Aparatul Biliar

CAPITOLUL 1. APARATUL BILIAR

Este constituit din:

– vezicula biliară (rol de depozitare și concentrare a bilei);

– canalul hepatic (colectează bila secretată în ficat);

– canalul cistic (direcționează bila spre vezica biliară);

– canalul coledoc (transportă bila spre duoden);

– sfmcterul Oddi (închide canalul coledoc, în perioadele interdigestive). Bila

Ficatul – cel mai mare organ intern al corpului uman. Face parte din sistemul digestiv, performă mai mult de 500 funcții diferite, fiecare dintre acestea fiind esențiale vietii. Funcțiile sale esențiale includ: ajutor în digestia grăsimilor, asigură rezerve de nutrienți, filtrarea toxinelor și a deșeurilor din sânge, sintetizarea unor varietăți de proteine și reglarea nivelelor multor chimicale ce ajung în sânge. Ficatul este unic între organele corpului uman datorită capacității sale de regenerare, de reîntregire a celulelor ce au fost distruse de o boală sau de o leziune pe termen scurt. Dar, dacă ficatul suferă leziuni repetate, pe termen lung (boli cronice), modificările devin ireversibile, interferând cu funcția acestuia.

Ficatul este un organ complex, cu funcție metabolică. Este o glandă anexă a tubului digestiv, o glandă exocrină care produce bila.

Ficatul este așezat în etajul supramezocolic al abdomenului,marginea sa stângă depășind epigastrul. Ocupă loja hepatică.

Ficatul prezintă trei fețe:

Fața superioară sau diafragmatică, este o față convexă care prezintă un ligament peritoneal, cu direcție sagitală – ligametul falciform – acest ligament împarte față diafragmatică a ficatului în doi lobi: lobul drept, lobul stâng.

Fața inferioară sau viscerală – pe ea se observă două șanțuri sagitale: drept, stâng

Șanțul sagital drept este împărțit de șanțul transversal în două segmente:

anterior – șanțul chistic – în care se găsește vezica biliară

posterior

– șanțul venei cave inferioare

Șanțul transversal este o depresiune ce corespunde hilului hepatic și se întinde între cele două șanțuri sagitale.

Cele două șanțuri sagitale împreună cu cel transversal împart fața viscerală a ficatului în patru lobi:

Lobul drept – situat în afara șanțului drept

Lobul stâng – situat în afara șanțului stâng

Lobul anterior – situat între segmentele sagitale anterioare

Lobul posterior – situat între segmentele sagitale posterioare

Ficatul este menținut în poziția sa prin presiunea viscerelor abdominale, cu care este în contact, prin vena cavă inferioară, care este aderentă la țesutul hepatic în șanțul prin care trece.

Cântărește, în medie, la cadavre 1400-1500 g; la omul viu este cu 500-700 g mai greu din cauza sângelui pe care îl conține.

Dimensiunile lui medii la omul viu sunt:

28 cm în sens transversal (lungimea)

8 cm în sens vertical la nivelul lobului drept (grosimea)

18 cm în sens antero-posterior (lărgimea).

Volumul ficatului variază foarte mult cu vârsta, cu sexul, după cantitatea de sânge conținut, cu perioadele de digestie, cu stările patologice.

Culoarea ficatului la omul viu este roșie-brună. Intensitatea culorii variază în raport cu cantitatea de sânge, are o culoare mai închisă. Privit cu lupa el are un aspect granulat, fiind format din numeroase granule alăturate. Fiecare granulă reprezintă un lobul hepatic.

Aspectul ficatului este lucios și foarte neted. Numai versantul posterior al feței diafragmatice, care este lipsit de peritoneu, are un aspect aspru, rugos.

Structura ficatului

Ficatul, în cea mai mare parte este învelit de peritoneul visceral (tunica seroasă) care formează ligamentul falciform și ligametul coronar sub aceeași tunică.

Sub peritoneu, ficatul este învelit într-o membrană subțire, dar foarte rezistentă și aproape inextensibilă numită capsula Glisson sau tunică.

Capsula Glisson pătrunde în ficat prin hil urmărind traiectul vaselor sangvine și formează pereții lamelari conjunctivi care împart, împreună cu rețeaua vasculară masa de substanță proprie în formațiuni numite lobuli hepatici.

Lobulul hepatic este unitatea anatomică și funcțională a ficatului.

Ficatul uman conține cca 50 000-100 000 lobuli

Celulele hepatice

Celulele hepatice (hepatocitele) formează parenchimul hepatic, sunt dispuse sub formă de cordoane radiare Remak așezate în jurul venei centralobulare.

Celulele hepatice sunt, în parte, binucleate ca urmare a metabolismului lor foarte intens. Celulele de la periferia lobului au un metabolism mai intens decât cele centrale, deoarece amestecarea sângelui oxigenat cu cel încărcat cu substanțe nutritive se realizează la intrarea în lobul.

Căile biliare

Reprezintă sistemul de canale prin care bila ajunge la duoden, participând la digestie. Ele se împart în:

A.Căile biliare intrahepatice – sunt reprezentate de capilarele biliare, canicule interlobulare ce se unesc treptat și converg formând canalele hepatice drept și stâng.

B.Căile biliare extrahepatice alcătuiesc o structură de sine stătătoare din punct de vedere topografic, ce cuprinde și elemente vasculo-nervoase, ale pediculului hepatic (arteră hepatică, venă portă, vase licufatice și plexul vegetativ).

Sunt constituite dintr-o cale biliară principală și o cale biliară accesorie.

Calea biliară principală – este formată din canalul hepatocoledoc:

Canalul hepatic – se formează prin unirea celor două canale hepatice

Canalul coledoc – prezintă patru segmente:

Supraduodenal

Retroduodenal

Retropancreatic

Intraperitoneal

Calea biliară accesorie – este formată din canalul cistic, prin care bila ajunge în perioadele interdigestive în vezica biliară.

Vezica biliară (colecistul) – este rezervorul în care bila depozitează perioadele interdigestive, se concentrează prin absorbția de apă și secreția de mucină de către epiteliul vezicii biliare.

Are formă de pară și prezintă un fund, corp și col care se continuă cu canalul colecistic.

Canalul cistic – este sudat pe colul vezical, se îndreaptă – în jos, la stânga și înapoi și se termină în unghi ascuțit în flancul drept al canalului hepatic, în care se deschide sau confluează formând canalul coledoc.

Sac alungit care conține bila, situat sub ficat și legat la calea biliară principală, canalul coledoc, prin canalul cistic. Vezicula biliară este un sac în formă de pară, de 10 centimetri lungime, cu o capacitate de 50 mililitri.

In afara meselor, vezicula biliară servește drept rezervor bilei secretate de către ficat. In momentul mesei, în timpul trecerii bolului alimentar în duoden, ea se contractă și permite astfel evacuarea în intenstin a bilei necesare pentru absorbția alimentelor, îndeosebi a grăsimilor.

Vezicula biliară poate fi sediul unei litiaze (formarea de calculi, de cele mai multe ori fără simptom, care se complică uneori cu dureri și/sau cu infecție colecistită, de exemplu). Existența durerilor biliare atribuite unor tulburări motrice veziculare este controversată: aceste dureri, uneori provocate de un stres, pot fi calmate prin administrarea de antispastice.

Sinonim: colecist.

Rolul colecistului este de a colecta secreția externă hepatică (bila), care contribuie la digestia alimentelor. Bila conține colesterol, săruri biliare, lecitina și alte substanțe.

Bila

Bila este produsul de secreție și execuție hepatic.

Nu este un suc digestiv propriu-zis, căci nu conține enzime. Singura enzimă biliară este fosfatoza alcalină, enzimă ce se secretă prin bilă.

În 24 de ore se produc 600-800 ml bilă.

Bila veziculară este aproximativ 10 ori mai concentrată decât cea hepatică.

Pigmenții biliari constituie produsul de execuție hepatic, care rezultă din descompunerea hemoglobinei. Dintre componenții care intră în structura hemoglobinei, fierul și globina sunt neutilizate, pe când porfirina se descompune în pigmenți biliari.

Vascularizația ficatului

Vascularizația ficatului este:

Dublă

Nutritivă

Funcțională

Vascularizația nutritivă transportă sânge oxigenat care provine din artera hepatică, ramură a trunchiului celiac care, după ramificații multiple (lobare, segmentare, interlobulare) se copilarizează, irigâng formațiunile din spațiul interlobular (portal) și formează o rețea în jurul hepatocitelor. În final, aceste capilare se varsă în capilarele sinusoide ale venei porte

Vascularizația funcțională este constituită din ramificații ale venei porte care aduc sânge cu substanțe multiple nutritive, absorbite din intestin.

Porta se ramifică formând ramuri lobare, segmentare, interlobulare, ultimele ramificații formând capilarele sinusoide.

Sistemul port este un sistem vascular, precedat și urmat de același tip de vase (capilare-venă-capilare).

Capilare sinusoide converg spre vena centrolobulară, origine a sistemului venos hepatic, care drenează sângele prin 2-3 vene suprahepatice, în vena cavă inferioară.

FIZIOLOGIA HEPATO BILIARĂ

Ficatul reprezintă laboratorul organismului, prin toate funcțiile ce îndeplinește.

Funcția de secreție a bilei (Biligeneza)

Ficatul secretă cca 800-1000 ml bilă în 24 de ore;

Secreția se continuă;

Ficatul ia parte la digestia intestinală.

Funcția metabolică a ficatului

Ficatul degradează și sintetizează diferite substanțe

Sintetizează fermenții necesari propriei funcționalități

Lipidele pot fi depozitate în ficat, iar acizii grași sunt transformați în complecși lipidici, utilizați mai ușor de celule

Menține echilibrul glucidic

Aminoacizii pot fi depozitați din resturile albuminoide ficatul sintetizează ureea, ce se elimină apoi prin rinichi

Ficatul reglează metabolismul apei.

Funcția antitoxică a ficatului

Ficatul oprește pătrunderea toxinelor în organism

O serie de substanțe toxice rezultate din digestie și din fermentația intestinală pot trece în sânge, dacă ficatul nu le-ar neutraliza.

Funcția de depozit a ficatului

Ficatul controlează debitul sanguin – ficatul poate depozita cca 1,5-1 l sânge, astfel ușurează munca inimii lobulare și compensează într-o măsură insuficiența cardiacă.

Depozitează o parte din substanțele ce depășesc necesitățile imediate ale organismului.

Funcția hematopoetică a ficatului

Înainte de naștere la făt și după aceea, are rol în formarea hematiilor.

Funcția de termoreglare

Intervine în termoreglare

Datorită arderilor interne ce au loc în ficat, este o importantă sursă de căldură în organism

Ficatul reprezintă laboratorul organismului prin toate funcțiile pe care le îndeplinește:

Ia parte la digestia intestinală – funcție de biligeneză

Depozitează o parte din substanțele ce depășesc necesitățile imediate ale organismului

Degradează și sintetizează diferite substanțe

Ia parte la menținerea compoziției plasmei

Transformă grăsimile în forme care se oxidează mai ușor

Sintetizează fermenții necesari propriei funcționalități cât și a altor organe

Reglează metabolismul apei

Controlează debitul sanguin – ficatul poate depozita 1,5-1 l sânge

Oprește pătrunderea toxinelor în organism

Are rol în formarea globulelor roșii – funcție hematopoetică

Intervine în termoreglare – funcție de termogeneză

În ficat are loc degradarea acizilor grași în proporție de aproximativ 50%

Are funcție secreto-excretoare.

Funcțiile bilei

Rol: emulsionarea grăsimilor alimentare, în intestin. Este secretată de ficat (hepatocite) continuu:

-500 – 1200 ml /24 h;

– în timpul mesei, secreție de 3 ori mai mare decât între mese; In perioadele interdigestive:

– sfincterul Oddi fiind închis, bila se depozitează în vezicula biliară (capacitate aprox. 60 ml);

– în vezicula biliară, se reabsoarbe apa și bila se concentrează de 5 -10 ori; se îmbogățește cu o secreție de mucopolizaharide;

– cantități mici ajung în duoden.

In perioadele digestive:

– sfincterul Oddi se relaxează, iar vezica biliară se contractă (intervin reflexe vegetative digestive condiționate și necondiționate);

-bila se elimină în duoden. 

Compoziția bilei:

– apă 97%;

– săruri biliare 1%; pigmenți biliari 0,5%;

– colesterol, acizi grași, lecitine.

Sărurile și acizii biliari au proprietăți tensioactive și mențin în soluție colesterolul din bilă. Sărurile biliare (cca 90%) intră în circuitul entero – hepatic.

Structura vezicii biliare

Vezica biliară este formată dintr-un strat de celule musculare (țesut muscular neted). Din interiorul ficatului pornește canalul hepatic comun ce se continuă cu canalul cistic, care ajunge în vezica biliară. Din canalul cistic pornește canalul biliar comun ce se deschide în duoden. Bila formată în interiorul ficatului este captată de canalul hepatic comun și se varsă în vezica biliară prin canalul cistic. După ce este concentrată și digestia alimentelor a început, vezica biliară se contractă și bila ajunge din canalul cistic în canalul biliar comun. În acest mod bila ajunge în duoden, unde poate să-și îndeplinească rolurile.

Compoziția bilei

Bila este secretată încontinuu de către ficat, dar este eliberată doar în perioadele digestive. Bila este un lichid a cărui culoare și compoziție diferă, în funcție de locul unde se găsește – ficat sau vezică biliară. Bila hepatică este galben-aurie și limpede. pH-ul este alcalin, de 8 – 8,6. Bila veziculară este verde-brun, tulbure și cu un pH-ul de 7 – 7,6. În vezica biliară este absorbită apa și bila se concentrează de 8-10 ori.

Compoziția bilei este reprezentată de săruri biliare, pigmenți biliari, colesterol, lecitină, acizi grași și mucină. Se mai găsesc și cloruri de Na, K sau Ca, bicarbonați și fosfați. Bila nu este un suc digestiv propriu-zis, deoarece nu conține enzime digestive.

Sărurile biliare – au acțiune de tip detergent, adică scad tensiunea superficială a particulelor mari (de grăsime) și favorizează fracționarea acestora pentru emulsionare. Un alt rol al sărurilor biliare este de a transporta acizii grași din interiorul lumenului până la peretele intestinal de unde vor fi absorbite.

Pigmenții biliari – bilirubina și biliverdina (sunt produse prin distrugerea hematiilor) sunt excretate prin bilă. După ce sunt eliminate, ajung în intestin și se transformă în urobilinogen (dă culoare urinei) și stearcobilinogen (dă culoare materiilor fecale).

Colesterolul – se găsește sub formă liberă în bilă. Provine atât din alimentație, cât și din sinteza hepatică. După ce ajunge în intestin, colesterolul este reabsorbit sau eliminat prin materiile fecale.

Rolurile bilei

Rolul principal al bilei este de a interveni indirect în digestia și absorbția grăsimilor prin emulsionarea acestora și activarea lipazei pancreatice (o enzima secretată de pancreas cu acțiune lipolitică puternică). Odată cu absorbția grăsimilor, se absorb vitaminele liposolubile – A, D, E și K, colesterolul și fierul. Bila favorizează peristaltismul intestinal (poate produce efecte laxative) și neutralizează aciditatea sucului gastric când ajunge în intestin.

Reglarea secreției biliare

Reglarea secreției de bila se face pe cale nervoasă și pe cale umorală. Reglarea nervoasă este asigurată prin influența vagului. Stimularea sistemului nervos vegetativ simpatic inhibă secreția biliară.

Reglarea umorală este asigurată chiar de către bilă, în principal în timpul digestie, când bila ajunge în intestin și este absorbită de sânge. Prin vena portă se va reîntoarce la ficat și va determina creșterea secreției de bilă (mecanism de feedback pozitiv). Secreția biliară mai crește și prin mecanisme endocrine – secretină, gastrină, colecistokinină, glucagonul și histamină (aceste substanțe cresc producția biliară).

CAPITOLUL 2 BOLI ALE APARATULUI BILIAR

La baza colecestitei (acute și cronice) stau bolile inflamatori ale vezicii biliare. Cauzele sunt dereglarea funcțională a vizicii biliare, diferite dischinezii, contagiuni, alergii, obezitatea, constipații, gastritele cronice, preponderent cu aciditate scăzută, lamblioza intestinului,etc.

Bolnavii se plâng de amar în gură, dureri în regiunea dreaptă subcostală, uneori cu caracter de criză, umflarea abdomenului, scaun instabil, creșterea temperaturii corpului, voma, culoarea galbenă a tegumentului, pierderea capacități de muncă.

Dischinezia biliară

Este o afecțiune a veziculei biliare caracterizată de absența calculilor biliari; de asemenea, mai poate fi considerată o tulburare funcțională sau de golire a veziculei biliare.

Cauze – inflamația cronică, disfuncții ale musculaturii netede a veziculei biliare, ale canalului coledoc sau ale musculaturii sfincterulului Oddi (formațiune musculara cu fibre longitudinale și circulare) care ar putea fi prea îngust.

Simptome – durere în cadranul superior drept, cu absența calculilor biliari. Totusi, diskinezia biliară poate fi însoțită și de alte simptome specifice veziculei biliare, ca rezultat al scăderii concentrației biliare în procesul digerării grăsimilor.

Complex de tulburări dispeptice de tip biliar:

-dureri în hipocondrul drept (sub rebordul costal – în dreapta), de intensități variabile (de la simpla jenă dureroasă până la colici puternice),

– gust amar, grețuri,

-vărsături biliare (amare), balonări, manifestate cvasipermanent sau episodic. Manifestările clinice sunt datorate unor tulburări în statică sau / și dinamica vezicii biliare.

Potrivit studiilor, stresul crește riscul apariției acestei afecțiuni; deseori dischinezia biliară fiind rezultatul proiecțiilor mentale.

Tulburările dispeptice de tip biliar se tratează prin stimularea secreției biliare la nivelul celulei hepatice – acțiune coleretic – și stimularea contracției vezicii biliare pentru eliminarea în duoden a bilei formate – acțiune colagogă.

Dintre plantele cu acțiune coleretică și / sau colagogă cu largă utilizare sunt :

Cicoarea, pe care Galenus a numit-o prietena ficatului, se poate folosi în alimentație sub formă de salată preparată din frunze tinere sau ca infuzie obținută din 15 grame frunze uscate la un litru de apă. Se consuma 1-2 căni pe zi.

Anghinarea se folosește înainte de mesele principale, sub forma de infuzie obtinută din lingurițe de frunze la o cană de apă, din care se beau două căni pe zi.

Rostopasca, care are și acțiune antispastică (calmează durerile date de contracțiile vezicii biliare), se administrează ca infuzie, preparată din 3 grame frunze uscate la o cană cu apă, cantitate care se bea treptat, în decursul unei zile.

Păpădia se folosește sub forma de infuzie preparată din două lingurițe de plantă (întreaga) la o cană de apă; în total, 2-3 căni pe zi.

Semințele de armurariu se utilizează ca decoct, preparat din 20 g seminte la o cană de apă; se administrează cu 1/2 h înainte de masa principală.

Particularități de tratament

In timpul unor crize puternice (colici biliare) se recomandă medicația alopată (scobutil, papaverina, torecan fiole etc). Pentru prevenirea apariției crizelor și pentru corectarea tulburărilor de fond este mai utilă terapia naturistă, cu plante sau homeopată.

Bolile de veziculă biliară prezintă următorii factori de risc:

– supraponderabilitatea;

– hipotiroidismul;

– constipația;

– diabetul zaharat;

– boala lui Hashimoto;

– consumul de alcool;

– vârsta peste 40 de ani;

– diete cu un conținut caloric scăzut;

– scăderea bruscă în greutate;

– diete bogate în grăsimi saturate;

– diete cu un conținut scăzut de grăsimi;

– diete bogate în alimente rafinate și zaharuri;

– istoric familial de boli biliare (ereditatea);

– femeile prezintă un risc crescut după naștere;

– etnia (sunt expuși indienii și mexicano-americanii);

– alimentație săracă în fibre și cu un conținut scăzut de legume;

– boli cronice: boala inflamatorie intestinală, colita ulceroasă, anemia hemolitică;

– administrarea de medicamente hipocolesterolemiante, imunosupresive și alte medicamente;

– valori ridicate ale trigliceridelor, creșterea colesterolului rău (LDL) și scăderea colesterolului bun (HDL);

– adminstrarea de estrogen și de anticoncepționale (estrogenul crește concentrația colesterolului în ficat

Colecistita

Colecistita este inflamația veziculei biliare. De regulă, boala acută este provocată de apariția calculilor biliari, de unele infecții bacteriene sau de iritații ale unor substanțe chimice. Colecistita cronică poate fi însoțită sau nu de calculi biliari. Dacă pietrele nu sunt prezente, schema de tratament contine antispastice și/sau laxative.

Coledocolitiaza

Este o afecțiune caracterizată prin prezența calculilor biliari în canalul biliar comun sau coledoc.

Simptome – durere, care diferă în intensitate în funcție de locul unde este piatra sau de blocarea fluxului biliar. Dacă este blocat gâtul vezicular se pot manifesta inflamații și distensie (colegistita). În cazul în care este implicată obturarea unui duct biliar, poate avea loc procesul de obstrucție al fluxului normal al bilei spre ficat și tubul digestiv, rezultând icterul obstructiv (icter mecanic) sau spre pancreas, rezultând pancreatita acută.

Colelitiaza

Colelitiaza cuprinde patologiile caracterizate prin prezenta calculilor biliari. Aceștia sunt formațiuni solide, cristaline din tractul biliar, care se formează în vezicula biliară. Calculii biliari derivă din bilă și sunt formați în mod special din calciu, colesterol și bilirubina.

Colangita

Aceasta afecțiune implică inflamarea ductelor biliare.

Colangita acută este cauzataă, de obicei, de o infecție bacteriană care rezultă în urma stagnării bilei în ducte. Coledocolitiaza este un tip de litiază biliară caracterizată prin blocajul sau depunererea de calculi în ductul biliar, fapt ce se poate solda cu infecții. Mai puțin întâlnit este cazul în care infecțiile evoluează din cauza îngustării ductelor, ca în cazul colangitei sclerozantă primară sau chiar a cancerului. Acest lucru este justificat de blocarea fluxului normal al bilei care prin stagnare permite înmulțirea bacteriilor.

Simptome – durere, febră, frisoane, icter, dureri abdominale.

Colestaza

Colestaza se caracterizează prin întreruperea fluxului biliar, din cauza unei obstrucții a căilor biliare mici (colestaza intrahepatică) sau a căilor biliare mari (colestaza extrahepatică).

Simptomul principal este blocarea secreției biliare din căile biliare către intestin, fapt ce duce la creșterea bilirubinei în sânge, care schimbă (închide) culoarea urinei și a materiilor fecale (acestea vor avea o culoare deschisă) și apariția icterului. Excesul de săruri biliare din circulația sistemică poate provoca prurit și chiar iritarea pielii.

Alte semne: urme de grăsime în scaun, afectarea timpului de coagulare al sângelui (sindrom de malabsorbție), modificarea nivelului de vitamina K (vitamina solubilă în grăsimi, de care depind mulți factori cu rol în coagulare).

Regim igieno – dietetic

In cazul acestei maladii, dieta are o importanța deosebită și uneori numai cu regimul igieno-dietetic se poate restabili echilibrul digestiv al bolnavului cu dischinezie biliară. Aceasta se referă la o dietă protectoare hepatică și biliară, în sensul alimentelor permise și mai ales al modului lor de preparare. Trebuie excluse alimentele conservate, mezelurile, afumaturile, grăsimile de origine animală, varză, fasolea uscată, cartofii prăjiti, alimentele picante (piper, ardei, mustar).

Alimentele puternic colecistokinetic (care stimulează contracția vezicii biliare) cum ar fi smântâna, ouăle, untul, pot fi consumate în cantități mici și în funcție de toleranța individuală. Foarte important este modul de preparare a alimentelor: se indică alimente preparate termic prin fierbere, coacere sau fripte.

Nu se permite folosirea alimentelor prăjite în ulei sau untura, mâncărurile preparate cu sosuri grase, ceapă prăjită, rântaș. Se indică consumarea salatelor de crudități. Laptele este aliment care nu este tolerat de vezica biliară.

Efecte bune de drenaj are cura de suc de ridichi negre (au o acțiune coleretică, colagogă și de fluidifiere a bilei). Se recomandă două cure pe an, a trei săptămâni fiecare. Cura de suc de grapefruit, 2-3 căni pe zi, timp de 30 de zile, repetată de 2-3 ori pe an, este deasemenea reglatoare a secreției și eliminării bilei.

Se recomandă ore regulate de masă, iar pentru un drenaj biliar eficient este indicat ca după masa de prânz bolnavul să stea 30 de minute culcat pe partea dreapta.

Tratamentul balnear al dischineziei biliare

Apele alcaline au acțiune coleretică și colecistokinetică, diluează și fluidifică bila; apele clorurate sodice, bicarbonate, carbogazoase exercită o actiune deprimantă asupra secreției biliare și de concentrare a bilei; apele sulfuroase au acțiune coleretică. Stațiuni indicate: Căciulata, Calimănești, Lipova, Olănesti, Sângeorz-Băi, Slănic-Moldova.

Particularități de tratament

În timpul unor crize puternice (colici biliare) se recomandă medicația alopată (scobutil, papaverina, torecan fiole etc). Pentru prevenirea apariției crizelor și pentru corectarea tulburărilor de fond este mai utilă terapia naturistă, cu plante sau homeopată.

RECOMANDĂRI PENTRU AFECȚIUNI BILIARE ȘI HEPATICE

Odihnă mai multă

Alimentație mai echilibrată, săracă în alimente greu digerabile

Eliminarea tutunului și a alcoolului

Eliminarea (pe cât posibil) a factorilor de stres

Consumarea zilnică dimineața, a unui ceai din anghinare, rostopască, gălbenele și sunătoare. După consumarea ceaiului se stă 30 minute lungit în pat pe partea dreaptă.

A se consuma minim 2 litri de apă (plată) zilnic

CAPITOLUL 3. TRATAMENTUL AFECȚIUNILOR BILIARE

Clasificarea medicației, funcție de predominanța efectului asupra secreției sau motilității:

– coleretice (stimulează secreția biliară hepatică);

– colecistochinetice numite și colagoge (stimulează contracția veziculei biliare și relaxează

sfincterul Oddi, cu eliminarea bilei în duoden). Unele substanțe au ambele acțiuni.

COLERETICE

Clasificare:

a)Funcție de origine:

• de origine animală: săruri și acizi biliari;

• de origine vegetală: Cynara scolymus, Chelidonium, Berberis; uleiuri volatile cu terpene (mentol, pinen, camfen, cineol, borneol);

• de origine anorganică: sulfat de sodiu, fosfat de sodiu, bicarbonat de sodiu;

• de origine organică de sinteză: salicilat de sodiu, propilbenzen (= fenilpropanol, carbicol), florantirona, fenobarbital.

b) Funcție de efectul asupra compoziției bilei:

– coleretice propriu-zise, ce măresc volumul bilei fără a-i modifica compoziția și concentrația;

– hidrocoleretice, ce cresc volumul bilei concomitent cu diluarea ei.

Mecanism de acțiune este osmotic și se datorează secreției colereticelor în canaliculii biliari, urmată de antrenarea apei spre canaliculi. Farmaco terapie: Indicațiile colereticelor:

a) în patologia hepatică: insuficiența secreției biliare, ictere colestatice;

b) în patologia biliară: litiaza biliară nedureroasă, infecții biliare, colecistite cronice, dischinezii biliare;

c) tulburări dispeptice de diferite origini ( hepatică, digestivă, obezitate, etc).

SĂRURI Șl ACIZI BILIARI

Clasificarea acizilor biliari:

– primari (biosintetizați în ficat, prin oxidarea colesterolului): colic (trihidroxicolanic), chenodesoxicolic (dihidroxicolanic), ursodeoxicolic (epimer al acidului chenodesoxicolic);

-secundari (formați în intestin, din acizii primari): dezoxicolic, litocolic;

– de semisinteză: acid dehidrocolic (forma oxidată a acidului colic).

Conjugarea acizilor biliari (cu glicocol, taurină) conduce la acizii: glicocolic, taurocolic, glicochenodesoxicolic etc.

Săruri biliare: acizii și conjugații lor formează săruri de sodiu.

Fcin.: absorbție per os, la nivel intestinal; circuit enterohepatic.

Fdin.: efect hidrocoleretic și colecistochinetic; scad tensiunea superficială și ca urmare emulsionează grăsimile, solubilizează acizii grași și colesterolul, facilitând astfel digestia; cresc absorbția grăsimilor și vitaminelor liposolubile ( formează micele cu suprafața hidrofilă și partea centrală lipofilă, în care se acumulează lipide, colesterol, vitamine liposolubile; aceste micele sunt absorbite de epiteliul intestinal, prin pinocitoză) , activează lipaza pancreatică; contribuie la menținerea tranzitului intestinal normal și au eficacitate în constipația datorată lipsei de bilă.

Efecte secundare: colici, diaree, iritații gastrice (scad rezistența barierei formată de mucusul protector), fecale păstoase ; hTA. bradicardie, inhibiție SNC (i.v.).

CI: curele prelungite, colon iritabil, ulcer gastroduodenal.

Indicații generale: dischinezii biliare hipotone, colecistite cronice, constipație prin hipocolie, tulburări dispeptice (digestie dificilă, flatulență), migrene de origine digestivă.

• Acid dehidrocolic ca drenor biliar, de elecție după intervenții chirurgicale pe aparatul biliar; i.v.(sarea sodică) pentru timpul de circulație braț – limbă;

• Acid chenodesoxicolic pentru dizolvarea calculilor biliari mici de colesterol (< 5 mm)-, durata tratamentului: 3 -12 luni; (mecanism: inhibarea enzimei hidroximetilglutaril – CoA reductaza, ce catalizează o reacție în sinteza colesterolului);

• Acid ursodeoxicolic în dizolvarea calculilor biliari colesterolici (< 15mm); durata tratamentului: 1 – 2 ani; (mecanism complex, în principal: reducerea reabsorbției colesterolului din intestin); foarte bine suportat (RA mai reduse);

• Săruri biliare (bilă bovină uscată).

Posologie p.o.: Momentul optim de administrare: imediat după masă.

• Acid dehidrocolic

Adulți, 250-750 mg într-o priză seara sau de 2-3 ori/zi, după mese, timp de 2 săptămâni; în colecistografie 500-750 mg la 4 ore, timp de 12 ore, înainte și după examinare; copii (peste 7 ani), 125-250 mg de 1-2 ori/zi.

• Acid chenodesoxicolic 10-15 mg/kg/zi într-o priză seara sau de 2-3 ori/zi, după mese, timp de 2 săptămâni; pentru dizolvarea calculilor biliari timp de 3-24 luni;

• Acid ursodeoxicolic (epimer al acidului chenodesoxicolic), posologie similară; 10 mg/ kg/zi, seara la culcare; în tratamentul gastritei de reflux biliar, timp de 2 săptămâni; pentru dizolvarea calculilor biliari, timp de 6-24 luni;

•Săruri biliare (bilă bovină uscată)

Adult, 100-200 mg de 2-3 ori/zi imediat după mese, 2-3 săptămâni; copii, 100 mg de 2-3 ori/zi.

Colecistochinetice

Clasificare

– coleretice – colecistochinetice: săruri și acizi biliari, carbicol, Cynara scolimus, uleiuri volatile cu terpene;

– colecistochinetice: sulfat de magneziu, ulei de măsline, ulei de floarea soarelui, gălbenuș

de ou.

Mecanism de acțiune complex:

– stimulator direct asupra mușchiului neted vezicular;

– pe cale nervoasă vegetativă;

– prin stimularea secreției de colecistochinină (colecistochinina stimulează contracția veziculei biliare și relaxarea sfincterului Oddi).

Indicații

– dischinezii biliare hipotone, atonie veziculară;

– litiază biliară în afara perioadelor de colici.

Momentul optim de administrare: dimineața, cu 30 minute înainte de micul dejun.

CI: colici biliare, gastroenterită acută.

În colecistitele calculoase, în calculul de coledoc și în icterele mecanice, tratamentul este medicamentos (sedative, antispastice, litice). Când acest tratament nu dă rezultatele așteptate, se recurge la tratament chirurgical: coledoctomia și colecistectomia.

În numeroase cazuri, pentru reducerea depunerilor sau chiar eliminarea calculilor mici, ca adjuvante se pot utiliza unele plante medicinale. De obicei, calculoza biliară este însoțită de dureri violente care apar brusc datorită spasmelor biliare (vezică sau căi biliare), tulburărilor neuro-vegetative sau unor infecții biliare. Tocmai de aceea se folosesc plantele care au atât acțiune antispastică, cât și colagogă (stimulează drenajul biliar).

Dintre speciile de plante ai căror alcaloizi au efect atât antispastic (de tipul papaverinei) cât și coleretic și colagog, larg utilizată este Chelidonium majus, cunoscută sub numele de Rostopască sau de Iarbă de negi.

Este una dintre speciile medicinale cu adevărat miraculoase, întrebuințată atât în medicina tradițională – din Antichitate și până în prezent – cât și în fitoterapia modernă.

Este răspândită și la noi pe întregul teritoriu al țării. Planta se recunoaște ușor: este singura specie din flora noastră spontană care, atunci când i se rup rămurelele sau tulpina, secretă un suc de culoare galben închis și care, imediat, prin oxidare devine portocaliu. înflorește prima dată în luna mai (de unde numele de „majus"), odată cu venirea rândunelelor; datorită acestui fapt, în trecut era numită și Iarba rândunicii (Herba Hirundinariae). De această denumire a plantei este legată și credința populară după care rândunicile și-ar trata puii care suferă de afecțiuni oculare cu sucul acestei plante. Rostopasca înflorește de obicei și a doua oară, în luna septembrie. Se recoltează părțile aeriene ale plantei în timpul înfloririi și se păstrează până în momentul utilizării.

Compoziția chimică a plantei este complexă. Conține alcaloizi din grupa nafto- fenantridinei (chelidonina, alfa și beta-homochelidonina, mezoxichelidonina, chelidoxantina, cheleritrina, sanguinarina), alcaloizi din grupa protoberberinei (coptizina, stilopina și tetrahidrocoptizina), cantități mici de berberină, alcaloizi din grupa protopinei (alfa protopina și beta-alocriptopina) și cantități mici de sparteină. În frunze s-au indentificat cantități apreciabile de vitamină C, iar în părțile aeriene și subterane ale plantei rezine, ulei esențial, substanțe de natură flavonoidică, saponozide, săruri minerale etc.

La fel ca și compoziția chimică, și acțiunea farmacodinamică este complexă: chelidonina și homochelidonina au acțiune similară morfinei (deprimantă a funcțiilor miocardului și a centrilor nervoși superiori, acțiune sedativă și narcotică). Unii alcaloizi din plantă au asupra musculaturii netede a vaselor mari și în special asupra coronarelor o acțiune relaxantă, în timp ce asupra centrilor respiratori au o acțiune ușor stimulantă. Un alt alcaloid, sanguinarina, are o acțiune excitantă asupra centrilor medulari. Cheleritrina are proprietatea de a coborâ presiunea arterială, de a stimula peristaltismul intestinal și contracțiile uterine. în schimb, chelidonina diminuează tonusul musculaturii netede intestinale, uterine, bronșice și a altor organe, având deci acțiune antispastică de tipul papaverinei, fiind însă de aproximativ zece ori mai puțin toxică decât aceasta. Datorită toxicității reduse, avantajul fitoterapeutic al alcaloizilor din Chelidonium majus este evident, obținându-se efecte antispastice cu cantități de zece ori mai mici decât cele de Papaverinâ; altfel spus, se obțin efecte de 10 ori mai puternice decât cu o doză similară de Papaverină.

Dar, pe lângă acțiunile majore ale alcaloizilor menționați, extractele totale din această plantă au remarcabile efecte bactericide asupra unui mare număr de germeni patogeni (bacterii, fungi). Trebuie subliniată și acțiunea antimitotică a alcaloizilor din Chelidonium majus, care o va face foarte importantă pentru fitoterapia viitorului. După cercetări recente, sanguinarina din Rostopască s-a dovedit a avea efecte carioclazice de tip colchicinic (substanță cu acțiune net antitumorală). De altfel, în medicina tradițională din țara noastră și din alte țări învecinate, latexul proaspăt secretat de plantă în momentul ruperii ramurilor sau tulpinei se utilizează, cu bune rezultate, sub formă de aplicații locale, repetate, în tratamentul negilor. De la aceste observații empirice s-au pornit și s-au efectuat și cercetări de virusologie, care au confirmat și efectele antivirotice ale latexului secretat de plantă.

Alcaloizii și celelalte substanțe active din această plantă medicinală sunt un exemplu pentru ceea ce numim în fitoterapie „acțiune sinergică". Astfel, totalul de alcaloizi acționând asupra musculaturii netede a vezicii biliare stimulează contracțiile, având deci acțiune colecistochinetică. în același timp, măresc cantitatea de bilă secretată. Efectul colagog se manifestă și prin diminuarea bilei din ficat și din căile biliare extrahepatice, normalizarea valorii bilirubinei și a colesterolului. Alcaloizii, în totalitatea lor (complexul alcaloidic), stimulează și funcția pancreatică.

Produsele fitoterapeutice pe bază de Rostopască sunt indicate în special în perioada de convalescență după hepatita acută, în hepatita cronică, în ciroza hepatică inițială, dar și în dischinezii biliare și în favorizarea eliminării calcurilor biliari mici. în colicile biliare, acționează ca antispastic și sedativ, având și avantajul unei toxicități reduse (în special în comparație cu unele medicamente antispastice obținute prin sinteză în industria farmaceutică).

Modul de preparare și administrare

– Infuzie, din 1/2 linguriță plantă la o cană cu apă; din această cantitate se vor bea câte 2 linguri, la 3 ore, până la epuizarea întregii cantități preparate.

– Tinctură, preparată prin macerarea a 10 g plantă în 100 ml alcool de 60c-70c, timp de 8 zile. Se iau câte 10-15 picături de 3 ori pe zi, după mesele principale.

Rp. Tinctura Chelidonii

Tinctura Cardui Marianae

Tinctura Valerianae

M.f. tincture compositae

D.S. intern: de trei ori pe zi câte 20 picături, luate în puțină apă, după mesele principale. Are efecte colagoge remarcabile.

În colicile hepato-biliare, ca și în calculoza biliară, se mai recomandă:

Mătase de Porumb (Stigmata Maydis): infuzie, din 2 linguri la o cană de apă; se beau câte 2 linguri la 3 ore.

Frunze de Mentă (Folium Menthae): infuzie, 2 lingurițe frunze la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi. 

Turiță mare (Herba Agrimoniae): infuzie, dintr-o lingură plantă la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi.

Măceșe (Fructus Cynosbati): infuzie, din 2 linguri măceșe (fără achene) la 1/21 apă; se bea treptat toată cantitatea, în cursul unei zile.

Rădăcină de Brusture (Radix Bardanae decoct, din 2-4 linguri rădăcină mărunțită, fiartă, timp de 15 minute, într-un litru apă. Toată cantitatea se bea în cursul unei zile.

În colicile hepato-biliare cu substrat nervos se recomandă următoarea formulă:

Rp. Flori de Levănțică (Flores Lavandulae) 10 g

Flori de Coada șoricelului (Flores Millefolii) 10 g

Frunze de Mentă (Folium Menthae) 15 g

Talpa gâștii (Herba Leonuri) 30 g

Sunătoare (Herba Hyperici) 10 g

Rădăcină de Valeriană (Radix Valerianae) 20 g

Fructe de Anason (Fructus Anisi)

5 g M.f. species

– Infuzie dintr-o lingură amestec de plante la o cană cu apă; se beau la nevoie 1-2 căni, ușor călduțe.

În calculoza biliară și în colicile hepatobiliare, din preparatele fitoterapeutice produse în industria noastră farmaceutică se recomandă: Aminophyllină, Papaverină, Atropină, tinctura de Boldo, extractul total de Belladonna .

În colecistitele cronice se recomandă un regim alimentar echilibrat, excluzând conservele, carnea afumată, mezelurile condimentate sau afumate, brânzeturile fermentate, grăsimile solide și în special untura. Băuturile acoolice slabe se pot folosi, dar cu moderație; la fel, cafeaua și ceaiul chinezesc.

Dischinezia biliară

Termenul generic de dischinezie desemnează un proces patologic caracterizat prin alterarea mecanismelor de reglare a activității motorii a diferitelor segmente ale tubului digestiv.

Dischinezia biliară reprezintă o alterare funcțională a mecanismului de eliminare a bilei, care se manifestă prin dureri în loja superioară dreaptă a abdomenului, prin grețuri și vărsături. Tulburarea funcțională afecteză fie vezicula biliară și sfincterul său, fie canalul coledoc (prin care bila circulă de la vezicula biliară la duoden) și sfincterul său (denumit Oddi).

Dischinezia biliară, denumită și distonie biliară, indiferent dacă are la origine atonia, hipotonia sau hipertonia veziculei biliare, reprezintă o tulburare motorie care împiedică evacuarea bilei din vezica biliară. Singură sau în asociere, cu alte măsuri terapeutice, fitoterapia este recomandată și utilizată cu succes în acest tip de afecțiuni, fiind indicate în special plante cu acțiune colagogă sau/și coleretică.

În grupa substanțelor colagoge intră plante sau substanțe active din plante care favorizează eliminarea bilei, prin stimularea contracțiilor vezicii biliare. în grupa substanțelor coleretice sunt incluse plantele sau substanțele active extrase din ele, care stimulează secrețiile celulei hepatice și, prin aceasta, volumul de bilă secretată.

Un număr mare de plante medicinale, extracte sau substanțe active extrase din plante intră, atât în fitoterapia tradițională cât și în cea modernă, în compoziția a numeroase preparate sau produse farmaceutice coleretic-colagoge. De obicei, cele două acțiuni (coleretic-colagogă) se completează prin sinergism.

Dintre plantele sau extractele obținute din plante, utile în dischineziile biliare, le vom prezenta pe cele mai eficiente. De asemenea, vom prezenta și câteva rețete fitoterapeutice din amestecuri de plante (ceaiuri medicinale) care pot fi realizate în orice cămin, ținând seama, pe de o parte, de faptul că aceste afecțiuni au în general o evoluție îndelungată (cronică) și necesită tratamente de lungă durată, combinate cu un regim igieno-dietetic adecvat, iar pe de altă parte, de faptul că majoritatea plantelor recomandate sunt larg răspândite în flora noastră autohtonă.

Frunzele de Anghinare (Folium Cynarae):

– Infuzie, dintr-o lingură de plante la 1/2 1 apă. Cantitatea de infuzie preparată se bea în cursul unei zile, în modul următor: prima cană dimineața pe stomacul gol, după care se stă culcat o jumătate de oră pe partea dreaptă; a doua cană se va bea în două reprize: jumătate de cană cu o jumătate de oră înainte de masă, repartizată la rândul ei în alte trei părți: dimineața, la prânz și seara. Cea de-a doua jumătate de cană se va bea, tot repartizată în trei părți, la 10-15 minute după mesele principale. Acest mod de administrare, aparent greoi, are la bază experiența multimilenară a medicinei tradiționale și de aceea nu trebuie nici neglijat, nici subestimat; este în concordanță cu fazele digestiei și cu acțiunea hepato-biliară. Este similară medicației „goutte ă goutte".

Tratamentul cu infuzie de Anghinare se face cu doza indicată, care poate fi mărită treptat, până la 2 linguri plantă la 1/2 1 apă (dar numai după 20 zile de la administrarea concentrației indicate în formula inițială și anume, de 1 lingură plantă la 1/2 1 apă). Se continuă încă 10 zile cu infuzie concentrată. Se face o pauză de 30 zile, după care, la nevoie, se reia o nouă cură de tratament. Dar, de obicei, un tratament bine condus nu mai trebuie repetat timp de 2 ani, mai ales dacă s-au respectat cu strictețe și indicațiile igieno-dietetice.

Dintre plantele medicinale sau materiile prime de origine vegetală (sub formă de extracte apoase, hidro-alcoolice sau uleioase) care se pot aplica fie în paralel, fie, mai ales, în pauzele tratamentului descris cu Anghinare, menționăm următoarele:

Frunze de Mentă (Folium Menthae):

– Infuzie, din 1-2 lingurițe la o cană de apă; se beau 1-2 căni pe zi.

Rostopască (Herba Chelidonii):

– Infuzie, din 1/2 linguriță la o cană cu apă; se beau 1-2 linguri la 3 ore. Se va evita supradozarea (administrarea unor cantități mai mari de plante sau de infuzie), deoarece orice eroare poate duce la fenomene adverse minore sau chiar toxice.

Păpădia – planta întreagă, frunze, rădăcini (Folium Herba et Radix Taraxaci):

– Infuzie, din 1-2 lingurițe la o cană de apă, din care se beau 2 căni pe zi.

– Decoct concentrat, preparat prin fierbere timp de 10 minute, din 2 lingurițe plantă (cu rădăcină) la o cană cu apă; se vor lua câte 2 linguri la 4 ore interval.

Frunze de Salvie (Folium Salviaej:

– Infuzie, dintr-o linguriță la o cană cu apă, cantitate care se bea treptat în cursul unei zile. Infuzia de Salvie este contraindicată mamelor care alăptează, deoarece le micșorează secreția lactată.

Sunătoarea (Herba Hyperici):

– Infuzie, din 1-2 lingurițe la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi.

– Infuzie concentrată, din 2-3 linguri plantă la o cană cu apă; se iau 1-2 linguri după fiecare masă.

– Uleiul de Sunătoare; se prepară din 20 g plantă care se pune într-un vas închis, umectat cu 30 ml alcool de 70c; după 4 ore se adaugă 200 ml ulei de Floarea-soarelui sau de Soia și se fierbe pe baia de apă încă 3 ore, amestecând din când în când. Pentru ca extracția să fie cât mai completă, preparatul se lasă încă trei zile la temperatura camerei. Se strecoară totul printr-un tifon dublu, prin presare și se păstrează la întuneric și la răcoare. Din uleiul de Sunătoare astfel preparat, în dischineziile biliare se recomandă câte o linguriță după mesele principale.

Țintaură (Herba Centauri):

– Infuzie, preparată dintr-o linguriță plantă (fară rădăcini) la o cană cu apă, din care se bea câte un sfert de cană, înainte de fiecare masă.

– Tinctură, preparată prin macerarea a 20 g plantă (fară rădăcini) în 100 ml alcool de 70c, timp de 8 zile.

Se recomadă câte 30-40 picături în puțină apă, înaintea meselor principale.

Unguraș (Herba Marrubii):

– Infuzie, preparată dintr-o linguriță plantă la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi.

– Infuzie concentrată, preparată din 2 linguri plantă la o cană cu apă; se beau 3-4 linguri pe zi. Infuzia se păstrează la frigider și numai astfel poate fi utilizată și a doua zi (nu se recomandă utilizarea ei după acest interval de timp).

Volbura (Herba Convolvuli):

– Infuzie, preparată din 2 lingurițe de plantă la o cană cu apă. Toată cantitatea se va bea dimineața, pe stomacul gol.

– Pulbere: o linguriță de plantă bine granulată, amestecată cu 2 linguri de miere, se ia dimineața înainte de masă.

– Tinctură, preparată prin macerare, din 20 g plantă în 100 ml alcool de 70c, timp de 8 zile. Din această tinctură se iau 2-A linguri, în amestec (pentru corectarea gustului amar) cu sirop preparat din zahăr sau cu miere de albine, în părți egale cu tinctură. Doza este unică și se va lua numai dimineața înainte de masă, timp de cel puțin o săptămână.

Rețeta este contraindicată bolnavilor care, pe lângă dischinezie biliară, acuză și colită de fermentație.

Dintre celelalte specii și materii prime din plante care au proprietăți coleretice și colagoge, menționăm și următoarele:

Cicoarea – atât părțile aeriene ale plantei cât și rădăcinile (Herba et Radix Cichorii):

– Infuzie, preparată din 1-2 lingurițe plantă la o cană cu apă; se beau 2 căni pe zi.

Flori de Coada șoricelului (Flores Millefolii)-.

– Infuzie, 2 linguri la 1/2 litru apă; se bea întreaga cantitate, în decursul unei zile.

Măceș (Fructus Cynosbati):

– Infuzie din pulpa cărnoasă, fară semințe (achene), folosind două lingurițe la o cană cu apă; se beau 2 căni pe zi. 

Coaja de Crușin (Cortex Frangulae) are pe lângă proprietatea de a stimula producția hepatică de bilă și pe cea de favorizare a eliminării acesteia, în special în cazurile de dischinezie biliară (care de multe ori provoacă bolnavului și constipație).

Se administrează sub formă de:

– Decoct, o lingură scoarță la o cană cu apă, care se va lua seara la culcare.

– Pulbere, câte un vârf de cuțit, de 3-4 ori pe zi, după mesele principale (se poate utiliza cu aceleași rezultate bune și produsul fitoterapeutic Rhamnolax, câte 2 comprimate, seara înainte de culcare). Toate preparatele pe bază de Crușin nu se vor administra mai mult de 7 zile pe lună.

Rădăcină de Iarbă mare (Radix Inulae):

– Decoct concentrat, preparat din 4 linguri rădăcină la o cană cu apă; se beau 3-4 linguri pe zi.

Rizomi de Pir medicinal (Rhizoma Graminis):

– Infuzie sau decoct scurt (10 minute), preparate din 1-2 lingurițe rizomi la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi.

Mătasea de Porumb (Stigmata Maydis), pe lângă proprietățile diuretice, este utilă și în dischineziile biliare:

– Infuzie, preparată din 2 lingurițe la o cană cu apă; se ia câte o lingură la 2 ore.

Frunzele de Roiniță (Folium Melissae):

– Infuzie, 1-2 lingurițe la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi.

Rădăcină de Săpunariță sau de Ipcărige (Radix Saponariae, Radix Gypsophyllae):

– Decoct, preparat dintr-o linguriță rădăcină la o cană cu apă; se iau 3-4 linguri pe zi, la 3 ore interval.

– Macerat, preparat la rece, timp de 9 ore, dintr-o lingură rădăcină la o cană cu apă. Se bea întreaga cantitate în cursul unei zile.

Turița mare (Herba Agrimoniaej:

– Infuzie, preparată dintr-o lingură plantă la o cană cu apă; se beau 2-3 căni pe zi.

Flori de Tei (Flores Tiliae). Pe lângă acțiunea emolientă și sedativă, florile de Tei, în

secundar, au și proprietatea de a mări cantitatea de bilă secretată.

20 g 30 g 30 g 15 g 5g

Redăm în cele ce urmează câteva rețete fitoterapeutice indicate în dischineziile

biliare:

Rp. Rostopascâ (Herba Chelidonii) Sunătoare (Herba Hyperici) Talpa gâștii (Herba Leonuri) Rădăcină de Ghințură (Radix Gentianae) Fructe de Anason (Fructus Anisi) M.f. species

D.s. intern:

Extract apos preparat din 2 linguri amestec plante la 1 litru apă clocotită; după răcire se lasă la macerat 24 ore, împreună cu 2 comprimate aspirină, agitând din când în când; după filtrarea prin tifon dublu se adaugă 200 g miere. Se păstrează la frigider. Se iau 12 linguri pe zi (una la o oră) timp de 1-2 luni, cu o pauză de 3 zile după fiecare săptămână. Se recomandă atât în dischineziile biliare cât și în hepato-colecistitele cronice. 

Rp. Rostopască (Herba Chelidonii) 10 g

Țintaură (Herba Centauri) 10 g

Unguraș (Herba Marrubii) 25 g

Rădăcină de Păpădie (Radix Taraxaci) 20 g

Coajă de Crușin (Cortex Frangulaej 25 g

Fructe de Coriandru (Fructus Coriandri) 10 g M.f. species

– Extract apos. Modul de preparare și modul de administrare sunt identice cu cele ale rețetei anterioare.

Rp. Frunze de Roiniță (Folium Melissae)

sau de Mătăciune (Herba Dracocephali) 20 g

Frunze de Mentă (Folium Menthae) 20 g

Turiță mare (Herba Agrimoniae) 10 g

Rostopască (Herba Chelidonii) 10 g

Coada șoricelului (Herba Millefolii) 30 g

Coajă de Crușin (Cortex Frangulae) 10 g M.f. species

– Infuzie, preparată dintr-o lingură ceai medicinal (amestec de plante) la o cană cu ipă; se bea 1/2 cană dimineața pe stomacul gol, iar cealaltă jumătate seara, înainte de culcare. Tratamentul durează o lună.

Rp. Flori de Coada șoricelului (Flores Millefolii) 20 g

Frunze de Mentă (Folium Menthae) 25 g

Rădăcină de Ghințură (Radix Gentianae) 10 g

Rădăcină de Osul iepurelui (Radix Ononidis) 20 g

Coajă de Crușin (Cortex Frangulae) 20 g M.f. species

D.s. intern:

– Infuzie preparată dintr-o lingură amestec de plante la o cană cu apă; se beau 2 căni pe zi înainte de mesele principale. Această formulă este recomandată bolnavilor cu dischi- -ezii biliare, predispuși la constipație și celor cu diureză scăzută. O formulă mai simplă, dar eficientă este următoarea:

Rp. Coada șoricelului (Herba Millefolii) 40 g

Frunze de Anghinare (Folium Cynarae) 40 g

Rostopască (Herba Chelidonii) 10 g M.f. species

– Infuzie, o lingură ceai medicinal la o cană cu apă; se beau 2 câni pe zi (o cană ::mineața și una seara).

în următoarea formulă este imperios necesară o dozare cât mai precis exactă a antelor (în special a florilor de Amică și a Pelinului), deoarece supradozarea poate dăuna serios bolnavului:

Rp. Flori de Arnică (Flores Arnicaej 10 g

Flori de Coada șoricelului (Flores Millefolii) 25 g

Frunze de Mentă (Folium Menthae) 20 g

Pelin (Herba Absinthi) 20 g

3.5.Extract din muguri de frasin

Compoziție Fraxinus excelsior MG=D1

Contin alcool etilic de cereale 33% vol.

Sticle de 50 mL

Organotropism – Aparat osteoarticular, căi biliare, căi urinare, ochi, uter.

Acțiune farmacologică – Drenor articular, biliar și renal prin acțiune diuretică, uricozurică, hipocolesterolemiantă.

Indicații terapeutice – Hiperuricemie și tulburări ale catabolismului nucleoproteinelor în artrita gutoasă, guta (acută și cronică), rigiditate articulară, hipercolesterolemie, dischinezie biliară și colecistită , obezitate cu retenție hidrică.

Mod de administrare Câte 50 de picături , în puțină apă, de 1-2 ori pe zi.

Asocieri – Vitis vinifera, Pinus montana si Ribes nigrum în artroza cu hiperuricemie

– Quercus pedunculata și Sequoia gigantea ca tonic antisenescent

– Acer campestre în dischinezie biliară și colecistita.

3.6. Extract din muguri de tei argintiu

Compoziție

Tilia tomentosa MG=D1

Conțin alcool etilic de cereale 33% vol.

Sticle de 50 mL

Organotropism Sistem nervos central și neurovegetativ, musculatura netedă și striată, inimă, vase arteriale.

Acțiune farmacologică-Anxiolitic, hipnotic ( acționează pe centrul somnului, dar și pe axa cortico-hipotalamică și substanță reticulată, restabilind procentul de serotonina cu efect calmant), sedativ, coleretic, vasodilatator ușor, antispasmodic și hipotensor lejer.

Indicații terapeutice

-Distonie neurovegetativă cu manifestări de anxietate,

-insomnia adultului și copilului ,

-dezobișnuire de somnifere, emotivitate,

-tranchilizant în alergii, prurit nervos,

-tulburări cardiace date de stres,

-nervozitate, hipertensiune,

-dischinezie biliară hipertonică, colite spastice,

-cistalgii la femei anxioase sau cu nevroza obsesională asociată frecvent cu frigiditate, tulburări depresive cu anxietate datorate contraceptivelor.

Mod de administrare

Adulți și copii peste 7 ani: câte 50-70 de picături, în puțină apă, de 2-3 ori pe zi sau câte 20-40 de picături, în puțină apă, de 2 ori pe zi, în caz de efect paradoxal de ușoară excitație.

La copiii cu vârste cuprinse între 2 și 7 ani 10 – 40 de picături, în puțină apă, seara la culcare. Doza se va alege prin tatonare, pornindu-se de la doza minimă de 10 picături.

Asocieri

– Crataegus oxyacantha în eretism cardiac cu palpitații, tahicardie și anxietate

– Crataegus oxyacantha și Syringa vulgaris în algie precordială atipică cu ușoare spasme coronariene

– Olea europaea în ușoara hipertensiune arterială de stres

– Ficus carica în bulimie, gastralgie

– Vaccinium vitis-idaea în colita spastică

– Abies pectinata și Ficus carica în spasmofilie.