sau revocarea unor autorități publice. Președintele poate să dizolve Parlamentul, să desemneze un candidat pentru funcția de prim-ministru; să numească guvernul în baza votului de incredere acordat de Parlament; să numească și să revoce, la propunerea Primului-ministru, unii membri ai Guvernului în cazurile de remanieri guvernamentale sau de vacanță a funcției.

4) atribuții în domeniul apărării și asigurării ordinii publice. Președintele este comandant suprem al forțelor armate; el poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală; în caz de agresiune armată, șeful statului ia măsurile necesare pentru respingerea agresiunii, declară stare de război și le aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului. De asemenea, Președintele este în drept să ia și alte măsuri pentru asigurarea securității naționale și a ordinii publice.

5) atribuții în domeniul politicii externe. Politica externă este domeniul în care Președintele Republicii Moldova se bucură de cele mai vaste împuterniciri. Astfel, șeful statului ia parte la negocieri, poartă tratative, încheie tratate internaționale în numele Republicii Moldova, acreditează și recheamă reprezentanți diplomatici și primește scrisori de acreditare și de rechemare ale reprezentanților diplomatici din alte state.

6) alte atribuții. Acestea se conțin în art. 88 al Constituție și se referă la conferirea de decorații și titluri de onoare; acordarea de grade militare supreme; numirea în funcții publice, soluționarea problemelor cetațeniei, acordarea de ranguri diplomatice; conferirea de grade superioare de clasificare diferitor categorii de funcționari etc.

O altă clasificare a atribuțiilor prezidențiale, nu mai puțin importantă, este cea bazată pe criteriul condițiilor de exercitare a acestora. Potrivit criteriului menționat, distingem doua mari categorii de atribuții: atribuții pentru exercitarea cărora actele sau faptele prezidențiale sunt supuse unor condiții exterioare (aprobarea Parlamentului; contrasemnarea actelor preșidențiale; alte condiții;) și atribuții pentru exercitarea cărora actele sau fapteleprezidențiale nu sunt supuse nici unei condiții exterioare.

Atribuții pentru exercitarea cărora actele sau faptele prezidențiale sunt supuse unor condiții exterioare.

O primă condiție exterioară este aprobarea din partea Parlamentului. Într–o definiție simplă, ,,aprobarea” semnifică încuviințarea, acordul cu o acțiune.

Art. 87 alin. (2) și (3) din Constituție prevede cazurile în care actele președințiale necesită aprobarea Parlamentului. În primul rând, este vorba de declararea mobilizării parțiale sau generale. În acest caz, este expres prevăzut că ,,Președintele Republicii Moldova poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală”. În cazul unei agresiuni armate, se precizează că Președintele va lua măsuri pentru respingerea agresiunii, va declara stare de război și le va aduce, neîntârziat, la cunoștința Parlamentului, care, dacă nu este în sesiune, urmează să se convoce de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii. Observăm că în acest caz nu e expres prevăzută necesitatea obținerii aprobării prealabile a Parlamentului.

Contrasemnarea decretelor emise de Președintele Republicii Moldova este necesară în cazurile prevăzute de art. 94 alin. (2) din Constituție, atunci când:

Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai Republicii Moldova și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice (art. 87 alin. (3) din Constituție);

Președintele declară, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală (art. 87 alin. (2) din Constituție);

Președintele ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război (art. 87 alin. (3) din Constituție);

Ia alte măsuri pentru asigurarea securității naționale și a ordinii publice în limitele și în condițiile Legii (art. 87 alin. (4) din Constituție).

În ceea ce privește semnificația și natura juridică a contrasemnării, doctrina juridică nu este univocă. Conform unei opinii, contrasemnarea ar fi un mijloc tehnic prin care Președintele se asociază la activitatea Guvernului; contrasemnarea, în opinia altora, este un ,,transfer” de atribuții de la Președinte în favoarea Guvernului; ea ar însemna și ,,partajarea” între Președinte și Guvern a exercițiului unora din atribuții; se afirmă și că contrasemnătura ar fi un procedeu juridic prin care exercițiul unora din atribuții este ,,negociat”, astfel încât actul emis este produsul acordului de voință între Președinte și Prim-ministru.

Se cere menționat faptul că necesitatea aprobării din partea Parlamentului sau a contrasemnării de către Primul-ministru nu trebuie privită doar ca o subminare a puterii șefului de stat; aceste condiții sunt instituite din considerentele importanței deosebite a problemelor respective, care ating interesul general național și trebuie rezolvate cu acordul întregii puteri supreme, în vederea evitării erorilor fatale.

Actele și faptele Președintelui Republicii Moldova pot fi supuse, pe lângă aprobare și contrasemnare, și altor condiții exterioare. Este vorba de:

desemnarea de către Președinte a unui candidat pentru funcția de Prim-ministru, după consultarea fracțiunilor parlamentare (art. 98 alin. (1) din Constituție);

numirea de către Președinte a Guvernului în baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 98 alin. (4) din Constituție);

revocarea și numirea de către Președinte, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a funcției, a unor membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului (art. 98 alin. (6) din Constituție).

Președintele Republicii poate dizolva Parlamentul, după consultarea fracțiunilor Parlamentare, în cazul imposibilității formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni (art. 85 alin. (1) din Constituție).

Ca măsură externă de reglementare a mecanismului instituțional, dizolvarea Parlamentului nu se poate produce oricum, din orice motive și în orice moment. Ea poate avea loc numai dacă nu a fost acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare, și numai după respingerea a cel puțin doua solicitări de învestitură (art. 85 alin (2) al Constituție Republicii Moldova). Parlamentul poate fi dizolvat doar o singură dată în cursul unui an (art. 85 alin. (3) al Constituției Republicii Moldova). De asemenea, Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui Republicii Moldova, nici în timpul stării de asediu, de urgență sau de război cu excepția cazului alegerilor repetate (art. 85 alin. (4) al Constituției Republicii Moldova).

  Atribuții pentru exercitarea cărora atele sau faptele șeful statului nu sunt supuse nici unei condiții exterioare.

Există și o serie de atribuții pentru exercitarea cărora șeful statului nu are nevoie de careva condiții exterioare:

adresarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme ale națiunii (art. 84 alin. (2) din Constituție);

promulgarea legilor, cu dreptul de a întoarce Legea spre reexaminare în Parlament, dacă are obiecții asupra ei (art. 93 alin (2) din Constituție);

desemnarea unui alt membru al Guvernului în funcția de Prim-ministru interimar (până la formarea noului Guvern), în cazul imposibilității Primului-ministru de a-și exercita atribuțiile sau în cazul decesului acestuia (art. 10 alin. (2) din Constituție);

primirea scrisorilor de acreditare și de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state în Republica Moldova (art. 86 alin. (3) din Constituție);

conferirea de decorații și titluri de onoare;

acordarea de grade militare supreme;

numirea în funcții publice;

acordarea grațierii individuale;

inițierea unui referendum pentru a stabili voința poporului asupra problemelor de interes național; soluționarea problemelor cetățeniei;

acordarea de azil politic;

acordarea de ranguri diplomatice;

onferirea de grade superioare de clasificare diferitor categorii de funcționari;

suspendarea actelor Guvernului care contravin legislației, până la adoptarea hotărârii definitive a Curții Constituționale;

exercitarea altor atribuții stabilite prin lege (art. 88 din Constituție).

În exercitarea atribuțiilor sale șeful statului este asistat de Aparatul Președintelui Republicii Moldova. E demn de menționat faptul că această instituție publică a existat (sub altă denumire) chiar de la înființarea instituției prezidențiale în Republica Moldova. Astfel, Legea cu privire la instituirea funcției de Președinte al Republicii Sovietice Socialiste Moldova și la introducerea unor modificări și completări în Constituția R. S. S. Moldova din 3 septembrie 1990 a stabilit expres că ,,pe lângă Președintele R.S.S. Moldova funcționează Consiliul prezidențial al R.S.S. Moldova, care are drept sarcină să elaboreze măsuri pentru realizarea principalelor direcții ale politicii interne și externe a R.S.S. Moldova, pentru asigurarea securității republicii”, (art. 113 cu insigna 5).

Ulterior, la 7 februarie 1997 a fost emis Decretul Președintelui Republicii Moldova privind aprobarea structurii Aparatului Președintelui țării și a Regulamentului acestuia, iar la 7 noiembrie 2001 prin decret prezidențial a fost aprobată o noua structură a Aparatului Președintelui Republicii Moldova; tot atunci a fost aprobat și Regulamentul Aparatului Președintelui Republicii Moldova.

  În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele Republicii Moldova emite acte prin care își manifestă și își materializează voința sa. Art. 94 alin. (1) din Constituție prevede că ,,în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele Republicii Moldova emete decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova”. Deși nu este expres menționat în textul constituțional, considerăm că nepublicarea decretului atrage sancțiunea nulității acestora.

Art. 94 alin (2) stabilește obligativitatea contrasemnării unor decrete președințiale de către Primul-ministru: ,,decretele emise de Președinte în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în articolul 86 aliniatul (2), articolul 87 aliniatul (2), (3) și (4) se contrasemnează de către Primul-ministru”. Contrasemnarea angajează răspunderea Guvernului pentru conținutul și efectele acestora.

Decretele emise de Președinte pot avea caracter nominativ sau pot fi individuale. De exemplu, decretul prezidențial prin care se declară mobilizarea parțială sau generală (în baza art. 87 alin. (2) din Constituție) este un decret cu caracter nominativ. Decretele prin care se conferă decorații, titluri de onoare, se acordă grade militare supreme (de General), în baza prevederilor art. 88 din Constituție, sunt decrete cu un caracter individual.

Decretele președințiale se caracterizează prin următoarele trăsături distincte:

reprezintă manifestări unilaterale de voință, în scopul producerii de efecte juridice;

sunt emise ca urmare a exercitării atribuțiilor reglementate în Constituție și în legi;

unele din ele urmează a fi contrasemnate de către Primul-ministru;

decretele sunt obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului;

decretele urmează a fi publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, îndeplinirea acestei clauze determinând existența actului.

Ținându-se cont de caracterul variat al actelor emise de Președinte, o clasificare a acestora ne pare oportună. Astfel, deosebim următoarele categorii de acte președințiale:

acte juridice;

fapte material-juridice;

operații administrative;

acte exclusiv politice.

În afară de decrete – care sunt prin esența lor acte normative producătoare de efecte juridice, Președintele Republicii Moldova, în activitatea sa complexă, poate să întrunească și acte cu un caracter politic: mesaje, declarații, apeluri, demersuri, scrisori. Aceste acte cu un caracter exclusiv politic, deși nu produc careva efecte juridice, au totuși o importanță deosebită pentru îndeplinirea atribuțiilor care vizează independenta, unitatea și integritatea statului, precum și pentru atribuțiile de reprezentare a statului pe plan intern și extern.

În cazul săvîrșirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a două treimi din numărul deputaților aleși, iar propunerea de demitere poate fi inițiată de cel puțin o treime din deputați și se aduce neîntîrziat la cunoștința Președintelui Republicii Moldova. Președintele poate da Parlamentului și Curții Constituționale explicații cu privire la faptele ce i se impută.

Vacanța funcției de Președinte al Republicii Moldova intervine în caz de expirare a mandatului, de demisie, de demitere, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces. Cererea de demisie a Președintelui republicii este prezentată Parlamentului, care se pronunță asupra ei.

Imposibilitatea exercitării atribuțiilor mai mult de 60 de zile de către șeful statului este confirmată de Curtea Constituțională în termen de 30 de zile de la sesizare. În termen de 2 luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte al Republicii Moldova, se vor organiza, în conformitate cu legea, alegeri pentru un nou Președinte.

Dacă funcția de Președinte al Republicii Moldova devine vacantă sau dacă Președintele este demis, ori dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de Președintele Parlamentului sau de Primul-ministru. Dacă persoana care asigură interimatul funcției de Președinte al Republicii Moldova săvîrșește fapte grave, prin care încalcă prevederile Constituției, se aplică articolul 89 alineatul (1) și articolul 91.

2.3. Guvernul Republicii Moldova, administrația publică centrală de

specialitate și administrația publică locală

Începînd cu secolul XX, guvernele tot mai mult și mai mult se află în centrul atenției în toată lumea. Evoluțiile majore în economia mondială au repus pe tapet chestiuni fundamentale legate de guvern: Care ar trebui să fie rolul acestuia? Ce poate și ce nu poate să facă un guvern și cum anume poate realiza cel mai bine ceea ce are de făcut?…

În teoria și practica administrației publice obiectivul major al unei guvernări bune este o societate bine formată în baza premiselor respective, un stat bazat pe un aparat puternic și un sector public bine dezvoltat, protejat sănătos.

Trebuie de remarcat faptul că ultimul deceniu al sec. XX și începutul sec. XXI ne-au arătat poate mai clar decît în anii precedenți atît avantajele, cît și limitele statului, cu precădere în promovarea dezvoltării. Guvernele au contribuit la îmbunătățirea substanțială a învățămîntului, sănătății, la reducerea inegalității. Dar unele acțiuni ale statului s-au soldat cu rezultate nesatisfacătoare. Iar multe dintre guvernele care s-au achitat bine în trecut cu sarcinile pe care și le-au asumat au temerea că nu vor mai fi în măsură să facă față cerințelor unei economii, al cărei caracter devine global.

Rolul Guvernului derivă din natura sa de a fi o a doua componentă a puterii executive în Republica Moldova. El este circumscris votului de încredere al Paramentului și se supune imperativului de guvernare.

Dispozițiile-cadru care definesc rolul Guvernului Republicii Moldova sînt cuprinse în art. 96 al Constituției Republicii Moldova:

Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a statului și exercită conducerea generală a administrației publice.

în exercitarea atribuțiilor, Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament.

Aceste prevederi constituționale consfințesc rolul Guvernului ca factor politic în realizarea politicii interne și externe a țării și ca autoritate publică centrală a administrației, cu competență materială generală.

Cînd se spune că Guvernul „exercită conducerea generală a administrației publice", se are în vedere că el, Guvernul, înfăptuiește acest lucru, coordonînd activitățile multiple și variate ale organelor administrative de specialitate – centrale și locale. Guvernul asigură executarea legilor și a tuturor dispozițiilor legale adoptate în vederea aplicării lor.

E cazul să atragem atenția și la stipularea „programul său de activitate acceptat de Parlament". Adică „acceptat", și nu „aprobat" de acesta. Rezultă că textul constituțional a urmărit să reliefeze că decizia stabilirii liniilor politice strategice ale guvernării aparține Parlamentului, fără ca acesta să devină coparticipant la realizarea lor.

Prin urmare, după cum constată și Ioan Vida, rolul guvernului este prin esență politic și se exprimă nu numai în sfera activității executive, ci și prin colaborarea cu celelalte autorități publice, din care hotărîtoare este acțiunea sa în sfera puterii legislative prin exercitarea inițiativei legislative și a modalităților de conlucrare cu Parlamentul.

Pot fi evidențiate cinci sarcini fundamentale ce constituie esența misiunii Guvernului și fără de care este imposibil de a realiza o dezvoltare durabilă, de care să beneficieze toți, și anume:

– crearea unui cadru bazat pe legalitate;

– promovarea unei politici care să nu producă „distorsiuni" și care să includă stabilitatea macroeconomică;

realizarea investițiilor în serviciile sociale și infrastructura de bază;

protecția categoriilor de populație social-vulnerabilâ;

protecția mediului înconjurător.

În ceea ce privește structura Guvernului, se poate spune că în anii de după cel de-al doilea război mondial a existat tendința de extremă proliferare a ministerelor și a altor organe centrale de specialitate ale administrației de stat: uneori datorită dezvoltării unor activități economice, culturale, sociale și administrative specifice, alteori fiind generată de preocuparea de a satisface apetiturile de putere ale unor partizani politici.

Actuala Constituție, în scopul de a împiedica luarea unor măsuri pripite sau insuficient de cîntărite, a prevăzut că: „Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-miniștri, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică" (art. 97).

Învestitura Guvernului reprezintă o etapă necesară și obligatorie în regimurile pluraliste, care acceptă schimbarea guvernanților în urma consultării poporului prin alegeri.

În diferite țări există diverse modalități de formare a Guvernului. în Finlanda, de exemplu, cabinetul de miniștri este numit de către Președinte, în acest proces Parlamentul nu joacă nici un rol.

În democrațiile vest-europene cu sistem parlamentar, Parlamentul joacă un rol important în numirea executivului, deși rolul acesta variază de la o țară la alta. Totuși, în majoritatea țărilor vest-europene prim-ministrul și alți miniștri sînt numiți de șeful statului.

Așa, de exemplu, conform art. 63 al Constituției Germaniei, Cancelarul federal este ales de către Bundestag, la propunerea Președintelui Republicii Federale. Este ales candidatul care a obținut majoritatea de voturi, iar după votul Camerei are loc numirea formală de către Președintele republicii.

După învestitura sa, Cancelarul federal, potrivit art. 64 din Constituție, propune numirea miniștrilor federali de către Președintele republicii. La intrarea în funcție, Cancelarul federal și miniștrii federali depun în fața Bundestag-ului jurămîntul de credință, identic cu cel al Președintelui republicii.

Constituția Greciei acordă Președintelui republicii dreptul să numească Primul-ministru, iar la propunerea acestuia îi numește și-i revocă pe ceilalți membri ai Guvernului și pe secretarii de stat.

În Italia, conform Constituției (art. 92, alin.2), Președintele republicii numește Președintele Consiliului de Miniștri, iar la propunerea acestuia numește miniștrii. Guvernul însă trebuie să obțină încrederea ambelor camere ale Parlamentului, Italia fiind unul dintre puținele state unitare cu Parlament bicameral care are sistemul votului dublu pentru învestitura Guvernului.

Problema învestiturii Guvernului în regimul prezidențial de tip nord-american, se reduce, practic, la dreptul de numire a miniștrilor de către Președintele republicii, cu avizul Senatului. întrucît acest sistem nu cunoaște instituția guvernului în sensul tradițional al termenului, nu există nici funcția de prim-ministru.

În condițiile ce vizează o monarhie constituțională formele de învestitură se deosebesc de cele republicane cu regim parlamentar. în Marea Britanie, de exemplu, liderul partidului care a cîștigat alegerile pentru Camera Comunelor devine în mod automat Prim-ministru, actul de numire al Reginei avînd un caracter pur protocolar, iar strict formal, juridic, marchează ziua preluării puterii executive de către respectiva persoană.

Tipul sistemului electoral al unei țări este un factor hotărîtor în procesul de formare a noului guvern. în țările cu așa-numitul sistem majoritar rezultatele alegerilor vor determina simplu orientarea politică a guvernului, în aceste sisteme majoritare partidele mari au contribuții esențiale.

În Republica Moldova învestitura Guvernului este reglementată atît de prevederile constituționale privitoare la Guvern, cît și de cele referitoare la Președintele republicii.

Potrivit art. 98 din Constituție, procedura de învestitură se derulează în mai multe etape.

În sistemul autorităților administrației publice pornim de la Guvern ca autoritate centrală responsabilă de organizarea și coordonarea întregii activități a puterii executive din stat. Guvernul R.M. este înființat prin normele constituționale, iar organizarea și funcționarea lui este reglementată și de Legea cu privire la Guvern din 31 mai 1990 nr.64-XII cu modificările și completările ulterioare.

La acest capitol Constituția cuprinde norme de ordin principial ce se referă la rolul, structura și actele Guvernului, la răspunderea acestuia și a membrilor săi, la raporturile sale cu Parlamentul și la alte probleme care-i definesc natura juridică, rolul și locul în sistemul autorităților publice.

Nu ne propunem aici să prezentăm toate atribuțiile Guvernului, le vom enunța doar pe cele principale, și anume:

exercită conducerea generală a administrației publice;

asigură executarea de către organele administrației publice a legilor și celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestuia;

conduce și controlează activitatea ministerelor și celorlalte organe centrale și locale ale administrației publice;

elaborează proiecte de legi și le înaintează spre adoptare Parlamentului, ia în dezbatere propunerile legislative privitor la activitatea executivă, primite din partea Parlamentului;

asigură, prin adoptarea și aplicarea măsurilor necesare, apărarea ordinii de drept și liniștii publice, drepturilor și libertăților cetățenești în condițiile prevăzute de lege;

ia decizii cu privire la negocierea de tratate, acorduri și convenții internaționale în care se angajează statul; aprobă acordurile interguvernamentale care se vor putea semna numai prin împuternicirea Prim-ministrului.

Guvernul, în conformitate cu Legea Republicii Moldova „Cu privire la Guvernul Republicii Moldova", are împuterniciri în domeniile:

dezvoltării sociale, învățămîntului și ocrotirii sănătății;

economiei;

finanțelor, creditelor, impozitelor, prețurilor și circulației monetare;

muncii și salarizării;

științei și tehnicii;

asigurării legalității;

asigurării securității și a capacității de apărare a republicii;

politicii externe.

Guvernul este un organ numit. Funcția de membru al Guvernului încetează în caz de demisie, de demitere, de incompatibilitate sau de deces (art. 100 al Constituției RM).

Propunerea numirii în post a unor noi membri ai Guvernului emană de la Prim-ministru.

Membrii Guvernului poartă răspundere pentru sferele de activitate încredințate; participă la examinarea chestiunilor în cadrul ședințelor Guvernului și ale Prezidiului acestuia; pot prezenta Guvernului propuneri cu privire la examinarea unor chestiuni, pot iniția elaborarea unor hotărîri ale Guvernului.

De menționat faptul că, prin art. 30 al Legii cu privire la Guvernul Republicii Moldova, membrului Guvernului i se interzice ocuparea altor funcții în întreprinderile, instituțiile și organizațiile de stat, cooperatiste și obștești.

Tot în acest articol se spune că retribuirea muncii și condițiile de asigurare materială sînt stabilite de Președintele republicii de comun acord cu Parlamentul Republicii Moldova.

Repartiția funcțiilor între membrii Guvernului se supune unei logici complexe. Componența unui Guvern este semnificativă prin alegerea personalităților din care se compune sau prin partidele din care fac parte acestea, dar, în aceeași măsură, și prin dreptul atribuit fiecăreia dintre aceste personalități.

Stabilirea mandatului Guvernului presupune determinarea unui moment inițial și al unuia final. Durata pentru care este numit Guvernul RM nu este determinată expres.

Potrivit art.98 (5) al Constituției Republicii Moldova, „Guvernul își exercită atribuțiile din ziua depunerii jurămîntului de către membrii lui în fața Președintelui Republicii Moldova".

Pornind de la norma constituțională a duratei mandatului Parlamentului – 4 ani – și conducîndu-ne de teza că Guvernul trebuie să se bucure permanent de încrederea legislativului, putem conchide că și Guvernul este numit pentru același termen sau pentru termenul rămas pînă la expirarea mandatului Parlamentului. Practica însă arată că unele guverne n-au rezistat nici cîte un an.

Încetarea mandatului este consecința fie a faptului că Parlamentul i-a retras încrederea, ca urmare a adoptării unei moțiuni de cenzură, fie a faptului că Prim-ministrul a încetat să mai fie membru al Guvernului sau se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.

Guvernul al cărui mandat a încetat prin una dintre modalitățile menționate mai sus este competent să îndeplinească în continuare numai funcțiile de administrare a treburilor publice, pînă la depunerea jurămîntului de către membrii noului Guvern.

Administrația publică centrală de specialitate este organizată într-un sistem unic și nici un minister sau altă autoritate administrativă centrală, sau structură organizațională din sfera lor de competență nu poate să se afle în afara acestui sistem.

Administrația publică centrală de specialitate își desfășoară activitatea respectînd următoarele principii:

1) organizaționale:

a) ierarhie instituțională;

b) delimitare a funcțiilor de elaborare și de promovare a politicilor de funcțiile de implementare a acestora;

c) atribuire clară a responsabilităților și competențelor, evitînd ambiguitatea, dublarea și suprapunerea acestora;

d) desconcentrare a serviciilor publice;

e) simplitate și claritate a structurii instituționale;

2) de funcționare:

a) legalitate;

b) eficacitate în atingerea obiectivelor și realizarea sarcinilor stabilite;

c) gestionare în mod economic a proprietății publice și utilizare eficientă a fondurilor publice alocate;

d) planificare strategică;

e) colaborare interinstituțională;

f) asigurare a controlului financiar public intern;

g) responsabilitate pentru activitate;

h) raționalizare și promptitudine a procedurilor și activităților administrative;

i) deservire eficientă a cetățenilor;

j) asigurare a accesului la informație, a publicării datelor guvernamentale cu caracter public și a transparenței în procesul decizional.

Principiile administrației publice centrale de specialitate sînt aplicate:

a) la exercitarea de către Guvern a controlului legalității și oportunității activității ministerelor, a altor autorități administrative centrale și a structurilor organizaționale din sfera lor de competență;

b) la verificarea și evaluarea de către Guvern a calității serviciilor de interes public prestate de către ministere, de alte autorități administrative centrale și de structurile organizaționale din sfera lor de competență;

c) la exercitarea de către ministere și de alte autorități administrative centrale a controlului ierarhic asupra legalității și oportunității activității structurilor organizaționale din sfera lor de competență, precum și la verificarea și evaluarea calității serviciilor de interes public pe care acestea le prestează;

d) la înfăptuirea de către instanța de contencios administrativ competentă, în conformitate cu legislația în vigoare, a controlului judecătoresc al legalității actelor administrative emise de ministere, alte autorități administrative centrale și de structurile organizaționale din sfera lor de competență.

Ministerele și alte autorități administrative centrale se află în raporturi de colaborare în domenii de interes comun în scop de realizare a misiunii și de exercitare a funcțiilor și atribuțiilor lor.

În procesul de elaborare a proiectelor de acte legislative și normative, ministerele și alte autorități administrative centrale colaborează prin crearea unor grupuri de lucru și/sau în cadrul procedurii de avizare și expertizare a proiectelor în conformitate cu legislația în vigoare.

Pentru soluționarea chestiunilor care, potrivit naturii lor și/sau conform însărcinării Guvernului, necesită o interacțiune mai strînsă, colaborarea dintre ministere și alte autorități administrative centrale se realizează, în caz de necesitate, prin încheierea acordurilor interinstituționale de colaborare.

Conflictele de competență și disensiunile apărute în cadrul relațiilor dintre ministere și alte autorități administrative centrale se examinează și se soluționează în modul stabilit în Regulamentul Guvernului.   

Ministerele și alte autorități administrative centrale colaborează cu autoritățile administrației publice locale, precum și cu asociațiile reprezentative ale acestora constituite în corespundere cu legea, asigurînd consultarea și implicarea efectivă a asociațiilor în vederea participării la procesul decizional, în modul stabilit de legislație.

Ministerele și alte autorități administrative centrale colaborează cu societatea civilă, asigurînd accesul la informație, publicarea datelor guvernamentale cu caracter public și transparența procesului decizional, în modul stabilit de legislație.

Ministerele și celelalte autorități centrale ale administrației publice constituie o categorie distinctă de organe în cadrul sistemului autorităților administrației publice, având rolul de organizare a executării și de executare în concret a legilor, fiind, astfel, organe de specialitate, de resort. Mai precizăm faptul că ele realizează această activitate pe întreg teritoriul țării, fiind autorități centrale ale administrației publice.

Rolul determinant în societate și importanța ministerelor și celorlalte autorități centrale îl constituie două elemente: competența materială și competența teritorială. Aceste elemente definesc în principal locul acestor organe în sistemul autorităților administrației publice ca o verigă importantă, subordonată Guvernului, ca fiind autoritatea centrală cu competența materială generală, care coordonează și controlează întreaga activitate a ministerelor și celorlalte organe centrale de specialitate ale administrației publice.

Potrivit art. 107 din Constituție, ministerele sunt organe ale administrației publice de specialitate, care traduc în viață politica Guvernului și exercită, în conformitate cu legea, administrația publică în domeniile de activitate de care răspund. Deși legislația nu prevede expres acest lucru, ministerele pot fi organizate numai în subordonarea Guvernului și numai pe baza legii.

În afară de ministere, Constituția face referire și la alte autorități administrative, care sunt responsabile de conducerea, coordonarea și exercitarea controlului în domeniul economiei și în alte domenii, care nu intră nemijlocit în atribuțiile ministerelor. Aceste categorii de autorități se înființează în temeiul legii ca autorități administrative autonome sau nemijlocit pe lângă Guvern.

Organizarea și funcționarea organelor administrației publice centrale sunt determinate de Legea cu privire la Guvern și regulamentele acestor organe aprobate de Guvern.

În cadrul administrației publice în Republica Moldova funcționează, potrivit legii, următoarele ministere ca organe ale administrației publice centrale de specialitate:

Ministerul Economiei

Ministerul Finanțelor

Ministerul Justiției

Ministerul Afacerilor Interne

Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene

Ministerul Apărării

Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcțiilor

Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor

Ministerul Mediului

Ministerul Educației

Ministerul Culturii

Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei

Ministerul Sănătății

Ministerul Tehnologiei Informației și Comunicațiilor

Ministerul Tineretului și Sportului.

În afara Guvernului, în scopul exercitării controlului asupra executării legilor și a altor acte emise de Parlament, a decretelor Președintelui, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, mai activează un șir de instituții și organizații administrative autonome sau subordonate Guvernului, astfel de autorități sunt:

Biroul Național de Statistică

Agenția Relații Funciare și Cadastru

Biroul Relații Interetnice

Agenția "Moldsilva"

Agenția Rezerve Materiale

Agenția Turismului.

Deci în țara noastră, la moment, activează în cadrul administrației publice centrale 16 ministere și un șir de alte instituții și organizații ca autorități administrative. în funcție de importanța, locul și rolul lor în administrația publică centrală, în vederea unei bune organizări a activităților lor, precum și pentru realizarea atribuțiilor cu maximă eficiență, acestea sunt dotate cu resurse financiare, materiale și personal calificat. Pentru majoritatea din ele Guvernul a stabilit structura și a plafonat numărul de funcționari prin indicarea efectivului limită al aparatelor acestor organe.

Toate organele administrației publice centrale, în raport cu funcțiile ce le îndeplinesc, complexitatea și responsabilitatea acestora, pot fi grupate în mai multe categorii, și anume:

1. Organe ale administrației publice centrale cu activitate economică, din care fac parte: Ministerul Economiei; Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare; Ministerul Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor; Ministerul Finanțelor etc.

Organe ale administrației publice centrale cu caracter social, cultural și științific, din care fac parte: Ministerul Educației; Ministerul Culturii; Ministerul Sănătății; Ministerul Ministerul Muncii și Protecției Sociale; Biroul Relații Interetnice etc.

Organe ale administrației publice cu atribuții administrative și de ocrotire a ordinii de drept. La această categorie de organe putem atribui: Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene; Ministerul Justiției; Ministerul Afacerilor Interne; Ministerul Apărării etc.

Numirea în funcție a miniștrilor se efectuează de Președintele Republicii în cadrul procedurii de învestire a Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Aceștia intră în exercițiul funcțiunii după depunerea jurământului și sunt responsabili de sferele de activitate ce le-au fost încredințate.

Funcția de ministru o pot deține numai cetățenii Republicii Moldova. Această funcție este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția activității științifice sau didactice. Calitatea de ministru încetează în caz de demisie, de demitere, de incompatibilitate, de expirare a mandatului sau de deces.

Demisia intervine din propria inițiativă a ministrului, ca rezultat al demisiei Primului-ministru sau decesului acestuia, precum și în cazul exprimării votului de neîncredere Guvernului de către Parlament.

Demiterea este înlăturarea forțată a ministrului din funcție prin revocare, pentru omisiuni, incompetență, încălcare a legislației sau incompatibilitate. Revocarea este dispusă de Președintele Republicii la propunerea Primului-ministru pe calea remanierilor guvernamentale.

Expirarea mandatului miniștrilor intervine în cazul alegerilor unui nou Parlament.

În cadrul administrației publice centrale, miniștrii sunt învestiți cu o dublă calitate, cea de membri ai Guvernului și cea de șefi ai ministerelor. În calitate de membri ai Guvernului, miniștrii participă la acțiunile colegiale ale acestuia și au un rol preponderent politic, iar în calitate de șefi ai ministerelor respective aceștia au atribuții de constituire a organelor administrative centrale.

În cea de a doua calitate miniștrii au atribuții administrative multiple față de ministerul pe care îl conduc. Fiecare ministru este șef ierarhic superior în ramura pe care o administrează.

În funcție de tabloul atribuțiilor ministerelor, cele ale miniștrilor se pot grupa sub diferite titluri.

Miniștrii iau multiple decizii pentru gestiunea serviciilor din cadrul ministerelor. Fără îndoială, multiple decizii sunt luate de funcționarii subordonați lor la nivel central sau local, însă această desconcentrare se exercită în virtutea normelor legale de instituire sau în funcție de delegările pe care ministrul este în drept să le opereze în cazul subordonaților.

Potrivit competențelor deținute, ministrul este ordonatorul de credite, gestionează bunurile de stat, încheie contracte din numele statului etc.

Față de personalul din sistemul ministerial, miniștrii exercită ansamblul de competențe incluse în noțiunile de putere ierarhică, putere disciplinară, putere asupra actelor de subordonare etc. în acest sens, miniștrii promovează o politică statală de cadre, îndreptată spre completarea aparatului central și a organelor din subordine cu specialiști de înaltă calificare, creează sistemul ramural de instruire continuă a cadrelor, organizează pregătirea specialiștilor cu studii superioare și medii de specialitate, asigură pregătirea cadrelor, inclusiv în străinătate. în virtutea acestor sarcini, ministrul, ținând cont de prevederile legislației, este învestit cu putere de a selecta de sine stătător personalul, de a fixa condițiile de recrutare și numire și a da instrucțiuni.

Miniștrii au atribuții regulamentare. Ei pregătesc și contrasemnează hotărârile și ordonanțele Guvernului, în care ministerele respective sunt interesate și responsabile de executarea lor. Potrivit legislației, miniștrii poartă răspundere personală pentru transpunerea în viață a politicii Guvernului, precum și pentru conducerea eficientă a domeniilor încredințate.

De asemenea, ei poartă răspundere personală pentru activitatea ministerelor pe care le conduc, precum și răspundere solidară pentru activitatea întregului Guvern. în virtutea răspunderii specifice a miniștrilor, aceștia sunt obligați să conlucreze cu Parlamentul, care este organul ce le asigură o acoperire politică. Astfel, miniștrii prezintă dări de seamă Parlamentului asupra activității lor, sunt obligați să răspundă la întrebările și interpelările formulate de deputați. La solicitare, miniștrii participă la lucrările Parlamentului și ale organelor lui de lucru, în cadrul cărora își pot expune opiniile pe marginea chestiunilor examinate.

Din ansamblul reglementărilor care privesc organizarea și funcționarea ministerelor se poate desprinde concluzia că acestea exercită două categorii de atribuții: 1 – comune tuturor ministerelor și 2 – proprii, specifice fiecărui minister.

Atribuțiile comune derivă, în principal, din locul și rolul pe care îl au toate ministerele în sistemul autorităților administrației publice centrale, ca autorități subordonate nemijlocit Guvernului, care asigură realizarea programului său de guvernare.

Atribuțiile comune pot fi grupate în:

• Atribuții care privesc organizarea executării și executarea în concret a legilor, decretelor Președintelui, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului.

Potrivit acestor atribuții, ministerele inițiază sau elaborează, la dispoziția Primului-ministru, proiecte de acte normative, legi, decrete, hotărâri și ordonanțe de a cărei pregătire este responsabil Guvernul, asigurând fundamentarea acestora, ori, după caz, le avizează. în acest sens, miniștrii se prevalează și de drepturile lor de a emite ordine și instrucțiuni în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege pentru minister în vederea executării prevederilor legale.

• Atribuții care privesc activități economice și sociale. Atribuțiile în domeniul activităților economice și sociale privesc în special probleme de analiză a fenomenelor specifice în condițiile statului de drept și ale economiei de piață. în vederea pregătirii și fundamentării lucrărilor de legiferare, ministerele:

– organizează și execută activități statale, în calitate de acționar al societăților pe acțiuni cu capital de stat din ramurile economice pe care le administrează;

– promovează procesul de privatizare în ramurile administrate;

– organizează aplicarea politicii guvernamentale față de întreprinderile de stat din ramurile respective ale economiei, fundamentează politica de subvenții a Guvernului;

– asigură protecția mediului și realizează alte asemenea atribuții stabilite prin lege sau prin alte acte normative.

• Atribuții care privesc realizarea politicii externe.

În contextul realizării atribuțiilor în domeniul politicii externe din împuternicirea Guvernului, ministerele:

inițiază și negociază tratate internaționale, încheie convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale și iau măsurile necesare de aplicare a prevederilor convențiilor și acordurilor internaționale din domeniul propriu de activitate;

orientează activitatea de cooperare internațională și sprijină dezvoltarea formelor de cooperare guvernamentale și neguvernamentale;

reprezintă interesele statului în organismele internaționale și dezvoltă relații de colaborare cu organe și organizații similare din alte state și cu organizații internaționale de profil.

• Atribuții care vizează alte domenii.

Ministerele îndeplinesc și alte atribuții comune, care privesc:

formarea și perfecționarea pregătirii profesionale a personalului;

dezvoltarea cercetării științifice în domeniul propriu de activitate;

conducerea activității unităților bugetare din subordine;

aplicarea unitară a sistemului de salarizare în sistemul ministerului etc.

Atribuțiile specifice și organizarea proprie a ministerelor

Înființarea ministerelor este determinată de necesitățile sociale, economice, sistemul politic și conjunctura politică a autorităților publice. Toate ministerele sunt înființate prin lege organică, deoarece Constituția prin art. 72 rezervă această problemă unei astfel de categorii de legi. Competențele ministerelor, în mod expres, se stabilesc de Regulamentele proprii și legile din domeniile respective.

Pe lângă atribuțiile generale pe care le au toate ministerele, acestea își justifică existența mai cu seamă prin necesitatea realizării unor atribuții specifice fiecărui minister. Aceste atribuții constituie competența materială a fiecărui minister și asigură realizarea obiectivelor și sarcinilor puse în seama lor.

Atribuțiile specifice fiecărui minister se compun din drepturile și obligațiile legale ale acestora, de realizarea cărora ministrul răspunde în fața Guvernului și a Parlamentului.

În scopul realizării conducerii centrale, coordonării și exercitării controlului unor ramuri sau domenii de activitate care nu intră nemijlocit în atribuțiile ministerelor, în condițiile legii și în limitele bugetului stabilit pentru administrația publică centrală de specialitate pe anul corespunzător, pot fi înființate și funcționa în subordinea Guvernului, alte autorități administrative centrale (servicii și agenții).

Autoritățile administrative centrale sînt conduse de directori generali sau de directori, numiți în funcție, în condițiile stabilite de lege sau de actele normative.

Atribuțiile între locțiitori sînt repartizate de către directorul general sau director.

Structura, efectivul limită, criteriile de constituire a unităților structurale și funcțiile de conducere ale acestora, se aprobă prin hotărîre de Guvern. Scopul, funcțile de bază și atribuțiile autorităților administrative centrale se stabilesc în regulamentele privind organizarea și funcționarea acestora, aperobate de Guvern

Serviciul exercită funcții de control și supraveghere în domeniul stabilit de activitate, precum și funcții speciale în domeniul apărării, securității naționale și supravegherii și controlului frontierii de stat, prevenirii și combaterii criminalității, corupției, ordinii publice.

În limitele competenței sale, serviciul adoptă acte juridice normative și individuale, în baza și întru executarea Constituției, legilor, decretelor Președintelui Republicii Moldova, actelor normative ale Guvernului și ale ministerului, în vederea efectuării coordonării și controlului activității serviciului.

Agenția este autoritate a administrației publice centrale de specialitate, ce exercită în sfera sa stabilită de activitate, alte funcții decît cele de control, supraveghere și elaborare de politici, inclusiv cele de prestare a serviciilor de stat, administrării proprietății de stat și funcțiile de aplicare a normelor de drept.

Agenția, în limitele competenței sale, adoptă acte juridice normative și individuale în baza și întru executarea Constituției, legilor, decretelor Președintelui Republicii Moldova, actelor normative ale Guvernului și actelor normative a ministerului, care efectuează coordonarea și controlul activității.

Prin administrație publică locală se înțelege totalitatea organismelor statului care sunt chemate să satisfacă interesele care nu sunt generale, ci privesc, în primul rând grupările omenești din localitate, și care se caracterizează prin faptul că titularii cărora le sunt încredințate administrarea acestor interese, nu dețin puterea de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, pe cale de alegere. Acești titulari sunt însă și ei subordonați autorității centrale, reprezentată prin Guvern, care își exercită dreptul său de coordonare și unitatea a statului pe cale tutelei și a controlului.

Administrația publică locală este totalitatea autorităților cu competență generală sau specială, constituite pentru satisfacerea intereselor generale ale locuitorilor unei unități administrativ-teritoriale.

Conform Constituției Republicii Moldova administrația locală ține să fie realizată prin voința poporului, exercită prin forme ale democrației directe și reprezentative, adică prin participarea populației la discutarea și rezolvarea celor mai importante probleme, alegerea organelor reprezentative, participarea la rezolvarea hotărârilor adoptate și exercitarea controlului asupra activității organelor administrării locale.

Administrația publică locală oferă infrastructura fizică și politică care sprijină eforturile comunității și cetățenilor în domeniul economic, politic, social și cultural.

Rolul administrației publice locale se schimbă și va continua să se schimbe pe măsură ce problemele economice și sociale pe care le întâmpină continuă să crească.

Conform Legii privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, art. 4 (1) “Teritoriul Republicii Moldova este organizat sub aspect administrativ de raioane, orașe și sate. Organizarea administrativă a teritoriului Republicii Moldova se efectuează pe două niveluri: satele (comunele) și orașele (municipiile) constituie primul nivel, iar raioanele, unitatea teritorială autonomă Găgăuzia și municipiul Chișinău constituie nivelul al doilea”.

Satul este o unitate administrativ teritorială care cuprinde populația rurală unită prin teritoriu, condițiile geografice, relații economice, social-culturale, tradiții și obiceiuri. Două sau mai multe sate se pot uni, formând o singură unitate administrativ-teritorială numită comună.

Municipiul este o localitate de tip urban cu rol deosebit în viața economică, social-culturală, științifică, politică, și administrativă a republicii, cu importante structuri edilitar-gospodărești și unități din domeniul învățământului, ocrotirii sănătății și culturii.

Raionul este o unitate administrativ-teritorială alcătuită din sate (comune) și orașe (municipii) și reprezintă denumirea unității administrativ-teritoriale de nivelul doi.

Unitățile administrativ-teritoriale au personalitate juridică, dispun de patrimoniu, beneficiază de autonomie financiară, au dreptul la inițiativă în tot ceea ce privește administrarea treburilor publice locale, exercitându-și în condițiile legii, autoritatea în limitele administrativ-teritoriale stabilite.

Autorități ale administrației publice, prin care se realizează autonomia locală în sate (comune), orașe (municipii) sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Consiliile locale și primarii se aleg conform codului electoral, Consiliile locale și primarii funcționează ca autorități administrative autonome și gestionează treburile publice din sate (comune), orașe (municipii) în condițiile Legii.

În fiecare raion și municipiu este un consiliu, ca autoritate deliberativă a administrației publice, care coordonează activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes raional sau, respectiv, municipal. În executarea atribuțiilor lor, autoritățile administrației publice locale dispun de autonomie consfințită și garantată de Legea supremă a Republicii și alte legi.

Pentru asigurarea autonomiei locale, autoritățile administrației publice locale elaborează și aprobă bugetele unităților administrativ-teritoriale și au dreptul să instituie impozite și taxe locale, în condițiile legii, deoarece o adevărată autonomie locală nu poate exista fără o autonomie financiară, care ar cuprinde o serie de principii reglementare prin acte juridice normative.

În Cartea Europeană “Exercițiul autonom al puterii locale” (art. 9) cât și în “Declarația cu privire la autonomia locală” adoptată la Rio de Janero în 1985, la compartimentele despre resursele colectivităților locale se menționează că ele au dreptul în cadrul politicii economice naționale, la resursele proprii suficiente, de care ele pot dispune în mod liber în exercitarea competențelor lor, distincte de cele ale altor eșaloane administrative.

În conformitate cu prevederile art. 109 din Constituția Republicii Moldova și art. 3 al Legii privind administrația publică locală, administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile:

autonomiei locale;

descentralizării serviciilor publice;

eligibilității autorităților administrației publice locale;

consultărilor cetățenilor în problemele locale de interes deosebit.

Aceste principii constituie începutul unei noi etape în dezvoltarea și organizarea administrației publice locale în republică, fiind bazate pe cele mai înaintate teorii existente în acest domeniu în practica internațională.

Conceptul de autonomie locală, definit prin art. 3 din Cartea Europeană “exercițiul autonom al puterii locale”, prevede dreptul și capacitatea efectivă a colectivităților locale de a realiza și de a gira în cadrul legii sub propria răspundere și în favoarea populației o parte importantă din treburile publice.

Realizarea autonomiei locale în Republica Moldova este unul din obiectivele esențiale ale reformei administrative. Resursele financiare ale colectivităților provin din:

impozite locale, în limitele stabilite de lege;

venituri realizate din activități proprii (prin prestări de servicii descentralizate);

subvenții pe e posibil necondiționate, acordate în condiții de repartizare justă;

taxe locale.

Principiul autonomiei locale nu presupune o independență totală, o izolare a organelor administrației publice locale de administrația publică centrală. Autonomia locală este o putere de decizie liberă, în facultatea de a decide într-o sferă de atribuții locale, în care interesele locale trebuie reglate și gestionate, dar sub un control al unei autorități superioare. Autoritățile autonomiei locale nu au putere de decizie majoră, ele trebuie să-și desfășoare activitatea în limitele și condițiile legii.

În art. 5 al Legii privind administrația publică locală se menționează că autorități ale administrației publice, prin care se realizează autonomia locală în sate (comune), orașe (municipii), sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii ca autorități executive. Consiliile locale și primarii se aleg în condițiile prevăzute de Codul electoral. În executarea atribuțiilor lor, autoritățile administrației publice locale dispun de autonomie consfințită și garantată prin Constituție și alte legi (art. 9).

Autoritățile administrației publice locale sunt persoane juridice autonome și sunt investite cu prerogativele de putere publică. Unitățile administrativ-teritoriale ale administrației publice locale constituie un sistem din două niveluri:

primul – consiliile sătești (comunale), orășenești (municipale);

doi – consiliile raionale.

Competența cu care sunt investite autoritățile administrației publice locale este deplină întreagă. Ea nu poate fi pusă în cauză sau limită de autoritate publică ierarhic superioară, decât în condițiile legii. Autoritățile administrației publice locale se conduc în activitatea lor de Statutul unității administrativ-teritoriale și de regulamentele consiliului respectiv, elaborat în baza unui statut-cadru și regulament-cadru, elaborat de către organul legislativ.

Autoritățile administrației publice locale nu mai sunt supuse puterii ierarhice a autorităților centrale, ele fiind independente de acestea pentru că nu sunt numite de la centru, ci sunt alese de cetățenii unităților administrativ-teritoriale.

Consiliul local este o autoritate colegială a administrației publice locale, se bucură de un statut autonom, în sensul că el deliberează asupra intereselor specifice ale colectivităților locale și decide cu privire la modul de realizare a acestora fără amestecul din partea autorităților administrației de stat.

Fiind aleși după sistemul pluripartid, răspunderea lor politică este numai de ordin electoral, în sensul că ele sunt înzestrate cu competență specifică administrației publice locale pentru a decide asupra modului de soluționare a problemelor administrative ale colectivităților locale.

Primarul este un organ executiv, ce derivă din faptul că el este cel care răspundere de ducere la îndeplinire a hotărârii consiliului local și tot el trebuie să realizeze în colectivitățile locale legile republicii și toate actele normative.

2.4. Autoritatea judecătorească

În cadrul capitolului IX din Titlul III al Constituției Republicii Moldova, consacrat „Autorității judecătorești” sunt incluse trei secțiuni. Astfel, în secțiunea 1: „Instanțele judecătorești” sunt prevăzute principiile generale ale înfăptuirii justiției, statutul judecătorilor și regulile fundamentale privind organizarea și competența instanțelor judecătorești (art. 114 – 117),

precum și reguli referitoare la caracterul public al dezbaterilor, utilizarea limbii de procedură, folosirea căilor de atac, caracterul hotărârilor judecătorești și resursele financiare ale instanțelor judecătorești (art. 118 – 121).

În secțiunea a 2-a intitulată „Consiliul Superior al Magistraturii” sunt reglementate: competența și atribuțiile acestei instituții (art. 122 – 123).

În cadrul secțiunii a 3-a „Procuratura” sunt reglementate: atribuțiile și structura instituției, rolul și mandatul procurorilor (art. 124 – 125).

Noțiunea de justiție comportă mai multe înțelesuri.

Sensul tehnic, pragmatic al noțiunii de justiție implică scopul, esența dreptului, receptat în cea mai înaltă și pură expresie (justiția comutativă).

Profesorul Mircea Djuvara, referindu-se la ideea de justiție, considera că aceasta presupune egalitatea rațională a unor persoane libere, limitate în activitățile lor numai prin drepturi și obligații. Ideea de justiție presupune și aptitudinea generalizării, deci în ultimă instanță, egalitatea tuturor persoanelor fără nici un privilegiu, egalitate cât mai desăvârșită, care nu se obține decât printr-un progres cât mai accentuat și un studiu cât mai amănunțit al situaților de fapt, în limitele drepturilor subiective și a obligațiilor corelative).

Nu în ultimul rând este necesar să precizăm că ideea de justiție include și principiul universal al echității, care se caracterizează prin aprecierea justă din punct de vedere juridic, a fiecărui subiect de drept.

În libertatea juridică, atât română cât și străină, noțiunii de justiție i se atribuie și alte sensuri.

Astfel, într-un sens larg – lato sensu – justiția, reprezintă o virtute, adică un sentiment de echitate.

Este evident că această noțiune, în abstracțiunea sa poartă o doză de subiectivism preluată în raport de fiecare subiect de drept și totodată în funcție de perioada istorică reflectată în gradul

de dezvoltare al societății umane.

Într-un tehnic – juridic, justiția reprezintă o funcție de jurisdictio, adică aptitudinea de a pronunța dreptul cu ocazia soluționării unei cauze.

Împărțirea justiției este apanajul exclusiv al statului, în virtutea prerogativelor ce decurg din suveranitatea națională.

În sfârșit, noțiunea de justiție desemnează totalitatea instituțiilor juridice prin intermediul cărora se realizează atribuțiile puterii (autorității) judecătorești.

În Republica Moldova justiția se înfăptuiește în numele legii numai de instanțele judecătorești. Astfel, funcția de judecată, adică de a statua asupra raporturilor juridice devenite litigioase se exercită de o categorie de organe statale specializate. Aceste organe sunt instanțele judecătorești care sunt încadrate cu un număr determinat de judecători care judecă procesele penale, civile, administrative sau de albă natură, înfăptuind justiția.

Instanțele judecătorești.

„(1) Justiția se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție, prin curțile de apel și prin judecătorii.

Pentru anumite categorii de cauze pot funcționa, potrivit legii, judecătorii specializate.

Înființarea de instanțe extraordinare este interzisă.

Organizarea instanțelor judecătorești, competența acestora și procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică".

Legiuitorul Constituant a stabilit categoriile de instanțe de drept comun din Republica Moldova. În aceste condiții legiuitorul ordinar nu are competența de a înființa alte instanțe ordinare. Instanțele de drept comun sunt: Curtea Supremă de Justiție, curțile de apel și judecătoriile.

Există instanțe specializate, înființate în temeiul legii, pentru judecarea unor anumite categorii de cauze: economice, militare. Aceste instanțe se numesc judecătorii specializate. Evident, instanța supremă și pentru aceste judecătorii specializate este tot Curtea Supremă de Justiție. De altfel, Curtea Supremă de Justiție constituie instanța supremă în raport cu ordinul jurisdicțional judiciar. Prin noțiunea de ordin de jurisdicție – se înțelege un sistem de autorități jurisdicționale – instanțe judecătorești – ierarhizate care au în vârf o curte supremă.

Curtea Supremă a unui ordin de jurisdicție este instanța la care ajung, prin intermediul căilor de atac, hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele inferioare, iar hotărârile instanței supreme nu mai sunt susceptibile de a fi atacate în fața unei alte jurisdicții. De asemenea, instanța supremă are și rolul de a asigura unitatea de jurisprudență a ordinului de jurisdicție în care este inclusă.

În Republica Moldova există jurisdicția judiciară, care este unicul ordin jurisdicțional, a cărei instanță supremă este Curtea Supremă de Justiție.

Curtea Constituțională a Republicii Moldova nu este inclusă în jurisdicția judiciară, ci reprezintă o jurisdicție specializată. Fiind vorba de o singură instanță, Curtea Constituțională nu formează un ordin de jurisdicție. De asemenea, nici Curtea de Conturi nu are caracterul de Curte Supremă a unui ordin de jurisdicție, întrucât hotărârile pe care le pronunță trebuie să poată fi atacate în fața instanțelor judecătorești de drept comun (ordinare), în baza principiului accesului liber la justiție (art. 20 din Constituția Republicii Moldova).

Curtea Constituțională a Republicii Moldova  este organul ce realizează jurisdicția constituțională, Curtea este independentă față deputerea legislativă, executivă și judecătorească, ea se supune doar Constituției, garantând supremația Constituției, asigurând realizarea principiului separației puterilor în stat, precum și responsabilitatea statului față de cetățean și a cetățeanului față de stat.

Curtea Constituțională reprezintă un organ constituțional independent al statului, funcția primară a Curții Constituționale fiind controlul constituționalității actelor normative și anularea normelor juridice care contravin Constituției, precum și interpretarea Constituției. Curtea activează conform propriei jurisdicții, în baza principiilor independenței, inamovibilității, colegialității, legalității și publicității. În activitatea sa Curtea dispune de autonomie financiară și de buget propriu, acesta fiind distinct în bugetul de stat.

Curtea Supremă de Justiție urmărește aplicarea corectă și unitară a legilor de către toate instanțele judecătorești. În consecință Curtea Supremă de Justiție trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru îndeplinirea acestei atribuții. Deci, pentru ca efectiv să se asigure uniformizarea jurisprudenței este necesar ca anumite categorii de hotărâri judecătorești să fie obligatorii pentru toate instanțele care compun ordinul de jurisdicție judiciară. Dacă unele hotărâri pronunțate de Curtea Supremă de Justiție (C.S.J.) în vederea realizării unității jurisprudenței sunt obligatorii pentru instanțele inferioare înseamnă că aceste hotărâri judecătorești constituie izvoare ale dreptului pozitiv (obiectiv).

Instanțele extraordinare fiind interzise înseamnă că nu se pot înființa astfel de organe jurisdicționale pentru situații excepționale (revoltă, război, cataclism).

Se impune aici o remarcă, credem noi importantă: instanțele extraordinare nu trebuie confundate cu instanțele (judecătoriile) specializate. Aceste din urmă instanțe judecă anumite categorii de cauze potrivit competenței stabilită prin lege.

Constituantul a stabilit că normele de procedură în sens larg (normele de organizare, normele de competență și normele de procedură propriu-zisă) sunt – datorită importanței lor deosebite – edictate prin lege organică. Așa fiind, legile de organizare judiciară și codurile de procedură trebuiesc adoptate, modificate sau abrogate exclusiv prin legi organice.

Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din judecători și profesori titulari aleși pentru o durată de 4 ani.

Din Consiliul Superior al Magistraturii fac parte de drept: Președintele Curții Supreme de Justiție, ministrul justiției și Procurorul General.

Articolul examinat se referă la componența Consiliului Superior al Magistraturii. Alin. (1) determină generic alcătuirea Consiliului prevăzând că sunt membri ai acestuia judecători și profesori titulari. Evident, credem că prin noțiunea de „profesori titulari" Legiuitorul Constituant a înțeles profesori de la Facultățile de Drept din Universitățile Republicii Moldova. O altă interpretare considerăm că nu este posibilă. Mandatul judecătorilor și profesorilor care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 4 ani.

Alin. (2) al textul constituțional nominalizează pe membrii de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii. Aceștia sunt: Președintele Curții Supreme de Justiție, ministrul justiției și Procurorul General al Republicii Moldova. Vom face scurte referiri la membrii de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, este firesc ca Președintele Curții Supreme de Justiție, în calitatea sa de șef al instanței supreme, să fie membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii. Totodată este normal ca ministrul justiției, fiind un expert de vârf al „puterii" executive, care are în grijă administrarea serviciului public al justiției, să aibă calitatea de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii.

În privința Procurorului General al Republicii Moldova care deține calitatea de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii ne exprimăm unele rezerve.

Spre deosebire de Constituția României din anul 1991, modificată în anul 2003, unde Consiliului Superior al Magistraturii este format din două secții, una pentru judecători și alta pentru procurori, Constituția Republicii Moldova prevede atribuții pentru acest organ etatic numai în raport cu judecătorii. Așa fiind nu înțelegem de ce s-a conferit Procurorului General al Republicii calitatea de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii. Departe de noi intenția de a minimaliza demnitatea de Procuror General dar includerea sa printre membrii de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii este cel puțin inoportună, atât timp cât Consiliul are în competență exclusiv cariera judecătorilor.

Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea, detașarea, promovarea și aplicarea de măsuri disciplinare față de judecători.

Modul de organizare și funcționare al Consiliul Superior al Magistraturii se stabilește prin lege organică".

Primul aliniat al articolului se referă la atribuțiile propriu-zise ale Consiliului Superior al Magistraturii: numirea, transferarea, detașarea, promovarea și aplicarea de sancțiuni disciplinare în raport cu judecătorii.

Prin atribuțiile sale Consiliul Superior al Magistraturii constituie un garant al independenței „puterii" judecătorești și a membrilor care o compun, judecătorii.

În analiza efectuată de noi prezenta lucrare nu prezintă interes aspectele particulare prevăzute în legile speciale sau în alte ramuri ale Dreptului.

Noi ne vom cantona exclusiv asupra chestiunilor de natură constituțională. Așa fiind, nu importă – în acest context – modul de numire, transferare, detașare, promovare sau sancționare a judecătorilor și nici procedura prevăzută în legile speciale cu referire la aceste situații. Ceea ce prezintă interes pentru demersul nostru se referă la modul în care Consiliul Superior al Magistraturii asigură o reală „autoguvernare" a corpului judecătoresc.

Desigur, cooptarea pe lângă judecători și a profesorilor de Științe Juridice în cadrul Consiliul Superior al Magistraturii comportă un grad de credibilitate sporit relativ la activitatea acestui organ etatic.

Practic, profesorii de Drept „joacă" în cadrul Consiliul Superior al Magistraturii un dublu

rol:

de doctrinari în Științele Juridice, cu o vastă experiență și cu o înaltă pregătirea academică în domeniul Dreptului;

de exponenți ai societății civile deoarece profesorii universitari nu fac efectiv parte din ordinul judecătoresc.

În aceste condiții, pornind de la textul constituțional, apreciem că prin componența și prin atribuțiile sale Consiliul Superior al Magistraturii din Republica Moldova reprezintă un real garant al independenței autorității judecătorești.

Alin. (2) al textului analizat prevede că organizarea și funcționarea Consiliul Superior al Magistraturii sunt stabilite prin lege organică.

Legiuitorul Constituant a apreciat, pe bună dreptate, că organul etatic reprezentat de Consiliul Superior al Magistraturii prezintă o importanță deosebită. Din această cauză a statuat ca modul său de organizare și funcționare să fie reglementat nu printr-o lege ordinară ci prin lege organică.

Procuratura.

Procuratura este o instituție autonomă în cadrul autorității judecătorești, care, în limitele atribuțiilor și competenței, apără interesele generale ale societății, ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanțele de judecată, în condițiile legii. Procurorul este persoana cu funcție de răspundere prin al cărei intermediu Procuratura își exercită atribuțiile. Procuratura își desfășoară activitatea pe principiul legalității.

Activitatea Procuraturii este transparentă și presupune garantarea accesului societății și al mijloacelor de informare în masă la informațiile despre această activitate, cu excepția restricțiilor prevăzute de lege. Principiul independenței exclude posibilitatea de subordonare a Procuraturii autorității legislative și celei executive, precum și de influență sau de imixtiune a unor alte organe și autorități ale statului în activitatea Procuraturii. Procurorul își organizează activitatea și o desfășoară pe principiul autonomiei, asigurat prin independență procesuală și control judecătoresc, care îi oferă posibilitatea de a lua de sine stătător decizii în cauzele și în cazurile pe care le examinează. În activitatea Procuraturii, controlul ierarhic intern și controlul judecătoresc sînt principii care asigură exercitarea dreptului procurorului ierarhic superior de a verifica legalitatea deciziilor emise de procurorul ierarhic inferior, precum și posibilitatea contestării în instanță de judecată a deciziilor și a acțiunilor cu caracter procesual ale procurorului.

Activitatea Procuraturii este reglementată de Constituția Republicii Moldova, de prezenta lege, de alte acte legislative, precum și de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte.

Atribuțiile Procuraturii:

a) în numele societății și în interes public, asigură aplicarea legii, apără ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățeanului atunci cînd încălcarea acestora atrage sancțiune penală;

b) conduce și exercită urmărirea penală; c) reprezintă învinuirea în instanță de judecată;

d) participă, în condițiile legii, la judecarea cauzelor civile, inclusiv de contencios administrativ, și contravenționale în care procedura a fost intentată de ea;

e) asigură asistența juridică și colaborarea internațională în domeniul său de activitate;

f) implementează politica penală a statului;

g) asigură protecție eficientă martorilor, victimelor infracțiunii și altor participanți la proces;

h) intentează acțiune civilă în cazurile prevăzute de lege;

i) exercită controlul respectării legilor în locurile de detenție preventivă și în penitenciare;

j) exercită controlul legalității în Forțele Armate;

k) exercită controlul asupra executării hotărîrilor judecătorești în cauzele penale.

Competențele procurorului În scopul exercitării atribuțiilor care îi revin Procuraturii, procurorul, în condițiile legii, este în drept: a) să solicite și să primească de la persoanele juridice și fizice informații, materiale și date ce constituie secret comercial și bancar, necesare pentru exercitarea atribuțiilor sale, doar în cadrul unui proces penal pornit, cu autorizația judecătorului de instrucție; b) să dispună organelor abilitate efectuarea controlului, a reviziei privind activitatea agenților economici și a altor persoane juridice; să antreneze specialiști pentru elucidarea unor probleme de specialitate apărute în exercițiul funcției; să dispună efectuarea unor expertize, controale asupra materialelor, informațiilor, comunicărilor primite de organele Procuraturii și să ceară prezentarea rezultatelor acestor acțiuni; c) să citeze orice persoană și să solicite explicații verbale sau scrise în cazul urmăririi penale sau al lezării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și în cazul încălcării ordinii de drept; d) să aibă acces liber în localurile instituțiilor publice, ale agenților economici, ale altor persoane juridice, precum și la documentele și materialele lor.

La examinarea sesizărilor, petițiilor și materialelor parvenite în Procuratură de la persoane fizice și juridice, precum și la autosesizare în cazul investigațiilor efectuate din oficiu, procurorul, în limita competenței sale, investighează cazul în vederea constatării existenței sau inexistenței încălcării de lege care atrage răspundere penală, identificării persoanelor vinovate și, în funcție de rezultate, decide asupra pornirii urmăririi penale sau asupra unor alte măsuri de reacționare la încălcările de lege depistate. Procurorul exercită urmărirea penală în numele statului în privința infracțiunilor atribuite în competență, iar în caz de necesitate poate exercita sau poate prelua urmărirea penală privind orice categorie de infracțiuni, în condițiile Codului de procedură penală. Pentru asigurarea aplicării legii penale de către organele de urmărire penală, de organele de constatare și de organele care exercită activitate specială de investigații, procurorul conduce urmărirea penală, controlează corespunderea acțiunilor procesuale ale acestor organe prevederilor Codului de procedură penală, ale altor acte normative, precum și ale actelor internaționale. Pentru realizarea atribuțiilor menționate mai sus, procurorul este în drept: a) să exercite atribuțiile prevăzute de Codul de procedură penală; b) să inițieze sancționarea încălcărilor de lege, neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor de serviciu, comise de ofițerii de urmărire penală, de lucrătorii organelor de constatare și ai organelor care exercită activitate specială de investigații. Procurorul General și procurorii ierarhic inferiori coordonează activitatea de combatere a criminalității desfășurată de organele de urmărire penală, de organele de constatare și de organele care exercită activitate specială de investigații. Pentru a asigura coordonarea activității organelor menționate înainte, procurorii: a) planifică activități comune în vederea exercitării atribuțiilor acestor organe; b) convoacă ședințe de coordonare; c) formează grupuri de lucru; d) stabilesc criterii de evaluare a activității organelor de urmărire penală și modul de evidență și de mișcare a cauzelor penale, solicită informații statistice și de alt gen de care au nevoie; e) emit instrucțiuni metodologice și de reglementare, executorii pentru organele de urmărire penală, pentru organele de constatare și pentru organele care exercită activitate specială de investigații, în probleme ce țin de aspectele de aplicare a legislației și de eficiența activității de combatere și de prevenire a criminalității. În cadrul urmăririi penale, în condițiile Codului penal și ale Codului de procedură penală, procurorul poate decide liberarea de răspundere penală a persoanei care a săvîrșit o faptă ce conține elementele constitutive ale infracțiunii. Pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, procurorul acționează în vederea prevenirii și combaterii criminalității, studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă propuneri în vederea eliminării acestora, precum și în vederea perfecționării legislației în domeniu. Pentru asigurarea unei protecții eficiente martorilor și altor participanți la procesul penal, procurorul: a) ia măsuri, prevăzute de legislație, pentru repunerea persoanelor în drepturile în care au fost lezate prin acțiunile ilegale ale organelor de urmărire penală; b) solicită organelor de urmărire penală să ia măsuri pentru protejarea vieții și pentru siguranța martorilor, a victimelor infracțiunii și a membrilor lor de familie, precum și a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal, ori se asigură că astfel de măsuri au fost luate.

Procurorul, în limitele competenței sale, sesizează instanțele de judecată în vederea judecării cauzelor penale, reprezintă învinuirea de stat în toate cauzele penale pe principiul contradictorialității, exercită căile de atac împotriva hotărîrilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege.

Procurorul participă, în condițiile legii, la examinarea cauzelor civile și contravenționale în calitate de participant la proces, în care procedura a fost intentată de Procuratură sau în care participarea procurorului este prevăzută de lege. Controlul respectării legilor în locurile de detenție. Procurorul exercită, în modul stabilit de lege, controlul asupra legalității aflării persoanelor în instituțiile care asigură detenția și în instituțiile de executare a măsurilor de constrîngere, inclusiv în spital în cazul acordării de asistență psihiatrică fără liberul consimțămînt al persoanei. În cazul în care procurorul depistează deținerea fără temeiurile prevăzute de lege care ar dovedi deținerea legală a persoanei în locurile menționate mai sus, aceasta este eliberată imediat prin ordonanță a procurorului, care urmează a fi executată necondiționat și imediat. Controlul executării hotărîrilor judecătorești. Procurorul exercită, în modul stabilit de lege, controlul asupra respectării legislației în activitatea de punere în executare a hotărîrilor judecătorești în cauzele penale, precum și în cauzele civile și contravenționale pe care le-a intentat.

CONCLUZII

Statul reprezintă o organizație supremă a comunității umane ce locuiește pe un teritoriu distinct chemată să disciplineze societatea, să adopte reguli generale de conduită umană, să organizeze executarea lor și să soluționeze conflictele ce apar în societate. La analiza statului în calitatea lui de organizație se folosește, de regulă, denumirea de aparat, mecanism, mașină de stat.

Aparatul statului reprezintă un sistem de organe, prin intermediul cărora se realizează puterea de stat. Aparatul constituie un important element component al statului. Lui îi revin sarcinile de a exercita, practic, întregul complex de funcții interne și externe proprii acestuia. El își concentrează eforturile asupra organizării nemijlocite a activității de conducere a treburilor statului, asigurării bunei funcționări a tuturor sferelor, ramurilor și complexelor din economia națională ce revin statului, soluționării operative a problemelor care apar în diferitele sfere ale vieții și activității statului. Aparatul de stat este un mijloc organizatoric extrem de important. El, practic, apare ca un “organ de lucru” al statului.

La baza organizării și funcționării aparatului de stat se află diferiți factori de ordin obiectiv și subiectiv, care, în ultimă instanță, determină structura lui internă, caracterul relațiilor dintre diferite elemente ale lui, formele și metodele de activitate, atribuțiile fiecărei categorii de organe statale. Toate acestea permit integrarea organelor statului într-un sistem unitar. Ca rezultat, aparatul statului nu este o unire mecanică a organelor sale luate aparte, ci un sistem integral al lor, bine organizat și reglementat riguros.

Noțiunea de aparat de stat este destul de complexă. Din aceste considerente este inadmisibilă identificarea ei cu alte noțiuni, strîns legate de ea, dar care nu sînt identice după conținutul lor. O problemă aparte e cea ce ține de coraportul aparatului de stat și mecanismul statului. Unii autori identifică aceste categorii, considerîndu-le egale după volum și avînd același conținut. Alții însă consideră că între aceste noțiuni există și o diferențiere. În timp ce aparatul de stat se reduce doar la sistemul organelor de stat, mecanismul de stat mai include în sine diverse organizații și instituții statale, cum ar fi armata, poliția, securitatea, serviciul diplomatic, administrația întreprinderilor, organizațiilor, instituțiilor etc.

Indiferent de sensul atribuit noțiunii și conținutului aparatului de stat, drept părți de primă importanță a lui se prezintă organele de stat. Din aceste considerente o importanță majoră o are definirea organului de stat și a trăsăturilor sale caracteristice. Caracteristicile specifice prin care organele de stat se disting de organele și organizațiile nestatale sînt:

formarea lor prin voința statului și exercitarea de către ele a funcțiilor lor în numele statului;

înfăptuirea de către fiecare organ de stat a unor tipuri și forme de activitate strict determinate, stabilite pe cale legislativă;

prezența în cadrul fiecărui organ de stat a unei structuri organizaționale, a scării teritoriale de activitate, a unui statut special, care determină locul și rolul lui în aparatul de stat, precum și sistemul de relații cu alte organe și organizații de stat, consfințite toate pe cale juridică;

învestirea organelor de stat cu atribuții avînd caracter de putere de stat.

Fiecare organ sau subsistem de organe își găsește temeiul legal în Constituție, în legile organice, în alte legi și acte normative.

Prezența ultimelor reprezintă cele mai esențiale trăsături ale organismului de stat. împreună cu alte trăsături ele fac posibilă delimitarea organelor de stat de organizațiile (întreprinderile, instituțiile) de stat, precum și de organele și organizațiile nestatale. Atribuțiile puterii de stat își găsesc expresia practică în emiterea de către organele de stat în numele statului a actelor normative și individuale obligatorii.

Fiind părți componente ale unuia și aceluiași aparat de stat, organele statului se deosebesc unul de altul prin modul de formare a lor, genurile de activitate de stat, caracterul și limitele competenței etc.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994, Moldpress, Chișinău, 2006.

Legea cu privire la Guvern Nr. 64 din  31.05.1990, Monitorul Oficial Nr. 131-133 din 26.09.2002.

Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului  nr. 797-XIII  din  02.04.1996. republicată în Monitorul Oficial al R.Moldova, nr.50/237 din 07.04.2007.

Legea privind administrația publică locală nr.436 din 28.12. 2006 în Monitorul Oficial nr. 3235 din 09.03.07.

Legea privind organizarea administrativ – teritorială a Republicii Moldova, Monitorul Oficial, nr. 16/53 din 29.01.2002.

Legea privind administrația publică centrală de specialitate Nr. 98 din  04.05.2012, 03.08.2012 în Monitorul Oficial Nr. 160-164.

Legea R.M. privind organizarea judecătorească nr. 514-XIII din 06.07.95 MO al R.M. nr. 58/641 din 19.10.95.

Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.95, MO al R.M. nr. 59-60/664 din 26.10.1995.

Legea cu privire la procuratură nr. 294 din  25.12.2008 în Monitorul Oficial, nr.55-56 din 17.03.2009.

Legea R.M. cu privire la Curtea Supremă de Justiție, nr. 789-XIII din 26.03.96, MO al R.M. nr. 32-22/323 din 30.05.1996.

Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, nr. 947-XIII din 19.07.1996, MO al R.M. nr. 64/641 din 03.10.1996.

Literatura de specialitate

Arseni, Drept constitutional si instituții politice, Vol. I, Tratat elementar, Chișinău, 2005.

Avornic N. Tratat de teorie generală a dreptului. În 2 volume. Chișinău, 2010.

Baltag D. Teoria generală a dreptului. – Cimișlia: TIPCIM, 1996.

Baltag D. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2010.

Boboș Gh. Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, 1996.

Cîrnaț T. Drept constituțional, Chișinău, 2004.

Ceterchi I. Craiovan I., Introducere în teoria generală a dreptului, București, 1996.

Ciobanu D. Introducere în studiul dreptului, București, 1993.

Corbian I. Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, București, 2002.

Craiovan I. Tratat elementar de teorie generală a dreptului, All Beck, București, 2001.

Creangă I. Drept administrativ. Ch.: Epigraf, 2003.

Dogaru I. Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1998.

Dogaru I. Teoria generală a dreptului, Curs de bază, Ed. Știința, București, 1999.

Djuvara M. Teoria generală a dreptului, (Enciclopedie juridică), București, 1996.

Deleanu I. Drept constituțional și instituții politice, București, 1997.

Deliu T. Administrația publică locală, Chișinău, A.A.P. 1998.

Dobrinescu I. Introducere în logica juridică, București, 1996.

Drăganu T. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Voi. I, II, Cluj-Napoca, 2000.

Dvoracek M. Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1996.

Huma I. Introducere în studiul dreptului, Iași, 1993.

Hart H. Conceptul de drept. Ed.Sigma, 1999.

Ionescu C. Drept constituțional și instituții politice, București, 1997.

Luburici I. Teoria generală a dreptului, Oscar, București, 2002.

Mazilu D. Teoria generală a dreptului, All Bleck, București, 1999.

Morara I. Drept constituțional și instituții politice, Voi. I, II, București, 1996.

Muraru I. Drept constituțional și instituții politice, București, 1997.

Mihai Gh. Fundamentele dreptului. Argumente și interpretare în drept, Lumina Lex, București, 1999.

Motica R. I. Teoria generală a dreptului, All Dleck, București, 2001.

Negru B. Negru A. Teoria generala a dreptului si statului. Chisinau, 2006.

Popa N., Teoria generală a dreptului, București, 2010.

Popescu S. Statul de drept, București, 1998.

Popescu A. Teoria generală dreptului, București, 1999.

Popescu S. Teoria generală a dreptului, lumina Lex, București, 2000.

Ursan I. Principalele școli și curente în gândirea juridică, Chișinău, 1998.

Voicu C. Teoria generală a dreptului, București, 2010.

Vrabie G., Popescu, S., Teoria generală a dreptului, București, 1993.

Adrese web

www.gov.md (vizitat la 05.05.2015)

http://www.presedinte.md/ (vizitat la 05.05.2015)

http://parlament.md/ (vizitat la 05.05.2015)

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994, Moldpress, Chișinău, 2006.

Legea cu privire la Guvern Nr. 64 din  31.05.1990, Monitorul Oficial Nr. 131-133 din 26.09.2002.

Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului  nr. 797-XIII  din  02.04.1996. republicată în Monitorul Oficial al R.Moldova, nr.50/237 din 07.04.2007.

Legea privind administrația publică locală nr.436 din 28.12. 2006 în Monitorul Oficial nr. 3235 din 09.03.07.

Legea privind organizarea administrativ – teritorială a Republicii Moldova, Monitorul Oficial, nr. 16/53 din 29.01.2002.

Legea privind administrația publică centrală de specialitate Nr. 98 din  04.05.2012, 03.08.2012 în Monitorul Oficial Nr. 160-164.

Legea R.M. privind organizarea judecătorească nr. 514-XIII din 06.07.95 MO al R.M. nr. 58/641 din 19.10.95.

Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.95, MO al R.M. nr. 59-60/664 din 26.10.1995.

Legea cu privire la procuratură nr. 294 din  25.12.2008 în Monitorul Oficial, nr.55-56 din 17.03.2009.

Legea R.M. cu privire la Curtea Supremă de Justiție, nr. 789-XIII din 26.03.96, MO al R.M. nr. 32-22/323 din 30.05.1996.

Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, nr. 947-XIII din 19.07.1996, MO al R.M. nr. 64/641 din 03.10.1996.

Literatura de specialitate

Arseni, Drept constitutional si instituții politice, Vol. I, Tratat elementar, Chișinău, 2005.

Avornic N. Tratat de teorie generală a dreptului. În 2 volume. Chișinău, 2010.

Baltag D. Teoria generală a dreptului. – Cimișlia: TIPCIM, 1996.

Baltag D. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2010.

Boboș Gh. Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, 1996.

Cîrnaț T. Drept constituțional, Chișinău, 2004.

Ceterchi I. Craiovan I., Introducere în teoria generală a dreptului, București, 1996.

Ciobanu D. Introducere în studiul dreptului, București, 1993.

Corbian I. Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, București, 2002.

Craiovan I. Tratat elementar de teorie generală a dreptului, All Beck, București, 2001.

Creangă I. Drept administrativ. Ch.: Epigraf, 2003.

Dogaru I. Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1998.

Dogaru I. Teoria generală a dreptului, Curs de bază, Ed. Știința, București, 1999.

Djuvara M. Teoria generală a dreptului, (Enciclopedie juridică), București, 1996.

Deleanu I. Drept constituțional și instituții politice, București, 1997.

Deliu T. Administrația publică locală, Chișinău, A.A.P. 1998.

Dobrinescu I. Introducere în logica juridică, București, 1996.

Drăganu T. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Voi. I, II, Cluj-Napoca, 2000.

Dvoracek M. Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1996.

Huma I. Introducere în studiul dreptului, Iași, 1993.

Hart H. Conceptul de drept. Ed.Sigma, 1999.

Ionescu C. Drept constituțional și instituții politice, București, 1997.

Luburici I. Teoria generală a dreptului, Oscar, București, 2002.

Mazilu D. Teoria generală a dreptului, All Bleck, București, 1999.

Morara I. Drept constituțional și instituții politice, Voi. I, II, București, 1996.

Muraru I. Drept constituțional și instituții politice, București, 1997.

Mihai Gh. Fundamentele dreptului. Argumente și interpretare în drept, Lumina Lex, București, 1999.

Motica R. I. Teoria generală a dreptului, All Dleck, București, 2001.

Negru B. Negru A. Teoria generala a dreptului si statului. Chisinau, 2006.

Popa N., Teoria generală a dreptului, București, 2010.

Popescu S. Statul de drept, București, 1998.

Popescu A. Teoria generală dreptului, București, 1999.

Popescu S. Teoria generală a dreptului, lumina Lex, București, 2000.

Ursan I. Principalele școli și curente în gândirea juridică, Chișinău, 1998.

Voicu C. Teoria generală a dreptului, București, 2010.

Vrabie G., Popescu, S., Teoria generală a dreptului, București, 1993.

Adrese web

www.gov.md (vizitat la 05.05.2015)

http://www.presedinte.md/ (vizitat la 05.05.2015)

http://parlament.md/ (vizitat la 05.05.2015)