. Apararea Si Securitatea Nationala In Contextul Globalizarii. Rolul Si Functiile Statului In Dim
INTRODUCERE
Motto:
„ Este eronat să se creadă că ar exista o economie mondială „pură”, care s – ar mișca numai în virtutea unor legi economice obiective, independente de relațiile de putere politică și militară dintre principalele state ale lumii. O asemenea economie nu a existat nici în trecut și cu atât mai mult ea nu există nici în prezent.
Cei care au ignorat rolul jucat de relațiile militare și de putere pe scena internațională trebuie să–și amintească că națiunea, statul și puterea politică nu sunt obiecte sau mecanisme inerte, ci actori, factori activi prezenți în toate activitățile umane și decizionale cu impact național, regional și planetar.”
Francois PERROUX, Puterea și economia, 1973
Din cele mai vechi timpuri, marii înțelepți ai lumii au fost preocupați de găsirea unor explicații privind posibila alternativă, pace sau război, în viața popoarelor și a diferitelor comunități. Mulți dintre aceștia au reflectat cu mare atenție la relația dintre război și pace și au formulat puncte de vedere general umaniste originale, care au devenit bunuri ale întregii umanități. Majoritatea acestora s-au pronunțat categoric de partea păcii și împotriva războiului, considerând ca economia civilă este mai productivă decât cea militară.
Marele istoric al Greciei antice, Herodot, și-a exprimat opinia într-o manieră umanistă și intergenerațională în felul următor: „Nimeni nu-i atât de fără minte încât să prefere războiul în locul păcii, căci în timp de pace copiii îngroapă pe părinți, iar în timp de război părinții îngroapă pe copii. Anticipând într-o anumită măsură cele ce vor urma în interiorul proiectului, precizăm că în acele timpuri războiul era uman-intensiv, tehnica de luptă fiind relativ înapoiată, specifică civilizației Primului Val. De aceea, războiul presupunea angajarea unor mari mase de militari, costurile principale ale ducerii războaielor fiind exprimate în pierderi de vieți omenești, în special din rândul tinerilor.
Secolul al XX-lea a cunoscut două conflagrații cu caracter mondial și sute, chiar mii de războaie locale. Paradoxal, acest secol rămâne în istorie și ca unul în care au fost create organizații, ligi, pacte și tratate de pace, cel puțin la fel de numeroase ca și războaiele înregistrate în acest orizont de timp. Este demn de reținut și faptul ca profesorul american Paul A. Samuelson, laureat al Premiului Nobel, în manualul sau Economics (Ediția întâi, apăruta în 1948), a ilustrat alegerea guvernelor cu ajutorul frontierei posibilităților de producție cu ajutorul datelor privitoare la sectorul civil și la sectorul militar, optând pentru reconversia unei părți a economiei de război în economie de pace.
Referindu-ne la perioada postbelică, am căutat să răspundem la o întrebare care s-a pus și se pune încă cu insistență atât de specialiștii în științele social umane, cât și de guvernanții de pretutindeni. Avem în vedere întrebarea cu privire la relația dintre cheltuielile militare, cu toate efectele lor și dinamica economică, privită prin prisma procesului de creștere economică. Nu încape nici o îndoială asupra faptului că există o interdependență permanentă între aceste două procese.
Ținând seama de evoluția cu totul particulară a relației dintre război și pace în acest interval de timp și în baza ideilor fundamentale cu largă circulație în epocă, analiza am conceput-o în două planuri spațio-temporale: perioada 1945-1989, perioada intrată în istoria politico-economică sub denumirea de Război Rece (sau Pace Caldă); perioada de după 1989, cunoscută ca fiind a unui sistem internațional în cadrul procesului globalizării.
În ceea ce privește sensurile de interinfluența între economia militară și creșterea economică, respectiv dimensiunea militară și locul acesteia în dezvoltarea țărilor lumii, părerile specialiștilor și ale guvernanților au fost și sunt foarte variate, adesea de-a dreptul opuse. Se întâlnesc opinii conform cărora războiul și pregătirea lui au doar efecte social-economice negative, ca efectele acestora se concretizează în poluare, risipa de resurse naturale rare, deficit bugetar, inflație și alte distorsiuni și dezechilibre macro și mondoeconomice. Pe de altă parte, circulă cu oarecare intensitate și puncte de vedere prin care se susține ca în anumite circumstanțe cercetările în domeniul tehnicii și tehnologiei militare au avut efecte benefice asupra sectorului economiei civile.
Fără a ne pronunța asupra acestor opinii, trebuie să constatăm, pe baza de analiză empirică, ca existența unor cheltuieli militare mari și în creștere au însoțit atât perioadele de boom economic, cât și pe cele de recesiune în perioada postbelică. Cursa înarmărilor desfășurată în perioada Războiului Rece, exacerbată de fostul președinte la SUA, Ronald Reagan, a fost una din cauzele importante ale falimentului economiilor socialiste ce au făcut parte din Organizația Tratatului de la Varșovia, țări obligate să cheltuiască relativ mult din venitul lor național pentru a face față respectivei curse.
Trebuie spus însă că și țările occidentale, îndeosebi SUA, au resimțit efectele negative ale forțării cursei înarmărilor, ale sporirii absolute și relative a cheltuielilor militare. În acest context, specialiștii au constatat și formulat paradoxul productivității în SUA și în țările membre NATO în perioada respectivă. Prin acest paradox, Robert Solon a desemnat realitatea, consemnată empiric, conform căreia, începând din anii 1970 și până spre sfârșitul secolului trecut, creșterea productivității a înregistrat o încetinire în aceste țări, în condițiile în care progresul tehnic a fost aici extrem de rapid. în SUA, de exemplu, productivitatea muncii a scăzut brusc din anul 1973 (anul primului soc petrolier), cea mai mare scădere înregistrându-se în industrie. Printre factorii acestei scăderi, specialiștii americani au consemnat: reglementările ecologice mai severe, scăderea cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare în sectorul civil și sporirea acestor cheltuieli pentru cercetarea cu scop militar, reducerea investițiilor civile, etc.
Marea controversă război sau pace, economie militară sau economie civilă și mai ales problema dimensiunii cheltuielilor militare ale țărilor și ale lumii continuă să fie în atenția specialiștilor și după încetarea Războiului Rece. Cu mult timp în urma un mare om politic susține cu argumente consistente ca pacea este de dorit, aceasta fiind prin natura ei binefăcătoare. Dar, continua el, este o mare diferență între pace și robie, pacea semnificând libertatea oamenilor și a popoarelor netulburată de teama de robie. Forțând puțin lucrurile se poate spune că, în prezent, efortul material pentru întronarea păcii mondiale trebuie orientat spre lichidarea tuturor surselor de conflicte, de atentat la liniștea necesară efortului creativ pașnic.
PAGINĂ ALBĂ
APĂRAREA ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
Globalizarea ca proces contemporan
Termenul de „globalizare” a fost introdus pentru prima dată într-un dicționar (Webster) în anul 1961. De la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut acesta câștiga o circulație considerabilă. El este alăturat ca adjectiv altor termeni ca piețe, instituții, ecologie, piețe financiare, stiluri de viață, comunicații, migrație, legi, fabrici, război, conferințe, societate civilă, evenimente și riscuri. Inițial, s-a făcut o distincție între globalizare ca proces de expansiune a comerțului și a investițiilor și globalitate, ca stare a realității dincolo de globalizare, după ce se va fi înfăptuit o lume a globalității.
Globalizarea a intrat în lexicul popular ca noul cuvânt obsesiv pentru anii ’90. Deși termenul în sine tinde să fie vag definit și utilizat cu înțelesuri foarte variate, entuziasmul pentru utilizarea noului limbaj al globalizării a devenit el însuși un fenomen global, infestând toate păturile sociale, de la poeți la guvernanții de toate orientările și de la toate treptele.
O definiție simplă a globalizării spune ca aceasta servește la legarea oamenilor și colectivelor anterior separate de timp și spațiu. Într-o propoziție succintă, lumea a devenit un singur loc. Alți autori introduc termenul de suprateritorialitate: „procesul prin care un domeniu suprateritorial – fără distanțe, fără granițe, a fost adăugat spațiului social”.
Potrivit noului mod de a gândi, intrăm într-o fază din istoria lumii în care, depășind granițele, fluxurile de bunuri și servicii, investițiile, piețele financiare și tehnologia creează o singură piață mondială, unde legea prețului unic prevalează.
Lucrul la care suntem martori, spun unii susținători ai globalismului, este nici mai mult nici mai puțin decât sfârșitul statului național ca actor al puterii, sfârșitul „capitalismelor naționale”, cu sistemele lor specifice de asigurare a bunăstării și de politici industriale, și în cele din urma convergenta mondiala către un singur tip de sistem economic: stilul anglo-american al capitalismului de piață liberă.
De asemenea globalizarea poate fi considerată o nouă ordine economică și politică a lumii, un sistem multidimensional și corelativ în care coerența este dată de guvernanța globală.
Cel puțin patru motoare sunt considerate esențiale pentru începerea și susținerea procesului globalizării: comerțul, producția, piețele financiare și tehnologia. Sunt cele mai dinamice activități, care au atins asemenea performanțe în secolul XX încât au ajuns să-l caracterizeze, umbrind tragedia celor două războaie mondiale și a sutelor de conflicte care l-au răvășit.
Principalii agenți ai globalizării nu sunt statele. Industriile, băncile, companiile comerciale, centrele de cercetare și inovare, noile tehnologii, piețele financiare sunt forțele noi care actionează indiferent de regulile sau convențiile impuse de statele-națiune, de granițele menite să le favorizeze controlul pe un teritoriu. Aceste forțe constrâng guvernele să-și modeleze strategiile dacă vor să reușească în a le duce la îndeplinire.
Reacțiile față de procesul rapid și cuprinzător al globalizării variază de la a– l considera o nouă ideologie (fundamentalism de piață) până la respingerea lui totală. Rezistența înverșunată din partea unora față de globalizare și critica severă a implicațiilor sociale, ridică globalizarea la rang de subiect principal în scrierile economice și politice actuale.
În contextul globalizării, securitatea și apărarea suferă transformări și mai mari, aceasta evoluând de la dimensiunea național-statală, la cea globală.
Securitatea globală – spun specialiștii – se referă la supraviețuire. Ea este următorul pas după stadiile constând în securitatea națională și în cea internațională. Ea se luptă cu tranziția de la o lume în care puterea hotărâtoare a fost interpretată fără nici o controversă ca fiind forța militară stăpânită de state, la o lume în care, tot mai mult, indivizii și comunitățile se confruntă cu amenințări fără dușmani; în are multe dintre forțele familiare și ideile politice din ultimele două secole nu pot garanta securitatea.
Relația regionalism-globalizare; aspecte economice și de securitate
Mulți autori consideră celalalt proces contemporan, regionalismul, ca o treaptă intermediară ce duce la globalizare și la securitate globală.
Cea mai avansată din formele de integrare regională, Europa, oferă două diferențe față de globalizare.
În primul rând, spre deosebire de globalizare, care nu este o construcție deliberată a statelor, regionalismul se bazează pe transferul deliberat și voluntar de suveranitate spre instituții supranaționale.
În al doilea rând, față de globalism, care nu e înzestrat cu instituții capabile să exercite control sau să genereze politici comune, regionalismul dispune de astfel de instituții și promovează politici și strategii comune.
Este de amintit că la scrierea Cartei Națiunilor Unite regionalismul a fost acceptat, la insistența Americii Latine, ca un complement la vocația universala a organizației, iar instituțiile ONU corespunzătoare au fost Comisiile economice create pentru fiecare continenteconomice create pentru fiecare continent. Dar piatra de temelie a ONU, o organizație a guvernelor, constând în respectarea suveranității membrilor, a micșorat considerabil rolul ONU atât în cursa globalizării, care ignoră granițele, cât și a regionalismului, care le face simbolice.
Din punct de vedere al globalizării, Europa se uita mai mult înăuntru decât în afară, atrăgându-și numele de „fortăreața Europa”. Se apară de acest apelativ, dând asigurări ca nu creează un regim confruntational, ci unul de armonie cu globalitatea: „Europa trebuie să își aducă contribuția la cooperarea regională care, spre deosebire de regionalismul confruntațional, nu doar repetă la un nivel mai înalt vechea politică de rivalitate între statele-națiuni. O economie mondială bazată pe principii multilaterale este o precondiție decisivă pentru crearea unei ordini mondiale cooperativă și pașnică. Comerțul liber trebuie garantat la scară globală în viitor”.
Europa a fost învinuita de lipsa de identitate și de profil, de neclaritatea direcției și scopurilor. Dezbaterile transparente și consultările publice prin referendumuri, luarea pulsului societății la alegerile pentru Parlamentul European, diferențele între viziunile statelor și partidelor, au contribuit la aceasta imagine.
Răspândirea acordurilor regionale arată că ne putem aștepta din ce în ce mai mult sa vedem un tip diferit de stat pe arena mondială, unul care își reconstituie puterea în centru alianțelor formate fie în interiorul, fie în exteriorul statului național. Căci aceste state, construindu-și sau sporindu-și capacitatea mai degrabă decât reducând-o, ar părea să fie lecția de integrare dinamică. Este probabil că, pe măsura ce înaintăm în sec.XXI, abilitatea statelor-naționale de a se adapta la globalizare va continua să sporească, nu să diminueze diferențele naționale dintre capacitatile statelor, precum și dintre avantajele asociate cu coordonarea economică națională.
Rolul statului în asiguarea securității naționale
Aspecte generale privind mediul de securitate al României
Conștientă de apartenența sa la cultura europeană, împărtășind valorile euro-atlantice și principiile democrației occidentale, România, ca membră NATO și UE, își promovează și își protejează interesele naționale prin realizarea obiectivelor de securitate în strânsă concordanță cu obligațiile și responsabilitățile asumate în cadrul acestora.
Noul statut și rolul pe care NATO îl conferă României, de "punte de legătură către o nouă Rusie", de "trambulină" a intereselor occidentale peste Marea Neagră, Caucaz și Asia și de "coagulator" a aspirațiilor de integrare a statelor din Balcani și Europa de Est, reprezintă, o dimensiune strategică diferită a țării noastre, în context euro-atlantic.
Ca atare, se impune nu numai o reconsiderare a rolului geopolitic și geostrategic al României, dar și o reevaluare a potențialului politic, diplomatic, cultural, economic, militar etc, pe care aceasta îl poate angaja în folosul îndeplinirii obiectivelor comune.
Evoluția ultimelor evenimente politico-militare, în special conflictul din Irak, au scos în evidență diferențieri de opinii în cadrul Alianței, cu privire la modalitatea de rezolvare a unor situații deosebit de complexe și grave ale securității actuale. Prin promovarea dialogului politic, a diplomației preventive, se apreciază că se vor găsi acele elemente comune și puncte de convergență care să ducă la o gestionare mai eficientă și la un management mai adecvat al acestor situații, astfel încât solidaritatea aliată să nu fie deformată.
Participantă activă la gestionarea și rezolvarea situațiilor de criză, România dovedește că este un real factor de stabilitate și securitate. Direcțiile și obiectivele stabilite de conducerea politică vin să demonstreze opțiunea spre democrație și economia de piață și participarea în mod direct și efectiv la circuitul de valori materiale și spirituale universale. Continuarea procesului de reformă a societății românești, consolidarea economiei de piață, întărirea instituțiilor democratice, concomitent cu asigurarea siguranței și bunăstării cetățenilor, reprezintă repere definitorii ale procesului de integrare deplină în structurile politice, economice și de securitate euro-atlantice.
În noua configurare a zonelor de interes major pentru NATO, României i s-a recunoscut valoarea geostrategică și, ca urmare, i se atribuie un rol deosebit ca "punct de control strategic" al spațiului situat la est de Marea Neagră, pe care numeroși analiști îl denumesc deja "punctul zero" al politicii globale pentru următoarele decenii. Statutul României de membru NATO va permite Alianței să asigure controlul asupra bazinului Mării Negre și Eurasiei, precum și facilitatea legăturii cu zonele fierbinți din Orientul Mijlociu. Totodată, proximitatea zonei de responsabilitate a NATO în bazinul Mării Negre va asigura un control direct asupra zonelor de criză din Asia Centrală și supravegherea traseelor resurselor energetice din spațiul Caucazian și al Mării Caspice, oferind, totodată, un plus de credibilitate propunerilor României privitoare la realizarea unei legături directe, peste Marea Neagră, a rețelei de transport a petrolului dinspre Caucaz spre Europa.
Din perspectivă militară, în regiunea flancului de sud al NATO, România contează ca a doua forță militară, după Turcia. Acest lucru are o importanță deosebită în ecuația securității și stabilității regionale, dacă se iau în considerare sensul reformelor din domeniul militar și experiența participării unităților românești la operațiunile de sub comandă NATO din Balcani.
Evoluția evenimentelor în desfășurare și predictibilitatea acestora reliefează că întărirea legăturii transatlantice rămâne esențială pentru realizarea noii arhitecturi de securitate și stabilitate regională și globală. În contextul integrării României în NATO și al aderării la UE se produc schimbări esențiale în asigurarea securității țării noastre, iar în aceste condiții, riscul unei agresiuni armate directe împotriva României, pe termen scurt și mediu, este puțin probabil.
Prin implicarea activă la gestionarea și soluționarea crizelor și conflictelor, inclusiv la campania anti-teroristă, România va dovedi în continuare că este un factor real de stabilitate și securitate.
Potrivit intereselor și obiectivelor proprii de securitate, angajamentele forțelor armate ale României vor fi orientate spre o participare crescândă într-o gamă complexă de operații multinaționale. Aici se au în vedere și viitoarele responsabilități privind asigurarea, de către România, a sprijinului logistic multinațional, în calitate de Națiune Lider sau Națiune Specializată pe Rol, pentru operații militare sub comanda NATO.
Statutul de membră a alianței euroatlantice, transformarea și adaptarea NATO la noile realități ale mediului internațional de securitate au impus și remodelarea structurilor armatei.
De asemenea apreciem că, alinierea procesului de reformă militară din România la cel de integrare deplină în NATO, va produce o transformare fundamentală a conceptelor de apărare și securitate, orientate spre o abordare expediționară și spre integrarea eforturilor proprii în cele colective ale Alianței. Aceasta va presupune o reconsiderare a modului de planificare a forțelor, prin trecerea de la o abordare teritorială a apărării, exclusiv națională și autosuficiență, spre una destinată asigurării contribuției noastre la securitate colectivă.
În calitate membră UE, România trebuie să joace un rol activ în operațiile de gestionare a crizelor de către UE, în special în cele din Europa de Sud-Est, iar în cadrul OSCE domeniul politico-militar al României se va îmbunătăți prin abordarea unor posibile noi măsuri de creștere a încrederii și securității care să răspundă la noile condiții de securitate din spațiul OSCE.
Amenințări, provocări, riscuri și vulnerabilități care afectează securitatea națională a României
În condițiile începutului de mileniu se apreciază că sistemul global și continental cunoaște transformări profunde, într-un ritm deosebit de accelerat. Acestea sunt determinate de dezvoltarea unor procese si fenomene de natura militară si nemilitară care au impact direct asupra stării de securitate a statelor cât si a politicilor lor pentru protejarea si promovarea intereselor naționale.
Riscurile apariției unei confruntări majore în Europa s-au diminuat semnificativ, menținându-se totuși fenomene de instabilitate și criza la nivel regional și tendințe de divizare, marginalizare și izolare a unor state, care pot conduce la o posibilă declanșare a unor conflicte locale, de intensitate scăzută.
Analiștii militari sunt tot mai mult de acord cu ideea ca accentul se va deplasa tot mai mult de pe riscurile si amenințările de natura militară către cele nemilitare, iar vulnerabilitățile interne vor dobândi o putere tot mai mare, în circumstanțele de risc potențial.
Amplificarea si diversificarea riscurilor, direcționarea acestora în condițiile existenței unor vulnerabilități interne si a unor conjuncturi favorizante pot genera amenințări la adresa stabilității si securității statului român, care să determine adoptarea unor măsuri și modalități de acțiune adecvate, flexibile și eficiente.
Principalii factorii externi de risc la adresa securității naționale sunt:
decalaje între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea României;
acțiunile de incitare la extremism, intoleranța, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român și promovarea valorilor democratice;
posibile evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și dezvoltării economice, care ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă;
proliferarea armelor de nimicire în masa, a tehnologiilor si materialelor nucleare, a armamentelor si mijloacelor letale neconvenționale;
proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transfrontaliere, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, materiale radioactive și strategice;
migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;
limitarea ori interzicerea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale.
Analiza acestor factori de risc, în contextul subregional și regional, evidențiază faptul că aceștia există în stare latentă, iar acțiunea, producerea lor, poate determina crize de naturi și amplori diferite în măsură să influențeze procesul de reformă al Armatei României.
Totodată, apreciem că riscurile de natură asimetrică, sau riscurile neclasice, pot influența procesul de transformare și operaționalizare a forțelor Armatei României. Aceste riscuri sunt:
agresiuni imagologice destinate, în mod premeditat, afectării – sub diferite forme și în diverse împrejurări – imaginii României în plan internațional, cu efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;
agresiunea economico – financiară;
terorismul politic și internațional, inclusiv sub formele sale nucleare, chimice, biologice și informatice;
acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor vitale funcționării în bune condiții a societății;
acțiuni individuale sau colective de atac asupra rețelelor și sistemelor informatice;
provocarea deliberată de acțiuni care pot genera catastrofe ecologice.
Caracterul asimetric al acestor factori de risc ne conduce la afirmația că acestea pot fi, de cele mai multe ori, imprevizibile, iar efectele producerii lor, greu de anticipat.
Vulnerabilitățile de natură internă afectează, de asemenea, capacitatea de reacție a Armatei României în contracararea amenințărilor, influențând, totodată, eforturile și demersurile de integrare deplină în structurile europene și euroatlantice. Acestea pot îmbrăca următoarele forme:
insuficiența resurselor alocate Armatei ca urmare a persistenței problemelor de natură economică, financiară și socială, generate de prelungirea stării de tranziție și întârzierii aplicării reformelor structurale;
administrarea deficitară a resurselor publice și adâncirea inechităților sociale ca urmare a accentuării fenomenelor de corupție și proliferării economiei subterane;
scăderea coeziunii și solidarității sociale pe fondul diminuării calității vieții cetățenilor ca urmare a reacțiilor ineficiente ale institutiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică, de perturbare a ordinii publice și siguranței personale a cetățenilor;
disiparea energiilor și a stării de liniște a populației ca urmare a menținerii unor surse de potențiale conflicte sociale;
nerespectarea normelor de protecție a mediului în funcționarea unor obiective industriale; posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului;
disfuncționalități și întârzieri în îndeplinirea angajamentelor asumate pentru integrarea în NATO;
menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și rămâneri în urmă în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;
deficiențe în protecția informațiilor clasificate;
emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează potențialul de dezvoltare al societății românești.
Noul mediu de securitate și noua fizionomie a războiului/ conflictului, recomandă ca mijloacele și capabilitățile forțelor armate ce urmează să fie puse la dispoziția Alianței, să fie proiectate în concordanță cu documentele de la Praga și Directiva ministerială a NATO astfel încât, prin operaționalizare acestea să asigure structuri cu înalt grad de încadrare, profesionalizare, dotare, înzestrare și instruire, interoperabile și dislocabile, în măsură să execute întreaga gamă de misiuni NATO.
Pe termen scurt și mediu, organisme guvernamentale și cercetători militari apreciază că România nu este amenințată de o agresiune armată directă împotriva teritoriului ei și nu consideră nici un stat ca potențial inamic. Riscurile la adresa securității naționale sunt și vor fi, în principal de natură nemilitară și neconvențională, folosirea mijloacelor militare rămânând o opțiune politică de ultimă instanță.
Adaptarea funcțiilor statului la condițiile impuse de actualul mediu de securitate
Este larg răspândită ideea potrivit căreia, ca urmare a globalizării, statele naționale trec printr-o provocare sau perioada de adaptare. Cu accente mai mari sau mai mici, sustinatorii acestei idei afirmă că a început sau va începe procesul dezintegrării economiilor naționale și a stingerii puterii interne a statului. În concepția unora, statul apare ca șubrezit, golit de sens, erodat, detronat sau îngropat. Prin comparație, numărul lucrărilor care au ca tema adaptabilitatea statului este considerabil mai mic.
Există în prezent mai multe forme de negare a statului și a rolului sau tradițional. Cele mai multe converg către același set de afirmații și presupoziții: diminuarea autorității naționale, slăbirea puterii guvernelor în fața capitalului transnațional, „perimarea” statului național ca principiu organizatoric. La baza acestor argumente sta concepția unei economii globale, integrata doar de capitalul transnațional și de piață. Ideea unei economii globale, dominată doar de corporații transnaționale și de finanțele fără frontiere, a stat la originea teoriei ca globalizare, cu întărirea pe care o aduce actorilor de piață, erodează rapid puterea statelor naționale, ca și ideea unei economii naționale care poate fi condusă de un guvern central.
Negarea statului se referă astfel la proliferarea tezelor care prevestesc diminuarea sau înlocuirea statelor ca actori ai puterii pe scenele interne și internaționale.
Deși negarea statului este în mare măsura tipic anglo-americana, forța negării statului a avut tendința de a crește și descrește odată cu diverse evenimente și schimbări ale contextului istoric mondial. Aceasta a devenit oarecum mai slabă ca urmare imediată a celui de-al doilea război mondial, întărindu-se apoi în timpul războiului rece, iar acum recâștigându-și intesitatea o dată cu prăbușirea Uniunii Sovietice.
Dacă excludem perioada curenta, putem identifica cel puțin trei etape principale ale adaptării statului, ce survin în perioade inegale de timp, o data ce statele naționale apar și se dezvolta în diferite grade.
Statele moderne s-au definit inițial ca fiind „colectoare de taxe” în vederea sustinerii și conducerii treburilor militare (aceasta a avut prioritate până în sec.XVIII). în al doilea rând, statele s-au definit ca „protectori ai economiei naționale și agenți ai industrializării” (din secolul XIX încoace). în fine, în al treilea rând, statele s-au dovedit a fi constructori ai „națiunii”, prin expansiunea cetățeniei sociale (în mare parte un fenomen al sec.XX).
Transferul obiectivelor nu a însemnat o abandonare a celor vechi, ci adăugarea și suprapunerea a noi funcții și instituții.
Competiția militară, industrializarea și construcția națiunii au constituit trei provocări-cheie la care statele moderne au răspuns și în relație cu care au cristalizat funcții diferite.
Slăbirea autorității statului, care nu mai este considerat principal actor al globalizării, a fost semnalul unor necrologuri premature. „Dispariția statului” a produs o întreaga literatura. Cu toate acestea, statele par a fi cele mai interesate de procesul globalizării angajate cu toate resursele de care dispun, la rezolvarea problemelor interne, în special economice și sociale. De asemenea, aceleași state enunțau prioritatea interesului național drept criteriu hotărâtor în rezolvarea unor crize regionale și planetare, mobilizându-și forțele pentru apărarea națională și securitatea planetară.
Este de necontestat ca statul națiune iși schimbă atribuțiile. Cedarea de suveranitate în procesul integrării, descentralizarea crescândă și transferul de atribuții către organele locale, acceptarea armonizării legislației cu aceea a altor state, dependența de deciziile și recomandările marilor organisme financiare și bancare sunt tot atâtea manifestări ale apariției unor noi funcții ale statului.
Există un spectru larg de poziții, de la apărarea rolului și funcțiilor statului până la aceea sumbră a dispariției sale și preluarea funcțiilor de apărare și securitate internațională de alte structuri politice și organizatorice.
Adaptarea statului și a funcțiilor sale sunt de așteptat, nu declinul funcțiilor sale.
Capacitatea statelor-națiuni de a se adapta la globalizare va continua să se mărească, mai degrabă decât să diminueze diferențele între puterile statelor, la fel ca și avantajele coordonării economice naționale. Globalizarea este susținută prin statul național și, prin urmare își extrage din acesta sensul și existența.
Argumentele globalizării economice, cu imaginea lor despre o economie mondială lipsită de granițe, au neglijat unele procese mai profunde prin care statele puternice insele au modificat regulile jocului, inclusiv în ceea ce privește apărarea națională și securitatea internațională.
Statele națiuni prezintă o adaptabilitate și o varietate considerabilă – atât în ce privește reacțiile la schimbare, cât și în privința capacității de a media și coordona legături internaționale și interne, în special relațiile guvern-bussiness.
Tendința de a privi aceste constrângeri ca fiind mai ales absolute și nu doar relative, cu finalitatea în „sfârșitul istoriei statului”, nu are multe în comun cu desfășurarea procesului de adaptare a statului la provocările externe și la cele interne generate de globalizare și de noua ordine internațională.
Concluzii parțiale
Globalizarea este fie o sursă de avantaje pentru lumea dezvoltată, fie o sursă de insecuritate pentru cele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, este nevoie de dezvoltarea asistenței și a altor forme de implicare regională a statelor dezvoltate în sprijinul celor în curs de dezvoltare.
Apreciem că, globalizarea înseamnă mai mult decât remodelarea economiei globale. Ea reorganizează concomitent politicile internaționale și problemele de securitate deoarece permite ca, în același timp, în lume, să se petreacă multe evenimente contradictorii: unele state pierd puterea, în timp ce altele o câștigă; unele grupuri aspiră la calitatea de națiune, cele mai multe o posedă, iar altele, precum UE, dezvoltă forme complexe.
Departe de a deveni un anacronism, competența statului devine astăzi un avantaj important. Statul-națiune își păstrează importanța ca actor politic și economic, iar interesul național se menține și se amplifică, acesta trebuind să fie aparat prin strategii adecvate perioadei istorice.
PAGINĂ ALBĂ
FUNDAMENTELE ECONOMICE ALE FENOMENULUI MILITAR
Aspecte privind mediul de securitate în bazinul Mării Negre. Corelația dintre dezvoltarea economică și politica de securitate
Studiul cunoașterii și practicii umane într-un domeniu sau altul impune de la început delimitarea riguroasă a acestuia, definirea legăturilor și principiilor care-l guvernează, stabilirea metodelor și mijloacelor cu care se operează.
Acțiunea militară, în general și lupta armată, în mod special, ca fenomene sociale și ca practică umană, au avut în permanență nevoie de suportul tehnic și material, fără de care nu s-au putut realiza. De remarcat elementul de esență prin care acest suport tehnico-material trebuie pus în permanentă concordanță cu scopurile războiului, uneori chiar ajustându-le.
Odată cu creșterea amplorii acțiunilor militare s-au produs mutații deosebite atât în structura cât și în concepția întrebuințării forțelor și mijloacelor.
Din perspectiva României, mediul internațional de securitate a evoluat după 1990 în sensul creșterii complexității și interdependețelor din relațiile internaționale. Drept urmare, stabilitatea internațională nu poate fi astăzi concepută decât în baza cooperării pe multiple planuri la nivelul comunității internaționale, și, mai ales, prin intermediul dialogului în cadru instituționalizat, prin creșterea implicării marilor organizații internaționale în definirea stării de securitate a lumii.
În legătura cu factorii, forțele și actorii care concură la asigurarea funcționării normale a economiilor moderne au fost fundamentate și promovate numeroase puncte de vedere, unele dintre acestea fiind nu numai divergente, ci chiar opuse teoretic și doctrinar. O asemenea caracteristică a gândirii social – economice și politice este parcă și mai evidentă în ultimul timp, când procesul globalizării se desfășoară cu intensități și cu efecte diferite în timp și spațiu.
Apariția și impunerea în forță a termenului de globalizare, în ultimele decenii, este un fapt indiscutabil și a fost determinată atât de evoluțiile extrem de complexe din viața internațională, cât și de clarificările teoretice asupra conceptului și sensurilor care se dau astăzi.
Globalizarea este procesul de funcționalizare a economiei globale care, în cadrul societății globale, devine aptă să creeze structuri de decizie globală pentru soluționarea problemelor globale.
În contextul globalizării, securitatea și apărarea suferă transformări și mai mari, aceasta evoluând de la dimensiunea național-statală, la cea globală.
Securitatea globală – spun specialiștii – se referă la supraviețuire. Ea se luptă cu tranziția de la o lume în care puterea hotărâtoare a fost interpretată fără nici o controversă ca fiind forța militară stăpânită de state, la o lume în care, tot mai mult, indivizii și comunitățile se confruntă cu amenințări fără dușmani; în care multe dintre forțele familiare și ideile politice din ultimele două secole nu pot garanta securitatea.
Argumentele globalizării economice, cu imaginea lor despre o economie mondială lipsită de granițe, au neglijat unele procese mai profunde prin care statele puternice insele au modificat regulile jocului, inclusiv în ceea ce privește apărarea națională și securitatea internațională.
Regândirea conceptelor de securitate națională și război de apărare națională a determinat ca, în acest domeniu, teoria și practica militară să acorde o importanță fără precedent problemei asigurării suportului tehnico-material al luptei. Dialectic analizată, perspectiva logisticii nu poate fi decât ascendentă.
România, ale cărei securitate și apărare depind de cele ale Europei, și care a aderat la sistemul de valori democratice al spațiului euro-atlantic, este preocupată de creșterea capacității de proiectare a securității și, totodată, de tratarea problemelor păcii și războiului în acord cu interesele sale naționale.
Politica de securitate a României, stat care a devenit membru NATO la 29 martie 2004 și membru UE la 1 ianuarie 2007, se înscrie în politica de securitate a comunității euroatlantice și are la bază un ansamblu unitar de principii, direcții de acțiune și modalități de realizare a obiectivelor strategice în vederea promovării intereselor naționale.
Securitatea națională se asigură prin forțe proprii și prin cooperare cu aliații, în conformitate cu prevederile strategiilor proprii, ale conceptelor strategice ale Alianței și cu strategia de securitate a Uniunii Europene. Ea vizează armonizarea eforturilor naționale cu angajamentele internaționale și identificarea unor modalități de lucru apte să prevină și să contracareze oportun amenințările.
„Pentru promovarea și apărarea intereselor naționale, România va acționa prin mijloace proprii de natură politică, juridică, diplomatică, economică, socială, militară, de informații, cât și prin cooperarea cu alte state și participarea la procese multinaționale și în organizații internaționale.”.
În contextul general al securității naționale, nivelul calitativ al logisticii este dat de politica militară adoptată de stat, respectiv, de doctrina sa militară. În acest sens, se poate deduce ușor că super – puterile și marile puteri militare își constituie, din timp de pace, forțe strategice operative capabile să înceapă, să desfășoare și chiar să încheie unul sau mai multe războaie. Aceste forțe de nivel strategic sunt desfășurate masiv și în afara teritoriului național, pe aliniamente și în zone de interes politic și militar, astfel încât să poată fi aduse rapid în zona de conflict. Un exemplu tipic în acest sens este dat de acțiunile în forță duse împotriva terorismului.
Efortul material menținut de aceste state constituite, de regulă, în alianțe militare este asigurat, în principal, prin elementele lor logistice organice structurale, care au rolul să mențină permanent o stare operativă ridicată a forțelor. În paralel, din punct de vedere militar, statele mici și mijlocii au trebuit să-și organizeze un sistem de apărare mobil, capabil să treacă ușor de la situația de pace la cea de război.
Evoluțiile politice interne și externe de după 2002 au impus o evoluție a instituțiilor și procedurilor din sistemul național de securitate. Practic, în ultimii ani, principalele evenimente care au afectat direct România și care au impus ajustarea cadrului legislativ în materia securității naționale au fost:
implicarea României, alături de SUA și de aliații săi, în lupta împotriva terorismului
diversificarea amenințărilor la adresa României și a stabilității internaționale în general
aderarea României la NATO.
Sub influența acestor trei factori, au fost atribuite CSAT competențe și atribuții noi.
Conform Legii nr. 415, coroborată cu mai multe acte normative care privesc organizarea și funcționarea unor structuri ale statului cu atribuții în domeniul securității naționale, CSAT are, de asemenea, atribuția de a numi și revoca din funcții în cazurile stabilite de lege Aceste aspecte sunt prezentate în Anexa nr. 1 „Atribuțiile CSAT”.
De asemenea, CSAT „coordonează activitatea de integrare în structurile de securitate europene și euroatlantice, monitorizează procesul de adaptare al forțelor armate la cerințele NATO și formulează recomandări în concordanță cu standardele Alianței.” Înainte de toate, o precizare: considerăm că opinia unor specialiști care susțin că scopul exclusiv al acestei reglementări a fost asigurarea unei mai bune coordonări a eforturilor României în direcția aderării țării la NATO și că, prin urmare, odată atins acest scop, prevederea sus – citată nu mai corespunde realității. Substanța prevederii este, încă, reală.
Procesul de integrare în structurile de securitate europene abia a început pentru noi, procesul de integrare în structurile de securitate transatlantice nu s-a încheiat cu aderarea României la Alianța Nord-atlantică, ci continuă, cât despre procesul de adaptare a forțelor armate la cerințele NATO, e limpede că se află în plină desfășurare. Cu alte cuvinte, considerăm că, în continuare, CSAT este punctul cel mai înalt de coordonare și strategizare a acestor procese.
Este adevărat că această competență poate căpăta conținut variabil. Astfel, coordonarea activității de integrare în structurile europene și euro- atlantice de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, principal instrument de decizie în politica de securitate a României securitate presupune coordonarea activității structurilor cu atribuții directe în acest domeniu, precum Ministerul Apărării , Ministerul de Externe, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe etc. CSAT se apropie, în acest fel, de conturul unei structuri supraordonate pentru toate instituțiile cu atribuții în domeniu, fie ele aparținătoare sau nu ariei stricte de autoritate a Guvernului, semănând cu structura americană Național Security Council. Modul de organizare al CSAT este prezentat în Anexa nr. 2 „Organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării potrivit legii nr. 415/2002.” De notat că această coordonare este limitată exclusiv la activitatea de integrare în structurile de securitate europene și euroatlantice, dar merită subliniat și faptul că, practic, cvasitotalitatea activităților din aceste instituții sunt subsumate scopului strategic de integrare a României în structurile euro-atlantice și pan-europene de securitate.
Apoi, CSAT „monitorizează” procesul de adaptare a forțelor armate la cerințele NATO, ceea ce înseamnă că are rolul de a urmări îndeaproape acest proces.
Consecință a acestei competențe, CSAT poate „formula recomandări în concordanță cu standardele NATO”. CSAT are, în acest fel, mai degrabă un rol de consultant pe lângă principala structură cu atribuții în domeniu, care este Ministerul Apărării . Astfel, opinăm că această trecere, în cadrul unui singur alineat, de la atribuții de coordonare, la atribuții de autoritate și apoi la atribuții de consiliere, nu este benefică, mai ales pentru că lasă un spațiu mult prea mare de interpretare, ceea ce înseamnă un spațiu suficient pentru jocul de neasumare/asumare a unor responsabilități. Merită de adăugat și faptul că, în practică, având în vedere actuala poziționare politică și strategică a României, e greu să se facă distincția între acțiuni care vizează „integrarea in structurile de securitate europene și euroatlantice” și care sunt de domeniul „coordonării” pentru CSAT și acțiuni care vizează „adaptarea forțelor armate la cerințele NATO” și care sunt de domeniul „monitorizării” pentru CSAT.
Prin Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare ce se stabilește „ansamblul de măsuri și de acțiuni care se realizează în timp de pace în vederea utilizării potențialului economic și uman al țării pentru satisfacerea nevoilor de apărare și asigurarea continuității activităților economico – sociale în caz de mobilizare sau de război.”
În ansamblul acestor măsuri, principalul responsabil pentru ducerea lor la îndeplinire este Guvernul. CSAT are, însă, un rol major în planificarea și dimensionarea acestor acțiuni de pregătire a economiei naționale și a teritoriului pentru apărare.
În mod logic, puterea economia a statului determină proporția asigurării din timp de pace a nevoilor de război și menținerea efortului uman, tehnico-material și financiar, pe timpul ducerii acestuia. De asemenea, capacitatea tehnologică și de cercetare științifică a unui stat poate oferi calitatea tehnică a mijloacelor de luptă. În condițiile în care, prin acordurile internaționale colective, la nivel global, continental sau regional se stabilesc limitări ale forțelor și armamentelor, rolul factorului calitativ devine astfel mai evident și mai necesar pentru construcția unei apărări deosebit de eficiente la niveluri minime cantitative de efective și tehnică.
Amenințările la adresa securității naționale, așa cum se conturează ele la începutul secolului XXI, precum și procesele integratoare (dintre care extinderea UE și NATO sunt cele mai bine cunoscute) fac să fie cu totul depășite doctrinele tradiționale de purtare a razboiului. Apărarea teritorială a devenit o prioritate de rang secund – cel puțin în arealul organizatiilor mai sus mentionate –, confruntarea cu amenintarile producându-se la locul de origine al acestora.
Urmarea acestui fapt este reducerea semnificativa a nevoii de platforme și echipamente militare tradiționale, accentul mutându-se pe capacitatile de transport strategic, protectie NBC (nucleară, biologică și chimică), munitie inteligenta, infrastructura de comanda, control, comunicatii, etc. Impactul acestor evolutii asupra industriei militare este evident, restructurarea acesteia în epoca post-razboi rece facându – se sub impactul acestor realitati.
În cazul statelor mici și mijlocii, resursele limitate au, în mod inevitabil, o actiune restrictiva asupra volumului și performantei industriei militare. Pentru statele est – europene, aflate într-un proces de dificila tranzitie de la economia centralizata la economia de piata functionala, acest factor restrictiv are o actiune cu atât mai puternica cu cât tinde sa se prelungeasca în timp.
Aceste probleme cu care se confrunta industriile de apărare din întreaga lume nu au ocolit nici România, în prezent industria româneasca de profil aflându-se în declin datorită gravelor probleme economice. Mai mult, pierderea pietelor tradiționale externe de armament, precum și embargourile impuse de ONU, SUA și UE unor parteneri tradiționali au contribuit, de asemenea, la reducerea drastica a exporturilor industriei românesti de armament si, prin urmare, la o scadere a productiei militare în cadrul sectorului productiei de apărare.
În acest context, daca în anii 1980 în industria româneasca de apărare lucrau circa 200.000 de persoane, cu o productie de export de peste 1 miliard USD, în prezent, numarul angajatilor este de aproape 10 ori mai mic, exportul de arme ridicându-se abia la circa 50 milioane USD.
În această perioadă sectorul productiei de apărare s-a confruntat cu o serie de dificultati specifice, determinate atât de scaderea comenzilor din partea forțelor sistemului național de apărare, datorită reducerii cheltuielilor de apărare și, implicit, a sumelor alocate înzestrarii, cât și datorită reducerii numarului forțelor armate.
Un alt factor determinant al acestei situatii a fost și reducerea comenzilor de export cauzata de pierderea unor importante piete tradiționale de desfacere.
În acelasi timp, din cauza costurilor ridicate de fabricație ale produselor românesti și a concurentei datorate produselor similare importate, mai ales în domeniul electrotehnic, producția civilă din cadrul sectorului producției de apărare, a scazut continuu.
Reforma în ansablu a sistemului economic național a însemnat, în primul rând, o drastică prăbușire a Produslui Intern Brut (PIB). Alocațiile bugetare destinate forțelor armate s-au restrâns continuu, în procent din PIB și în valoare absolută, în conditiile recesiunii economice profunde care a afectat toate sectoarele de activitate economica. Rezultatul imediat a fost o diminuare drastică a comenzilor de stat (Ministerul Apărarii, Ministerul de Interne etc.) care au atins la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut 20% din nivelul anului 1989.
Fundamentele economice ale luptei armate
În evoluția raportului economie–acțiunea militară, precum și a concepțiilor și ideilor referitoare la problematica economie – război putem distinge două perioade mari: o primă etapă – din cele mai vechi timpuri și până la primul război mondial – în care a predominat elementul practic, empiric de manieră văzut și făcut și o a doua etapă care cuprinde perioada de după primul război mondial și până în prezent în care rolul economiei în ducerea campaniilor militare a crescut simțitor, devenind condiție a succesului în luptă. Această a doua perioadă poate fi împărțită la rândul ei în două subetape, marcate în mod radical de apariția și dezvoltarea unor sisteme economice deosebite din punct de vedere doctrinar care au marcat existența omenirii aproximativ trei sferturi din secolul trecut. Astfel, între cele două războaie mondiale a prins contur ideea de economie militară clădită pe fundamente științifice, iar după cel de-al doilea război mondial, s-au dezvoltat complexele economico-militare naționale și internaționale, în care un rol esențial a revenit revoluției tehnico-științifice.
Un alt aspect al relației economie-război a fost reprezentat de mutațiile produse prin intervenția statului în economie. Astfel, sub presiunea dificultăților, statele au recurs la măsuri speciale de dirijare a activităților economice, trecând sub control aprovizionarea cu materii prime, transportul, alimentele, combustibilii, forța de muncă, prețurile, salariile ș.a., ceea ce a impus o restructurare economică și, de ce nu, transformarea economiei de pace într-o economie de război. „Primul război mondial a dezvăluit amploarea legăturii organice dintre economie și război, dintre activitatea productivă și consumul de război”, legături care s-au amplificat către jumătatea secolului trecut.
Imediat după declanșarea primului război mondial, realitatea câmpului de luptă a dezis conținutul planurilor de campanie întocmite. Armatele au rămas la scurt timp fără muniții, producția de pace a fost cu mult depășită, ceea ce a necesitat dezvoltarea, în timp de campanie, în regim de urgență, de noi capacități de producție de tehnică și materiale militare ca atare, angajarea forței de muncă pentru producția destinată războiului în principalele state beligerante, raportate la anul 1917, a fost 76% în Rusia, 57% în Franța, 46% în Marea Britanie, 64% în Italia și 50% în Germania. Totodată, pentru nevoile militare s-a folosit jumătate din parcul rulant al căilor ferate existente.
La rândul său „cel de-al doilea război mondial a întrunit eforturile uriașe, umane și materiale, ale unui număr de 61 de state, cu o populație de 1,7 miliarde de oameni, adică trei pătrimi din omenire. Operațiile militare s-au desfășurat pe teritoriul a 40 state din Europa, Asia și Africa, însumând o suprafață de 22.000.000 kilometri pătrați…Forțele militare ale celor două coaliții de state ce s-au înfruntat în război au atins cifre uriașe. Astfel, numărul total al celor mobilizați în forțele armate a fost de 110.000.000 de oameni, cu 40.000.000 mai mulți decât în primul război mondial. Deosebiri mari sunt și în ceea ce privește tehnica de luptă. În timpul primului război mondial, șase state – S.U.A., Anglia, Germania, Franța, Italia și Rusia – au produs 190.000 de avioane, peste 9.000 de tancuri și aproape 140.000 de tunuri. În al doilea război mondial S.U.A., Anglia, Germania au fabricat peste 653.000 avioane, 287.000 tancuri, 1.041.000 tunuri”
Schimbările esențiale în raporturile războiului cu economia, afirmate în secolele XVIII și XIX, s-au accentuat sub influența sistemelor și relațiilor de producție nou apărute și odată cu tendințele clare de afirmare a acestora. Creșterea numerică a efectivelor, mobilitatea acestora, amploarea manevrelor și concentrărilor, durata și intensitatea ritmului bătăliilor au determinat economiile naționale să asigure consumuri mari ajungându-se la niveluri de decizie superioare în stat. În structurile militare se constituie și dezvoltă constant elemente de structură distincte, care vor constitui componente definitorii prin ceea ce este astăzi logistica militară.
Căderea „zidului Berlinului“ în noiembrie 1989 a constituit un eveniment major pe scena relațiilor internaționale, marcând nu doar sfârșitul războiului rece, ci și apariția unui nou context de securitate, în continuă prefacere și schimbare. Acest nou context de securitate, caracterizat de un ansamblu nou și foarte diferit de ameninițări de securitate, a oferit și posibilități deosebite pentru consolidarea securității în Europa pe baze noi, de cooperare și respect reciproc.
Transformările din sectorul securității, initiate odată cu sfârșitul războiului rece și continuând până în prezent, au afectat forțele armate din întreaga lume. Armatei i s-au dat noi sarcini și i s-a cerut să își exercite vechile atribuții într-o nouă manieră, astăzi fiind uzual ca armatele din întreaga lume sa aibă cel puțin următoarele cinci funcții:
Protecția indepedenței, suveranității și integrității teritoriale ale țării, mai pe larg, a cetățenilor țării;
Misiuni internaționale de menținere a păcii sau de impunere a păcii;
Asistența în caz de urgențe civile;
Sarcini de securitate internă (asistența pentru poliția civilă în menținerea ordinei publice în cazuri excepționale);
Participare la construcția națiunii (funcție socială).
Gradul în care armata îndeplinește aceste funcții variază de la un stat la altul, depinzând de cadrul legislativ național și de percepția asupra securității. În acelasi timp, îndeplinirea acestor funcții depinde și de capabilitățile naționale de care dispune fiecare țară.
Reforma sectorului de securitate și, implicit, a forțelor armate, a avut drept rezultat tocmai crearea și dezvoltarea unor capabilități naționale și internaționale cât mai adecvate pentru îndeplinirea cu succes a acestor noi funcții, într-un context de securitate marcat de apariția unor noi riscuri și amenințări de securitate, non-militare, non-convenționale și multidimensionale, care nu puteau fi contracarate cu mijloacele tradiționale ale puterii armate.
Nici un stat, indiferent de puterea economică și militară a acestuia, nu mai poate, astăzi, să facă față singur unor amenințări ce depașesc granițele unui stat, atât prin modul de organizare și „difuzare“ a acestora, cât și prin consecințele lor. Prin urmare, este necesară cooperarea inter-state, având drept criteriu de eficiență compatibilitatea și interoperabilitatea dintre forțe armate ale unor state diferite.
Pe aceste considerente, puterea armată a României a trebuit să fie adaptată doctrinar, structural, operațional și din punct de vedere al instrumentelor de luptă la noile cerințe specifice armatelor moderne, pentru a putea face față obligațiilor asumate de țara noastră prin tratate și alianțe internaționale.
Principala determinantă a restructurării forțelor armate și, mai ales, a accelerării procesului de reformă a armatei a fost, însă, voința României de a se integra în structurile europene și euro-atlantice de securitate și apărare, respectiv NATO și Uniunea Europeană, eforturile pe care România le-a făcut pentru aderarea la NATO având drept obiectiv nu doar îndeplinirea cerințelor și criteriilor de integrare, dar mai ales consolidarea democrației, stabilității și prosperității țării.
Susținerea financiară a procesului de restructurare se asigură prin alocatii din bugetul de stat, dar și prin fonduri externe. Începând cu anul 2002, dimensionarea și fundamentarea bugetului Ministerului Apărării se realizează pe baza programelor de constituire, modernizare și pregătire a armatei României, prin intermediul Sistemului de Planificare, Programare, Bugetare și Evaluare (PPBES) a forțelor, activitatilor și resurselor. O evoluție a acestor fonduri este prezentată în Anexa 3a „Evoluția fondurilor alocate pentru înzestrare” și Anexa 3b „Dinamica bugetului apărării în anii 2004 – 2007”
Pentru perioada 2005-2025, procesul de modernizare și înzestrare a Armatei României are la baza următoarele principii :
înzestrarea armatei cu noi sisteme de armament, performante și inteligente, capabile să răspundă cerințelor de precizie, mobilitate, flexibilitate și interoperabilitate;
modernizarea tehnicii de luptă din dotare, în scopul prelungirii perioadei de viata a sistemelor de armamente și a creșterii performantelor acestora;
stabilirea unor priorități pe termene scurt și mediu în domeniul achizitiilor de sisteme majore;
actualizarea programelor de înzestrare pe termene mediu și lung, care sa aiba finantare asigurată (de la buget, din surse extrabugetare sau prin credite externe);
mentinerea unor capacitati ale industriei naționale, pentru a asigura independenta fata de furnizorii externi, impunându-se adaptarea acestor capacitati la noile necesitati și cerinte pe termen lung ale armatei;
La nivel extern, o determinantă importantă a restructurării forțelor armate române a constat în transformarea mediului internațional de securitate prin diminuarea riscurilor conveționale, abordabile cu mijloace armate, concomitent cu diversificarea și intensificarea riscurilor non-militare, non-conventionale, care necesită un alt tip de răspuns. (o clasificare a riscurilor economice și militare este prezentată în Anexa 4 „Clasificarea riscurilor economice și militare” )
Coordonatele politico – economice ale securității naționale a României.
Deceniile postbelice au pus în evidență cu pregnanță existența trinomului „po1itică – economie – apărare națională” cu multiplele sale implicații asupra evoluției ulterioare a societății. El nu este opera acestor decenii, ci a însoțit și epocile trecute, cu limitele date de nivelele dezvoltării societății umane în general și a cunoașterii fenomenului război, a acțiunii militare, în special.
Începutul unei abordări moderne și pragmatice a relației amintite este datat de sfârșitul anului 1945, odată cu apariția armelor de nimicire în masă când a devenit clar, fără nici un dubiu, că cercetarea științifică este absolut esențială pentru securitatea națională, solicitându-se o activitate civilă pentru a suplimenta cercetările serviciilor militare.
Relațiile între politică, economie și apărare națională cunosc diferite interpretări și concretizări, determinate atât de calitățile și corectitudinea celui care evaluează, dar și de rea1itățile la care se raportează.
Una din tendințe este de a acorda primatul economicului, generator al suportului tehnic și tehnologic al războiului. El ar fi elementul variabil și ar dispune de o anume autonomie în evoluție, față de celelalte elemente ale trinomului.
Este adevărat că dezvoltarea tehnicii de luptă moderne este de domeniul puterii economice a națiunii (producție, cercetare științifică ș.a.), că odată declanșată relația cercetare științifică – producție, ea se reia periodic fiind impusă de însăși nevoia de perfecționare și modernizare a puterii militare.
Capacitatea de inovație tehnologică a economicului și realizarea acesteia în domeniul militar evoluează mai rapid decât instituțiile care trebuie să o valorifice.
Astfel de fenomene pot scoate în evidență, deși nu dezinteresat, primatul economicului asupra celorlalți termeni ai trinomului amintit. Pe de altă parte, cerințele politicii într-o anumită direcție sau etapă constituie comandamente majore pentru economia de apărare. Bunăoară, reducerile de armament stabilite prin negocierile politice între marile puteri sau hotărâri ale organismelor internaționale supun imediat industriile de război la eforturi de realizare a altor arme cu performanțe superioare care să acopere deficitul cantitativ.
Politicul, ca formă articulată de reprezentare a națiunii, definește politica de securitate națională și stabilește mecanismele de realizare a acesteia în conformitate cu interesul național. Nivelele realizării scopului propus depind de forțele și mijloacele ce se pun la dispoziție de către națiune, între care cele economice joacă un rol determinant. Astfel, factorul economic extrapolat în bani este cel care reglează scopurile în măsura în care nu se impun dezechilibre majore în celelalte domenii ale socialului. Desigur că resursele pot fi completate și pe căi exterioare națiunii, însă ele nu pot rezolva decât pentru un timp situația, esențiale și de durată rămânând cele autohtone. Mai mult, resursele pot impune condiționări politice, economice neconforme cu interesele națiunii proprii.
Un alt punct de vedere asupra trinomului în discuție este acela în care „primatul revine apărării naționale ca cerință expresă a interesului național”. De la început, considerăm această afirmație mai mult dorință decât posibilitate, chiar într-un stat puternic dezvoltat și echilibrat din toate punctele de vedere. Aserțiunea este făcută de către unii analiști, care pretind a deține „exclusivitatea” securității naționale și propun „soluții” la problemele strategiei acesteia. Acești „producători” de teorie ar dori să-și impună punctul de vedere la fel ca și cei care consideră primatul celorlalte două elemente ale trinomului, beneficiind și de unele „influențe” în cercuri politice și guvernamentale.
Securitatea și apărarea națională își au limitele minime determinate în primul rând, de pericolele certe sau mai puțin certe, apropiate sau mai puțin apropiate, de intensități diferite, dar și de resursele pe care națiunea le poate pune la dispoziție în acest scop sau de politica generală și de apărare.
Dezvoltările trinomului trebuie să corespundă cerințelor politice, ceea ce este un fapt incontestabil, dar inadecvat explicat, pentru că politica nu poate fi doar un simplu judecător, un arbitru care să soluționeze tendințele eventual divergente ale trinomului, ci ea are un rol evident de inițiator și dinamizator al acestuia.
În cele ce urmează, propunem o analiză a trinomului sub două aspecte: primul, prin prisma proceselor pe care fiecare element le creează în cadrul dat și al doilea, sub aspectul interferențelor elementelor.
În primul caz, am considerat cele trei elemente generatoare și purtătoare de procese specifice, cu limite date de competențele fiecăruia.
Primul element constă în stabilirea misiunilor adresate economiei naționale rezultat din stabilirea de către factorul politic al interesului național.
Al doilea element include activități de analize și evaluări desfășurate de către autoritățile economice și militare pentru realizarea optimului misiunii primite. La bază, aceste activități au posibilitățile marcate de nivelul de dezvoltare și diversificare a economiei naționale în general. Finalizarea procesului este materializată printr-un pachet de opțiuni privind organizarea economiei de apărare și resursele economice necesare și posibile (reale).
Al treilea element este procesul de selecție și adoptare a acelor opțiuni care se consideră că asigură economic, la nivel optim, apărarea națională.
Concluzii parțiale
În analiza acestor procese se impun următoarele:
formularea interesului național este un atribut al forurilor supreme în stat, dar în stabilirea misiunilor trebuie să intervină și considerente militare care dau „nota politico-militară”;
realizarea concordanței între scop și mijloace este condiția de bază a proceselor;
opțiunile din domeniul economic sunt influențate de cerințele misiunii primite, în limitele posibilităților existente;
nivelul optim al deciziilor finale se materializează în domeniile politicii economice a resurselor materiale cât și în structurile economiei naționale, toate destinate apărării.
Aserțiunea potrivit căreia „politica fixează scopurile” și asigură căile și mijloacele de realizare a lor are o atestare istorică și o amendare actuală. Amendarea constă în faptul că realitățile contemporane amplifică impactul politicii asupra apărării în mod aproape nelimitat, combătând teoria unor analiști militari, după care, o dată ostilitățile declanșate, acestea ar excede politica de conducerea acțiunilor militare. Într-o societate democratică și într-un stat de drept, politica este implicată total (înainte, pe timpul ostilităților militare, cât și după acestea) în stabilirea condițiilor de pace. De aceea politica economică este determinantă în asigurarea potențialului economic al securității și apărării naționale.
Dacă în politica de apărare se stabilesc variante de confruntări în funcție de amenințările posibile, în politica economică se stabilesc forțele, mijloacele și instrumentele de natură economică care să asigure apărarea în situația cea mai grea, tinzând către capacitatea optimă a economiei de război.
Pe temeiul analizei desfășurării primului război mondial și a schimbărilor produse de acesta, economia militară a început să fie tot mai mult subordonată politicilor economice ale statului.
Saltul spectaculos în studiul problematicii economico–militare a început după cel de–al doilea război mondial, odată cu asimilarea tehnicilor și metodelor științelor moderne. În această direcție, se remarcă școala americană de economie militară, orientată să realizeze o optimizare a utilizării resurselor în vederea creșterii puterii militare a statului, angrenat activ în unele conflicte militare de mică sau mare amploare, optimizare care va sta la baza fundamentării și dezvoltării logisticii militare.
Apariția sistemului comunist, gruparea statelor în alianțe militare, experiența economiilor naționale în pregătirea și desfășurarea celei de a doua conflagrații mondiale au dus la o aberantă cursă a înarmărilor pe parcursul a cinci decenii. Economia militară, ca știință, a trebuit să stabilească principiile teoretice și modalitățile practice de realizare a economiilor naționale sau de coaliție. Demersurile economiștilor militari au fost influențate de sistemele sociale și de doctrinele politico-militare ale statelor sau grupărilor de state cărora le aparțineau. Astfel, s-au conturat, mai pregnant în ultima jumătate a secolului XX, două tipuri de economii militare: una bazată pe principiile pieței, cu valențe liberale, și o alta, bazată pe principii socialiste, supercentralizată, specifică factorilor politici proprii economie de tip socialist.
Schimbările radicale de la sfârșitul anului 1989 care au afectat întreaga societate, nu au ocolit nici armata, ca și componentă esențială a vieții sociale. Procesul de reformă a armatei a avut drept obiectiv principal crearea unei armate compacte, flexibile, profesionalizate, în concordanță cu nevoile interne de securitate națională ale țării, dar și cu schimbările mediului internațional și regional de securitate.
Astfel, democratizarea societății în ansamblu a determinat și democratizarea sistemului militar prin instituirea controlului civil asupra forțelor armate și prin consolidarea relațiilor civili-militari, specifice unei armate moderne. În același timp, dificultățile economice care s-au făcut simțite în România în contextul tranziției spre economia de piață au determinat reducerea și echilibrarea costurilor sistemului militar în concordanta cu resursele materiale și financiare disponibile pentru asigurarea securității țării (O evoluție a principalilor indicatori macroeconomici este prezentată în anexele: 5 – „Evoluția principalilor indicatori macroeconomici în perioada 1950 – 1989”, 6 – „Evoluția principalilor indicatori macroeconomici în perioada 2002 – 2010 și 7 – „Evoluția principalilor indicatori macroeconomici în perioada 2005 – 2008”).
ECONOMIA – BAZĂ ȘI OBIECTIV PENTRU APĂRAREA NAȚIONALĂ
În decursul său, istoria dovedește fără putință de tăgadă că economicul a constituit, în majoritatea situațiilor, cauză și efect pentru războaie și tot atât de adevărat este că le-a și influențat hotărâtor desfășurarea.
Odată cu avântul economic în folosul vieții, popoarele au învățat să folosească acest factor și ca sursă de putere în cele mai variate moduri, inclusiv în confruntările armate. Astăzi, acest fapt este atât de evident și general recunoscut încât aproape nu mai trebuie demonstrat, devenind un truism.
Începutul unei abordări moderne a raporturilor ce se stabilesc între politică, economie și securitatea națională își are sorgintea în perioada postbelică, cu o doză de pragmatism în deceniile ultime ale secolului nostru. Impulsurile care au generat acest mutații provin din trei direcții.
Prima direcție rezultă din configurația lumii contemporane privită în dinamica ei. Unei lungi perioade de existență a politicilor de bloc și alianțe politico-militare opuse, a războiului rece, îi urmează, paradoxal, o nouă reașezare a forțelor cu preponderență pe criterii economice. Toate acestea au determinat mutații în doctrinele și instrumentele menite să asigure atingerea scopurile propuse de protagoniști.
A doua își are sorgintea în revoluția tehnico-științifică contemporană în domeniul militar.
Aceasta a creat arme de distrugere cu utilizări la nivel global, a amplificat și continuă să mărească nomenclatorul instrumentelor militare, a realizat arme noi pe principii necunoscute în trecutul apropiat, a perfecționat la parametri considerați ireali sistemele de arme convenționale, a introdus sisteme noi de conducere, comunicare și control cu performanțe ce sfidează naturalul, a cucerit spațiul extraatmosferic cu tehnică și tehnologie ultrasofisticată de observare, cercetare, conducere și chiar lovire.
A treia direcție este dată de costurile sociale ale primelor două, costuri ce se măsoară în eforturile făcute de națiunile lumii, care, în timp au dus la mari decalaje între țări.
Existența și dezvoltarea în stabilitate a României, pe termen mediu și lung, impun definirea cu claritate a intereselor sale fundamentale, care să reprezinte pilonii de rezistență ai edificării unei societăți libere, în care spiritul idealurilor tradiționale esențiale ale poporului român se împletește cu vocația sa europeană.
Interesele fundamentale ale României determină politica ei de securitate și apărare națională, între care resursele economico-financiare reprezintă un interes major. Ele se concretizează în dezvoltarea unei economii sociale de piață dinamice, viabile și competitive, ca bază de importanță strategică a sporirii avuției naționale, în condițiile integrării tot mai active în sistemul economic mondial, a valorificării eficiente, în interesul țării, a resurselor umane și naturale de care aceasta dispune.
După cum este cunoscut, strategia privind securitatea națională a României cuprinde totalitatea principiilor, obiectivelor și direcțiilor fundamentale care definesc politica generală de realizare a securității țării.
Resursele securității și apărării naționale sunt constituite din capacitățile și posibilitățile statului român de a-și susține și promova interesele naționale fundamentale. Ele sunt de natură politică, diplomatică, economico-financiară, informaționale, de siguranță și ordine publică, social-culturale, morale, militare date de asigurarea resurselor materiale și tehnologice necesare apărării naționale în timp de pace, precum și a celor destinate susținerii eforturilor de apărare și asigurării supraviețuirii populației țării în timp de război și constituie obiective esențiale pentru securitatea națională a României.
În actualele condiții interne și internaționale, componenta economică a securității și apărării naționale capătă o importanță decisivă, devenind bază și obiectiv al acesteia.
În plan intern, o economie echilibrată, bine organizată este în măsură să genereze relații sociale armonioase, să asigure liniștea și pacea internă a națiunii. În același timp, ea este cea care asigură mijloacele materiale necesare unei evoluții biologice sănătoase a națiunii și generează condițiile pentru satisfacerea nevoilor spirituale.
În contextul unei economii globale, strategia de dezvoltare a României trebuie să pună accentul pe factorii catalizatori ai schimbării economice și sociale, în vederea promovării creșterii economice; în același timp, strategia trebuie să fie îndeajuns de flexibilă pentru a se putea adapta șocurilor și proceselor de schimbare.
Creșterea economică reprezintă cheia succesului transformării României, aducând: un nivel de trai superior; investiții în sectorul productiv; infrastructură și servicii publice de calitate (inclusiv pentru creșterea coeziunii și incluziunii); investiții pentru creșterea gradului de ocupare și a oportunităților capitalului uman. Dacă până în decembrie 1989 aceasta era stabilită în mod administrativ, odată cu trecerea la economia de piață, aceasta se reflectă în modul de utilizare a resurselor. ( Anexele 5, 6, 7 )
Odată cu aderarea la UE, dezvoltarea României va urmări convergența cu spațiul economic european, atât la nivel nominal, cât mai ales real. Acest proces de recuperare a decalajelor presupune ca, în perioada 2007-2013, România să aibă ritmuri de creștere economică ridicate, păstrându-se însă stabile echilibrele macroeconomice.
Este de remarcat și faptul că un stat cu o economie slabă, dependentă într-o mare măsură sau în totalitate de resurse și bunuri obținute din exterior, va fi cu ușurință obligat ca în permanență să „asculte” și să aibă părerea celui (sau celor) ce-i oferă mijloacele necesare.
De asemenea, un stat considerat a avea capacități suficiente de asigurare într-un domeniu sau altul, datorită căderii economice determinată de factori subiectivi și obiectivi, devine dependent de import. Cazul României în asigurarea produselor agricole de bază necesare traiului este tipic și nu pare a se rezolva într-a etapă imediată.
De o importanță deosebită pentru securitatea națională este și capacitatea economiei de a asigura resursele materiale și financiare necesare constituirii forțelor destinate apărării armate. Evoluția mijloacelor de luptă a schimbat complet fizionomia războiului. Imensele consumuri de luptă ce se realizează în timp foarte scurt reclamă eforturi economico-financiare enorme care nu pot fi satisfăcute fără o dezvoltare economică adecvată. În același timp, efectele distructive în teritoriu pe care le pot produce mijloacele de luptă moderne, pun probleme deosebite construcției economice care trebuie realizată astfel încât să poată funcționa cu elementele ei vitale chiar și în astfel de situați.
Pe de altă parte, strategia dezvoltării economice a statului, ca element fundamental al devenirii sale, poate fi considerată în sens mai larg, ca făcând parte din strategia fortificării securității lui naționale, cel puțin sub două aspecte: „cel direct”, în sensul că orice politică economică trebuie să aloce în fiecare etapă resursele necesare apărării și „cel indirect”, prin efectele favorizante pe care le poate avea asupra stării de securitate a națiunii.
Apreciem că în actualele condiții crește mult rolul analizei economice în sprijinul luării deciziilor în cel puțin trei direcții (domenii) ale securității naționale:
optimizarea sistemului securității și apărării naționale atât în latura sa militară, cât și civilă;
folosirea potențialului militar în situații de criză și război;
întărirea capacității de acțiune a națiunii împotriva unei agresiunii exterioare precum și în situații de criză.
Amploarea implicării potențialului economic al națiunii în determinarea nivelului calitativ al stării de securitate a acesteia conduce la concluzia axiomatică referitoare la influența majoră a disfuncțiilor din sfera economicului asupra securității și apărării.
O ilustrare elocventă a acestei concluzii ne-a fost oferită de prăbușirea sistemului comunist din estul Europei datorată în primul rând de căderea sistemului economic, sistem construit pe baze și principii greșite, care eludau legile de bază ale construcției economice vizând proprietatea.
Desigur, este de la sine înțeles că nu orice disfuncție în economie conduce în mod automat la seisme majore în planul securității și apărării naționale. Acestea depind, după părerea noastră, de amplasarea dereglărilor și domeniilor din economie în care acestea se produc, de conjunctura internă și internațională în care se manifestă și de influențele pe care le pot induce în sfera economicului sau de altă natură.
Se poate aprecia că în anumite situații este destul de dificil de stabilit care dintre dereglările apărute în mod obiectiv în evoluția economiei afectează într-o măsură mai mare sau mai mică securitatea și apărarea națională.
De multe ori, nici analiza pe modele nu duce la concluzii și rezultate viabile, având în vedere multitudinea variabilelor, unele dintre acestea fiind foarte greu de controlat.
Aceste greutăți nu justifică însă, nici pe departe, atitudini nihiliste și acțiuni necorelate, care să nu țină seama, în primul rând, de interesele securității și apărării statului.
Desigur, o inventariere completă a disfuncțiilor din domeniul economic este practic imposibilă. Acestea se pot naște de fiecare dată în forme noi, cu urmări și consecințe diferite, în funcție de situația concretă în care se manifestă, de interesele ce se urmăresc și, bine înțeles, de reacția factorilor de decizie.
Trebuie însă remarcat faptul că cele de natură externă, dacă sunt finalizate, aproape întotdeauna au ca rezultat limitarea suveranității naționale, știrbirea independenței de stat și chiar afectarea integrității teritoriale.
Din această cauză, în cadrul oricărei strategii de securitate evaluarea unor asemenea disfuncționalități și stabilirea modalităților și măsurilor de evitare sau remediere a lor sunt obligatorii, mai ales că este din ce în ce mai evident că azi și în viitor agresiunile economice vor fi preferate celor militare, având în vedere că primele pot aduce aceleași avantaje, fără pierderile și costurile ce le reclamă războiul.
Așa cum se arată în strategia de securitate națională, factorii de risc pentru securitatea și apărarea națională sunt în principal de natură politică, economică, socială. Direct sau indirect, ei pot slăbi capacitatea statului de a-și apăra și promova interesele fundamentale.
Declinul producției, accentuarea dezechilibrelor (bugetare, ale balanței comerciale) și al deficitului bugetar, rata înaltă a inflației, accentuarea disparităților structurale din economia națională conduc la erodarea bazei economice a securității naționale.
Disfuncționalitățile cu repercusiuni asupra securității și apărării naționale și care au ca mediu de manifestare economia țării, se pot concretiza în trei grupe, și anume:
disfuncții care afectează nivelul de trai și liniștea socială;
disfuncții care afectează capacitatea de apărare a țării și de ripostă în caz de necesitate;
disfuncții ecologice.
Între aceste grupe există, desigur, întrepătrunderi, delimitările ferme nefiind nici posibile și nici absolut necesare
Oricum, pentru exemplificare, în cazul României, poate fi prezentată ca o situație de risc la adresa securității și apărării naționale, chiar perioada de tranziție de la economia supercentralizată la economia de piață. Situația de risc este generată, în acest caz, de o serie întreagă de disfuncții care se manifestă. De asemenea, însuși procesul de privatizare comportă riscuri pe întreaga durată de implementare.
Considerăm că procesele definitorii ale tranziției României la economia de piață funcțională ( etapele acestui proces sunt prezentate în Anexa 8 „Etapele procesului de tranziției a României la economia de piață funcțională” ) s-au aflat sub influența a numeroși factori restrictivi, de natură obiectivă și subiectivă, interni sau externi, cu acțiune directă/ indirectă, de moment sau de durată, dintre care menționăm:
Factori macroeconomici de natură obiectivă, care au condus la apariția unor incompatibilități în cadrul obiectivelor politicii economice: relația șomaj-inflație sau relațiile creștere economică- șomaj, creștere economică – inflație, ș.a.
Factori politici de natură preponderent subiectivă, care au generat incompatibilitatea unor obiective ale politicii economice, datorită divergenței intereselor administrației publice, partidelor politice, sindicatelor și organizațiilor profesionale. Este vorba despre influențele exercitate de unele grupuri de presiune economică (sindicate, organizații profesionale și patronale, organizații ale societății civile) a căror acțiune a condus la acordarea unor concesii, compensații, la revizuirea sau amânarea unor obiective în vederea asigurării stabilității economice și social-politice.
Factori internaționali: relațiile economice și politice cu alte state, cu organizații internaționale și cu firmele multinaționale. Astfel de relații au condus la apariția unor constrângeri de natură internațională, dintre care amintim:
1. dezintegrarea CAER, pierderea unor importante piețe externe și necesitatea reorientării exporturilor – proces dificil de realizat datorită nivelului calitativ al produselor românești și concurenței acerbe de pe piața internațională;
2. integrarea politicii naționale în politica U.E. fapt ce menține contradicția dintre obiectivul normal al protejării industriei naționale și tendința spre liber-schimb indusă de procesul accentuării interdependențelor dintre țări;
3. prezența firmelor multinaționale care poate induce și un efect de antrenare pozitiv în economie, dar care „exercită și un efect de dominare economică, mai ales, în cazul țărilor cu un grad de dezvoltare economică mai modest, ceea ce poate conduce la fixarea unor obiective în cadrul politicii economice mai favorabile dezvoltării firmelor multinaționale decât economiei în ansamblul său.
Existența unor factori inerțiali, legați în special de persistența unor mentalități și comportamente specifice modelului socialist (comportamente de tip colectivist, egalitarist, paternalist-statal, greu de eliminat într-o perioadă scurtă de timp);
Absența unei teorii generale a tranziției, procesul tranziției desfășurânduse conform metodei văzând și făcând;
Lipsa de reprezentativitate a capitalului autohton care se constituie într-o cauză importantă a actualei nefuncționalități a economiei noastre de piață și ar putea fi, în continuare, o cauză a incapacității noastre de a ne desprinde de zona marginală a modelului economic capitalist comunitar.
Scăderea producției la limite periculoase, lipsa lichidităților financiare, a unei legislații corespunzătoare și a unor pârghii și mecanisme economice adecvate, au condus în timp scurt la scăderea nivelului de trai. De aici apar implicații asupra stabilității politice cu cortegiul ei de urmări pe multiple planuri. În același timp, posibilitățile de ofertă a mijloacelor materiale și financiare necesare asigurării unei capacități de apărare corespunzătoare a țării s-au diminuat în comparație cu situația dinaintea anilor '90.
Un factor agravant al situației îl constituie faptul că disfuncțiile se manifestă simultan în aproape toate domeniile economicului (industrie, agricultură, finanțe, circulația mărfurilor etc.).
O serie de specialiști consideră că trecerea de la economia de comandă și control la o societate a libertății de acțiune este indisolubil legată de crearea unui context socio – economic definit prin unitatea următoarelor elemente:
1. O percepție realistă, general-acceptată, a realității care stă la baza deciziilor și acțiunilor individuale;
2. Instituțiile (piețe, legi, decrete, norme, obiceiuri,etc.) care influențează pozitiv sau negativ deciziile și acțiunile;
3. Recompensa rezultatelor obținute individual, exprimată în prețuri și venituri relative;
4.Acțiuni politice care încearcă să influențeze elementele 1. și 2.
Tranziția la economia de piață realizată până în prezent a avut în centrul său un sistem de acumulare primitivă a capitalului, sistem ce a constituit și constituie cauza economică principală a crizei morale a tranziției, a extinderii corupției și erodării temeliilor economice ale statului nostru, ale independenței naționale și complexului economic național-statal unitar.
O analiză interesantă, complexă și competentă a diferențelor dintre sistemul economiei la comandă și sistemului economiei de piață este realizată de către profesor dr. A. Negucioiu în lucrarea Tranziția rațională, Ed. Economică, București, 1999. ( Anexa nr. 9 „Analiza comparativă a sistemului economiei de comandă și a sistemului economiei de piață” )
Funcționarea eficientă a economiei de piață implică prezența unor premise/cerințe ce trebuie îndeplinite în domeniul vieții economice: proprietatea privată, concurența efectivă și liberul schimb al bunurilor, falimentul și lichidarea firmelor.
Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că această stare de lucruri poate fi amplificată sau cel puțin menținută cu bună știință de factori externi interesați. Rezultă că întotdeauna disfuncțiile ce apar pe plan intern sunt elemente favorizante pentru presiuni și amenințări externe, iar dacă factorii politici nu dispun de soluții pertinente, securitatea și apărarea națională a țării sunt grav afectate.
Analiza acestora în contextul securității statale, cu origine în domeniul economic, este o întreprindere destul de complexă, iar cele prezentate mai sus au abordat numai unele aspecte.
Prin cele arătate anterior, am dorit să scoatem în evidență faptul că, mai ales azi, nu se poate elabora o strategie de securitate și apărare națională fără ca aceasta să includă în ea economia ca unul din obiective și, în același timp, ca suport material al măsurilor și acțiunilor.
Dezvoltarea economică sănătoasă a țării trebuie să asigure, totodată, mijloacele materiale și financiare eficiente pentru toate componentele sale, iar păstrarea independenței de decizie asupra utilizării resurselor materiale, precum și asupra ramurilor economice de importanță strategică, este de însemnătate fundamentală pentru securitatea națională.
Din cele prezentate, considerăm că au rezultat indicațiile economicului în domeniul asigurării securității și apărării naționale. Ca urmare, apreciem necesar ca orice strategie de dezvoltare economică de ansamblu sau sectorială, ar trebui să includă în conținutul său măsuri și acțiuni care să aibă ca finalitate întărirea securității și apărării naționale.
Aceste măsuri ar trebui să aibă în atenție, pe de o parte realizarea unei construcții economice coerente, solide, care să nu constituie în sine o sursă de insecuritate, iar, pe de altă parte, să fie bine stabilite acele obiective care să satisfacă cerințele interesului național.
Suportarea costurilor necesare apărării țării este o îndatorire a tuturor cetățenilor țării. Autoritățile publice centrale și locale, agenții economiei cu capital public și privat sunt obligate să adopte măsurile necesare pentru susținerea materială și financiară a apărării țării. Natura și limitele acestor obligații sunt reglementate de Constituția României, precu și de legi speciale.
În plan internațional, din perspectiva analizată România va acționa pentru integrarea în sistemul economic european și mondial, în conformitate cu opțiunile politice asumate, având în vedere eliminarea disfuncțiilor al sistemului economic, vital pentru securitatea națională.
Din cele prezentate anterior accentuăm rolul economicului în domeniul asigurării securității și apărării naționale. Ca urmare, apreciem necesar ca orice strategie de dezvoltare economică de ansamblu sau sectorială, să includă în conținutul său măsuri și acțiuni care să aibă ca finalitate întărirea securității și apărării naționale.
Aceste măsuri ar trebui să aducă în atenție, pe de o parte realizarea unei construcții economice coerente, solide, care să nu constituie în sine o sursă de insecuritate, iar pe de altă parte stabilirea acelor obiective care să satisfacă cerințele interesului național.
Și prima și cea de-a doua cerință scot în evidență faptul că renunțarea la planificarea economică pe considerente de factură ideologică „ar fi o gravă greșeală”. A lăsa viitorul economiei românești pe seama unor autoreglaje generate de economia de piață și proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, care desigur sunt absolut necesare dar de departe insuficiente, înseamnă a ne condamna cu bună știință la ritmuri de evoluție ce pot fi apreciate ca fiind cel mult de supraviețuire, dar nu de progres.
Asta nu înseamnă că pledăm pentru o planificare rigidă, autarhică, de comandă, care să sufoce inițiativele și care să lipsească edificiul economic de suplețe și adaptabilitate.
Planificarea economică în cadrul politicii economice trebuie să fie prezentată de un set coerent de legi și hotărâri guvernamentale care să asigure în fiecare etapă utilizarea celor mai adecvate pârghii de influențare și orientare a activității productive și financiar – bancare în scopul atingerii unor obiective clar definite, pe etape.
Privită prin această prismă, etapa pe care o străbate economia românească azi, prezintă atât aspecte pozitive, ce avantajează factorii de decizie, cât și elemente negative care, dacă nu sunt stăpânite pot afecta grav securitatea și apărarea națională.
Referindu-ne la aspectele pozitive ar trebui evidențiate, în primul rând, resursele proprii oferite de condițiile naturale ale țării. Fără a cădea în exagerări, România poate fi apreciată ca o țară care dispune de suficiente resurse, care să-i asigure o activitate economică satisfăcătoare. Desigur, acestea trebuie utilizate rațional, controlat, tocmai pentru a putea constitui, în caz de nevoie, soluția pentru o eventuală criză de securitate
Tot în sfera aspectelor pozitive trebuie incluse baza tehnico-materială productivă, nivelul de calificare a forței de muncă, capacitatea tehnico-științifică și, nu în ultimul rând, experiența acumulată în ultimii ani și concluziile rezultate din experiența altor state ce se găsesc în situații similare sau care au parcurs deja situații similare.
Între elementele negative care pot avea implicații grave prin riscurile pe care le nasc, considerăm că cel mai important îl constituie declanșarea restructurării economice simultan în toate palierele, restructurare ce s-a suprapus cu dezechilibre politice și sociale, precum și cu o conjunctură internațională nefavorabilă. La toate acestea se adaugă și lipsa unei legislații adecvate sau abundența, excesul legislativ și al mijloacelor de control și corectare a situației existente.
Consecința firească a stării de fapt a fost accentuarea periculoasă a descreșterii economice pe o pantă greu de controlat în perioada 1989 – 2003.
Punerea sub control a procesului de redresare economică, lucru cu care sunt de acord majoritatea analiștilor chiar dacă modalitățile concrete pe care le propun îmbracă o paletă foarte variată și uneori cu risc nejustificat.
Economia de piață ce se naște în prezent în România va avea un rol important în reorientarea producției. Este necesar ca până la instalarea acesteia, statul să păstreze controlul strict al domeniilor de importanță majoră, pentru a nu risca să se transforme piața în junglă economică.
Potențialul economic național – dimensiuni și importanță pentru potențialul economic de apărare
Potențialul economic de apărare este reprezentat de capacități, forțe și mijloace puse la dispoziție de către națiune pentru propria sa securitate, este prezentat în Anexa 10 – „Structura potențialului economic de apărare”.
Dimensiunile sunt date de volumul și calitatea resurselor materiale, umane, valutar-financiare și de altă natură economică, de care dispune statul român, precum și de gradul de valorificare a acestora în folosul apărării naționale.
În aprecierea potențialului economic național de apărare, trebuie avute În vedere: diversitatea, cantitatea și calitatea bogățiilor naturale; măsura în care acestea sunt atrase în circuitul economic și asigură producția de apărare; volumul și structura fondurilor fixe (de bază) ale economiei; gradul de complexitate și de modernizare a economiei naționale; structura pe ramuri și subramuri; nivelul de dezvoltare tehnologică a economiei naționale și a producției de apărare în special; mobilitatea și conversia rapidă spre economia de război; gradul de vulnerabilitate în situație de criză și / sau de război; nivelul de liberalizare a producției și pieței; cantitatea și calitatea forței de muncă și gradul ei de valorificare; nivelul productivității muncii și al eficienței economice a agenților economici; nivelul de dezvoltare al cercetării științifice și capacitatea acesteia de a asigura nevoile economiei naționale și ale apărării naționale; dimensiunile și structura resurselor financiar-valutare; gradul de participare a economiei naționale la schimbul mondial de valori și compatibilitatea acestei participări ș.a.
Structura potențialului economic de apărare
Potențialul economic are o structură complexă formată din următoarele elemente principale:
Potențialul forței de muncă – reprezintă capacitatea de valorificare productivă a factorului uman; este dată de cantitatea și de calitatea forței de muncă de care dispune economia națională, gradul de pregătire profesională a acesteia, nivelul de organizare a activității în cadrul agenților economici, nivelul mobilității profesionale spre domeniile de bază ale economiei, în mod deosebit, spre producția de apărare.
Potențialul productiv – este elementul cel mai important al potențialului economic și constituie de fapt rezultanta materială a activității economice. El exprimă capacitatea de producție de care dispune economia națională la pace, în situații de criză și la campanie.
Potențialul tehnico-științific – evidențiază capacitatea de creație tehnico – științifică și de cercetare științifică cu aplicații în domeniile apărării naționale. Se materializează în volumul și calitatea invențiilor, inovațiilor, în capacitatea de a elabora și aplica noi tehnologii de fabricație, și în cea de asimilare și producție a tehnicii de vârf. Este apreciat după modul în care asigură independența tehnologică și de creație științifică domeniilor cheie ale economiei de apărare, în mod deosebit a producției militare.
Potențialul natural-geografic – reprezintă mărimea și calitatea resurselor naturale de care dispune economia națională în general și economia de apărare În special, oferite de natură; el formează cadrul natural al acestor potențiale, este format din bogățiile solului și subsolului, din terenurile țării cu suprafața și fertilitatea lor, din formele de relief și din condițiile climaterice ale țării.
Potențialul agricol – reprezintă gradul de organizare și asigurare a subzistenței în condiții de pace și la război. De regulă, la produsele agricole (cereale) nu se creează rezerve speciale pentru război, acestea fiind cuprinse în rezervele de stat. Potențialul agricol trebuie să satisfacă nevoile de subzistență ale forțelor luptătoare și ale populației, asigurarea unor disponibilități pentru industria alimentară, nevoile proprii ale agriculturii, schimburile comerciale și agricole.
Potențialul energetic național – este constituit din capacitățile sistemului unitar energetic național și cuprinde rezervele de materii prime energetice și capacitățile de producție și prelucrare a energiei. Importanța deosebită a acestui potențial constă în faptul că asigură starea de viabilitate a celorlalte capacități economice.
Potențialul infrastructurii teritoriale – reprezintă capacitatea acesteia de a deservi economia națională În ansamblul său, în mod deosebit economia de apărare, cu nevoile de asigurare multilaterală a trupelor.
Potențialul de materii prime disponibile – este determinat de alimentarea economiei naționale, implicit, a celei de apărare, cu materiile și materialele ce se prelucrează. Cu cât cantitatea și calitatea materiilor prime disponibile este mai mare și deosebită, cu atât potențialul economic de război al unui stat este mai convingător.
Potențialul serviciilor – constituie capacitatea pe care o are societatea de a asigura prestarea unor servicii în folosul activităților productive și neproductive ale agenților economici și ale populației. Rolul acestora crește în condiții de război.
Potențialul comercial – dimensionează capacitatea economiei naționale de a asigura organizarea și desfășurarea circulației și schimbului mărfurilor În folosul nevoilor de consum ale economiei și populației.
Potențialul financiar-valutar – exprimă resursele financiare și valutare de care dispune națiunea (economia națională, rețeaua de instituții financiare și de credit și populația) și care pot asigura nevoile generate de război.
Desigur că în structura acestor potențiale pot interveni modificări, determinate în principal, de starea națiunii la un moment dat din punct de vedere politic, economic și militar, dar elementele de structură se intercondiționează și se potențează reciproc, exercitând determinări multiple asupra capacității de apărare a țarii.
După alte criterii, putem distinge potențialul economic general și al apărării, având drept parte componentă potențialul economic de apărare.
Potențialul economic general și al apărării – are caracter dinamic. Dimensiunile cantitative și calitative se schimbă odată cu acumulările (sau diminuările) elementelor constitutive și sub influența diferiților factori ce acționează asupra lor. Baza obiectivă a creșterii potențialului economic de apărare, în etapa actuală pe care o parcurge România, o reprezintă înfăptuirea cu succes și în termen cât mai scurt a reformei economice în cadrul general al reformei societății.
Potențialul economic de apărare – desemnează ansamblul de resurse materiale și umane, capacitățile de producție ce pot fi mobilizate și valorificate în scopul asigurării nevoilor materiale ale apărării, precum și experiența și cunoștințele tehnice și științifice ale populației, bunurile materiale și prestarea de servicii cerute de eforturile de apărare a țarii.
Latura generală a potențialului de apărare exprimă posibilitățile de a produce bunuri materiale și de a presta servicii de uz general, care nu se deosebesc de cele necesare economiei naționale și populației, dar sunt indispensabile apărării naționale. În rândul acestora se găsesc:
bunuri și produse: agroalimentare; echipament-cazarmament; mijloace, de transport și telecomunicații; carburanți și lubrifianți; aparatură și instrumentar medical; medicamente și materiale sanitare; mijloace și tehnică de calcul ș.a.
servicii: de morărit și panificație; de reparat, spălat și curățat echipamentul; de îmbăierea efectivelor luptătoare; de asistența medicală; analize de laborator; transporturi, de personal ș.a.
Componenta directă (specială) a potențialului de apărare reflectă posibilitățile de care dispune economia națională de a crea produse cu destinație strict militară: armament, muniții, tehnica de luptă și alte mijloace speciale care să satisfacă nevoile armatei și ale celorlalte forțe combative ale sistemului național de apărare, în timp de pace, care datorită caracteristicilor lor uzuale nu pot fi folosite în mod curent în alte domenii de activitate decât în cele militare.
Componenta specială a potențialului economic de apărare are o importanță deosebită pentru puterea militară (de ripostă) a țării numai în măsura în care economia națională este capabilă să producă tehnica și materialele necesare apărării, potențialul economic național fiind baza reală a potențialului de apărare.
Cele două componente formează un tot unitar –potențialul economic de apărare –de care depinde, în mare măsură, potențialul național de apărare. În timp de război acest potențial economic îmbracă stări cantitative și calitative noi, ca urmare a subordonării și valorificării tuturor resurselor economice naționale nevoilor ducerii războiului de apărare. Mai mult, în timp de război, potențialul economic tehnic trebuie să reflecte și capacitatea economiei naționale de a funcționa în condițiile pierderilor și distrugerilor provocate de război și de a proteja populația și bunurile materiale de efectele loviturilor inamice. Ca urmare, în componența sa se mai includ:
forțele și mijloacele destinate pentru protecția populației și a bunurilor materiale împotriva atacului aerian inamic, prin adăpostire, dispersare, evacuare, mascare, ș.a;
forțele și mijloacele destinate pentru limitarea și lichidarea urmărilor atacurilor din aer ale inamicului, pentru restabilirea capacităților de producție, a mijloacelor de comunicație și de telecomunicație;
forțele și mijloacele destinate pentru refacerea capacității operative a sistemului energetic național.
Indicatorii potențialului economic de apărare
Starea și nivelul potențialului de apărare se determină cu ajutorul unor indicatori, între care, mai importanți sunt cei de potențialitate, de nivel, de structură, de dinamică.
Indicatorii de potențialitate exprimă posibilitățile și capacitatea pe care o are economia națională de a satisface nevoile de apărare a țării.
Din cadrul acestora fac parte: mărimea fondului de apărare din venitul național și bugetul de stat; ponderea producției de apărare în cadrul producției sociale; volumul agenților economici și capacitățile de producție specializate sau care se pot specializa în produse militare; capacitatea mijloacelor de transport și telecomunicații destinate nevoilor de apărare; numărul și gradul de calificare al personalului angajat în producția destinată apărării; volumul și structura materiilor prime de rezervă și îndeosebi a celor strategice; numărul și capacitatea cercetătorilor și a institutelor de cercetări în domeniul economiei de apărare ș,a.
Indicatorii de nivel reflectă stadiul de dezvoltare a potențialului economic de apărare, la un moment dat. Ei dau posibilitatea puterii politico militare de a face aprecieri și comparații față de perioade anterioare, față de potențialele similare ale altor state. De asemenea, aceștia oferă argumente măsurile previzionale sau de rectificare a politicii generale de apărare.
Dintre acești indicatori pot fi evidențiați următorii: venitul național pe locuitor; nivelul cheltuielilor de apărare pe locuitor; producția pe locuitor la principalele produse considerate de interes deosebit pentru apărare (energie, metale feroase, neferoase și compozite de bază și speciale, produse chimice ș.a.)
Indicatorii de structură reflectă elementele componente ale potențialului economic de apărare și ponderea acestora în ansamblul său.
Dintre acești indicatori sunt menționați: ponderea diferitelor ramuri și subramuri ale economiei naționale care au o importanță vitală pentru producția destinată apărării (industria electronică, electrotehnică, mecanică fină și optică, construcția de mașini, metalurgia specială, ș.a.); ponderea oțelurilor aliate și înalt aliate în totalul producției de oțel; structura populației active pe profesii; structura fondului de apărare (cercetare-proiectare, înzestrare, instruire, întreținere, rezerve) ș.a.
Indicatorii de dinamică reflectă mișcarea în timp și dimensiunile potențialului economic de apărare în ansamblul său și a părților sale componente.
Aceștia cuprind: ritmul de creștere a venitului național precum și a cheltuielilor de apărare; dinamica reînnoirii și a modernizării armamentului și tehnicii de luptă; modificările cantitative și de structură a forțelor combatante destinate apărării naționale ca urmare a hotărârilor organismelor internaționale (europene, regionale), prevăzute în tratatele semnate de autoritățile romane ș.a.
Având în vedere importanța domeniului de referință pentru fiecare stat în parte și pentru organismele internaționale de analiză și sinteză a acestui fenomen, ar trebui să rezulte o corectitudine desăvârșită a datelor furnizate din ambele direcții.
Practica de zi cu zi confirmă în continuare că acești indicatori nu reflectă realitatea națională, zonală sau mondială, iar cauzele multiple sunt determinate, în principal, de interese politice, economice, militare, diplomatice s.a.
Concluzii parțiale
Reforma sectorului de securitate pentru secolul XXI este un proces necesar, care permite conectarea unei tari la comunitatea internaționala de securitate. Toate țările din Europa Centrala și de Sud-Est s-au confruntat, după 1990, cu provocări majore în eforturile lor de a depăși moștenirea sovietica în sectorul de securitate. Aceste provocări constau în a face ca forțele armate, dar și întregul sector de securitate sa poată fi menținute de stat și societate, ținându-se cont de prioritizarea obiectivelor naționale și a cheltuielilor bugetare, să se adapteze la circumstanțele strategice și să dispună de capabilitățile necesare pentru îndeplinirea funcției lor de baza, respectiv asigurarea securității țării, dar și a funcțiilor specifice, respectiv participarea la asigurarea securității regionale, internaționale și chiar globale.
Adoptarea de către statul român a conceptului actual de securitate națională și responsabilitatea de aderare la acțiunile militare ale organismelor internaționale implică măsurile de asigurare la toate nivelurile sistemului național de apărare. De aici rezultă diversitatea formelor, forțelor și mijloacelor prin care acestea se realizează. Unele sisteme sunt operative încă din timp de pace (forțele armate, industria de apărare), altele împletesc activitatea curentă pașnică cu pregătirea pentru apărare (forțele teritoriale, protecția civilă, economia națională) și, în fine, un alt grup realizează operaționalizarea realizează progresiv la nivel național și în profil teritorial în corelație cu dezvoltarea economico-socială și cu pregătirea teritoriului și economiei pentru apărare.
Complexul economico-militar al statului este dependent de suportul economic național, tăria forțelor sale fiind direct proporțională cu cantitatea și calitatea mijloacelor puse la dispoziție de către economia națională, în mod operativ și permanent.
Un rol însemnat pentru viitorul țării îl au legile și măsurile ce se vor stabili pentru protecția mediului care, mai ales în condițiile proprietății private, sunt de o mare importanță pentru garantarea unor condiții naturale de existență nealterată pentru generațiile viitoare.
Raporturile și relațiile economice externe pe care România le poate realiza în prezent s-ar părea că sunt favorizate de actuala conjunctură internațională.
Europa se mișcă, lumea se mișcă și încearcă să se așeze în raporturi și structuri noi. Prin prăbușirea sistemului comunist, s-au deschis perspective pentru noi raporturi și legături între state pe diverse planuri, în primul rând, pe plan economic.
Situați la terminalul uneia dintre cele mai importante artere de comunicații din Europa (Dunăre – Rhin – Mein), care leagă între ele Marea Neagră și Marea Nordului, și care constituie calea cea mai directă de legătură dintre Orientul Mijlociu, chiar Extremul Orient, cu Centrul și Vestul Europei, putem găsi metode de exploatare a acestei poziții în sprijinul creșterii securității naționale.
Valorificarea importanței economice a acestui coridor logistic ar aduce, pe lângă importante avantaje materiale și financiare, un interes sporit din partea coloșilor economici, pentru stabilitate și securitate în zonă.
În același sens, poate fi amintită importanța realizării unor relații economice dezvoltate cu statele vecine și cu alte state din zonă, prin găsirea unor complementarități și cooperări în diverse domenii.
Actualele posibilități și perspective de dezvoltare ale economiei, asigură condiții și pentru realizarea mijloacelor materiale destinate apărării naționale. Producția de tehnică militară pentru satisfacerea nevoilor de apărare reprezintă încă o necesitate. Capacitatea de a realiza mijloacele de apărare cu forțe proprii reprezintă, pe lângă avantajele economice, un factor de descurajare a unei eventuale agresiuni.
Aceste obiective trebuie să fie concretizate în programe de dezvoltare economică și asigurate prin măsuri și acțiuni coordonate de către factorii de putere, care poartă răspunderea pentru securitatea și apărarea națională, pentru ca programele să fie cât mai temeinic fundamentate, pentru a se evita omisiuni cu implicații asupra securității naționale și capacității de apărare a României.
BUGETAREA APĂRĂRII – ETAPA DE TRANSPUNERE A COSTURILOR APĂRĂRII ÎN CHELTUIELI SPECIFICE DOMENIULUI PUBLIC
Armata și politica de apărare – prezent și perspective
Politica de apărare se încadrează în obiectivele politicii de securitate națională și se bazează pe interesele de securitate regională ale țării noastre. Pe acest fond, se asigură abordarea integrată a planificării apărării și adaptarea acesteia la dezvoltările internaționale în domeniul cooperării, la riscurile actuale de securitate și la obligațiile României de aliat și de viitor membru al UE.
În plan conceptual, nu putem vorbi despre o dezvoltare a politicii de apărare de sine stătătoare. Ea face parte, așa cum este firesc, din politica de securitate a statului. Armata a fost și rămâne unul dintre instrumentele de putere, dar nu ca oricare altul, ci unul prin care sunt asigurate protejarea și promovarea intereselor de securitate și, mai ales după aderarea la NATO, a valorilor democratice ale comunității transatlantice. Când ne dorim ca România să-și dezvolte un profil regional sau global relevant, fără îndoială că trebuie să dovedim că suntem capabili de proiectarea eficientă a unor interese convergente la aceste niveluri. Iar factorul militar este unul dintre acești vectori, alături de alți factori de impact geostrategic, factori sociali, diplomație sau capacitate economică. Bineînțeles că există întotdeauna o competiție internă în alocarea resurselor statului pentru întreaga gamă de probleme cu care se confruntă acesta, dar nu trebuie scăpat din vedere că alocarea de fonduri pentru apărare reprezintă o investiție cu efecte în multiple planuri, inclusiv social sau economic. Din această perspectivă, la nivel de priorități, putem enumera câteva dintre cele mai importante. în primul rând, integrarea deplină în structurile de securitate euroatlantice și europene și susținerea, prin eforturile naționale, a unui rol puternic și global al NATO și a unor relații transatlantice solide, ca bază a securității mondiale. în al doilea rând, susținerea unui profil regional activ al României, prin care să exportăm securitate în regiunile de interes major pentru noi, de la spațiul fostei Iugoslavii la frontiera estică a NATO și UE, respectiv zona Mării Negre și a Caucazului, dar și cea sudică – Mediterana și Orientul Mijlociu. în al treilea rând, dezvoltarea unor noi concepte și direcții de acțiune în modernizarea forțelor armate, de la profesionalizarea completă a sistemului militar, la noi concepte operaționale, precum cele referitoare la războiul bazat pe rețea.
În al patrulea rând, dezvoltarea unei mai bune coordonări interinstituționale, atât pe proiectele de diplomație a apărării, de sprijin și asistență pentru state, cât și pe dezvoltarea rolului forțelor armate în combaterea riscurilor asimetrice la adresa securității naționale.
Deplina integrare în structuri politice, de securitate și economice europene și euroatlantice a reprezentat și încă reprezintă o prioritate națională. Procesul de aderare la NATO a fost un succes, dar nu s-a sfârșit în momentul accederii în Alianță. Am dovedit că suntem capabili să contribuim în mod semnificativ la securitatea spațiului euroatlantic și acest lucru ne-a fost recunoscut din invitația de aderare la NATO. Dar rolul României în cadrul Alianței este încă în dezvoltare și nu trebuie să se limiteze la participarea pasivă la procesele care au loc în NATO. Noi dorim să contribuim activ la acestea, să fim creativi și să promovăm inițiative benefice pentru organizație și pentru securitatea spațiului euroatlantic, să fim un partener de încredere pentru ceilalți aliați.
Dezvoltările care au loc la nivel aliat trebuie sincronizate cu dezvoltările pe plan intern. Profilul strategic pe care îl dorim trebuie susținut de structuri naționale militare adecvate, în pas cu cerințele de membru al NATO. Aceasta generează o prioritate complementară celor anterioare, care se transpune prin transformarea organismului militar într-unui flexibil, modern, adaptabil mediului de securitate.
Integrarea deplină în structurile NATO, precum și integrarea în UE începând cu anul 2007 sunt, fără îndoială, prioritățile esențiale pe termen mediu. Se știe că securitatea colectivă se bazează pe efortul tuturor aliaților și pe contribuțiile militare individuale ale fiecăruia dintre aceștia. Dar, ceea ce este cel mai important este faptul că, acum, avem oportunitatea de a aduce în mod real o contribuție la securitatea euroatlantică, prin prisma intereselor noastre de securitate. De exemplu, până la Summitul de la Istanbul, NATO se implica în spațiul Mării Negre mai mult prin intermediul parteneriatelor și a formelor de cooperare individualizate cu diferite state din regiune. România a adăugat acestor factori și dimensiunea regională de securitate, transformând Marea Neagră într-o zonă de importanță strategică pentru securitatea euroatlantică.
De asemenea, România contribuie deja la procesele care au loc în Uniunea Europeană pe dimensiunea de securitate și apărare, atât în dezvoltarea forțelor și capabilităților UE, cât și în cadrul operațiunii din Bosnia – Herțegovina. Viitorul ne va permite să participăm și la dezbaterile conceptuale care au loc pentru dezvoltarea dimensiunii de securitate și apărare a UE și să contribuim la aceasta într-un mod similar celui pe care îl dezvoltăm în prezent în cadrul NATO.
Armata deține un set de capabilități militare dintre care, foarte ușor, unele pot fi puse la dispoziția celor care sunt în drept să le solicite și au nevoie de ele în cazuri de urgențe civile.
În prezent, nu mai putem vorbi de forțe naționale și forțe alocate NATO ca fiind complet separate și separabile: apărarea națională este parte a apărării colective a NATO, iar forțele românești, bine instruite și operaționalizate, sunt și forțele alocate Alianței.
O asemenea abordare presupune și o reformă de substanță a structurii de forțe, definirea clară a capacităților de sprijin și a celor logistice, ca și dezvoltarea unei noi concepții cu accent crescut pe participarea la proiectele multinaționale în domeniul capabilităților, atât la NATO, cât și la Uniunea Europeană.
Având în vedere aspectele menționate, constatăm că politica de apărare se dezvoltă într-un mediu de schimbare rapidă și generator de incertitudini, atât pe plan intern, cât și internațional. Adaptarea politicii de apărare trebuie să pornească de la premisa transformării conceptului de securitate, care îmbină dimensiunea militară clasică, de forță, cu dimensiunea diplomatică.
În același timp, adaptarea politicii de apărare trebuie să fie în concordanță cu noul statut al României de țară membră a NATO și să contribuie direct la procesele de transformare și de parteneriat ale Alianței. Dacă, până acum, elementele principale din planificarea apărării erau obiectivele de parteneriat și îndeplinirea criteriilor și a sarcinilor delimitate de procesul aderării, ca stat membru al NATO, România își va coordona și planifica politicile în funcție de cerințele politice, strategice și operaționale ale Alianței.
Pe fondul acestor determinări, orientările majore ale politicii de apărare sunt structurate astfel: contribuția României la procesul decizional al Alianței; participarea la transformarea NATO, la nivel strategic și militar; contribuția la conturarea unei viitoare agende de securitate a Alianței, cu accent pe identificarea unor noi parteneri și zone de interes.
Contribuția României la securitatea euroatlantică poate fi analizată dintr-o dublă perspectivă, respectiv prin continuarea și adâncirea unor politici și procese deja existente și prin introducerea unor elemente suplimentare la nivel politic și militar.
În mod cert, ultimii ani au scos în evidență două dimensiuni ale politicii de apărare și, implicit, ale rolului forțelor armate: diplomație și reformă, respectiv dezvoltarea unui sistem de parteneriate și inițiative, precum și modelarea unor capacități de apărare adecvate evoluțiilor riscurilor la adresa securității naționale. Planificarea apărării este cea care va permite o evaluare periodică a acestor capacități și aranjamente de cooperare, pentru a asigura diminuarea riscurilor și gestionarea situațiilor de criză în mod eficient.
Nu trebuie uitat că stabilitatea în Europa implică o abordare preventivă pe termen lung, în cadrul căreia sistemele militare au un rol important. Iar performanțele unui sistem militar sunt asigurate și de eficiența procesului de planificare a apărării.
Rolul și funcțiile statului în dimensionarea cheltuielilor de apărare.
Apărarea națională este în competiție cu alte sectoare ale vieții sociale și niciodată nu vor fi bani suficienți pentru toate sectoarele. Rezolvarea problemei constă în a merge hotărât pe un program legat între cheltuielile excesive ale apărării și programele reduse din domeniul învățământului, sănătății, culturii, cercetării științifice și cele sociale, pe deoparte sau pe de altă parte prin alocarea unui buget pentru apărare redus care pune în pericol securitatea națională.
Între prioritățile sociale sunt cuprinse și prioritățile militare care se regăsesc în resursele alocate Ministerului Apărării, resurse ce asigură numai în parte realizarea obiectivelor propuse.
Găsirea unei soluții implică o restudiere a procesului de alocare a resurselor. Necesitatea stabiliri unei strategii de dezvoltare fiind impusă de faptul că nici o societate nu se poate dezvolta în prezent fără un program și fără o ordine de priorități.
Autoritățile politice au sarcina de a stabili obiectivele adecvate pentru dezvoltările viitoare și de a depune toate eforturile pentru a se apropia cât mai mult de îndeplinirea acestor obiective.
În domeniul securității naționale, necesitățile sunt din ce în ce mai mari și implică existența a tot mai multe resurse. De aceea în situația apariției unor constrângeri (reduceri) bugetare obiectivele trebuie ierarhizate în funcție de posibilități.
Ca răspuns la amenințările privind securitatea națională este nevoie de utilizarea unitară și coerentă a tuturor capacităților disponibile pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate națională.
Într-o economie aflată în tranziție sau slabă în competiția pentru alocarea resurselor financiare, apărarea națională este de obicei un domeniu defavorizat
De aceea apreciem că, în domeniul apărării naționale trebuie realizat un mecanism decizional, eficient și o structură de forțe performante mai puțin costisitoare, pe baza opțiunilor politice a restricțiilor financiare și a cerințelor de capacitate militară.
Angajarea țării noastre pe traiectoria economiei de piață a impus adaptarea din mers a proceselor specifice reformei în domeniul militar la noile realități economice.
Apreciem că toate direcțiile reformei armatei au fost condiționate financiar, întrucât îndeplinirea obiectivelor de interoperabilitate, restructurare și modernizare a capabilităților, înzestrarea, perfecționarea sistemului de mobilizare și planificare a forței, necesită fonduri însemnate, cu atât mai mult cu cât nivelul de la care s-a plecat era foarte scăzut.
Pentru rezolvarea contradicției fundamentale între „ceea ce este necesar" și ceea ce poate fi „real alocat", conform posibilităților și funcționabilității economiei naționale, s-a adoptat procesul cunoscut în general sub denumirea de „Planificarea apărării". Aceasta cuprinde un ansamblu de activități prin care volumul, structura și modul de alocare a resursei umane, materiale și financiare sunt determinate, reglate și puse în practică în raport cu obiectivul fundamental de securitate și apărare armată a statului.
De aceea, considerăm că a fost necesară stabilirea unor priorități și urgențe fundamentate, avându-se în vedere obiectivele asumate, dar și nivelul resurselor financiare alocate.
În acest mod, s-a asigurat coerența unor activități esențiale ce au decurs din direcțiile de dezvoltare a reformei armatei, astfel: dotarea și înzestrarea, transformarea și desființarea unor unități, instruirea și antrenarea forțelor, precum și desfășurarea efectivă a activităților în teatrele de operații.
Este știut că, de peste un deceniu, România își concepe și construiește viitorul pe o opțiune certă, integrarea europeană și euroatlantică.
Întregul ansamblu de transformări, numit simplu tranziție, este gândit în jurul a două concepte cheie: construirea economiei de piață și democratizarea societății românești. Dacă cel de-al doilea este un proces continuu, permanent în curs de perfecționare, ca tendință generală a zilelor noastre, indiferent de regiune geografică, cu atât mai mult în Europa unită, ca entitate obiectivă și actor important al lumii contemporane, cel dintâi este esența democratizării și exprimă, de fapt, condiția necesară dezvoltării democratice. NATO, ca vector de modernizare, a monitorizat permanent în România procesele de politică internă și sustenabilitatea reformei, printr-o economie de piață funcțională, chiar dacă reformele au fost făcute de către forțele politice interne care au optat pentru acestea cu sprijinul populației.
Reforma armatei, ca de altfel întreaga reformă, este condiționată de resursele economice, ele reprezentând constrângeri importante pentru ritmul acesteia.
Nivelul P.I.B., ca indicator de referință, a influențat cheltuielile de apărare în termeni reali, conducând, în prima parte a intervalului, la reduceri masive, chiar dincolo de obligațiile Tratatului de reducere a Forțelor Convenționale în Europa (CFE), concomitent cu redistribuirea resurselor către alte sectoare economice.
Este deja o realitate importantă revitalizarea procesului de reformă ca urmare a creșterii economice și, pe această bază, a redimensionării alocațiilor pentru apărare, aceasta confirmând, încă odată, faptul că dezvoltarea armonioasă a economiei influențează decisiv armata și apărarea țării. Tocmai de aceea nu putem face abstracție de faptul că suportul material al apărării țării este dependent de factorul economic și are conexiuni directe cu majoritatea ramurilor economiei.
Considerăm că, în actualele condiții, în funcție de corelația economie-apărare, se poate afirma că insecuritatea unui stat nu depinde doar de factorul militar, ci și de alți factori, dintre care cei mai importanți sunt de natură economică, generând: riscuri în aprovizionarea cu resursele vitale necesare economiei naționale, lipsa fondurilor necesare investițiilor, fenomene ecologice cu urmări grave, lipsa unor piețe de desfacere etc.
Potențialul economiei de apărare cuprinde totalitatea posibilităților pe care le are economia națională de a crea baza materială necesară apărării țării la standardele cerute și de a presta servicii în acest scop, potențialul militar fiind în strânsă legătură cu existența și acțiunea resurselor economico-financiare.
Realizarea concordanței dintre obiectivele stabilite și resursele la dispoziția Ministerului Apărării
Mediul economic poate fi benefic sau nu, din perspectiva nevoilor reformei armatei, în funcție de stabilitatea prețurilor, credibilitatea firmelor (private sau de stat), gradul de relaționare al acestuia cu economiile dezvoltate și cerințele stringente ale economiei de piață.
În prezent, asigurarea nevoilor de înzestrare specifice apărării este influențată de consecințele trecerii la economia de piață. Pentru punerea în aplicare a procesului economic (producție – repartiție – consum) destinat apărării este necesară asigurarea și finanțarea echilibrată a tuturor cheltuielilor.
Finanțarea reprezintă o activitate indispensabilă, o componentă majoră a fluxurilor economice ce au loc între elementele sistemului militar și între acestea și alte sisteme economice și sociale, pentru asigurarea armatei cu toate resursele de care are nevoie.
Bugetul de stat este definit, sub aspect juridic, în țările cu economie de piață în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului, pe o perioadă de timp, de obicei un an.
Sub aspect economic, bugetul de stat exprimă relațiile economice în formă bănească ce iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut (PIB) în legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului. Aceste relații se manifestă în dublu sens: pe de o parte, ca relații prin intermediul cărora se mobilizează resursele bănești la dispoziția statului, iar pe de altă parte ca relații prin care se repartizează aceste resurse.
Bugetul de stat sau bugetul administrației centrale de stat este principalul instrument financiar care cuprinde veniturile mobilizate la dispoziția statului și repartizarea acestora pe categorii de cheltuieli. Rolul economic al bugetului de stat se concretizează în încercările statului de a utiliza impozitele, taxele, subvențiile și alte cheltuieli publice ca pârghii economice, ca instrument de influențare a conjuncturii economice.
Bugetul de stat, pentru țările cu economie de piață, reprezintă o formă de planificare pe termen scurt, dar și pe termen mediu datorită elaborării bugetelor – program. Datorită bugetului de stat, o parte a produsului intern brut este inclus în planificarea la nivel macroeonomic.
Rolul bugetului de stat se manifestă atât pe plan financiar cât și pe plan economic. Acest document se prezintă sub forma unei balanțe economice, a unui document de sinteză, elaborat și administrat de către guvern și autorizat prin vot de către Parlament, în care sunt prevăzute veniturile (încasările) și cheltuielile anuale ale statului.
Veniturile bugetului de stat se constituie din venituri curente, venituri din capital, precum și resurse nefiscale. În cadrul veniturilor curente sunt cuprinse cu cea mai mare pondere: veniturile fiscale, impozitele directe (impozit pe profit, impozit pe venitul global), impozite indirecte, taxa pe valoarea adăugată, accizele și taxele vamale. Veniturile din capital se constituie din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice și din valorificarea stocurilor de la rezervele materiale naționale.
Cheltuielile bugetului de stat reflectă funcțiile și atribuțiile statului și se concretizează în cheltuieli pentru: educație, cultură, știință, sănătate, protecție socială, ordine publică, apărare națională, înfăptuirea justiției, susținerea autorității publice, protecția mediului natural etc.
Bugetul de stat cuprinde resursele financiare mobilizate la dispoziția statului, repartizate, în principal pentru realizarea acțiunilor social-culturale, instructiv-educative, asigurarea apărării țării, ordinii publice și înfăptuirii justiției, autoritatea publică, finanțarea unor investiții și activități de interes strategic, stimularea producătorilor agricoli, asigurarea protecției și refacerii mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecție socială aprobate pentru populație precum și realizarea programelor de cercetare.
În execuția sa bugetul poate fi echilibrat, deficitar sau excedentar.
Instrumentul cu ajutorul căruia se realizează mobilizarea și, mai ales, repartiția și folosirea resurselor financiare puse la dispoziția ministerului îl reprezintă bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Apărării acesta detaliază resursele alocate de stat, prin bugetul de stat.
Bugetul apărării cuprinde veniturile și cheltuielile Ministerului Apărării, fiecare dintre acestea fiind detaliate pe capitole, subcapitole, articole și alineate, respectiv pe sume de venituri și obiective de cheltuieli, pe o perioadă dată, de obicei un an, conform clasificației bugetare.
Condiționările financiare au determinat conducerea armatei spre adoptarea și aplicarea sistemului de planificare, programare, bugetare și evaluare a resurselor pentru apărare (PPBES), ale cărui principale trăsături și faze sunt prezentate, succint, în ANEXA Nr. 11: Schematizarea trăsăturilor și fazelor PPBES.
Din acest document rezultă cu claritate două aspecte importante generate de componenta financiară: planificarea, programarea, bugetarea și evaluarea.
Planificarea vizează proiecția pe termen mediu și lung a forțelor și resurselor de apărare necesare pentru îndeplinirea misiunilor stabilite. în această etapă se elaborează studii și variante privind posibilitățile de acoperire cu resurse a planurilor de perspectiva privind: structura de forțe; înzestrarea forțelor; dezvoltarea bazei materiale de instrucție; instruirea forțelor.
Programarea reprezintă etapa în care sarcinile trasate prin documentele de planificare sunt transformate în măsuri și acțiuni concrete ce vizează crearea și susținerea structurilor capabile să îndeplinească misiuni stabilite. In faza de programare sunt elaborate și selectate alternative pentru obținerea capabilităților prevăzute în Directiva de Planificare a Apărării (DPA) și se elaborează programul multianual cu încadrarea în limitele financiare stabilite.
În această etapă se elaborează următoarele documente de programare : (1) Planuri strategice și operaționale de întrebuințare a forțelor; (2) Programe de constituire, modernizare și pregătire a Armatei României. Aceste programe cuprind toate acțiunile și activitățile necesare constituirii, modernizării, înzestrării, instruirii, întreținerii la pace și pregătirii pentru situații de criză, a tuturor structurilor din compunerea armatei. În esență se constituie ca un proces de echilibru și integrare a resurselor în cadrul diferitelor programe în funcție de prioritățile reale.
Faza de programare are ca obiectiv elaborarea programelor multianuale, încadrate în limitele financiare stabilite, pentru îndeplinirea obiectivelor Directivei de Planificare a Apărării. Principalele documente elaborate în cadrul acestei faze sunt: proiectul de program, fișele problemelor analizate și programele revizuite, aprobate de ministrul apărării naționale.
În faza de programare sunt elaborate și selectate alternative pentru obținerea capabilităților din DPA, cu încadrarea în limitele financiare stabilite. Programul este instrumentul prin care obiectivele, prioritățile si capabilitățile prevăzute în DPA sunt materializate în “planuri de implementare”. De asemenea, programul permite personalului de decizie sa aleagă alternativa optimă pentru realizarea obiectivelor și reprezintă baza pentru întocmirea bugetului.
Programele majore ale Ministerului Apărării sunt:
„Forțe Terestre”;
„Forțe Aeriene”;
„Forțe Navale”;
„Sprijin Logistic”;
„Statul Major General / Conducere Strategică”;
„Administrație Centrală și Pensii”;
„Informații pentru Apărare”;
„Reprezentare Internațională”.
Programele majore au ca obiectiv generarea și menținerea capabilităților militare prevăzute în documentele de planificare și urmăresc: implementarea Obiectivelor Forței; continuarea procesului de restructurare și modernizare; pregătirea structurilor subordonate pentru îndeplinirea misiunilor și participarea la operații de răspuns la crize; perfecționarea structurală și funcțională a sistemului de conducere operațională a armatei, în concordanță cu noile structuri de forțe și sistemul de comandă al NATO.
Programele de constituire, modernizare și pregătire a Armatei României au rolul de a asigura o gestionare eficientă a resurselor alocate pentru îndeplinirea misiunilor și sarcinilor stabilite armatei de către organele constituționale de decizie politică.
Propunerile pentru proiectele programelor sunt elaborate de jos în sus, începând cu eșalon brigadă (similar), vizează o perioadă de 4 ani și sunt înaintate anual în mod ierarhic la Direcția Planificare Integrată a Apărării. Aceasta la rândul ei, analizează programele și le prezintă, împreună cu concluziile sale Consiliului de Planificare a Apărării, spre avizare.
Planurile strategice și operaționale de întrebuințare a forțelor sunt elaborate de către Statul Major General în colaborare cu structurile din subordine, pe baza prevederilor Directivei de planificare a apărării și constituie baza pentru elaborarea planurilor operative la nivelul tuturor structurilor din compunerea Statului Major General și a celor subordonate acestuia.
Ele cuprind în principal următoarele:
planul capacității statistice întrunite;
misiunile categoriilor de forțe, în condiții de pace, de criză și la război;
modalități de acțiune pentru executarea acestora;
repartiția forțelor și mijloacelor care execută aceste misiuni.
Programele de constituire, modernizare și pregătire a Armatei României au rolul de a asigura o gestionare eficientă a resurselor alocate pentru îndeplinirea misiunilor și sarcinilor stabilite armatei prin Strategia militară a României și Directiva de planificare a apărării.
Planurile anuale privind modernizarea și pregătirea Armatei României reprezintă secțiunea din Programele de constituire, modernizare și pregătire pe termen mediu și lung, corespunzătoare anului pentru care se elaborează, actualizată în raport cu stadiul de derulare a programelor respective și pusă de acord cu resursele financiare ce sunt alocate Ministerului Apărării Naționale.
Între programările anuale și planificările pe termen lung și mediu trebuie să se asigure permanent, coerență, continuitate și echilibru. Adevărata „artă" a activității de planificare este aceea de a identifica, dintre alternativele posibile, pe cea care va avea eficiență maximă și costuri minime.
Acestea au la bază Directiva de planificare a apărării, dispozițiunile și precizările pe linie de planificare, planurile strategice și operative ale forțelor și cuprind:
totalitatea acțiunilor și măsurilor concrete desfășurate pentru constituirea, modernizarea, înzestrarea, instruirea, întreținerea la pace și pregătirea pentru situații de criză și război a unităților militare;
asigurarea condițiilor optime de viață pentru personal;
asigurarea sprijinului logistic și a rezervelor pentru mobilizare și război;
crearea și întreținerea infrastructurii pentru acțiuni militare;
participarea la acțiuni de cooperare internațională cu statele partenere sau aliate, precum și resursele repartizate pentru realizarea acestora.
Programele de constituire, modernizare și pregătire a Armatei României cuprind: denumirea programului; scopul programului; obiectivele programului; costurile programului; activități, indicatori și costuri aferente..
Pentru fiecare program se numește câte un director de program pe baza unei scrisori de delegare a autorității semnate de ministrul apărării naționale. Scopul programului se definește ca o stare viitoare dorită, pentru care se depun eforturi de realizare.
Directorii de programe, în baza Directivei de Planificare a Apărării 07/ 2007 – 2012, elaborează și transmit propunerile de programe la Direcția Planificare Integrată a Apărării.
Fiecare propunere de program este elaborată cu încadrarea strictă în limitele fondurilor alocate prin Directiva de Planificare a Apărării 07.
Directiva de Planificare a Apărării (DPA), emisă de Direcția Planificare Integrată a Apărării din Ministerul Apărării Naționale, pe baza datelor de intrare de la Statul Major General, de la categoriile de forțe și de la celelalte structuri implicate în planificarea resurselor, constituie fundamentarea legală și politică pentru structurile specializate ale ministerului. Prin intermediul acesteia sunt planificate structura de forțe și capabilitățile, corelate resursele cu obiectivele și stabilite politicile și programele sectoriale. Perioada de valabilitate a documentului este de 4 ani, cu o perspectivă extinsă pe termen mediu. Pentru realizarea interoperabilitătii cu ciclul de planificare NATO, în ianuarie 2002, s-a decis extinderea ciclului de planificare la 6 ani.
La elaborarea proiectelor de programe, directorii de programe pot propune modificarea ponderii anumitor categorii de cheltuieli, în cadrul aceluiași an de program, dar fără a modifica totalul sumelor alocate programului pentru anul respectiv.
După elaborarea propunerilor de programe, directorii de programe le transmit până la data prevăzută în calendar tuturor structurilor cu atribuții în procesul de planificare, programare, bugetare și evaluare, acestea din urmă analizează documentele corespunzător atribuțiilor proprii și, pentru fiecare observație sau propunere, elaborează o fișă a problemei. Fișele se transmit atât directorilor de programe, cât și Direcției Planificare Integrată a Apărării.
Proiectele programelor revizuite însoțite de Lista cu observații și propuneri la programele majore ale Ministerului Apărării și de fișele problemelor sunt discutate în ședința Consiliului de Planificare a Apărării, care decide asupra problemelor nerezolvate și aprobă programele majore ale Ministerului Apărării.
Hotărârea Consiliului de Planificare a Apărării se difuzează tuturor structurilor cu atribuțiuni în realizarea obiectivelor pentru care s-au întocmit fișele problemelor.
Obiectivele programului se asociază unor scopuri și reprezintă ținte specifice, pentru realizarea acestora, dimensionate în timp și cuantificabile prin termeni:
operativi – capacitatea de acțiune, stare de operativitate,
calitativi – nivel/standard de pregătire a comenzilor, nivel/standard de instruire al trupelor, calitatea echipamentelor, starea de disponibilitate a tehnicii, calitatea vieții,
cantitativi/ fizici – niveluri/ volum al stocurilor, număr de echipamente pe tipuri, gradul de realizare a infrastructurii.
Costurile fiecărui program se obține prin însumarea costurilor subprogramelor componente și la rândul lor acestea reprezintă costurile următoarelor categorii de cheltuieli:
1.Personal – sumele alocate pentru plata salariilor și celorlalte venituri ale cadrelor militare, militarilor angajați, salariilor și celorlalte venituri ale cadrelor militare, militarilor angajați, militarilor în termen și personalului civil, pentru hrănire, echipare, asistență medicală, pregătire individuală, refacere, cultură, religie și sport, reconversie profesională, asistență socială și deplasări;
2.Operare și întreținere – sumele alocate pentru plata cheltuielilor privind pregătirea pentru luptă, aprovizionare și transport, reparații și întrețineri periodice, piese de schimb, scule și accesorii;
3.Înzestrare – sumele alocate pentru achiziții de armament, tehnică de luptă și echipamente, precum și pentru muniții, explozivi și carburanți-lubrifianți pentru stocul de mobilizare;
4.Infrastructură – sumele alocate pentru realizarea investițiilor și reparațiilor capitale la infrastructură.
Indicatorii de performanță sintetizează informații despre efectele activităților și acțiunilor desfășurate, astfel încât să ofere date concrete despre rezultatele obținute în realizarea obiectivelor stabilite. Activitățile sunt încadrate pe etape, termene, fiecare activitate se transpune în costuri aferente și i se asociază indicatori de măsurare a performanței, care au rolul de a determina gradul de executare în timp a activităților programate și implicit de evaluare a stadiului atins.
Cea de-a treia etapă, bugetarea, este de fapt concretizarea primelor două etape prin includerea costurilor în programe și transformarea acestora într-o „notă de plată".
Faza de bugetare are ca obiectiv întocmirea unui plan financiar care să asigure resursele necesare realizării și menținerii capabilităților prevăzute în primul an din program. Principalele documente elaborate sunt: proiectul de buget al Ministerului Apărării si anexele de fundamentare; bugetul Ministerului Apărării aprobat de Parlament pe programe, surse, capitole, subcapitole si articole bugetare; bugetele ordonatorilor secundari de credite pe surse, capitole, subcapitole si articole bugetare, precum și pe trimestre.
Bugetarea presupune determinarea costurilor constituirii și modernizării forțelor, în perioada de planificare dată de programe, în raport cu destinația sau misiunile forțelor; transformarea costurilor în cheltuieli bugetare și susținerea cererilor Ministerului Apărării în fața Guvernului și Parlamentului
În această etapă se elaborează două documente majore: Planul anual de modernizare și pregătire a Armatei României, Bugetul Ministerului Apărării
Planul anual de modernizare și pregătire a Armatei României reprezintă secțiunea din Programele de constituire, modernizare și pregătire pe termen mediu și lung, corespunzătoare anului pentru care se elaborează și se actualizează acestea în raport cu stadiul de derulare a programelor respective și pusă de acord cu resursele financiare ce sunt alocate Ministerului Apărării.
Acest plan se elaborează concomitent cu proiectul de buget al Ministerului Apărării și cuprinde activitățile ce urmează a se executa în anul de plan corespunzător anului fiscal următor și respectă următoarele principii:
(1) luarea în considerare numai a activităților și acțiunilor pentru care se pot asigura integral resurse umane, materiale și financiare necesare și care sunt cuprinse în Programele de constituire, modernizare și pregătire a Armatei României sau în alte documente aprobate;
(2) punerea de acord a activităților prin care se asigură funcționarea structurilor luptătoare și comandamentelor operative cu resursele alocate în acest scop, aspect ce se realizează prin eșalonarea nivelurilor de pregătire ale comandamentelor, marilor unități și unităților ce au la bază misiunile și sarcinile ce revin acestora în diferite situații, astfel încât să fie respectat principiul ca activități planificate să dispună integral de resursele necesare;
(3) alocarea resurselor pentru acțiunile și activitățile programate se va face conform priorităților stabilite prin documentele de planificare.
Planul anual de modernizare și pregătire a Armatei României este analizat de Direcția Planificare Integrată a Apărării și este prezentat împreună cu concluziile sale, Consiliului de Planificare a Apărării pentru aprobare.
Ulterior, după aprobarea Legii bugetului de stat, Direcția de Planificare Integrată a Apărării, în colaborare cu directorii de program actualizează Planul anual, în sensul corelării activităților cu fondurile alocate ministerului și îl prezintă Consiliului de Planificare a Apărării odată cu situația repartiției creditelor bugetare pe ordonatorii de credite. După aprobare Planul anual este transmis directorilor de programe și Direcției Financiar-Contabile.
Pe baza primului an al programului major directorii de program elaborează proiectul Planului Anual de Modernizare și Pregătire pentru anul următor.
Proiectul planului anual se actualizează în concordanță cu Legea bugetului de stat și cu rezultatele derulării programului major în anul precedent celui pentru care se elaborează planul anual.
După împărțirea pe trimestre a fondurilor destinate Ministerului Apărării, aprobată de către Ministerul Finanțelor Publice, directorii de programe elaborează forma finală a planurilor anuale pe care o supune avizării șefului Statului Major General și șefului Departamentului pentru Integrare Euro – Atlantică și Politica de Apărare.
Repartizarea bugetului Ministerului Apărării pe programe și ordonatori de credite se face pe baza costurilor planurilor anuale, de către Direcția Financiar Contabilă.
În situația în care bugetul Ministerului Apărării suferă – modificări, fundamentarea noilor modificări .și influența acestora în planurile anuale se avizează de către șeful Statului Major General și șeful Departamentului pentru Integrare Euro-Atlantică și Politica de Apărare.
În situația în care, în timpul anului apar noi obiective, urgențe sau se schimbă anumite priorități, planurilor anuale modificate conform noilor cerințe sunt avizate de către șeful Statului Major General și șeful Departamentului pentru Integrare Euro-Atlantică și Politica de Apărare.
Propunerile pentru proiectul Planului pentru anul următor și propunerile pentru încă un an adăugat la Programele de constituire, modernizare și pregătire a Armatei României sunt elaborate de jos în sus, începând cu eșalonul brigadă (similar) și se înaintează ierarhic la Direcția Planificare Integrată a Apărării, astfel încât programele să acopere permanent o perioadă de 4 ani.
Proiectul planului anual se actualizează în concordanță cu legea bugetului de stat și cu rezultatele derulării programului major în anul precedent celui pentru care se elaborează planul anual.
Costurile activităților cuprinse în Planul anual de modernizare și pregătire a Armatei României reprezintă baza elaborării proiectului de buget al Ministerului Apărării pentru anul respectiv, conform clasificației bugetare existente. Volumul total al activităților prevăzute în proiectul de Plan anual trebuie să fie egal cu volumul total al fondurilor prevăzute în proiectul de buget pe anul respectiv.
Elaborarea propunerilor pentru proiectul de buget, se realizează în conformitate cu legea finanțele publice și normele metodologice elaborate de Ministerul Finanțelor pentru acest domeniu de activitate, de către Direcția Financiar–Contabilă pe baza propunerilor primite de la ordonatorii de credite din finanțare, însoțite de note de fundamentare.
Ministerul Apărării întocmește anual, de regulă următoarele bugete :
(1) bugetul cheltuielilor finanțate din bugetul de stat;
(2) bugetul fondurilor extrabugetare;
(3) bugetul regiilor autonome subordonate Ministerului Apărării;
(4) bugetul asigurărilor sociale de stat;
(5) bugetul fondurilor speciale.
Proiectele bugetelor ce sunt întocmite în Ministerul Apărării sunt transmise la Consiliul de Planificare a Apărării pentru avizare, odată cu proiectele Planurilor anuale de modernizare și pregătire a Armatei României conform ordinelor ministrului apărării naționale prin care se stabilesc ordonatorii de credite și competențele acestora în elaborarea, aprobarea, execuția și încheierea execuției bugetului Ministerului Apărării.
Bugetarea programelor se realizează pe ani fiscali și operațiunile bugetare sunt executate în anul pentru care programele se includ în proiectul de buget, deoarece în faza de aprobare a bugetuluiprin lege prevederile de program trebuie să se încadreze în limitele bugetare stabilite potrivit legii, ocazie cu care aceste operațiuni vor fi supuse controlului financiar preventiv.
În Ministerul Apărării activitățile care definesc domeniul financiar-contabil se desfășoară în cadrul procesului constituirii, repartizării și utilizării resurselor financiare publice, în care raporturile dintre instituțiile publice și dintre acestea și cele private, precum și atribuțiile și răspunderile celor ce gestionează valori publice sunt reglementate, în mod unitar, la nivel național, prin acte normative specifice. Astfel, Direcția Financiar-Contabilă este structura specializată a ministerului prin care se asigură îndeplinirea sarcinilor economice și financiar-contabile ce revin ministrului în calitate de ordonator principal de credite.
La nivelul structurilor organizatorice din armată, ai căror comandanți (șefi) au calitatea de ordonatori de credite, contabilul-șef (similar) este subordonat nemijlocit comandantului unității militare, în calitatea sa de ordonator de credite, iar pe linie de specialitate contabililor-șefi (similari) ai eșaloanelor superioare, potrivit ierarhiei militare, precum și șefului Direcției Financiar-Contabile.
Resursele financiare publice se constituie și gestionează printr-un sistem unitar de bugete format din:
bugetul de stat;
bugetul asigurărilor sociale de stat;
bugetele fondurilor speciale;
bugetul trezoreriei statului;
bugetele altor instituții publice cu caracter autonom;
bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial dintr-unul din bugetele de mai sus;
bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din venituri proprii;
bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice;
bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Procesul bugetar presupune parcurgerea următoarelor faze consecutive: elaborarea proiectului de buget; aprobarea bugetului; execuția bugetului; încheierea exercițiului bugetului; controlul execuției bugetului; aprobarea execuției bugetului.
Elaborarea proiectului de buget, ca primă fază a procesului bugetar, constă în formularea propunerilor privind veniturile și cheltuielile bugetare de către ordonatorii de credite bugetare, comunicarea acestora Ministerului Finanțelor Publice la nivelul căruia are loc centralizarea într-un document numit proiect al legii bugetului de stat. Lucrările de elaborare a proiectului bugetului de stat sunt coordonate de către Guvern care are între atribuțiile sale întocmirea, avizarea și prezentarea spre dezbatere Parlamentului a proiectului de buget.
Instituția publică împuternicită prin Constituție să aprobe proiectul de buget este Parlamentul.
Legea Bugetului de stat a impus în exercițiul bugetar 2001, unui număr de 13 ministere și agenții publice să dezvolte bugetul pe programe, iar, începând cu anul 2002, toate ministerele și agențiile au obligația de a utiliza noul sistem.
Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare cărora li se aplică aceleași proceduri ca și legilor bugetare anuale inițiale.
Execuția bugetului constă în încasarea veniturilor bugetare și efectuarea cheltuielilor aprobate prin buget. Derularea fluxurilor bugetare de încasări (venituri) și plăți (cheltuieli) într-un cadru organizatoric adecvat și efectuarea operațiunilor respective, fie prin viramente, fie în numerar, constituie o componentă a activității bugetare denumită generic execuția de casă a bugetului. Aceasta se realizează prin sistemul trezoreriei statului și prin sistemul bancar.
Execuția efectivă a bugetului este precedată de repartizarea veniturilor și cheltuielilor bugetare pe trimestre și pe instituții. Această operațiune este aprobată de Ministerul Finanțelor Publice și de ordonatorii de credite bugetare. Astfel, veniturile și cheltuielile aprobate prin buget sunt repartizate pe trimestre în funcție de termenele legale de încasare a veniturilor și de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor, precum și de posibilitățile de asigurare a surselor de finanțare a deficitului bugetar.
Execuția părții de venituri bugetare implică mai multe acțiuni eșalonate în timp, și anume: așezarea, lichidarea, emiterea titlurilor de încasare și perceperea (încasarea) propriu-zisă a veniturilor bugetare.
Legea Finanțelor Publice stabilește procedurile de elaborare, gestionare, folosire și control al resurselor financiare ale statului, ale instituțiilor publice și organizațiilor. Aceste proceduri sunt raportate la un calendar, la responsabilități și autorități implicate în administrarea resurselor publice.
Execuția părții de cheltuieli bugetare reprezintă activitatea de efectuare a cheltuielilor prevăzute în buget, în limita sumelor aprobate ce se pun la dispoziția beneficiarilor de alocații (credite) bugetare și presupune, la rândul său, o procedură specifică, cu operațiuni corespunzătoare următoarelor etape distinctive, și anume: angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata.
Angajarea unei cheltuieli publice bugetare se concretizează prin actul care generează obligația unei entități publice de a plăti o sumă de bani unui terț pe baza unui act juridic (lege, contract, decizie ministerială, hotărâre judecătorească).
Lichidarea cheltuielilor bugetare constă în verificarea existenței angajamentelor, a sumelor datorate, a condițiilor de exigibilitate a angajamentului, pe baza documentelor justificative care să ateste operațiunea respectivă.
Ordonanțarea cheltuielilor bugetare este etapa în care se confirmă că livrările de bunuri și servicii au fost efectuate sau alte creanțe au fost verificate și că plata poate fi realizată.
Plata cheltuielilor bugetare reprezintă actul final prin care entitatea publică achită obligațiile sale față de terți (transmiterea efectivă a sumei de bani datorate).
Primele trei operații – angajarea, lichidarea și ordonanțarea – sunt efectuate de către conducătorii instituțiilor publice (ordonatorii de credite bugetare) sau de către împuterniciții acestora, iar a patra operație – plata – se efectuează de către gestionarii de bani publici (casieri sau contabili publici).
Încheierea exercițiului bugetar presupune lucrări caracteristice care urmăresc să stabilească rezultatul activității de execuție bugetară, respectiv cheltuielile efectuate, veniturile încasate și soldul înregistrat la finele fiecărui an bugetar. În acest scop, se întocmește „contul de execuție bugetară”, care trebuie să reflecte, într-o formă sintetică, totalitatea veniturilor și a cheltuielilor bugetare realizate și rezultatul execuției, care poate fi „deficit” sau „excedent”, pe anul bugetar respectiv.
Exercițiul bugetar se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Conform sistemului de gestiune bugetară, efectele încheierii exercițiului bugetar sunt:
orice venit reîncasat până la 31 decembrie se va încasa în contul bugetului pe anul următor, în rezultatele căruia urmează a se reflecta;
orice cheltuială neefectuată se va putea plăti numai în contul bugetului noului an.
Conturile anuale de execuție a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, ale ordonatorilor de credite, inclusiv anexele acestora, vor cuprinde :
la venituri: prevederi bugetare inițiale; prevederi bugetare definitive; încasări realizate;
la cheltuieli: credite bugetare inițiale; credite bugetare definitive; plăți efectuate.
Curtea de Conturi efectuează controlul jurisdicțional și elaborează Raportul public anual cuprinzând observațiile asupra conturilor de execuție a bugetelor supuse controlului său, abaterile financiare și neregulile constatate, măsurile de tragere la răspundere luate și alte aspecte pe care le consideră necesare.
Guvernul analizează și definitivează contul general anual de execuție a bugetului de stat și îl prezintă spre aprobare Parlamentului, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuție.
Contul general anual de execuție a bugetului de stat se aprobă prin lege odată cu conturile anuale de execuție ale bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, ale ordonatorilor principali de credite, după verificarea acestora de către curtea de conturi.
Procesul de bugetare descris cuprinde îndeplinirea a două sarcini complementare : prima – stabilirea fondurilor necesare structurilor armatei, astfel încât să se poată desfășura programul pe o perioadă de un an și de asemenea să se prevadă fonduri pentru următorii 2-3 ani și a doua – corelarea programului de apărare cu prioritățile bugetare ale Guvernului.
Concomitent cu etapele de planificare, programare și bugetare se desfășoară și activitatea de evaluare.
Evaluarea reprezintă analiza eficienței utilizării resurselor financiare și determină corecțiile necesare pentru primele trei etape, realizând astfel fead-back-ul necesar. În consecință, această etapă presupune derularea activităților necesare prin care structurile de planificare determină, analizează și estimează, înainte de îndeplinire, variantele posibile de acțiune în vederea realizării obiectivelor stabilite și se obțin informațiile necesare care se folosesc în următoarele cicluri PPBES.
Potrivit precizărilor privind implementarea PPBES, rapoartele de evaluare întocmite de directorul de program trebuie: să evidențieze diferențele dintre obiectivele propuse și cele realizate prin prezentarea indicatorilor specifici fiecărui obiectiv; să prezinte nivelul intermediar de îndeplinire a indicatorilor și estimări privind nivelul acestora la sfârșitul anului; să prezinte nivelul de utilizare a resurselor financiare pentru perioada analizată și estimări asupra costurilor viitoare.
Aplicarea acestui sistem (PPBES) obligă la regândirea modului de distribuire (alocare) a resurselor în raport cu obiectivele privind constituirea, modernizarea și pregătirea forțelor. Prin urmare, apreciem că acest sistem trebuie să: limiteze menținerea de structuri la pace care ,să consume" fără a le asigura resursele necesare pentru „a produce", dar, în același timp, să prevină desființarea irațională a unor structuri care practic nu ar mai putea fi reînființate la nevoie; prevină degradarea infrastructurii și echipamentelor existente.
Astfel, se poate realiza concordanța obiectivelor stabilite cu resursele la dispoziție. Acest lucru se asigură nu prin menținerea „planificată a tuturor structurilor în stare de pregătire permanentă” doar cu procente din necesar, ci prin recalcularea consistenței forțelor, structurilor și organizării acestora în raport cu noile misiuni și resursele primite. De aceea unitățile sunt ierarhizate pe mai multe stări de pregătire pentru care necesarul de resurse este diferit.
Noi apreciem că influența condiționărilor financiare nu se oprește aici. Pregătirea resursei, nivelul de operaționalizare și înzestrare al forțelor, gradul de interoperabilitate și, nu în ultimul rând, cheltuielile de personal constituie, de asemenea, repere importante asupra cărora își pun amprenta condiționările financiare. De aceea, managementul logistic eficient, adecvat și adaptat permanent realităților obiective și aspirațiilor legitime este chemat, pe segmentul său de manifestare, să contribuie la susținerea reformei, asigurând în acest fel premisele pentru atenuarea eventualelor disfuncții și neconformități, obiective sau subiective, conștientizate ori nu.
Concluzii parțiale
Apreciem că reforma instituției militare depinde nemijlocit și de posibilitățile economice de susținere a eforturilor integrării, acestea condiționându-i chiar ritmul sau obiectivele propuse.
Prioritățile, obiectivele generale și politicile sectoriale ce trebuie îndeplinite/ respectate prin programe sunt stabilite prin Directiva de Planificare a Apărării 07/2007-2012. Întrucât Directiva de Planificare a Apărării 07/2007-2012 este un document unitar, toți directorii de programe iau în considerare întregul conținut al documentului în scopul armonizării programelor.
Programele de constituire, modernizare și pregătire a armatei României au rolul de a asigura o gestionare eficientă a resurselor alocate pentru îndeplinirea misiunilor și sarcinilor stabilite armatei prin Strategia militară a României și Directiva de planificare a apărării.
Bugetarea reprezintă etapa în care costurile programelor, determinate pe baza costurilor activităților incluse în acestea (personal, înzestrare, mentenanță, pregătire de luptă, infrastructură), se exprimă în titluri (categorii) de cheltuieli.
Procesul de bugetare cuprinde îndeplinirea a două sarcini complementare:
prima – stabilirea fondurilor necesare structurilor armatei, astfel încât să se poată desfășura programul pe o perioadă de un an și de asemenea să se prevadă fonduri pentru următorii 2-3 ani
a doua – corelarea programului de apărare cu prioritățile bugetare ale Guvernului.
Etapa de evaluare nu presupune elaborarea unor documente separate, specifice, în schimb are menirea de a stabili varianta optimă de programe, prin care să se asigure capacitatea maximă a forțelor și acțiunilor proiectate, pe fondul eficientizării utilizării resurselor la dispoziție.
CONCLUZII FINALE ȘI RECOMANDĂRI
Statului modern de azi îi este caracteristică asigurarea securității naționale.
Conceptul modern de acțiune militară presupune o înzestrare adecvată în funcție de misiunile și obiectivele ce se stabilesc a fi îndeplinite.
Zonele dominate politic, economic și militar de către statul modern, reprezintă pentru puterea sa militară importante resurse, dar și obiective.
La nivelul țării noastre, realizarea stării de securitate depinde în mare măsură de posibilitatea ca aceasta să fie prognozată corect. Asigurarea predictibilității securității naționale necesită abordări din perspective atât verticale, care implică operaționalizarea ideii de securitate la diferitele niveluri de analiză și decizie în acest domeniu, cât și orizontale, care impun realizarea unor interpretări ale problematicii securității naționale în contextul securității globale.
Stadiul actual, al finalizării programelor de reformă și de adaptare a securității naționale românești la standardele și instituțiile occidentale de securitate și apărare, în primul rând ale Alianței, impune cerința coordonării mai eficiente a eforturilor destinate să susțină acest proces. Realizarea lui solicită o strategie care să definească, în mod unitar și coerent, obiectivele operaționale și măsurile de coordonare legislativă și instituțională necesare accelerării și sporirii eficienței acțiunilor pentru perioada post-aderare a României la structurile Alianței Nord – Atlantice.
O asemenea abordare, optimistă, pornește atât de la concretizarea obținerii garanției durabile de securitate, cât și de la faptul că, prin stabilitatea sa politică, economică și socială, precum și prin poziția geostrategică, România este, în același timp, beneficiar și producător de securitate.
Amplul proces de restructurare al armatei are ca finalitate un nou model al instituției militare românești, compatibil cu cel al armatelor statelor integrate de mult în structurile euroatlantice, pentru că noile criterii și standarde vizează toate laturile domeniului militar: conducere, structură, înzestrare, pregătire, relații funcționale interne și externe etc. Aceste obiective, criterii și standarde, realizate deja sau de realizat, impun unele reconsiderări legislative și doctrinar-strategice în concepția de proiectare și întrebuințare a forțelor noastre armate, precum și noi orientări la toate nivelurile teoriei și practicii sistemului științelor militare.
Prezentarea, în detaliu, a unor aspecte privind planificarea apărării, planificarea resurselor financiare a avut ca scop să pună în evidență un adevăr cunoscut: asigurarea securității determină costuri; integrarea însăși, cu întregul său cortegiu de nuanțe și elemente, generează un volum mare de cheltuieli, un consum substanțial de resurse financiare și materiale.
Apreciem că este necesar să se acorde, în continuare o atenție deosebită problematicii financiare, respectiv politicilor de finanțare, iar eficiența utilizării resurselor financiare trebuie să constituie un obiectiv major, primordial, pentru factorii de decizie din cadrul Ministerului Apărării.
De asemenea, planificarea și asigurarea fondurilor trebuie să stea la baza proiectării tuturor programelor ce se vor derula.
Deși procedurile de solicitare și utilizare a fondurilor comune pot fi calificate ca severe, restrictive, chiar birocratice, apreciem că aceste constituie un factor decisiv în menținerea disciplinei economico – financiare în cadrul Ministerului Apărării. și determină analiza eficienței cheltuielilor de apărare. De fapt, esența principiilor, politicilor, regulilor și procedurilor de finanțare NATO și, implicit, induce necesitatea de a găsi căi și modalități de analiză economico-financiară, pentru fundamentarea deciziilor, în scopul asigurării eficienței acțiunilor militare.
Armata viitorului se proiectează pe fundamentul a două elemente distincte, dar la fel de importante:
structuri de comandă și unități funcțional-operaționale (de luptă și logistice), flexibile, mobile și ușor de adaptat, din punct de vedere structural – organizatoric și al dotării cu echipamente, în raport direct cu scopurile misiunilor stabilite;
structuri de suport pentru procesul decizional (nuclee, centre, servicii etc), adaptate organizatoric pe niveluri ierarhice (cu personal specializat în managementul gestionării crizelor, managementul riscului, strategii de adoptare a deciziilor etc).
Din această cauză, am considerat că este important să dezbatem problematica planificării apărării, pe fundamentul căreia se stabilesc resursele necesare organizării și funcționării sistemului militar. Pe de altă parte, întreaga activitate a sistemului militar este instrumentată financiar, ceea ce asigură deciziilor politico – militare și deciziilor financiare un rol esențial în cadrul managementului resurselor pentru apărare.
ANEXE
PAGINĂ ALBĂ
Anexa nr. 1
ATRIBUȚIILE CSAT
Conform Legii nr. 415, Consiliul are, practic, patru categorii de competențe. Astfel, CSAT are:
competența de a analiza și de a propune spre dezbatere și aprobare altor instituții ale statului anumite documente care vizează securitatea țării și ordinea de drept
competența de a aproba anumite documente și măsuri de același gen
competența de a coordona anumite activități care țin de integrarea României în structurile de securitate europene și euroatlantice
are competența de a numi/revoca în/din funcții, în cazurile stabilite de lege.
În cadrul primei categorii de competențe, aceea de a analiza și propune spre dezbatere și aprobare altor instituții ale statului anumite documente care vizează securitatea țării și ordinea de drept, CSAT acționează ca:
a) inițiator al acestor propuneri pentru:
strategiei de securitate națională a României
strategiei militare a României
strategiilor de ordine publică și siguranță națională ale României, în raport cu răspunderile instituțiilor abilitate
datelor, informărilor și evaluărilor furnizate de serviciile de informații și de celelalte structuri cu atribuții în domeniul siguranței naționale.
b) răspunde la solicitarea Președintelui de a analiza și propune pentru:
instituirea stării de asediu sau a stării de urgență în întreaga țară ori în unele localități
declararea mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate
respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării
declararea stării de război și încetarea sa
inițierea, suspendarea sau încetarea acțiunilor militare.
Consiliul Suprem de Apărare a Țării, principal instrument de decizie în politica de securitate a României
c) avizează proiectele de acte normative inițiate sau emise de Guvern privind securitatea națională care se referă la:
organizarea generală a forțelor armate și a celorlalte instituții cu atribuții în domeniul securității naționale
organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării
pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare
propunerile de buget ale instituțiilor cu atribuții în domeniul securității naționale
alocațiile bugetare destinate ministerelor și serviciilor cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale
condițiile de intrare, trecere sau staționare pe teritoriul României a trupelor străine
numirea în funcțiile prevăzute în statele de organizare cu grad de general – locotenent, viceamiral, similare și superioare acestora.
În cadrul celei de-a doua categorii de competențe, aceea de a aproba anumite documente, CSAT are în responsabilitate exclusivă:
orientările de bază în domeniul relațiilor internaționale privind securitatea națională
proiectele tratatelor și acordurilor internaționale în domeniul securității naționale sau cu incidențe în acest domeniu
stabilirea de relații cu organisme similare din străinătate de către instituțiile și structurile cu atribuții în domeniul siguranței naționale
completarea structurilor militare cu efective, potrivit statelor de organizare în timp de pace
executarea alarmei de luptă pentru aducerea structurilor militare în starea care să le permită trecerea, la ordin, la îndeplinirea misiunilor de luptă
planurile de acțiune la declararea mobilizării și la declararea stării de război
planurile de acțiune la instituirea stării de asediu și a stării de urgență
proiectul planului de mobilizare a economiei naționale și proiectul bugetului de stat, pentru primul an de război
planul verificării stadiului pregătirii populației pentru apărare prin exerciții și antrenamente de mobilizare
repartiția numărului de recruți încorporați pe instituțiile cu atribuții în domeniul securității naționale
obiectivele de pregătire a teritoriului destinate asigurării nevoilor operaționale ale forțelor sistemului național de apărare
nomenclatorul și nivelurile de constituire a rezervelor de mobilizare
programele multianuale privind înzestrarea forțelor sistemului național de apărare
militarizarea, în condițiile legii, a agenților economici a căror activitate este nemijlocit legată de asigurarea resurselor necesare apărării
planul comun de intervenție a unităților Ministerului Apărării și ale Ministerului de Interne pentru limitarea și înlăturarea efectelor dezastrelor pe teritoriul național
regimul rețelelor și echipamentelor de telecomunicații speciale și criteriile de repartizare a posturilor de abonat pentru utilizatorii acestor rețele
structura organizatorică și atribuțiile Marelui Cartier General Consiliul Suprem de Apărare a Țării, principal instrument de decizie în politica de securitate a României
înființarea funcției de comandant militar subordonat Marelui Cartier General și atribuțiile acestuia pentru asigurarea conducerii unitare pe timp de război
persoanele și obiectivele care beneficiază de protecția și paza Serviciului de Protecție și Pază și normele privind protecția antiteroristă a demnitarilor români și străini, precum și a altor persoane oficiale
rapoartele și informările prezentate de conducători ai organelor administrației publice, referitoare la securitatea națională
planurile generale de căutare a informațiilor prezentate de instituțiile și structurile cu atribuții în domeniul siguranței naționale
principalele direcții de activitate și măsurile generale necesare pentru înlăturarea amenințărilor la adresa siguranței naționale
structura organizatorică, efectivele și regulamentele de funcționare ale Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Serviciului de Protecție și Pază
cheltuielile operative destinate realizării siguranței naționale
normele privind planificarea, evidența, utilizarea, justificarea și controlul cheltuielilor operative destinate realizării siguranței naționale pentru instituțiile cu atribuții în acest domeniu
conturile anuale de execuție bugetară a cheltuielilor operative destinate realizării siguranței naționale, ale instituțiilor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, după aprobarea rapoartelor asupra activității desfășurate de acestea
înființarea, desființarea, dislocarea și redislocarea, în timp de pace, pe teritoriul național, a marilor unități militare de la eșalonul brigadă, inclusiv, în sus
propunerile de acordare a gradului de mareșal, de general, amiral și similare.
PAGINĂ ALBĂ
Anexa nr. 2
ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA
CONSILIULUI SUPREM DE APĂRARE A ȚĂRII
POTRIVIT LEGII NR. 415/2002
PAGINĂ ALBĂ
Anexa nr. 3
EVOLUȚIA
FONDURILOR ALOCATE PENTRU ÎNZESTRARE
Sursa: Bilanțul Departamentului pentru armamente, martie 2004
DINAMICA
BUGETULUI APĂRĂRII ÎN ANII 2004 – 2007
Anexa nr. 4
CLASIFICAREA
RISCURILOR ECONOMICE ȘI MILITARE
a. Economice
Interne
Subminarea unor ramuri ale economiei naționale;
Proliferarea economiei subterane;
Prejudicierea unor sectoare de importanță strategică (industria de apărare);
Nesiguranța proprietății;
Devalorizarea monedei naționale;
Slăbirea sistemului bancar;
Creșterea datoriei publice;
Neîncrederea populației în sistemul bancar;
Politici economice nerealiste și neadecvate împrejurărilor, exigențelor momentului și specificului românesc.
Externe
Blocarea creditelor externe;
Blocarea accesului la sursele de materii prime deficitare pentru economia națională;
Blocarea accesului la tehnologii moderne;
Diminuarea piețelor de desfacere;
Globalizarea economică pe un fond național incapabil de adaptare;
Regionalizarea tendențioasă;
Neintegrarea economică în Uniunea Europeană;
Contrabanda, traficul ilegal de mărfuri.
Sursa principală a acestor riscuri o reprezintă lipsa unei strategii economice naționale pe termen lung, pe termen mediu și pe termen scurt, conjugată cu instabilități politice, sociale și împrejurări economice nefavorabile, atât interne, cât și externe, și incapacitatea sistemului financiar bancar de a se adapta rapid cerințelor economice, îndeosebi cerințelor pieței.
Aceste împrejurări sunt folosite de anumite forțe economice care se adaptează rapid situațiilor confuze, profitând de ele pentru a înlătura concurența și a câștiga noi piețe. Pot fi însă folosite și de cei care urmăresc destabilizarea țării sau a zonei și realizarea unor obiective mult mai mari decât simplul profit economic.
Astfel de surse de risc afectează grav securitatea economică a statului și influențează în mare măsură și celelalte surse de risc din domeniul politic, social, cultural, informațional și militar.
Sursele de risc sunt greu sesizabile. Manifestarea lor este ascunsă și, adesea, periculoasă. Și chiar dacă identificarea lor nu ar pune probleme deosebite, manifestarea lor îmbracă toată gama de acțiuni, de la cele directe la cele cu efect întârziat. Spre exemplu, privatizarea trebuie să aibă efecte pozitive în dinamizarea economiei și prevenirea riscurilor majore de natură economică. În realitate, modul cum s-a efectuat, în loc să ducă la creșteri economice, a dus la situații confuze, la fraude și distrugeri care au afectat grav situația economică a țării.
a. Militare
Interne
Crearea imaginii inutilității armatei și inducerea ideii că nu mai este nevoie de o astfel de instituție;
Proliferarea amenințărilor teroriste și diversioniste;
Posibila apariție a unor tendințe secesioniste prin violență;
Sabotaje la obiective militare de importanță strategică;
Scăderea capacității de luptă a forțelor armate sub o anumită limită;
Deteriorarea relațiilor între structurile de forță ale statului;
Carențe în pregătirea teritoriului, economiei și populației pentru apărare;
Deteriorarea industriei de apărare;
Lipsa (insuficiența) unei legislații moderne și clare în domeniul securității naționale;
Eșuarea reformei sistemului militar.
Externe
Pericolul potențial al unei agresiuni militare directe;
Existența unor conflicte deschise sau latente în vecinătatea teritoriului național;
Proliferarea armamentului neconvențional;
Pericolul nuclear;
Pericolul folosirii altor arme de distrugere în masă;
Proliferarea sistemelor de arme și a strategiilor războiului non-contact;
Proliferarea armamentului cosmic și a structurilor militare cosmice;
Accentuarea decalajelor de potențial militar;
Blocarea accesului la tehnologii militare moderne;
Neintegrarea în NATO;
Neintegrarea în structurile de securitate europene;
Apariția unor posibile alianțe strategice opuse NATO.
Sursa: Centrul de Studii Strategice de Securitate, Riscuri și amenințări la adresa securității. Identificarea, elaborarea și evaluarea soluțiilor de rezolvare nonconflictuală a diferendelor interetnice, 2001,
Biblioteca CSSS, p. 4 – 10
Anexa nr. 5
EVOLUȚIA
PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI
ÎN PERIOADA 1950 – 1989
Sursa: Anuarul Statistic al României 1990, CNS
PAGINĂ ALBĂ
Anexa nr. 6
EVOLUȚIA
PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI
ÎN PERIOADA 2002 – 2010
( modificări procentuale anuale )
Sursa: INS Comisia Națională de prognoză
PAGINĂ ALBĂ
Anexa nr. 7
EVOLUȚIA
PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI
ÎN PERIOADA 2005 – 2008
Sursa: Comisia Națională de Prognoză
PAGINĂ ALBĂ
Anexa nr. 8
ETAPELE
PROCESULUI DE TRANZIȚIEI A ROMÂNIEI LA
ECONOMIA DE PIAȚĂ FUNCȚIONALĂ
Sursa: Documentul de strategie al Comisiei Europene pe 2004
PAGINĂ ALBĂ
Anexa nr. 9
ANALIZA
COMPARATIVĂ A SISTEMULUI ECONOMIEI DE COMANDĂ ȘI A SISTEMULUI ECONOMIEI DE PIAȚĂ
PAGINĂ ALBĂ
Anexa nr. 10
STRUCTURA POTENȚIALULUI ECONOMIC DE APĂRARE
a. Capacități
b. Forțe
c. Mijloace
Anexa nr. 11
SCHEMATIZAREA TRĂSĂTURILOR ȘI FAZELOR
SISTEMULUI DE PLANIFICARE, PROGRAMARE, BUGETARE ȘI EVALUARE ÎN MINISTERUL APĂRĂRII
Principalele trăsături:
PPBES are patru faze intercorelatecare se concentrează asupra următoarelor întrbări:
Panificare
Ce capabilități militare ne propunem să avem în următorii 5, 10, 15 ani pentru îndeplinirea Stategiei de Securitate Națională ?
Programare
Ce capabilități sunt programate în următorii 6 ani pentru îndeplinirea obiectivelor de apărare ?
Bugetare
Ce resurse financiare sunt necesare pentru realizarea capabilităților din programat ?
Evaluare
Se îndeplinesc obiectivele îndeplinite ?
Activitățile și documentele celor patru faze trebuie eficient relationate;
Fazele PPBES
BIBLIOGRAFIA
I. ACTE NORMATIVE
II. LUCRĂRI DE REFERINȚĂ DIN LITERATURA DE SPECIALITATE ROMÂNEASCĂ
III. LUCRĂRI DE REFERINȚĂ DIN LITERATURA STRĂINĂ
IV. PUBLICAȚII PERIODICE, DIVERSE
=== Anexa ===
REZUMATUL
LUCRĂRII DE DISERTAȚIE „APĂRAREA ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII. ROLUL ȘI FUNCȚIILE STATULUI ÎN DIMENSIONAREA CHELTUIELILOR PENTRU APĂRARE”
Actualitatea temei :
Întrebarea dacă o asemenea problematică "ar trebui sau nu" să tratată în cadul unei lucrări de disertație nu poate avea, în opinia noastră, decât un singur răspuns: DA.
Actualitatea temei rezultă din faptul, că un set de probleme specifice, ce privesc, politica de apărare și de securitate și dimensionarea cheltuielilor pentru apărare necesită să fie studiate și soluționate.
Scopul constă în conturarea căilor eficiente de dezvoltarea al potențialului național de apărare în contextul economic actual, și nu în ultimul rînd de a determina rolul și importanța dimensionării corecte a cheltuielilor de apărare pentru îndeplinirea obiectivelor Ministerului Apărării: restructurarea armatei și integrarea deplină în structurile euroatlantice.
Suportul teoretico-științific și metodologic al lucrării
Au fost studiat atât lucrările științifice autohtone, cât și lucrările în domeniu din străinătate. Drept suport metodologic au fost utilizate operele economiștilor clasici precum și specialiștilor în domeniu militar.
În calitate de metodă de cercetare este aplicată analiza comparativă a sistemelor și proceselor economice, de globalizare și regionalizare, punându-se accentul asupra complexității problemelor cu care se confruntă țările ce se găsesc la un nivel economic de dezvoltare diferit.
Baza informațională
Baza informațională a constituit-o datele statistice și informative ale Institutului Național de Statistică, Ministrului Apărării, legislația în vigoare.
Ipotezele de lucru
Statului modern de azi îi este caracteristică asigurarea securității naționale, iar existența sa nu trebuie percepută numai ca un spațiu amenajat, dotat și populat, ci ca un loc de impact al intereselor naționale, extrapolat și în domeniul militar.
Globalizarea poate fi interpretată și ca formă superioară a internaționalizării. Sfera de bază a globalizării este sistemul economic mondial, producția globală, schimbul și consumul efectuat de întreprinderi în economiile naționale și pe piața
Acțiunea militară ca atitudine determinată de politicile naționale (internaționale) și ca formă de manifestare în spațiu constituie un ansamblu, mai mult sau mai puțin coerent, de interese politice, economice, financiare, militare și de altă natură. Conceptul modern de acțiune militară presupune o înzestrare adecvată în funcție de misiunile și obiectivele ce se stabilesc a fi îndeplinite.
Teze principale
1. România poate să se constituie într-un factor activ în dezvoltarea politicii de stabilitate și securitate regională și globală, prin resursele umane și materiale de care dispune, precum și prin experiența acumulată în cadrul misiunilor de menținere a păcii și a cooperării militare în plan regional.
2. Pregătirea unei țări pentru apărare nu poate fi făcută în afara teritoriului dimensiunilor populației și economiei sale, se ajustează și se completează, bazele rămânând, însă, aceleași.
3. Programele de reformă și de adaptare a securității naționale românești la standardele euroatlantice de securitate nu se pot realiza fără o strategie și un suport financiar adecvat.
4. Eficiența utilizării resurselor financiare trebuie să constituie un obiectiv major pentru toți factorii de decizie din cadrul Ministerului Apărării.
Structura lucrării
Lucrarea de disertație este structurată pe patru capitole, concluzii și anexe, astfel:
Capitolul I „Apărarea și securitatea națională în contextul globalizării”
În acest capitol sunt prezentate și analizate: fenomenul globalizării, relația regionalism – globalizare și aspectele economice și de securitate generate de fenomenul globalizării. De asemenea sunt prezentate unele considerații privind mediul de securitate și amenințările, provocările, riscurile și vulnerabilitățile care afectează securitatea națională a României.
Capitolul II „Fundamentele economice ale fenomenului militar”
Capitolul doi tratează: aspectele privind mediul de securitate în bazinul Mării Negre, corelația dintre dezvoltarea economică și politica de securitate, fundamentele economice ale luptei armate și coordonatele politico – economice ale securității României. Acest capitol acordă o atenție deosebită corelației dezvoltarea economică și politica de securitate, analizează principiile globalizării economice prin prisma conceptelor existente, avantajele și dezavantajele acestui proces și specificul manifestării lor în condiții economice ale României.
În contextul globalizării, securitatea și apărarea suferă transformări și mai mari, aceasta evoluând de la dimensiunea național-statală, la cea globală.
Sunt prezentate evoluția raportului economie acțiune militară, influența noului context de securitate creat ca urmare a căderii zidului Berlinului asupra funcțiile armatei și nu în ultimul rând relațiile și interpretările asupra trinomului politică – economie – apărare națională. (slidul 13).
În urma analizării acestor procese se impun următoarele:
Complexul economico-militar al statului este dependent de suportul economic național, tăria forțelor sale fiind direct proporțională cu cantitatea și calitatea mijloacelor puse la dispoziție de către economia națională, în mod operativ și permanent
Regândirea conceptelor de securitate națională și război de apărare națională a determinat ca, în acest domeniu, teoria și practica militară să acorde o importanță fără precedent problemei asigurării suportului tehnico-material al luptei. Dialectic analizată, perspectiva logisticii nu poate fi decât ascendentă.
România, ale cărei securitate și apărare depind de cele ale Europei, și care a aderat la sistemul de valori democratice al spațiului euro-atlantic, este preocupată de creșterea capacității de proiectare a securității și, totodată, de tratarea problemelor păcii și războiului în acord cu interesele sale naționale.
Politica de securitate a României, stat care a devenit membru NATO la 29 martie 2004 și membru UE la 1 ianuarie 2007, se înscrie în politica de securitate a comunității euroatlantice și are la bază un ansamblu unitar de principii, direcții de acțiune și modalități de realizare a obiectivelor strategice în vederea promovării intereselor naționale.
Capitolul III. „Economia – bază și obiectiv pentru apărarea națională ”
În capitolul trei prezintă unele aspecte privind: potențialul economic național, structura și indicatorii potențialului economic de apărare.
În aprecierea potențialului economic național de apărare, trebuie avute în vedere: diversitatea, cantitatea și calitatea bogățiilor naturale; măsura în care acestea sunt atrase în circuitul economic și asigură producția de apărare; volumul și structura fondurilor fixe (de bază) ale economiei; gradul de complexitate și de modernizare a economiei naționale; structura pe ramuri și subramuri; nivelul de dezvoltare tehnologică a economiei naționale și a producției de apărare în special; mobilitatea și conversia rapidă spre economia de război; gradul de vulnerabilitate în situație de criză și / sau de război; nivelul de liberalizare a producției și pieței; cantitatea și calitatea forței de muncă și gradul ei de valorificare; nivelul productivității muncii și al eficienței economice a agenților economici; nivelul de dezvoltare al cercetării științifice și capacitatea acesteia de a asigura nevoile economiei naționale și ale apărării naționale; dimensiunile și structura resurselor financiar-valutare; gradul de participare a economiei naționale la schimbul mondial de valori și compatibilitatea acestei participări ș.a
Așa cum se arată în strategia de securitate națională, factorii de risc pentru securitatea și apărarea națională sunt în principal de natură politică, economică, socială. Direct sau indirect, ei pot slăbi capacitatea statului de a-și apăra și promova interesele fundamentale.
Factori politici de natură preponderent subiectivă, care au generat incompatibilitatea unor obiective ale politicii economice, datorită divergenței intereselor administrației publice, partidelor politice, sindicatelor și organizațiilor profesionale.
Factori internaționali: relațiile economice și politice cu alte state, cu organizații internaționale și cu firmele multinaționale.
Potențialul economic are o structură complexă formată din următoarele elemente principale: potențialul forței de muncă, potențialul productiv, potențialul tehnico-științific, potențialul natural-geografic, potențialul agricol, potențialul energetic național, potențialul infrastructurii teritoriale, potențialul de materii prime disponibile, potențialul serviciilor, potențialul comercial, potențialul financiar-valutar.
Potențialul economic de apărare este reprezentat de capacități, forțe și mijloace puse la dispoziție de către națiune pentru propria sa securitate .
Starea și nivelul potențialului de apărare se determină cu ajutorul unor indicatori, între care, mai importanți sunt cei de potențialitate, de nivel, de structură, de dinamică.
Capitolul IV. „Bugetarea apărării – etapa de transpunere a costurilor apărării în cheltuieli specifice domeniului public ”
În capitolul patru sunt prezentate unele considerații privind perspectivele politicii de apărare. De asemenea este analizat rolul și funcțiile statului în dimensionarea cheltuielilor de apărare, corelația dintre acestea și pocesul de restructurare a armatei, modul care organismul militar s – a adaptat realitățile economice ale statului și „efectul” condiționărilor financiare – sistemul de planificare, programare, bugetare și evaluare a resurselor pentru apărare.
În concluzie apreciem că politica, doctrina și strategia militară ale unui stat conțin direcționări cu privire la rolul și importanța potențialului economic în constituirea și funcționalitatea sistemelor naționale de apărare. Este necesar să se acorde o atenție deosebită problematicii financiare, respectiv politicilor de finanțare, iar eficiența utilizării resurselor de financiare trebuie să constituie un obiectiv major, primordial, pentru factorii de decuzie din cadrul Ministeruluzi Apărării.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Apararea Si Securitatea Nationala In Contextul Globalizarii. Rolul Si Functiile Statului In Dim (ID: 105712)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.