Apararea Si Securitatea Nationala In Structurile Europene Si Euro Atlantice
CUPRINS
INTRODUCERE
Prezența lucrare își propune să facă o evaluare a proceselor paralele de integrare a României în cadrul structurilor NATO și UE-PESA având că reper o dinamică competitivă/complementară între europenism și atlantism, precum și preferințele manifeste ale României în ceea ce privește siguranță națională și apărarea.
În concordanță cu poziția geostrategică a României în spațiul sud-est european – țară de frontieră a NATO și a Uniunii Europene – politică de apărare națională are că obiectiv apărarea și promovarea intereselor vitale ale României, precum și participarea activă a țării noastre la asigurarea securității zonelor de interes NATO și UE.
Lucrarea de față își propune să abordeze o tema de actualitate: apărarea și securitatea națională în paradigmă integrării româniei în structurile europene și euroatlantice.
Întreg conținutul lucrării este astfel conceput și elaborat, încât să servească scopului propus, acela de a evidenția multiplele condiționări reciproce și legături conexe între două concepte fundamentale ce reflectă esență mediului politic internațional: securitatea și apărarea națională și colectivă.
Această face că în logică firească a derulării fondului ideatic să înceapă în capitolul I cu abordarea – într-o viziune sistemică – a descrierii mediului internațional de securitate la începutul secolului XXI, prin definirea conceptelor de securitate și apărare și stabilirea dimensiunilor lor, continuând cu prezentarea reperelor generale ale stării actuale de securitate, scoțând în evidență puternicul cutremur politic care a avut loc odată cu atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, pentru înțelegerea noilor mecanisme ale securității și apărării eficiente din perspectiva națională și colectivă în sistemul social global.
Analiza ariei problematice se extinde în capitolul al doilea prin clarificări conceptuale vizând amenințările la adresa securității și apărării naționale și colective din perspectiva necesității cunoașterii amenințărilor pentru adaptarea mijloacelor de apărare națională și colectivă. am subliniat cu forță argumentelor diferențele dintre pericol, risc și amenințare, insistând asupra amenințărilor precum: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, a crimei organizate și conflictelor regionale, că principali factori care influențează securitatea și apărarea națională și colectivă.
Partea a treia a lucrării este centrată pe dezbaterea apărării și securității naționale și colective în noul context european, a locului și rolului României că membru cu drepturi depline a NATO și UE. Sunt evidențiate transformările NATO și impactul acestor transformări asupra mediului de securitate în urmă Summit-ului din 2-4 aprilie 2008 de la București, că factor de stabilitate regională și internațională. Privitor la Uniunea Europeană sunt prezentate aspecte privind Politică Europeană de Securitate și apărare, precum și conceptul de Identitate Europeană și Securitate și apărare. Capitolul al treilea se încheie cu prezentarea poziției geostrategice a României și contribuția țării noastre la menținerea păcii și stabilității în regiune.
Lucrarea de față reprezintă un punct de plecare pentru un studiu aprofundat asupra importanței securității și apărării naționale și colective. Bibliografia este de actualitate, substanță teoretică a lucrării fiind argumentată și concretizată pe baza unei documentări laborioase asupra lucrărilor de specialitate
CAPITOLUL 1
MEDIUL INTERNAȚIONAL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
Secolul XXI a debutat abrupt și violent, printr-un cutremur politic de amploare planetară – atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 care au vizat obiective simbolice importante pentru lumea democratică. aceste evenimente au fost urmate de alte acțiuni criminale asemănătoare, în mai multe părți ale lumii, declanșând un proces de transformare profundă a mediului de securitate și generând consecințe ce afectează, pe termen lung și în profunzime, comunitatea internațională. Într-un astfel de context tensionat și complex, securitatea fiecărei țări, că și securitatea comunității internaționale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacție și adaptare, ci și, mai ales, pe capacitatea de anticipare și de acțiune pro-activă. Într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansă să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității. Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naționale[1].
1.1 SECURITATEA ȘI APĂRAREA COLECTIVĂ SAU NAȚIONALĂ-CONCEPTE
1.1.1. Conceptul de securitAte
Securitatea națională reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și a statului român și un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele naționale. Securitatea națională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul construcției europene, cooperării euroatlantice și al evoluțiilor globale.
Strategia de securitate națională răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, valorile și interesele naționale vitale, bazele existenței statului român. Ea vizează, cu prioritate, următoarele domenii: starea de legalitate; siguranța cetățeanului; securitatea publică; prevenirea și contracararea terorismului și a altor amenințări asimetrice; capacitatea de apărare; protecția împotriva dezastrelor naturale, degradării condițiilor de viață și accidentelor industriale. Securitatea națională se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă și militară, prin activitatea de informații, contrainformații și securitate, precum și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității europene și euroatlantice și prevederile dreptului internațional.
Securitatea națională, conform concepțiilor școlii de la Copenhaga, se referă la dimensiunea instituțională a ordinii sociale, amenințările la adresa suveranității statului fiind, de fapt, insolubil legate de securitatea politică, pentru că aceste riscuri și amenințări, capătă notorietate și devin de interes public, social, numai la nivelul instituțiilor statului, prin intermediul conceptualizării lor politice și mai puțin la nivel individual sau chiar a unor grupuri umane.asigurarea securității este, așadar, un act politic, prin care un stat iși definește poziția față de ceea ce este relevant pentru securitatea sa și modul în care acesta va încerca să obțină maximum de securitate cu minimum de resurse.
În acest sens, se identifică amenințările interne și externe, riscurile și vulnerabilitățile, se definește politica, se elaborează și se adoptă strategia de securitate și strategiile sectoriale subsecvente, se alocă resursele și se pun în aplicare de instituțiile cu responsabilități în domeniu.avem deci, securitate politico-militară, securitate politico-economică, etc.
Strategia, în sens larg, poate fi definită ca determinare a obiectivelor pe termen lung ale unei organizații ce vizează alegerea modurilor de acțiune și de alocare a resurselor care vor permite atingerea acestor obiective. Pe de altă parte, strategia este ansamblul de decizii și acțiuni referitoare la alegerea mijloacelor pentru a atinge obiectivele, având în vedere resursele și mediul economic, politic, social. Trebuie reținut faptul că strategiile sunt alegeri (opțiuni) referitoare la elemente importante, iar orizontul unei strategii, în general, se situează între 3-5 ani dar poate ajunge chiar și la 10 ani. Există o diversitate de strategii. Printre acestea se află și strategia militară. aceasta este definită astfel: 1. Parte componentă a artei militare care se ocupă cu conducerea tuturor forțelor armate de uscat, aer și apă, pe toată durata războiului și pe durata fiecărei campanii, organizând și conducând operațiile duse de mari grupări de forțe. 2. Știința conducerii luptei revoluționare prin determinarea direcției principale a acțiunilor și prin elaborarea planului de unire și de utilizare justă a forțelor revoluționare, a rezervelor revoluției. 3. arta de a folosi cu dibăcie toate mijloacele disponibile în vederea asigurării succesului într-o luptă.
În prezent, toate politicile de securitate ale statelor europene iau în calcul noile repere europene și euro-atlantice de securitate.
Existența alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene constituie un prim reper european și euro-atlantic, de o importanță majoră. Prima este o organizație politico-militară ce își asumă roluri diverse în materie de apărare și securitate colectivă, de luptă împotriva extremismului violent, în asigurarea păcii și stabilității în lume. a doua este o organizație interguvernamentală economică, politică și socială ce își asumă din ce în ce mai mult un rol activ în apărarea europeană comună, în prevenirea crizelor și conflictelor regionale și mondiale, în asigurarea păcii și stabilității mondiale.
Apartenența României la NATO (2004) și Uniunea Europeană (2007) este un reper european și euro-atlantic semnificativ în fundamentarea strategiei militare a României. aceasta presupune armonizarea strategiei militare a țării noastre cu documente ale celor două organizații referitoare la apărarea și securitatea colectivă, la apărarea europeană comună, la prevenirea crizelor și conflictelor în lume, la asigurarea păcii și stabilității regionale și mondiale. În acest sens, elaborarea Strategiei militare a României trebuie să țină seama de Noul concept strategic al NATO (adoptat la Summit-ul din noiembrie 2010 de la Lisabona) și de Tratatul de la Lisabona (adoptat în decembrie 2009) cu privire la Politica de Securitate și apărare Comună.
Principalele riscuri și amenințări, de natură politică, economică, socială și militară, capabile să pună în pericol siguranța cetățeanului și securitatea națională a României, valorile și interesele sale ca stat membru al comunității europene și euro-atlantice sunt: terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere (în prezent, specialiștii vorbesc de lupta împotriva extremismului violent, în cadrul căruia terorismul are un loc aparte); proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale; criminalitatea transnațională organizată; guvernarea ineficientă. aceste riscuri și amenințări ce vizează securitatea națională a țării noastre sunt menționate atât în Strategia de securitate națională, cât și în alte documente oficiale.
În domeniul conceptelor operaționale ale NATO, reține atenția formularea potrivit careiasecuritatea este menită să asigure unul dintre fundamentele indispensabile pentru un mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și soluționarea pașnică a disputelor, în care nici o țară să nu poată să intimideze sau să constrângă vreo altă țară prin amenințarea cu forță sau utilizarea forței[2].
Securitatea națională reprezintă starea, concepția generală a statului român, în temeiul căreia sunt definite, proiectate, promovate și aparate interesele naționale prin intermediul instituțiilor abilitate constituțional acestui scop, angajând vectorial, în modalități specifice fiecăreia dintre ele, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor naționale în condițiile înfruntării oricărui tip de agresiune, pericol, amenințare, risc sau provocare. Că factor cumulativ și de convergență transpartinică, securitatea națională urmărește să asște să asigure starea de normalitate democratică la care aspiră societatea – cetățenii, comunitățile și statul – pe baza eforturilor ce vizează deplină instaurare a legalității, făurirea prosperității economice, echilibrul social și stabilitatea politică. Securitatea națională se realizează în cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor și libertăților cetățenești; asumarea conștientă a respon-sabilitatilor; perfecționarea capacității de decizie și de acțiune a statului; afirmarea României că membru activ al comunității internaționale[3].
1.1.2. Conceptul de ApArAre
Conceptul de apărare, în oricare din ipostazele sale operaționale la nivel strategic – națională sau colectivă, acesta este tot mai mult asociat și, în consecință, subsumat stării de securitate, comună/colectivă în cazul organizațiilor la care ne raportăm, Uniunea Europeană și NaTO, conceptul că atare fiind, cel mai adesea, uzitat în relație cu politică externă și politică de securitate.
Apărarea colectivă înseamnă securitate colectivă după cum apărarea comună este subsumată conceptual și operațional securității comune[4].
Planificarea apărării naționale a României este activitatea prin care se stabilesc volumul, structura și modul de alocare a resurselor naturale, umane, materiale și financiare necesare materializării obiectivelor fundamentale ale securității naționale și apărării armate a României. Planificarea apărării naționale include și programele, acțiunile și măsurile luate de România în domeniul securității și apărării colective, în virtutea cooperării internaționale și a obligațiilor asumate față de statele partenere sau aliate și față de organismele internaționale din care face parte. Planificarea apărării este atributul exclusiv și inalienabil al autorităților prevăzute de Constituția României. Ea se realizează pe baza opțiunilor și deciziilor politice și strategice ale Parlamentului României, Președintelui României și Guvernului României, precum și ale celorlalte instituții publice, care, potrivit legii, au răspunderi în domeniul securității și apărării naționale.
Documentele pe baza cărora se realizează planificarea apărării naționale sunt: Strategia de securitate națională a României, Programul de guvernare, Carta albă a securității și apărării naționale a Guvernului, precum și strategiile, directivele, planurile și programele departamentale elaborate de ministerele și instituțiile cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale.
Strategia de securitate națională a României este documentul de baza care fundamentează planificarea apărării la nivel național. Președintele României, în termen de cel mult 3 luni de la învestitură, prezintă Parlamentului Strategia de securitate națională a României. Parlamentul României, în ședința comună, va dezbate Strategia de securitate națională a României și o va adopta prin hotărâre.
Strategia de securitate națională a României cuprinde: definirea intereselor și obiectivelor proprii de securitate, evaluarea mediului internațional de securitate, identificarea factorilor de risc din mediul intern și internațional, direcțiile de acțiune și principalele mijloace pentru asigurarea securității naționale a României. Strategia are un orizont de evaluare pe termen mediu de 4 ani și o perspectiva pe termen lung cuprinzând estimarea resurselor ce vor fi alocate de România pentru realizarea obiectivelor sale de securitate și apărare.
În vederea realizării prevederilor Strategiei de securitate națională a României, Guvernul, pe baza Programului de guvernare, elaborează Carta albă a securității și apărării naționale, prin care se stabilesc: obiectivele și sarcinile principale ale instituțiilor angajate în realizarea securității și apărării naționale, măsurile și acțiunile ce urmează să fie întreprinse de acestea, resursele naturale, umane, materiale, financiare și de altă natură pe care urmează să le asigure anual pentru constituirea și pregătirea forțelor participante la apărarea națională și la asigurarea securității, conform misiunilor ce le revin. Carta albă a securității și apărării naționale a Guvernului vizează aceeași perioada de valabilitate că și Strategia de securitate națională a României și se supune spre aprobare Parlamentului în termen de cel mult 3 luni de la acordarea votului de încredere.
Conform Tratatului de Instituire a unei Constituții pentru Europa, apărarea națională a statelor membre ale Uniunii este parte a apărării comune a Uniunii, această obligându-se că, "În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul sau, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite", precizându-se că "acest lucru nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre", în același context operând și aplicarea clauzei de solidaritate, potrivit căreia "Dacă un stat membru face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om, celelalte state membre îi oferă asistență la cererea autorităților politice din statul în cauza"[5] .
În ceea ce privește exercitarea apărării naționale în contextul apartenenței la alianța Nord-atlantică, lucrurile sunt precizate conceptual în articolul 5 al Tratatului de la Washington: "Părțile convin că orice atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele, care survine în Europa sau în america de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părților și, în consecință, ele convin că, dacă un asemenea atac se produce, fiecare dintre părți, prin exercitarea dreptului la legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut prin articolul 51 dinCarta Națiunilor Unite, să sprijine partea sau părțile atacate, recurgând, totodată, individual și de comun acord cu celelalte părți, la orice acțiune pe care o consideră necesară, inclusiv la folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității în regiunea atlanticului de Nord"[6] .
Consolidarea de facto a coeziunii, încrederii și aspirațiilor europene și euroatlantice – reafirmarea unității alianței în față amenințărilor de orice natură a avut loc la Summitul de la Istanbul unde s-a precizat că "apărarea colectivă rămâne principalul scop al alianței, mai ales că amenințările cu care se confruntă NaTO și-au schimbat substanțial natură", reconfirmându-se caracterul operațional, aplicat al "principiului indivizibilității securității colective"[7] .
Politicile Uniunii Europene și ale NaTO privind apărarea și securitatea nu sunt incompatibile, ci, dimpotrivă, sunt complementare, fiind subsumate strategic aceluiași scop. În Tratatul de Instituire a unei Constituții pentru Europa se precizează că "angajamentele și cooperarea în domeniul apărării rămân conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizației Tratatului atlanticului de Nord, care rămâne, pentru statele membre ale acestei organizații, fundamentul apărării colective și autoritatea de punere în aplicare a acesteia", această înțelegere fiind dezvoltată prin mențiunea că "Politică Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre, respectă obligațiile care decurg din Tratatul atlanticului de Nord și este compatibilă cu politică comună de securitate și apărare adoptată în acest cadru"[8] .
În Conceptul Strategic al alianței, se recunoaște explicit existența unei Identități Europene de Securitate și apărare și se menționează că această "va continuă să se dezvolte în cadrul NATO", "aliații europeni au posibilitatea să-și aducă o contribuție mai coerentă și mai eficace la misiunile și activitățile alianței, că o expresie a responsabilităților comune" și "va întări parteneriatul transatlantic"[9].
În contextul determinărilor menționate apărarea națională reprezintă concepția și practică strategică adoptate de către statul român pentru prezervarea în față oricăror provocări, pericole, agresiuni și amenințări, a suveranității, independenței și unității sale, a integrității teritoriale și a democrației constituționale. În temeiul clauzei de solidaritate și al principiului indivizibilității apărării colective, apărarea națională este potențată, până la nivelul de certitudine al protejării eficiente a intereselor naționale, de afirmarea oportună a solidarității europene și euroatlantice.
1.2. REPERE GENERALE ALE STĂRII ACTUALE DE SECURITATE
La începutul mileniului, lumea a intrat într-o nouă faza de evoluție, marcată de coexistența și confruntarea unor tendințe pozitive majore cu altele care generează riscuri și amenințări. Vechea ordine mondială, bazată pe logică bipolară – caracterizată de rivalitate și capacitate de anihilare reciprocă a unor state și blocuri politico-militare – a dispărut, iar tranziția postbipolara s-a încheiat, în timp ce germenii construcției unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul preocupărilor comunității internaționale.
La nivel global, lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Motoarele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecamismele de distribuție a acestora și la piețe de desfacere, cât și în cel al diferențelor identitare de natură civică, etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Probabilitatea uni conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele regionale și cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor – direct sau cumulat – tinde să devină tot mai greu de controlat. Mediul de securitate internațional se află într-o rapidă schimbare. Unele schimburi sunt lineare și previzibile, fie că decurg din evoluția obiectivă a mediului de securitate, fie că sunt rezultatul unor strategii și programe. altele au caracter surprinzător, seismic sau de discontinuitate strategică și sunt însoțite de o doză de incertitudine semnificativă că natură, amploare și durata.
Proliferare noilor riscuri și amenințări amplifică aspectele de insecuritate ale mediului global, astfel că, în perspectiva următorilor 5-10 ani, ordinea mondială va arată sensibil diferit, în condițiile în care nouă dinamică a relațiilor internaționale favorizează eforturile cominitatii euroatlantice care vizează construcția unui nou echilibru internațional, capabil să asigure expansiunea și consolidarea libertății și democrației. Mediul de securitate este caracterizat, în principal, de următoarele tendințe majore: accelerarea procesului de globalizare și de integrare regională, concomitent cu persistența unor acțiuni având că finaliate: fragmentarea statală; convergență rezonabilă a eforturilor consacrate structurii unei noi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, însoțită de accentuarea tendințelor anarhice în unele regiuni; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenței lor în dinamică relețiilor internaționale, în paralel cu multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției actorilor nestatali în evoluția acestor relații.
În această lume complexă, dinamică și conflictuală, confruntarea principala are loc între valori, credințe și percepții fundamental diferite, între democrație și totalitarism, și este determinată de agresiunea majoră a terorismului internațional, structurat în rețele transnaționale, împotriva statelor democratice și a forțelor politice raționale din statele angajate în procesul democratizării. Tendințele majore ce guvernează evoluțiile globale în epoca postbipolara generează noi riscuri și provocări la adresa valorilor și intereselor naționale și comune, creează îngrijorări justificate, dar oferă și reale oportunități.
Globalizarea reprezintă principalul fenomen care inlfuenteaza mediul de securitate contemporan, atât în ceea ce privește ganeza noilor riscuri și amenințări, cât și al apariției diferitelor oportunități. În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau rămâne neutru, nici un stat nu este la adăpost și nici unul nu trebuie să rămână în afară proceselor globale. Securitatea internațională tinde tot mai mult să-și manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internațională este tot mai conștientă de răspunderile ce îi revin. Principial, globalizarea profilează o șansă reală de dezvoltare economică aptă să creeze prosperitate și să protejeze mediul, dar înscrierea pe această tendința nu este o certitudine garantată pentru fiecare țară. Ea depinde de capacitatea statelor de a exploata programatic și eficient astfel de oportunități. În caz contrar, țările care nu răspund acestor exigențe riscă să piardă șansă de a beneficia de efectele pozitive ale globalizării.
În cotextul acestei configurații a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de astari de tensiune, instabilitate și conflict, de sărăcie și frustrare care generează sau favorizează proliferarea noilor riscuri și amenințări. Dintre acestea, unele pot avea un impact major asupra securității României. La nivel regional, în Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, persistă sau sporesc în intensitate diferite stări de tensiune și situații conflictuale determinate de vechi dispute de natură etnică sau religioasă, teritoriale sau separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum și criminalitatea transfrontalieră.
Lichidarea comunismului că sistem politic și instaurarea democrației, extinderea NATO și a UE, deschiderea frontierelor, intensificarea fluxurilor de persoane, mărfuri, servicii și capital, precum și dezvoltarea tehnologică au creat premise favorabile racordării noilor democrații la zona de prosperitate și securitate euroatlantică. Pentru România, aceste fenomene, coroborate cu situația să geopolitică, se constituie în oportunități strategice importante. Ele sunt potențate de: apartenența la NATO și la spațiul economic, politic, cultural, de justiție și de securitate al UE; parteneriatul strategic cu SUA; creșterea rolului și a ponderii regiunii Marii Negre în preocupările de securitate și energetice ale Europei; gradul ridicat de interoperabilitate a instituțiilor de securitate și apărare ale României cu structurile similare din statele membre ale NATO și UE.
În anii '90 cooperarea și dialogul instituționalizat s-au manifestat mai ales la nivelul următoarelor organizații:
• la nivelul NATO, care a deținut un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea războiului rece. NATO a deschis și dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu fostele state adversare, inclusiv România; a manifestat interes și receptivitate pentru primirea de noi membri; și-a demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni în sprijinul păcii (de exemplu în Balcani).
• la nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deținut un rol important în dialogul internațional pe tema securității și stabilității mondiale. această importantă a fost confirmată și de conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și secretarului sau general.
• la nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate, și care a jucat un rol semnificativ în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului. OSCE s-a manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării post-conflict[10]
Că un răspuns la hegemonia SUA se pot înregistra noi combinații bazate pe interese geopolitice, acces la surse de energie, tehnologie nucleară, activități spațiale, infrastructuri critice. Se pot observă noile formule: Rusia – China – India; Rusia – China; Rusia – Franța.
În cele două triunghiuri de putere una din puteri Europa și, respectiv, Japonia mizează clar pe ideea de stabilitate și securitate internațională, în vreme ce câte una din celelalte puteri China și respectiv Rusia rămân deschise și interesate în eventuale mutații geopolitice. Un alt punct de vedere, complementar celui anterior, consideră că la originea "noii schisme mondiale" s-ar află tensiunea dezvoltată între două "câmpuri" diferite de putere, întemeiate pe principii opuse de organizare: pe de o parte Statele Unite ale americii, adepte ale unipolarității, pe de altă parte ceilalți actori majori ai scenei internaționale – Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia – adepți ai multipolarității[11].
CAPITOLUL 2
AMENINȚĂRI ȘI FACTORI DE RISC LA ADRESA SECURITĂȚII ȘI APĂRĂRII NAȚIONALE ȘI COLECTIVE
2.1. Precizări conceptuAle
Pericolul reprezinta o primejdie, un posibil eveniment cu urmari grave[12]. Pericolul ar putea fi definit drept caracteristica a unei actiuni sau inactiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societati, persoanelor sau bunurilor acestora. În cazul pericolului, sursa, adresa, scopul, obiectivele si efectele sunt probabile.
Riscul reprezintă posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, iar vulnerabilitatea poate fi definită, pe larg, drept rezultatul combinării riscurilor existente la adresa unei societăți cu capacitatea acesteia de a face față și de a supraviețui situațiilor de urgență internă și externă. Vulnerabilitățile reprezintă stări de lucruri, procese sau fenomene din viață internă, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora. În situația internă a României sunt evidențiate câteva tipuri de vulnerabilități ce își găsesc sursele în tranziția politică, economică și socială prelungită pe care o parcurge țară noastră: persistența problemelor de natură economică, financiară și socială generate de întârzierea reformelor structurale; accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice; reacții ineficiente ale instituțiilor statului în față acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului; menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale; nerespectarea normelor de mediu în funcționarea unor obiective industriale; scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului; menținerea unor disparități de dezvoltare între regiunile țării; menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamică globalizării [13].
Riscurile ce afectează securitatea națională pot fi clasificate în funcție de domenii de activitate, entități comunitare și religioase, arie geografică,timp, volum, importantă (interes, gravitate), probabilitate astfel :
[14]
Catalizatorul tuturor îl constituie "circumstanțele istorice[15] și modul sau gradul în care acestea sunt exploatate.
O prezentare grafică a indicatorilor care individualizează fiecare concept poate oferi o imagine pe cât de sintetică, pe atât de lămuritoare asupra valorii, locului și rolului acestora în formularea discursului pe teme din domeniul securității și apărării.
2.2. Aspecte privind principAlele Amenințări lA AdresA securității și Apărării nAționAle și colective
2.2.1. Terorismul internAționAl
Terorismul internațional: atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra unor obiective-simbol ale civilizației și puterii americane, acțiunile de aceeași natură executate la Madrid, Londra, Moscova sau Istanbul, precum și cele care au avut loc în Orientul apropiat, Caucaz, africa, asia Centrală, de Sud și Sud-Est, dovedesc faptul că terorismul internațional de sorginte extremist-religioasă, structurat în rețele transfrontaliere, reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea euro-atlantică.
Rețelele teroriste internaționale au acces la tehnologia modernă și pot beneficia de transferuri bancare și mijloace de comunicare rapide, de infrastructura și asistența oferite de organizații etnico-religioase extremiste, de suportul criminalității transfrontaliere organizate ori de sprijinul regimurilor corupte sau incapabile să guverneze democratic. Ele pot provoca pierderi masive de vieți omenești și distrugeri materiale de mare amploare, iar – prin accesul posibil la armele de distrugere în masă – consecințele acțiunilor lor pot deveni devastatoare. Caracterul deschis al societăților democratice moderne, ca și cerințele globalizării, determină ca fiecare stat în parte cât și comunitatea internațională în ansamblu, să rămână vulnerabile în fața terorismului internațional, astfel că imperativul contracarării acestui flagel și al cooperarii forțelor democratice pentru contracararea lui constituie o cerință vitală, inclusiv prin acțiuni comune desfășurate în zonele care generază terorism.
Terorismul internațional se impune că antipod al dezvoltării civilizaționale, că o contradicție a diferitor nivele de dezvoltare. Motivarea de baza a terorismului este câștigarea recunoașterii internaționale și captarea atenției opiniei publice. Deși este greu de acceptat de către lumea civilizată fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicații globale greu de prevenit și gestionat. El nu se mai prezintă doar că un gest criminal mărunt produs în disperare de cauza la o anumită evoluție a sistemului social. Acum el s-a consacrat că o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violență, desfășurată în afară și contra normelor internaționale. Cu ajutorul mijloacelor militare și bazându-se pe elemente de război psihologic terorismul urmărește obținerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalându-se de așa-zise percepte religioase, în fond sloganuri scoase din tenebrele istoriei, caută să oprească cursul firesc al societății omenești spre libertate și prosperitate[17].
Departamentul apărării Statelor Unite definește terorismul că: folosirea calculată a violenței ilegale pentru a instaura frică, în vederea intimidării sau pedepsirii guvernelor sau societăților, pentru atingerea unor scopuri în general politice, religioase sau ideologice. FBI operează cu următoarea definiție: folosirea ilicită a forței sau violenței împotriva persoanelor sau proprietății, cu scopul de a intimida sau constrânge un guvern, populația civilă sau un segment al acesteia, pentru a atingerea unor obiective politice sau sociale[18].
În general definițiile terorismului sunt largi și ambigui lăsând loc de interpretare. De cele mai multe ori, terorismul este conjunctural (cu excepția regimurilor totalitare). Pentru evitarea unor posibile complicații pe plan internațional, în contextul războiului antiterorist, ar fi necesar că societatea internațională să-și sporească eforturile în vederea adoptării unei definiții general acceptate. Una dintre posibilele explicații ale eșecului definirii terorismului internațional este aceea că în legătură cu acest fenomen există două opțiuni greu de conciliat. Astfel, prima opțiune promovată de către democrațiile occidentale propune definirea că acte teroriste a acțiunilor violente prin care se urmăresc obiective politice, religioase. A două opțiune este exprimată de unele state (spre exemplu Siria) care consideră că definiția propusă de către democrațiile euroatlantice confundă terorismul cu lupta de eliberare națională și, prin urmare, sub pretextul combaterii terorismului se îngrădește constituirea unor state naționale.
Pornind de la realitatea că societatea internațională nu a ajuns la o înțelegere comună asupra fenomenului terorist unii autori au susținut chiar că definirea noțiunii de terorism este imposibilă, orice încercare de definire eșuând din pură tautologie[19].
aproape fără excepție, după 11 septembrie 2001, comunitatea internațională a format în jurul Statelor Unite ale americii coaliția antiteroristă al cărei scop este eliminarea terorismului că fenomen social. Prima mare reuniune de forțe din istoria omenirii poate fi înțeleasă că o reacție de autoapărare a tuturor și o exprimare a statului de drept aflat în situații dificile a fiecăruia, pe fondul eforturilor de înlăturare a cauzelor frustrării lumii civilizate.
Terorismul internațional reprezintă pentru comunitatea euroatlantică o amenințare complexă și persistența, care necesită un răspuns comprehensiv și multidimensional la nivel strategic, solicitând astfel o contribuție semnificativă din partea NATO. Dezbaterea inițială asupra rolului și misiunilor corespunzătoare ale NATO a scos în evidență două abordări diferite ale terorismului: abordarea terorismului că "război" și abordarea terorismului că "management al riscurilor". Abordarea de tip război, susținută în special de Statele Unite, implică o mobilizare masivă de resurse într-un efort unitar, cu acceptarea unor limitări ale libertăților individuale și sacrificii. Mulți europeni apreciază însă că nu este potrivit să se vorbească despre un război. Nu poți "învinge"terorismul decât dacă acționezi asupra rădăcinilor acestuia, ceea ce nu poate fi realizat prin folosirea mijloacelor militare, după cum consideră europenii. Din acest punct de vedere, terorismul nu este un război care trebuie câștigat, ci un risc periculos, de neevitat, care trebuie gestionat.
Dezbaterile asupra rolului NATO în lupta împotriva terorismului au fost și mai mult complicate de divergențele privind Irak-ul și presupusele legături ale regimului lui Saddam Hussein cu teroriștii rețelei al-Qaida. În plus, divergențele transatlantice în privința modului în care trebuie tratat terorismul reflectă de asemenea faptul că multe țări europene au trăit experiențe diverse în confruntarea cu acest fenomen și dețin comunități musulmane largi și uneori prea puțin asimilate, diferite legături istorice cu Orientul Mijlociu și africa de Nord, manifestări variate ale sentimentelor anti-americane și viziuni diferite asupra conflictului israeliano-palestinian.
alianța a căzut de acord asupra naturii grave a amenințării reprezentate de terorismul internațional și a decis să răspundă acestei provocări, oferind perspectiva obținerii în final a succesului. Dar realizarea chiar și a unui succes modest va obligă deliberările alianței să depășească stadiul dezbaterilor inițiale în care se află și în prezent. Alianța Nord-Atlantică și-a constituit propriul Plan de acțiune împotriva Terorismului, pe care l-a aprobat la Summit-ul de la Praga (21 noiembrie 2002). Secretarul general al NATO, lordul Robertson sublinia: "alianța Nord atlantică și restul comunității internaționale, vor acționa umăr la umăr pentru combaterea terorismului, o amenințare care ne vizează pe toți, indiferent de religie, cultură sau naționalitate. Ultimele evenimente nu au făcut altceva decât să întărească solidaritatea noastră." aceste cuvinte sunt o concluzie, un îndemn la unitate deplină în lupta internațională împotriva terorismului[20].
Comparativ cu NATO, Uniunea Europeană nu dispune de o strategie proprie de combatere a terorismului, nici de mijloace destinate acestui scop. Atentatele teroriste de la 11 martie 2004 din gările capitalei spaniole a demonstrat vulnerabilitatea sistemului de protecție al statelor vest-europene.
În mod logic, NATO se încadrează între eforturile orchestrate de Națiunile Unite în vederea realizării celor mai generale scopuri și abordările naționale privind lupta împotriva terorismului, care au un pronunțat caracter specific. Dar pentru a trata atât simptomele, cât și afecțiunea propriu-zisă este nevoie de o combinație între eforturile de la cele trei niveluri – național, regional și global. Împreună, acestea pot furniza cel mai eficient răspuns posibil la amenințarea terorismului[21].
Responsabilitatea fundamentală pentru lupta împotriva terorismului aparține fiecărui stat, atât pentru faptul că, în ultima instanța, terorismul este un fenomen local, cât și pentru că, din diverse motive, o mare parte a cooperării dintre guverne va trebui să se desfășoare în cadru bilateral, în special între instituțiile de informații și cele cu atribuții în aplicarea legilor. Cu toate acestea, NATO, G8, Uniunea Europeană, ONU și alte organizații joacă un important rol de coordonare și integrare în sprijinirea eforturilor fundamentale întreprinse de către celelalte state. Cheia o reprezintă coordonarea acestor eforturi și evitarea duplicărilor inutile.
2.2.2. Proliferarea armelor de distrugere în masa
armele nucleare, chimice, biologice și radiologice constituie o altă amenințare deosebit de gravă din punctul de vedere al potențialului de distrugere. Accesul la astfel de mijloace devine tot mai ușor din punct de vedere tehnologic, iar tentația dobândirii lor sporește amenințător, concomitent cu reducerea garanțiilor de comportament responsabil al autorităților ce intră în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau religioase extremiste. Se amplifică, de asemenea, preocupările pentru dezvoltarea mijloacelor de transport la țintă a unor astfel de arme și pentru realizarea și stocarea produselor cu dublă utilizare. Colapsul sau evoluția anarhică a unor state posesoare de arme de distrugere în masă, autoritatea redusă exercitată de unele guverne asupra complexelor lor militare, precum și existența unor regiuni – inclusiv în Europa – aflate în afara controlului statal, favorizează dezvoltarea unei piețe negre active pentru astfel de mijloace.Din perspectiva preocupărilor pentru securitatea națională, amplificarea fenomenului terorist și proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă principalul factor generator de incertitudine în domeniul securitații globale, în condițiile în care regimurile nedemocratice, totalitare pot asigura cel mai periculos suport operațional și logistic.
armele de distrugere în masă, sunt categoriile de arme a căror întrebuințare pot provoca distrugeri masive, simultan și în timp scurt, personalului forțelor armate, mijloacelor de lupta, populației și obiectivelor economice, politice, administrative și militare dispuse pe suprafețe variabile de teren. În prezent, această categorie include armele nucleare, radiologice, chimice și biologice[22].
Existența și proliferarea armelor de distrugere în masă nucleare, radiologice biologice și chimice, au devenit o realitate, generând îngrijorare și insecuritate, existând permanent pericolul întrebuințării lor..
armă nucleară (N) fiind cea mai puternică dintre armele de distrugere în masă, ea se bazează pe imensă cantitate de energie ce se degajă în urmă exploziei nucleare, efectul distructiv al armei nucleare fiind determinat de energia obținută din scindarea nucleelor atomilor unor elemente chimice grele (235U, 239Pu), prin reacția nucleară de fisiune sau la unirea nucleelor atomilor unor elemente chimice ușoare, prin reacția nucleară de fisiune[23].
La 6 și 9 august 1945, armata S.U.a. A probat "pe viu" pentru prima dată armă nucleară la Hiroshima, iar trei zile mai târziu la Nagasaki, distrugerile provocate fiind inimaginabile inclusiv pentru cei care au utilizat-o.
Cronologia înarmărilor nucleare la nivelul celor două mari puteri nucleare – S.U.a. și Federația Rusă – se prezintă astfel:
– prima bombă atomică realizată de S.U.a., în 1945, de U.R.S.S. în 1949;
– bombardierul cu rază de acțiune intercontinentală realizat de S.U.a. în 1948, de U.R.S.S. în 1955;
– bombă termonucleară realizată de S.U.A. în 1952, de U.R.S.S. în 1953;
– rachetă balistică intercontinentală (I.C.B.M.) realizată de U.R.S.S. în 1957, de S.U.a. în 1958;
– rachetă balistică lansată de pe submarine de S.U.a. în 1960, de U.R.S.S. în 1968;
– rachetă cu focoase multiple (M.R.V.) realizată de S.U.a în 1966, de U.R.S.S. în 1968;
– rachetă antibalistică (A.B.M.) realizată de U.R.S.S. în 1968, de S.U.A. în 1972;
– rachetă cu focoase multiple ghidate independent de S.U.A în 1970, de U.R.S.S. în 1975 [24].
În timp, S.U.A., Rusia, Franța și alte state au efectuat așa zisele "experiențe nucleare pașnice – PNE"[25], dar au găsit că problematice efectele întrebuințării lor pentru siguranță individuală, colectivă dar și costurile foarte mari.
Până în prezent s-au efectuat peste 2.000 de teste nucleare (S.U.a 1.030, Uniunea Sovietică (Rusia) 715, Marea Britanie 45, China 43, Franța 210, India 4, Pakistan 6)[26].
armă chimică (C) se întrebuințează în toate formele de lupta, atât pentru scoaterea temporară din lupta a personalului și a unor categorii principale de tehnică militară, cât și pentru nimicirea efectivelor sau distrugerea vegetației. Baza armei chimice o constituie agenții chimici de lupta.
Începuturile armelor chimice sunt mult mai vechi decât descoperirea armelor de foc. Încă din timpul războaielor antice, în condițiile în care apărarea se organiza în cetăți, mijloacele de atac aveau o eficacitate foarte mică, fortărețele putând fi cucerite fie prin foame după asedii prelungite, fie prin șiretenii de război. Între acestea, literatură veche menționează otrăvirea hranei sau a surselor de apă și folosirea fumurilor irespirabile, înecăcioase sau urat mirositoare.
Cea mai toxică substanță folosită în primul război mondial a reprezentat-o iperită, denumită astfel de francezi, după numele localității Ypres unde a fost folosită prima dată de germani.
Pe teritoriul României, armata germană a lansat pentru prima dată la 17 aprilie 1917 un atac chimic asupra Regimentului 1 Vânători. Un alt atac a fost lansat pe 5 iulie 1917 asupra Regimentului 24 artilerie pe un front de 3 km, în zona Costieni-Garlesti-Moldoveni-Nămoloasa[27]. Aceste atacuri precum și celelalte atacuri chimice lansate de trupele germane în
În al doilea război mondial singură întrebuințare s-a produs în Extremul Orient, fiind menționate atacurile japoneze asupra trupelor chineze.
Perioada de după al doilea război mondial a fost marcată de numeroase situații de folosire a armelor chimice, în conflicte locale, că utilizarea iperitei de către Egipt în conflictul din Yemen, în perioada 1963-1967, sau în războiul dintre Laos și Cambogia între anii 1978-1983.
O nouă escaladare a războiului chimic s-a produs în timpul conflictului dintre Iran și Irak (1980-1988), în care Irak-ul a folosit în diferite acțiuni iperită și tabunul, provocând pierderi importante trupelor iraniene.
armă biologică (B) poate fi considerată și armă nucleară a săracilor, întrucât răspândirea substanțelor biologice nu necesită mijloace moderne și nici nu presupune vreun efort de ingeniozitate. Această armă, constituie mijlocul de nimicire în masă care, prin efectul vătămător al agenților patogeni, poate să producă pierderi mari în rândul trupelor, populației și animalelor, precum și distrugerea (contaminarea) culturilor.
Potrivit unui grup de experți americani în prevenirea și controlarea bolilor, micro-organismele cele mai pericu¬loase pentru sănătatea publică sunt: variolă (Variolă major), antraxul (Bacillus anthracis), ciumă (Yersinia pestis), botulismul (Toxina botulinica), tularemia (Francisella tularensis) și febrele hemora¬gice (filovirusii/ arenavirusii).
acestea se pot transmite prin mai multe cai, dintre care doar două sunt susceptibile de a atinge un număr mare de persoane pe cale digestivă și pe cale aeriană[29] .
atacurile teroriste cu agenți biologici diferă de cele în care sunt utilizați agenți chimici. Aceștia din urmă au o acțiune incapacitantă sau mortală imediată sau cel puțin mult mai rapidă decât cele biologice, ceea ce le face deosebit de eficace. Fabricarea și utilizarea lor în cantități mari presupun un minimum de mijloace tehnologice de vârf. Acestea se află mai mult la îndemână unei armate decât a unor grupuri teroriste. Armatele pot lua măsuri de protecție împotriva armei chimice, folosind măști, combinezoane, medicație preventivă și antidoturi.
armele biologice au redutabilă superioritate de a fi capabile să întrețină prin ele însele propria "proliferare", odată lansate într-un mediu potrivit (această proliferare putând fi accelerată prin manipulări genetice). Ele sunt foarte ușor de obținut. Dise¬minarea substanțelor biologice nu necesită nici mijloace moderne, nici prea multă ingeniozitate. Acționând prin inhalare sau ingerare, ele pot fi cu ușurință vaporizate dintr-un proiectil aerian lansat deasupra unei mari suprafețe, printr-un atomizor într-un spațiu închis sau, și mai ușor, introduse în rețelele de distribuire a apei potabile sau prin produsele alimentare[30].
armă biologică este o armă invizibilă. Ea poate fi transportată, fără a fi detectată, chiar peste granițe, fie în "culturi" pentru obținerea cantității dorite, fie în cantități suficiente pentru săvârșirea unui masacru. Microorganismele pot fi eliberate fără zgomot și fără a provoca efecte imediate. Nu se poate determina maladia până nu se cunosc simptomele infecției și agentul cauzal.
Ele sunt de fapt microorganisme, care cauzează boli grave, mortale în majoritatea cazurilor. Unul dintre acestea este vestitul antrax, care ajunge în organism prin piele, inhalare sau pe tractul digestiv și se manifestă prin ulcerații necrotice și hemoragice. Formă pulmonară începe cu febra mare, senzație imensă de sufocare, iar în decurs de 24 ore de la apariția simptomelor, boală duce la deces prin hipoxie și șoc septic. Nici formă digestivă nu este mai blanda, începând cu grețuri, vărsături, febra, hemoragie digestivă, apoi apare ascită și după 2-5 zile, moartea în urmă șocului[31].
Variolă este boală considerată dispărută de 25 de ani (ultimul caz a fost raportat în 1978), dar actuală prin posibilitatea de a fi folosită că armă biologică. Este vorba de o infecție vitală mortală cu urâte manifestări cutanate, moartea fiind cauzată de pneumonie sau septicemie[32].
Proliferarea armelor de distrugere în masă și a mijloacelor purtătoare precum rachetele balistice este o amenințare crescândă la adresa păcii și securității internaționale. În vreme ce tratatele internaționale și aranjamentele de control al exporturilor au încetinit diseminarea armelor de distrugere în masă și a sistemelor purtătoare, unele state au căutat sau caută să-și dezvolte astfel de arme. Riscul că teroriștii să dobândească materiale chimice, biologice, radiologice sau fisionabile și mijloacele lor purtătoare adaugă o dimensiune critică acestei amenințări.
Contracararea proliferării armelor de distrugere în masă (WDM) pare să fie din ce în ce mai greu de realizat. Dificultățile întâmpinate de Franța, Germania și Marea Britanie în cadrul negocierilor cu Iranul privind viitorul programului sau nuclear sunt deosebit de instructive. În sens mai larg, Conferință pentru analiză Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT) din mai 2005 nu a putut ajunge la un acord asupra unei atitudini mai eficiente față de țările care se retrag din tratat sau generează suspiciunea că încalcă prevederile fundamentale ale acestuia. Eforturile depuse în cadrul ONU pentru a îngreuna accesul teroriștilor la armele chimice, biologice, radiologice și nucleare (CRBN) nu au dat până în prezent rezultatele dorite. și, întrucât contextul internațional organizațional pentru abordarea proliferării devine mai complex – de exemplu, prin crearea Inițiativei de Securitate în Domeniul Proliferării (PSI) – întrebările privind modul cum poate fi promovată sinergia și evitată duplicarea rămân fără răspuns.
Una dintre problemele importante cărora NATO trebuie să le facă față este aceea a modului în care urmează să-și definească locul în cadrul eforturilor internaționale de combatere a proliferării. În cadrul pericolelor parțial legate de terorism, amenințarea proliferării armelor de distrugere în masă (WDM) se află la vârful listei comunității internaționale privind provocările de securitate ale perioadei post război rece. Pentru a rămâne credibilă că instituție de securitate, alianța trebuie să joace și să fie percepută că joacă un rol în abordarea unor astfel de provocări. Într-adevăr, la Summit-ul de la Bruxelles din ianuarie 1994, aliații au decis să-și concentreze în mod serios atenția asupra proliferării WDM și a impactului acesteia asupra securității.
O privire asupra documentelor de politică ulterioare ale alianței, cum ar fi o analiză serioasă privind controlul armamentelor, non-proliferarea și măsurile de încredere și construire a securității realizată în decembrie 2000, arată că raportul între dimensiunea politică/diplomatică și cea militară în contracararea proliferării a reprezentat deseori un obiectiv în sine. Cu toate acestea, aliații au ajuns treptat la concluzia că, în domeniul capabilităților militare, NATO poate oferi o componentă unică și, pentru moment, de ne-înlocuit a arhitecturii instituționale internaționale de contracarare a amenințărilor proliferării[33].
Pentru a ajută la eliminarea acestui decalaj major, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU) a adoptat în unanimitate Rezoluția 1540, în aprilie 2004. Rezoluția a stabilit o baza globală de măsuri împotriva proliferării și a mandatat toate statele să le pună în aplicare fără întârziere. Rezoluția 1540 cere statelor "să incrimineze proliferarea, să controleze strict exporturile și să asigure securitatea tuturor materialelor sensibile în interiorul granițelor lor. Rezoluția include de asemenea 12 puncte solicitând tuturor statelor să:
• "adopte și să pună în aplicare legi eficiente, care să interzică tuturor actorilor non-statali să producă, obțină, posede, dezvolte, transporte, transfere sau folosească arme nucleare, chimice sau biologice și mijloacele de transport la țintă ale acestora";
• dezvolte și mențină "măsuri fizice de protecție eficiente";
• asigure controlul la frontiere și sprijinul necesar în vederea aplicării legilor "pentru combaterea traficului ilegal";
• asigure "controlul exporturilor și al transporturilor de tranzit".
Această rezoluție a impus cerință de aplicare a unor măsuri împotriva proliferării de către furnizorii din toate țările lumii[34].
Programele de ne-proliferare mutuală între Statele Unite și Rusia demonstrează cât de mult se întrepătrund, în mod involuntar, instrumentele de securitate. Atunci când senatorii americani Sam Nunn și Richard Lugar au elaborat Legea privind Reducerea amenințării Nucleare Sovietice din 1991, atenția principala se axa pe asigurarea securității și distrugerea armelor nucleare și a mijloacelor pentru transportul acestora la țintă din fosta Uniune Sovietică.
Efortul a fost inițial condus de Departamentul de apărare al SUA. Dar pe măsură ce Congresul SUA a început să realizeze amploarea provocării, acesta a creat un colaj de inițiative cu implicarea unor multiple agenții vizând nu numai acțiunile care trebuiau întreprinse în privința armelor și a materialelor "mobile", ci și dezvoltarea modalităților de a utiliza talentul științific în domeniul dezvoltării economice.
2.2.3. Crima organizată
Reprezintă atât o expresie a proliferării unor fenomene negative care se amplifică în conditiile globalizării, cât și o consecință directă a gestionării ineficiente a schimbărilor politice, economice și sociale profunde care s-au produs în Europa Centrală și de Est în procesul dispariției regimurilor comuniste. Pe fondul unei astfel de situații, spațiul de interes strategic în care se află România este sursă, zonă de tranzit și destinație a unor activitați criminale grave constând în: trafic ilegal de armament, muniții și explozivi; trafic de narcotice; migrație ilegală și trafic de ființe umane; trafic de produse contrafăcute; activități de spălare a banilor și alte aspecte ale criminalității economico-finaciare. Prin natura și amploarea lor, astfel de activități sunt favorizate de existența conflictelor locale și, la rândul lor, pot favoriza terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă sau pot să contribuie la perpetuarea regimurilor separatiste.
Un rol important în procesul de consolidarea a stabilității și securității noilor democrații din Europa Centrala, de Sud-Est și de Est revine capacității statelor și a societăților de a promova o gestiune eficientă a treburilor publice, de a garanta exercitarea responsabilă și eficientă a puterii, în deplin acord cu principiile democrației și cerințele respectării drepturilor omului. Expresia publică a acestor exigențe este buna guvernare, domeniu în care în România – ca și în majoritatea statelor din această regiune – s-au înregistrat, în anii care au trecut de la prăbusirea regimurilor comuniste, progrese remarcabile.
În același timp, însa, noile democrații din această regiune continuă să se confrunte cu numeroase fenomene negative care afectează calitatea actului de guvernare. În acest context, guvernarea ineficientă, afectată de corupție instituțională și clientelism politic, de ineficiența administrației publice, lipsa de transparență și de responsabilitate publică, de birocrație excesivă și tendințe autoritariste, subminează încrederea cetățenilor în instituțiile publice și poate constitui o amenințare majoră la adresa securității statelor. În aria de interes strategic a României, guvernarea ineficientă pune adesea în pericol exercițiul normal al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, afectează îndeplinirea obligațiilor internaționale – inclusiv a celor ce vizează protecția identității naționale – putând genera crize umanitare cu impact transfrontalier. Securitatea națională poate fi, de asemenea, pusă în pericol de o serie de fenomene negative grave, de natură geo-fizică, meteo-climatică ori asociată, provenind din mediu sau reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activități umane periculoase, dăunatoare sau iresponsabile. Între acestea, se pot înscrie: catastrofele naturale sau alte fenomene geo- sau meteo-climatice grave (cutremure, inundații, încălzirea globală și alte modificări bruște și radicale ale condițiilor de viață); tendința de epuizare a unor resurse vitale; catastrofele industriale sau ecologice având drept consecințe pierderi mari de vieți omenești, perturbarea substanțială a vieții economicosociale și poluarea gravă a mediului pe teritoriul național și în regiunile adiacente; posibilitatea crescută a producerii unor pandemii.
Riscurile și amenințările la adresa securității naționale pot fi potentațe și amplificate de existența unor vulnerabilitați și disfunctionalități, între care pot fi considerate ca generatoare de preocupări sau pericole următoarele: dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendințele negative persistente în plan demografic și migrația masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistența stărilor de sărăcie cronică și accentuarea diferențelor sociale; proporția redusă, fragmentarea și rolul încă nesemnificativ al clasei de mijloc în organizarea vieții economico-sociale; fragilitatea spiritului civic și dificultățile de manifestare a solidarității civice; infrastructura strategică slab dezvoltată și insuficient protejată; starea precară și eficiența redusă a sistemului de asigurare a sănătății populației; carențele organizatorice, insuficiența resurselor și dificultățile de adaptare la cerințele societății a sistemului de învățămant; expertiza redusă, organizarea inadecvată și precaritatea resurselor alocate pentru managementul situațiilor de criză; angajarea insuficientă a societății civile în dezbaterea și soluționarea problemelor de securitate
Definirea conceptului de crimă organizată este foarte importantă pentru cunoașterea dimensiunilor și implicațiilor socio-politice ale fiecărui segment infracțional, în vederea adoptării celor mai eficiente strategii și tactici de eradicare a fenomenului. Convenția cadru a ONU împotriva crimei organizate precizează la articolul 1 că prin crimă organizată se înțeleg: activitățile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau cu legături personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii ori piețe, interne sau străine, prin violență, intimidare sau corupție, atât pentru sprijinirea activității criminale, cât și pentru a se infiltra în economia legitimă, în special prin:
a) trafic ilicit de droguri sau substanțe psihotrope și spălarea banilor, așa cum au fost definite de Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și de substanțe psihotrope din 19 decembrie 1988;
b) traficului persoane, așa cum a fost definit de Convenția pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituării altor persoane, din 2 decembrie 1949;
c) falsificare de moneda, așa cum a fost definită de Convenția internațională pentru suprimarea falsului de moneda, din 20 aprilie 1929;
d) traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale, așa cum a fost definit de Convenția UNESCO asupra mijloacelor de interzicere și de prevenire a importului ilicit, exportului și transferului drepturilor asupra proprietăților culturale, din 14 noiembrie 1970, și de Convenția UNIDROIT asupra obiectelor culturale furate sau exportate ilegal, din 24 iunie 1995;
e) furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau amenințarea cu folosirea lor împotriva populației, așa cum au fost definite de Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare, din 3 martie 1980;
f) acte teroriste;
g) trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;
h) corupere a oficialităților publice[35].
Grupul de experți asupra crimei organizate din cadrul Consiliului Europei și Comisiei Europene au căzut de acord asupra existenței a patru criterii obligatorii:
• colaborarea dintre trei sau mai multe persoane;
• conlucrarea lor se face pentru o lungă sau indefinită perioada de timp;
• aceste persoane sunt suspectate de comiterea unor infracțiuni grave sau chiar au săvârșit asemenea fapte;
• obiectivul acțiunii lor comune este de a obține profit/putere[36].
Criteriile opționale se referă la:
• obiect/domeniu de activitate propriu/clar definit;
• disciplină internă și control;
• utilizarea violenței sau a altor instrumente în scopul intimidării;
• influență prin corupție sau alte mijloace, asupra mediului politic, mass-media, structurilor de implementare a legii, administrației publice;
• acțiune la nivel internațional.
Mult timp crimă organizată a prezentat un interes foarte scăzut pentru elementul politic, deși în anii '70 începuse să penetreze serios societățile occidentale, dar și cele central și est europene. Schimbările radicale de la sfârșitul anilor '80 au fost privite de rețele criminale că o oportunitate în executarea operațiunilor transfrontaliere pe întregul continent și nu numai. Statisticile arată că în Europa de Vest au sporit considerabil furturile de mașini, infracțiunile economice, spălarea banilor, traficul ilegal de armament și deșeuri radioactive, corupția, infracțiunile legate de imigrație (traficul de persoane și trecerile ilegale de frontieră, falsificarea de vize și pașapoarte, utilizarea ilegală a mâinii de lucru din statele sărace), precum și infracționalitatea legată de prostituție sau alte forme de exploatare sexuală. În Europa Centrală și de Est, pe lângă tipurile de acțiuni menționate mai sus, se practică infracțiunile împotriva proprietății, extorcarea și falsificarea de bani[37].
Crimă organizată internațională a crescut că amploare, în ultimul deceniu, în parte datorită unor motive proprii (capitalul uman, material și financiar deosebit, perfecționarea continuă a organizării și a modului de operare), dar și datorită exploziei globalizării. În multe state, valorile tradiționale legate de respectul față de autoritate și comunitate au fost înlocuite cu dorința de parvenire individuală cu orice preț, iar multe dintre statele în care se manifestă acest fenomen experimentează democrația pentru prima dată. Multe guverne sunt mai preocupate, la acest început de secol, de propria supraviețuire, decât de sursă devizelor. Altele, pentru a facilita comerțul mondial și pentru a-i face față, și-au cosmetizat instituțiile și structurile financiare, au relaxat restricțiile legate de procedurile vamale sau de acordare a vizelor, ceea ce a permis crimei organizate internaționale să se infiltreze cu ușurință în structurile economiei licite.
Această nu înseamnă însă că s-a renunțat la corupție, mită, înțelegeri secrete sau extorcări. Când toate acestea eșuează, se recurge la violență. Datorită faptului că au existat situații în care organizațiile criminale au avut posibilitatea de a-și demonstra violență ieșită din comun, că mijloc de apărare a intereselor sale, se poate crea confuzie în discernerea între actele lor și cele ale organizațiilor teroriste. Singură diferența notabilă dintre ele este aceea că teroriștii sunt mai puțin interesați de profit, ei fiind mai degrabă motivați de fanatismul religios sau ideologic, atacurile lor având că ținte statul cu ceea ce înseamnă el (instituțiile și reprezentanții lor).
II.2.4. Conflictele regionale
În pofida evoluțiilor pozitive din ultimul deceniu și jumătate, care au făcut din Europa un loc mai sigur și mai prosper, arealul strategic în care este situată România este încă bogat în conflicte locale, inter- și intra-statale, cu puternice implicații pentru pacea și securitatea regională și europeană. Produs auxiliar al dezmembrării, mai mult sau mai puțin violente, a unor state multinaționale din zonă, conflictele inter-etnice sau religioase – în fapt, conflicte cu un puternic substrat politic – reprezintă o amenințare gravă la adresa securității regionale, chiar dacă, în urma unor importante eforturi ale comunității internaționale, majoritatea acestora sunt ținute sub control. Prin numărul lor mare, așa-numitele “conflicte înghețate” din această regiune, alături de alte stări tensionate, dispute teritoriale, tendințe separatiste și situații de instabilitate prezente în proximitatea strategică a României, generează incertitudine strategică, determină irosirea multor resurse și perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemenea, alte forme de violență și criminalitate și favorizează terorismul.
După al doilea război mondial continentul european a fost divizat în două grupări care își defineau interesele de securitate în mod antagonic, după modelul jocului de suma nulă – câștigul de securitate al uneia dintre grupări constă în pierderi de securitate pentru cealaltă. Principalele surse ale divizării Europei au fost de natură politică și ideologică. Lumii capitaliste și democratice a Europei Occidentale i s-a opus lumea comunistă și totalitară a Europei de Est. Confruntarea principala a avut loc pe tărâm politic, ideologic și militar și a luat formă unei curse a înarmărilor care a caracterizat întreagă perioada și care s-a prelungit, prin inerție, în forme mai puțin agresive, chiar și în perioada tranziției postcomuniste, atât în Europa, cât și în asia.
Cu toate că a luat formă unor confruntări politice, ideologice și militare, esență opoziției dintre cele două grupări europene a fost strâns legată de dezvoltare, luând formă unei competiții pentru dezvoltare. Decalajul de dezvoltare a fost mai redus la începutul confruntării, în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, și mai accentuat la sfârșitul comunismului. Războiul rece s-a încheiat în momentul în care blocul comunist s-a dovedit incapabil, în condițiile globalizării, să mai asigure creșterea economică țărilor pe care le cuprindea, în vreme ce gruparea occidentală a dovedit capacitatea nu doar de a se dezvoltă pe sine, dar și de a produce o dezvoltare accelerată în acele țări care i s-au alăturat (Spania, Portugalia, Grecia).
Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în cursa dezvoltării declanșată la începutul secolului al XIX-lea, cele mai mari state europene – Marea Britanie, Franța, Germania, austria și Rusia – apelau la surse de dezvoltare specifice fiecăreia. Rezultatul a fost definirea în termeni conflictuali a intereselor naționale ale fiecăreia dintre aceste țări. Ceea ce permitea crearea de situații conflictuale era simplul fapt că nici una dintre ele nu depindea, pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare, de celelalte. Dimpotrivă, în măsură în care interesele naționale ale acestora se întâlneau, ele intrau în situații modelabile prin jocul de suma nulă.
Logica formării celor două grupări de state ale războiului rece și care permite definirea relațiilor dintre ele în termeni conflictuali era dată de diferența dintre sursele de dezvoltare. În vreme ce gruparea occidentală avea că sursă principala de dezvoltare capitalul american și potențialul tehnologic al SUa, blocul oriental avea că sursă principala de dezvoltare resursele naturale ale URSS și potențialul tehnologic al acesteia. Cum nu există nici o condiționare între aceste două surse diferite de dezvoltare, fiecare tabăra era "liberă" să își definească interesele de dezvoltare în termeni conflictuali cu cealaltă, căci un eventual conflict nu ar fi afectat în nici un fel sursă de dezvoltare. Invers, țări care până atunci își definiseră interesele naționale în termeni conflictuali – de exemplu Germania și Franța – nu mai puteau menține o viziune politică conflictuală cu privire la dezvoltarea lor ulterioară fără a afecta sursă de dezvoltare și, că urmare, și-au redefinit interesele naționale în termeni de cooperare[38].
analizând din perspectiva explicației prin intermediul diferențelor dintre sursele de dezvoltare, putem înțelege cu ușurință conflictul iugoslav sau actualele amenințări la adresa securității europene care provin din Europa de Est – conflictul din Transnistria, conflictele din Georgia, armenia, azerbaidjan, evoluția relațiilor dintre țările balcanice și rezolvarea sau menținerea tensiunilor în bazinul mediteranean (Cipru, relațiile dintre Grecia și Turcia).
Din perspectiva diversității surselor de dezvoltare, principala problema creată de postcomunism a constat nu atât în exacerbarea naționalismelor sau eliberarea tensiunilor locale de sub constrângerea restricțiilor de bloc, cât în crearea unor noi alternative de surse de dezvoltare pentru state, care, urmare a politicii de bloc, nu dispuneau de ele în timpul războiului rece.
Războaiele dintre țările fostei Iugoslavii, chiar dacă au fost justificate ideologic că și conflicte interetnice, au avut la baza diferențierea surselor de dezvoltare potențială între dezvoltarea oferită prin integrare europeană, pentru Croația, Slovenia, Macedonia, și dezvoltarea prin resurse alternative a Serbiei. Conflictul transnistrean poate fi interpretat că un conflict între regiuni dispuse să apeleze la resursele occidentale de dezvoltare – Moldova – și regiuni care se pot dezvoltă utilizând resursele de dezvoltare ale Rusiei. Același model explicativ poate fi aplicat pentru Ucraina, Georgia – unde abhazia este mai legată de resursele rusești de dezvoltare decât restul țării – armenia și alte țări din Caucaz.
Marea noutate pe care postcomunismul a adus-o problematicii securității europene constă în faptul că a înlocuit o problematica globală de securitate – războiul rece – cu o pluralitate de problematici ale securității regionale: în Balcani, în Caucaz, în nordul Marii Negre. Toate aceste regiuni sunt situate la periferia Uniunii Europene, iar sursele invocate ale amenințărilor par să se limiteze de fiecare dată la o problematica internă – conflict religios, conflict interetnic, confruntare politică internă – slab legată de problematica globală a securității[39].
O a două amenințare ar putea să apară că urmare a potențialului oferit de o serie de conflicte locale de a funcționa că "debușeu" pentru conflictele sau tensiunile interne din țările vecine. Amenințarea constă în potențialul de extindere a conflictului, că în cazul implicării naționaliștilor ucraineni în conflictul din Transnistria, al naționaliștilor sârbi în conflictul din Bosnia, al naționaliștilor albanezi în cel din Kosovo și FYR Macedonia.
Imaginea globală prezintă un continent european:
– eliberat de amenințările tradiționale provenite din confruntarea dintre marile țări europene, amenințări care au definit problematica securității europene vreme de mai multe secole;
– eliberat de marea amenințare a războiului rece;
– situat în afară principalelor amenințări la adresa securității globale – terorismul internațional, potențialul proliferării armelor nucleare, crimă organizată la nivel internațional, conflictul din Orientul apropiat și altele sunt probleme asumate mai ales de Statele Unite;
– aflat sub umbrela de securitate a NATO, suficient de flexibilă pentru a permite europenilor să se degajeze de angajamentele globale ale SUa, dar în același timp să implice SUa în orice problema europeană de securitate în care Europa Occidentală nu se poate descurcă singură (precum în Bosnia și Kosovo);
– având de rezolvat doar probleme locale (regionale) de securitate, deja amintite, situate la periferia continentului și în continuă restrângere[40].
Extinderea Uniunii Europene tinde să reducă numărul problemelor regionale de securitate. Între 1990-1992, problemele regionale de securitate, potențiale sau doar ipotetice, ivite la periferia Europei Occidentale, erau net mai numeroase că în prezent și se întindeau până în Europa Centrală. Pe atunci puteam numără conflicte și tensiuni ce includeau Ungaria (în relația cu România, cu Serbia, cu Slovacia), Cehia și Slovacia (pe cale de despărțire), țările baltice (în relația cu Rusia), România (în relația cu Ungaria și Ucraina), Moldova (în relația cu Tiraspol și Ucraina), Iugoslavia (în relația dintre Serbia și toate celelalte republici), Bulgaria (în relația cu Turcia), Polonia (în relația cu Ucraina, Belarus, Germania și Rusia), Rusia (în relația cu toate fostele republici ale URSS).
La începutul perioadei postcomuniste, toată lumea fosta comunistă părea un șir de regiuni generatoare de conflicte cu potențial de extindere și de amenințare a păcii continentale. Un deceniu și jumătate mai târziu, ele au fost restrânse la câteva "regiuni" periferice, dar și în acestea conflictul este ținut sub control, iar potențialul sau de extindere este minim. În nici un caz nu putem ignoră rolul extinderii Uniunii Europene în acest proces, căci se corelează cu procesul reducerii amenințărilor de securitate și al stingerii conflictelor regionale.
CAPITOLUL 3
APĂRAREA ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ ȘI COLECTIVĂ ÎN NOUL CONTEXT EUROPEAN
3.1. Procesul de transformare a NATO si implicatiile acestuia asupra securitatii nationale si colective
NATO a evoluat începând cu 1990 spre o formă din ce în ce mai complexă, pentru a corespunde noii structuri de securitate internațională în care riscurile s-au diversificat că substanță și arie din care provin.
Mediul de securitate fluid, complex și volatil, a cărui dinamică a riscurilor se manifestă pe diferite paliere (militar, politic, economic, social, cultural), a influențat procesul de transformare în care alianța a intrat odată cu debutul anilor 1990.
Complexitatea și dinamică mediului de securitate internațional au imprimat un ritm de dezvoltare rapid al alianței Nord atlantice. Astfel, NATO și-a lărgit sfera de interese, îmbogățindu-și agenda cu problematici din ce în ce mai variate că substanță și acoperire geografică. Adaptarea alianței Nord atlantice la noul mediu s-a făcut prin redefinirea misiunilor și obiectivelor sale, modificarea ariei geografice a teritoriului aliat, precum și prin proiectarea stabilității dincolo de aria euro-atlantică propriu-zisă.
astfel, alianța a trecut printr-un proces complex de transformare determinat de riscurile cărora trebuie să le facă față și care s-a reflectat în modificarea structurii sale (număr de membri, modalitate de organizare) și a tipului de răspuns pe care trebuie să-l genereze.
acest din urmă fapt s-a manifestat printr-o abordare extensivă a securității, alianța contribuind la procese de construcție instituțională, asistență în domeniul apărării, pregătirea forțelor pentru a deveni interoperabile, schimbul de experiență în domeniul doctrinei și conceptelor militare etc.
De asemenea, procesul transformării a determinat o rearanjare a priorităților alianței, care au variat în funcție de gradul de risc al amenințărilor la adresa securității statelor membre NATO.
După terminarea Războiului Rece principala sursă de instabilitate a fost reprezentată de conflictele inter-etnice, religioase, naționaliste generate de fragmentările intră-statale care au avut loc imediat după prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, spațiul fostei Iugoslavii reprezentând un focar de risc deosebit de ridicat.
În perioada respectivă, prioritățile alianței erau focalizate asupra stabilizării regiunii Balcanilor pentru evitarea propagării sursei de risc și spre statele învecinate, statele membre NATO alocand o mare parte din resurse pentru zona Europei Centrale și de Est.
După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 și odată cu invocarea articolului V al Tratatului Nord atlantic, pentru prima dată, de către statele aliate, prioritățile (geografice și funcționale) ale NATO s-au rearanjat, pe primul loc situându-se amenințările de natură teroristă, propagarea armelor de distrugere în masă, amenințările de natură asimetrică, în general.
Transformarea alianței a presupus identificarea acelor priorități și mijloace de acțiune care să o mențină relevanță în noul context de securitate internațional. Însă, vulnerabilitatea, nesiguranță, complexitatea și ambiguitatea generată de amenințările asimetrice fac mai dificilă identificarea mecanismelor potrivite de reacție. Provocările la adresa securității spațiului aliat s-au intensificat pe măsură ce riscurile au început să cunoască o delocalizare accentuată. Mediul de securitate s-a transformat, trecând de la un sistem bipolar la unul în care polii de putere sunt mai greu de identificat, iar amenințările sunt mai difuze.
În prezent riscurile sunt generate de atacuri teroriste, dezvoltarea și proliferarea armelor de distrugere în masă, dublate de pericolul că acestea să ajungă în posesia unor regimuri politice nedemocratice sau a unor entități ale crimei organizate sau celule teroriste, existența unor regimuri nedemocratice sau cu o structura instituțională fragilă, fluxuri masive de refugiați, dezechilibre ecologice sau catastrofe naturale majore (secete, inundații, furtuni, incendii, cutremure, accidente nucleare etc), insecuritate economică, conflicte etnice regionale sau locale, perpetuarea stărilor de conflict – în anumite zone sau regiuni neguvernabile-, care se află în afară controlului național, de către grupări criminale cu interese de natură pecuniară.
Combaterea unor astfel de riscuri, slab definite, difuze și cu un potențial de distrugere masiv, antrenează strategii și politici militare sau ne-militare din ce în ce mai complexe. La aCEAstă contribuie divergență de interese, percepția diferită asupra strategiilor și procedurilor de urmat având în vedere faptul că interesele actorilor implicați nu converg întotdeauna.
Din aCEAstă perspectiva, transformarea, privește potențialul militar și tehnologic de combatere a amenințărilor, alocarea resurselor pentru domeniul apărării, modalitățile și mecanismele prin care se poate recurge la mijloace militare în detrimentul celor de natură politică sau socio-economică.
În cadrul alianței acest proces este dependent de prioritățile de politică internă ale aliaților europeni și nord americani, la care se adaugă diferențele în perceperea riscurilor, mijloacelor și procedurilor de contracarare a acestora, elemente care influențează direct proiectarea unei abordări vizionare a misiunilor și procesului de transformare a alianței.
Una din direcțiile de transformare urmărite a fost lărgirea spațiului de acțiune al alianței spre zone din ce în ce mai îndepărtate, acolo de unde riscurile se propagă. Alianța a început să se angajeze, gradual, în regiuni cu o structura neomogenă din punct de vedere al dezvoltării politico-economice și sociale. Alianța a trecut de la operațiuni cu caracter strict militar spre operațiuni de gestionare a crizelor, prevenirea conflictelor, operațiuni în sprijinul păcii, răspuns la dezastre, urgențe civile, sprijin umanitar, asistență în domeniul construcției instituționale etc. Diversificarea riscurilor, extinderea ariei operațiunilor au imprimat o trecere de la solutionari bazate exclusiv pe mijloace militare spre cele cu componente socio-economice, acționând alături de organizații internaționale cu competențe specifice în aceste domenii. Alianța și-a dezvoltat, în acest fel, un rol în care caracteristică militară predominantă a fost complementată de elemente ne-militare, precum protecția unor infrastructuri civile, asistență oferită altor organisme internaționale în vederea sprijinirii activităților acestora în teatre de operații în care acționează concomitent etc.
Evoluția mediului de securitate în anii 1990 au demonstrat că stabilitatea și paCEA în zona euro-atlantică nu poate fi realizată doar prin acțiuni ale statelor membre, dialogul pe aceste probleme trebuind a fi extins și către alte state interesate, situate în imediată vecinătate a teritoriului alianței. În acest fel, au fost dezvoltate parteneriate ale NATO cu statele din zonele de interes pentru alianța (fostul spațiu sovietic sau zona mediteraneană), astfel încât prin cooperare și dialog în domeniul apărării și securității să fie create premisele pentru un spațiu de stabilitate și pace.
În acest format accentul s-a pus pe programe de reforme direcționate către acele state care doresc să facă parte din sistemul de securitate euro-atlantică și care doresc să-și reformeze sistemul de apărare cu sprijinul alianței în vederea dobândirii capacităților necesare pentru a face față noilor amenințări. De asemenea, abordarea extensivă a securității de către NATO explică și importantă deosebită acordată de aCEAstă democratizării, transparenței, dezvoltării principiilor statului de drept.
NATO nu și-a încheiat procesul de transformare început în anii 1990, ci continuă se adapteze noului mediu de securitate prin dialog politic, desfășurarea de operațiuni, construcția de parteneriate.
Dezvoltările din anii ’90 demonstrează că alianța percepe într-un mod mult mai complex mediul de securitate. Astfel se explică și crearea, aprofundarea și extinderea rețelei sale parteneriate, procesul transformării NATO manifestându-se și pe aCEAstă dimensiune. Evoluția Parteneriatului Euro-atlantic, asupra căruia lucrarea de față se va apleca în mod deosebit, dovedește faptul că schimbările mediului de securitate, ale priorităților alianței s-au reflectat și asupra acestuia.
Transformarea alianței are că scop dezvoltarea de noi capabilități militare care vor permite forțelor acesteia să desfășoare operații în întregul spectru de amenințări, cu asigurarea procesului decizional (menținerea consensului) în condițiile extinderii și ale stabilirii unui nou tip de relații cu UE, Rusia, Ucraina și cu statele din spațiile Caucaz, asia Centrală și Mediterana.[41]
Strategiile care definesc procesul transformării abordează domeniile cultură militară, planificarea și transformarea capabilităților. Procesele aferente acestor domenii se sprijină pe patru piloni:
– întărirea operațiilor întrunite,
– exploatarea avantajelor informaționale,
– conceptul de dezvoltare,
– dezvoltarea capabilităților de transformare[42].
Tendința centrală, după summit-ul de la Istanbul[43], este de confirmare și intensificare a procesului de transformare a misiunilor, capabilităților și forțelor sale, că rezultat al necesităților de a răspunde mai eficient la crize prin utilizarea unor forțe rapid dislocabile și sustenabile în teatre de operații foarte îndepărtate. Acest proces determina realizarea unui proces flexibil de adaptare a deciziilor și de generare a forțelor necesare.[44]
"Suntem[46]hotărâți să lucrăm împreună pentru promovarea păcii și stabilității, precum și pentru a răspunde provocărilor globale care afectează din ce în ce mai mult securitatea noastră, a tuturor"[45].
" Parteneriatul NATO-Rusia a fost conceput că un element strategic pentru întărirea securității în spațiul euro-atlantic, întemeiat pe principii, valori și angajamente fundamentale, inclusiv democrația, libertățile civile și pluralismul politic. Privind în urmă, la istoria de peste un deceniu, am dezvoltat un dialog politic și proiecte concrete pe o gama largă de subiecte de securitate internațională, unde avem obiective și interese comune. Deși suntem preocupați de recentele declarații și acțiuni rusești, pe subiecte cheie de securitate și de interes comun, precum Tratatul privind Forțele Convenționale din Europa (CFE), suntem pregătiți să continuăm să lucrăm cu Rusia, că parteneri egali în domenii de interes comun, așa cum este prevăzut în Declarația de la Roma și în actul Fondator. Trebuie să ne continuăm eforturile comune în lupta împotriva terorismului și în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă și a mijloacelor de transport al acestora. Îndemnăm Rusia să se angajeze activ în ofertele importante de cooperare care i-au fost prezentate. Considerăm că discuțiile bilaterale Statele Unite – Rusia cu privire la apărarea antirachetă și CFE, printre alte teme, pot aduce o contribuție importantă în acest domeniu. Considerăm că potențialul Consiliului NATO-Rusia (NRC) nu este pe deplin realizat și rămânem pregătiți să identificăm și să urmărim oportunități pentru acțiuni comune în format 27, reamintind principiul independenței deciziilor și acțiunilor NATO sau ale Rusiei. Reafirmăm Rusiei că politică ușilor deschise a NATO și eforturile prezente, precum și cele viitoare privind apărarea antirachetă a NATO sunt menite să ofere un răspuns mai bun față de provocările de securitate cu care toți ne confruntăm și reiterăm faptul că, departe de a reprezenta o amenințare pentru relația noastră, acestea oferă oportunități de a aprofunda cooperarea și stabilitatea[47]."
3.2. Uniunea Europeana. Aparitia conceptului de Identitate Europeana de Securitate si aparare
Politica Europeană de Securitate și apărare (PESA) are scopul de a oferi Europei unite un nou instrument de afirmare pe scena internațională, subordonată Politicii Externe și de Securitate Comuna (PESC), pilonul doi al Tratatului de la Maastricht.
Politica Europeană de Securitate și apărare are drept obiectiv să permită Uniunii dezvoltarea capacităților sale civile și militare de gestionare a crizelor și prevenire a conflictelor la nivel internațional, precum și ajutorul umanitar oferit țărilor membre. Astfel, contribuția sa la menținerea păcii și a securității internaționale, potrivit Cartei ONU, ar spori considerabil, adică pe măsura forței sale economice și demografice.
De la început trebuie menționat că PESA nu implică crearea unei armate europene, ci ea evoluează de o manieră compatibilă și coordonată cu Organizația atlanticului de Nord.
În esență, PESA presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, în cazul în care alianța Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea și coordonarea unor operațiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operațiuni bazându-se pe decizii suverane.
Din acest ultim punct de vedere este important de subliniat că PESA este un proces interguvernamental, controlul politic asupra PESA fiind exercitat de șefii de state și de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de către parlamentele naționale.
În cele din urmă PESA reprezintă răspunsul dat de Uniunea Europeană la crizele și provocările la adresa securității și intereselor statelor membre, apărute după încheierea Războiului Rece.
Revenind în zilele noastre, cred că PESA a apărut din necesitate (dublarea acțiunilor diplomatice, economice și de altă natură a UE), cât și ca un pas logic, în dezvoltarea Uniunii Europene.
În cazul PESA viitoarele dezvoltări ale relațiilor între statele membre depind în mare măsură de instituționalizarea relațiilor între Uniunea Europeană și NATO în ceea ce privește securitatea și apărarea europeană.
Ideea unei politici europene de securitate și apărare autonome a apărut la puțin timp după anul 1945. Eșecul Comunității Europene pentru apărare (CEA) în 1954 a condus la suspendarea temporara a eforturilor de a ajunge la realizarea unei politici autonome de securitate și apărare pentru Europa Occidentala. În schimb s-a creat NATO. NATO a fost și este cel mai important și confirmat instrument de securitate tradițională în Europa.
In anul 1992, odată cu „Convenția de la Maastricht” unde a fost definita o Uniune Europeana sprijinindu-se pe trei piloni: (primul – economie, moneda, comerț, vama și politica agrară; al doilea – „ o politica externa si de securitate comuna”; al treilea pilon – politica internă și de justiție, de asemenea, comune), s-a accelerat crearea unei politici externe și de securitate comune, alături de concretizarea procesului de realizare a unei uniuni economice și monetare[48].
Bazele instituționale ale Politicii Europene de Securitate și apărare s-au pus abia în 1999, în urma summit-ului Congresului European de la Köln, prin adoptarea cadrului strategic prin care Uniunea Europeană urma să-și dezvolte propria componentă de securitate și apărare[49].
Enumerând câteva dintre riscurile sfârșitului de secol XX – tentația unui izolaționism american și noile tensiuni dintre Washington și Beijing -, președintele francez Jacques Chirac sublinia că"un sistem cu adevărat multipolar nu poate există decât dacă Uniunea Europeană devine ea însăși o putere reală". După crearea Euro, continentul trebuie să deschidă al doilea mare "șantier", cel al apărării: "Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea și chiar urgență afirmării unei Europe a apărării, care să acționeze fie în sânul alianței atlantice, fie de manieră autonomă, în funcție de natură crizelor[50][51]".
În mod formal, misiunile atribuite PESA sunt definite prin cele trei sarcini de la Petersberg ce au fost adoptate în 1992 de UEO și au fost inserate în Tratatul UE. Acestea sunt: misiuni umanitare și de evacuare a resortisanților, misiuni de menținere a păcii, misiuni de luptă pentru gestionarea crizelor și/sau operații de restabilire a păcii.
Sub titlul „O Europă sigură într-o lume mai bună”, UE și-a croit în anul 2003, pentru prima data, o strategie cuprinzătoare de politică externă și de securitate, și anume strategia europeană de securitate – SES.
astfel, PESA include următoarele șapte domenii: misiuni umanitare și de evacuare; misiuni de menținere a păcii; misiuni de forțe luptătoare pentru gestionarea crizelor; misiuni de dezarmare (C); misiuni de consiliere și asistență militară (C); misiuni de prevenire
Fără îndoială, dimensiunea operațională a Politicii Europene de Securitate și apărare reprezintă, astăzi, o realitate. Putem consemna demersurile Uniunii Europene în gestionarea situației de securitate atât în Balcani și Caucaz, cât și în africa, Orientul Mijlociu și asia, exprimate, până în prezent, prin lansarea a unui număr de 15 operații în aceste perimetre geografice.
Toate aceste evoluții reprezintă etape majore ale unui amplu proces de reconfigurare a rolului pe care Uniunea Europeană îl are în gestionarea securității globale. În acest cadru, dezvoltarea dimensiunii de securitate și apărare, susținută de operaționalizarea capacităților
relevante pe această dimensiune, reprezintă segmentul esențial al acestui proces. România a participat la dezvoltarea acestui proces încă din momentul lansării sale, atât prin contribuții cu forțe și capacități, cât și în prin angajamente efective în cadrul operațiilor conduse de UE.
Semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, în aprilie 2005, a marcat o nouă etapă în cadrul procesului de conectare la aceste evoluții, orientat spre conturarea profilului strategic al României ca viitor membru al Uniunii Europene. Astfel, perioada de pre-aderare, în care România participă, ca observator, la activitățile structurile politico-militare ale UE, oferă oportunități semnificative pentru familiarizarea cu procedurile și filozofia de lucru a Uniunii.
În acest context se înscrie și demersul de față, concretizat în elaborarea, de către experții Departamentului pentru Integrare Euroatlantică și Politica de apărare, a acestui scurt ghid privind Politica Europeană de Securitate și apărare.
Materialul se adresează, în primul rând, structurilor Ministerului apărării Naționale în vederea familiarizării acestora cu problematica menționată. Având în vedere dinamica procesului de dezvoltare a componentei de securitate și apărare, precum și a evoluției instituționale a UE, ne propunem actualizarea regulată, bi-anuală, a Ghidului privind Politica Europeană de Securitate și apărare.
Mediul de securitate din vecinătatea Uniunii Europene diferă de cel din interiorul acesteia prin zonele de instabilitate regională și existența unor dispute îndelungate, atât pe continentul european, cât și în jurul acestuia. Principalul instrument pentru promovarea stabilității în vecinătatea apropiată îl reprezintă dezvoltarea pe mai departe a politicilor sale de vecinătate, poziție care oferă beneficii concrete și relații preferențiale cu statele vecine, în numeroase aspecte, dar, în particular, asupra accesului la piețe și a promovării investițiilor.
Principalele obiective ale politicii de vecinătate sunt:
1) prevenirea conflictelor și a actelor de agresiune în vecinătatea apropiată;
2) aplanarea disputelor în curs și asigurarea unui climat de liniște pe termen lung;
3) stabilirea de parteneriate politico-economice strânse, bazate pe împărtășirea principiilor UE., pe aplanarea conflictelor, pe valori, prosperitate și securitate;
4) controlul migrației și a oricăror forme de trafic ilegal către UE.;
5) protejarea securității cetățenilor UE. ce trăiesc în afară Uniunii[52].
3.3. România în noul context de securitate alături de NATO și Uniunea Europeana
România a luptat dintotdeauna, așa cum a putut sau i s-a impus pentru a-și păstra valorile naționale: independența, suveranitatea, integritatea și unitatea teritoriului și cetățenilor săi, așa cum se stipulează și în normativele statului de drept[54].
După 18 ani de tranziție post-comunistă, România a ajuns în final la vârstă maturității învățând să treacă de la totalitarism la un regim democratic. A înțeles că integrarea în structurile cele mai puternice existente în prezent în lume o vor face mai puternică pe ea însăși și că, ajutându-le pe acestea să își îndeplinească scopurile și le va îndeplini pe cele proprii. În acest sens, după ce a realizat demersurile și a îndeplinit criteriile de aderare a ajuns membru deplin în Uniunea Europeană, după ce, la 29 martie 2004, a pășit în NATO că stat aliat. În prezent, România trebuie să facă față unor noi provocări: valorificarea calității de membru al UE și NATO. La rândul lor, în prezent, UE și NATO sunt entități aflate într-un dinamic proces de transformare și reforma instituțională că urmare a mediului internațional de securitate.
În acest context, profilul și conduită viitoare a României trebuie să valorifice oportunitățile existente în cadrul organizațiilor europene și euroatlantice, în scopul promovării unor politici coerente, având că obiectiv continuarea și aprofundarea procesului de modernizare a societății românești, implicând atât consolidarea economică și instituțională, cât și creșterea standardelor de viață ale cetățenilor săi.
3.3.1. Pozitia României față de Politica Europeană de Securitate și apărare
Printre primele capitole de negocieri deschise de România cu Uniunea Europeană după începerea negocierilor de aderare, la 15 februarie 2000, au fost Capitolul 26 (Relații externe) și Capitolul 27 (Politica Externă și de Securitate Comună, PESC). Aceste capitole au fost închise provizoriu încă din iunie 2000.
În Documentul de poziție a României la Capitolul 27 (anexa 1), referitor la Politica Externă și de Securitate Comună se arăta că: „România este pregătită să accepte și să aplice acquis-ul în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) a Uniunii Europene (UE). Structurile necesare transpunerii acesteia în practică au fost create, iar politica externă și de securitate a României se bazează pe aceleași principii și are aceeași orientare cu CEA promovată de Uniunea Europeană”.
România estimează că nu va avea dificultăți în transpunerea în practică a acquis-ului în
domeniul Politicii Externe și de Securitate Comune și va urmări și implementa cerințele ulterioare ale acquis-ului în domeniul PESC.
Formele și mijloacele uzitate de România pentru implicarea în PESA sunt multiple:
a.consultări periodice pe probleme ale securității europene;
b.participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionare aspectelor militare și civile ale crizelor;
c.implicarea în activitățile curente ale organismelor UE cu atribuții în sfera securității (Consiliul afacerilor Generale, Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar, Statul Major, Institutul de Studii de Securitate al UE etc.) și participarea la sesiunile adunării UEO, respectiv ale adunării Interparlamentare de Securitate și apărare;
d.participarea la exercițiile și operațiunile de gestionare a crizelor conduse de UE.
Consultările periodice pe probleme ale securității europene, vizează în principal dezvoltarea capacităților europene de apărare, (Obiectivul Global al UE adoptat în iunie 2004). Se au în vedere optimizarea instrumentelor de generare a capacităților militare prin introducerea unui sistem de monitorizare a procesului de îndeplinire a obiectivelor asumate, acoperirea deficiențelor în materie de capacități, în anumite domenii, includerea conceptului "Grupurilor tactice de lupta"[55] (Battle Groups – BGs), asumarea de noi angajamente din partea statelor membre.
România a participat la grupul de proiect vizând Interoperabilitatea în operațiuni și acțiuni umanitare (IHEO) a cărui activitate s-a încheiat în ultima parte a anului 2004. Din noiembrie 2004, România participa la structura responsabilă cu Transportul Strategic aerian. Sunt în derulare demersurile privind conectarea României la Centrul Multinațional de Transport strategic Maritim de la atena (aMSCC). Se analizează posibilitatea implicării și în alte grupuri de proiect.
Participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionarea aspectelor militare și civile ale crizelor, vizează următoarele aspecte:
• Coordonarea civil-militară – planificarea integrată "Îmbunătățirea Coordonării Civil-Militare a UE" pledează pentru o planificare integrată/comprehensive planning a cooperării civilo-militare în operațiunile de gestionare a crizelor, creșterea rolului grupurilor de lucru geografice, îmbunătățirea cooperării inter-pilieri, îmbunătățirea procesului de analiză a situațiilor de criză, operaționalizarea listei de observare a statelor susceptibile pentru o criză iminentă, îmbunătățirea conceptului de gestionare a crizelor, utilizarea unor instrumente de planificare suplimentare, îmbunătățirea sistemului de finanțare a operațiilor civile PESA, îmbunătățirea capacității de coordonare a EUSR (reprezentant special al UE), dezvoltarea unei abordări integrate a activităților în teatru, stabilirea unui proces de instruire pre-dislocare, co-locarea actorilor UE din teatru, rotirea personalului UE în funcție de expertiză acumulată în teatru.
• Concepția UE privind sprijinul PESA în domeniul reformei sectorului de securitate (SSR) de COPS .- vizează asistență destinată statelor partenere pe acest domeniu, pe baza următoarelor principii: responsabilizare locală, asigurarea coerenței acțiunilor externe, respectarea normelor democratice și internaționale referitoare la respectarea drepturilor omului și a statului de drept. Prevede cooperarea UE și cu ONG-urile, în domenii precum: sectorul de apărare, poliție, justiție și statul de drept, finanțarea sectorului de securitate, controlul la frontiere și domeniul vamal, demobilizare, dezarmare și reintegare (DDR).
• Celulă civil-militară a UE. Din 13 decembrie 2004 România se află în cadrul Statului Major al UE (EUMS), sub autoritatea directorului general al EUMS, compusă din compartimentul de planificare strategică și nucleul permanent. Rolul acestei celule este de a îmbunătăți capacitatea UE de gestionare a crizelor, prin integrarea sistemelor de planificare a operațiilor mixte civil-militare conduse de UE. Celulă are funcții de planificare strategică și operațională pentru răspuns la crize (inclusiv operațiile civile).
Experiență participării României la Parteneriatul pentru Pace este benefică, din punct de vedere militar, pentru îndeplinirea obiectivelor PESA. Din punct de vedere militar, România se poate constitui într-un pilon important al PESA în partea centrală și sud-estică a continentului european, fapt demonstrat de participarea să la Forță Multinațională de Pace din Sud-Estul Europei (MPSEE), la Brigada Multinațională cu Capacitate de Lupta Ridicată a Forțelor ONU în așteptare (SHIRBRIG), la Grupul de cooperare năvală în Marea Neagră (BLACKSEAFOR), la constituirea unei brigăzi de menținere a păcii a țărilor din centrul Europei (CENCOOP) și a unor unități militare mixte – un batalion româno-ungar de menținere a păcii, o unitate româno-ucrainiano-ungaro-slovacă de geniu.
În urmă semnării Tratatului de aderare a României la UE la 25 aprilie 2005, România a dobândit dreptul de a exercită rolul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenței reprezentaților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora.
Începând cu dată aderării României la UE, țară noastră are obligația de a aplică în întregime acquis-ul comunitar, cu excepția directivelor la care au fost obținute perioade de tranziție în cadrul negocierilor de aderare. În acest context, Ministerul Integrării Europene va monitoriza îndeplinirea angajamentelor de către instituțiile publice. Din partea Ministerului apărării, au fost desemnate, prin ordin al ministrului, două persoane care sunt implicate în procesul de prenotificare. Map are calitatea de avizator în ceea ce privește actele normative naționale privind transpunerea unor directive comunitare. Participarea armatei Române la operații în sprijinul păcii și de gestionare a crizelor este un alt element care subliniază viabilitatea organismului militar românesc în plan internațional. Începând din anul 1991 România a participat la mai multe operații de acest tip, respectiv în IFOR/ KFOR conduse de NATO în Bosnia și Herțegovina, ALBĂ și MAPE în albania, UNMIK în Kosovo. Totodată, România participa la misiunile de poliție ale Uniunii Europene (EUPM) din Bosnia și Herțegovina și la operațiunea militară "Concordia" a Uniunii Europene din Macedonia.
3.3.2. România și Organizația Tratatului Nord-Atlantic, cooperare și modernizare
Majoritatea statelor din lumea dezvoltată sunt democrații. Deși există o controversă încă în curs de desfășurare privind legătura dintre regimul politic liberal și cooperare, se poate argumenta chiar și pe o linie realistă, că acestea sunt mai predispuse să colaboreze. Michael Doyle și Francis Fukuyama au mers mai departe susținând că războiul între democrații este imposibil. În democrații, însă, nu se poate trece peste legătura directă care există între caracterul regimului și urmărirea scopului bunăstării, deoarece printre altele, conducătorii depind de voturile cetățenilor. Unul dintre principalele obiective al statelor moderne îl constituie bunăstarea, care presupune existența unei economii competitive și a unui nivel de trai ridicat al populației. Competitivitatea depinde de calitatea tehnologiei de producție, sistemul bancar, dar și de piață. Dezvoltarea economică contribuie la asigurarea coerenței politice interne și la creșterea capacității de acțiune pe plan extern a statelor.
În consecință, putem afirma că inclusiv pentru România, obiectivele politicii externe sunt diverse și anume: securitatea, bunăstarea, prestigiul, susținerea unor formule de organizare politică etc. Factorii care influențează acțiunile statelor pot fi și ei împărțiți în: externi (distribuția internațională a puterii, evoluțiile regionale, percepția amenințărilor) și interni (selecția elitelor, afinități ideologice, coerența politică și socială, economie, cultură), iar primilor li se va acorda prioritate.
Alianta Nord Atlanticã, la 50 de ani de la înfiintare, a devenit, prin întreaga sa activitate, un pilon central al securitãtii si stabilitãtii ariei euroatlantice. Aderarea României la NATO a reprezintat modalitatea optimã de asigurare a securitãtii nationale, precum si o consacrare a continuitãtii si profunzimii eforturilor nationale în aCEAstã directie.
În prezent, atât alianta, cât si întreaga comunitate internationalã trece printr-o perioadã de reconceptualizare a principiilor si mijloacelor de actiune în promovarea stabilitãtii si securitãtii, incluzând o reevaluare a riscurilor si provocãrilor în plan global. România a actionat în sprijinul luptei împotriva terorismului ca un aliat de facto al NATO, demonstrând cã dispune de capacitatea, vointa politicã si credibilitatea actionalã necesare integrãrii depline în U.E.
România va fi pregãtitã sã rãspundã asteptãrilor aliantei si sã contribuie în mod direct la diminuarea riscurilor la adresa securitãtii regionale si subregionale, prin asumarea obiectivelor NATO definite în Noul Concept Strategic[56][57].
Mutatiile esentiale înregistrate de relatiile internationale conferã o nouã relevantã procesului de lãrgire al NATO. În contextul actualelor dezvoltãri, continuarea proceselor de lãrgire la nivel european si euro-atlantic constituie o necesitate. Lãrgirea NATO înseamnã astãzi o aliantã revitalizatã, care poate servi ca bazã pentru un nou parteneriat în fata noilor riscuri si amenintãri. România este angajatã ireversibil în procesul de integrare europeanã, fiind hotãrâtã sã continue si sã aprofundeze procesul de reformã politico-militarã.
România doreste sã contribuie în mod substantial la atingerea acestui obiectiv si îsi asumã nu doar postura de consumator de securitate, ci si responsabilitãtile unui contributor direct la stabilitatea regionalã si subregionalã. În acest sens, oferta militarã a României include forte puse la dispozitia NATO pentru operatiuni în sprijinul pãcii cu participarea statelor Parteneriatului pentru Pace.
Continuarea procesului de reforma a armatei depinde de resursele financiare ale țării, de capacitatea instituțională a Ministerului apărării de a implementa politici, precum și de corelația acestor politici cu măsurile de reforma economică și capacitatea instituțională a altor ministere și agenții de a-și îndeplini în timp funcțiile cu care au fost investite. Având în vedere aceste cerințe de ordin instituțional, cheltuielile militare anuale au o pondere de 2,38% în Produsul Intern Brut, nivel ce va fi menținut în intervalul 2005-2008[58].
Lărgirea alianței și a UE, transformările la care sunt supuse cele două organizații și misiunile asumate de acestea au impactul cel mai important asupra arhitecturii de securitate a spațiului euro-atlantic și la nivel global. Noii membri ai UE, în egală măsură și membri ai NATO, vor susține probabil în continuare complementaritatea între NATO și UE, plecând de la rolul vital pe care îl joacă alianța în asigurarea securității și stabilității spațiului euro-atlantic. Pe termen mediu, nu este exclusă consolidarea nucleului atlanticist în cadrul UE, cu posibile implicații asupra dezvoltării PESA. Pe termen lung, trebuie luată în calcul și ipoteza reorientării către curentul europenist al statelor din cadrul Uniunii care au o capacitate de apărare mai redusă. Marea Britanie își va dezvoltă probabil opțiunea pentru o politică de echilibru în relațiile cu SUA și partenerii din UE, considerând pro-atlanticismul tradițional că o implicare cu consistente sporite în dezvoltarea PESA[60].
CONCLUZII
Actualele tendințe planetare, proliferarea asimetrică a unor noi amenințări și riscuri la adresa securității internaționale sunt o certitudine care pun în stare de alertă apărarea națională la nivelul supozițiilor sale în ceea ce privește concepția și planul acțiunilor concrete.
Consider că secolul al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă și interdependență, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult că fiind ireversibil. Interesele și obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate este influențat pozitiv de procesele de integrare europeană și euroatlantică, de extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democrației și economiei de piață, de adâncirea colaborării regionale.
• Riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ, totuși persistă fenomene de instabilitate și criză la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state.
• Progresele în evoluția politicii externe și de securitate comune, implicarea și soluțiile alese de organizațiile internaționale și europene în rezolvarea situațiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se pregătește să își asume un rol substanțial în arhitectură propriei securități, inclusiv în CEA de apărare.
• Terorismul, o amenințare primitivă, în raport cu stadiul civilizației, la începutul secolului XXI, este o amenințare majoră și are o "evoluție" dramatică pentru omenire cunoscând însă metodele și mijloacele de punere în practică a acestuia, precum și capacitățile de a lua în vizor ținte de nivel strategic.
Unul din scopurile terorismului este să disipeze puterea, să genereze haos și să creeze un vid de soluții la situația nou creată, pentru că apoi, pe fondul fragilității oricărei potențiale decizii, să ofere variante "reale", din timp pregătite, de redresare a respectivei situații.
Pe plan militar victoria finală în aCEAstă campanie va depinde, în special, de doi factori: voință politică internațională susținută și constituirea capabilităților în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului terorist. Iar lucrul cel mai important care se impune este că permanent să fie analizate și monitorizate toate amenințările și riscurile de natură teroristă sau cele care pot facilita desfășurarea de acțiuni teroriste. Accentul trebuie pus pe latura preventivă, astfel că fenomenul să fie ținut sub control, nu să se aștepte situația de a interveni printr-o riposta contra-teroristă.
Extinderea fenomenului terorist și periculozitatea deosebită a acestuia au determinat acțiuni conjugate pentru contracararea lui și realizarea unei coaliții la nivel global.
• Statutul României de membru a structurii de securitate euroatlantice și de membru a Uniunii Europene, coroborat cu caracteristicile evoluției relațiilor geopolitice din zona Marii Negre și din regiunile adiacente acesteia determina, în mod inevitabil, transformarea strategiei de securitate națională și, implicit, a strategiei militare, cu implicații majore asupra rolului, locului și destinației forțelor armate, în general, și a forțelor navale, în particular. Acest nou statut al României presupune, în afară garantării stabilității și securității naționale, responsabilități în domeniul generării de stabilitate/securitate regională și europeană.
• România a dezvoltat relații privilegiate și parteneriate temeinice cu statele membre NATO din Europa Centrală, relații care se bazează atât pe convergență intereselor majore de securitate a aliaților central europeni cât și pe existența anumitor coordonate istorice comune, zona central europeană reprezentând un potențial furnizor de securitate pentru estul Europei.
• Politică externă a României trebuie să se focalizeze asupra protejării intereselor sociale și economice ale cetățenilor români, precum și promovării și protejării intereselor economice, politice și militare ale țării noastre, în concordanță cu poziția să geopolitică și geostrategică. De asemenea, politică externă trebuie să ia în considerare participarea activă la construcția instituțională și culturală a Europei Unite.
• Ca stat membru NATO, România contribuie la întărirea potențialului alianței. Poziția strategică, mărimea teritoriului, forță militară, potențialul economic și demografic sunt principalele argumente care susțin această afirmație, România reprezentând un element indispensabil pentru o punte între flancul nordic și cel sudic al NATO. Împreună cu Grecia, Turcia și Bulgaria, România acționează că o barieră pentru împiedicarea propagării noilor amenințări la adresa Europei: amenințările asimetrice, terorismul internațional, crimă organizată etc.
• Securitatea națională va fi proiectată în interiorul NATO și UE, în funcție de politicile specifice celor două organizații. Esență securității României o va constitui asigurarea unei coeziuni și logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfășurare sau care vor fi impuse de necesitățile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro și adaptarea la nivel micro a cerințelor interne și internaționale. În acest sens considerăm că, este important că toți actorii internaționali majori să acționeze într-un mod coordonat, aplicând un larg spectru de instrumente civile și militare printr-un efort concertat, care ține cont de mandatele și atuurile fiecăruia.
Politica de Securitate și apărare românească a avut, în ultimele două decenii, o fermă orientare euro-atlantică, în care componenta atlantică și parteneriatul strategic cu Statele Unite au primit o atenție deosebită. Deși România a participat la o gamă largă de operațiuni sub tutela ambelor organizații și de tip coaliție, singurele inițiative care nu au fost refuzate de către București au fost lansate de către Statele Unite. Această înclinație se poate explica prin credibilitatea redusă a PESA ca garant pe termen scurt și mediu al apărării teritoriale al membrilor săi, preocupare care este mult mai acută în cazul României și a membrilor Noii Europe, pe fondul Dilemei de Securitate dezvoltată între această și Rusia. Deși PESA nu a fost respinsă ca element complementar al NATO, în momentul adevărului martie 2003, România și-a declarat încă o dată perferința atlantică, neglijând sentimentele “motoarelor” Europei. Mai mult, intensitatea participării în cadrul Coaliției a dovedit o dispoziție la un tip aparte de aliniere, în care legitimitatea legală externă și dezbaterea democratică internă au fost neglijate de asemenea pentru a consolida imaginea României în fața partenerilor.La ora bilanțului politic al războiului din Irak, se menține întrebarea dacă participarea la Coaliție a fost productivă în ceea ce privește statutul României în cadrul PESA și calitatea relațiilor cu Rusia.
Procesul de definire și structurare a PESA nu s-a încheiat, rămânând de clarificat o serie de aspecte privitoare la modul în care vor evolua relațiile transatlantice și, implicit, raporturile dintre principalele instituții europene și euro-atlantice. În curs sunt și dezbaterile ce se poartă la nivelul statelor și opiniei publice din statele membre și candidate ale UE referitoare la PESA și implicațiile sale pentru procesele de reformă și extindere ale UE.
În domeniul politicii de securitate și apărare România poate să se bazeze pe certitudini (calitatea de membru NATO și Parteneriatul Strategic Intensificat cu SUA), fără a adopta însă o atitudine ostentativă sau exclusivă de raliere la punctele de vedere ale NATO și/sau SUA.
România se află în Europa și este membră a Uniunii Europene. Ca atare România ar trebui să încurajeze consolidarea PESA și să participe, de o manieră activă, la aceasta. Preferința majorității noilor membri ai UE în ceea ce privește relația NATO-UE în sfera securității și apărării este menținerea complementarității. Aceasta va putea însă să fi e menținută doar în condițiile în care Politica Europeană de Securitate și apărare (PESA) se va dovedi eficientă în prevenirea și gestionarea crizelor și conflictelor din vecinătatea imediată a Uniunii Europene.
alianta Nord atlanticã, la 50 de ani de la înfiintare, a devenit, prin întreaga sa activitate, un pilon central al securitãtii si stabilitãtii ariei euroatlantice. Aderarea României la NATO a reprezintat modalitatea optimã de asigurare a securitãtii nationale, precum si o consacrare a continuitãtii si profunzimii eforturilor nationale în aceastã directie.
În prezent, atât alianta, cât si întreaga comunitate internationalã trece printr-o perioadã de reconceptualizare a principiilor si mijloacelor de actiune în promovarea stabilitãtii si securitãtii, incluzând o reevaluare a riscurilor si provocãrilor în plan global. România a actionat în sprijinul luptei împotriva terorismului ca un aliat de facto al NATO, demonstrând cã dispune de capacitatea, vointa politicã si credibilitatea actionalã necesare integrãrii depline în U.E.
România va fi pregãtitã sã rãspundã asteptãrilor aliantei si sã contribuie în mod direct la diminuarea riscurilor la adresa securitãtii regionale si subregionale, prin asumarea obiectivelor NATO definite în Noul Concept Strategic.
BIBLIOGRAFIE
a. LEGISLAȚIE
1. Constitutia României
2. XXX, Legea apararii nationale a României, în Monitorul oficial, 1994.
3. XXX, Legea planificarii apararii nr. 473, în Monitorul oficial, 2004.
B. LUCRĂRI DE REFERINȚĂ
4. XXX, Carte alba a Guvernului. Armata României 2010: reforma si integrare euroatlantica,Editura Militara, Bucuresti, 2000.
5. XXX, Carte alba asecuritatii si apararii nationale, Bucuresti, 2004.
6. XXX, Manualul NATO.
7. XXX, Strategia de securitate a Uniunii Europene, 2003.
8. XXX, Strategia nationala si euroatlentica, Editura U.N.ap, Bucuresti, 2004.
C. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
9. Antipo Maricel, Securitatea si terorismul. Editura Celsius, Bucuresti, 2004.
10. Buzan Barbu, Popoarele, statele si teama, Editura Cartier, Chisinau, 2000.
11. Chiriac MirCEA,Politici si strategii de securitate la nceputul secolului XXI, Editura U.N.ap, Bucuresti, 2005.
12. Alexandrescu Grigore, Vaduva Gheorghe, Dinu Mihai-stefan, Studii de securitate si aparare,vol.I, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2005.
13. Ivin Toffler, Razboi si antirazboi. Supravietuirea în zorii secolului XXI, Editura antet, Bucuresti, 1995.
14. Maior George Cristian, Politica de aparare a României, în Monitorul Strategic, anul 3, nr.1-2/2002.
15. Mostoflei Constantin, Provocari la adresasecuritatii si strategiei la începutul secolului XXI,Editura U.N.ap., Bucuresti, 2005.
16. Mostoflei Constantin, Securitatea si apararea spatiului sud-est european în contextul transformarilor de la începutul mileniului III, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2006.
17. Mostoflei Constantin, Dinamica Mediului European de Securitate, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2007.
18. Mostoflei Constantin, Exigente ale PESA asupra securitatii si apararii României, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2007.
19. Mostoflei Constantin, Spatiul Sud-Est European în contextul globalizarii, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2007.
20. Mostoflei Constantin, DUȚU, Petre, SaRCINSCHI alexandra, Studii de securitate si aparare, vol.II, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2005.
21. Muresan Laurentiu, Pop, aurel, BONCIU, Florentin, Politica Europena de Securitate si aparare- elemente de influentare a României în domeniul politicii de securitate si aparare,Institutul European din România, Stidii de impact II, Studiul nr. 4, Bucuresti, 2004, în www. Ier.ro.
22. Nye Jr., Joseph Schmith, Descifrarea conflictelor internationale. Teorie si istorie, Editura antet, Bucuresti, 2005.
23. Sava Ionel Nicu, Extinderea NATO. Puncte de stabilitate si securitate catre Est, Institutul Social Român, 2003.
24. Zbignien Brzezinscki, Marea Tabla de sah. Suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000.
25. Conceptul Strategic al aliantei, Consiliul atlanticului de Nord, Washington, 23-24 aprilie 1999
26. Membership action Plan, Consiliul atlanticului de Nord, Washington, 23-24 aprilie 1999
27. Actul Fundational al relatiilor, cooperarii si securitatii mutuale intre NATO si Federatia Rusa, Paris, 27 mai 1997
28. Prague Summit Declaration, NaC, Prague, 21 noiembrie 2002
29. Carta alba a apararii, MapN
30. Missiroli, antoni, Background of ESDP (1954-1999), EU Institute for Security Studies
31. Lindstrom, Gustav, The Headline Goal, EU Institute for Security Studies, 2005
32. Olimpiodor antonescu, Evoluția mediului de securitate, Revista Gândirea Militară Românească, nr. 2/2007, Editura Statul Major General al armatei României.
33. Eugen BĂDĂLaN, Securitatea României. Actualitate și perspectivă, București, Editura Militară, 2001.
34. Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian – Lumea 2009 – Enciclopedie politică și miltară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al armatei, 2009.
35. Zygmunt BaUMaN, Globalizarea și efectele ei sociale, București, aNTET, 2004.
36. Col. prof.univ.dr. Ion BĂLĂCEANU ș.a., Câmpul de luptă modern sub impactul tehnologiilor moderne, București, aRS DOCENDI, 2003.
37. Constituția României, București, Regia autonomă Monitorul oficial, 2003.
D. SURSE INTERNET
38. XXX, Strategia de securitate nationala a României, în www. mapn. ro.
39. XXX, Strategia militara a României, 2006 în www. mapn. ro.
40. http://www.mapn.ro/diepa/politicadeaparare/PESA.htm
41. http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/2005/Securitate%20si%20aparare.pdf
42. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/PESA
43. http://buletinul.unap.ro/pagini/b4_2007/038.pdf
44. http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm
45. http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_Uniunii_Europene
46. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/120-121-122/art24-enachescu.html
[1] ***, Strategia de securitate a României, Bucuresti, 2007.
[2] Mostoflei Constantin (coord.), Securitatea si apararea spatiului sud-est european, în contextul transformarilor de la început mileniului III, Editura Universitatii de aparare Carol I, Bucuresti, 2006, pp. 11-13.
[3] Strategia de securitate nationala a României.
[4] Mostoflei Constantin, op.cit., pp.14.
[5] Tratatul de Instituire a unei Constitutii pentru Europa, capitolul II, art. I-41, pct.7, cap. VII, art. III-329, pct. 1.
[6] Tratatul atlanticului de Nord, Washington, 4 aprilie 1949.
[7] Declaratia de la Istambul – Securitatea noastra în noua era, 29 iunie 2004.
[8] Ibidem, cap. I-41
[9] Declaratia de la Istambul – Securitatea noastra în noua era, 29 iunie 2004, Partea I, art. 30.
[10] Liviu Muresan, Riscuri si provocari în scenariile si strategiile ante si post Praga 2002, în "Colocviu Strategic", nr. 6/iulie 2002, academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de Securitate.
[11] Muresan Liviu, Pop adrian, Bonciu Florin, The European Security and Defence Policy – a factor of influence on the actions of Romania in the field of security and defence , research paper, The European Institute of Romania, Bucuresti, 2004, pp. 9-15.
[12] Ministerul apararii Nationale, Culegere de termeni, concepte si notiuni de referinta din domeniile politicii militare, securitatii nationale si apararii armate, Editura Militara, Bucuresti, 2000, pp. 30.
[13] Presedintia României, Strategia de securitate nationala a României, Editura Monitorul Oficial, Bucuresti, 2001.
[14] Dolghin, Nicolae; Sarcinschi, alexandra; Dinu, Mihai-stefan, Riscuri si amenintari la adresa securitatii României. Actualitate si perspectiva, Editura UNap, Bucuresti, 2004, pp. 11-12.
[15] Buzan, Barry, Popoarele, statele si teama, Editura Cartier, Chisinau, 2000, pp. 142, 145.
[16] ***, amenintari la adresa securitatii, Editura UNap, Bucuresti, 2004, pp.6-8.
[17] Ibidem, pp. 17.
[18] alexe, adrian, Terorismul international. Comunitatea internationala în cautarea unei definitii, în "Revista consilierilor juridici din armata", nr.1/2005, pp.41.
[19] Ibidem, pp. 42.
[20] http://www.acus.org/
[21] http://www.NATO.int/
[22] ***, Lexicon militar, Editura SaKa, Chisinau, 1994, pp.45.
[23] http://www.forter.ro/ro/arme/nbc/
[24] Bolintineanu, al.; Duculescu, Victor; Monafu, Gabriela, Razboiul nuclear prin accident, Editura Militara, Bucuresti 1989, p.101. Putko, aleksandr si Boris, Tacerea atomica, Editura Nemira, Bucuresti, 1994, pp. 34-39; 75.
[25] PNE – Peaceful Nuclear Explosions.
[26] Ibidem.
[27] Colonel (r) Stoilesti, Creanga Gheorghe Florea, Istoria apararii Civile, Editura Porto Franco, 1993, pp.86.
[28] www.jandarmeriaromana.ro
[29] www.presamil.ro
[30] http://rft.forter.ro/2007_4/00_texteprint/04-3.txt
[31] www.armyacademy.ro/reviste/3_4_2002/r27.pdf
[32] http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9691&node=1395
[33] http://www.NATO.int
[34] http://www.onuinfo.ro/biblioteca/sistemul_de_documente/
[35] http://www.onuinfo.ro/biblioteca/sistemul_de_documente/
[36] http://www.actrus.ro/biblioteca/anuare/2004
[37] www.biblioteca.ase.ro/downres.php?tc=6102
[38] Babiuc, Victor, Expunere la conferinta "Wider Europe and Transatlantic Link", organizata de CSIS, Washington DC, la 25 oct. 2005, în revista "Dilema veche" nr. 107din 10 feb.2006.
[39] http://www.actrus.ro/biblioteca/anuare/2002
[40] Gheorghe Fulga, alocutiune la Seminarul EaPC "abordari regionale ale noilor riscuri de securitate", Bucuresti, 29-30 iunie 2003 (www.dci.ro)
[41] "· Trebuie sa ne asiguram ca oferim fortele necesare pentru operatiunile aliantei sau pentru alte angajamente. În acest scop, ne vom continua eforturile pentru a fi în masura sa dislocam si sa sustinem mai multe forte în teatrele de operatiuni. Ne angajam sa sprijinim Forta de Raspuns a NATO prin asigurarea contributiilor necesare si sa îmbunatatim disponibilitatea fortelor destinate operatiunilor aliantei aflate în rezerva operationala si strategica a NATO. Vom încerca sa obtinem sprijin intern pentru participarea la operatiuni, inclusiv prin eforturi sporite de diplomatie publica.
· Vom dezvolta, în continuare, acele capabilitati necesare atât pentru sustinerea întregii game de misiuni ale aliantei, cât si pentru remedierea neajunsurilor specifice. Vom depune eforturi în special pentru îmbunatatirea transportului strategic si a transportului aerian intra-teatru, în special în ceea ce priveste îmbunatatirea disponibilitatii elicopterelor care sa satisfaca cerintele misiunilor aliantei si, în acest sens, salutam initiativele nationale în sprijinul acestor eforturi, precum si pe acelea referitoare la sprijinul logistic multinational. Vom întari, în continuare, superioritatea informationala prin capabilitati de retea, inclusiv prin: un sistem integrat de comanda si control aerian, o monitorizare intensificata a situatiei generale maritime si prin asigurarea la timp a capabilitatii aliantei de Supraveghere Terestra (aGS). Vom continua, de asemenea, sa îmbunatatim capabilitatea si interoperabilitatea fortelor noastre pentru operatiuni speciale. Pe baza sprijinului oferit de procesele de planificare a apararii, ne vom spori eforturile pentru dezvoltarea si dislocarea în operatiuni a fortelor si capabilitatilor solicitate, cu cel mai ridicat grad de interoperabilitate si standardizare. Dezvoltarea de forte si capabilitati va fi completata prin îmbunatatirea cooperarii industriale trans-atlantice în domeniul apararii.
· Ne angajam sa dezvoltam politici si capabilitati care sa raspunda noilor provocari si amenintari. ACEAsta include dezvoltarea unei politici cuprinzatoare pentru prevenirea proliferarii armelor de distrugere în masa (WMD) si apararea împotriva amenintarilor chimice, biologice, radiologice si nucleare.
· Vom urmari adaptarea si reforma structurilor si proceselor din cadrul aliantei. În acest context, suntem în proces de revizuire a structurii de comanda pe timp de pace a NATO, pentru a o face mai flexibila, eficienta si eficace, precum si de revizuire a proceselor de planificare a apararii pentru a promova asigurarea la timp a capabilitatilor în conformitate cu Directiva Politica Generala.
Transformarea nu este posibila fara asigurarea de resurse suficiente si în ordine prioritara corespunzatoare. Ne angajam sa continuam, în mod individual si colectiv, asigurarea resurselor necesare aliantei pentru îndeplinirea sarcinilor solicitate. În acest sens, încurajam natiunile ale caror cheltuieli pentru aparare sunt în scadere sa împiedice acest fenomen si sa îsi stabileasca, ca obiectiv, cresterea în termeni reali a cheltuielilor pentru aparare." Declaratia Summit-ului de la Bucuresti, 2-4 aprilie 2008, www.summitbucharest.ro.
[42] http://www.NATO.int/docu/facts.htm
[43] Chirac, M. D., Politici si strategii de securitate la începutul secolului XXI, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2005, pp.41-53.
[44] Summit-ul de la Riga (28-29 noiembrie 2006) a fost dominat de problema misiunii în afganistan.
[45] Declaratia Summit-ului de la Bucuresti, 2-4 aprilie 2008, www.summitbucharest.ro.
[46] Baza cooperarii dintre NATO si Rusia a fost stabilita prin actul de Constituire NATO-Rusia cu privire la Relatii, Cooperare si Securitate Reciproce dintre NATO si Federatia Rusa, semnat la Paris la 27 mai 1997. acesta a reflectat progresul înregistrat în dezvoltarea relatiei NATO-Rusia, de când Rusia s-a alaturat Consiliului de Cooperare Nord-Atlantica în 1991 (urmat de Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic în 1997 ) si Parteneriatul pentru Pace în 1994. Actul de Constituire este expresia unui angajament durabil, asumat la cel mai înalt nivel politic, de conlucrare în vederea asigurarii pacii globale si de durata. Consiliul Comun Permanent a fost creat în baza actului de Constituire ca forum de consultare si cooperare, permitând NATO si Federatiei Ruse sa lanseze un program substantial de cooperare cu privire la securitate si aparare. El reprezinta un angajament reciproc de sprijin în vederea mentinerii unui continent stabil, sigur si nedivizat pe baza de parteneriat si interes comun.
[47] Declaratia Summit-ului de la Bucuresti, 2-4 aprilie 2008, www.summitbucharest.ro.
[48] Dinu, Mihai-stefan; Bahnareanu, Cristian, actualitati si perspective în politica europeana de securitate si aparare, Editura UNap, Bucuresti, 2006, pp. 7-12.
[49] Ibidem, pp. 15-17.
[50] http://ue.eu.int/ueDocs/newsWord/fr/gena/87043.doc.
[51] http://www.NATO.int/cv/secgen/robert-e.htm.
[52] http://ec.europa.eu/news/external_relations/080403_1_ro.htm.
[53] Dinu, Mihai-stefan; Bahnareanu, Cristian, op.cit., pp. 39-41.
[54] Constitutia României modificata si completata prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 (art. 1, 2 si 4).
[55] Grupurile tactice de lupta ale UE (BGs) reprezinta pachete de forte coerente si credibile de nivel batalion întarit (aprox. 1500 militari), incluzând elemente de sprijin de lupta, de sprijin logistic, precum si capacitatile de transport strategic si de sustinere în teatru. Misiunea lor generala este de a pregati conditiile pentru interventia "fortelor principale" (fortele traditionale de mentinere a pacii), putând actiona si autonom si putând fi dislocabile în teatru în 5 – 10 zile, pentru 30-120 de zile.
[56] Carta alba a securitatii si apararii nationale, Guvernul României, Bucuresti, 2004.
[57] http://csat.presidency.ro/rapoarte/Raport_CSaT_2004.doc
[58] Carta alba a securitatii si apararii nationale, Guvernul României, Bucuresti, 2004.
[59] Robertson, George, Viitorul aliantei Nord-Atlantice, în Gândirea militara româneasca, nr.3/2004, p.167.
BIBLIOGRAFIE
a. LEGISLAȚIE
1. Constitutia României
2. XXX, Legea apararii nationale a României, în Monitorul oficial, 1994.
3. XXX, Legea planificarii apararii nr. 473, în Monitorul oficial, 2004.
B. LUCRĂRI DE REFERINȚĂ
4. XXX, Carte alba a Guvernului. Armata României 2010: reforma si integrare euroatlantica,Editura Militara, Bucuresti, 2000.
5. XXX, Carte alba asecuritatii si apararii nationale, Bucuresti, 2004.
6. XXX, Manualul NATO.
7. XXX, Strategia de securitate a Uniunii Europene, 2003.
8. XXX, Strategia nationala si euroatlentica, Editura U.N.ap, Bucuresti, 2004.
C. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
9. Antipo Maricel, Securitatea si terorismul. Editura Celsius, Bucuresti, 2004.
10. Buzan Barbu, Popoarele, statele si teama, Editura Cartier, Chisinau, 2000.
11. Chiriac MirCEA,Politici si strategii de securitate la nceputul secolului XXI, Editura U.N.ap, Bucuresti, 2005.
12. Alexandrescu Grigore, Vaduva Gheorghe, Dinu Mihai-stefan, Studii de securitate si aparare,vol.I, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2005.
13. Ivin Toffler, Razboi si antirazboi. Supravietuirea în zorii secolului XXI, Editura antet, Bucuresti, 1995.
14. Maior George Cristian, Politica de aparare a României, în Monitorul Strategic, anul 3, nr.1-2/2002.
15. Mostoflei Constantin, Provocari la adresasecuritatii si strategiei la începutul secolului XXI,Editura U.N.ap., Bucuresti, 2005.
16. Mostoflei Constantin, Securitatea si apararea spatiului sud-est european în contextul transformarilor de la începutul mileniului III, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2006.
17. Mostoflei Constantin, Dinamica Mediului European de Securitate, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2007.
18. Mostoflei Constantin, Exigente ale PESA asupra securitatii si apararii României, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2007.
19. Mostoflei Constantin, Spatiul Sud-Est European în contextul globalizarii, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2007.
20. Mostoflei Constantin, DUȚU, Petre, SaRCINSCHI alexandra, Studii de securitate si aparare, vol.II, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2005.
21. Muresan Laurentiu, Pop, aurel, BONCIU, Florentin, Politica Europena de Securitate si aparare- elemente de influentare a României în domeniul politicii de securitate si aparare,Institutul European din România, Stidii de impact II, Studiul nr. 4, Bucuresti, 2004, în www. Ier.ro.
22. Nye Jr., Joseph Schmith, Descifrarea conflictelor internationale. Teorie si istorie, Editura antet, Bucuresti, 2005.
23. Sava Ionel Nicu, Extinderea NATO. Puncte de stabilitate si securitate catre Est, Institutul Social Român, 2003.
24. Zbignien Brzezinscki, Marea Tabla de sah. Suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000.
25. Conceptul Strategic al aliantei, Consiliul atlanticului de Nord, Washington, 23-24 aprilie 1999
26. Membership action Plan, Consiliul atlanticului de Nord, Washington, 23-24 aprilie 1999
27. Actul Fundational al relatiilor, cooperarii si securitatii mutuale intre NATO si Federatia Rusa, Paris, 27 mai 1997
28. Prague Summit Declaration, NaC, Prague, 21 noiembrie 2002
29. Carta alba a apararii, MapN
30. Missiroli, antoni, Background of ESDP (1954-1999), EU Institute for Security Studies
31. Lindstrom, Gustav, The Headline Goal, EU Institute for Security Studies, 2005
32. Olimpiodor antonescu, Evoluția mediului de securitate, Revista Gândirea Militară Românească, nr. 2/2007, Editura Statul Major General al armatei României.
33. Eugen BĂDĂLaN, Securitatea României. Actualitate și perspectivă, București, Editura Militară, 2001.
34. Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian – Lumea 2009 – Enciclopedie politică și miltară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al armatei, 2009.
35. Zygmunt BaUMaN, Globalizarea și efectele ei sociale, București, aNTET, 2004.
36. Col. prof.univ.dr. Ion BĂLĂCEANU ș.a., Câmpul de luptă modern sub impactul tehnologiilor moderne, București, aRS DOCENDI, 2003.
37. Constituția României, București, Regia autonomă Monitorul oficial, 2003.
D. SURSE INTERNET
38. XXX, Strategia de securitate nationala a României, în www. mapn. ro.
39. XXX, Strategia militara a României, 2006 în www. mapn. ro.
40. http://www.mapn.ro/diepa/politicadeaparare/PESA.htm
41. http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/2005/Securitate%20si%20aparare.pdf
42. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/PESA
43. http://buletinul.unap.ro/pagini/b4_2007/038.pdf
44. http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm
45. http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_Uniunii_Europene
46. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/120-121-122/art24-enachescu.html
[1] ***, Strategia de securitate a României, Bucuresti, 2007.
[2] Mostoflei Constantin (coord.), Securitatea si apararea spatiului sud-est european, în contextul transformarilor de la început mileniului III, Editura Universitatii de aparare Carol I, Bucuresti, 2006, pp. 11-13.
[3] Strategia de securitate nationala a României.
[4] Mostoflei Constantin, op.cit., pp.14.
[5] Tratatul de Instituire a unei Constitutii pentru Europa, capitolul II, art. I-41, pct.7, cap. VII, art. III-329, pct. 1.
[6] Tratatul atlanticului de Nord, Washington, 4 aprilie 1949.
[7] Declaratia de la Istambul – Securitatea noastra în noua era, 29 iunie 2004.
[8] Ibidem, cap. I-41
[9] Declaratia de la Istambul – Securitatea noastra în noua era, 29 iunie 2004, Partea I, art. 30.
[10] Liviu Muresan, Riscuri si provocari în scenariile si strategiile ante si post Praga 2002, în "Colocviu Strategic", nr. 6/iulie 2002, academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de Securitate.
[11] Muresan Liviu, Pop adrian, Bonciu Florin, The European Security and Defence Policy – a factor of influence on the actions of Romania in the field of security and defence , research paper, The European Institute of Romania, Bucuresti, 2004, pp. 9-15.
[12] Ministerul apararii Nationale, Culegere de termeni, concepte si notiuni de referinta din domeniile politicii militare, securitatii nationale si apararii armate, Editura Militara, Bucuresti, 2000, pp. 30.
[13] Presedintia României, Strategia de securitate nationala a României, Editura Monitorul Oficial, Bucuresti, 2001.
[14] Dolghin, Nicolae; Sarcinschi, alexandra; Dinu, Mihai-stefan, Riscuri si amenintari la adresa securitatii României. Actualitate si perspectiva, Editura UNap, Bucuresti, 2004, pp. 11-12.
[15] Buzan, Barry, Popoarele, statele si teama, Editura Cartier, Chisinau, 2000, pp. 142, 145.
[16] ***, amenintari la adresa securitatii, Editura UNap, Bucuresti, 2004, pp.6-8.
[17] Ibidem, pp. 17.
[18] alexe, adrian, Terorismul international. Comunitatea internationala în cautarea unei definitii, în "Revista consilierilor juridici din armata", nr.1/2005, pp.41.
[19] Ibidem, pp. 42.
[20] http://www.acus.org/
[21] http://www.NATO.int/
[22] ***, Lexicon militar, Editura SaKa, Chisinau, 1994, pp.45.
[23] http://www.forter.ro/ro/arme/nbc/
[24] Bolintineanu, al.; Duculescu, Victor; Monafu, Gabriela, Razboiul nuclear prin accident, Editura Militara, Bucuresti 1989, p.101. Putko, aleksandr si Boris, Tacerea atomica, Editura Nemira, Bucuresti, 1994, pp. 34-39; 75.
[25] PNE – Peaceful Nuclear Explosions.
[26] Ibidem.
[27] Colonel (r) Stoilesti, Creanga Gheorghe Florea, Istoria apararii Civile, Editura Porto Franco, 1993, pp.86.
[28] www.jandarmeriaromana.ro
[29] www.presamil.ro
[30] http://rft.forter.ro/2007_4/00_texteprint/04-3.txt
[31] www.armyacademy.ro/reviste/3_4_2002/r27.pdf
[32] http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9691&node=1395
[33] http://www.NATO.int
[34] http://www.onuinfo.ro/biblioteca/sistemul_de_documente/
[35] http://www.onuinfo.ro/biblioteca/sistemul_de_documente/
[36] http://www.actrus.ro/biblioteca/anuare/2004
[37] www.biblioteca.ase.ro/downres.php?tc=6102
[38] Babiuc, Victor, Expunere la conferinta "Wider Europe and Transatlantic Link", organizata de CSIS, Washington DC, la 25 oct. 2005, în revista "Dilema veche" nr. 107din 10 feb.2006.
[39] http://www.actrus.ro/biblioteca/anuare/2002
[40] Gheorghe Fulga, alocutiune la Seminarul EaPC "abordari regionale ale noilor riscuri de securitate", Bucuresti, 29-30 iunie 2003 (www.dci.ro)
[41] "· Trebuie sa ne asiguram ca oferim fortele necesare pentru operatiunile aliantei sau pentru alte angajamente. În acest scop, ne vom continua eforturile pentru a fi în masura sa dislocam si sa sustinem mai multe forte în teatrele de operatiuni. Ne angajam sa sprijinim Forta de Raspuns a NATO prin asigurarea contributiilor necesare si sa îmbunatatim disponibilitatea fortelor destinate operatiunilor aliantei aflate în rezerva operationala si strategica a NATO. Vom încerca sa obtinem sprijin intern pentru participarea la operatiuni, inclusiv prin eforturi sporite de diplomatie publica.
· Vom dezvolta, în continuare, acele capabilitati necesare atât pentru sustinerea întregii game de misiuni ale aliantei, cât si pentru remedierea neajunsurilor specifice. Vom depune eforturi în special pentru îmbunatatirea transportului strategic si a transportului aerian intra-teatru, în special în ceea ce priveste îmbunatatirea disponibilitatii elicopterelor care sa satisfaca cerintele misiunilor aliantei si, în acest sens, salutam initiativele nationale în sprijinul acestor eforturi, precum si pe acelea referitoare la sprijinul logistic multinational. Vom întari, în continuare, superioritatea informationala prin capabilitati de retea, inclusiv prin: un sistem integrat de comanda si control aerian, o monitorizare intensificata a situatiei generale maritime si prin asigurarea la timp a capabilitatii aliantei de Supraveghere Terestra (aGS). Vom continua, de asemenea, sa îmbunatatim capabilitatea si interoperabilitatea fortelor noastre pentru operatiuni speciale. Pe baza sprijinului oferit de procesele de planificare a apararii, ne vom spori eforturile pentru dezvoltarea si dislocarea în operatiuni a fortelor si capabilitatilor solicitate, cu cel mai ridicat grad de interoperabilitate si standardizare. Dezvoltarea de forte si capabilitati va fi completata prin îmbunatatirea cooperarii industriale trans-atlantice în domeniul apararii.
· Ne angajam sa dezvoltam politici si capabilitati care sa raspunda noilor provocari si amenintari. ACEAsta include dezvoltarea unei politici cuprinzatoare pentru prevenirea proliferarii armelor de distrugere în masa (WMD) si apararea împotriva amenintarilor chimice, biologice, radiologice si nucleare.
· Vom urmari adaptarea si reforma structurilor si proceselor din cadrul aliantei. În acest context, suntem în proces de revizuire a structurii de comanda pe timp de pace a NATO, pentru a o face mai flexibila, eficienta si eficace, precum si de revizuire a proceselor de planificare a apararii pentru a promova asigurarea la timp a capabilitatilor în conformitate cu Directiva Politica Generala.
Transformarea nu este posibila fara asigurarea de resurse suficiente si în ordine prioritara corespunzatoare. Ne angajam sa continuam, în mod individual si colectiv, asigurarea resurselor necesare aliantei pentru îndeplinirea sarcinilor solicitate. În acest sens, încurajam natiunile ale caror cheltuieli pentru aparare sunt în scadere sa împiedice acest fenomen si sa îsi stabileasca, ca obiectiv, cresterea în termeni reali a cheltuielilor pentru aparare." Declaratia Summit-ului de la Bucuresti, 2-4 aprilie 2008, www.summitbucharest.ro.
[42] http://www.NATO.int/docu/facts.htm
[43] Chirac, M. D., Politici si strategii de securitate la începutul secolului XXI, Editura U.N.ap., Bucuresti, 2005, pp.41-53.
[44] Summit-ul de la Riga (28-29 noiembrie 2006) a fost dominat de problema misiunii în afganistan.
[45] Declaratia Summit-ului de la Bucuresti, 2-4 aprilie 2008, www.summitbucharest.ro.
[46] Baza cooperarii dintre NATO si Rusia a fost stabilita prin actul de Constituire NATO-Rusia cu privire la Relatii, Cooperare si Securitate Reciproce dintre NATO si Federatia Rusa, semnat la Paris la 27 mai 1997. acesta a reflectat progresul înregistrat în dezvoltarea relatiei NATO-Rusia, de când Rusia s-a alaturat Consiliului de Cooperare Nord-Atlantica în 1991 (urmat de Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic în 1997 ) si Parteneriatul pentru Pace în 1994. Actul de Constituire este expresia unui angajament durabil, asumat la cel mai înalt nivel politic, de conlucrare în vederea asigurarii pacii globale si de durata. Consiliul Comun Permanent a fost creat în baza actului de Constituire ca forum de consultare si cooperare, permitând NATO si Federatiei Ruse sa lanseze un program substantial de cooperare cu privire la securitate si aparare. El reprezinta un angajament reciproc de sprijin în vederea mentinerii unui continent stabil, sigur si nedivizat pe baza de parteneriat si interes comun.
[47] Declaratia Summit-ului de la Bucuresti, 2-4 aprilie 2008, www.summitbucharest.ro.
[48] Dinu, Mihai-stefan; Bahnareanu, Cristian, actualitati si perspective în politica europeana de securitate si aparare, Editura UNap, Bucuresti, 2006, pp. 7-12.
[49] Ibidem, pp. 15-17.
[50] http://ue.eu.int/ueDocs/newsWord/fr/gena/87043.doc.
[51] http://www.NATO.int/cv/secgen/robert-e.htm.
[52] http://ec.europa.eu/news/external_relations/080403_1_ro.htm.
[53] Dinu, Mihai-stefan; Bahnareanu, Cristian, op.cit., pp. 39-41.
[54] Constitutia României modificata si completata prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 (art. 1, 2 si 4).
[55] Grupurile tactice de lupta ale UE (BGs) reprezinta pachete de forte coerente si credibile de nivel batalion întarit (aprox. 1500 militari), incluzând elemente de sprijin de lupta, de sprijin logistic, precum si capacitatile de transport strategic si de sustinere în teatru. Misiunea lor generala este de a pregati conditiile pentru interventia "fortelor principale" (fortele traditionale de mentinere a pacii), putând actiona si autonom si putând fi dislocabile în teatru în 5 – 10 zile, pentru 30-120 de zile.
[56] Carta alba a securitatii si apararii nationale, Guvernul României, Bucuresti, 2004.
[57] http://csat.presidency.ro/rapoarte/Raport_CSaT_2004.doc
[58] Carta alba a securitatii si apararii nationale, Guvernul României, Bucuresti, 2004.
[59] Robertson, George, Viitorul aliantei Nord-Atlantice, în Gândirea militara româneasca, nr.3/2004, p.167.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apararea Si Securitatea Nationala In Structurile Europene Si Euro Atlantice (ID: 106025)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.