Apararea Vietii de Flagelul Eutanasiei
=== L ===
CUPRINS
SIGLE ȘI ABREVIERI
Aa. Vv. – Autori diverși
AAS – Acta Apostolicae Sedis
Cf. – Conform
ed. – sub îngrijirea
EV – Evangelium Vitae
GS – Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et Spes
IAETF – International Anti Eutanasia Task Force
Ibidem – același autor, aceeași operă, în același loc
IDEM – același autor
op. cit. – opera citată
trad. – traducere
Prescurtări din Biblie
2 Cor – Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni
Dt – Cartea Deuteronomului
Ex – Cartea Exodului
Fil – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni
Gen – Cartea Genezei
Ps – Cartea Psalmilor
Rom – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani
INTRODUCERE
„Dumnezeu a creat viața, iar omului nu îi este îngăduit să atenteze împotriva ei” (cf. Înț 1,13-15).
În zilele noastre, prin Occident, dar nu numai, chiar și în țară la noi se vorbește foarte mult despre eutanasie. Acest fenomen al eutanasiei până-n prezent nu este tare răspândit, dar este foarte trist să auzim că un bolnav terminal sau unul care suferă de vreo boală incurabilă, ajunge la disperare încât apelează la acest delict împotriva vieții, viață pe care Dumnezeu a creat-o spre lauda sa.
Este și mai trist când auzim, că se înregistrează răspândirea unei terminologii ambigue, cum ar fi aceea a îndulcirii morții, care tinde să-i ascundă adevărata natură și să-i atenueze gravitatea în opinia publică. Putem spune chiar, că conștiința multor persoane cât privește gravitatea acestui fapt al eutanasiei a dispărut, s-a întunecat în mod progresiv. Acceptarea eutanasiei în mentalitate, obiceiuri și chiar în lege, este semnul grăitor al unei crize foarte primejdioase a simțului moral care devine tot mai incapabil de a distinge binele de rău, chiar și atunci când este pus în joc dreptul fundamental al vieții.
Eutanasia este așa cum vom vedea acel delict care mai mult decât orice, caracterizează nivelul slab al moralei, al lumii moderne.
Problema morală a admisibilității intervenției ucizătoare este în contradicție în decursul istoriei aproape la toate popoarele. Morala publică și legislația au protejat viața în faza terminală sau a unei boli incurabile. În toată tradiția creștină interzicerea intervenției ucizătoare a fost considerată o parte a poruncii Să nu ucizi.
Având în vedere această problemă delicată a timpurilor noastre, am ales să tratez acest subiect al eutanasiei, din punct de vedere moral. Cu siguranță această temă este foarte vastă, și în fața acestor situații grave, a lumii de azi în care trăim am considerat că este necesar să punem în discuție această problemă.
Această temă mi-am propus s-o dezbat în patru capitole, astfel:
– în primul capitol voi dezbate problema Eutanasiei și anume despre premise și delimitări, care sunt așa cum vom vedea: orice intervenție care cauzează o anticipare rapidă a morții în persoane, sau asupra bolnavilor grav sau cronici, sau o intervenție asupra bătrânilor ca a ceștia să nu mai aibă nici o suferință înainte de moarte. Apoi voi expun definiția și clarificările asupra eutanasiei din care reiese că: orice suprimare a unei vieți umane sau lupta contra durerii al aceluia care suferă este eutanasie și delict contra vieții. După care voi expune eutanasia activă și pasivă prin care vreau să clarific acest termen al eutanasiei.
– după ce vom vedea cele spuse anterior, se cuvine ca în capitolul al doilea să tratez despre Evaluarea morală a eutanasiei. Eutanasia este o crimă, o încălcare a poruncii a cincia: Să nu ucizi (Ex 20,13). Eutanasia a fost condamnată și de Magisteriul Pontifical ca de exemplu: Papa Pius al XII-lea, Papa Paul al VI-lea, Papa Ioan Paul al II-lea și de Documentele Sfântului Scaun cum ar fi: Declarația la Congregația pentru Doctrina Credinței, Pontificio Consiglio; Cor Unum, Catehismul Bisericii Catolice și Evangelium Vitae. Eutanasia a mai fost condamnată și de Magisteriul Conciliar, Magisteriul Episcopal. În acest capitol voi mai trata și despre argumentarea teologică a apărării vieții umane, și despre evaluarea morală a legalizării eutanasiei prin care vreau să scot în evidență, că prin aprobarea unei legi nu se rezolvă problema, dar cât timp este exclusă aprobarea ei totul este spre rezolvarea problemelor, și despre la viață este inviolabil; unde voi scoate în evidență că toți oamenii au dreptul la viață.
– în capitolul al treilea voi trata despre Demnitatea morții și anume despre: cum trebuie să se pregătească și să accepte un creștin adevărat moartea în situațiile grele ale vieții. Știm cu toții că fiecare ființă umană suferă, nu ne putem debarasa de ea, dar pentru un creștin această suferință este ca o purificare, este participarea la suferințele lui Cristos. De aceea trebuie să fie moartea o demnitate și nu un coșmar, o agonie etc.
– în al patrulea capitol vom vedea Tenacitatea terapeutică, prin care vreau să scot în evidență libertatea pacientului de a refuza orice tratament ce i se pare suspect, și obligația medicului și grupului sanitar de viața umană; după care voi scoate în evidență legalizarea eutanasiei în lume. Poziția Bisericii și a Magisteriului este clară cu privire la refuzul liberalizării eutanasiei. Scopul legii civile este pentru a promova valorile iar valoarea cea mai mare este viața, este fiecare persoană care compune societatea.
Această lucrare de față nu-și propune să trateze sau să răspundă la toate problemele și întrebările care derivă din acest subiect, dar vrea să atingă latura morală a problemei și a întrebărilor.
Prin această lucrare vreau să sensibilizez conștiințele celor care susțin eutanasia, și să arăt gravitatea morală a eutanasiei, care este o crimă adusă ființei umane în faza terminală a vieții sau într-o situație de boală cronică.
CAPITOLUL I
EUTANASIA
1. Premisele și delimitările argumentului
Această temă, despre eutanasie, pare destul de simplă în limbajul nostru, dar în realitate este foarte complexă, pare să observe câmpul de convergență al problemei și diferite nivele în ambientul moral al vieții fizice. Voi prezenta câteva puncte care alcătuiesc un subiect atunci, când se vorbește de eutanasie:
– este fără dubii, aspectul suprimării vieții umane;
– se aduce în cauză problema luptei contra bolii și a morții; a prelungi viața până la capăt cu toate limitele; limitele, simple permise;
– în particular, problema reanimării limite, care se actualizează;
– problema luptei contra durerii;
– problema așa-zisei dreptul de a muri sau măcar a muri cu demnitate;
Într-o temă așa de configurată, sunt aspecte ce se încadrează bine într-un discurs asupra îngrijirii sănătății, asupra morții și semnificația ei, atașamentului creștin față de ei și a unui discurs asupra omuciderii și sinuciderii.
Înainte de toate trebuie precizat, care este sensul corect al eutanasiei. Mai ales, de subliniat acele probleme care privesc fenomenul eutanasiei, fără a se amesteca în ea, dar a găsi o explicație cât mai bună.
Colaborarea în linie cu semnificația etimologică a unei morți bune, eutanasia este un ajutor dat persoanei care nu mai are nici o șansă de a mai trăi, de a înfrunta într-un mod cât mai bun ultimele clipe ale vieții sale1. Evident sunt luate în cauză, cu diferite competențe, toate persoanele care sunt în jurul bolnavului; medicii și personalul sanitar, rudele, prietenii și întreaga comunitate creștină locală, în mod special, personalul sacerdotal. Pentru a indica toate acestea, este stabilită o altă denumire ca o asistență față de muribunzi sau pastorala muribunzilor.
În folosirea curentă, extremitățile eutanasiei se țin în sens pozitiv de ajutorul la moarte, dar cu cele mai bune semnificații. Nu mă lungesc să fac o schemă cu toate semnificațiile posibile, mă voi limita doar la cele care găsesc locurile majore în folosirea curentă.
a) Eutanasia este fiecare intervenție asupra bolnavilor gravi; fără cale de vindecare sau asupra bătrânilor inapți, cu scopul de a prescurta timpul lor de suferință, și astfel cauzând moartea cu un respect anticipat, față de scadența previzibilă. Se pot administra substanțe care pot ucide, sau se poate suspenda folosirea medicamentelor și intervențiile ordinare și indispensabile pentru a se menține viața. Eutanasia este o practică deja existentă; chiar dacă nu foarte mult extinsă.
b) Eutanasia este chiar și extremitatea ce este folosită de mulți; pentru a indica legalizarea intervențiilor potrivite; pentru a duce la o moarte rapidă și fără suferință (este vorba de acei bolnavi care și-au exprimat dorința pentru acest lucru). În acest sens se găsesc diferite mișcări de opinie, în documente ce sunt semnate de persoane cu o anumită faimă și divulgate, sau diferite anchete și sondaje etc., și aici se găsesc chiar și propuneri de legi, prezentate sau aprobate deja în anumite State. Se vorbește foarte des de dreptul la moarte sau să mori cu demnitate.
c) Eutanasia este semnificația legalizării, a suprimării sistematice a persoanei într-un mod iremediabil, ineficienții sau suferinzii, cum ar fii bolnavii care suferă de o anumită boală incurabilă sau dureroasă, cei reduși mintali, bolnavi mintali, chiar și
bătrânii ineficienți etc.
Prin aceste extremități ale eutanasiei nu s-a făcut altceva, decât să se facă o asemănare cu nazismul (care elimina orice rasă inferioară).
Numitorul comun în aceste trei puncte de mai sus este acela de a cauza o anticipare a morții în persoane sau o moarte apropiată, sau cei care tind spre o viață plăpândă și compromisă.
2. Definiția
Voi începe cu definiția formulată de Marcozzi, în care se regăsesc și alți juriști și moraliști a căror competență este recunoscută; prin eutanasie se înțelege „suprimarea fără durere sau din milă a celui care suferă sau se consideră că suferă sau că ar putea să sufere în viitor în mod insuportabil”2.
Mai trebuie să adăugăm că astăzi se vorbește de eutanasie nu numai în relație cu bolnavul grav și terminal, dar și în alte situații; în cazul acelui nou-născut cu defecte grave, situație în care unii sugerează abandonul prin eliminarea alimentației, pentru evitarea suferinței subiectului și a poverii prin care ei ar constitui-o pentru societate; în acest caz se vorbește de eutanasia a nou-născutului.
Se întrevede, acum o altă acceptare a termenului de eutanasie, cea de social, care se prezintă ca o alegere făcută nu de un individ, ci de societate, ca urmare a faptului, că bugetul din domeniul sanitar nu ar mai suporta povara financiară reprezentată de asistența acordată bolnavilor afectați de boli de lungă durată, atât în ceea ce privește prognozarea cât și costurile; resursele economice ar fi economisite astfel pentru bolnavii care se vor întoarce după vindecare, la viața productivă și activă; aceasta constituie una dintre amenințările unei economii, care ar dori să țină seama doar de criteriul costuri-beneficii.
3. Clarificări asupra eutanasiei
Dacă vrem, să aprofundăm în mod adecvat problema morală despre eutanasie, s-ar cuveni înainte de toate, să clarificăm lesne conceptul și să precizăm în mod îngrijit conținutul.
În realitate, în limbajul uzual al oamenilor, prin termenul eutanasie se înțeleg diverse probleme, cum ar fi: lupta împotriva durerii, durata luptei împotriva bolii și a morții, reanimarea și limitele după care să fie efectuate astfel, dreptul de a muri cu demnitate, presiunea asupra vieții umane. Termenul de eutanasie poate avea diferite înțelesuri sau poate fi ambiguu, dacă nu este clarificat, poate fi și confuz și periculos pentru temele ce ating problemele umane fundamentale.
În antichitate, eutanasia semnifica, așa cum am amintit în primul punct, o moarte bună, o moarte dulce, fără suferințe mari. Astăzi în schimb, acest înțeles originar este abandonat și eutanasia este înțeleasă în mod comun, ca o intervenție (de mai multe ori din partea medicului) ce suprimă în mod nedureros și anticipat, viața bolnavilor, viața bolnavilor incurabili, sau viața celor care au dureri insuportabile, sau viața persoanelor ineficiente (aici îi putem aminti pe copii handicapați sau bătrânii inapți) sau viața celor care suferă de a nu mai suferi. În acest sens, amintit mai sus, eutanasia este „uciderea intenționată, efectuată cu metode nedureroase pentru a avea milă de ei”. Congregația pentru Doctrina Credinței ne oferă următoarea definiție: „Prin eutanasie se înțelege acțiunea sau omisiunea care din natura sa, sau din intenția sa provoacă moartea, în scopul de a elimina durerea. Eutanasia se află așadar, la nivelul intențional și de metode folosite”3. Această definiție este una foarte precisă și în același timp foarte clară, care merită un mic comentariu.
Eutanasia se află la nivelul intențional; este eutanasie atunci, când se are intenția de a pune sfârșit vieții sau accelerarea morții unei persoane. Nu este eutanasie când se are intenția de a ușura suferințele unei persoane bolnave în faza terminală, chiar dacă administrarea anumitor medicamente îi pot provoca moartea grabnică ca efect secundar (provocarea morții grabnice nu a fost de a provoca moartea, dar de a ameliora suferințele bolnavului, dacă a intervenit moartea s-a făcut accidental; așadar este din imprudență).
Eutanasia se află la nivelul metodelor folosite; este eutanasie atunci, când uciderea intențională se obține, ori prin administrarea de substanțe narcotice sau toxice în doze mortale sau cu suspendarea terapiilor ordinare și încă utile, fie privarea bolnavului de câte are nevoie pentru a-l ține în viață (fără ai da de mâncare) sau de cât este utilă (de exemplu reanimarea). Așadar nu este eutanasie când se neglijează tratamentele ce sunt utile pentru bolnav sau care pot fi dăunătoare.
4. Eutanasia activă și pasivă
Voi începe cu o clarificare asupra acestor termeni curenți.
În raport cu metodele folosite unii disting acest termen al eutanasiei în cea activă și cea pasivă: prima retrimite la o intervenție administrată (o acțiune), a doua retrimitere se face la o intervenție de întrerupere (omisiunea). În amândouă cazurile suntem înaintea unei adevărate eutanasii, o ucidere intenționată, puțin ne interesează dacă este obținută cu o acțiune directă sau cu neacordarea primului ajutor. Alții ar fi vrut să situeze acest termen al eutanasiei pasive la omisiunea de tratamente inutile și dăunătoare bolnavului; acesta este motivul pentru care se abandonează distincția între eutanasia activă și eutanasia pasivă. Acest ultim caz reintră mai curând în așa zisa tenacitate terapeutică4.
În raport cu subiectele operante, intervenția de ucidere poate configura fie numai cu sinuciderea (când persoana ia asupra sa decizia proprie), fie numai cu
omorul (atunci când eutanasia este practicată de alții unei alte persoane, care nu a cerut liber și conștient), sau sinuciderea și omorul împreună (se poate vorbi aici de sinucidere asistată și de omor consimțit).
Așa cum am văzut, eutanasia se află în contextul uciderii vieții. Distinctă și diversă este așadar, problema suspendării terapiilor, a reanimării, și a folosirii analgezicilor. Toate acestea pentru că distinct și divers este contextul: nu acela al uciderii vieții ci mai curând acela al îngrijirii vieții și mai mult, lupta contra bolii și a morții cu interogativul etic până unde cu diversele îngrijiri și lupte, pot și trebuie să se întindă.
CAPITOLUL II
EVALUAREA MORALĂ A EUTANASIEI
În acest capitol voi face o sinteză a documentelor Magisteriului Bisericii pe această temă, pentru a evidenția etapele progresive de îmbogățire și clarificare. Doctrina Bisericii Catolice pornește, printre altele, de la următoarele puncte precise; recunoașterea caracterului sacru al vieții omului, deoarece este creatură, primatul persoanei asupra societății, datoria consecventă a autorităților de a respecta viața inocentă, acestea ar fi punctele cheie asupra cărora gândirea Bisericii Catolice nu se va modifica niciodată5.
În primul rând să vedem care este învățătura Magisteriului cu privire la eutanasie.
1. Învățătura Magisteriului
1.1. Magisteriul Pontifical
În acest subpunct mă voi opri asupra intervențiilor personale ale Papilor Pius al XII-lea, Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea și asupra documentelor Sfântului Scaun.
1.1.1. Intervenția Papei Pius al XII-lea
Prima intervenție a Papei a avut loc prin Enciclica Mystici Corporis (28 iunie
1943), printr-un decret al Sfântului Oficiu (din 2 decembrie 1940). Acest Decret condamnă atrocitățile Germaniei naziste prin eliminarea forțată a minorităților, motivată de tarale psihice și fizice. Această condamnare a fost motivată prin cuvintele: „cum sit iuri naturali ac divino positivo contrarium”6.
Prima intervenție personală a lui Pius al XII-lea a avut loc prin discursul ținut la Congregația de Unitate Internațională feminină catolică, în 12 septembrie 1947, fiind o intervenție scurtă dar severă și viguroasă. El a scos în evidență uneltirea la care este expusă sensibilitatea inimii afirmând:
„Slăbiciunea indulgentă a părinților îi orbește și îi ruinează pe fiii lor. În ordinea socială, o sensibilitate analoagă, orbește sufletul și îi face să susțină fapte monstruoase, bucurându-se de practici imorale și nefaste. Nu ne este un exemplu acea falsă pietate care pretinde îndreptățirea eutanasii și îl sustrage pe om de la suferința de purificare și meritorie, nu cu un confort caritativ și lăudabil, dar cu această moarte prin eutanasie se pot lăuda numai animalele care nu au rațiune și fără de nici o moralitate”7.
În ce privește uciderea din milă de către medic sau la cerea pacientului, avem multe discursuri ale lui Pius al XII-lea, începând cu cel ținut la Asociația medico-biologică Sfântul Luca, din 12 noiembrie 1944.
Un alt discurs rostit este în fața participanților la primul Congres de Histopatologie, a sistemului nervos (14 septembrie 1952) privind necesitatea de a avea consensul pacientului.
O intervenție foarte importantă a Papei Pius al XII-lea este discursul la al IX-lea Congres al Societății italiene de Anestezie din 15-17 octombrie 1956 unde au fost prezentate Papei trei probleme de rezolvat, cu caracter religios-moral inerente ale analgeziei. Pius al XII-lea a răspuns acestor trei probleme, la data de 24 februarie 1957, cu ocazia unui simpozion internațional asupra anesteziei și persoanei umane,
astfel:
„Orice formă de eutanasie directă, sau administrarea somniferelor pentru a provoca sau a grăbi moartea, este ilicită, pentru că așa rămâne pretextul de a dispune direct de viață. Unul din principiile fundamentale ale moralei naturale și creștine este acela că omul nu este stăpânul și proprietarul, dar numai administratorul trupului său și existenței sale. Se are pretenția la un drept de dispoziție directă, de fiecare dată când se vrea scurtarea vieții ca sfârșit sau ca mijloc”8.
O condamnare explicită a eutanasiei de către Papa Pius al XII-lea, a fost făcută participanților de Congresul Internațional al Medicilor Catolici și la Uniunea Catolică de Obstetrică (29 octombrie 1951)9. În acest discurs găsim și o precizare importantă în legătură cu ceea ce unii numesc impropriu eutanasie indirectă și care în realitate trebuie definită ca terapie a durerii.
1.1.2. Intervenția Papei Paul al VI-lea
Papa Paul al VI-lea, în timpul pontificatului său, a avut multe ocazii de a condamna eutanasia, legând în mod constant astfel de învățăminte de tematica privind respectul vieții umane în globalitatea sa, și, în particular, tratând împreună condamnarea eutanasiei și condamnarea avortului. La fel este de notat, înlocuirea în limbajul lui Paul al VI-lea a conceptului de drept natural cu expresia drepturile omului sau ale persoanei umane. În acest sens este de amintit discursul ținut la Comitetul special al Națiunilor Unite pentru segregație rasială10.
Cu privire la demnitatea morții, Paul al VI-lea s-a pronunțat în discursul din 18 septembrie din 1975, ținut la Colegiul Internațional de Medicină Psihosomatică11. O precizare, în acest sens a fost făcută de Paul al VI-lea, prin scrisoarea cardinalului
Villot din 3 octombrie 1970, către Secretarul general al Federației Internaționale al Asociațiilor Medicale Catolice, privind respingerea zelului terapeutic12.
În timpul pontificatului lui Paul al VI-lea condamnarea eutanasiei a fost pronunțată solemn de Conciliul Vatican al II-lea, în Constituția pastorală Gaudium et Spes, fiind legată de asemenea și de alte crime împotriva vieții13. Astfel Sinodul episcopal din 1974 privind Drepturile omului și reconcilierea în declarația adoptată, afirmă că: „dreptul de a primi este un drept fundamental, inalienabil; el este supus acum unor mari încălcări: contracepții, avort, eutanasie”14.
Numeroase sunt și documentele Conferințelor episcopale care au fost făcute cunoscute în ultima vreme în timpul și după Pontificatul lui Paul al VII-lea, lărgind astfel orizontul doctrinar pe plan etic dar mai mult pe plan pastoral.
Trebuie adăugat faptul că și poziția altor confesiuni creștine este foarte apropiată de cea a Bisericii Catolice în privința eutanasiei adevărate15.
1.1.3. Intervenția Papei Ioan Paul al II-lea
Acest Papă în intervențiile sale nu s-a oprit numai asupra eutanasiei, dar el în toată acțiunea sa, s-a orientat cu mare zel spre o continuă apărare a vieții și mai mult, asupra omului și drepturilor inviolabile ale omului, ce constituie o considerabilă constanță a magisteriului acestui Pontif16.
1.1.3.1. Declarația la Sfânta Congregație pentru Doctrina Credinței
Direct asupra eutanasiei Papa Ioan Paul al II-lea a avut o primă intervenție
amplă și organică în Declarația emanată în 5 mai 1980 a Sfintei Congregații pentru Doctrina Credinței17. Nu este posibil de făcut aici o examinare completă a acestui document, dar nici măcar nu este posibil de a ne limita la simpla sa remarcare. Anumite elemente utile pentru a delimita fizionomia și articularea conținuturilor, sunt oferite prin comunicat de presă a aceleiași Sfinte Congregații din 26 iunie 1980. Elaborarea documentului a fost început sub pontificatul lui Paul al VI-lea, ocazia a fost oferită de necesitatea de a da răspunsuri la numeroasele cereri ajunse la Sfântul Scaun din partea episcopilor, preoților, medicilor și persoanelor sanitare, cu privire la aspectele noi ale problemei, cauzate de recentele progrese ale medicini.
Declarația cuprinde patru mari părți. După introducere, care ne amintește de circumstanțele de elaborare și destinatar, un prim punct dezbate tema cu privire la valoarea vieții umane, fondată pe doctrina Creației18. Acest prim punct este unul fundamental. „Un al doilea punct este dedicat propriu eutanasiei, pentru a preciza semnificația exactă în vocabularul eticii creștine și pentru condamnarea în mod ferm orice act de eutanasie, ca violare a legii divine, ofensă aduse demnității persoanei umane, crimă împotriva vieții și atentatul împotriva umanității”19. Declarația conține așadar o precisă definiție despre eutanasie și o atentă evaluare a moralității sale obiective. Aceasta este partea centrală a documentului și corespunde cu relatarea noastră. Chiar dacă definiția eutanasiei este asemănătoare cu cea dată în capitolul anterior, găsim în Declarație următoarea precizare „prin eutanasie se înțelege o acțiune sau o omisiune care din natura sa sau prin intenție se ajunge la moarte, pentru a elimina orice durere”20. În această definiție este evitat termenul direct, pentru a nu oferi un pretext de analiză și interpretare ingenioasă. Substanța acestui termen așadar, nu este numai pierdută, dar a fost precizată în sensul, că se poate verifica mai mult pentru natura de acțiune sau de omisiune, când aceasta este
în mod foarte clar ucigătoare prin intenții, al cărui scop este acela de grăbire a morții.
Textul continuă zicând: „Eutanasia este situată la nivelul intențiilor și de metode folosite”. Atât cât evaluarea morală obiectivă a subliniat bogăția de prospective și de unghiuri, dar chiar și textele din Declarație sunt formulate într-un mod mai simplu fără nici o schimbare. Ca o completare la ceea ce se zice în comunicatul de presă este oportun de a relata că în Declarație, după evaluarea moralității obiective, un amplu paragraf este dedicat responsabilității personale.
În continuare, acest comunicat continuă cu doctrina creștină, care nu poate ignora problemele date de suferință și de la o boală gravă, de aceea, a treia parte tratează problemele morale ce comportă folosirea analgezicelor, iar a patra parte expune marile principii morale ce reglementează folosirea proporțională a mijloacelor terapeutice în timpul bolilor grave și în iminența morții21. Aceste probleme așadar nu intră la eutanasie, de unde sunt marcate în mod distinct.
Textul comunicatului se conclude cu o scurtă rechemare la semnificația creștină a morții și cu invitația a celor ce lucrează în câmpul sănătății, de a pune în serviciul bolnavilor și a muribunzilor toată competența și toată caritatea lor.
În sfârșit, indicând destinatarii documentului, se urează ca ea să fie primită în particular de toți cei care în rațiunea datoriei lor sau în mandatul politic al lor, ar putea fi induși la legiferare în acest câmp22.
1.1.3.2. Pontificio Consiglio „Cor Unum”
Un alt document al Sfântului Scaun mi se pare util de confruntat, chiar dacă este
vorba de un document mai mult pentru studiu, decât pentru Magisteriu, dar proveniența de la unul din organismele pontificale nu se poate de a nu conferi o particulară autoritate. În acest document este vorba despre declarația Pontificio Consiglio „Cor Unum” ce tratează despre anumite chestiuni etice relative a celor grav bolnavi și a muribunzilor23. Chiar și acest document este fructul unei lungi munci condusă de un grup interdisciplinar de studiu. Așa cum apare din titlu, eutanasia nu este tema principală dar este una, dintre cele cinci chestiuni particulare. După introducere sunt confirmate anumite puncte și anume: despre viață, moarte, suferință și mijloacele terapeutice. Alte chestiuni particulare sunt: folosirea analgezicelor în cazul fazelor terminale, a morții cerebrale, comunicare cu muribunzii, responsabilitatea personalului sanitar, responsabilitatea familiei și a societății.
Vorbind despre eutanasie, după ce am relatat ambiguitățile termenului, voi arăta alte lucruri ce nu este eutanasie, care ne sugerează de a nu le numi cu acest nume și anume: îngrijiri terminale destinate de a fi mai suportabile, fazele terminale ale bolii așadar, „decizia de renunțare la anumite intervenții medicale ce nu par adecvate situației bolnavului”24, și în sfârșit fiecare intervenție destinată, de a alina bolnavul de la suferință, cu riscul de a scurta viața. Important este fraza concluzivă acest tip de intervenție face parte din misiunea medicului ce nu este numai de a vindeca sau de a prelungii viața, dar mai în general, de a îngrijii bolnavul și de a-l alina, dacă suferă.
Așa cum am văzut, acest document nu aduce alte noutăți față de Declarația asupra Eutanasiei a Congregației pentru Doctrina Credinței. Și în acest document viața este văzută ca un dar de la Dumnezeu Creatorul, de care nu poți dispune după plăcere. Întrucât, viața nu este o valoare absolută, există diferite limite ale obligației de conservare a ei. Aceste limite derivă din necesitatea de a apăra demnitatea omului și a morții sale. Ele nu pot fi cuprinse ca un gest premeditat de a pune sfârșit în mod deliberat la ceea ce nu suntem stăpâni.
1.1.3.3. Catehismul Bisericii Catolice
La 11 octombrie, în al treizecilea aniversar al deschiderii Conciliului Vatican II, Papa Ioan Paul al II-lea a prezentat noul Catehism al Bisericii Catolice. În această expunere a întregii doctrine catolice, a credinței și a moralei găsim diferite referințe cu privire la tema noastră. În a doua secțiune din a treia parte dedicată moralei, Catehismul evidențiază exigența moralei a vieții creștine care derivă din Cele Zece Porunci. Articolul cinci din capitolului doi al acestei părți a textului, descrie problema poruncii de a nu ucide. În această parte, Catehismul vrea să amintească oamenilor din timpul nostru, sacralitatea și inviolabilitatea vieții. Deja din primele expresii textul, citând cuvintele din Donum Vitae, este categoric: „Viața umană este sacră”25. Dreptatea în această afirmație stă în faptul că ea „de la început, comportă acțiunea creatoare a lui Dumnezeu și rămâne pentru totdeauna într-o relație specială cu Creatorul, unicul său sfârșit”26. Textul nu ajunge aici la nici o dreptate, nici măcar la derivata morții răscumpărătoare a lui Cristos și sălășluirea Duhului Sfânt în credincioși. Catehismul înaintează cu afirmația principiului domniei lui Dumnezeu asupra vieții: „Numai Dumnezeu este Domnul vieții, de la începutul și până la sfârșitul ei nimeni în nici o circumstanță nu poate să-și revendice sieși dreptul de a distruge direct o ființă umană nevinovată”27. Consecința acestei afirmații este absolut nelegitimă omuciderii voluntare, a avortului, a eutanasiei și a sinuciderii. Așadar, „viața umană trebuie să fie respectată și protejată în mod absolut, din momentul conceperii. Din prima instanță a existenței, ființa umană trebuie să se simtă recunoscută în drepturile unei persoane, între care și dreptul inviolabil al oricărei ființe nevinovate la viață”28.
Preocuparea specială este îndreptată spre aceia a căror viață este mutilată sau
îmbolnăvită. Toate aceste persoane cer ajutor și un respect particular, pentru a putea
duce o existență pe cât posibil normală29. Uciderea directă a persoanelor handicapate, bolnave sau aproape de moarte, este de fiecare dată inaccesibilă, cu toate că există motivele cu care vor să justifice o atare practică. „Preocupările pentru eugenie sau pentru igiena publică nu pot justifica nici o omucidere, chiar dacă este poruncită de o putere politică”30. Așadar, Statul nu este niciodată stăpânul propriilor concetățeni și trebuie mereu să recunoască dreptul inalienabil ale vieții fiecărui individ uman nevinovat, ce este legat de natura umană și aparține persoanei, în puterea faptei creative a lui Dumnezeu. Negând acest drept al oricărei clase umane, se distrug fundamentele Statului de drept și ale societății civile31.
Nici pietatea și nici voința de a pune sfârșit durerii și suferinței, nu sunt drepturi ce pot justifica eutanasia: „Astfel, o acțiune sau o omisiune, care prin sine sau în intenție, provoacă moartea cu scopul de a suprima durerea, este o ucidere care contravine grav demnității persoanei umane și respectul de Dumnezeu cel viu, Creatorul ei”32.
Nu este dificil de a constata în această afirmație a Catehismului că uciderea blândă se revarsă contra domniei lui Dumnezeu asupra vieții. Dumnezeu Creatorul și Domnul vieții conferă ei, demnitatea și sfințenia, și interzice distrugerea ei. Natura unei astfel de omucideri nu este schimbată nici măcar din judecata eronată în care se poate cădea în buna credință. Aceasta trebuie așadar, tot timpul condamnată și exclusă33. Aceeași gândire este prezentată în mod mai explicit contra sinuciderii și consecinței contra eutanasiei voluntare: „Fiecare este răspunzător de viața sa, în fața lui Dumnezeu, pe care i-a dat-o. El este cel care rămâne stăpânul ei suveran”34. Omul este ținut a o administra bine pentru onoarea Creatorului și pentru mântuirea sa. Niciodată nu poate așadar dispune după propria voință: „Suntem administratorii și nu proprietarii vieții pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o. Nu noi dispunem de ea”35.
Catehismul, cu toate că subliniază faptul, că „nu trebuie să ne pierdem speranța în mântuirea veșnică a persoanelor care și-au pricinuit singure moartea. Dumnezeu le poate oferi, pe căi pe care numai El le cunoaște, prilejul unei căințe mântuitoare”36. Dumnezeu așadar, nu încetează niciodată să ne iubească. Pentru acest lucru chiar și „Biserica se roagă pentru persoanele care au atentat la propria lor viață”37.
Așa cum este contra eutanasiei, Biserica se declară și contra tenacității terapeutice: „Suspendarea unor proceduri medicale costisitoare, riscante, extraordinare sau disproporționate față de rezultatele așteptate, poate fi legitimă”38. O atare decizie, luată de pacient, sau în cazul de incapacitate sau incompetență a persoanei, sau de la persoanele care au dreptul legal, eutanasia nu are aceeași valoare. În acest caz nu se procură moartea și nici măcar nu se vrea în mod direct, dar se acceptă de a nu se putea împiedica. Această afirmație nu exclude obligația „îngrijirii datorată în mod obișnuit unei persoane bolnave”39. Întreruperea lor reprezintă o omisiune ce provoacă moartea. Acest lucru este tot timpul ilicit.
1.1.3.4. Evangelium Vitae
Doi ani după ce a apărut Catehismul Bisericii Catolice și mai puțin de un an, la 30 martie 1995 a fost prezentată o nouă enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea asupra valorii și inviolabilității vieții umane, și anume Enciclica Veritatis Splendor asupra fundamentelor învățăturii morale a Bisericii. Intitulată Evangelium Vitae, Enciclica a fost formulată după cererea unanimă a Cardinalilor convocați în Consistoriu extraordinar desfășurat la Roma în aprilie 1991. Redactarea sa a fost precedată de o consultare cu toți Episcopii, printr-o scrisoare îndreptată personal către fiecare dintre ei. Pentru acest lucru, așa cum zice și Papa, noua enciclică exprimă o forță specială, colegială a Bisericii. Fiind rodul colaborării episcopatului din lumea întreagă, ea vrea să reafirme cu forță și convingere valoarea vieții umane și a inviolabilității sale. În același timp ea este un apel pasionat făcut în numele lui Dumnezeu, pentru ca toți să se implice a respecta, a apăra, iubi și a servi fiecare viață umană40.
Deși severitatea cu care Papa denunță crimele contra vieții umane, noua enciclică este înainte de toate o curajoasă și credincioasă vestire a Evangheliei, a „vestei bune” asupra valorii persoanei umane și a vieții sale. Acest anunț este urgent astăzi mai mult decât ieri.
Asistăm în timpurile noastre la o îngrijorătoare multiplicare a amenințărilor aduse vieții, mai ales atunci când ea este slabă și lipsită de apărare41, de noua situație culturală în care este adusă întunecimea conștiințelor, pentru acest lucru, o bună parte din opinia publică percepe tot mai greu distincția dintre bine și rău, în ceea ce privește valoarea fundamentală a vieții omenești42. În această situație această enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea, devine o denunțare profetică contra răului și în același timp o invitație pasionată de a urma binele și de a construi o nouă cultură a vieții, pentru a edifica o autentică civilizație a dreptății și a iubirii.
Enciclica este împărțită în patru părți. Prima parte este o perspectivă asupra povestirii biblice, a uciderii lui Abel de către fratele său Cain, enumeră înspăimântătoarea dramă a amenințărilor aduse vieții, care se verifică în timpurile noastre: mizeria, subnutriția și foamea milioanelor de ființe umane, cauzate de o distribuire rea a bogățiilor, prin războaie și scandalosul comerț cu arme, chiar și dezechilibrul ecologic, distribuirea drogurilor și un exercițiu sexual imoral ce poate să comporte riscuri grave pentru viață43. O atenție particulară are enciclica față de apărarea vieții, a atentatelor contra fetușilor sau a celor terminali44.
A doua parte a enciclicii este dedicată mesajului creștin asupra vieții. Papa în fața atâtor amenințări asupra vieții vestește „Evanghelia Vieții” ce nu este o reflecție, dar este o realitate concretă a persoanei. Isus Cristos este acela care cu moartea și învierea sa, ne revelează plinătatea valorii și poarta împlinirii sensului vieții, dăruit de Creator45.
Capitolul al treilea din enciclică este o reflexie asupra poruncii „Să nu ucizi” în contextul timpului nostru. Este un text doctrinar de o mare importanță particulară. În această parte a documentului putem vedea trei mari tematici ambientale. Înainte de toate precizează semnificația poruncii a V-a în învățătura credinței. În acest punct Papa ilustrează imperative etice concrete ale poruncii a V-cea prin trei pronunțări solemne contra uciderii directe și voluntare a unei ființe umane nevinovate46, contra avortului direct47 și asupra eutanasiei48. Textul continuă cu un discurs central, având consecințe etice în ambientul politic al acestei învățături, în legătură cu legea civilă și legea morală, asupra valorilor și asupra limitelor democrației49.
A patra parte a enciclicii se axează asupra aspectului pastoral. Papa, în această parte, subliniază obligația de a vesti „Evanghelia vieții”, care apasă pe întreaga Biserică încât ea este „poporul vieții și pentru viață”50.
Ioan Paul al II-lea conclude această enciclică cu o meditație asupra Apocalipsei
Sfântului Ioan, unde găsește siguranța că lupta între bine și rău trebuie să ducă necesar la victoria binelui. Cristos, Mielul nevinovat, a învins forțele răului pe cruce și acum conduce istoria spre Noul Ierusalim unde moartea nu mai există. În acest pelerinaj Papa dăruiește cauza vieții Mariei ce este pentru noi „semnul speranței sigure și de consolare”51. Cu rugăciunea finală adresată Fecioarei, Papa conclude enciclica sa, care vrea să ilumineze cu lumina credinței conștiințele tuturor oamenilor de bună voință, care deja în interiorul inimii lor pot descoperi măreția și demnitatea fiecărei vieți umane.
1.2. Magisteriul Conciliar
Conciliul Vatican II vorbește o singură dată despre eutanasie în Gaudium et Spes la numărul 27 împreună cu avortul și alte comportamente ce sunt „contra vieții însăși”, și care cad sub condamnare morală, de acțiuni „cu siguranță rușinoase”. Acestea „strică din ce în ce mai mult civilizația umană și îi corup pe cei care se comportă în acest fel, ca cei care nu vor să sufere”; aceștia lezează grav onoarea Creatorului.
1.3. Magisteriul Episcopal
Atitudinea episcopilor este în linie perfectă cu cea a Marilor Pontifi. Foarte multe episcopate în declarațiile colective, bazându-se pe experiența diferitelor țări, denunță conexiunea logică între liberalizarea avortului și tentația succeselor de legalizare a eutanasiei52. Arătând ca o ulterioară degenerare a feței din partea unei societăți, care a renunțat să recunoască intangibilitatea vieții umane, episcopii proclamă o explicită condamnare asupra imoralității eutanasiei. Pentru a sublinia extrema sa gravitate, eutanasia este comparată cu omuciderea. Așa se exprimă
episcopii din Anglia și Galles din 1970.
„Această formă de omucidere (de multe ori definită prin eutanasie sau uciderea din milă) este un asasinat și este interzisă de Legea lui Dumnezeu și de legea țării noastre. Soarta vieții inocente este în mâinile lui Dumnezeu, de unde viața este dăruită. Dacă nu va recunoaște Autorul vieții, se va diminua respectul nostru față de viață”53.
O atare gândire, împărtășită de documentele a multor Conferințe Episcopale izvorăște din credința creștină, care „ne dă siguranța că viața umană este darul lui Dumnezeu și din iubirea Sa. El din veșnicie se gândește, dorește ca fiecare femeie și bărbat să trăiască după voința Sa. Nici un om nu vine din întâmplare pe lume, dar el este finalitatea iubirii creative al lui Dumnezeu”54. De la această siguranță se naște convingerea că viața este sacră și inviolabilă de la început și până la sfârșit. Dumnezeu așadar, ne dă existența și se face garantul și apărătorul nostru. Prin Isus Cristos, El ne oferă un exemplu de iubire față de frații noștri și ne revelă extraordinarul plan de mântuire, la viața veșnică unde cu toții suntem chemați. Viața așadar, este un dar în care omul este ținut spre a persevera și a fructifica după planul Creatorului. Omul nu este stăpânul vieții, dar administrator responsabil. Numai Dumnezeu este stăpânul și domnul vieții și al morții55.
Alături de afirmarea principiului disponibilității vieții deseori în documentele episcopale găsim aceeași preocupare pentru demnitatea morții, văzută în învățătura pontificală. Episcopii deseori notează pericolele medicini avansate și se opun cu forța tenacității terapeutice. Așa, de exemplu, Conferința Episcopală a Statelor Unite amintește, vorbind despre viață ca dar al iubirii lui Dumnezeu, că omul posedă asupra ei dreptul de folosire și nu de dominare al absolutului. Pentru acest lucru fiecare om posedă datoria de a persevera în propria viață. Cu toate acestea citând Declarația asupra eutanasiei a Congregației pentru Doctrina Credinței, se ajunge la faptul că această datorie posedă diferite limite56.
Într-o altă declarație a episcopilor nord americani, reîntorcându-se la Tradiție au respins cu forța, eutanasia în semnificația oferită acestui cuvânt a Congregației pentru Doctrina Credinței, dar subliniază obligația folosirii mijloacelor ordinare, pentru a păstra viața, recunoscând și apărând dreptul pacientului de a respinge mijloacele extraordinare57.
Aceeași poziție o găsim și în Declarația Consiliului Permanent a episcopatului francez. Declarația acestui Consiliu subliniază necesitatea de a oferi bolnavului nu numai îngrijirile terapeutice adecvate, dar înainte de toate este necesar îngrijirea și solidaritatea umană în momentul încercării58.
Aceeași preocupare este pusă în evidență chiar și de episcopii din Germania care vorbesc despre dreptul fiecărui om, la o moarte demnă de o ființă umană:
„Aceasta înseamnă de a alina suferința bolnavului, eventual chiar și cu administrarea a analgezicilor, în așa fel ca el să poată înfrunta un mod uman în ultima fază a vieții sale. Acest lucru înseamnă că trebuie dată cea mai bună asistență posibilă. Și aceasta nu consistă numai în îngrijirile medicale, dar mai presus de toate, în a atenționa asupra aspectelor, umane ale asistenței și de a crea în jurul muribundului o atmosferă de credință și căldură umană, în care el să simtă o recunoștință și o considerație înaltă, pentru existența sa umană. Dreptul unei morți umane nu trebuie așadar să semnifice că sunt experimentate toate mijloacele la dispoziția medicini, dacă cu ele se obține ca rezultat unic, acela de a întârzia artificial moartea”59.
În unanimitate apărarea intangibilității și indisolubilității vieții, episcopii se inspiră deseori de la principiul tradițional al Domniei lui Dumnezeu asupra vieții și asupra morții. Așa cum am prezentat în Magisteriul Papei Ioan Paul al II-lea și în prezentarea documentului Consiliului „Cor Unum”, și aici vedem preocuparea pentru situația contemporană în care, din cauza secularizării, principiul Domniei lui Dumnezeu nu mai este împărtășită de mulți. Așadar, vedem în aceste texte din ce în ce mai multe tentative de formulare a altor motivații, care pot fi acceptate de toți chiar și de necredincioși. Majoritatea tentațiilor sunt în concordanță cu gândirea formulată de Consiliul „Cor Unum” și pun în relief posibila consecință a liberalizării sau legalizării eutanasiei. Și așa, de exemplu, episcopatul german, dar nu numai acesta, pun mereu în comparație eutanasia cu avortul. Așa cum ne învață experiența „este suficient un punct slab în atașamentul fundamental față de respectul vieții umane, pentru a prăbuși o avalanșă de cruzime”60 și de abuzuri.
Episcopii din Germania ne atenționează asupra eventualelor opoziții a posibilelor schimbări ale relației de încredere între medic și pacient; presiunile psihologice asupra pacienților incurabili, favorizarea disponibilității individuale și sociale de a ucide61.
Episcopii sunt conștienți că aceste motivații nu vor fi convingătoare fără o schimbare culturală. Este necesar așadar de o constantă impunere, spre a construi cultura vieții. De aici putem găsi și invitația episcopilor italieni:
„Pentru a construi o cultură a vieții este necesară mai mult de toate, o schimbare culturală, capabilă de a scoate societatea noastră din materialism și din subiectivism, conducând-o la descoperirea și la trăirea adevărului întreg, asupra omului și asupra vieții sale. Este vorba de a înfrunta o sfidare cu luciditate și cu mare sens al responsabilității, încrezându-se în forța adevărului și în Duhul operator al istoriei”62.
În cele de mai sus, am găsit aceleași sfidări de care vorbește și Ioan Paul al II-lea în Enciclica Evangelium Vitae și care trebuie să fie înfruntate, nu numai prin curaj ci și prin speranța sigură, că victoria va fi de partea vieții.
2. Argumentare teologică
Termenul „eutanasie” este plin de ambiguități; este cauzat de contextul originii sale, care este gândirea stoică. De aceea pare sfătuibil la o schimbare a terminologiei. În mod originar „eutanasia” pare să graveze arta unei morți bune. A fost susținut de Seneca, după care legea eternă prevede un singur mod de a intra în viață, dar ne rezervă diferite ieșiri. Binențeles respectând libertatea omului de a decide, asupra sensului și suportabilității exigenței sale în trup. Acestea sunt premisele filosofice și antropologice care ar fonda licitatea, permisiunea pentru o anumită autodispoziție. Se pare, că se vrea aducerea înapoi a obiceiului celților, care-și ucideau proprii războinici răniți grav sau pe moarte. Jurământul lui Hipocrate, în schimb, este o curățare a distanței până la practicare eutanasiei și pentru că este asimilată și urmată de gândirea creștină. În rest, interzicerea eutanasiei este asemănată cu sinuciderea, formulată în mod clasic în gândirea sfântului Augustin și a sfântului Toma de Aquino.
Semnificația modernă a termenului „eutanasie” apare cu Baçon63.
O atentă considerație teologică nu se poate limita doar la a cita texte scripturistice. Interzicerea biblică de a ucide, sunt mai multe dar voi aminti doar două, unde se prezintă Decalogul (cf. Ex 20,13; cf. Dt 5,17), acestea sunt insuficiente pentru a înfrunta complexitatea problematică a eutanasiei. Se impune o amplă vizualizare ce să examineze mai exact semnificația textelor înseși, inserarea lor perspectivă supusă viziunii omului și dezvoltarea sa istorică. În Faptele Apostolilor, interzicerea de a ucide a mers tot timpul cu exagerări și sunt împletite cu descoperiri, progresive cu corelare teologică și antropologică. Este de reținut faptul că, timpul lui Cristos aduce o nouă cheie de legătură. Se revine la gândirea morală a creștinului, binențeles luminată de credință, de a construi un sistem de coordonate antropologice, ce furnizează elementele esențiale ale unei înțelegeri, care pot ajuta la discernerea corectă, cu referință la această problematică.
Demnitatea inalienabilă a persoanei umane, care a fost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), a devenit o nouă creatură în Cristos (cf. 2Cor 5,7), acest lucru fiind evaluarea primară. Prietenia transcendentă cu Dumnezeu îi sustrage omului orice dispoziție arbitrară din partea omului. Crearea și mântuirea converg și pun o ultimă bază asupra respectului pentru viața umană, bază ce inspiră ca element clarificant discursul normativ.
Evenimentul Întrupării ne duce la un element ulterior antropologic; egalitatea radicală între toți oamenii. Pentru faptul că Dumnezeu se face asemănător cu omul în Cristos, este pus fundamentul ontologic și istoric egalității mai sus amintite; faptul Întrupării ne descoperă corelarea sa antropologică.
Teologia istorică este esențială, pentru că oferă bogății antropologice și teme importante; autocomunicarea lui Dumnezeu trasează un eveniment particular, conferă o nouă semnificație destinației istorice a unei anume autocomunicări. Comunicarea unui sens definitiv al istoriei face de negândit o situație istorică, care este în mod definitiv privată de sens, fiind astfel o ocazie a unui act disperat64.
Și teologia a divinei providențe se plasează în această prospectivă. Se subînțelege, că istoria nu este reductibilă la o succesiune de întâmplări, ci dă naștere la o responsabilitate de interpretare, din partea protagonistului. A întipări un proiect cu sensibilitate față de timp, iată semnificația proprie a termenului istoric. Nu este
nici o situație limitată, care să se sustragă unei anumite domnii. În sfârșit evenimentul pascal conferă o nouă semnificație a morții creștine, care înglobează întreaga gamă a anticipării sale în timp, în mod particular, suferințele fiecăruia în parte. Pentru creștin moartea, nu îmbracă niciodată conotațiunea enigmei; nici nu este concepută ca o catastrofă definitivă, de care să fugi cu orice preț și a cărei umbră ne va întuneca drumul istoric al omului65. Creștinul îmbrățișează așadar, moartea la sfârșitul vieți sale; viața și moartea sunt radical reconciliabile (cf. Rom 6,1; cf. Fil 1,19-24), ceea ce generalizează o atitudine de profundă seninătate. Creștinul tinde să fie împreună cu Cristos, care nu-l poate duce la o fugă din fața vieții. Moartea este învinsă prin învierea lui Cristos, moartea creștinului asumă o semnificație nouă. Vine de la sine argumentarea clasică contra sinuciderii, ca fiind o ofensă adusă carității, binelui comun și darului creației care se inserează în această perspectivă antropologică.
Interogația principală constă asupra faptului, cum vom preciza, ca aceasta să fie comportament etic corect de adaptare, în situații în care muribundul trebuie să suporte suferințele extreme; care este semnificația raportului inseparabil între dreptul de nedespărțit al vieții și al obligației de a menține viața, chiar supunând tabloul antropologic delimitat și unitatea esențială între suflet și trup.
Mai întâi, din respect față de adevăr și apoi oportunitatea strategică, trebuie evitate polemicile împotriva eutanasiei, numai din rațiuni de credință, ca și cum a apăra viața bolnavului și a muribunzilor, ar fi doar o datorie a credincioșilor. Viața este un bun și o valoare laică, ușor de recunoscut de toți cei care sunt conduși de dreapta judecată și de adevărul obiectiv.
Ceea ce Pius al XII-lea denumea „drept natural” în documentul Evangelium Vitae, este definit „drept fundamental” al omului, primul dintre drepturile omului. „Viața umană se afirmă în Declarații, este fundamentul tuturor bunurilor, izvorul și
condiția necesară a oricărei activități umane și a oricărei conviețuiri sociale”66.
Fundamentul eticii este respectul adevărului, respectul persoanei așa cum este ea; alt fundament real nu poate fi conferit eticii, pentru că ea îl călăuzește pe om de la „a fi”, spre ce „trebuie să fie”. Celelalte criterii sunt constituite în utilitatea unuia, în defavoarea altuia, din puterea unora asupra altora, din eficacitatea acestei puteri, tot mai mare pentru unii, tot mai oprimată pentru alții.
Negarea acestor afirmații înseamnă respingerea oricărui fundament obiectiv al dreptului, al eticii și în același timp al identității profesionale medicale67.
3. Evaluarea morală asupra legalizării eutanasiei
Prima legalizare a eutanasiei a avut loc în Germania nazistă. Ororile uciderii în masă a invalizilor, cu deficiențe, nebuni etc., sunt și acum vii în memoria multora pentru o insistență de readucere aminte68. Chiar în Germania s-a arătat o așa mare insistență spre legiferarea eutanasiei, încât a grăbit intervenția episcopatului cu un document asupra Dreptului omului la viață și eutanasie69. Episcopii amintesc în mod explicit experiența nazistă, că încă mai este vie în poporul german amintirea crimelor și înspăimântătoarea nenorocire decretată de Stat.
Făcând referință asupra tezelor susținătorilor eutanasiei ce acum s-ar trata de „ceva complet divers”, episcopii germani, fără a susține în mod explicit tezele ce se opun, pun în lumină fragilitatea acestei iluzii. Diferența ar fi că decizia unui măcel nu vine de la un dictator nebun și sângeros, dar de la un popor; devine o problemă a timpului și așa-zisei „sensibilitate a poporului”, alegând doar grupurile de persoane ce trebuie ucise de această sentință de distrugere; bolnavii psihici, născuți
handicapați, cei care au suferit vreun accident sau bătrânii, care într-o societate obișnuită judecă în baza randamentului adus, par a nu avea nici o valoare. Episcopii germani puteau aduce, spre susținerea refuzului unei legalizări a eutanasiei, chiar și o sentință a Curții administrative federale din 16 ianuarie 1964 cu privire la uciderea bolnavilor psihici. Sunt afirmații valabile nu numai pentru Germania dar și pentru oricare alt stat modern.
Fiecare om, chiar și bolnavul, cu prejudecăți în propria constituție psihică, sau cu deformări în trup, are dreptul de a fi respectat în demnitatea sa umană și de a fi tutelat de lege, în dreptul său la viață. Un ordin juridic fondat asupra principiilor Statului, bazat în drept, garantează respectul a acestuia.
Distrugerea vieții umane, chiar și viața celor bolnavi sau chiar de a provoca moartea în anticipație, contrastă așadar cu principiile Statului bazat pe drept, chiar și atunci când acțiunea este comisă prin compasiune. Într-o comunitate bazată pe drept, nici un membru nu are dreptul de a disprețui prin motive personale principiile, care sunt obligatorii pentru toți membrii. Nimeni nu are dreptul de a ține cont de acele principii, în baza parametrilor ce contrazic materia acestor principii, prin ceea ce pot corespunde motivele personale la realele înțelegeri greșite a sentimentelor umane. În baza principiilor Statului, bazat în dreptul uciderii unei ființe umane, așadar nu poate fi formal tolerat și nici permis70.
Câteodată elementul de o anumită valoare juridică, operantă în direcție opusă, este chiar distins. Mă refer la Recomandarea numărului 776/1976 a adunării Consiliului Europei, care prevede la „drepturile bolnavilor și a muribunzilor”. În ea, printre gravele confuzii și ambiguități, mai este o expunere: „considerând că medicul trebuie să-și dea interesul de a placa suferințele și că nu are dreptul, chiar și
în cazurile disperate de a accelera intențional procesul natural al morții”71.
De o valoare juridică, cu siguranță minoră dar în același timp asemănătoare, este și „Codul deontologic medical” publicat în 1978 de Federația Națională a Ordinelor medicilor, afirmă că: „Tratamentele ce comportă diminuarea rezistenței fizice sau psihice a bolnavului pot fi justificate de o constatare riguroasă a necesității terapeutice, de a dărui vindecarea sau de a diminua suferințele” (art. 19).
Se poate găsi în acest document „Faza terminală a bolii” aprobată în unanimitate de a XXXV-a Adunare a Asociației mondiale a medicilor (Veneția, 24-28 octombrie 1983) și readuse asupra diferitelor organe de presă, în afară de revistele medicale.
Voi expune doar două, binențeles cele care ne interesează:
a) misiunea medicului este de a îngriji. El nu va provoca niciodată în mod deliberat moartea la cererea pacientului sau a familiei.
b) acest principiu nu omite excepții, chiar și în caz de boală incurabilă sau malformații.
Nu este vorba, așadar, de a se înșela asupra defectivei capacități, a acestuia sau a altor documente în serioasa contrastare a drumului cultural, spre o legalizare a eutanasiei.
Înainte de a proceda în alt mod, trebuie precizat, că atunci, când se vorbește de legalizarea eutanasiei, sunt două forme fundamentale ce se pot domoli; eutanasia la cerere, din partea celui interesat sau în incapacitatea acestuia din partea rudelor, și eutanasia impusă de lege la cei care se găsesc în această situație.
Punctul fundamental, ce face referință la o evaluare morală, este mereu disponibilitatea vieții, a fiecărei vieți umane și care sunt condițiile sale. Consecvent fiecare autorizare la suicid sau la ucidere, din partea Statului și a oricărei persoane, constituie un arbitru, o nedreptate, o trecere peste o normă gravitate morală. O atare lege generală, pentru același motive este și legea avortului, care este în mod radical nulă și nelegiuită.
Acestea de mai sus sunt valabile cu siguranță, ambelor forme de legalizare ale
eutanasiei, dar în mod mult mai evident pentru eutanasia impusă prin lege, în care caracterul de dominare, de rasism, voința de a distruge, deși ascunsă de pseudo rațiune, este prezentă în mod vizibil. Și ceea ce vom spune acum este valabil pentru ambele forme, dar în măsură majoră pentru eutanasia impusă.
Această evaluare de fond, redusă la esențial, ajunge cât privește consecințele măcar previzibil, a unei legi favorabile eutanasiei, pentru întreaga societate. Acesta este punctul cel mai atins și de magisteriul episcopal. Relatez în primul rând, că tot ceea ce am văzut, centrează semnificația și efectele unei legi avortiste, are o valoare plină, chiar și aici sub diferite aspecte afortiori. Principiul dreptății celui mai puternic, în loc de puterii dreptății, apare în toată cruzimea, tratând despre victimele aproape de fiecare dată adulte. Este o lege a junglei, care a fost proclamată deschis ca fiind un salt înapoi către niveluri de barbarie neumană și crudă.
Ca un răspuns dat celor care pledează pentru o legalizare limitată cu precise condiții se poate relata, că: „deschiderea posibilității de a dărui moartea, chiar de a subordona spre determinarea condiției, echivalează cu recunoașterea legitimității acestei eutanasii. Ar fi îngrijorător faptul, că foarte rapid se va recurge la autorizare, uitând de condiții”72.
Atunci când eutanasia este la cerere, unele observații ulterioare, în mod particular par pertinente. În forma sa cu tendințe libere, propunerea este de a recunoaște dreptul de a cere eutanasia asupra bolnavilor cu boli incurabile și dureroase. Episcopatul german notează această propunere:
„Motivațiile pentru care durerea și boala incurabilă ar trebui să justifice eutanasia, ar fi
foarte repede extinsă chiar și cu statutul emotiv al disperării. Un bolnav grav nu se simte foarte rar în nevoia de a-și pune capăt vieții sale, când boala apare fără speranță. Rămâne un mic pas pentru a recunoaște, chiar și pentru bolnavul psihic, un anumit drept prin care el sfârșește, cu siguranță acesta se folosește de o acțiune necontrolată”73.
Dar, aparte această întindere inevitabilă, care are sensul însuși de cerere a eutanasiei, ce nu poate fi în mod simplu primite.
Știm, cum cei care nu atribuie valoarea propriei vieți într-o situație aparentă, fără cale de ieșire, deseori dovedesc un mare atașament față de viață, după ce au înfruntat crizele. Cu siguranță pentru cei, care doresc de a obține eutanasia, societatea ar fi fost întâmpinată, în acest caz fără un viitor, fără de nici o speranță de viață și de fericire. De aici reiese o întrebare: unde este așadar granița între o eutanasie responsabilă și o eutanasie iresponsabilă? O atare graniță nu există. Confirmarea cea mai frecventă ce se întâmplă în multe cazuri de sinucideri, salvați între timp, arată că au un mare atașament față de viață, de care ar fi vrut să se despartă.
O doctoriță engleză, Saunders are idei și mai profunde74, fără a se abate de această linie, și a cărei afirmații sunt luate în considerație de episcopatul francez:
„Dacă un bolnav cere eutanasia, o face pentru că cineva îi lipsește, acel cineva este cu siguranță un medic. Foarte des se poate interpreta cererea, faceți-mă să mor, cu cea de, ușurați-mi durerea și ascultați-mă. Dacă se satisfac aceste două nevoi, cererea nu se va repeta. Dar nu este vorba tot timpul de o durere fizică. Bolnavul poate să ceară moartea pentru că se simte inutil. Sunteți convinși voi că viața sa are încă importanță, are un sens? În acest caz puteți să le comunicați convingerea voastră și ajutați-l, să găsească locul lor în viață”75.
Episcopii francezi vorbesc și ei de obligația îngrijirii bolnavilor gravi și
muribunzi confirmând:
„Ușurați-mi durerea și ascultați-mă, a bolnavului este o cerere dificilă de satisfăcut. Este mai ușor de a lăsa bolnavul în solitudinea sa și lăsat să sufere pentru că suferințele sale devin intolerabile sieși și celor din jurul său, și astfel punând capăt vieții sale; o societate ce legitimează eutanasia va fi cu siguranță și fără dubii o societate ce caută de a fugi de obligațiile cele mai elementare, acela de fraternitate umană față de cei mai săraci dintre membrii săi”76.
În documentul episcopatului francez mai putem găsi și un alt element, care reasumă poziția multor medici cu referință la forma eutanasiei necerută de cel interesat:
„Este extrem de important ca publicul să știe că medicul nu poate să întrerupă viața pentru că astfel, impulsiv și anxioși așa cum sunt grav bolnavii, ajung să se întrebe dacă injecția, care este făcută lor sau o anumită pastilă dată, nu este oare spre a le grăbi sfârșitul vieții. Acest lucru este adevărat, mai ales pentru cei care se simt respinși, umiliți, deveniți inutili. Trebuie să știe că niciodată nu vor fi lichidați”77.
O altă reflexie, între altele la care se poate ajunge, cu ochiul la o lege ce stabilește eutanasia pentru bătrâni sau celor ineficienți, este trecerea în categoria bătrânilor, care aduce cu sine o obsesie de a intra într-o specie de listă de greutăți, de condamnați la moarte, înseamnă intrarea într-un lagăr imens asemănător cu cel nazist. Relațiile dintre generații, sunt deja în zilele noastre foarte dificile pentru că sunt dominate de un sens reciproc de înstrăinare, astfel inevitabil vor cădea la relații de o frică profundă, neîncredere și ostilitate.
Chiar din aceste puține și rapide prezentări rezultă clar, că afară de a fi obiect de
greutate și justificată o condamnare morală, o lege în favoarea eutanasiei, aduce cu sine o relație în lanț, o serie de stricăciuni așa de grave și profunde în țesutul social al omenirii, că refuzul său se impune cu forța în numele celor mai elementare exigențe ale bunului comun.
Așa cum bine știm că prin aprobarea unei legi nu se rezolvă problema și problemele ce ne oferă bolnavii incurabili și îndurerați, bătrânii ineficienți, bolnavii mintali etc., cât timp se exclude o aprobare a legii eutanasiei toate sunt de rezolvat.
4. Dreptul la viață este inviolabil
4.1. Intangibilitatea și inviolabilitatea vieții
În fața problemei eutanasiei și ale unor propuneri ale câtorva forțe politice și sociale, și care cu diverse motive, cer liberalizarea și legalizarea eutanasiei, trebuie reafirmat principiul care trebuie să stea la baza oricărei vieți, și anume: „inviolabilitatea și dreptul la viață”. Acest drept trebuie să fie totdeauna apărat și tutelat de societate și de ordonanțele juridice în orice fază și stadiu s-ar afla ființa umană.
„Inviolabilitatea persoanei, reflex al inviolabilității lui Dumnezeu însuși, își găsește prima și fundamentala sa expresie în inviolabilitatea vieții”78.
Trupul, indivizibil unit cu sufletul, se bucură de demnitate proprie, e părtaș la valoarea umană a persoanei; ar trebui să se vorbească de trup-subiect și nu de trup-obiect, omul nu este un obiect, are trup și suflet, ca atare este intangibil și inviolabil. Nu poți să dispui de trup ca de un obiect care îți aparține. Nu poți să abuzezi de el ca de un lucru sau de un instrument asupra căruia ești stăpân și faci ceea ce vrei cu el. Orice intervenție abuzivă asupra trupului este o ofensă adusă demnității persoanei și prin aceasta lui Dumnezeu care este Stăpânul unic și absolut al trupului.
Ființa umană trebuie să fie respectată, indiferent dacă este în stare terminală sau
incompetent de a aduce profit societății, ea trebuie respectată, și de a recunoaște drepturile persoanei, între care cel mai important este dreptul inviolabilității.
Faptul că viața îi aparține lui Dumnezeu și nu omului, și conferă acel caracter sacru care provoacă o atitudine de profund respect, o consecință directă a provenienței divine a vieții, este intangibilitatea, inviolabilitatea ei, adică sacralitatea ei. Intangibilă și inviolabilă pentru că este sacră: e „o sacralitate naturală, pe care o poate recunoaște orice judecată dreaptă, chiar făcând abstracție de vreo credință religioasă”79. Se vorbește de un drept și de o obligație în același timp. Dreptul de a avea de la alții orice ajutor rațional pentru a păstra și a dezvolta propria viață, obligația de a face tot ceea ce stă în posibilitatea fiecăreia pentru același obiective, în raport cu viața proprie și a celuilalt.
A dispune de o viață umană (proprie sau a altuia) până la a o suprima, este a distruge un proiect care este omul; proiectul lui Dumnezeu, implică disprețul față de Dumnezeu și absurdul proiect de a se pune în locul său ca stăpân al vieții. Dacă ținem cont de realitatea Corpului mistic al lui Cristos, orice atentat împotriva omului se configurează cu un atentat împotriva lui Cristos.
Inviolabilitatea vieții umane are un caracter absolut. Deci, nu există nici un factor sau condiție, a unei ființe umane care să pună limite inviolabilității vieții sale. Nimeni nu are dreptul să-și provoace moartea în nici un fel. În Sfânta Scriptură (Ex 20,13; Dt 5,17) citim cum Dumnezeu i-a dat lui Moise pe Muntele Sinai cele 10 porunci; Decalogul. La porunca a cincia găsim absoluta interzicere: „Să nu ucizi”. Mesajul biblic asupra valorii și inviolabilității vieții umane este mai amplu și mai bogat, încă din primele pagini ale Genezei80. Să ne oprim la două pasaje din Sfânta Scriptură și anume la: judecata divină asupra lui Cain și legea dată imediat după potop.
„Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ! Și acum ești blestemat de pământul care și-a deschis gura, ca să primească sângele fratelui tău din mânia ta… zbuciumat și fugar vei fi tu pe pământ” (Gen 4,10-12.). „Căci Eu și sângele vostru, în care este viața voastră, îl voi cere de la orice fiară; și voi cere viața omului și din mâna omului, din mâna fratelui tău. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul său” (Gen 9,5-6.).
Viața fiecărui om este inviolabilă pentru raportul singular cu Dumnezeu înscris în om de gestul creativ al lui Dumnezeu.
Învățătura Vechiului Testament, cât privește inviolabilitatea vieții umane are importanța sa și afirmă că numai Dumnezeu este într-adevăr stăpânul, nu numai în momentul inițial, dar de-a lungul vieții sale, cât trăiește omul (cf. Ps. 104, 29-30). Este inadmisibil ca un om să-și aroge dreptul, care este numai al lui Dumnezeu, asupra vieții unui alt om.
Și în Noul Testament citim despre această poruncă, a cincea, la evanghelistul Matei 5,21-24: „…cine se mânie pe fratele său va fi supus judecății…”.
Apărarea vieții umane este radicalizată, purtând exigențele morale la rădăcinile de la care poate să derive un act de omucidere, adică mânia și voința de răzbunare.
Prin Papa Pius al XII-lea, Magisteriul Bisericii a afirmat că, este condamnabilă nu numai inviolabilitatea vieții, ci și alte chestiuni care privesc viața81.
Învățătura Conciliului Vatican al II-lea privitoare la valoarea vieții și inviolabilitatea sa, se găsesc mai presus în Gaudium et Spes. Este de subliniat în mod particular, severitatea cu care este condamnat tot ceea ce este împotriva vieții,
ca orice specie de omucidere, genocid, avort, eutanasie și însăși sinuciderea voluntară, căci și făcând aceste lucruri, atentări, este lezată în mod grav onoarea Creatorului (cf. GS 27).
Între numeroasele intervenții ale Papei Paul al VI-lea împotriva faptelor și delictelor de sânge, două se pot aminti în mod particular; mesajul pentru ziua păcii din 1977, pe tema „Dacă vrei pacea, apăra viața”, și predica din 29 iunie 1978, când trasând o panoramă a celor 15 ani de pontificat, a pus accentul pe doi poli: „Tutelarea credinței, și apărarea vieții umane”82.
Trecând la Papa Ioan Paul al II-lea, între numeroasele reafirmații ale caracterului sacru și a inviolabilității vieții umane, repetate în orice parte a lumii, tot timpul pontificatului său este centrat în mod viguros asupra apărării omului, lucru ce face din el unul dintre cei mai puternici susținători ai evaluărilor umane începând de la cea fundamentală a vieții.
4.2. Dreptul la viață
Suveranitatea lui Dumnezeu asupra vieții este temelia și garanția dreptului la viață, care de fapt nu înseamnă o putere asupra vieții. Este vorba mai curând de dreptul de a trăi în demnitatea umană; adică a avea garanția și protecția acestui bun fundamental, primordial și de nesuprimat, care este rădăcina și condiția oricărui alt bun și al oricărui alt drept al persoanei83.
Titlul unui atare drept este ființa umană în orice fază a dezvoltării sale, de la concepere până la moartea naturală; și în orice condiție a sa, de sănătate sau de boală, de perfecțiune sau de handicap, de bogăție sau de mizerie.
Dreptul la viață îl interpelează pe lucrătorul sanitar din două direcții. Mai întâi de toate el nu își poate atribui asupra vieții pe care trebuie să o îngrijească un drept-putere, fără a-l avea nici el, nici pacientul însuși și care, prin urmare, nu-i poate fi conferit de către acesta.
Dreptul pacientului nu este dreptul unui stăpân absolut, ci un drept încredințat și
limitat la finalitățile stabilite de natură.
Aici, la însăși limitele dreptului subiectului de a dispune de propria viață, se stabilește limita morală a acțiunii medicului, care acționează cu consimțământul pacientului.
Lucrătorul sanitar se face în mod activ garant al acestui drept: „finalitatea intrinsecă” a profesiei sale este afirmarea dreptului omului la viața și la demnitatea sa. Calitatea vieții persoanelor și a mediului vital, depinde de interesul pe care lucrătorul sanitar și-l asumă și din obligația ce-i revine de a ocroti, prin profilaxie și terapie, sănătatea lor și de a le ameliora boala prin mijloacele care îi sunt proprii și-i stau la dispoziție.
Așadar, aceasta este învățătura Bisericii de la origini până astăzi, și anume faptul că viața vine de la Dumnezeu și nimeni nu are voie să atenteze la ea; viața este inviolabilă, fie că are suferințe insuportabile, fie că este inutilă societății de astăzi.
CAPITOLUL III
DEMNITATEA MORȚII
Când ne gândim la moarte, ne întristăm puțin, pentru că moartea pentru toate persoanele este o durere, este o frică, și în zilele noastre se vorbește din ce în ce mai puțin de moarte, deoarece provoacă teamă. În occident putem observa, cum unii oameni încearcă să ascundă, să mascheze moartea prin diferite metode și substanțe, prin diferite măști.
Pentru noi creștinii, moartea este și trebuie să fie o trecere dintr-o lume în altă lume care este veșnică. Așadar, moartea este o demnitate.
În cele ce urmează vreau să vorbesc în acest capitol despre demnitatea morții, cum trebuie să ne pregătim și, cum trebuie să-i ajutăm pe muribunzi.
1. Problemele și perspectivele în ordinea însoțirii muribundului
1.1. Singurătatea muribundului
Astăzi trebuie să spunem că peste 70% dintre oameni mor în spitale. Dar ce este mai grav, astăzi în lumea noastră civilizată, așa cum spunem noi, sunt din ce în ce mai mulți oameni care mor în spitale pentru că sunt abandonați, nimeni nu se mai îngrijește de ei, ba chiar și familia celui bolnav îl abandonează. Sentimentul fricii pentru mulți bolnavi se datorează mărturisirii altora care au trecut prin toate suferințele din spital.
„Trebuie să spunem că sunt și spitale unde oameni, doctori și personalul medical, așa cum spune doctorul Malliani, docent de patologie medicală din Milano, nu sunt cu adevărat pentru solidaritatea pe care o aduc muribunzilor. Aici se ridică o întrebare; Ce face organizația medicală pe acest plan? În termeni simpli, nu știm cum să le dăm muribunzilor ajutorul și atenția de care au nevoie în mod particular”84.
Problema care se pune mai mult medicilor, se pune și infirmierilor.
Acest lucru poate să-l documenteze o a doua mărturie, aceea a lui Jomain, un șef de sală, de origine franceză, care în misiunea de asistență al celor muribunzi, a avut mari merite.
„Tot personalul care se îngrijește, din diferite instituții spitalicești, care a avut un mod de întâlnire pe durata sesiunilor de formare – spune Jomain – se pun de acord, că singurătatea celui care moare în spital este o realitate. Înainte de toate abandonul din partea familiei. Rămân uimiți de o așa rapidă transformare a mentalității, deoarece cu câțiva ani în urmă, a muri în spital era ceva degradant, sau mai rău, a muri în spital avea un caracter dezonorabil. Totuși se caută, care este motivul. Se vorbește despre egoismul familiei; moartea tulbură familiile în atitudinile lor. O motivație găsește unanimitatea; frica de moarte, moartea îngrozește, înspăimântă, aruncă familia în neliniște. În al doilea loc se vorbește despre abandonarea echipei medicale, sanitare. Toți recunosc că exist un rol de îndeplinit lângă bolnavii în faza terminală, dar se vorbește de o susținere morală care depășește câmpul de intervenții a personalului îngrijitor. Ajutorul ultim se referă înainte de toate, părții organice a individului. Iată pentru ce atunci, când nu mai este nimic de făcut, bolnavul se simte complet abandonat de echipa de îngrijitori. Abandonul este mult mai recunoscut atunci când persoanele sunt mai în vârstă. Ele sunt refuzate dublu; ca bătrâni și cei care trebuie să moară. Când sunt astfel de persoane care mor din diferite motive, cât privește această temă și sunt în spitale, responsabilitatea cade în întregime asupra echipei sanitare și în mod particular asupra infirmierilor, pentru că ei își petrec marea parte a timpului cu aceștia”85.
Aceste două mărturii, cu întrebările care ies la iveală, deschid un câmp particular, problematic astăzi. Sunt mari probleme cu referință la umanizarea morții.
Să subliniem câteva:
– la nivel intențional: spitalul modern care se concentrează asupra îngrijirii bolii acute este astăzi capabil de a însoți muribundul? Sau, cum este obișnuit în țările anglo-saxone, este nevoie de a îndruma la construirea unor structuri specifice, Hospices?86
– la nivel psihologic: care sunt nevoile muribundului la sfârșitul vieții? Asupra căror atitudini se poate baza, pentru a sta cu el într-o relație constructivă de ajutor? Asupra căror resurse umane sau profesionale să se încreadă, pentru a avea capacitatea de a sta alături de bolnav în faza terminală? Pregătirea personalului îngrijitor, medici și infirmieri, este adecvată?
– la nivel etic: tendința de a proteja bolnavii de cunoștința morții, merge propriu-zis în direcția unei umanizări a morții? Este o ultimă întrebare; cererea de legalizare a eutanasiei nu este poate de a se uni cu incapacitatea de însoțire a muribundului și deci cu statutul său de abandon?
Elias, unul dintre cei mai lucizi gânditori sociali contemporani, se exprimă astfel: „Niciodată ca astăzi muribunzii nu au fost puși cu atât zel igienist în spatele culisei vieții sociale, pentru a se sustrage văzului celor vii”87. Pentru Elias, moartea, astăzi, poate să fie comparată cu o pată albă pe harta geografică a societății. Limitele acestei realități, pentru care ne este frică de a desemna, se lărgesc până la a înțelege în zilele noastre partea bună a bătrâneții. Izolarea și abandonarea bătrânului de fapt încep mult mai înainte de a-și lua rămas bun. Când decăderea fizică se apropie, agravată de vreo infirmitate mare, bătrânul este îndepărtat de afecțiunea celor din jur, pentru a fi încredințați serviciilor sanitare88.
1.2. Însoțirea muribundului; angajament moral fundamental
Anularea modului tot mai neuman, cu care se moare în spital, este luat în calcul pe primul loc de psihologi. Un loc de o importanță particulară aparține operei lui Kübler Ross89. În studiul său despre moarte, el a instaurat cu pacientul în faza terminală colocvii semistructurale, pentru a reuși să înțeleagă nevoile lui. Presupunerea asupra căreia s-a bazat, este aceea de a considera muribundul ca persoană umană, capabilă de această relație. Aceasta valorează în mod particular pentru bolnavii canceroși, care au mai mari posibilități decât alții de a se pune în fața morții. De obicei, cu bolnavii în faza terminală se comunică în sens unic, interzicând bolnavului să vorbească pentru că ar putea să se pună în fața unor situații de încurcătură. Kübler, de fapt, a permis bolnavului în faza terminală de a se exprima. Și el s-a pus în postura de ascultător pentru a învăța în mod direct, care este situația pe care muribundul o trăiește. Indicația, care rezultă din opera sa este simplă și angajatoare în același timp; trebuie să se ofere bolnavului în faza terminală posibilitatea de a-și exprima toate sentimentele sale, chiar și pe cele negative. Numai așa se poate să-l smulgi din singurătate, împărtășind sentimentele sale, și să-l ajuți să suporte greutățile situației sale.
1.2.1. Refuzul
Primul sentiment pe care îl înfruntă o persoană în fața cunoașterii unei boli mortale este un sentiment de refuz și de negare. Refuzul poate să se exprime în convingerea, că analizele sunt greșite, pentru care încearcă de a avea analize care
caracterizeze cele ieșite în precedență. Sau bolnavul poate să continue, să desfășoare
activități normale ale vieții sale, pentru a demonstra sieși și altora, că nu este absolut nimic adevărat. Refuzul mai mult sau mai puțin radical este prezent în toți bolnavii și are o funcție în mod uman comprehensibil. Sentimentele, pe care le trăiește bolnavul în faza terminală sunt: de dezvinovățire, un pas înapoi din partea clientului de a ieși din această atitudine de refuz, atât mai mult cu cât în viață era obișnuit de a avea o atitudine activă în confruntarea situațiilor dificile.
1.2.2. Furia
Când sentimentul de refuz nu mai poate dura, este înlocuit cu sentimentul de furie, de invidie și de resentiment. Își dă seama, că analizele nu erau greșite și atunci explodează de furie. Reacția de furie îi angajează pe toți aceia care au de a face cu bolnavul; el protestează împotriva medicilor acuzându-i de multe ori de a fi incapabili sau de a nu voi, într-adevăr, de a avea grijă de boala sa, dacă protestează împotriva infirmierilor care nu au suficientă grijă de el sau din contra nu-l îl lasă niciodată în pace sau arătându-și indignarea față de propria familie care îl tratează cu indiferență sau cu răceală, pentru că nu îl înțeleg, făcând să se simtă rușinați și vinovați, care fac din vizite o întâlnire dureroasă. Ceea ce ar trebui să înțeleagă toți în fața acestor reacții a muribundului în faza terminală este aceea că furia sa nu este de fapt îndreptată împotriva altora. Furia este numai o manifestare care se naște din resentimentul propriei boli care avansează și macină totdeauna. Furia sa, rațională sau irațională, ar vrea să spună tuturor: sunt încă viu, nu mă lăsați singur90. Din păcate, aceste reacții ale sale nu ajută pe alții să se apropie de el. Astfel, furia și disconfortul se înmulțesc. Dar un bolnav înțeles și nejudecat, puțin câte puțin fără a forța timpii din exterior, va putea să modereze furia sa. Este determinată în aceste faze răbdarea persoanei care este lângă bolnav.
1.2.3. Înțelegerea
Este faza în care se caută un compromis. Furia pe care o avea anterior bolnavul,
împreună cu sentimentele legate de ea, nu-l exclude pe Dumnezeu. Era momentul în care atâtea certitudini religioase au fost puse în chestiuni, răsturnate de evenimentul bolii neprevăzute și mai mult în ochii bolnavului nemeritat. Era momentul în care aceeași idee despre Dumnezeu și despre bunăvoința sa, se diminua. Acum intră o altă atitudine. Înăuntrul său, bolnavul începe să facă promisiuni: promit că, dacă Dumnezeu mă va vindeca, mă voi dedica tot restul vieții mele spre a face numai bine pentru alții, voi dedica toate resursele mele progresului căutărilor medicale; aceste promisiuni, care se fac în mod general sau particular, referindu-se la situația oricărui bolnav, în schimbul unui puțin timp de trăit. Acesta este și timpul în care bolnavul se arată disponibil oricărui tip de intervenție, la orice terapie, moment în care totul trebuie să fie tentant, chiar și cu prețul de a se supune eforturi foarte mari.
1.2.4. Depresia
Când bolnavul în stare gravă nu mai poate nega boala sa, după ce a fost disponibil să se supună la toate tratamentele pe care le avea la dispoziție, simte inutilitatea și corpul său începe să devină mai slab și suferind, furia și compromisul vor fi înlocuite de sensul grav de pierdere, care cu moartea se apropie. Trebuie să se permită bolnavului să-și exprime durerea sa, pentru că așa va fi mai ușor să ajungă la o atitudine de acceptare. „În durerea în care se apropie moartea, este nevoie de puține cuvinte sau de multe ori de nici unul. Există un timp în care prea multă interferență din partea vizitatorilor, care încearcă să-l facă mai bucuros, împiedică pregătirea sa emotivă mai mult decât o intensifică”91.
Bolnavul poate să fie de o altă formă de depresie: o depresie de tip relativ. Este depresia care îl ia pe tatăl unei familii care moare de tânăr și lasă familia care avea încă nevoie de ajutorul său. Este depresia unei persoane, la care avansează boala, și, se gândește, că devine tot mai greu pentru familia sa, din cauza lui. Este depresia aceluia care se gândește, să meargă în fața suferințelor, amintite mai sus, și că ultimele momente ale sale vor fi o groază. Este depresia care se naște din singurătate: el se gândește, că nu va fi nimeni care să-i strângă mâna, să-l ajute în ultimele momente. Este depresia care în iminența morții privește cu luciditate viața sa și se simte afectat în sensul de vină, pentru ceva care apasă asupra conștiinței sale, ceva nerezolvat sau neîmplinit și în aceste clipe ultime este dificilă acceptarea morții92.
Cum se vede, de multe ori depresia și frica în fața morții iminente nu depind de moarte în ea însăși, dar de alte motive care pot fi depășite, cu condiția ca să fie disponibilitate de a pune în relație și de a împărți aceste motive de frică.
1.2.5. Acceptarea
Este ultima etapă. Într-o lipsă de sentimente se abandonează lupta și se lasă să alunece într-o odihnă finală înainte de drumul lung. Majoritatea dintre bolnavii terminali urmăriți de Kübler Ross, datorită și încurajării primite au reușit să ajungă la această acceptare. Au fost puține cazurile în care au rezistat până la sfârșit într-o atitudine de refuz.
Rezumând ceea ce se pare mai important, putem desprinde din opera lui Kübler Ross:
a) Singurătatea bolnavului în faza terminală este în mare parte legată de imposibilitatea de a exprima propriile sentimente reale. Deci majoritatea subiectelor întâlnite a tratat într-un mod de bucurie o comunicare sinceră despre realitățile propriei boli. Toate acestea arată după părerea lui Kübler Ross, că tăcerea despre moarte este o atitudine de ignoranță, în funcție mai mare la cel care asistă și nu
numai la cel care este asistat.
b) Atitudinea constructivă care asistă bolnavul terminal este seninătatea în fața morții. Faptul, că cel care asistă nu folosește atitudinea de refuz și că este dispus să folosească cuvintele moarte și a muri, în consecință este mijlocul cel mai bun pentru mulți bolnavi terminali. A se apropia într-o manieră personală față de muribund, având capacitatea de a depăși atitudinile de apărare, care pot să se răzvrătească în fața patului de moarte, permit o mare maturizare umană.
c) În fața morții, în mod particular credința, constituie o enormă resursă, dar nu o credință oarecare. Credința capabilă pentru un suport valid este acea credință integrată în viața proprie. Majoritatea bolnavilor întâlniți de Kübler aveau de fapt o credință religioasă, care nu era suficientă să se elibereze de conflictul interior și de frică. Observațiile făcute de Kübler asupra fazelor morții au fost criticate și contestate de câțiva foarte dur. Unul dintre aceștia este psihologul Kastenbaum care într-o serie de lucrări despre etapele critice ale vieții, întrebându-se asupra morții ca o ultimă criză, refuză principiul însuși de progres al omului către moarte pentru etapele ordinale. Reproșurile erau aduse lui Kübler Ross, pentru că a sintetizat în mod perpendicular modul său de apropiere a morții care nu ezită să-l numească detestabil93.
Jomain, referindu-se la experiența sa alături de muribunzii înaintați în vârstă, spune că:
„Experiența lângă pacienții înaintați în vârstă permite să afirme, că faza cea mai lungă și observată mai frecvent este acea a depresiei. În ceea ce privește persoanele înaintate în vârstă, un anumit număr dintre ele par să considere moartea ca o scadență naturală și în consecință o acceptă înainte ca ea să sosească. În acest caz ele sunt foarte liniștite”94.
2. Demnitatea muribundului și ambiguitățile eutanasiei
2.1. Mișcarea în favoarea eutanasiei
Interesul pentru cercetarea istorică privind eutanasia este relevant din punct de vedere etic, mai ales dacă este orientat spre depistarea motivațiilor și concepțiilor de viață supuse unei asemenea practici. O astfel de tratare a fost deja schițată; este încă viu pentru o cercetare istorică mai ales în cadrul concepției despre moarte la diferite popoare și civilizații, din partea unor cercetători din domeniul etnologiei, antropologiei culturale și istoriei obiceiurilor; ne vom limita, deci, să le amintim în mod succint. După un studiu istoric comparativ, antropologul Thomas a ajuns la următoarea concluzie, într-un fel paradoxal: „Există o societate care respectă omul și acceptă moartea, cea africană; există o altă societate, aducătoare de moarte, tanatocratică, obsedată și îngrozită de moarte, cea occidentală”95. Desigur, în această a doua societate, argumentul eutanasiei este susținut prin lege.
Istoricii dreptului sunt de acord în a constata că pătrunderea creștinismului în lumea occidentală a prezentat, și sub acest profil, o cotitură în obiceiuri și gândire, lăsând la o parte reapariția unor amprente stoice și utilitariste în epoca modernă, după cu se poate deduce din unele afirmații ale lui Thomas Morus, Baçon, Locke, afirmații care nu sunt interpretate în totalitate ca având aceeași semnificație, ajungem la nazism unde constatăm explozia acestei practici în formă organizată. De la pătrunderea creștinismului, tematica eutanasiei nu a mai cunoscut până în secolul nostru, momente adevărate de noutate.
Mișcarea de opinie în favoarea eutanasiei, activă în acest moment, are conotații și motivații caracteristice, care nu sunt identice cu cele care susțineau moartea dintr-un sentiment de milă, caracteristice altor perioade istorice. Mișcarea actuală nu se limitează la înțelegerea umanitară a faptului, când intervine, cum am spus, factorul
de compătimire, ci urmărește cererea de legalizare. Deci, trebuie să vorbim despre această mișcare pentru a-i cunoaște ideologia și a-i examina contextul etico-cultural din care provine și care o alimentează.
Se face legătura, în mod frecvent și spontan, cu mișcarea de idei care în multe state a condus la legalizarea avortului voluntar; efectiv, nu este greu să se înțeleagă fondul cultural comun al celor două cereri de legalizare a morții impuse, care înseamnă necunoașterea valorii persoanei. Desigur, și strategia adoptată de susținătorii celor două teorii privind moartea este aceeași, se începe cu sensibilizarea opiniei publice privind cazurile ce trezesc milă, sunt exaltate sentințele nu prea severe date de tribunale, care au instituit procedee penale, pentru a se ajunge în cele din urmă la cererea de legalizare prin lege, desigur, după ce opinia publică a fost sensibilizată de mass-media și în cadrul unor dezbateri publice96.
Dar mai este un aspect nou, caracteristic, chiar tragic, în campania de susținere a legalizării eutanasiei și anume potențialul de atragere socială și personală, care este mult mai vast, față de ceea ce putea să apară, cel puțin în sens imediat, în legalizarea avortului. Un avort poate fi făcut doar unor persoane, pe când moartea este destinul tuturor.
2.2. Eutanasia: problema culturală actuală
Practica nazistă a eutanasiei programate a constituit primul program politic de eutanasie aplicată. Conform cercetărilor făcute pe baza documentelor procesului de la Nürenberg, între anii 1939-1941, au fost eliminate peste șaptezeci de mii de vieți, considerate existențe fără valoare vitală97. Rațiunea care s-a aflat la baza acelui program, ca și la cel privind eliminarea evreilor și prizonierilor din lagărele de concentrare, trebuia legată de rasism și de statalism absolutist care coincidea cu cel mai cinic calcul de reducere a cheltuielilor statului în scopul concentrării resurselor economice spre cheltuielile de război. Pe drept cuvânt s-a observat că ideologia, care ne împinge acum spre legalizarea eutanasiei, nu este aceeași și s-ar comite o eroare sociologică și istorică atunci când din spirit polemic, s-ar invoca nazismul pentru a o combate98.
Desigur, rațiunile invocate de susținătorii de azi nu concordă, iar analiza trebuie făcută în mod obiectiv și fără patimă. Există însă un punct comun între teoriile naziste și ideologia favorabilă eutanasiei și anume lipsa conceptului de emergență, transcendență a persoanei umane. Atunci când se ignoră această valoare, strâns legată de existența unui Dumnezeu Persoană, voința omului exercitată asupra omului este revendicat de conducătorul politic al unui regim absolutist sau de criteriile individualismului. Dacă viața umană nu contează pentru ea însăși, cineva o va putea instrumentaliza mereu în vederea unor scopuri contingente.
3. Durerea cronică și diversele sale dimensiuni
3.1. Suferința care însoțește fiecare ființă umană
Durerea, suferința: ce semnifică aceste două cuvinte? Cuvintele pe acest plan sunt puțin utile, ne fac să știm că a suferi este să încerci o durere fizică sau morală, că durerea consistă într-o senzație sau într-un sentiment penibil, ceea ce provoacă durerea. Putem spune, că durerea și suferința sunt noțiuni primare care nu pot să fie definite. Numai cine a suferit sau a fost aproape de o persoană suferindă știe mai mult sau mai puțin ce înseamnă cuvântul suferință.
Deoarece o persoană nu a trecut, într-adevăr, printr-o experiență de acest fel, poate face discursuri frumoase despre ea, după care într-adevăr vom simți o deșertăciune în momentul în care vom fi într-o situație de o durere fizică profundă
sau de o mare suferință morală.
De fapt, suferința umană se manifestă în forme multiple: este deci dificil să vorbim în mod general cu o precizie minimă. Am auzit mulți zicând: Nu există viață fără suferință sau Suferința duce la moarte. Două aforisme, dacă nu cu totul contradictoriu, cel puțin opuse; pentru că, reflectând mi se par adevărate, atât una, cât și cealaltă. Dar situațiile care se iau în considerație apriori nu sunt în mod necesar aceleași.
Este drept să spunem, că o atare formă de suferință însoțește în mod necesar fiecare viață umană care caută, într-adevăr, de a se realiza. În fiecare dintre noi există mai mult sau mai puțin activă, frica de a pune în pericol ceea ce am câștigat, frica independenței și a libertății, o voință sigură de a nu lăsa propriile certitudini și imaginea comodă și siguranța pe care o avem în noi înșine. Această căutare timidă a unui câștig calm de ei înșiși este numai regres și un drum spre moarte. Pentru a trăi într-adevăr, copilul trebuie să se dezlipească prima dată de sân și apoi de fusta mamei; adolescentul să câștige, de mai multe ori cu greutăți, independența sa; adultul trebuie să înfrunte circumstanțele mutabile și în sfârșit bătrânețea și moartea; toți trebuie să renunțe la iluzia că totdeauna se reînnoiesc și să se maturizeze în impactul cu realitatea, în conflictul cu alții. Acela care caută să evite orice suferință, se include într-un boț și devine un mort care trăiește sau se lasă inserat în moartea fizică.
„Dacă suntem atrași de moarte, acest lucru vine în măsura în care ne este frică de viață. Ne temem de a înfrunta necunoscutul sau venirea noutății, refuzăm să intrăm în mișcarea creatoare a timpului care ne invită să mergem înainte; mai mult, poate fugim de raporturile cu alții, contactele care rănesc și pun în discuție cuvântul care cere recunoașterea diversităților viitorului. Ceea ce căutăm să eliminăm în viață este experiența separării și a singurătății. Atunci ne gândim la moarte cala un loc de odihnă
completă, la un refugiu în care tensiunile pe care le experimentăm vor găsi soluția lor
definitivă”.
Este foarte important pentru toți aceea care se ocupă de bolnavi, a conștientiza în mod profund existența acestor tendințe regresive, să se întrebe de fapt, asupra a ceea ce favorizează dezvoltarea vieții în relație cu motivațiile existențiale a persoanelor îngrijite. În lipsa acesteia, personalul îngrijitor poate cu atitudinea sa efectivă să întărească în pacienți dorința de dependență și în fine a morții, care poate să devină și mai puternică decât dorința de a trăi.
Anumite tratamente medicale sau chirurgicale, lasă efecte grave ca urmă a bolilor. Bolnavii reușesc să supraviețuiască, dar în mod iremediabili marcați în trupul lor, desfigurați în urma arsurilor profunde, amputării unui membru sau de un sân, deveniți sterili ca urmare a tratamentelor radiologice, fără a putea să se miște decât într-un scaun cu rotile. Pentru a trăi, ar trebui să înfrunte aceste vătămări și alterații al imaginii propriului corp; încercarea cutremurătoare care cu siguranță va cauza suferință și dificultăți în raporturile cu alții. Moartea poate deveni astfel o preferință.
Cine se îngrijește de bolnavi nu trebuie deci să protejeze orice suferință a lor, cu acestea ar împiedica să mai trăiască. Se poate deci, să se spună că o excesivă frică de a vedea pe alții suferind este incompatibil cu profesia sanitară.
Dar nu toate suferințele sunt legate la o dezvoltare a vieții. Din contra, suferința este adesea un fapt pur care distruge omul și îl împiedică să trăiască.
În ceea ce urmează, vom considera suferința care se naște din durere fizică intensă, indicând cu acest termen durerea înainte de toate, fenomenul fiziologic care duce la o stimulare nocivă până la nivelul senzațiilor. Din calculele renale, o sciatică, o compresie trebuincioasă la un cancer avansat, face să izvorască o atare
senzații dureroase. Acestea sunt integrate în eu-l psihosomatic; sunt anumiți bărbați și anumite femei care simt această durere și care reacționează în funcția personalității care o are fiecare din ei, această durere face să sufere el sau ea, fiecare în modul său.
Limitându-ne deci la durerea cronică, cea care persistă, și a cărei cauză nu poate fi eliminată și îndeajuns de puternic, încât să modifice personalitatea și astfel să ducă la grave repercursiuni afective și sociale. Durerea acută este acea care survine ca un semnal și atrage atenția asupra corpului ca fiind ceva care nimicește organismul, ca o fractură sau o peritonită care nu pun mari probleme, care adesea dispar la sfârșitul unui tratament cuvenit. Această durere are o funcție și ar fi până la urmă dăunătoare, câteodată, dacă este calmată repede. Dar durerea cronică nu este decât o iminentă afecțiune incurabilă; nu are nici o funcție, chinuie trupul, invadează câmpul conștiinței, închide bolnavul în sine însuși și îl separă de alții.
„Durerea cronică poate să fie imaginat ca un cerc vicios care se repetă la infinit. Înspăimântătoare prevedere a continuității sale generează neliniștea, depresia, insomnie, care la rândul lor accentuează componentele fizice ale durerii. Ceea ce caracterizează lumea de coșmar, în care a intrat bolnavul lovit de durerea cronică, este absența semnificației, de remediu și de speranță. În mod inevitabil durerea amintește pacientului gravitatea bolii sale și așa mărește agonia sa. Cicely Saunders a creat expresia total pain (durerea totală) pentru a readuce minții, natura epuizantă a durerii cronice și necesitatea de a o combate în toate aspectele sale, fizice, psihologice, spirituale și sociale”.
3.2. Fiecare suferă în modul său
Fenomenul neurologic al durerii este suportat în mod divers de anumite ființe umane; rezonanța sa afectivă variază după natura individuală a omului, cultura care
îl face să interpreteze evenimentele într-un anumit mod, educația care l-a modelat, formarea pe care a primit-o.
Neurofiziologicii demonstrează, că și aceste potențialități a individului acționează asupra aceluiași fenomen neurologic pentru a-l transforma. Mai subliniază, că o preocupare în mod suficient intensă a subiectului poate să denatureze intensitatea influxului dureros, pe care femeia în timpul nașterii poate să-și concentreze atenția asupra fenomenelor fiziologice care vin în trupul ei la condiția ca să poată să le cuprindă și să evite așa o rezonanță afectivă foarte intensă de o durere, cu toate că o simte. Ba mai mult, ieșind din ambientul nostru cultural, putem să întâlnim oameni al căror comportament de algie în mod aparent, la care durerea este foarte diversă de a noastră.
Iată ce relatează un medicul Ogrizek, care a studiat foarte mult oamenii dintr-o oază din Sahara:
„Aceia care au vizitat o regiune a deșertului, în care trăiește o populație departe de orice structură medicală modernă, cunosc această impresie de resemnare, de curaj inert de o credință intensă, de o încredere senină în elementele naturale, în fața experienței suferinței, trăită ca una inevitabilă. Omul modern occidental, care poate să cheme la toate orele din zi și din noapte medicul său, vrea totdeauna mai mult de la știința medicală, care se vede obligată să ia asupra sa responsabilitățile durerii fizice și morale și să elimine definitiv din câmpul experienței umane acest sens de înfrângere”.
Două atitudini diverse a două populații diverse de stil de viață, cultură, religie. Toate acestea influențează psihicul fiecărei persoane; dar pe lângă acestea și în condiții identice, rămâne individualitatea fiecăruia, caracterul ireductibil al fiecărui subiect uman, divers de oricare altul și că va suferi în mod divers.
Îmi amintesc de o călugăriță care după o gravă operație refuza analgezicele
deoarece, spunea ea, vrea să se unească mai mult cu suferințele lui Cristos. Dădea un sens durerii sale și acesta fără nici un dubiu era transformat. Istoria ne arată bărbați și femei însuflețiți de convingeri religioase puternice sau de un ideal politic, care, trecând prin încercări cutremurătoare, nu au fost distruși, ba mai mult au păstrat o anumită seninătate, și aceasta arată că orice individ reacționează și se comportă într-un mod divers în fața suferinței.
3.2.1. Anxietatea
Caracterul personal, am putea spune subiectiv, al suferinței cere ca profesioniștii din domeniul sănătății să îngrijească în mod adecvat toți bolnavii în parte, ca de o singură persoană. Acest lucru nu-i împiedică să fie atenți la ceea ce, în general, poate să mărească această suferință, în mod special anxietatea și neliniștea.
Aceia care au fost aproape de bolnavi au constatat, că durerea umană cronică este intensificată de anxietate, de această cunoștință a venirii timpului, de această frică de a vedea că se menține sau se agravează statutul actual neliniștitor sau această înspăimântătoare previziune că durerea nu se va termina niciodată.
Descoperirea rolului pe care o are anxietatea în trăirea durerii cronice este de o importanță capitală, pentru că transformă atitudinea celui care are grijă de bolnav. Foarte des, până astăzi, s-au preocupat mai mult, de a da bolnavilor o anumită alinare prin intermediul injecțiilor care le provoacă somn, sau prin dozele date prin cerere, când durerea era într-adevăr insuportabilă. Acest mod de a trata durerea, se baza pe convingerea că folosirea analgezicilor centrale ar produce în mod necesar o obișnuință și ar trebui deci, dacă se poate spune așa să se economisească la maxim toate acestea. O atare convingere acum este total contestată, în special de anumiți medici englezi. Ei afirmă contrariul, spunând că este esențial pentru a preveni durerea sau de a împiedica să apară din nou boala, folosirea dozelor de analgezici necesar, dacă este indispensabil este bine să se folosească și o doză puternică, mai ales la începutul tratamentului. În același timp trebuie explicat bolnavului tratamentul, să-l faci să înțeleagă că în curând suferința sa nu va fi altceva, decât o amintire urâtă și acum poate să se relaxeze și să aștepte liniștea.
Împotriva anxietății, deci, este un dublu remediu, un tratament medical cu medicamente sau altceva adecvat gradului de suferință și mai mult prin vorbire îl putem calma și a-l asigura, că îi suntem alături. Un cuvânt în mod suficient tehnic, explicativ, spus de un terapeut care cunoaște bine propriile metode, dar mai mult, un cuvânt care este adresat primordial cererii bolnavului, de a nu mai suferi, este evident o presupunere că terapeutul cunoaște cu precizie folosirea tehnicilor pentru ca apoi, să poată vorbi în acest mod, o cunoștință aproximativă nu-i este de ajuns.
3.2.2. Neliniștea
Foarte des durerea este înrăutățită de neliniște. Să explicăm ce este acest termen care aici nu este folosit în mod necesar în semnificația sa psihologică obișnuită.
Durerea cronică este deja neliniștitoare pentru acela care o suferă. Dar mai mult, câteodată, sau foarte des, este consecvența unei dureri grave incurabile, care progresează în mod nemilos și bolnavul își dă seama mai mult sau mai puțin clar în ce situație se află. De fapt, simte o oboseală mare cu totul diversă față de aceea care în trecut l-a încercat; este acum slăbit, fără poftă de mâncare, mofturos față de orice mâncare care îi este ca un chin iar aceste simptome formează un fundament pentru psihologia bolnavului. Mulți bolnavi trec pentru mult timp, fără a-și da seama de statutul lor. Durerea însă este un detector de care este dificil să fugi. Prin intermediul ei, boala se impune cunoștinței bolnavului.
Prin durere se descoperă fragilitatea, nesiguranța, vulnerabilitatea existenței. Noi toți putem să vorbim toată viața pe această temă, însă riscăm să rămânem abstracți, să ne fie străină până în ziua în care experimentăm boala grea care ne pune în fața posibilității concrete a morții. Cunoștința poate să fie profund dureroasă și tulburătoare. Mai mult, pe patul său bolnavul nu mai poate să uite problema care îl deranjează, refugiindu-se în activitățile sale, distracții și divertismente. Toate activitățile noastre, au un sens, o utilitate pentru noi și pentru alții, de fapt în același timp ne protejează de confruntarea cu chestiunile existențiale grave de descurajare. Cu totul sau în parte o mască ne protejează prin ascunderea altora și nouă înșine slăbiciunile noastre, nesiguranțele noastre, dubiile noastre, problemele noastre.
Elisabeth Kübler Ross a descris foarte bine această neliniște, comentând desenul unui copil:
„Acest desen a fost făcut de un copil de opt ani, spitalizat cu o tumoare cerebrală neoperabil. Nu se va mai întoarce niciodată acasă. Când i s-a cerut să facă un desen, iată ce face: un tanc cu o cutie ascunsă în spate, iarbă, copaci, soare. Pune un titlu desenului său: Bătălia tancului. În fața tancului desenează o figură mică care ține în mănă semnul de circulație stop. Acest băiat vorbește. Trebuie să înțelegeți această comunicare non-verbală. Frica sa este frica unei forțe distrugătoare de neimaginat din fața căreia nu se poate fugi”.
3.2.3. Terapia durerii, ajutorul verbal al personalului sanitar, prezența umană
Chestiunea este de a găsi un remediu pentru componentele diverse ale suferinței umane. Bolnavul are nevoie ca și prim lucru, de îngrijiri medicale. Acestea, câteodată ajung, chiar dacă sunt date într-un ambient mai puțin primitor și inuman. O incizie pe o față de fibre nervoase sensibile, un bloc nervos, folosirea analgezicelor, rezolvă problema; bolnavul se întoarce acasă alinat, pentru el începe o viață nouă, cel puțin pentru un scurt timp, fără de nici un coșmar al durerii cronice intense.
Dar de multe ori aceasta nu este de ajuns. Cu toate că recurgerea la multiplele tehnici și înmulțirea progresivă a dozelor de analgezici, durerea, neliniștea și tulburarea ajung la un nivel insuportabil pentru cel bolnav. În cazul anumitor bolnavi de cancer la vezică, sunt mulți operați și reinternați din cauza metastazelor osoase foarte dureroase. Cu ceva timp în urmă, la această propunere mulți medici anestezici spuneau: „Este insuportabil, nu mai îndrăznim să intrăm în camerele acestor bolnavi, chiar și infirmierele protestează, acești bolnavi nu suportă de a se vedea abandonați de medici”.
De multe ori se pune sfârșit vieții conștiente a pacientului cu coktails litici, care dizolvă conștiința, cunoștința durerii, conștiința în ea însăși. Soluția dictată la disperare este una care nu este adevărată, cu toate că, în anumite cazuri, este mai puțin inumană. Este o soluție câteodată foarte traumatizantă pentru familie, chiar și pentru personalul îngrijitor și însăși bolnavului. De fapt, nu este licit „a adormi pentru totdeauna” un bolnav, în acest mod, după propria voință, fără să-i spui nimic.
CAPITOLUL IV
TENACITATEA TERAPEUTICĂ
După ce am vorbit cu diferiți medici, fie că lucrau la reanimare, fie că lucrau în alte secții, sau cu diferiți infirmieri, cu foști bolnavi, cu familiile bolnavilor, după ce am citit câteva articole și publicări ce se referă direct sau indirect asupra argumentului, trebuie să recunosc extrema complexitate a problemei, în ceea ce privește limitele reanimării în modul cel mai general, limitele folosirii tehnicilor, a medicinii moderne. Problemele cele mai diverse sunt foarte ușor confundabile și amestecate.
În acest capitol vreau să scot în evidență obligația medicului și grupului sanitar față de viața umană, față de cei care se încredințează în mâinile lor.
1. Respectarea vieții, acceptarea morții
1.1. Indiferența absurdă
În ciuda acestei dificultăți, aș dori să fac un discurs relativ senin; nu este ușor în această situație, unde este implicată viața și moartea altuia de a rămâne indiferenți, este imposibil de a nu se amesteca, pentru că se poate să fie chiar viața noastră sau moartea noastră și chiar am putea fi noi în locul persoanelor care suferă.
Aceia care prin vocația sau meseria lor, vorbesc despre profesia altora, în caz particular despre profesia medicală, fie că sunt jurnaliști, fie că sunt teologi, ori moraliști, marea majoritate dintre ei tind de a aproba, abținerea terapeutică în ultimele momente ale vieții. Tehnicile medicale îi încântă pe aceia care nu le cunosc, dar în același timp îi și înfricoșează când este vorba să fie supuși la diferite terapii. În mod particular, atitudinea unei persoane este semnificativă atunci când vizitează un bolnav la spital, văzând la tot ceea ce este supus, la câte experiențe și dezumanizări din partea medicilor. Este semnificativă atitudinea lor pentru că se gândesc, că într-o zi se poate ca oricare din aceste persoane să fie bolnavă și viața lor sau suferința lor, va depinde de un altul care să aibă grijă de ei în ultimele clipe ale vieții.
Din partea medicului se poate observa, că se dă drept apărător a activității terapeutice, dar în mod paradoxal motivațiile sale poate sunt aceleași, de experiență sau dezumanizare, de aceea persoanelor bolnave nu le este chiar mică frica în fața morții. „Pentru un medic demn de acest nume, moartea unui bolnav nu poate fi văzută pe plan afectiv ca o frustrare ci pe plan profesional ca un faliment”.
Chiar dacă nu avem conștiință, neliniștea este întotdeauna prezentă în noi atunci, când suntem la căpătâiul unui bolnav care se află în faza terminală.
„Această neliniște depinde de multe cauze: în primul rând neliniștea bolnavului și a celor care-l înconjoară, apoi sensul nostru de neputincioși, care este mai crudă decât profesia medicală care ridică în mod obișnuit, în subconștientul nostru dorința de atotputernici, și, în sfârșit, identificarea noastră cu unul dintre protagoniștii dramei”.
Așadar, neliniștea nu poate fi acceptată și trăită în mod pasiv cu indiferență. Ea provoacă de fiecare dată, mecanisme de apărare. Între acestea se situează un activism terapeutic șocant pentru oricare persoană care nu este medic, printr-o disproporție ce se manifestă între o însemnătate a mijloacelor folosite și caracterul derizoriu a rezultatului previzibil. Medicul încearcă nevoia de a se convinge, că tot
ceea ce se putea face, a fost făcut; are mai multe mijloace la dispoziția sa în lupta contra morții, și este mai credibil, dacă obligația sa este utilizată și limitele puterii sale să fie mai puțin acceptate de sine.
Nimeni, deci, asupra acestui argument nu poate fi total indiferent. Se poate de fiecare dată bănui, că medicul caută îndreptățirea în comportamentul său și cel care nu face parte din medicină este normal să aibă frică de a fi supus medicinii, asupra bolii sale, asupra morții sale.
1.2. Respectul față de viață ca principiu unic
Se aude, câteodată, că în medicină este o unică regulă ce trebuie să orienteze decizia în fața fiecărei morți iminente; pentru fiecare bolnav, medicul are datoria de a nu neglija mijloacele ce le judecă în inima sa și în conștiința sa de a fi bune spre a prelungi chiar și pentru o secundă viața aceluia care i s-a încredințat lui. Cele expuse sunt simple, clare, de încurajare și de a avea aparență de derivare, foarte logic, de la principiul asupra căruia se bazează civilizația noastră, adică respectul vieții.
Se poate nota, că în lumea de azi, se află o concepție, în mod straniu materialistă, care este asimilată constant într-un mod simplu, pentru respectarea vieții și prelungirea ei, cu orice preț. Pe de altă parte ar fi nedrept ca acest lucru să fie până în momentul în care medicul ia o decizie pe care o consideră ca unic principiu al respectării vieții.
1.2.1. Respectul față de drepturile bolnavului
Medicul trebuie înainte de toate să respecte drepturile bolnavului, ce îi este încredințat.
„Drepturile și datoria medicului sunt corelative cu cele ale pacientului. Medicul nu ar trebui să aibă nici o legătură cu pacientul sau să aibă preferințe pentru un anumit bolnav sau drepturi asupra unui bolnav; în general medicul nu poate acționa dacă nu are autorizație de la pacient explicit sau implicit (direct sau indirect)”.
Așadar, nimeni nu este obligat să ceară sau să accepte o oarecare terapie dureroasă și mutilantă. Fiecare terapie are laturi negative, mai ales cea de la reanimare. Nu se știe de fiecare dată când se întreprinde o reanimare, ce preț va plăti bolnavul prin suferința lui; toate suferințele se adună până la o depresie morală, până la o infirmitate insuportabilă, sau se poate realiza un tratament ce poate duce la vindecare totală. Putem nota că medicul, în marea majoritate minimalizează sau neagă, greutățile, suferințele fizice și morale ale bolnavului supus la reanimare. Gălăgia, iluminarea, lipsa de somn, dependența continuă de cineva care să aibă grijă de el, hrana, epurarea, dependența de mijloace artificiale, picioarele sau mâinile imobilizate, agitația persoanelor din jur și în sfârșit un risc de supraviețuire agravată de marile handicapuri care nu sunt indiferente bolnavului; toate aceste înscenări devin niște greutăți pentru bolnav. Pentru acest lucru câteodată bolnavul are dreptul de a refuza intervenția medicului.
Zicând acestea, rămânem la nivelul abstracției, pentru că vorbim despre drepturile bolnavului, ar trebui să ne apropiem cât mai mult de situația concretă a voinței bolnavului și de modul cum ar trebui să se exprime el. Dar consider totuși de a rămâne la nivelul abstracției, pentru a vedea limitele respectării vieții. Medicul câteodată, pentru a scoate în evidență drepturile bolnavului, trebuie să se opună familiei sau societății pentru că nu poate de fiecare dat să exercite asupra lui un drept. Nu trebuie să se supună unei reguli reci și impersonale; poate să apere
drepturile aceluia ce i s-a încredințat spre îngrijire.
Așadar, trebuie luat în considerație dreptul de a nu se supune diverselor tratamente, când riscul este mare, spre a nu se ajunge la rezultate imprevizibile. Medicul se declară de bună voie apărătorul vieții, cel care luptă cu toate forțele contra morții. Dar riscă de a nu da importanță unui act, care este esențial vieții umane, actul morții. Acest act al morții poate fi pentru unii oameni apriori, cer moartea înainte de vreme. A închide bolnavul într-o incintă spitalicească, contra voinței lui și a celei a familiei sale, separându-l de rudele sale, medicalizând moartea sa, înseamnă în unele cazuri o refuzare a ultimei consolări, dar mai mult de atât posibilitatea de a pronunța ultimele cuvinte ce le are de spus, acelea pe care toată viața le-a pregătit. Astfel de cazuri, cu siguranță că nu sunt tare frecvente așa cum pare derizoriu dorința medicului de a prelungii viața câteva momente sau câteva zile.
1.2.2. Respectul față de familie
Dreptul familiei ar trebui să ajungă la o situație în care să nu vadă în cel muribund o suferință insuportabilă.
Într-adevăr, familia este supusă la grele încercări, atunci când reanimarea este prelungită, de exemplu: soția suferă între sentimente ambivalente, în care conflictul și alternarea se apropie de sfârșit, durerea pierderii soțului, dorința este ca suferințele lui să sfârșească. De această dorință de sfârșit ne este rușine, suntem ispitiți de a înlătura, de a înșfăca o licărire de speranță, un minim semn favorabil, în timp ce minimul semn nefavorabil, pesimismul prinde un avantaj mare.
Nu este nevoie de a insista asupra repercursiunilor psihologice și asupra
familiei, de o atare încercare. Acesta nu este, de fapt, consecința unei boli de care
medicul nu este responsabil, dacă acesta nu prelungește abuziv agonia.
1.2.3. Respectul față de personalul sanitar
Nu este de uitat greutatea ce se impune unei echipe sanitare, dacă s-ar cere de a
continua minut cu minut lupta ce li se pare inutilă. Aceia care lucrează într-o secție de reanimare, se angajează la o atenție continuă, la o muncă fără respirație, la un efort câteodată stresant în unele zile, când vin mulți bolnavi ce pun mari probleme.
Dar această muncă are un sens și poate fi exaltantă în ciuda constrângerii, atunci când există speranță de a restitui pe cineva la viața umană, altfel va fi demoralizant de a lupta, când fiecare rațiune de speranță dispare sau când eforturile par nemăsurate în raport cu rezultatele ce se pot prevedea. Acest caracter de inutilitate este mai accentuat atunci când eforturile sunt îndreptate spre o persoană ce până în acel moment era abandonată de societate, în mizeria și solitudinea sa, și care este readus la o viață și mai mizerabilă și solitară, pentru postumi ce vor indica supraviețuirea sa.
Când un pacient a intrat într-o comă profundă și nu mai are nici o speranță de a-și reveni din ea, se poate zice că nu suferă din cauza tratamentului, ci prin acest lucru nu ar trebui să se aroge dreptul de a epuiza o luptă sterilă din partea întregii echipe medicale.
Mai mult aceasta are nevoie de toate forțele pentru a putea lua în îngrijire, alți bolnavi ce vor veni dintr-un moment într-altul, și care au dreptul de a fi îngrijiți cât mai bine de echipa sanitară.
1.2.4. Folosirea proporțională a mijloacelor terapeutice
Morala nu poate ignora această problemă și angajarea de a face moartea demnă de om și de credincios; expresia moartea cu demnitate, atunci când prin ea nu se subînțelege forme voalate de eutanasie, conține o indicație acceptabilă și necesară din punct de vedere etic. Este adevărat că multe persoane mor senine și nu trebuie să ne gândim doar la cazuri extreme. Totuși trebuie să recunoaștem, că moartea precedată și însoțită adesea de suferințe atroce și prelungite, rămâne un eveniment care, desigur, zbuciumă inima omului. Este foarte important, astăzi, ca în momentul morții să fie protejate demnitatea persoanei umane și concepția creștină despre viață, împotriva unui tehnicism care riscă să devină abuziv. De fapt, unii vorbesc despre dreptul la moarte, expresie care nu desemnează dreptul omului de a-și provoca sau a cere să i se provoace moartea după cum dorește, ci dreptul de a muri cu toată seninătatea, cu demnitate umană și creștină.
În această lumină, Declarația privind Eutanasia a Congregației pentru Doctrina Credinței, introduce o noutate de expresie și limbaj cerută de progresele medicinii. Până acum se vorbea de mijloace terapeutice obișnuite și extraordinare oferindu-se această indicație; este obligatorie folosirea mijloacelor obișnuite pentru susținerea muribundului, dar este permisă renunțarea, cu consensul pacientului sau la cererea acestuia, la mijloace extraordinare, chiar dacă această renunțare determină anticiparea morții. Caracterul extraordinar era definit în raport cu agravarea suferinței pe care ar fi putut-o provoca astfel de mijloace, cu costul lor sau cu dificultatea de acces pentru cei care le-ar fi putut solicitat. Progresele medicinii au făcut dificilă această distincție, deoarece multe mijloace, care până ieri erau considerate extraordinare, au devenit obișnuite și apoi, după cum observă persoanele importante din spitale și din reanimări, folosirea terapiei intensive a salvat multe vieți. A rezultat necesară găsirea unui alt criteriu de referință care să nu se mai bazeze pe mijlocul terapeutic, ci mai degrabă pe rezultatul terapeutic care se așteptă de la el. Până acum, moraliștii afirmă în Declarație, răspunzând că nu mai suntem obligați să folosim mijloacele extraordinare. Astăzi, însă, acest răspuns, în general mereu valabil, poate părea mai puțin clar, atât datorită impreciziei termenului, cât și a progreselor rapide ale terapiei. De aceea, unii preferă să vorbească de mijloace proporționate și mijloace disproporționate.
În orice caz, mijloacele puteau fi bine evaluate, confruntându-se tipul de terapie,
gradul de dificultate și riscul ce l-ar presupune, cheltuielile necesare și posibilitățile de aplicare, cu rezultatul care se puteau aștepta, date fiind condițiile bolnavului și forțele sale fizice și morale.
Rezultă deci patru criterii orientative de mare utilitate:
– în lipsa unor alte remedii, este permisă recurgerea, cu consensul bolnavului, la mijloacele puse la dispoziție de medicina mai avansată, chiar dacă se află în stadiu de experimentare și presupun un oarecare risc;
– este permisă, de asemenea, întreruperea aplicării unor astfel de mijloace atunci când rezultatele nu sunt cele așteptate. Dar în luarea unei astfel de decizii trebuie să se țină seama de dorința bolnavului și a familiei lui, ca și de părerea unor medici cu adevărat competenți.
– este, de asemenea, permisă limitarea la mijloacele obișnuite pe care medicina le poate oferi. Nu i se poate impune nimănui aplicarea unui anumit tratament, chiar dacă el este deja în uz, dar care totuși poate fi periculos sau foarte costisitor.
– în cazul iminenței unei morți inevitabile cu toate mijloacele folosite, este permisă luarea hotărârii în conștiință de a renunța la tratamente care ar provoca o prelungire precară și dificilă a vieții, fără însă să fie întrerupt tratamentul normal necesar bolnavului în astfel de cazuri.
1.2.5. Administrarea tratamentelor normale și tratamente paleative
Când, din punct de vedere terapeutic nu se mai poate interveni cu adevărat pentru stoparea bolii sau regresia ei, medicina are încă resurse de folosire și de aceea are obligația să recurgă la acestea în limita posibilităților, nu ca un act ce urmărește vindecarea și prelungirea vieții, ci din respect pentru pacient și pentru calitatea vieții sale. Aceste resurse sunt reprezentate de tratamentele normale și de tratamentele paleative. Cele două concepte nu se echivalează automat.
Prin tratamente normale se înțelege alimentația, hidratarea și aspirarea secrețiilor bronhiale, curățarea escarelor ulcerate.
În ultimii ani, în legătură cu tratamentele normale a apărut o controversă, în special în Statele Unite ale Americii, deoarece unele centre tind să considere hidratarea și alimentația artificială drept intervenții terapeutice, ba mai mult, ca având caracter extraordinar și în consecință aplicarea lor pacienților nu constituie o datorie. În realitate, acest ajutor poate contribui în multe cazuri nu atât la prelungirea vieții, el nu reprezintă nici o tortură, dar pentru a face mai puțin dureroasă moartea; de asemenea, se afirmă că alimentația și hidratarea nu pot reprezenta un act medical, ci un tratament normal chiar dacă calea de administrare este artificială. Desigur, în cazul în care organismul nu mai este capabil de a-l recepta și a profita de el, tratamentul nu se mai constituie într-o îngrijire și dispare obligația de a fi administrat.
Tratamentele paleative au o accepție mai amplă decât cele normale, pentru că ele se folosesc pentru a diminua simptomele bolii, în primul rând durerea (dar nu numai durerea) la care ne vom referi mai departe.
Prin tratamente paleative înțelegem în general acele îngrijiri oferite pacienților cu boli incurabile, mai mult orientate spre controlul simptomelor decât spre patologia de bază, prin aplicarea procedurilor care să-i permită pacientului o calitate a vieții mai bună.
Tratamentele paleative prevăd oncoterapia paleativă (chirurgie, radioterapie, chimioterapie) aplicate la pacienții la care se urmărește tratarea simptomelor. Mai prevăd și tratamente de sprijin care cuprind: terapii antalgice non cauzale, care urmăresc reducerea sau eliminarea percepției durerii. Evaluarea nutrițională și reglarea hifro-electronică, tratamentul injecțiilor oportuniste, proceduri fizioterapice de reabilitare, susținerea psihologică care are un rol foarte important în sprijinirea pacientului și a familiei, supravegherea psihologică a echipei de îngrijire ale cărei performanțe emoționale stau la baza optimizării terapeutice în această fază
delicată a bolii cronice.
1.3. A ști să accepți moartea
La nivel de principii, putem declara în mod decis contra afirmațiilor pe care orice decizie medicală o trage de la un unic principiu, ce se impune într-un mod neîndurător fie medicului, fie bolnavului; un respect față de viața redusă obligației, de a prelungii în mod cantitativ fiecare viață cu orice preț.
Mare este lista gânditorilor iluminați în care avem încredere și putem să apelăm la ea. Din care vom folosi doar un citat:
„În opoziție cu afirmația simplistă, după care este mai bine de a fi diformi, preferând a se ține de principiu, chiar dacă nu trebuie să se facă nimic pentru a prescurta direct o viață umană, deși se pot omite îngrijiri excepționale ce prelungesc viața în condiții particular chinuitoare. Nu este vorba de cinism, ci de un sănătos realism, inspirat din înțelepciune. Comportamentele ce derivă din eroism, merită de fiecare dată admirație, dar nu tot timpul se poate atribui un merit“.
Toată civilizația noastră modernă, toate mijloacele noastre tehnice, toată puterea medicală riscă de a ne amăgi și a ne face să uităm că omul este supus morții. A respecta viața unui om, este respectarea vieții unui om care este pe moarte. Când lupta contra morții devine tentativă de negare a morții, ea este negarea condiției umane și nu poate în acest caz să ducă la comportamente inumane.
Principiul în mod aparent mai nobil și generos, poate dăuna atunci când devine o normă rece aplicată fără discernământ. Nu este un adevărat respect față de viață, decât în cel care acceptă moartea cu demnitate, fie că suferă sau nu.
2. Deciziile de a se abține de la terapii
2.1. Responsabilitatea familiei
Bolnavul care este internat cu un anumit diagnostic, poate să fie inconștient pentru o decizie asupra sănătății lui. În acest caz, în imposibilitatea de a se afirma cu siguranță, este necesar ca să intervină alte persoane care să decidă în locul său, în numele său, se presupune așadar consensul implicit al subiectului, asupra a ceea ce a decis pentru binele său.
Totuși, se riscă de fiecare dată prin a da o hotărâre rapidă asupra incapacității bolnavului și a exprima în diferite moduri voința lui. Chiar dacă nu este posibilă o expresie clară din partea bolnavului, familia este nevoită, prin cunoașterea intimă a bolnavului, prin cunoașterea istoriei vieții lui, prin cunoașterea convingerilor, prin cunoașterea scărilor valorice, prin care poate să coreleze toate aceste cunoașteri, pentru a sesiza anumite semnale din partea bolnavului, asupra voinței lui și astfel, familia să fie interpret a ceea ce vrea bolnavul.
Cu siguranță, din această interpretare a dorinței bolnavului nu se face un lucru sigur și nici nu se poate avea încredere mare, dacă nu este în acel timp un atașament real al familiei cu acela care boala îi este o amenințare de moarte. Acest atașament este un factor perturbant și un izvor de ambivalență. Dorința de a nu vedea prelungirea pe nedrept, încercarea celui din familia lor, familia riscă să se amestece într-o culpabilizare; neputincioși în fața dramei ce îi copleșește în afectivitatea lor, familiile bolnavilor gravi se învinovățesc. Ei caută cauzele bolii în trecutul îndepărtat sau apropiat, și foarte rar se întâmplă ca cei din familie să nu se simtă responsabili.
În aceste condiții, ar fi neuman de a pune pe spatele familiei toată responsabilitatea, cerându-i să ducă toată greutatea deciziei de a se apuca de diferite terapii. Conflictul creat în intimitatea fiecărui membru a familiei, riscă de a conduce la o cerere la așa-zisul fă tot ceea ce este posibil, ce poate să devină disproporționat sau de a încerca familia cu o culpabilitate ce poate să rămână în ea pentru totdeauna.
Dialogul cu familia trebuie să fie în așa fel, ca să fie respectată suferința acestuia și mai ales să aibă o formă care să nu suscite culpabilitatea; este dificil și delicat, dar indispensabil, dacă se dorește cu adevărat interpretarea a ceea ce vrea într-adevăr bolnavul.
2.2. Procesul de decizie
Este esențial de a lua în considerație multiplele elemente și de diverse naturi. Dacă toate persoanele care participă la decizii, sunt situate pe același plan riscă să privilegieze anumiți factori și de a uita alții. Nu este de dorit ca medicii să fie singurii protagoniști în procesul de decizie. Se riscă de a privilegia aspectele medicilor sau de a împovăra scara lor valorică. Este indispensabil ca alții, în afară de ei, să contribuie cu diverse puncte de vedere. Un rol important putem spune că îl au infirmierele, cu condiția să aibă puțină experiență în munca lor; medicul este mai puțin implicat în responsabilitatea deciziei, mai aproape de bolnav și de familia sa se află cu siguranță infirmierele ce pot face pe avocații bolnavului, punând în lumină factorii privitori la persoane sa.
Greutatea deciziei finale este cu siguranță a doctorului, atunci când bolnavul este în incapacitatea de a-și exprima clar voința sa, dar în același timp este indispensabil ca anumiți interesați să participe la elaborarea deciziei. Dar fiecare să se exprime în modul său propriu. Liniștea familiei poate câteodată să fie mai elocventă, decât lungile discursuri. Nu se poate vorbi la fel de profesioniști, ca de persoanele tulburate în afectivitatea lor atunci când trebuie să înfrunte încercarea.
Pentru a-și asuma propria responsabilitate în decizia asupra unui bolnav este nevoie de timp. Deciziile nu se iau în momentul de urgență, când se agravează dramatic situația bolii, dar în acele momente trebuie să se caute cele mai bune atitudini. În această situație este târziu pentru o decizie. Decizia trebuie să fie luată în mod rapid și aceasta nu poate să consiste în a face recurs la toate mijloacele medicale disponibile. Astfel începe, în multe cazuri, tenacitatea terapeutului; familia și medicul curant, luați prin surprindere, lasă imediat responsabilitatea asupra spitalului care-și îndreaptă atenția spre reanimator. Acesta neștiind nimic despre bolnav și nici despre situația lui, nu poate decât să fie operativ în câmpul de îngrijire intensivă, care după un timp va fi dificil de a fi întrerupt.
De aceea, este bine de a preveni anumite situații sau de a întreba bolnavul despre voința lui. Acesta poate permite, în momentul oportun de a lua o decizie adecvată. Important este ca fiecare sanator să știe în locul în care este, să-și asume responsabilitatea și să nu-l lase pe seama medicilor mai competenți de a rezolva o situație problematică.
Cu siguranță, aceste responsabilități sunt grele de purtat, pentru că este vorba de viața sau moartea unui om, o eroare de evaluare nu poate fi exclusă. O siguranță absolută nu poate exista în medicină, medicul poate ajuta bolnavul, dar nu poate cu siguranță să-i ofere cele trebuincioase lui.
Dar există și un alt factor, în experiența multor bolnavi, s-a văzut că multe cure sunt excesive și nu corespund, nici cu dorința și nici cu binele bolnavilor gravi. Este nevoie de a lua decizii cu multă seriozitate, pentru că este vorba despre viața unui om. De câteva decenii, posibilitatea de a lupta împotriva bolii și a morții sunt augmentate cu o rapiditate surprinzătoare. Acest lucru pune umanitatea, și în mod special grupul sanitar înaintea unei responsabilități de temut, deciderea de a recurge la aceste mijloace, cu riscul destăinuirii, ce nu se cuvin nevoilor bolnavilor sau de a se abține dacă există siguranța că prin intervenție se ajunge la moartea bolnavului. Cu toate acestea, este nevoie de o decizie, pentru că în caz de o boală gravă, ființa umană are exigențe de natură medicală, dar și relaționare psihologică și spirituală. Un ambient uman al relației, o prezență, este la fel de necesar cât și terapia pentru bolnav. Aceste necesități uneori pot deveni contradictorii. Este nevoie de a alege medicamentele, pentru că unele dintre ele sunt derizorii, înaintea nevoilor fundamentale ale persoanei umane ce se află în grea încercare, cu boala gravă. Poate și pentru a nu vedea realitatea crudă a acestei nevoi, ce cuprind terapiile astăzi, devenind în mod complet disproporționate, văzând situația bolnavului.
3. Tentațiile de legiferare
3.1. Inițiative de legalizare
Ne vom rezuma la câteva inițiative adoptate în diferite țări, care se constituie în stimulente pentru legalizarea eutanasiei.
În Statele Unite ale Americii, acea lege privind moartea naturală, document emis de statul California și extins în termeni echivalenți în alte state americane, datează din 1976. Concret, legea recunoaște dreptul oricărui adult de a dispune de neaplicarea și întreruperea terapiilor de menținere în viață în cazul în care se află la limita extremă a condițiilor esențiale.
Această dispoziție trebuie să fie semnată de beneficiar în prezența a doi martori, care să nu fie legați de acesta prin legături de rudenie sau afinități, sau destinatari ai bunurilor sale, să nu fie medicul curant sau un subordonat al acestuia sau al instituției de tratament. Dispoziția, elaborată în scris pe un formular foarte precis, prevede neaplicarea ei în cazul în care pacienta este însărcinată, și are valabilitate timp de cinci ani.
Prin condiții existențiale extreme se înțelege faza terminală în care folosirea terapiilor ar întârzia moartea, dar nu ar conduce la recuperarea vieții. Prin terapii de susținere a vieții se înțelege orice mijloc sau intervenție medicală, care prin aparate medicale sau artificiale susține, reactivează sau înlocuiește o funcție vitală naturală și conduce la o întârziere a morții. Pacientul trebuie să aibă o diagnosticare terminală făcută de doi medici. Trebuie să recunoaștem, că la prima vedere se găsește ceea ce se afirmă în Declarația Congregației pentru Doctrina Credinței despre eutanasie și anume:
„Este permis întotdeauna limitarea la mijloacele ordinare pe care le oferă medicina. Deci, nu se poate impune nimănui obligația de a recurge la un tip de terapie care, deși a fost aplicată deja, totuși nu este încă lipsită de pericole sau este foarte costisitoare. Este permisă întreruperea aplicării unor astfel de mijloace la dispoziția medicinii avansate, în cazul în care nu s-au obținut rezultatele scontate. Luarea acestei decizii trebuie să fie făcută cu acordul bolnavului și al familiei sale, avându-se și consensul a doi medici foarte competenți”.
United States Catholic Health Association a distribuit în anul 1974 documentul Christia Affirmation of Life, în care se afirmă:
„Solicit, dacă este posibil, să fiu consultat privind procedeele medicale, care ar putea fi utilizate pentru prelungirea vieții mele atunci când se apropie moartea. Dacă mă aflu în imposibilitatea de a lua decizii privind viitorul meu și dacă nu sunt speranțe de recuperare a invalidității fizice și mentale, solicit să nu se folosească mijloace extraordinare pentru prelungirea vieții mele”.
Alte asemenea inițiative au mai apărut ulterior, ca de exemplu: Testamentul de viață propus de Comitetul episcopal pentru apărarea vieții de pe lângă Conferința Episcopală Spaniolă.
Cu toate acestea, asupra procedurii living will persistă nedumeriri importante, mai ales asupra valabilității juridice și morale a unei voințe testamentare exprimate cu anticipație, în lipsa condiției concrete a bolii, asupra unui bun care înseamnă viață și nu un lucru. Rămâne și nedumerirea de fond, privind interpretarea, în cazul concret a ceea ce se cheamă mijloace de menținere vitală și determinare a condițiilor de ireversibilitate.
În Statele Unite ale Americii s-a adoptat în 1990 o lege privind autodeterminarea pacientului prin care este favorizat rolul pacientului în luarea deciziilor privind viața sa, mai ales în faza finală a bolii.
Un referendum din 1991 din statul Washington, e drept cu o ușoară respingere, s-a pronunțat totuși de partea celor care resping eutanasia.
În Canada, prin reglementarea definită do not resuscitate pilicy, declarată etică de către Consiliul General al Asociației Medicale Canadiene în 1974, se merge dincolo de limitele prevăzute de living will. Practic această reglementare constă în refuzul sau în neaplicarea tehnicilor de reanimare la pacienții pentru care acest lucru ar fi inutil și costisitor, chiar dacă ar determina o moarte anticipată. Aplicarea practică este foarte variată: sunt spitale unde se cere opinia comitetului etic, sunt medici care se pun de acord cu bolnavul, explicându-i-se cu sinceritate condiția în care se află și prognoza bolii; există medici care își revendică dreptul de a evalua singur oportunitatea folosirii tehnicilor de reanimare.
Este clar, că în lipsa unor criterii obiective de confruntare instrumentală și fizică și dată fiind existența unei varietăți de cazuri ce nu pot fi generalizate, această procedură prezintă dificultăți etice mai grave. Apoi, subiectivismul pacienților sau al medicilor atât în evaluarea diagnosticului nefast cât și în aplicarea normei, are un câmp amplu și aproape nedefinit.
Ne vom referi și la cazul Olandei și la normativa aprobată de Parlamentul olandez din anul 1993. După cum se știe, unele cercetări au scos în evidență faptul că în această țară practica medicală a eutanasiei era foarte răspândită, astfel încât, legea a înțeles să fie receptivă la o practică de felul acesta, ca și când sarcina legii ar fi fost să legalizeze ceea ce se întâmpla în mod concret, în loc ca practica să respecte dispozițiile legii. Această lege nu a legalizat efectiv eutanasia, ci a depenalizat-o; ea nu acționează asupra medicului care, respectând niște puncte bine codificate, întrerupe viața pacientului. Nu modifică de asemenea esența unei conduite care este grav condamnată, pe plan etic și care deschide drumul altor forme de eutanasie, chiar involuntară.
3.2. Actuala legislație în lume
Problematica legislativă privind eutanasia și suicidul asistat s-a îmbogățit în ultimii ani cu inițiative și luări de poziție diferite. În afara legii olandeze pe care am comentat-o mai sus, este cunoscută legea aprobată de Parlamentul Teritoriului de Nord din Australia, în mai 1995. Cu denumirea Rights of the Terminally III Act, legea, intrată în vigoare la 1 iulie 1996, a fost prima din lume, în zilele noastre, care a aprobat eutanasia, considerând-o un drept al cetățeanului în anumite condiții. Dezbaterea acerbă, care s-a declanșat în Australia asupra acestei legi, a dus la aprobarea unei legi cu caracter federal care o abrogă pe cea a Teritoriului de Nord care a fost votată de Senatul federal la 24 martie 1997.
Pe 26 iunie 1997 Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite s-a pronunțat asupra a două decizii în acest sens, emise de Curtea de Apel a circularei nouă și doi. Ambele Curți anulaseră legile care interziceau suicidul asistat în statele Washington și New York. Amândouă declaraseră neconstituțională acea interzicere și pretindeau recunoașterea dreptului cetățeanului de a alege modul și momentul morții ca unul din drepturile constituționale. Curtea Supremă a Națiunii, cu un vot rar de unanimitate (nouă judecători contra la nici unul) au răsturnat acele hotărâri, declarând, că acest presupus drept nu poate fi inclus prin drepturile recunoscute de Constituția americană și, prin urmare, diferitele state au autoritatea de a reglementa legal această situație. În motivarea sentinței, judecătorul Rehnquist afirmă, că legile statului care interzic suicidul asistat sunt expresia angajării statelor în protecția și apărarea oricărei vieți omenești, și adaugă: „Interzicerea suicidului asistat de către stat reflectă și întărește politica acestuia asupra faptului că persoanele vârstnice nu trebuie să fie considerate inferioare ființelor tinere și sănătoase, și că impulsurile spre suicid a unei persoane grav bolnave ar trebui să fie interpretate și tratate la fel cu cele ale oricărei alte persoane”.
Actualmente, peste treizeci de state federale consideră asistarea suicidului ca pe un delict criminal. S-au făcut numeroase tentative de a schimba această situație de către grupuri și asociații diferite, favorabile eutanasiei. După câteva tentative eșuate în unele state, în sfârșit, în anul, 1994 s-au obținut aprobarea legii, în statul Oregon, care aproba suicidul asistat pentru bolnavii în faza terminală, în condiții foarte restrictive. În urma referendumului aprobator, un judecător de la Curtea districtuală a statului Oregon, a blocat legea considerând-o contrară Constituției americane, care se angajează, să-i protejeze pe toți cetățenii, chiar și pe bolnavii în faza terminală. Curtea Supremă, coerentă cu decizia sa din iunie, a hotărât în octombrie 1997, să nu accepte un recurs împotriva legii aprobate în 1994, lăsând ca respectivele legi să fie discutate și emanate în diferitele state. La 27 octombrie 1997 a fost votat un al doilea referendum privind suicidul asistat. De data aceasta fusese propus de către adversarii eutanasiei, ei cerându-le cetățenilor să voteze o lege în acest sens. Dintre votanți, 60% s-au pronunțat împotrivă și astfel legea aprobată prin referendumul din 1994, a revenit în centrul atenției, putând intra în vigoare.
O mare surpriză a fost, apoi, decizia Curții Constituționale a Columbiei, care pe 20 mai 1997, a aprobat eutanasia pentru persoanele aflate în faza terminală cu condiția ca ele să-și dea consimțământul. Trebuie înțelese bine implicațiile și consecințele unei astfel de sentințe, emisă fără desfășurarea unei dezbateri adevărate pe această temă în respectiva țară latino-americană.
Experiența olandeză, așa cum am mai spus, are o mare semnificație pentru că s-a ajuns în această țară europeană, la o legalizare a eutanasiei în anul 2001, pe întâi aprilie. Olanda este prima țară din Europa, unde s-a legalizat eutanasia.
Belgia este a doua țară în Europa care a legalizat eutanasia pe șaisprezece mai 2002. Legalizarea eutanasiei în Belgia și Olanda a adus o mare amărăciune Bisericii, neliniște în lumea medicală și îngrijorări în societatea civilă.
4. Omul care este îngrijit este încă viu?
4.1. Refuzul zelului terapeutic și al distanasiei
În Declarația asupra eutanasiei se vorbește despre refuzul zelului terapeutic, care în intenția sa de a prelungii viața cu orice preț, ne poartă în zona opusă, adică cea a distanasiei. Pentru definirea conceptului trebuie să amintim criteriile care stau la baza constatării morții. În prezent, grație progresului comun al științelor neurologice și al tehnicilor de diagnosticare, aproape în unanimitate este recunoscut faptul că moartea clinică a individului poate fi declarată după constatarea morții cerebrale totale, adică a morții encefalice. În acest sens este oportun să ne referim la unele cazuri delicate, de pacienți în comă:
– în cazul comei considerată reversibilă este obligatorie folosirea tuturor mijloacelor la îndemână, întrucât recuperarea posibilă sau probabilă a vieții merită orice sacrificiu economic sau serviciu;
– în cazul în care coma se prezintă, după părerea specialiștilor, ca ireversibilă, rămân obligatorii tratamentele obișnuite, nu este obligatorie aplicarea mijloacelor deosebit de epuizante și costisitoare pentru pacient, condamnându-l la o agonie trăită în condiții lipsite de orice posibilitate de trezire din comă și comunicare. În acest caz este vorba de un neavenit zel terapeutic. Constatarea ireversibilității comei și condițiilor de nereceptare a conștiinței nu este ușor de făcut, și ea revine unor cadre medicale competente și cinstite;
– prelungirea vieții, doar aparentă și complet artificială, după încetarea totală și ireversibilă a funcțiilor cerebrale, așa cum rezultă din electroencefalografie și din semnele de moarte a tuturor zonelor encefalului, ar constitui o ofensă adusă muribundului și morții, și în același timp o amăgire a speranțelor rudelor.
Electroencefalografia silențioasă este semnul ireversibilității funcțiilor corticale după ce pacientul a stat în această stare o perioadă de timp. În afara acestui semn trebuie să se facă o evaluare, ținând cont de toți ceilalți parametri cumulați, privind moartea encefalului în totalitatea lui. Conceptul de zel terapeutic, care uneori este dramatizat în mod intenționat trebuie configurat în două cazuri: atunci când folosirea mijloacelor tehnice are loc în cazul unei persoane, care practic este moartă,
deci după moartea cerebrală totală; și când se intervine cu terapii medicale sau chirurgicale în mod disproporționat față de efectele previzibile. Trebuie să recunoaștem însă, că în afara acestor indicații împinse până la detaliu, există cazuri nu numai de comă profundă și ireversibilă, ci și de comă prelungită: bolnavul continuă să rămână în comă chiar numai cu tratamentele obișnuite. Au fost cazuri când această stare comatoasă ireversibilă cu o viață strict biologică a durat luni sau ani. Așa s-a întâmplat cu Karen Ann Quinlan, o tânără americană despre care s-a scris articole timp de circa zece ani. O situație asemănătoare a avut și tânăra Nancy B. Cruzan, care fiind în stare vegetativă persistentă a fost eliminată timp de circa opt ani printr-o gastrostomie; după mai multe sentințe ale tribunalelor s-a hotărât sistarea acestei alimentații, fapt ce a provocat moartea după aproximativ zece zile, sub prezumția, susținută de mărturii, că aceasta ar fi voința ei. Întrebarea este: se poate vorbi de o viață adevărată, atunci când sunt aproape sigure ireversibilitatea comei, starea de inconștiență și absența vieții de relație și când unele funcții vitale nu au încetat, chiar dacă analiza electroencefalografiei a rezultat deja silențioasă pentru un număr determinat de ore?
Practic, este greu de justificat eliminarea asistenței obișnuite, chiar în astfel de cazuri care provoacă milă. Trebuie să ținem cont de faptul că actul existențial și personal, care susține în om viața vegetativă, senzitivă și relațională este unic; considerând, altfel, că nu se poate face o distincție între viața umană înțeleasă ca viață biologică, și viața personală, înțeleasă ca viață de relație.
CONCLUZIE
Dacă astăzi ne aflăm în această luptă dramatică a confruntării dintre bine și rău, dintre viață și moarte suntem cu toții implicați activ și nu ne putem sustrage de la responsabilitățile noastre de a face o alegere care să fie necondiționată, o alegere care să fie în favoarea vieții, viață care vine de la Dumnezeu, și numai El poate să ne-o ia.
În această lume în care omul pare să fi uitat sensul păcatului, pare să fi uitat că are un suflet, că are o conștiință, și care apelează din ce în ce la crimă. Această crimă se răsfrânge asupra acelor ființe care ajung în culmea disperării din cauza suferințelor bolii sau din cauza singurătății. Această crimă se numește eutanasie.
Așa cum am văzut, eutanasia este suprimarea fără durere sau din milă a celui care suferă sau se consideră că suferă.
Chemarea pe care a adresat-o Dumnezeu lui Moise și evreilor: „Iată pun înaintea voastră viața și binele, moartea și răul…, viața ca să trăiești tu și seminția ta” (Dt 30,15-19). Aceasta este valabilă și pentru noi, cei care trăim astăzi și spunem că ne respectăm între noi, având și organizația Drepturilor Omului și că trebuie să alegem și noi în fiecare zi între valoarea vieții și valoarea morții.
La Conciliul Vatican al II-lea, în Constituția Pastorală Gaudium et Spes la numerele 27 și 51 spune că, tot ceea ce se opune vieții însăși cu orice fel de omucidere, genocid, avort, eutanasie aduce o jicnire Creatorului.
În perioada post conciliară, Magisteriul a continuat să condamne eutanasia și încearcă să o combată prin diferitele decrete și enciclici cum ar fi: Hamanae Vitae, Donum Vitae, Evangelium Vitae. Aceste decrete, enciclici reafirmă valoarea vieții umane în mod ferm. Evangelium Vitae (1995) reafirmă cu fermitate că viața omului are mare valoare, și chiar cel care este într-o fază terminală a vieții sau bolnav cronic are aceeași valoare ca și cel sănătos și plin de viață.
Eutanasia liberalizată, încurajează disprețul față de viață, reducând omul la un simplu obiect sau animal.
În această lucrare am încercat să scot în evidență că omul nu trebuie să vadă propria viață și propria moarte ca pe ceva arbitrar, ci să o trăiască cu o decizie responsabilă în acceptarea voinței lui Dumnezeu care este garanția apărării și promovării vieții. Prin evenimentul morții omul își trăiește moartea nu ca un simplu accident, dar ca un fapt definitiv. Am voit ca prin lucrare de față, să arăt moralitatea gravă a acestui flagel și care sunt urmările sale în societate.
BIBLIOGRAFIE
Barbarin G., Le livre de la mort douce, Adyar, Paris; trad. română, Cartea morții, E.M. Schatz, ed., Tedit, București 1955.
Bargaglia G., Il valore della vita umana nella Bibbia, în Aa. Vv., Morire si, ma quando?, Paoline, Cinisella Balsamo Milano 1977.
Boeckle F., Eutanasia; riflessioni sugli equivoci di un termine, în Studia patavina, 20 (1973).
Bourguignon A., Le médicin face à la mort du vieillard, în Psyhologia médicale, V, Lyon 1973.
Caprile G., Il Papa e il diritto alla vitta, La Parola, Roma 1981.
_______, Il Sinodo dei Vescovi 1974, Roma 1975.
Cellin N., Problemi etici dell’assistenza al morente, Angeli, Milano 1986.
Chiavacci, Eutanasia e diritto di morire con dignita, în La civiltà cattolica, Roma 1970.
Ciccone L., Non uccidere. Questioni di Morale della vita fisica, Ares, Milano 1993.
Cotta S., Vita fisica e legislazione, Ares, Milano1985.
Cuyas M., Eutanasia. L’etica, la libertá e la vita, Casale Monferrato, 1989.
Elias N., La solitudine del morente, Bologna 1985.
Esposito R.F., L’eutanasia nella stampa di massa italiana, în Aa. Vv., Morire si, ma quando? Paoline, Roma 1997.
Guibal F., Attrait de la mort et appel de la vie, în Laennec, februarie (anul II), Paris 1974.
Haering B., Liberi e fedeli în Cristo, III, Paoline, Roma 1981.
Iorio T., Theologia moralis, Napoli 1939.
Palazzini, Dictionarium Canonicum et Morale, II.
Jomain C., Vivere fino all’ultimo istante, Vita e pensiero, Milano 1985.
Kübler Ross E., La morte e il morire, Asissi 1976.
Lener S., Sul diritto dei malati e dei moribondi. E’lecita l’eutanasia?, în La civiltà cattolica, II, 1976.
Malliani A., Nuovi saggi di medicina e Scienze umane, Instituto Scientifico San Rafaele, Milano 1985.
Manni C., Considerazioni mediche sull’eutanasia, în Aa. Vv., Morire si, ma quando?, Paoline, Milano 1977.
Marcozzi V., Il cristiano di fronte all’eutanasia, în La civiltà cattolica, IV, Roma 1975.
MoutrÉal M., Il dolore cronica inteso, Paoline, Roma 1982.
Murray Parkes C., Psycological Aspects, în The Management of Terminal Disease, London 1981.
Ogrizek F., Un modo di morire, Paoline, Roma 1993.
O’Rourke K., The christian affimation of life, Hospital Progress, Pennsylvania 1974.
Paquin J., Morale e Medicina, Orizzonte medico, Roma 1958.
Pelliccia G., L’eutanasia ha una storia? în Aa. Vv., Morire si, ma quando? Paoline, Roma 1997.
Perico G., A difesa della vita, Ancora, Milano 1976.
_______, Testamento biologico e malati terminali, în Aggiornamenti sociali, XI, Madrid 1992.
Pollard B., The challenge of Euthanasia, Harper Collins, Bedford 1994.
Porot M., Le médicin face au mourant, în Psyhologia médicale, V, Lyon 1973.
Privitera S., Nuovo Dizionario di Teologia Morale, Milano 1990.
Puca A., Il caso di Nancy Beth Cruzan, în Morale e Medicina, V, Orizzonte medico, Roma 1992.
Romanini A., Progressi clinici: medicina. Unità di cura continuativa, III, Picini, Padova 1988.
Sgreccia E. – Tambone V., Manuale di Bioetica, Vita e pensiero, Milano 1988; trad. română, Manual de Bioetică, Gilda Levescu, ed., Lucrare editată în colaborare cu Asociația Medicilor Catolici din România și Centrul pentru viață și familie, Bunavestire, Everest, 2001, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București.
Spagnolo A.G., Il bene del paziente e i limiti dei testamenti di vita, în L’Osservatore Romano, 18.06.1996.
Tettamanzi D., Nuova Bioetica Cristiana, Piemme, 2000.
Versluis N., La morte e tabù?, în Concilium, IV, 1974.
Verspieren P., Eutanasia? Dall’accanimento terapeutico all’accompagnamento dei moreti, Paoline, Milano 1985.
Viafora C., Fondamenti di bioetica, Ambrosiana, Milano 1989.
Vidal M., L’atteggiamento morale. Etica della persona, II, Citadella, Assisi 1979.
Wernow J.R., The Living Will, în Etichs & Medicine, X, London 1994.
Worsnop R.L., Assisted Suicide Controversy, Researcher, XVII, New York 1995.
Zucchi P., Compendio di Semantica del Dolore, L’Instituto per lo studio e la terapia del dolore, Firenze 1992.
Conciliul Ecumenic Vatican al II-lea
Constituția Pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et Spes, Città del Vaticano, trad. română și editată de Organizația Kirche in Not, Hyiregyhaza, 1990.
Documente Pontificale
Ioan Paul al II-lea, Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 1993.
_______, Către participanți la al III-lea Congres al Asociației lucrătorilor sanitari catolici, 24.10.1986, în Învățături, IX/2.
_______, Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație asupra eutanasie, 05.05.1980.
_______, Consiliul Pontifical, Cor Unum, Chestione etiche relative ai malati gravi e ai morenti, (1981) în Enchiridion Vaticanum, VII, Dehoniane, Bologna 1985.
_______, Exortația Apostolică, Christi fideles Laici, 30.12.1988, 38, în Învățături, XI/4.
_______, Scrisoarea enciclică Evangelium Vitae, (25.03.1995), în L’Osservatore Romano, 31.03.1995.
Pius al XII-lea, Alle congressiste dell’Unione Cattolica Italiana ostetriche.
_______, Către participanții la Congresul de neuropsihico-farmacologie, 9 septembrie 1958, în AAS, 50, 1958.
_______, Discorsi ai medici, Orizzonte medico, Roma 1959.
_______, Discorsi e radiomessaggi, IX, Tipografia Poliglota Vaticana, Roma 1948.
Pontificio Consiglio della Pastorale, per gli Operatori Sanitari, Carta degli Operatori Sanitari, Città del Vaticano, Roma 1994; trad. română, Carta Lucrătorilor Sanitari, C. Dumea, ed., Ars Longa, Iași 1996.
Alte izvoare
Conferinza Episcopale D’Inghilterra e Del Galles, Dichiarazione collettiva (decembrie 1974), în L’Osservatore Romano, 18.12.1974.
Conferinza Episcopale D’Italia, Evangelizzazione e cultura della vitta umana (08.12.1989), în Enchiridion della Conferinza Episcopale D’Italia, IV, (1986-1990), Dehoniane, Bologna 1991.
Conferinza Episcopale Della Germania Occidentale, Dichiarazione circa un progetto di modica del codice penale (15.06.1975), în L’Osservatore Romano, 30.07.1975.
Conferinza Episcopale Irlandese, Lettera pastorale. La vita umana è sacra, (01.05.1975), în L’Osservatore Romano, 11.06.1975.
Conseil Permanent De L’Episcopat Francoise, Note sûr l’eutanasie (16.06.1976), în La Documentation Catholique, 73 (1976).
Cristian Care at Life’s End, Report of the Commission on Theology and Church Relations of the Luteran Church, Missouri Synod, February 1993.
Episcopatul Francez, Dichiarazione sui problemi etici e pastorali, relativi alla morte e all’essistenza ai morenti, din 1979, 20 (1980).
_______, Nota sul’eutanasia, 16.06.1976 în La Documantion Catholique, 73, 1976.
Episcopatul Germaniei Occidentale, Il diritto dell’uomo alla vita e l’eutanasia, 16.12.1974, în Lettera Pastorale 1974-1975; Magistero Episcopale, Verona 1976, 1486, în L’Osservatore Romano, 30.07.1975.
International Anti Eutanasia Task Force, Columbian Constitutinonal Court Oks Euthanasia, în IAETF Update, II, Washington 1997.
_______, The courts have spoken: No constitutional right to assisted suicide, în IAETF Update, III, Washington 1997.
Lettere Pastorali, 1974-1975, magistero Episcopale, Verona 1976, 1486; în L’Osservatore Romano, 30.07.1975.
National Conference Of Catholic Bishops, Guidelines for legislation on life-sustaining treatment (1984), G.J. Melton, ed., Euthanasia. Official Statements from Religions Bodies and Ecumenical Organizations, Detroit 1991.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apararea Vietii de Flagelul Eutanasiei (ID: 167051)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.