Apararea Drepturilor Consumatorilor
INTRODUCERE
Într-o Comunitate Europeană, în plină expansiune, compusă dintr-o diversitate de culturi un factor important îl reprezintă apărarea drepturilor consumatorilor, consumatori reprezentați de cetățenii unei Europe unite.
Ideea unei Europe Unite și cea de cetățean al acesteia va părea întotdeauna vagă și efemeră cetățenilor țărilor europene, dacă această Europă nu se implică în viața de zi cu zi a cetățenilor ei, dacă nu există o activitate, de-a lungu! și de-a latul întregului continent, pentru îmbunătățirea calității vieți zilnice.
Într-o eră a europenizării, a creării unei piețe interne europene aceasta trebuie să continue în spectru larg privitor la protecția consumatorilor, în acest sens se înscrie și organizarea simpozionului Asociațiilor pentru protecția consumatorilor din 23. Noiembrie. 2000 de Ia Bruxelles.
În cuvântul său, președintele Comisiei Europene, Romano Prodi a accentuat importanța voinței consumatorului, într-o Europă a cetățenilor ei: „eforturile făcute de dumneavoastră pentru a introduce o cultură a protecție a consumatorilor în țările dumneavoastră este esențială la fel ca și oferirea posibilității consumatorilor să-și exprime părerea prin crearea unor organizații puternice de protecție a consumatorilor" („Quality of Life- a prority for Europe", Speech by Romano Prodi).
Înscriindu-se pe aceeași linie, Tratatul de la Amsterdam
obligă Uniunea Europeană să aspire la un nivel înalt al protecției
consumatorului și la integrarea acestei politici cetățenești într-un pachet de norme și legislații privitoare la viitorul Europei, Comisia Europei introducând în strategia sa, pe termen mediu și lung, îmbunătățirea calității vieții ca pe o condiție esențială pentru sporirea competitivității economice.
O prioritate a Comisiei Europene este si siguranța alimentară, politica comisiei fiind aceea de a asigura o calitate ireproșabilă a produselor alimentare, în pofida crizelor alimentare întâlnite în Marea Britanie și Belgia în ultimii ani, acționându-se prioritar pentru crearea unui cadru instituționalizat pentru promovarea siguranței alimentare. Pași importanți au fost făcuți prin adoptarea „Cartei Albe a Siguranței alimentare", document prin care se încearcă modernizarea legislației privitoare la siguranța alimentară prin armonizarea tuturor directivelor, privitoare la aceasta temă, din țările europene, într-un organism legislativ coerent.
Preocuparea Uniunii europene nu se reduce numai la siguranța alimentară a cetățenilor ei ci la protecția consumatorilor vizând toate domeniile implicate. De aceea asociațiile de protecția consumatorilor trebuie să se comporte ca acționari ai unei companii a cărei prosperitate îi preocupă pe toți implicându-se în îmbunătățirea tuturor politicilor europene privitoare la protecția consumatorilor.
Acest deziderat nu trebuie să fie sarcina doar a unui număr mic de specialiști implicați în dezvoltarea unui sistem legislativ, coerent, pe plan european, trebuie să fie o acțiune emergentă a tuturor consumatorilor, cetățeni europeni.
În continuare vor fi expuse principalele preocupări privitoare la siguranța alimentației, orientările Uniunii Europene în domeniul protecției consumatorilor, cadrul juridic al Uniunii Europene în acest domeniu, precum și modul în care statul român încearcă să armonizeze atât legislația cât și modalitățile efective de acțiune, cu politica europeană de protecție a consumatorilor.
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII PRELIMINARE PRIVIND SIGURANȚA
ALIMENTAȚIEI
1.1 Rolul științei în asigurarea alimentației în lume și in Uniunea Europeană
Rolul primordial al științei în luarea deciziilor privitoare la mărfurile alimentare este indiscutabil . știința a constituit baza pentru normele produselor alimentare in orice colt al lumii. Odată cu creșterea comerțului internațional în acest domeniu de-a lungul celei de-a doua jumătăți a acestui secol a apărut nevoia unei măsuri universal acceptate care sa asigure atât un nivel ridicat al securității produselor alimentare cat si niște practici comerciale oneste. Știința, cu proverbiala sa obiectivitate, a fost din ce în ce mai mult implementata în acordurile generale privind comerțul cu mărfuri alimentare.
La cea de-a 21 sesiune Comisia Codex Alimentarius a hotărât să adopte „Declarația de principiu privind rolul științei în procesul de luare a deciziilor din codex și gradul în care sunt luați în considerare toți ceilalți factori" (Codex Alimentarius Commssion, 1997). De asemenea, aceste declarații cunoscute ca „Cele patru principii" au acordat științei rolul central subliniind, în același timp, în mod echivoc legitimitatea celorlalți factori implicați in normele alimentare internaționale. Mai mult, Tratatul de formare a Comunității Europene, îmbunătățit recent de Tratatul de la Amsterdam cere, în Articolul 95, ca legiuitorul să ia ca punct de plecare un nivel ridicat al protecției și să țină cont de orice noi dezvoltări bazate pe fapte științifice (Tratatul de la Amsterdam, 1997).
În SUA Comitetul pentru Siguranța Alimentației de la Producție până la Consum, format din Institutul de Medicină și de Consiliul Național al Cercetării a ajuns la aceeași concluzie că dintre caracteristicile unui sistem eficient de siguranță a alimentației, cel mai înalt rang trebuie să fie atribuit științei, concluziei și analizei riscurilor efectuate de aceasta (Institutul de Medicină și Consiliul Național al Cercetării, 2002).
Numeroase alte exemple pot fi citate, care să confirme în mod categoric că știința este necesară dar nu suficientă pentru asigurarea siguranței alimentației.
Totuși trebuie să fie bine înțeles rolul științei în protecția sănătății consumatorilor, care are un caracter de "aici și acum" în sensul că descoperirile științifice trebuie adaptate în permanență necesității reglementării normelor alimentației.
Preocuparea pentru siguranța alimentației are o istorie îndelungată dar începuturile secolului XX au marcat o creștere fără precedent a cadrului instituțional în privința alimentației.
În timp ce primele încercări de legiferare a siguranței alimentației au avut doar scopul de a preveni și combate alterarea și falsificarea alimentelor, cadrul instituțional actual este centrat în jurul ideii de siguranță. Conceptul de „siguranța alimentației" un concept aflat la interdisciplinaritea științelor naturale: fizică, chimie, toxicologie, igienă, microbiologie, se află la baza legiferării moderne a conceptului de siguranță a alimentației intr-un mediu institutionalizat în toate țările lumii.
În ultimii ani, mai ales cu ajutorul Organizației Mondiale a Comerțului (WTO) siguranța alimentară a devenit un principiu de bază în comerțul internațional cu mărfuri alimentare.
Cadrul instituțional privitor la siguranța alimentației are un impact esențial asupra fiecărui cetățean al unei comunități, de aceea nu este surprinzător interesul din c in ce mai crescut al publicului pentru acest domeniu. Chiar dacă la modul general se poate afirma că siguranța alimentației a atins cele mai înalte cote, lucru dovedit și de rezultatele unui recent sondaj de opinie (Eurobarometrul) marea majoritate (68%) dintre consumatorii din Uniunea Europeană este preocupată de siguranța alimentației. Este posibil ca percepția publicului în alte regiuni ale lumii să coincidă cu cea a cetățenilor Uniunii Europene mai ales că , exemple precum uleiul de măsline alterat din Sania, izbucnirea encefalitei spongiforme în Marea Britanie și răspândirea acesteia în celelalte țări au provocat un val de șoc în întreaga lume. în lumina acestor cazuri atât de dramatice, este pe deplin înțeleasă preocuparea crescută a populației pentru siguranța alimentației în ultimul deceniu.
Revenind la rolul științei în siguranța alimentației trebuie afirmat că de-a lungul anilor acesta a câștigat o recunoaștere universală. La mijlocul anilor 50 prin introducerea unui număr mare de aditivi alimentari pentru a îmbunătății produsele, noi probleme legate de siguranța acestor produse au luat naștere. Evaluarea toxicologică a unor molecule folosite în tehnologia alimentației au depășit deseori capacitatea organismelor de siguranță a unor țări de clasificare a acestora din punct de vedere al siguranței, dar pentru a remedia această situație eforturile internaționale s-au axat pe stabilirea unor structuri instituționalizate care să se ocupe cu evaluarea toxicologică a ingredientelor chimice folosite în prepararea produselor alimentare. Bazele au fost puse la Conferința despre aditivi alimentari organizată în 1955 de Organizația pentru Alimentație și Agricultură a națiunilor Unite (FAO) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS).
În 1956 a fost inaugurat JECFA- Comitetul de Experți pentru aditivi alimentari al FAO/OMS (Joint Expert Commitee On Food Aditives). în anii ce au urmat clasificarea substanțelor menționate a fost în mod substanțial lărgită incluzând constituenții normali ai produselor alimentare și reziduurile de pesticide.
În Europa, Scientific Committee of Food (SCF) și instituțiile sale antecesoare au avut o contribuție importantă la stabilirea unui cadru științific instituționalizat. De la formare acestuia în 1974 SCF-ul a organizat aproximativ 120 de ședințe în plen și nenumărate ședințe ale comisiilor din cadrul instituției în legătură cu problemele curente (aditivi alimentari, microbiologie și igienă, nutriție) sau probleme neprevăzute apărute la principalii furnizori de consultanță științifică pe probleme de siguranță alimentară ai Comisiei Europene, organul executiv al Uniunii Europene.
În completarea numeroaselor organizații guvernamentale naționale JECFA și JMPR (Joint FAO/OMS Meetings on Pesticide Residues) împreună cu alte comitete științifice ale UE au contribuit la dezvoltarea unor proceduri performante în evaluarea substanțelor chimice din alimente, în scopul creării unui cadru legislativ Comisia Europeană s-a bazat întotdeauna pe consultanța științifică provenită din sursele menționate anterior.
În ultimii ani, deși sistemul legislativ a cunoscut o complexă dezvoltare, a devenit evident că mecanismele actuale nu pot satisface necesitățile prezente și viitoare. De aceea, în urma crizei encefalitei spongiforme Comisia Europeană a demarat în 1997 o campanie decisivă de acoperire a deficiențelor din trecut și pentru introducerea unor măsuri menite să întărească cadrul legislativ existent. Bazându-se pe criterii de profesionalism, au fost aleși 131 de oameni de știință de diverse specializări pentru a deveni membri ai Comitetelor Științifice ai CE (Reichenbach, 1999).
Spre deosebire de JECFA și JMPR care lucrează cu membrii selecționați pentru fiecare sesiune în scopul de a asigura principiul continuității legislative, Comitetele Științifice ale CE sunt numite pe o perioadă de 3 ani. în primii 2 ani ai existenței lor, mai mult de 160 de solicitări ale CE au fost soluționate.
În scopul armonizării legislației internaționale pentru siguranța alimentației un pas important a fost înființarea WTO. în special unul dintre documentele constitutive „ Acordul de aplicare a măsurilor sanitare și fitosanitare" oferă orientarea necesară pentru evaluarea științifică. Totuși experiența acumulată de la Simpozionul din Uruguay din 1994 care a culminat cu înființarea WTO nu a reușit să înlăture definitiv ambiguitățile cadrului legislativ.
Acest lucru a devenit evident în cadrul disputelor WTO pe baza discuțiilor despre legislația CE privind carnea și produsele din carne. Caracterul divergent s-a manifestat mai ales în stabilirea importanței evaluării științifice, element cheie care a fost rediscutat de Corpul de Apel al WTO. Clasificările aduse de Corpul de Apel au oferit o orientare referitoare la principalele aspecte prognozate pentru viitor. Este de subliniat că acest Corp de Apel a reiterat că măsurile protective luate de un guvern membru trebuie să se bazeze pe o evaluare științifică. Aceste exemple au ilustrat faptul că deși știința este o bază solidă, nu este singura piesă importantă a structurii menită să asigure cadigienă, nutriție) sau probleme neprevăzute apărute la principalii furnizori de consultanță științifică pe probleme de siguranță alimentară ai Comisiei Europene, organul executiv al Uniunii Europene.
În completarea numeroaselor organizații guvernamentale naționale JECFA și JMPR (Joint FAO/OMS Meetings on Pesticide Residues) împreună cu alte comitete științifice ale UE au contribuit la dezvoltarea unor proceduri performante în evaluarea substanțelor chimice din alimente, în scopul creării unui cadru legislativ Comisia Europeană s-a bazat întotdeauna pe consultanța științifică provenită din sursele menționate anterior.
În ultimii ani, deși sistemul legislativ a cunoscut o complexă dezvoltare, a devenit evident că mecanismele actuale nu pot satisface necesitățile prezente și viitoare. De aceea, în urma crizei encefalitei spongiforme Comisia Europeană a demarat în 1997 o campanie decisivă de acoperire a deficiențelor din trecut și pentru introducerea unor măsuri menite să întărească cadrul legislativ existent. Bazându-se pe criterii de profesionalism, au fost aleși 131 de oameni de știință de diverse specializări pentru a deveni membri ai Comitetelor Științifice ai CE (Reichenbach, 1999).
Spre deosebire de JECFA și JMPR care lucrează cu membrii selecționați pentru fiecare sesiune în scopul de a asigura principiul continuității legislative, Comitetele Științifice ale CE sunt numite pe o perioadă de 3 ani. în primii 2 ani ai existenței lor, mai mult de 160 de solicitări ale CE au fost soluționate.
În scopul armonizării legislației internaționale pentru siguranța alimentației un pas important a fost înființarea WTO. în special unul dintre documentele constitutive „ Acordul de aplicare a măsurilor sanitare și fitosanitare" oferă orientarea necesară pentru evaluarea științifică. Totuși experiența acumulată de la Simpozionul din Uruguay din 1994 care a culminat cu înființarea WTO nu a reușit să înlăture definitiv ambiguitățile cadrului legislativ.
Acest lucru a devenit evident în cadrul disputelor WTO pe baza discuțiilor despre legislația CE privind carnea și produsele din carne. Caracterul divergent s-a manifestat mai ales în stabilirea importanței evaluării științifice, element cheie care a fost rediscutat de Corpul de Apel al WTO. Clasificările aduse de Corpul de Apel au oferit o orientare referitoare la principalele aspecte prognozate pentru viitor. Este de subliniat că acest Corp de Apel a reiterat că măsurile protective luate de un guvern membru trebuie să se bazeze pe o evaluare științifică. Aceste exemple au ilustrat faptul că deși știința este o bază solidă, nu este singura piesă importantă a structurii menită să asigure cadrul legislativ al siguranței alimentației și comerțul alimentar interstatal . Indiferent cât de clar ar fi cadrul științific, decizia finală va fi întotdeauna politică. De aceea pentru a minimaliza emergența conflictelor comerciale internaționale trebuie să existe o compatibilitate legislativă între țările componente.
1.2 Determinarea nivelului optim de protecție
Evaluările științifice și determinarea riscului asumat nu se fac pe baza unor măsurători de o mare acuratețe ci sunt bazate deseori pe aproximări în locul unor fapte stabilite, pe ipoteze științifice plauzibile, în evaluările toxicologice situația este complicată de faptul că trebuie extrapolat de la componente la porțiuni întregi ale curbei de răspuns la doza administrată, în baza studiilor în care doza maximă admisă din substanța test este administrată doar câtorva animale, se încearcă expunerea unor predicții privitoare la siguranța populației expusă la doze relativ mici din substanța în cauză, în acest caz prin repetarea experimentului se obțin rezultate diferite. Situația privitoare la procedeele, principiile și procesele de evaluare constă în analiza microbiologică a factorilor de risc. Este astfel de înțeles spectrul larg al interpretări experimentului propriu-zis prin extrapolarea rezultatelor. Acesta poate fi principalul motiv al frustrării întâlnite în cazul implementării științei în evaluarea științei alimentare. De exemplu, în cazul testelor toxicologice specia, sexul, vârsta, modul de administrare a substanței și mulți alți factori pot influenta rezultatele testului. Luând în considerare aceste aspecte este extrem de dificil, dacă nu imposibil să se obțină un consens internațional asupra unei valori numerice a nivelului optim al protecției consumatorului. Condițiile generale de securitate în legislația mărfurilor alimentare din majoritatea țărilor participante la programele Codex, prevăd că produsele alimentare trebuie testate înainte de a fi consumate de populație. În ciuda Acordului de Principiu cadrul practic diferă de la un caz la altul. Aceasta nu implică în mod obligatoriu că siguranța alimentației să fie în pericol în țările cu sisteme greșite de valoare. Este demonstrat că sistemul legislativ în cazul produselor alimentare este rezultatul unui lung proces relativ independent de la stat la stat în funcție de diferențele științifice, socio-economice, culturale și legale. Responsabilitatea stabilirii unui nivel optim de siguranță este una din cele mai importante obligații ale guvernelor. Pentru exercitarea corectă a siguranței alimentare în interesul cetățenilor guvernele trebuie să se ghideze mai ales după criterii științifice.
Plecând de la accepțiunea caracterului eterogen al legislației siguranței alimentare în întreaga lume trebuie făcute eforturi pentru armonizarea acestora. Apropiata rundă de negocieri a WTO poate contribui la realizarea acestui deziderat, în acest context merită să fie amintit faptul că bazele metodologiei privind siguranța alimentației au fost puse mai mult într-un mod empiric decât într-unul științific. Inventarea legendarului factor 100 al siguranței folosit în cursul determinării dozei zilnice, este unul dintre factorii care s-a dovedit a fi deosebit de util de-a lungul anilor pentru siguranța alimentară.
Revenind la igiena alimentației, pasteurizarea, una din metodele cele mai larg folosite de protecție a alimentelor împotriva anomaliilor de origine microbiană, are o bază empirică.
Pasteurizarea a fost introdusă pe la mijlocul secolului XX pentru a anihila microbacteriile tuberculozei din lapte, agentul care cauza tuberculoza bovinelor existentă în multe zone ale globului la aceea data.
Pasteurizarea nu numai că și-a atins scopul propus, dar a prevenit și infecțiile alimentare provocate de alte microorganisme patogene.
Prin reducerea numărului de bacterii saprofite s-a prelungit și durata de păstrare a laptelui dulce. Interesant este faptul că unele dintre aceste microorganisme erau încă necunoscute în vremea când pasteurizarea a devenit o metodă standard în tehnologia alimentației.
Aceste remarci nu sunt făcute ca să pună la îndoială valoare sau ca să descurajeze folosirea metodei științifice de analiză a riscului în încercarea de a determina nivelul optim al protecției. Acestea servesc doar scopului de a atrage atenția asupra posibilităților limitate din ramura științei. Ele pot, de asemenea, să explice de ce analize ale riscului bazate pe aceleași date dar realizate e peroane sau instituții diferite, pot duce la concluzii diferite, chiar contradictorii.
Acum, analiza științifică a riscului este singurul mod de a realiza o bază operațională obiectivă pentru stabilirea normelor legislative. Ca atare, în Articolul 5(1) din acordul SPS rolul central al analizei riscului în stabilirea unor măsuri sanitare și fitosanitare este explicit: „Statele membre trebuie să se asigure că măsurile lor sanitare și fitosanitare sunt bazate pe analize ale riscului asupra vieții și sănătății oamenilor, florei și faunei, ținând cont de tehnicile de analiză a riscului dezvoltate de organizații internaționale de renume (WTO, 1994).
Au fost făcute încercări de dezvoltare a acestor tehnici de către o adunare a experților FAO/OMS asupra aplicării analizei riscurilor în elaborarea standardelor în domeniul alimentației (FAO/OMS 1995). Eforturi similare sunt susținute și de către organizații internaționale. Politica Uniunii Europene privind protecția consumatorilor, a cuprins în Planul de Acțiune 1999-2002 o colaborare strânsă cu organisme internaționale, în acest sens. S-au stabilit următoarele: „Dat fiind faptul că riscurile asupra sănătății și securității consumatorilor sunt cu adevărat globale, încercările UE de a promova interesele consumatorilor nu sunt suficiente. Este necesar un consens la nivel internațional asupra multor aspecte ale analizei riscurilor în domeniul securității alimentației și a produselor" (Comisia Comunității Europene, 2002).
Nivelul riscului a devenit și încă devine element central într-un număr tot mai mare de norme în numeroase țări. în timp ce metodele sunt din ce în ce mai omogene, cadrul teoretic păstrează un anumit grad de eterogenitate de la o țară la alta.
Există două curente de determinare a nivelului optim de protecție. Chiar dacă cadrul legislativ privind siguranța alimentației este similar în întreaga lume, factorii de risc, mai ales în cazul substanțelor cancerigene prezintă o dihotomie între teoriile nord-americane și europene. Datele obținute din experimentele efectuate pe animale sunt extrapolate la așa-numita DZA (doza zilnică admisă), cu incidență asupra oamenilor, referitoare la substanțele test pentru relevarea unui anumit tip de toxicitate. Valoarea numerică a DZA este dependentă atât de potențialul toxic al substanței precum și de incidența predeterminată a bolii, în acest sens experimentele pe animale constituie doar un punct de plecare, determinarea potențialului cancerigen al substanțelor asupra oamenilor fiind făcută printr-o analiză comparativă a datelor toxicologice, toxicocinetice și toxicodinamice.
CAPITOLUL 2
TENDINȚE PRIVIND PROTECȚIA CONSUMATORILOR IN CADRUL UNIUNII EUROPENE
Implementarea politicii pieței interne a condus la mai multe inițiative legislative, care au contribuit în mare măsură la îmbunătățirea protecției consumatorilor, înainte de adoptarea tratatului referitor la Uniunea Europeană, în condițiile absenței unei legislații concrete, cele mai multe inițiative privind politica protecției consumatorilor s-au fundamentat pe necesitatea constituirii pieței interne. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, funcționarea pieței interne este strâns legată de problemele privind protecția consumatorilor, iar legislațiile țărilor membre, diferite în acest domeniu, creează bariere comerciale și distorsiuni concurențiale incompatibile cu realizarea pieței comune a uniunii Europene.
În concepția Comunității Europene este esențial, în primul rând, să fie confirmate și recunoscute natura și obiectivele specifice politicii privind protecția consumatorului. Dacă se reușește evidențierea avantajelor pe care consumatorii le au de pe urma existenței unor frontiere libere lărgite, a unei piețe competitive la nivelul Uniunii, consumatorii vor percepe că drepturile lor sunt promovate și protejate pe scena europeană.
În al doilea rând, politica privind consumatorul trebuie considerată o politică de sine stătătoare, având drept obiectiv principal promovarea intereselor consumatorilor pe piață, cu priorități și instrumente proprii.
Rezultatul unei asemenea politici este faptul că se creează pentru consumator posibilitatea de a dispune de o alegere mai diversificată a produselor și serviciilor, într-o piață mai competitivă. Pe de altă parte, armonizarea condițiilor juridice privind comercializarea produselor și serviciilor implică, de multe ori o nivelare a prevederilor naționale în vigoare, în special în domeniul protecției consumatorului, în aceste condiții, în unele țări, consumatorii se confruntă cu o reducere a protecției de care s-au bucurat înaintea acestui proces de armonizare. Tocmai datorită acestui aspect, instituțiile Uniunii Europene au introdus principiul armonizării minimale. Potrivit acestui principiu, un stat membru al Comunității poate să mențină sau să introducă măsuri mai stricte de protecție a consumatorului, în măsura în care acestea sunt compatibile cu tratatul de care aminteam mai înainte. Principul armonizării minimale a fost utilizat pentru prima dată, în mod explicit, în cursul adoptării Directivei privind publicitatea falsă. Celelalte directive se referă la vânzările la domiciliu, călătoriile cu preț forfetar, clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
2.1 Opțiunile Uniunii Europene privind protecția consumatorilor
Încă din anul 1957, în Tratatul Comunității Europene s-a
luat în discuție problema protecției consumatorilor, problemă reluată de Uniunea Europeană, desfășurată la Paris în anul 1972, când au fost puse în discuție aspecte privind protecția sănătății, securității și intereselor economice ale consumatorilor.
Prin Rezoluția Consiliului din data de 14 aprilie 1975 privind programul comunitar al C.E.E referitor la politica de protecție și informare a consumatorilor, s-a ajuns la recunoașterea drepturilor specifice pentru consumatori la nivelul Comunității Europene, într-un asemenea context, potrivit opțiunilor Uniunii Europene, este absolut necesar să se acționeze în domeniul protecției consumatorilor, deoarece, pe măsură ce consumatorii vor beneficia de granițe deschise, lărgite și de o piață competitivă la nivelul Uniunii, trebuie să crească grija pentru protejarea și promovarea pe scena europeană a drepturilor legitime ale acestora.
În acest sens, au fost adoptate la nivelul Uniunii Europene o serie de directive care, la nivel național, se transpun în legi, în reglementări cu caracter obligatoriu, ce au în vedere în principal, securitatea produselor, reclama înșelătoare, responsabilitatea producătorilor pentru produsele cu defecte, creditul pentru consumatori, denumirea și etichetarea produselor, vânzarea la distanță.
Astfel sunt articolele 100 și 235 din Tratatul de la Roma, amendate de actul european unic din 1986 care, prin paragraful al treilea din art. 100A precizează că, „în propunerile sale privind protecția consumatorilor, comisia va lua ca bază un nivel înalt al acesteia" și nu în ultimul rând, Tratatul de la Maastricht care, prin art. 129A, a dat legitimitate unei politici autonome, separate, referitoare la consumatori, ce presupune integrarea politicii de protecția a consumatorilor în alte politici la nivelul Uniunii (de exemplu politica pieței interne). De fapt, politica de protecție a consumatorilor a câștigat pentru prima oară recunoaștere în tratatele uniunii Europene, doar începând cu înscrierea art. 129A în Tratatul de la Maastricht. Aceasta include prevederi limitate pentru acțiuni la nivel național în politica privind consumatorii, în special măsuri menite să asigure funcționarea eficientă a pieței unice, marea majoritate a inițiativelor fiind acoperite de principiul subsidiarității. în condițiile în care există tendința ca asemenea măsuri să fie realizate la nivel regional, Comisia încearcă să aibă un rol de coordonare și consultanță.
În vederea realizării opțiunilor Uniunii Europene în asigurarea drepturilor și protecției consumatorilor, au fost create structuri instituționale corespunzătoare care să răspundă de problemele consumatorilor, inclusiv de atribuirea unei competențe generale și orizontale în domeniul drepturilor consumatorilor unei singure autorități cu responsabilități și inițiative în domeniu și care coordonează acțiunile întreprinse de autorități în aplicarea altor politici, în același timp, au fost create structuri consultative, fie generale, cum este Comitetul Consultativ al Consumatorilor din Uniunea Europeană, fie specifice, care reprezintă interesele consumatorilor și asigură participarea acestora la procesul decizional.
Coroborat cu asemenea opțiuni, s-au asigurat condițiile absolut necesare pentru dezvoltarea programelor de informare și educare a consumatorilor, pentru punerea la dispoziția acestora a unor mecanisme eficiente, în scop reparatoriu, care să le permită ca asemenea drepturi să devină efective și, nu în ultimul rând, pentru promovarea și sprijinirea dezvoltării organizării cu caracter privat a consumatorilor
Directivele Uniunii Europene privind creditul de consum, clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, călătoriile cu preț forfetar, dreptul de proprietate multiplă asupra bunurilor imobiliare cu divizarea duratei de folosință și contractele încheiate în afara unităților comerciale impun noi obligații ale producătorilor, importatorilor și vânzătorilor. Toate fac parte din responsabilitățile ce definesc mediul legal în care firmele trebuie să-și desfășoare activitatea pe piață.
Astfel, în domeniul falsei publicități Directiva 84/450/CEE din 10.09.2002 privind apropierea legislațiilor naționale în materie de publicitate falsă, vizează protecția consumatorilor, a persoanelor ce desfășoară o activitate comercială sau de afaceri, sau care practică o meserie sau o profesie, precum și a intereselor publicului în general, împotriva reclamei înșelătoare și mai ale a consecințelor sale necinstite. Directiva definește noțiunea de publicitate și publicitate înșelătoare și anulează obligația consumatorilor de a produce dovezi, prin abilitarea tribunalelor și a organelor administrative de a cere celui care a publicat reclama să producă probe privind datele prezentate, în condițiile în care o astfel de cerință apare ca fiind rezonabilă.
În sfârșit, directiva obligă statele membre să se asigure că există mijloacele adecvate și eficiente pentru controlul publicității înșelătoare, atât în interesul consumatorilor, cât și al concurenților, în general al publicului.
În ceea ce privește creditul de consum, Directiva 90/88/CEE din 22.02.1990 dă un răspuns limitat la problemele ce apar în acest domeniu, în primul rând, Directiva pune la dispoziția consumatorilor informații privind condițiile și costurile de creditare, precum și drepturile și obligațiile acestora. Anumite prevederi se referă, de exemplu, la calcul uniform al ratei procentuale anuale a taxelor și indicarea ei în anunțurile publicitare; întărirea formalităților pentru încheierea contactelor de credit și obligația de a furniza unele detalii privind avansurile din contul curent. Obiectivul principal al Directivei rămâne introducerea unei formule matematice unice de calcul al ratei procentuale anuale a taxelor și determinarea elementelor costurilor de creditare. De asemenea, Directiva prevede creșterea volumului de informații obligatorii ce trebuie furnizate consumatorilor într-un context scris.
Directiva 85/577/CEE privind contractele negociate în afara unităților comerciale este fundamentată pe ipoteza potrivit căreia disparitățile existente între legislațiile statelor membre privind protejarea consumatorilor în cazul acestor metode de vânzare, pot afecta în mod direct funcționarea pieței comune, solicitând apropierea și armonizarea legislației în acest domeniu. Prevederile Directivei au în vedere perioada de reziliere în favoarea consumatorilor, precum și informațiile furnizate consumatorului, referindu-se și la efectele realizării contractului la inițiativa consumatorului.
Edificator pentru opțiunile Uniunii Europene privind protecția consumatorilor rămâne Carta Albă privind pregătirea țărilor asociate din centrul și estul Europei pentru integrarea în piața internă a Uniunii Europene care, precizând condițiile minime absolut necesare în materie legislativă ce trebuie însușite de fiecare țară în parte pentru a asigura funcționarea pieței interne, scoate în evidență obiectivele și măsurile ce trebuie întreprinse în vederea asigurării drepturilor și protecției consumatorilor, ele referindu-se în principal la:
protecția vieții, sănătății și securității consumatorilor;
protecția intereselor economice ale consumatorilor;
formarea specialiștilor în domeniul protecției și educării
consumatorilor;
accesul consumatorilor la justiție;
crearea și dezvoltarea de asociații ale consumatorilor și
sprijinirea activității acestora;
perfecționarea cadrului legislativ și instituțional;
elaborarea de programe pentru educarea consumatorilor.
2.2 Realizările Uniunii Europene privind protecția consumatorilor
Literatura de specialitate este unanimă în a recunoaște preocupările, rolul și mai ales realizările Comunității europene în apărarea drepturilor și asigurarea protecției consumatorilor. Asemenea preocupări, rezultatele obținute, se pot structura în trei principale domenii:
• introducerea unui minim de reguli, de principii directoare,
de norme cu caracter obligatoriu, atât pentru fiecare stat
membru, dar și pentru celelalte state europene, în condițiile
în care acestea din urmă ar dori să se integreze în Piața
Europeană Unică, principii ce se constituie într-un însemnat suport în stabilirea obiectivelor specifice protecției consumatorilor;
crearea la nivelul Uniunii Europene a unui cadru
instituțional adecvat protecției consumatorilor, a unor
organisme cu atribuțiuni în acest important domeniu și, în
felul acesta, crearea premiselor ca în fiecare stat în parte
să funcționeze organisme guvernamentale sau
neguvernamentale pentru protecția consumatorilor;
continua preocupare pentru armonizarea legislației și a cadrului instituționalizat în domeniul protecției consumatorilor, preocupare ce se regăsește atât în activitatea de ansamblu a organismelor Uniunii europene,
cât și a fiecărei țări în parte.
Dacă avem în vedere principiile directoare, regulile impuse pe piața europeană unică, acestea se constituie de fapt într-un „cod de norme" obligatorii, materializându-se într-un număr de directive privind securitatea generală a produselor, în general, și a anumitor produse, în special (jucării, textile, cosmetice, alimente), reclama înșelătoare, creditul de consum, clauze înșelătoare în contracte, prețurile, condițiile de călătorie, vacanțele și turismul, la care de fapt s-a făcut referire în acest capitol. Un rol deosebit în ceea ce privește prevederile referitoare la protecția consumatorilor, îl are Carta Albă a Comisiei Europene, document destinat să faciliteze pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru intrarea lor în Piața unică și implicit pentru aderarea lor la Uniunea Europeană. Carta conține ceea ce Uniunea Europeană consideră a fi un minim absolut în materie legislativă, ce trebuie însușit de țările asociate în vederea funcționării Pieței unice, fiind, în același timp, descrise structurile necesare pentru a asigura adoptarea și punerea în practică a legislației, sugerând și ordinea în care poate fi implementată legislația în fiecare sector.
Prevederi însemnate privind protecția consumatorilor se găsesc și în alte documente. Un astfel de exemplu este Carta Consumatorilor pentru marile corporații transnaționale, adoptată in anul 1995 de Organizația Internațională a Consumatorilor, care precizează faptul că este timpul ca marile corporații internaționale (este de amintit faptul că cinci din cele mai mari asemenea corporații asigură 70% din bunurile de consum, 58% din producția de autoturisme și 53% din cea de componente electronice) să fie determinate să aibă preocupări legate de problemele consumatorului individual.
De asemenea, Carta Consumatorului pentru marile întreprinderi, motivează faptul că Organizația Internațională a Consumatorilor va primi bianual rapoarte de la marile întreprinderi producătoare de bunuri de consum care au acceptat Carta, privind activitatea desfășurată și modul în care aceasta se respectă. Potrivit Cartei, consumatorii sunt îndreptățiți să pretindă producătorilor respectarea unor norme de etică bine definite, privind producția și comercializarea bunurilor destinate consumului, a unor reguli privind concurența, astfel încât să se respecte un standard minim referitor la concurența locală și națională, și a unei legislații anticoncurențiale, în fiecare țară unde întreprinderea își desfășoară activitatea, dar și a procedurilor internaționale în domeniu (inclusiv Codul de procedură elaborat de Organizația Națiunilor Unite privind practicile respective). De asemenea, potrivit Cartei, consumatorii sunt îndreptățiți să pretindă ca tot ce se promite în reclame să fie, în primul rând verificabil, iar apoi să fie și realizabil și, nu, în ultimul rând, respectat.
Mai mult, potrivit Cartei, acțiunile de promovare a bunurilor și serviciilor de consum nu trebuie să abuzeze de încrederea consumatorilor sau să exploateze lipsa de cunoștințe și de experiență a acestora, fiind interzisă cu desăvârșire, de exemplu, reclama produselor nocive pentru copii.
Carta consumatorului conține, de asemenea, prevederi importante privind:
etichetarea produselor, conținutul informațiilor oferite
consumatorului prin etichete, în special al celor privind
procurarea, utilizarea, conținutul, întreținerea, stocarea și
reciclarea produselor destinate consumului;
furnizarea informațiilor privind bunurile și serviciile
destinate comercializării;
procedurile privind promovarea bunurilor și serviciilor;
garanțiile și despăgubirile oferite consumatorilor.
Uniunea Europeană, prin organismele sale, a creat în același timp și un cadru instituțional adecvat protecției consumatorilor, permanent perfecționat și adaptat cerințelor și realităților unei Europe în continuă transformare. Astfel, alături de Organizația Internațională a Uniunilor de Consumatori, de Centrul de Drept al consumatorilor, organismele europene pentru protecția consumatorilor își aduc o prețioasă contribuție în apărarea drepturilor consumatorilor.
Pentru a prezenta doar un singur exemplu, în 1989 Comisia Comunității Europene a creat un Serviciu autonom pentru politica consumatorilor, serviciu care are drept misiune permanenta promovare a politicii sectoriale de apărare a intereselor consumatorilor și de dezvoltare a unei politici specifice în domeniu. Serviciul este structurat în trei departamente, respectiv financiar, echipamente și documente, ultimul fiind accesibil publicului interesat. De asemenea, serviciul include în organigrama sa unități distincte, ce se ocupă de domenii bine determinate (relațiile cu instituțiile comunitare, relațiile cu alte instituții, cu organizațiile naționale și cu cele reprezentative ale consumatorilor, reprezentarea consumatorilor, administrarea Consiliului consultativ al consumatorilor etc.).
În cadrul acțiunilor întreprinse, serviciul are în vedere, în principal, urmărirea problemelor privind apărarea drepturilor și protecția consumatorilor, indiferent de modul în care a luat cunoștință de ele, până la transmiterea acestora la Secretariatul General al Uniunii Europene, pregătind, în același timp, dosarul problemei în cauză în vederea includerii acesteia pe ordinea de zi a sesiunii plenare.
În ceea ce privește relațiile Serviciului cu organizațiile reprezentative de apărare a consumatorilor, a fost creat Consiliul Consultativ al Consumatorilor, un organism special ce exprimă problemele consumatorilor și dă avizele cerute în dosarele întocmite și prezentate Sesiunii plenare de către Serviciul autonom pentru politica consumatorilor.
În același timp, Serviciul are atribuții referitoare la inițiativa legislativă privind drepturile consumatorilor, la urmărirea modului de aplicare a legislației, la realizarea de studii și cercetări și examinarea legislațiilor naționale în domeniul protecției consumatorilor, la armonizarea acestora.
Serviciul include în organigrama sa și o structură denumită Securitatea generală a produselor și serviciilor, orice stat ce descoperă un produs periculos pentru consum fiind obligat să-l semnaleze imediat Serviciului, care va întreprinde măsuri urgente. Structura la care ne referim are în vedere și inițiativele statelor membre în domeniul securității consumatorilor, a produselor și serviciilor care nu fac obiectul reglementărilor specifice în materie de securitate.
În sfârșit, Serviciul include structuri cu atribuții privind calitatea produselor și serviciilor, informarea, formarea și educarea consumatorilor, tranzacțiile privind consumatorii.
La propunerea Serviciului autonom pentru politica consumatorilor a fost creată o rețea informatizată de schimburi de informații care se constituie într-o importantă bancă de date pentru consumatorii din întreaga Europă. Rețeaua, cunoscută sub denumirea COLINE, cuprinde cinci centre și pune la dispoziOia celor interesați informații referitoare la drepturile consumatorilor, inclusiv cele privitoare la legislația și jurisprudența în domeniu. Există preocupări pentru extinderea rețelei în toate țările comunitare și mai ales pentru extinderea gamei de informații, atât pentru consumatorii individuali, cât și pentru producători și comercianți.
Una din preocupările de primă importanță a Uniunii Europene, a organismelor sale specializate, rămâne însă armonizarea legislației, a cadrului instituțional în fiecare sector de activitate. Se are în vedere faptul că legislația Uniunii Europene, deja adoptată în mare parte de către țările aspirante, constituie viitorul sistem juridic comun, cel mai târziu din momentul aderării. Sigur, este în interesul țărilor aspirante să combine tranziția la economia de piață cu adoptarea legislației comunitare, care poate constitui, pentru ele, un element al tranziției spre economia de piață. Strategia de preaderare prevede adoptarea treptată a regulilor Pieței interne, inclusiv a celor privind protecția consumatorilor, fiind necesar să se ia în considerare dacă procesul progresează în mod satisfăcător sau dacă acesta trebuie accelerat, adoptarea unilaterală a unei părți importante din legislația Uniunii Europene susținând sigur perioada preaderării. Se apreciază că aplicarea legislației Pieței interne în general, a celei privind protecția consumatorilor, în special, de către țările membre sau aspirante poate fi accelerată mai ales prin crearea unor relații structurale, multilaterale pentru examinarea legislației existente, identificarea și depășirea dificultăților, a punctelor negre, crearea unor instituții care să asigure armonizarea, implementarea, supravegherea și aplicarea legislației. De asemenea, se pot înființa grupuri de studiu, de lucru, atât la nivelul Uniunii Europene cât și la nivelul fiecărui stat în parte, care să examineze directivă cu directivă, legislația Uniunii Europene privind protecția consumatorilor, și să se compare cu cea a fiecărui stat în parte, astfel încât să poată fi identificate, fie neajunsurile, fie obiecțiile care s-ar putea ridica. Aceasta deoarece instituțiile Uniunii Europene au recunoscut dificultățile cărora trebuie să le facă față multe state membre sau nemembre în procesul de armonizare a legislației, ai căror consumatori beneficiau deja de o protecție avansată și care au introdus principiul armonizării minimale. Potrivit unui asemenea principiu, așa cum se menționa într-un capitol precedent, un stat membru al Uniunii Europene poate să mențină sau să introducă măsuri mai stricte de protecție a consumatorului, în măsura în care acestea sunt compatibile cu prevederile în domeniu ale Uniunii Europene.
Este de netăgăduit faptul că intensificarea eforturilor Uniunii Europene în direcția armonizării legislației statelor membre sau nemembre în domeniul protecției consumatorilor nu este o acțiune facilă, ci necesită o atenție, o insistență și o exigență pe măsură. Tocmai de aici rezidă meritul instituțiilor Uniunii Europene. Existența de care dau dovadă în a impune fiecărui stat în parte o legislație eficientă în domeniu, urmată de acțiunile întreprinse pentru armonizarea, punerea de acord cu legislația comunitară, „presiunea" pe care o exercită permanent în acest sens, se constituie în argumente solide, transferate apoi în avantaje pentru consumatori, indiferent de țara căreia îi aparțin: consumatorii conștientizează faptul că există un organism de asemenea importanță care se ocupă de protecția lor, de apărarea drepturilor lor legitime în raporturile cu producătorii și comercianții.
2.3 Securitatea și calitatea bunurilor și serviciilor în concepția Uniunii Europene
Într-o lume a interdependențelor în cadrul pieței economice europene și având în vedere decalajul economic, dar și managerial pe care cele mai multe întreprinderi din România îl au în față, se face puternic simțită necesitatea cunoașterii cerințelor specifice privind securitatea și calitatea bunurilor și serviciilor, ale standardelor naționale în domeniu. Aceasta, cu atât mai mult cu cât securitatea și calitatea produselor rămâne una din preocupările majore ale tuturor țărilor membre ale Uniunii Europene, într-un asemenea context, și având în vedere faptul că libera circulație a produselor constituie nucleul alinierii la Piața internă, Directivele comunitare privind „produsele" constituie un element esențial în procesul de apropiere a acestor țări de Uniune, mai ales în domeniul legislativ și instituțional. Se are în vedere supremația protecției consumatorilor în cadrul drepturilor noi ale cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene, asigurarea calității produselor și serviciilor oferite pentru consum, indiferent dacă piața de desfacere este cea unică, europeană sau dacă aceasta este cea națională, proprie fiecărui stat european; asigurarea securității produselor și serviciilor de consum, și nu în ultimul rând, faptul că securitatea produselor și calitatea acestora urmăresc o reală exercitare a drepturilor omului, o mai bună protecție socială a acestuia.
Domeniul securității bunurilor și serviciilor este supus legislației comunitare, atât în conformitate cu sistemul precedent al Directivelor, ce precede, în baza articolului 100 din Tratatul țărilor membre ale Uniunii Europene, standardele tehnice, cât și în concordanță cu „noua abordare", potrivit căreia, armonizarea legislației naționale referitoare la produse sau la anumite categorii de produse se limitează la stabilirea cerințelor esențiale cu privire la securitate. Atunci când aceste cerințe nu sunt aplicabile, legislația este completată, prin generalizarea principiilor echivalenței și recunoașterii mutuale a regulilor și standardelor privind securitatea produselor din celelalte state membre.
Complementar abordării pe categorii, a fost identificată necesitatea unei legislații orizontale, globale, care să abordeze toate produsele de consum, ale cărei aspecte privind securitatea nu au fost acoperite de către Directivele specifice verticale, în acest sens, alături de Directiva 85/374/CEE privind răspunderea față de produsele defecte, Directiva 92/59/CEE privind securitatea generală a produselor urmărește să stimuleze producătorii și să acorde o atenție specială aspectelor privind securitatea produselor pe care doresc să le comercializeze în cadrul țărilor membre ale Uniunii Europene.
Directiva privind securitatea generală a produselor
comportă două obiective complementare:
primul, de tip preventiv, ce constă în stabilirea în domeniul
securității produselor a unui cadru comunitar al cerințelor
armonizate, care va trebui să fie respectate de statele
membre, producători sau furnizori. Directiva impune
producătorilor, importatorilor și vânzătorilor o cerință
generală de securitate, respectiv obligația de a
comercializa în exclusivitate produse sigure, obligația
completată și de altele secundare, ca de exemplu aceea
de a urmării comportarea produselor în consum;
al doilea obiectiv, de natură corectivă, are în vedere
procedura de urgență în cazul în care produsele comportă
pericole pentru consumatori. Directiva integrează
procedura privind sistemul schimbului rapid de informații,
potrivit căreia este obligatorie notificarea măsurilor de
urgență luate de statele membre în scopul prevenirii,
restrângerii sau prevederii unor condiții speciale de
comercializare sau utilizare posibilă a unui produs sau
game de produse, pe teritoriul statelor membre, ca urmare a unui pericol serios și imediat pentru sănătatea și securitatea consumatorilor, prezentat de către acel produs sau gamă de produse, în cazul folosirii în condiții normale și previzibile. O asemenea procedură este completată de obligații speciale, cu scop corectiv, inclusiv retragerea, dacă este cazul, a produselor de pe piață.
Directivele comunitare cuprind măsuri concrete privind securitatea unor produse (jucării, produse textile, cosmetice, produse alimentare, farmaceutice etc.).
Astfel, în ceea ce privește jucăriile, Directiva Consiliului 88/378/CEE din 3.05.1998, adoptată în cadrul sistemului „noii abordări", conține prevederi despre necesitatea ca libera circulație și comercializare a jucăriilor să fie supusă unor reguli uniforme, bazate pe obiectivele ce vizează protecția sănătății și securității consumatorului. Se formulează cerința potrivit căreia jucăriile să fie comercializate numai în cazul în care ele nu pun în pericol securitatea sau sănătatea utilizatorilor sau terților, în condiții de utilizare conform destinației lor sau într-un mod previzibil, ținând seama de comportamentul normal al copiilor. Marcarea trebuie să se facă potrivit prevederilor din Directivă, ea atestând, fie că jucăriile sunt conforme standardului european sau cu securitatea jucăriilor, fie, în cazul jucăriilor ce nu satisfac în totalitate standardul european, că ele sunt conforme unui model atestat, în acest ultim caz, producătorul va respecta procedura de examinare de tip Comunitatea Europeană, prin supunerea modelului unui organism de atestare recunoscut, care a certificat că acest model a satisfăcut cerințele de securitate stabilite de Directivă.
În ceea ce privește produsele cosmetice, Directiva 76/768/CEE și 27/07/1976 stipulează obligativitatea ca produsele din această gamă comercializate în cadrul Uniunii să nu pună în pericol sănătatea oamenilor atunci când acestea sunt folosite în condiții normale sau previzibile.
Aspectele privind securitatea produsului sau serviciului trebuie cunoscute în vederea diminuării riscurilor și implicit a răspunderii juridice, fiind necesare cel puțin două categorii de măsuri:
identificarea standardelor de securitate aferente, astfel
încât să existe posibilitatea de a face cât mai eficientă
formularea specificațiilor produsului sau serviciului;
efectuarea încercărilor de evaluare a proiectului și a
încercării prototipului (modelului) din punct de vedere al
securității, precum și documentarea rezultatelor
încercărilor.
Calitatea produselor, tehnologiilor și serviciilor reflectă interesul direct și imediat al oricărui producător, indiferent că acesta aparține sau nu țărilor membre ale Comunității Europene. Pe de altă parte, un deosebit rol în înlăturarea barierelor în circulația liberă a bunurilor și serviciilor în spațiul Pieței Interne unice îl au măsurile în domeniul asigurării calității acestora, al standardizării, certificării și acreditării lor.
În cazul țărilor membre ale Uniunii Europene, directivele comunitare cuprind cerințele esențiale privind siguranța în funcționare a produselor, standardele armonizate destinate orientării activităților în domeniul calității fiind adoptate fără nici un fel de modificare, ca standarde naționale. Cu cât țările europene vor întârzia să-și armonizeze structurile, politicile și reglementările în domeniul calității cu cele practicate de statele membre ale Comunității Economice Europene, cu atât vor fi mai puțin competitive pe piața internațională.
Ideea urmăririi modului de asigurare a calității produselor destinate consumului în țările comunitare nu este deloc nouă, ea a apărut încă la sfârșitul anilor 70, când a fost realizat un studiu privind „influența tehnicilor de asigurări a calității asupra controlului de administrare pe piață a anumitor produse industriale", idee concretizată însă numai o dată cu realizarea Pieței Unice, în decembrie 1992. O asemenea gândire pornește de la faptul că nu trebuie să existe diferențe fundamentale între ceea ce se numește aprobare de model într-un sector, omologare de tip în altul, autorizație de punere în comercializare într-un al treilea, și că, definind câteva proceduri de control tip, se poate acoperi ansamblul nevoilor susceptibile de a se exprima atunci când se dorește reglementarea unei categorii de produse.
Complexitatea tehnologiilor și produselor actuale, nivelul înalt de exigență al consumatorilor și mai ales diversitatea produselor oferite pieței, impun ca o condiție de existență, abordarea calității bunurilor și serviciilor ce fac obiectul comercializării într-o concepție sistematică, ce presupune mai întâi un ansamblu de structuri organizatorice, responsabilități, proceduri, procese și resurse, care au ca scop final realizarea conducerii calității, iar în al doilea rând, asigurarea acesteia, atât în ansamblul procesului de proiectare și realizare a produsului, cât și în fiecare secvență a acestui proces. Potrivit literaturii de specialitate, asigurarea calității presupune, „un ansamblu de acțiuni planificate și sistematice necesare pentru a da încrederea corespunzătoare că un produs sau serviciu va satisface condițiile de calitate specificate.
O definiție asemănătoare este dată și de normele CEE potrivit cărora asigurarea calității presupune „un ansamblu de acțiuni planificate și sistematice, menite a furniza încrederea adecvată că produsele și serviciile ce urmează a fi comercializate satisfac cerințele urmărite în aplicare de un organism independent". Pentru a fi eficientă, asigurarea calității, care de fapt reprezintă un instrument al conducerii, implică o evaluare permanentă a factorilor care influențează gradul de adecvare a proiectului sau a specificațiilor la aplicațiile prevăzute, precum și verificări și audituri ale operațiilor de producție, montaj și inspecție.
Rezultă că asigurarea calității presupune trei proceduri, respectiv:
verificarea primară (controlul produselor și supravegherea
sunt făcute de un agent de stat și cuprinde controlul
fiecărui instrument în parte sau controlul statistic al
organizării producției);
verificarea periodică de către organisme agreate ce se
adresează mai ales deținătorilor de instrumente supuse
controlului, fiindcă se efectuează numai când cel ce o
solicită dispune de mijloace de verificare a parcului său de
aparate;
verificarea după operații.
Cerințele generale ale standardului de certificare a sistemului de calitate, elaborat în vederea promovării încrederii în modul de certificare a sistemului de calitate au, în principal, în vedere accesul liber a tuturor furnizorilor la serviciile organismului de certificare și administrarea nediscriminatorie a procedurilor de lucru ale acestuia.
Prezentând preocupările Comunității Europene în cea ce privește calitatea bunurilor și serviciilor destinate consumului, este absolut necesar, în concepția noastră, să fie abordate, fie și numai succint, încă două concepte: calitatea totală și controlul calității, ambele bucurându-se de o deosebită atenție din partea organismelor de profil ale Uniunii Europene.
Calitatea totală reprezintă, de fapt, un ansamblu de preocupări și metode reunite la nivelul unei întreprinderi, astfel încât să se obțină, pe de o parte, o generalizare a activității pentru calitate în toate domeniile, pentru toate legăturile funcționale și operaționale, iar pe de altă parte, implicarea tuturor celor responsabili în asigurarea calității, pe tot parcursul ciclului de viață a produsului și printr-un management participativ, care să polarizeze relația furnizor-client-consumator.
Controlul calității reprezintă ansamblul activităților de măsurare, examinare, încercare sau calibrare a uneia sau mai multor caracteristici ale unui produs, unei activități, unui proces etc., în scopul comparării rezultatelor obținute cu cerințele și exigențele specificate și determinării conformității fiecărei caracteristici. Este clar deci, că asemenea activități presupun tehnici și acțiuni operaționale, având drept scop, atât supravegherea unui proces, cât și eliminarea cauzelor performanțelor necorespunzătoare, ale „punctelor negre", pe toate fazele procesului de producție, astfel încât să se obțină eficiența dorită. De asemenea, trebuie reținut faptul că activitatea de control a calității presupune atât controlul propriu-zis al producției, cât și pe cel al echipamentelor de măsurare și încercare, ambele urmate de acțiuni corective.
În ceea ce privește celelalte activități strâns legate de asigurarea calității – standardizarea, certificarea și acreditarea –
acestea se bucură de o atenție deosebită atât în legislația Uniunii Europene, cât și a fiecărui stat membru în parte. Dacă ne-am opri la acreditare, declarația CEE de conformitate impune că atunci când producătorul dorește să beneficieze de o certificare a calității bunurilor ce urmează să fie comercializate, va trebui să solicite unui organism abilitat și recunoscut ca atare, evaluarea întregului său sistem de calitate. Sistemul de acreditare are drept obiectiv principal constituirea într-o rețea, pe bază de voluntariat, a laboratoarelor de încercări care, pe baza capabilității de care dispun, permit atestarea și implicit recunoașterea valorii încercărilor realizate într-un anumit laborator. Acordarea acreditării se face în baza unei proceduri speciale, ce prevede acțiunile ce trebuie întreprinse de laboratoare și de organismele de acreditare, pentru o riguroasă evaluare a capabilității. în sfârșit, menționăm că acreditarea se acordă unui laborator numai pentru una sau mai multe unități tehnice, bine definite, specializate în efectuarea unor încercări stabilite concret ți nu pentru întregul ansamblu al activităților prestațiilor sale.
Integrarea calității presupune de fapt reconcilierea a două puncte de vedere, respectiv aprecierea calității ca un drept propriu fiecărui individ în parte iar, pe de altă parte, calitatea este efectul exercitat de bunurile și serviciile de consum asupra însăși calității vieții individului, în ultimă instanță, toate acțiunile umane trebuie structurate astfel încât să se realizeze satisfacția consumatorilor și implicit apărarea drepturilor și asigurarea protecției acestora.
CAPITOLUL 3
CADRUL JURIDIC PRIVIND PROTECȚIA
CONSUMATORILOR IN CADRUL UNIUNII EUROPENE
3.1 Orientări socio-legale privind protecția a consumatorilor -cetățeni ai Uniunii Europene
Prin introducerea Actului Unic, a creării cetățeniei europene prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht și prin viitoarea introducere a monedei unice EURO în statele membre, comerțul internațional și achiziționarea de produse din afara granițelor țării vor lua amploare. Astfel de activități se desfășoară deja în foarte multe zone, în special atunci când consumatorii călătoresc peste hotare. Marketingul internațional a crescut în ultimii ani, de exemplu în serviciile financiare – câteodată apărând așa-zisele „efecte perverse" manifestate prin numeroase litigii care au ajuns la Curtea Europeană de Justiție a Statelor Membre (Membre States of the European Court of Justice – ECJ).
Unul dintre cele mai importante obstacole în calea comerțului internațional constă în diferențe socio-legale care încă există între țările membre Uniunii Europene.
Instituțiile abilitate, din Comisia Europeană, au încercat să depășească aceste obstacole prin elaborarea directivelor privind protecția consumatorului.
În domeniul conflictelor legislative, Convenția de la Roma, din 1980, adoptată de toate țările membre UE ca un cadru legislativ internațional, stabilește regulile de bază, începând cu libertatea alegerii (Articolul 3 din Convenția de la Roma, 1980), asigurând reguli obiective și în cazul absenței alegerii (Articolul 4), garantând așa-numita protecție a consumatorului pasiv și totodată protecția cadrului legislativ existent în țara de origine a consumatorului (Articolul 5).
Se pune un accent important pe influența regulilor instituite de Comunitatea Europeană în cazul conflictelor de interese, de exemplu în cazul serviciilor bancare referitor la care Comisia a elaborat un comunicat foarte lung la data de 10 iulie 1997 (OJC 209/6). Oricum, unele conflicte privind relațiile contractuale, de exemplu creditul de consum, nu au fost încă depășite. Convenția de la Haga din 1973 este aplicată numai între unele dintre țările membre, dar nu în toate.
Legiferarea și aplicarea legii în cazurile de drept civil și comercial este prevăzută în Convenția de la Bruxelles din 1968, cu amendamentele ulterioare. Convenția a conținut și reguli privitoare la protecția consumatorului în articolele 13,14 și 15. Protocoalele anexate Convenției dau posibilitatea Curților de apel naționale de a adresa întrebări Curții de Justiție Europene cu privire la problemele de interpretare care apar.
Curtea Europeană de Justiție a încercat să desfășoare o interpretare autonomă a normelor legale ale Convenției de la Bruxelles, inclusiv noțiunea de „consumator", și a aplicat principiile generale ale legislației Comunității, în special regula non-discriminării etnice (Articolul 6).
Directivele stabilite de Uniunea Europeană, conțin minimum de reguli pentru protejarea „părții mai slabe" în anumite arii ale tranzacțiilor comerciale cu promisiuni de extindere a procesului legislativ al Comunității. Punctul slab al acestor directive este
absența unei relații directe între părți, respectiv între consumator și furnizor. Implementarea efectivă a regulilor de protecție depinde de țările membre și diferă de la un stat la altul. Anumite reguli prevăzute de directive, cum ar fi Articolul 6 paragraful 2 din Directiva 93/13 cu privire la termenii contractuali incorecți sau Articolul 12 paragraful 2 cu privire la vânzările la distanță al Directivei 97/7 intră în contradicție cu Convenția de la Roma și au fost implementate diferit în Statele Membre.
Comisia Europeană vizează în mod special accesul „cetățeanului european" la lege, și ca atare a elaborat o „carte verde" (COM (93) 576) și un Plan de Acțiune (COM (96) 19) care a fost popularizat de către Grupul Legislativ European (ECLG), fapt care a îmbunătățit rezolvarea plângerilor primite la așa numitele „Euro-ghișee" nou înființate. Statutul acestor ghișee este încă neclar, ele pot doar să informeze și să consilieze consumatorii și nu să rezolve efectiv plângerile depuse.
În completarea acestei idei, un studiu socio-legislativ condus de profesorul Gessner de la Universitatea din Bremen și de o echipă de cercetători ai Comisiei Europene au arătat că mecanismele existente în problema plângerilor externe și a litigiilor sunt insuficiente și nesatisfăcătoare din punctul de vedere al Pieței Interne și a protecției consumatorului. Problema cea mai acută este insuficiența procedurii execuționale cu elemente de extraneitate (exequatur procedure) stabilită de Convenția de la Bruxelles care, în materie de protecție a consumatorului ar putea avea efecte pozitive, dar numai pentru o valoare mai mare de 2000 ECU. Plângerile înregistrate sub această sumă nu intră sub incidența plângerilor de la Bruxelles, lucru care are implicații deosebite în viața cotidiană a consumatorului, intrând în contradicție cu Articolul 6 (1) al Convenției Europene asupra Drepturilor Omului, de care UE este indirect legată prin Articolul 7 (2) al Tratatului de la Maastricht. Pe de altă parte, comercianții au posibilitatea, datorită internaționalizării cadrului legislativ, intens promovat de Comisia Europeană, să-și apere interesele în orice Curte de Justiție Europeană, în măsura servirii cât mai bune a propriului interes, aspect legiferat de Convenția de la Bruxelles. Din acest punct de vedere există o adâncă asimetrie între problemele legate de protecția consumatorului la nivel european, obiectivele pieței interne și politica Uniunii privind consumatorii.
Într-un studiu al Comisiei Europene sunt prezentate o serie de aspecte legislative extrem de complexe precum Convenția, Directivele, Litigiile europene sau naționale. Studiul vizează funcționarea sistemului actual din perspectiva consumatorului, un consumator care ia în serios drepturile și libertățile din Tratatul de la Maastricht. Studiul prezintă poziția consumatorului din cinci unghiuri diferite și descrie legislația aplicabilă și regulile conflictuale, pe scurt, insistând în mod special pe deficiențele existente așa cum am arătat în cercetarea socio-legislativă de mai sus.
Se vor face diferențieri între:
• consumatorul pasiv care este consumatorul care a fost implicat într-un contract prin activități de marketing sau orice altă formă de solicitare, în țara în care își are domiciliul sau reședința. Articolul 13 paragraful 1, numărul 3 al Convenției de la Bruxelles și Articolul 5 paragraful 1 și 2 al Convenției de la Roma descriu incomplet noțiunea de „consumator pasiv";
„consumatorul activ" este cetățeanul care acționează într-
un cadru extraprofesional făcând cumpărături sau
beneficiind de servicii în cadrul Uniunii Europene;
în contextul Convenției de la Bruxelles trebuie făcută
distincția între consumatorul ca reclamat, (indiferent dacă a
fost „activ" sau „pasiv"), și ca reclamant. Legislația va fi
aplicată în funcție de rolul consumatorului în situația dată;
în sfârșit, cazurile întortocheate, în special în legătură cu
produsele susceptibile la care se face referire parțial în
Directiva 85/374, au anumite specificități și necesită un
tratament special.
Protecția „consumatorului pasiv" (reclamat)
Atât Convenția de la Bruxelles cât și cea de la Roma acordă o deosebită atenție protecție „consumatorului pasiv" într-un dublu rol: „pasiv" vis-a-vis de activitățile comerciale ale furnizorului și „pasiv" vis-a-vis de rolul procedural în care va fi pus într-un eventual litigiu.
În aceste cazuri consumatorul poate fi chemat la judecată numai în fata Curții de Justiție din tara în care își are domiciliul.
În ceea ce privește legislația, în cazul absenței alegerii, se vor aplica legile statului unde consumatorul vizat își are reședința, în cazul în care furnizorul (ofertantul) alege legislația care va fi aplicată, consumatorul nu poate să fie privat de protecția oferită lui de către normele legale din țara în care își are reședința. Articolul 7 (2) definește așa-numitul „lois de police" un concept care face subiectul unei doctrine realiste dezbătută în Statele Membre dar încă neclară.
Clauzele Convenției de la Bruxelles și ale Convenției de la Roma, formează nucleul protecției consumatorului în litigiile externe, dar apar unele contradicții așa cum se poate vedea din formularea unor clauze importante. Articolul 13 al Convenției de la Bruxelles definește ca și „contract de consum", un contract încheiat de o persoană pentru un scop anume și care poate fi privit ca fiind în afara ariei sale profesionale sau comerciale.
Curtea Europeană de Justiție, începând cu cazul Bertrand/OH din 21.06.1978 (cazul 150/77) a dat acestei clauze o interpretare strictă și nu a fost de acord să o extrapoleze și asupra altor cetățeni, cum ar fi micii comercianți care acționează în afara ariei lor profesionale și comerciale.
Încă nu se știe sigur dacă Articolul 13 din Convenția de la Bruxelles este aplicabil la contractele speculative, cum ar fi cazul brokerilor de la bursele de mărfuri, în paralel, Articolul 5 din Convenția de la Roma care se referă la același lucru, protejează doar persoanele fizice. Din moment ce nu este de competența Curții Europene de Justiție să interpreteze Convenția de la Roma, procesele dintre Statele Membre vor varia foarte mult, deși există, conform Articolului 18, obligația unei interpretări unice. Diferența dintre cele două formulări este totuși izbitoare. Articolul 13 al Convenției de la Bruxelles a fost aplicabil la început doar contractelor cu achiziții în rate, ca mai târziu să fie extins și asupra contractelor financiare pentru furnizarea de bunuri (nu și pentru servicii!).
Convenția de la Roma, în schimb se concentrează doar asupra „contractelor de furnizare a bunurilor și serviciilor" excluzând creditul de consum, care este prevăzut totuși în Articolul 13 de mai sus.
O altă diferență interesantă privitoare la relațiile contractuale apare în Articolul 5 (4) din Convenția de la Roma, care nu are un paragraf similar în Convenția de la Bruxelles. Acest articol nu se aplică „contractelor de servicii furnizate unui consumator în altă țară decât cea în care își are reședința". Există totuși o excepție privind excursiile organizate.
Consumatorul, ca să vină în întâmpinarea celor două articole (Articolul 13 din Convenția de la Bruxelles și Articolul 5 din Convenția de la Roma), trebuie să fie așa-numitul „consumator pasiv". Acest concept, însă, nu are o definiție identică în cele două convenții ceea ce a dat naștere unor probleme de ordin legal.
Este surprinzător faptul că definiția dată „consumatorului pasiv" se face în termeni diferiți în două documente legislative de o reală importanță. Convențiile amintite ar trebui să facă un efort pentru armonizare cel puțin al terminologiei și a conceptelor.
Totuși formularea articolului la care am făcut referire, din Convenția de la Roma, este preferabilă pentru că oferă consumatorului un nivel al protecției net superior.
O altă diferență se referă la faptul că, Convenția de la Roma, nu prevede că domiciliul consumatorului să fie în țara în care este încheiat contractul, ci este suficient ca reședința să fie acolo. Pe de altă parte ambele documente sunt caracterizate printr-o abordare prea caustică și limitată a conceptului de „consumator pasiv".
Consumatorul pasiv ca și reclamat poate să fie acționat în instanță, așa cum am menționat, doar în țara în care își are domiciliul. Comercianții, în special cei care acționează în domeniul serviciilor financiare externe, de exemplu contractele la termen externe au încercat să evite normele stabilite de Convenția de la Bruxelles invocând clauza alegerii normelor juridice sau arbitrării.
În această idee Curtea de Apel din Marea Britanie, în cazul Philip Alexander Securities and Futures Bamberger din 12 Iulie 1996 și cea din Germania (Oberlandesgericht Dusseldorf, 8 martie 1996), din motive diferite din punct de vedere legislativ, au renunțat la aceste clauze.
Curtea de Apel din Franța, însă, pare să nu aibă nici o obiecție.
Asociațiile de protecție a drepturilor consumatorilor încearcă să clarifice aceste probleme printr-o adresă către Curtea Europeană de justiție.
„Consumatorul pasiv" (reclamant).
În teorie, „consumatorul pasiv" ca și reclamant se bucură de aceeași protecție din partea Convenției de la Bruxelles și a celei de la Roma ca și „consumatorul pasiv" în rol de acuzat.
Conform Articolului 14 din Tratatul de la Bruxelles, „consumatorul pasiv" reclamant poate alege să și prezinte cazul în fața Curții din țara furnizorului, sau din țara unde-și are domiciliul. Cea dea doua variantă este mai atractivă deoarece cazul va fi judecat într-un mediu jurisdicțional care-i este familiar.
Oricum, executarea urmează normele Curții Supreme de la Haga și a Convenției de la Bruxelles „on exequatur" (cu caracter de extraneitate). Desfășurarea proceselor este înceată și costisitoare, ineficientă ceea ce este paradoxal, într-o „societate a informației". Aplicarea legilor pare să funcționeze „ca în epoca locomotivei cu aburi", fără să folosească tehnologiile informaționale moderne. Fără o sumă foarte mare de bani, consumatorul nu poate să beneficieze de mecanismele Convenției de la Bruxelles pentru ași câștiga drepturile. Această lacună care vine în contradicție cu inițierea „cetățeniei europene" se impune a fi remediată de urgență.
Referirea, în anumite articole, la „libertatea alegerii' (chiar dacă nu există pentru consumator nici „libertate" și nici „alegere") duce la o clasificare complicată și chiar nepractică a legilor, care nu este foarte de ajutor în consilierea asociațiilor de consumatori, a avocaților și chiar a curților de justiție competente. Cu privire la regulile și normele legale aplicabile în domeniul protecției consumatorilor, tribunalele din țările unde este domiciliat consumatorul, trebuie să pună în balanță toate prevederile juridice adoptate în acest sens de uniune, dar, în practică se aplică de obicei legile proprii țării respective cu privire la protecția consumatorului, și acest lucru ar trebui generalizat în zonele unde legislația Comunității Europene a stabilit anumite standarde.
„Consumatorul activ" (reclamant).
În principiu „ consumatorul activ" în rol de reclamant, nu se bucură de protecția convențiilor de la Bruxelles și Roma ca și „consumatorul pasiv". Totul depinde de alegerea agentului comercial de a acționa în justiție consumatorul în țara acestuia, conform Articolului 2 (cu excepția cazurilor de achiziții în rate) sau în statul în care s-a desfășurat contractul, care este de obicei zona de lucru a furnizorului de bunuri și/sau servicii (în acest caz reclamantul) conform Articolului 5, paragraful 1 din Convenția de la Burxelles.
Cu privire la normele juridice conflictuale, de care am mai amintit, se va aplica fie legea din zona în care furnizorul reclamant își desfășoară activitatea, fie clauza alegerii normelor juridice, sau, în sfârșit, principul conexiunii celei mai apropiate.
În practică aplicarea normelor juridice conflictuale este foarte complicată pentru agentul comercial, care nu acordă o foarte mare importanță cadrului juridic.
De obicei agentul comercial solicită consumatorului plata înaintea efectuării serviciului sau înmânării bunului folosindu-se pe scară largă instrumente moderne de plată, cum ar fi cărțile de credit și debit, plăți prin intermediul internetului și altele.
În anumite cazuri, tranzacții mai mari, se vehiculează sume importante de bani – este cazul contractelor efectuate în domeniul turismului, de petrecere a timpului liber în excursii organizate, peste hotare.
În aceste cazuri agentul comercial va acționa în justiție consumatorul (cel care beneficiază de aceste excursii) în țara unde acesta își are domiciliul. El poate să beneficieze de serviciile firmelor internaționale de avocatură. Prin asta el reușește să evite lunga și împovărătoarea procedură execuțională ca caracter de extraneitate stabilită de Convenția de la Bruxelles, procedură care ar fi trebuit urmată dacă respectivul consumator ar fi avut calitatea de „reclamant".
Cazuri recente au arătat faptul că există o „nebuloasă" privind conceptul de „consumator activ". Consumatorul este „activ" atât timp cât el pleacă din țara sa, unde își are domiciliul, pentru o vacanță în străinătate, dar este „pasiv", dacă a solicitat în contract o anumită stațiune pentru petrecerea vacanței.
Un exemplu interesant ar fi cazurile „Gran Canaria" și „Isle of Mân" în care s-au întâlnit în justiție (Curtea Germană de Justiție) consumatorii cu agenții comerciali.
În cazul „Gran Canaria", consumatorii germani au încheiat un contract în Spania cu reprezentanții unei companii spaniole care avea legături strânse cu o companie germană, asupra căreia au fost emise pretențiile cu privire la contractul de vânzare (scrise în germană), în procesul care a urmat a fost aleasă legislația din Spania ca să fie aplicată dar la acel moment Spania nu avea încă implementată Directiva 85/577, directivă care viza direct obiectul procesului de față, în timp ce în Germania exista deja această directivă. Compania germană, în același timp a dat în judecată consumatorii germani în fața Curții de Justiție din Germania. Consumatorii au invocat dreptul de retragere oferit de Comunitatea Europeană. Acest drept le-a fost refuzat deoarece aleseseră deja să fie aplicată legislația spaniolă. Articolul 5 din Convenția de la Roma nu s-a putut aplica dacă s-a interpretat literal. Este îndoielnic dacă acest articol ar fi putut fi aplicat prin analogie sau dacă ar fi putut fi invocat Articolul 7 paragraful 2 care se referă la protecția consumatorilor în asemenea situații.
Efectele directe ale directivelor nu sunt posibile după legislația Comunității, conform procesului Faccini-Dori din 14 iulie 2002 (cazul 91/92) din fața Curții Europene de Justiție. Curtea Germană de Apel a dat niște soluții diferite și, uneori, contradictorii în cazurile de protecție a consumatorilor, dar nici o soluție clară, încă nu s-a luat o decizie, de către Curtea Federală europeană, datorită sumelor relativ mici implicate în acest litigiu. Aceasta arată importanța unei proceduri unice la nivelul curților de apel din Uniunea Europeană cu aceeași interpretare a întrebărilor și răspunsurilor legate de Tratatul de la Roma.
„Consumatorul activ" (reclamant).
„Consumatorul activ" este leit-motivul tuturor programelor pentru consumatori, a programelor pieței interne, a cazurilor Curții Europene de Justiție și a multor directive ale Comunității Europene, în realitate, el este „copilul vitreg" al litigiilor externe ale Uniunii Europene cu rare excepții, „consumatorul activ" este în afara oricăror norme de protecție ale Convențiilor de la Roma sau Bruxelles. El trebuie să cheme în instanță agentul comercial în fața curții de apel din țara în care își desfășoară afacerea.
În foarte puține cazuri agentul comercial poate fi judecat în statul în care firma sa își are o anumită ramură sau filială (altul decât cel în care își are sediul) conform articolului 5, paragraful 5 din Convenția de la Bruxelles.
Consumatorul se confruntă cu niște riscuri foarte mari în aceste cazuri. Firmele europene de avocați nu acceptă să se ocupe de obicei de aceste cazuri. De fapt, consumatorul aflat în această situație fără ieșire nu are nici o șansă fără niște sume de bani considerabile care să-i permită accesul la niște firme internaționale de avocați ca să-i prezinte cazul în fața instanțelor unde agentul comercial își desfășoară activitatea.
Chiar mai rău, consumatorul se confruntă cu arbitrarea sau cu clauza alegerii normelor juridice care, în acest caz, nu este deloc restrictivă. Cazurile recente au arătat că agenții comerciali preferă arbitrarea sau legislația care le este favorabilă lor. Libertatea alegerii nu lucrează niciodată în favoarea consumatorului.
Ar fi timpul să fie reconsiderate aceste principii juridice generale contradictorii.
Dacă, în sfârșit, consumatorul a reușit să-și găsească un avocat care să îi prezinte cazul în fața instanței din țara în care agentul comercial își desfășoară activitatea el va fi supus normelor procedurale ale curții competente.
Dacă există discriminări împotriva străinilor, va trebui invocat Articolul 6 al Tratatului Uniunii Europene care să-i ofere protecția necesară. Totuși, încă nu este clar dacă Articolul 6 poate fi aplicat în favoarea consumatorului. Chiar mai importantă decât atât este aplicabilitatea principiului non-discriminării în materie de ajutor legal. Ajutorul legal poate să fie restrictiv față de rezidenți și inaccesibil ne-rezidenților.
Această restricție ar trebui reconsiderată în cazul în care consumatorul este forțat să-și prezinte cazul în fața unei instanțe străine. Fiindu-i împiedicat accesul la consultanță juridică el este practic privat de orice protecție legală ce intră în contradicție cu Articolul 6/8 al Tratatului Uniunii.
Alegerea cadrului juridic înseamnă că, teoretic, protecția oferită de directive poate fi ocolită. Aceasta intră în contradicție cu principul minimei protecții stipulată de legislația Comunității Europene și prevăzută de unele dintre clauze, în special cu alegerea cadrului juridic celui de-al treilea stat-conform Articolului 6, paragraful 2 al Directivei 93/13 și Articolul 12(2) al Directivei 97/7.
Atâta timp cât Directivele Uniunii nu au același efect în toate Statele Membre, situația nu poate fi remediată de legislația Comunității.
Rămâne la latitudinea Curților naționale de justiție să interpreteze legile cum vor dar astfel încât să asigure dreptul minimului de protecție conform Directivelor Comunității.
Referitor la cele spuse în acest capitol Curtea de Justiție Europeană a hotărât să amendeze Convenția de la Bruxelles, la propunerea Comisiei Europene. Următoarea convenție de la Bruxelles va cuprinde unele dintre propunerile menționate mai înainte. ECLG solicită ca, după ce Tratatul de la Amsterdam a fost ratificat în Statele Membre, Convenția de la Bruxelles va deveni parte integrantă a legislației Comunității Europene, conform Articolului 65 litera a) al Tratatului Comunității Europene.
3.2 Sistemul prejudecătoresc de rezolvare a litigiilor în unele țări din Uniunea Europeană
La tribunal, orice plângere înseamnă o procedură lungă, neplăcută și extrem de costisitoare pentru un prejudiciu relativ mic.
Puțini cetățeni sunt gata să suporte aceste neplăceri, ceea ce a impus constituirea unor comisii pentru rezolvarea litigiilor specializate pe domenii.
Această metodă câștigă teren pe zi ce trece în mai multe țări. Astfel:
• în Portugalia, pentru rezolvarea litigiilor, există, în patru
mari orașe, organismul „Centrul de Arbitraj pentru Litigii în Consum", mecanism juridic complementar celui oficial, ce beneficiază de sprijinul Ministerului de Justiție, Asociației Consumatorilor, Asociației Comercianților, Primăriei și Comunității Europene.
Modul de lucru este, pe scurt, următorul: consumatorii înaintează reclamații ce nu depășesc 800 ECU, Centrului, după care acesta informează agentul economic reclamat care poate accepta despăgubirea solicitată sau să se prezinte benevol, la arbitraj, în acest caz este invitat și reclamantul și are loc arbitrajul, decizia fiind luată de judecătorul desemnat din partea Ministerului Justiției. Decizia acestuia este obligatorie. Rezolvarea acestor litigii este gratuită.
• în Grecia, în cadrul fiecărei prefecturi, este constituit,
„Oficiul pentru înțelegere în disputele consumatorilor", alcătuit din angajați ai Departamentului Consumatorului, organism abilitat să analizeze cererile referitoare la disputele între furnizori și consumatori.
Un comitet format din trei membrii conduși de președintele Biroului de Avocați sau reprezentantul acestuia, un reprezentant al Camerei de Comerț și Industrie și un altul de la asociația sau Uniunea de consumatori trebuie să decidă în disputele sus-menționate.
Cei trei membri ai comitetului trebuie să urmărească acordul între părțile implicate, luând în considerare, legislația în vigoare și legăturile comerciale locale și beneficiind pentru informare de asistența serviciilor publice, comisiei de comerț și asociațiilor comerciale.
Deciziile comitetului nu sunt acte executorii, dar în cazul unui litigiu se pot constitui ca dovadă juridică în fața curții supreme.
• în Marea Britanie, micile reclamații ale consumatorilor sunt rezolvate de către Comisiile judecătorești locale. Acestor comisii li se adresează consumatorii care solicită de la comercianți despăgubiri pentru bunurile cumpărate ce nu depășesc 1.000$.
Aceste comisii au proceduri simplificate, cazul respectiv putând fii susținut de reclamant.
• în Suedia, în anul 1968, a fost creat un organ public specializat „Comitetul național de plângeri ale consumatorilor" ale cărei decizii nu au forța de obligativitate (sunt recomandări) dar asupra cărora nu se poate face apel.
Cum majoritatea recomandărilor sunt observații, este permis să se spună că acest Comitet care tratează 6.500 de plângeri anual favorizează o rezolvare ușoară, rapidă, puțin costisitoare și simplă a litigiilor.
• în Beligia, în cazul apariției unui litigiu la achiziționarea unui autoturism de ocazie acesta va fi supus „Comisiei de împăcare", organism compus la paritate din reprezentanți ai consumatorilor și ai automobiliștilor pe de o parte și reprezentanți ai vânzătorilor profesioniști pe de altă parte. La început comisia încearcă să găsească un acord amiabil între cele două părți, avizul acestuia în acest stadiu nefiind restrictiv. Dacă este imposibil să se ajungă la un acord, comisia desemnează un expert în domeniu ce emite un aviz pentru cheltuielile de expertiză.
Dacă expertul dă dreptate reclamantului, partea adversă trebuie să ramburseze cheltuielile de expertiză.
Dacă expertul nu rezolvă litigiu pe cale amiabilă, el redactează un raport în care dă un aviz tehnic și indică persoana responsabilă de problemă. Avizul tehnic este restrictiv, el nu poate fi contestat chiar dacă litigiu ajunge până la urmă în biroul unui judecător, în acest caz, judecătorul nu trebuie să ceară o nouă expertiză și poate să se pronunțe fără termen asupra fondului afacerii.
• în Olanada, organismele ce se ocupă de reglementarea extra-judiciară a litigiilor în domeniul consumului sunt reunite în stiching (Fundația comisiilor de arbitraj în domeniul consumatorului).
Pentru ca o comisie să aparțină fundației, aceasta trebuie să satisfacă anumite exigențe procedurale. Pe de altă parte, condițiile generale produse de acel sector trebuie să fie loiale. în acest context, sectorul respectiv trebuie să negocieze conținutul condițiilor generale cu organizațiile de consumatori.
Fundația a cerut Institutului Olandez de cercetări asupra consumului să întocmească un studiu despre rolul acestor comisii de arbitraj în societatea olandeză.
3.3 Direcția Generală XXIV (D.G. XXIV): Noua voce a consumatorilor
Uniunea Europeană protejează drepturile consumatorilor europeni în patru domenii: sănătate și securitate, interese economice, informare comparativă și dreptul la dezdăunare.
Misiunea DG XXIV este să apere interesele consumatorilor prin dezvoltarea unei politici consumatoriste a Uniunii Europene care să asigure transparența pieței și îmbunătățirea securității produselor și serviciilor în Piața Unică.
Piața Unică aduce multe beneficii consumatorilor europeni, mai ale în ceea ce privește oferirea unei mai mari posibilități de alegere a produselor precum și cele mai scăzute prețuri pentru produs și servicii. Este totodată foarte important ca toți consumatorii să aibă încredere în calitatea standardelor pentru produsele comercializate peste granițele Uniunii Europene.
DG XXIV sporește încrederea consumatorilor prin oferirea de informații complete și efective și prin dezvoltarea dialogului și consultării între Comisiile și organizațiile care îi reprezintă.
În prezent, DG XXIV se ocupă și de protecția sănătății.
Într-o nouă acțiune pentru creșterea încrederii consumatorilor, Comisia a reorganizat DG XXIV, astfel încât ea este acum responsabilă pentru politica consumatoristă și protecția sănătății, fapt care a provocat o distincție clară între serviciile responsabil pentru redactarea legislației în domeniu ( Direcțiile Generale pentru Agricultură și Industrie) și DG XXIV, responsabilă acum cu controlul aplicării legislației.
Mai mult, aceasta va asigura o mai bună informare asupra deciziilor luate și asupra rezultatelor controalelor. Un nou directorat asupra opiniilor științifice referitoare la sănătate a fost creat în DG XXIV, iar Oficiul pentru Alimente și probleme Fitosanitare a fost transformat în Oficiul pentru Alimente și probleme veterinare, cu sediul în Irlanda, în plus, va exista și un serviciu de evaluare a riscurilor, responsabil cu evaluarea riscurilor pentru sănătatea publică și monitorizarea alimentelor. Un grup special de Comisari ca stoca informațiile despre problemele de protecție a sănătății consumatorilor. De asemenea, o bază de date accesibilă publicului va conține informații despre aceste subiecte.
Ca rezultat a reorganizării Direcției Generale XXIV,
consilierea de înaltă calitate profesională asupra subiectelor privind preocupările consumatorilor va fi furnizată pentru Comisie de noi comitete științifice. E asemenea, se va proceda la o reorganizare a subcomitetelor pentru protecția alimentelor. Activitatea celor 21 de comitete membre va fi coordonată de către Comitetul științific de îndrumare. Ele vor avea următoarele domenii de competență:
Alimente: sănătatea consumatorilor și siguranța alimentelor, în mod particular probleme legate de toxicitate,
igienă, întregul lanț de producție a alimentelor și nutriție;
Nutriția animalelor: efectele sale asupra calității produselor,
în mod particular problemele legate de biotehnologii;
Sănătatea animalelor: igiena, bolile și terapiile, inclusiv
probleme legate de originea animalelor și creșterea lor;
Bunăstarea animalelor: protecția animalelor, mai ales a
animalelor domestice, managementul turmelor, transportul,
tăierea lor și experiențele făcute pe animale;
Aspecte veterinare: toxicologie, măsuri sanitar veterinare
de igienă aplicabile producției, procesarea și procurarea
alimentelor de origine animală;
Plante: problemele științifice și tehnice legate de plantele destinate consumului uman și animal și producția produselor nealimentare;
Toxicitatea produselor nealimentare: de exemplu,
cosmeticele și ambalajele ce pot avea un efect asupra
sănătății umane;
Mediu: dispersia produselor și impactul lor asupra
ecosistemelor care pot constitui un risc pentru sănătatea
consumatorilor, precum și probleme legate de
biotehnologii;
Comisia va consulta comitetele asupra problemelor relevante pentru consumatori și siguranța sănătății, fapte cerute oricum legal. Agendele și procesele-verbale ale comitetelor vor fi publicate.
Comitetul Consumatorilor ajută Comisia Europeană să ia interesele consumatorilor în considerare prin formularea diferitelor politici ale Uniunii europene. Organizat în 1995, acesta înlocuiește vechiul Consiliu Consultativ al Consumatorului care a fost ineficient din cauza procedurilor sale greoaie. Noul organism este destinat să fie mult mai flexibil și mai apropiat realităților naționale. Comitetule este format din 20 de membri și dă consultanță consumatorilor și organizațiilor de consumatori individuali, pe bază lărgită.
Planul de acțiune al Comisiei Europene pentru politica consumatorului în perioada 2000-2002 a definit ca prioritate: îmbunătățirea educării și informării consumatorilor, ceea ce garantează că atât consumatorii cât și interesele lor sunt pe deplin reprezentate pe piața internă, permițând protejarea intereselor consumatorilor pentru a beneficia de oportunitățile prezentate de societatea informațională.
Programul necesită mai puțină legislație și mai multă informație, precum și introducerea unei „dimensiuni consumatoriste"m toate celelalte politici, în principal în dezvoltarea societății informaționale.
Expresia „politica consumatoristă", mai exact „protecția consumatorilor", introdusă de Comisarul Emmma Bonino, exprimă ideea că respectiv consumatorii trebuie să dețină mijloacele necesare pentru a se apăra ei însuși de falsificarea produselor care le pot pune în pericol viața și sănătatea.
CAPITOLUL 4
PROTECȚIA CONSUMATORILOR IN ROMÂNIA
4.1 Preocupări ale României cu privire la protecția consumatorilor în scopul aderării la Uniunea Europeană
La 1 februarie 1995 a intrat în vigoare Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană (Acordul European), iar la 21 iunie 1995 țara noastră a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană. Strategia națională de pregătire a aderării la Uniunea Europeană trebuie să aibă o rezonanță practică în rândul operatorilor economici, dar și a consumatorilor.
Intrarea în vigoare a Acordului European și depunerea cererii de aderare a României la Uniunea Europeană reprezintă argumente substanțiale pentru ca producătorii, distribuitorii și consumatorii români să adopte o activitate ofensivă pentru calitate. Cu privire la cei din urmă aceștia au, în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, următoarele drepturi fundamentale:
de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un
produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să
le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le
afecteze drepturile și interesele legitime;
de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespunda cât mai bine nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori;
de a avea acces la piețele care le asigura o gama variată
de produse și servicii de calitate;
de a fi despăgubiți pentru prejudiciile generate de
calitatea necorespunzătoare a produselor și serviciilor,
folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege;
de a se organiza în asociații pentru protecția consumatorilor, în scopul apărării intereselor lor.
Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetățenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse și servicii, informării lor complete despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.
Guvernul, prin organismele sale specializate, stabilește norme și reglementari specifice sau le îmbunătățește, pe cele existente, când situația o impune, cu privire la:
fabricarea, importul, conservarea, ambalarea, etichetarea, manipularea, transportul, depozitarea,
pregătirea pentru vânzare și vânzarea produselor;
furnizarea și utilizarea produselor, precum si prestarea
serviciilor, în condiții optime, în mod deosebit a celor care pot afecta viata, sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Normele și reglementările se refera la grupele de produse și servicii care, anual, sunt nominalizate și actualizate de către Guvern, dacă acest lucru se impune.
Agenții economici sunt obligați:
să comercializeze numai produse și servicii testate și
certificate conform normelor legale și care respectă
condițiile calitative prevăzute în contract, astfel încât
acestea să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea
consumatorilor;
să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piață sau
de la beneficiari produsele la care organismele abilitate
de lege sau specialiștii proprii au constatat neîndeplinirea
caracteristicilor calitative prescrise sau care ar putea
afecta viata, sănătatea ori securitatea consumatorilor;
să anunțe, imediat, existenta pe piață a oricărui produs
de care au cunoștință că a afectat sau poate afecta viața,
sănătatea sau securitatea consumatorilor;
să asigure condiții igienico-sanitare în producție, pe
timpul transportului, manipulării, depozitarii și desfacerii,
conform normelor sanitare în vigoare.
Guvernul adoptă reglementari specifice în scopul prevenirii și combaterii practicilor ce dăunează intereselor economice ale consumatorilor.
În relațiile cu consumatorii, agenții economici au obligația de a se comporta în mod corect și de a nu folosi practici comerciale abuzive.
4.2 Organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor din România
Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor
(fostul OPC) este organ al administrației publice centrale, cu structuri descentralizate, având personalitate juridică la nivel local.
ANPC elaborează politici în domeniul protecției consumatorilor și controlează aplicarea acestor reglementari din punct de vedere al calității și al securității produselor și serviciilor.
Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor își desfășoară activitatea în conformitate cu Ordonanța Guvernului 21/1992 aprobata prin Legea nr. 11/1994, privind Protecția Consumatorilor.
ANPC este subordonat Primului Ministru și are 42 de oficii regionale. Acestea au personalitate juridică și sunt subordonate aparatului central ANPC.
Există aproximativ 96 de proceduri specifice, pe produse si servicii, in conformitate cu care se realizează controalele.
Procedura cadru de supraveghere pe piața precum si cele 14 proceduri de colaborare cu alte organisme de control sunt aprobate prin HG 757/1992.
La nivel central, instituția are în structura sa 3 direcții: Control și Sprijin Asociații Consumatori; Sinteză; Consiliere și Mass-Media și Economică, precum și un laborator pentru analiza calității vinurilor și băuturilor alcoolice, organizat ca serviciu.
Autoritatea Naționala pentru Protecția Consumatorilor este condusa de un director general, asimilat cu funcția de Secretar de Stat. Pe lângă directorul general funcționează un colegiu de conducere, ca organ consultativ.
În exercitarea atribuțiilor sale, la nivel central, Autoritatea Naționala pentru Protecția Consumatorilor colaborează cu ministerele si alte organe de specialitate iar, la nivel local, cu autoritatea administrației locale.
Agenția Naționala pentru Protecția Consumatorilor are in subordine Centrul național de încercări si Expertiza a Produselor (LAREX) care are 9 filiale teritoriale. Atribuțiile principale ale ANPC sunt:
Elaborarea de reglementari in domeniu
Supravegherea pe piața a calității produselor si serviciilor
Informarea si educarea consumatorilor
Sprijinirea tehnico-logistica a Asociațiilor de Consumatori
Soluționarea reclamațiilor consumatorilor
Apărarea intereselor economice ale consumatorilor
Participarea al elaborarea contractelor mai ales in cazul
serviciilor cu caracter de monopol (telefonie, energie
electrica, energie termica, apa, gaze naturale)
Masurile pe care le poate propune sau dispune ANPC sunt:
Oprirea temporara sau definitiva a comercializării, a
importului sau fabricației produsului, sau a prestării
serviciului
Dispune retragerea de pe piața sau de la consumatori a
produselor periculoase
Distrugerea produselor oprite definitiv de la
comercializare, daca aceasta constituie singurul mijloc
care face sa înceteze pericolul
• Propune suspendarea autorizației de funcționare
Direcția Control si Sprijin Asociații Consumatori are, in
principal, următoarele atribuții:
• coordonarea activității de control pe piața, in unitățile
vamale sau la producători a calității produselor si
serviciilor pentru asigurarea protecției consumatorilor;
organizarea si desfășurarea unor activități tematice de
control, împreuna cu alte organe ale administrației
publice cu atribuții in domeniul protecției consumatorilor;
întocmirea de sinteze privind controalele efectuate, pe
grupe de produse si servicii, pe baza analizării
informațiilor si documentelor primite de la oficiile
teritoriale pentru protecția consumatorilor si de la alte
organe ale administrației publice;
acordarea de consultanta tehnica de specialitate
persoanelor fizice si agenților economici, la cerere-
privind modul de interpretare si respectare a cadrului
legal si al reglementarilor in vigoare, referitoare la
protecția consumatorilor.
Direcția Sinteză, Consiliere și Mass-media are, ca principale sarcini, următoarele:
elaborează strategii pe termen scurt, mediu si lung
privind politica Guvernului in domeniul protecției
consumatorilor;
primește si prelucrează informațiile transmise de oficiile
teritoriale cu privire la activitatea de protecție a
consumatorilor si întocmește rapoarte periodice
referitoare la activitatea Autorizației Naționale pentru
Protecția Consumatorilor privind respectarea drepturilor si
intereselor consumatorilor, care sunt înaitate Guvernului,
Ministerelor si organelor centrale ale administrației
publice;
întocmește studii si sinteze documentare referitoare la
activitatea de protecție a consumatorilor desfășurate de
organismele similare din alte tari;
urmărește realizarea programului de armonizare a
legislației românești cu cea din tarile Uniunii Europene si
coordonează programul PHARE in domeniul protecției
consumatorilor;
elaborează proiecte de norme si reglementari specifice;
asigura relațiile ANPC cu instituțiile similare din
străinătate;
stabilește relații de colaborare cu mass-media cărora le
furnizează informații rezultate din controalele efectuate
asupra calității produselor si serviciilor, precum si
materiale pentru educarea consumatorilor privind riscurile
la care se expun prin utilizarea de produse si servicii
neconforme calitativ;
desfășoară activitate de mediatizare cu privire la
drepturile consumatorilor, obligațiile agenților economici,
unele prevederi ale legislației naționale in domeniu.
Direcția Economica are următoarele atribuții:
• gestionarea resurselor bugetare al ANPC
• gestionarea resurselor umane din cadrul ANPC
Laboratorul pentru analiza calității vinurilor si băuturilor
alcoolice are următoarele obiective principale:
• efectuarea controlului calității, autenticității si legalității
vinurilor, băuturilor alcoolice, distilatelor, berii, băuturilor
răcoritoare si oțetului, prin analizarea probelor prelevate
in cadrul acțiunilor de supraveghere pe piața a calității
produselor sau ca urmare a reclamațiilor consumatorilor,
precum si la solicitarea agenților economici – persoane
fizice sau juridice;
acordarea de consultanta si furnizarea de elemente pentru informarea si educarea consumatorilor si agenților economici;
colaborarea cu alte organe de control ale statului in prelevarea de probe si efectuarea de analize privind
calitatea produselor din domeniul sau de activitate.
La nivel local ANPC are in subordine organe de control cu personalitate juridica, care are ca principale atribuții:
controlul calității produselor si serviciilor oferite consumatorilor, prin inspecții periodice sau inopinate, ori
prin acțiuni tematice de control desfășurate in locurile
unde se afla produsele (pe piața, in unitățile vamale sau
la producători) sau unde se prestează serviciile,
colaborând, ori de câte ori este necesar, cu alte organe
ale administrației publice locale;
întocmirea de rapoarte, pe grupe de produse si servicii,
pe baza informațiilor obținute si documentelor încheiate in timpul acțiunilor de control si transmiterea acestora la Autoritatea Naționala pentru Protecția Consumatorilor si la autoritățile locale ale administrației publice;
informarea si educarea consumatorilor prin mass-media,
precum si desfășurarea de activități de consiliere pentru
agenții economici persoane fizice sau asociații, privind
modul de interpretare si respectare a cadrului legal
referitor la protecția consumatorilor;
participarea la organizarea si desfășurarea activității
consiliilor consultative pentru protecția consumatorilor
împreuna cu organele administrației locale si serviciile
descentralizate ale statului;
sprijinirea înființării si dezvoltării asociațiilor de
consumatori si structurării acestora in federații județene
sau confederații, precum si colaborarea cu acestea in
acțiuni de informare si educare a consumatorilor;
cercetarea si soluționarea sesizărilor si reclamațiilor
consumatorilor, primite direct de la persoanele fizice sau
prin asociații, referitoare la calitatea produselor si
serviciilor.
LAREX înființat în 1954 ca laborator al Oficiului de Control al mărfurilor, LAREX s-a dezvoltat permanent, devenind în 1990 prin Hotărâre de Guvern, Centrul Național pentru încercarea și Expertizarea Produselor, începând cu 1992, LAREX funcționează în subordine ANPC.
Marca LAREX este înregistrată din 1975 la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, și la Organizarea Mondială a Proprietății Intelectuale de la Geneva. CNIEP LAREX este membru fondator al Asociației Laboratoarelor Acreditate din România, și colaborează cu organisme guvernamentale și oficiale ca: Direcția generală a Vămilor, Garda Financiară, Poliția Economică, Registrul Auto Român.
Faptul că lista clienților LAREX cuprinde în egală măsură organisme ale statului și agenți economici este încă o dovadă a statului de organism neutru pe care și l-a consolidat în timp.
CNIEP LAREX are sediul principal în București și laboratoare în 9 orașe importante: Arad, Baia Mare, Constanța, Galați, lași, Oradea, Satu Mare, Sibiu și Timișoara.
CAPITOLUL 5
MIȘCAREA DE APĂRARE A DREPTURILOR CONSUMATORILOR
5.1. Obiectivele mișcării de apărare a drepturilor consumatorilor
Prin natura sa, economia de piață ridică multiple aspecte privind relațiile dintre ofertanți și consumatori.
Alături de măsurile de genul creării unor organisme și instituții publice care supraveghează aplicarea programelor de protecție, consumatorii au trecut la întemeierea unor organizații proprii, menite să contribuie la asigurarea protecției consumatorilor, la apărarea drepturilor acestora.
Agresivitatea practicilor comerciale, impactul stânjenitor al unei publicități agresive, lansarea neîntreruptă de noi modele, cu sau fără justificare, precum și alte metode specifice unor piețe monopoliste, care supun consumatorii unui adevărat asediu, au condus la apariția unor mișcări de autoapărare, ce îmbracă diferite forme și acoperă zone sau obiective diferite de acțiune.
Prin natura sa, mișcarea consumeristă îmbracă două aspecte:
ajreprezintă o luptă conștientă a consumatorilor, care îndeamnă la grupare și exprimare nonviolentă;
b)este o acțiune a puterilor publice și profesionale care rezultă din conștientizarea necesităților privind lupta împotriva unor practici abuzive din cadrul pieței.
În acest context, mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor poate fi privită atât ca o veritabilă contraputere care are drept finalitate modificarea unei practici de întreprindere, mai puțin conforme cu interesul general, în interesul consumatorilor dar și ca noi argumente ce nasc o cointeresare globală a unui sistem economic și politic, propunându-și modificarea radicală a acestuia.
5.1.1. Cadrul obiectivelor generale
La stabilirea cadrului privind mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor pot concura o serie de preocupări referitoare în principal la:
cunoașterea nevoilor reale ale consumatorilor
apărarea intereselor tuturor categoriilor de consumatori
• diminuarea dezechilibrelor dintre diferitele categorii de consumatori din domeniul economic, educațional și respectării clauzelor convenite
asigurarea dreptului de a avea acces la produse care să nu prezinte nici un risc pentru sănătatea și securitatea fiecărui consumator
preocuparea pentru promovarea corectă, echilibrată și susținută a dezvoltării economice și sociale.
Pornind de la asemenea cadru, O.N.U. prin rezoluția 39/248 din aprilie 1985 s-a stabilit, după cum am arătat în capitolul anterior, o serie de principii directoare pentru protecția consumatorilor, principii ce se constituie în același timp, în obiective ale programelor mișcărilor de apărare a drepturilor consumatorilor. Asemenea programe trebuie să cuprindă, alături de aceste principii și alte aspecte generale de largă audiență în cadrul consumatorilor, cu o frecvență ridicată în cadrul revendicărilor individuale formulate de către aceștia. Se au în vedere următoarele:
-obligația statului de a asigura o poziție dominantă a consumatorului pe piață, poziție garantată prin acte normative specifice, precum și prin programe de protecția a consumatorilor, alcătuite de diversele sale instituții;
-impunerea ideii potrivit căreia protecția consumatorului trebuie interpretată ca o problemă publică și de aici necesitatea respectării unui pachet de norme juridice legate de procesul de comercializare și de consum a mărfurilor;
-înlăturarea discriminărilor în domeniul servirii și respectarea principiului potrivtt căruia, în asigurarea serviciilor către consumatori să se aibă în vedere înlăturarea tuturor diferențelor și decalajelor dintre sectorul de stat, cooperatist și particular;
-reconsiderarea noțiunii de consumator care trebuie privit ca "persoană fizică căreia, pe baza unor înțelegeri i se asigură diferite servicii pentru necesități proprii";
-înlocuirea răspunderii subiective a celor ce oferă bunuri de consum sau asigură diferite servicii, cu răspunderea obiectivă, așa numita "răspundere pentru rezultate";
-impunerea obligativității producătorilor de bunuri de consum și prestări de servicii de a emite documente asupra utilității bunului și serviciului asigurat, documente care să garanteze siguranța consumului și securitatea în procesul de utilizare;
-determinarea administrației publice de a crea organe de stat specializate care să vegheze asupra modului de respectare a drepturilor consumatorilor prin constrângerea celor implicați să acționeze în spiritul legislației privind protecția consumatorilor.
Lista problemelor care trebuie să preocupe orice mișcare de apărare a consumatorilor ar putea continua. Aspectele de mai sus, alături de obiective/e cuprinse în "Principiile directoare pentru protecția consumatorilor", elaborate de O.N.U. constituie cadrul general de la care să se pornească în elaborarea programelor de protecție proprii mișcărilor ce militează pentru apărarea drepturilor consumatorilor.
5.1.2. Modalități de stabilire a obiectivelor specifice și operaționale
Pentru ca oricărei mișcări de apărare a drepturilor consumatorilor să-i fie clar atât câmpul activităților desfășurate, cât și direcțiile de abordare problematică și, în special, pentru realizarea programelor sale de acțiune este nevoie ca pe lângă cunoașterea obiectivelor generale ce stau în fața unei asemenea mișcări, să aibă puterea de a discerne asupra noianului de probleme cu care se confruntă fiecare consumator și de a stabili se/ectiv, pe fiecare domeniu, structura problematică a acțiunilor. Astfel, pentru definirea obiectivelor specifice și operaționale ale programelor mișcărilor de apărare a drepturilor consumatorilor este necesară o analiză mai amănunțită, care să nu se oprească la nivelul unor generalități, ci să fie recenzate pe toate aspectele legale de produs, preț, distribuție, comunicație (promovare).Se observă cu ușurință că se pleacă de la componentele mix- ului de marketing, având în vedere ideea că și producătorii, promovând aceste politici de marketing, își structurează strategiile de piață pe aceleași mari domenii, ceea ce va ușura atât recenzarea problemelor, cât și direcționarea strategii/or de acțiune a mișcărilor de apărare și contracarare a unei politici agresive.
În domeniul politicilor de produs, ca obiect al multor conflicte, mișcările de apărare a drepturilor consumatorilor se confruntă cu următoarele aspecte:
abundența unor false motivații pe care se sprijină o serie largă de diferențieri
minime, fără interes și utilitate reală pentru consumatori, dar care permit ofertanților stabilirea unor variații importante de preț;
calitatea necorespunzătoare, slaba existență a unor servicii post-vânzare atașate produsului; garanțiile nu sunt exprimate în mod clar iar foarte adesea clauzele impuse restrâng considerabil posibilitățile de a beneficia de asemenea garanții;
în frecvente cazuri, sistemul conceptual sau constructiv al produselor nu asigură securitatea în procesul de utilizare, generând accidente și nemulțumiri din partea consumatorilor;
adeseori informațiile mscrise pe ambalaje, In prospectele ce însoțesc produsu'i nu sunt suficiente pentru a face cunoscută compoziția produselor în această privință asociațiile consumatorilor depun eforturi permanente pentru generalizarea utilizării unui sistem de etichetare realmente informativ;
În multe cazuri forma și varietatea ambalajelor sunt folosite pentru introducerea în eroare a consumatorilor sau pentru a le crea greutăți în compararea cu produse concurente; de asemenea, costul unor ambalaje este în totală disproporție cu cel al produsului conținut.
În domeniul distribuției pot apare următoarele probleme, care pot interesa mișcarea de apărare a consumatorilor:
utilizarea unor circuite economice foarte largi, fenomen care scumpește produsele; aceleași circuite exagerat de lungi pot avea consecințe și asupra calității produselor (starea de prospețime, modul de prezentare, oportunitatea în consum);
practicarea unor metode de vânzare, cum ar fi unele forme de vânzare la domiciliu, prin care consumatorul este solicitat să accepte unele produse prin procedee contestabile;
folosirea agresivă, uneori deranjantă a metodelor de prezentare și promovare a produselor la locul vânzării;
folosirea sistemului "prețurilor de chemare" care sunt afișate pe produsele de calitate inferioară spre a atrage consumatorii și a-i orienta spre alte produse.
În domeniul prețurilor, problematica confruntării este foarte complexă și generoasă în ceea ce privește apariția conflictelor, ceea ce implică o atenție mai mare în selectarea problemelor, modul lor de. prezentare și transpunere în obiective. Procedându-se într-o asemenea manieră s-a ajuns la conturarea unor aspecte foarte importante pentru direcționarea acțiunilor mișcărilor de apărare a drepturilor consumatorilor. Dintre acestea se remarcă:
utilizarea aproape în toate cazurile a prețurilor psihologice sau a unor procedee incorecte ale producătorilor pentru crearea și creșterea intensității unor relații sistematice între preț și calitate;
folosirea unor metode de introducere în eroare pentru accelerarea vânzărilor și reîmprospătarea stocurilor cu aceleași tipuri de mărfuri; In asemenea condiții, în teama sa de a nu mai pierde ultima șansă de a fi beneficiarul produsului care îi este necesar, consumatorul se grăbește să cumpere și să stocheze (cu consecințele de rigoare) acel produs ca apoi să constate reintroducerea în circuit a produselor în cauză;
practicarea unor sisteme de plată pe bază de credit, foarte ingenioase, care la prima vedere creează falsa impresie a unor facilități deosebite pentru consumator dar care, în fond, afectează puterea sa de cumpărare;
utilizarea abuzivă în cadrul sistemului de prețuri a unor mijloace care creează mari dificultăți consumatorilor la comparațiile prin preț a produselor (false inovații, ambalaje variate).
În domeniul politicii de comunicație, sub aspectul complexității sale, problematica este similară cu cea din domeniul prețurilor. Aceasta, întrucât, pe măsura sporirii și diversificării bunurilor și serviciilor destinate satisfaceri/ nevoilor materiale și spirituale populației, problemele legate de informarea consumatorilor au devenit din ce în ce mai dificile. Sub paravanul difuzării unor informații cât mai complete și mai complexe despre activitatea desfășurată și despre produsele ce urmează să facă obiectul comercializării, există numeroase practici care contravin bunelor relații dintre ofertanți și cumpărători, yenerând c multitudine de aspecte conflictuale. între mijloacele de informație și comunicare, publicitatea este cea care oferă cele mai multe stări conflictuale, datorate în principal:
-utilizării frecvente a argumentelor și invocării înșelătoare
-inexistenței unor raporturi adecvate între obiectul promovat și temele publicitare
-utilizării unor argumente care denaturează adevărul
-insuficienței publicității cu rol de informare, în majoritatea cazurilor fiind vorba de o informare trunchiată și puternic orientată
-utilizarea copiilor și argumentelor ace.stora ca argument publicitar
-extinderii concurenței neloiale prin publicitate, care în frecvente cazuri substituie concurența prin preț sau cea prin inovație
-poluării informației și a mediului înconjurător prin publicitate.
La această înșiruire de aspecte pe domenii care lezează drepturile consumatorilor mar trebuie adăugate practicile privind efectuarea de către ofertanți a unor studii cu privire la motivația consumatorilor și comportamentul de cumpărare care permit segmentarea populației și promovarea unei politici comerciale bazate pe diferențieri economice și sociale.
În acest context, pornind nu doar de la obiectivele generale ci și de la complexitatea aspectelor enunțate mai sus, mișcările consumatorilor pun un accent deosebit pe această structurare, propunându-și obiective specifice ca finalitate a problemelor specifice care apar: creditul pentru consum, publicitate, clauze abuzive în contracte, etichetarea, siguranța produselor, securitatea persoanelor, sistemul de prețuri, despăgubirea consumatorilor.
Mai mult, fiecare obiectiv specific se va transpune într-un sistem de obiective operaționale care reprezintă posibile soluționări ale unor probleme și situații concrete, bine definite în spațiu și timp, generatoare de conflicte sociale sau prejudicii In dauna consumatorilor.
Concluzionând, stabilirea corectă și completă a obiectivelor programelor mișcărilor consumatorilor din diferite țări în concordanță cu realitățile contemporane: reprezintă primul pas în soluționarea problemelor ca care se confruntă consumatorii; tot astfel, mișcările consumatorilor își vor defini pozițiile ce urmează a fi adoptale, alai p«= plan mondial, în încercarea de a dezvolta un sistem real de protecție a celor pe care-i reprezintă.
5.2. Forme de acțiune a mișcării de apărare a drepturilor consumatorilor
Pornind de la complexitatea problemelor cu care se confruntă consumatorul, a domeniilor In care pot apărea asemenea aspecte, a audienței de care se bucură în rândul consumatorilor, precum și a mijloacelor de împotrivire de care dispun organizațiile de apărare a drepturilor consumatorilor pot și trebuie să-și organizeze eforturile spre inițierea și desfășurarea unor acțiuni concrete, menite a contribui la îmbunătățirea situației consumatorilor, înlăturarea posibilităților de promovare a unor practici neloiale din partea ofertanților și bineînțeles, îndreptarea prejudiciilor cauzate de proliferarea unor asemenea practici. Pentru a putea acționa, în acest domeniu, organizațiile de apărare a drepturilor consumatorilor au la îndemână multiple forme de acțiune, printre care: efectuarea, cu caracter constant, a unor teste comparative; crearea și utilizarea unei prese proprii de specialitate, apelarea la presă, inițiativa unor forme de acțiune mai violente.
În concepția profesorului Bourgoigniepolitica și dreptul consumatorului nu trebuie văzute ca simplu produs al aplicării politicii economice tradiționale, ca politica concurențială și politica liberului schimb. Se constată în prezent că alte considerații decât acelea de natură economică explică apariția și dezvoltarea în ultimele decenii a mișcării sociale pentru promovarea intereselor consumatorilor, mai ales în economiile occidentale.
Cetățeanul este perceput, pe de o parte în calitatea sa de consumator căruia i se garantează drepturi specifice în ceea ce privește statutul său, iar pe de altă parte ca membru al unui grup de consumatori, situație în care împărtășește interese colective, "similare sau dispersate" cu indivizii care formează grupul consumatorilor.
5.2.1. Organizarea și realizarea testelor comparative
Testarea este o anchetă asupra caracteristicilor esențiale ale unui produs sau serviciu, testele comparative propunându-și a aduce consumatorilor informații obiective care să le permită o gândire și o analiză rațională asupra ofertei existente pe piață.
În vederea evaluării produselor testate urmează a se porni de la o serie de criterii care să permită surprinderea și punerea în evidență a parametrilor tehnologici, de prezentare și de utilitate a produselor respective ca apoi, printr-o apreciere globală, să se asigure un așa zis "îndreptar de alegere" sau recomandări de cumpărare. Nu este
vorba de editarea unui îndreptar de alegere propriu-zis, ci de asigurarea unor materiale scrise, la îndemâna cumpărătorilor, bazate pe compararea diferitelor produse eub diverse aspecte (tehnologii de realizare, parametrii de funcționare, calități și avantaje în procesul de utilizare, comparații de preț, garanții și alte diverse facilități post-
cumpărare). Deci, este vorba de realizarea unei liste de parametri și însușiri comparative ale diferitelor produse existente curent pe piață, pe grupe și pe domenii de utilizare, prețuri și facilități.
Rezultatele unor asemenea teste comparative se publică sub forma așa numitului "Consumer Reports", în Marea Britanie sub denumirea de "Wich", în Belgia -"Test Achats" iar în Franța prin intermediul revistelor "50 milions de consummateurs" și "Oue Choisir". În România, Asociația pentru Protecția Consumatorilor a inițiat și a organizat o serie de teste comparative ale căror rezultate au fost publicare în "Vocea consumatorului" – buletin editat de asociația mai sus menționată.
Publicarea constantă a unor astfel de rezultate comparative a impus idei potrivit căreia organizațiile de protecție a consumatorilor au făcut din teste comparative un model de acțiune privilegiat. Astfel, unii autori consideră că, în asemenea cazuri, sunt reunite condițiile obiective ale existenței unui act de concurență neloială, deoarece publicarea rezultatelor testării este de natură a favoriza vânzarea produselor mai puțin bune sau negative.
Pornind de la aceste aspecte, este importantă existența unei permanente preocupări pentru asigurarea loialității testelor comparative iar acest deziderat se poate atinge atunci când se respectă următoarele condiții:
-profesionalismul și imparțialitatea celor care le efectuează;
-imparțialitatea celor care publică rezultatele, caracterul obiectiv al textului publicat, exactitatea metodelor și a rezultatelor;
-utilitatea publicării integrale a rezultatelor testării.
Organizațiile de protecție a consumatorilor, fac din testele comparative un domeniu de acțiune des utilizat, chiar privilegiat iar literatura de specialitate scoate m evidență faptul că aceste teste sunt foarte apreciate de populație, iar mijloacele de presă care le publică au un succes deosebit. Un exemplu concludent în acest sens este activitatea Fundației pentru Testarea Produselor – Stiftung Warentest din Germania. Corectitudinea cu care se efectuează aceste teste a generat recunoașterea lor și de către producători iar în prezent clasamentele furnizate de revista „Test" sunt extrem de apreciate, ridicând tirajul acesteia la 650000 exemplare.
Deși testele comparative sunt foarte apreciate de populație, datorită scopului lor de a asigura transparența pieței dar și informarea consumatorilor, impactul lor asupra produselor de alegere este în general limitat, exceptând cazurile falsificatorilor de produse unde testele comparative relevă informații de o importanță majoră.
Similar cu metoda testelor comparative, sub aspectul efectelor asupra raportului ofertant-consumator, apare și procedeul organizării frecvente a unei anchete selective în rândul consumatorilor. O asemenea metodă oferă informații importante cu privire la: comportamentul diferitelor produse în procesul de consum, principalele defecțiuni ce pot apare, inconveniente, calitatea, oportunitatea și operativitatea serviciilor promise de ofertanți; aprecierile de care se bucură produsele ,în rândui consumatorilor (privind raporturile preț-utilitate, loialitatea produselor de publicitate); aprecieri cu privire la proximitatea rețelei de distribuție, practici comerciale promovate de diversele unități comerciale; considerații în legătură cu profesionalitatea, ținuta și comportamentul personalului comercial, prejudicii aduse consumatorilor; gradul de receptivitate și disponibilitate al producătorilor față de prejudiciile sesizate de consumatori etc.
Publicare periodică a rezultatelor acestor anchete generează un puternic curent de îngrijorare și în rândul producătorilor care știu că, odată vizați și identificați de diferitele segmente de consumatori, vor avea multiple greutăți în desfacerea produselor pe.diferitele piețe incriminate.
În sfârșit, asemenea acțiuni sunt benefice și pentru organele puterii de stat însărcinate cu.supravegherea modului de aplicare a legislației și reglementările privind protecția consumatorilor. Ele oferă posibilitatea unor aprecieri cu privire la preocupările ofertanților de a se încadra în limitele legii, putând proceda la aplicarea unor amenzi, acțiuni în justiție, toate cu consecințe grave pentru cei incriminați. De asemenea, aceleași rezultate oferă organelor guvernamentale argumente pentru promulgarea unor noi legi care să vină în sprijinul protecției consumatorilor.
Metoda organizării anchetelor selective în rândul populației și publicarea periodică a rezultatelor este practicată în majoritatea țărilor occidentale, oferind rezultate edificatorii. De exemplu, în S.U.A. au fost depistate numeroase aspecte, de tipul celor sesizate mai sus, în domeniul industriei automobilistice, farmaceutice, chimice, alimentare, încălțăminte, producătorii fiind obligați la plata unor daunelor
provocate consumatorilor, precum și la plata unor amenzi importante pentru nerespectarea legii și introducerea în circuitul economic a unor produse ce atentau la siguranța și sănătatea populației iar în final au fost nevoiți să scoată de pe piață produsele In cauză. Asemenea exemple pot fi citate și în Franța, cazurile referindu-se la unele sortimente de vin, aerosoli, coloranți.
5.2.2. Apelarea la presă și la alte tipuri de mass-media
Pentru a asigura eficacitatea testelor comparative și a anchetelor selective este necesar ca rezultatele acestora să fie aduse la cunoștința populației, apelându-se la mass-media scrisă sau vorbită. Ea poate lua atitudine, sugera căi de soluționare stărilor conflictuale sau legi și alte reglementări în domeniul protecției consumatorilor. Literatura de specialitate apreciază că utilizarea mass-media are triplă misiune: de informare, de protecție, tehnică.
Misiunea de informare, indiferent de natura mijlocului folosit (ziare, cotidiene săptămânale sau lunare, reviste de specialitate, buletine de informare) trebuie să țină seama, pe de o parte, de fenomenele cu care se confruntă consumatorii în procesul de alegere și obiectivele înscrise în programele de protecție, precum și de aspectele sesizate privind practicile ilicite utilizate de mii de ofertanți în domeniul informațiilor pentru alegerea cumpărătorilor.
A doua misiune, cea de protecție este un obiectiv generos, atât în ceea ce privește finalitatea sa, cât mai ales în ceea ce privește căile de realizare. Ambele aspecte pot fi realizate printr-o bună cunoaștere a realității pieței și a structurii programelor de protecție a consumatorilor, elaborate de diversele organisme sau pornind de la publicarea sau transmiterea unor inventarieri sau comentarii ale testelor legislative și terminând cu o colaborare strânsă cu instituțiile de învățământ pentru educarea tinerilor consumatori.
Cea de-a treia misiune a mass-media se referă la unele aspecte tehnice. Aceasta se poate realiza prin întocmirea unor monografii de produse al căror cuprins să fie publicat pe măsura realizării acțiunilor respective, publicarea periodică a unor documente tehnice privind anumite grupe de produse, publicarea rezultatelor încercărilor curente de produse etc.
Apelarea la mass-media și mai ales crearea și utilizarea unei prese proprii de specialitate contribuie la creșterea gradului de audiență a organismelor de protecție a consumatori lor în rândul populației, la sporirea prestigiului și a puterii de reprezentare a castor organisme și, nu în ultimă instanță, contribuie la creșterea esențială a aderenților la mișcarea de protecție a consumatorilor.
Dacă ne oprim la presa de specialitate proprie asociațiilor consumatorilor, trebuie subliniat că aceasta se bucură ea însăși de un prestigiu deosebit în rândul populației, crescându-i gradul de audiență. Prin tematica abordată, prin curajul cu care au fost sesizate și susținute drepturile consumatorilor, presa scrisă și-a mărit substanțial tirajul și numărul de cititori. Asemenea acțiuni se referă la abordarea unor aspecte legate de calitatea produselor, concordanța preț-calitate, garantarea securității consumatorului, în procesul de utilizare, controlul unor tehnologii, practici comerciale, organizarea unor anchete de opinii în rândul consumatorilor.
Poate fi dată ca exemplu în acest sens revista Que Choisir?" din Franța, în 1976 în această revistă s-au publicat rezultatele anchetelor din domeniul vinurilor, care, referindu-se la 29 de soiuri de vinuri de consum curent, au ajuns la concluzia că 15 dintre acestea conțineau doze de amiante provenite din filtrare înlăturându-li-se proprietățile naturale și transformându-le în produse cancerigene. Prin aceeași revistă s-a trecut la o campanie de boicotare a mărcilor respective. Cinci ani mai târziu, organele de specialitate ale statului au interzis definitiv utilizarea soiurilor respective. Aceeași revistă publică o revistă specială, neobișnuită, sub formă de cotidian, protestând astfel împotriva respingerii operațiunilor de consultanță ale băncilor, care ar putea veni în sprijinul consumatorilor.
Ca un element specific presei de specialitate a asociaților de protecție a consumatorilor apare -faptul că în ultimii aqi se militează puternic pentru o cooperare internațională între consumatori, în perspectiva unei Europe fără frontiere pentru produse și servicii.
5.2.3. Utilizarea unor forme directe de acțiune în soluționarea
conflictelor în domeniul protecției consumatorilor
În condițiile în care diferitele acțiuni în domeniul protecției consumatorilor rămân fără audiență în rândul ofertanților, iar sesizările, critice și reclamațiile nu oferă rezultate așteptate de consumatori se poate trece la o serie de acțiuni mai laborioase, poate chiar mai dure, care să impună respectarea cerințelor și mai ales a drepturilor consumatorului. Să ne oprim la unele dintre acestea:
a)Una din importantele căi de apărare a drepturilor consumatorilor o constituie lupta pentru promovarea unei legislații mai constrângătoare pentru producători și distribuitori.
În acest domeniu se poate spune că organizațiile de protecție a consumatorilor au obținut succese deosebite în toate țările, s-au impus atât în atenția ofertanților — producători și comercianți – cât și în atenția organelor puterii de stat. Au reușit în acest fel să inițieze și să impună anumite forme de organizare a circuitelor economice, anumite sisteme de relații și chiar adoptarea anumitor acte nominative în domeniul protecției consumatorilor care să reglementeze, în detaliu, diferitele aspecte pe care le ridică procesul de obținere al bunurilor și serviciilor. Astfel în S.U.A., după apariția mișcării consumatoriste, administrația centrală a promulgat peste 150 de legi în domeniul protecției consumatorilor. Același fenomen poate fi menționat pentru Canada și Mexic pentru continentul american, cât și pentru Anglia, Belgia, Spania pentru continentul european, în Franța a fost realizat în ultimii ani un corp de legi și reglementări ce fac din consumatorul francez unul dintre cei mai protejați. Trebuie menționate în acest sens legile deceniului al IX-lea printre care cea referitoare la creditul de consum care poate apare ca un termen de referință sau noile reglementări asupra publicității înșelătoare, asupra standardizării.
În această privință este nevoie ca organismele și asociațiile de protecție și reglementări dar, în special, pentru cunoașterea lor de către consumatori astfel încât aceștia să poată să se folosească de prevederile unor asemenea acte normative în relațiile cu producătorii și comercianții.
b)Negocierile și concilierile sunt recomandate doar în cazul unor stări conflictuale legate de apariția unor greutăți în utilizarea produselor ca urmare a proiectării greșite sau ca urmare a unor vicii ascunse, generate de procesul de fabricație și nesesizate de producător înaintea lansării unor produse.
Aceste practici sunt deficitare, diminuând responsabilitatea producătorului față de produs. De altfel, specialiștii în probleme juridice de la Institutul Național al Consumului din Franța resping din capul locului asemenea practici, motivând acest refuz prin trei grupuri de argumente:
-concilierile nu au o adevărată competență juridică;
-sunt conservatoare, contribuind astfel la perpetuarea stărilor respective;
-nu aduc nici o garanție aplicării lor.
Pornind de la aceste premise, se susține ideea că negocierile și concilierile nu au decât vocația de a plana conflictele, de a pune toată lumea de acord.
c)Acțiunile în justiție, sunt un mijloc important de repunere în drepturi a consumatorilor și asigurare a unei protecții corespunzătoare acestora. Prin asemenea acțiuni se urmărește o dublă strategie: lansarea unor acțiuni proprii privind afacerile care desemnează cu precizie fabricantul sau prestatorul de servicii precum și constituirea ca parte civilă, în acțiuni angajate de către organele specializate ale administrației de stat cum ar fi diversele departamente sau direcții generale din cadrul ministerelor ce au legături cu protecția consumatorilor(Departamentul de prețuri, Departamentul de sănătate, Direcția de represiune a fraudelor, Direcții ale concurenței și consumului), în ceea ce privește a doua strategie se pleacă de la premisa că asemenea instituții de stat dispun de mai multe mijloace colective de investigare pentru constituirea probelor. Ca neajuns al practicii acționării în justiție din domeniul protecției consumatorilor în "multe țări s-â conturat faptul asociațiile consumatorilor au greutăți deosebite în a face recunoscut așa-zisul "prejudiciu colectiv", organele de justiție acordând mai ușor despăgubiri consumatorilor individuali care pot aduce probele unui prejudiciu.
d)Greva consumatorilor și boicotarea unor produse reprezintă unul dintre cele mai dure forme de acțiune directă folosită pentru a impune legea și a apăra drepturile consumatorilor. O asemenea formă de acțiune a fost utilizată cu succes ,mai ales în țări cu o economie avansată, unde există programe de protecție socială bine fundamentate și o legislație corespunzătoare cu privire la drepturile consumatorilor. Astfel, pot fi amintite: greva cumpărătorilor de televizoare color din Japonia; boicotul supermagazinelor de către gospodinele americane, ca o reacție față de creșterea prețurilor și modificarea metodelor de comercializare în 1996; boicotul coloranților(1976), boicotul aerosolilor(1978), al legumelor prea scumpe(1979), boicotul plății chirii!or(1980), în Franța; boicotul vânzărilor de bere(1977) în Elveția.
Pentru reușita unor asemenea acțiuni, de o mare complexitatea, este nevoie de o mai puternică maturitate a organizațiilor consumatorilor, un grad ridicat de profesionalitate a liderilor mișcărilor respective și mai ales a specialiștilor aflați în conducerea organizațiilor, de mijloace de presă proprii care să asigure informare consumatorilor și audiența necesară fiecărei acțiuni.
5.3. Tendințe și perspective în evoluția mișcării de protecție a consumatorilor
Literatura de specialitate încadrează mișcarea de protecție a consumatorilor în grupa de fenomene reunite sub genericul de "cauze sociale", într-un sens mai larg, termenul "cauză socială" are în vedere toate proiectele sau ideile susținute de către un individ, un grup de indivizi având ca obiectiv nu apărarea intereselor personale ale celor care le susțin, ci apărarea intereselor unor colective sau grupuri sociale. Mobilurile care generează asemenea cauze sociale, factorii de influență și evoluția în timp a intensității mișcărilor prin care se susțin cauzele sociale au determinat specialiștii să facă o analogie între apariția și evoluția unui produs în cadrul pieței penetrația și evoluția unei cauze sociale In societate, în acest context, "ciclul de viață" al unei cauze sociale apare astfel:
-apariția ideii acțiunii revendicative;
-penetrarea ideii și crearea mișcării de susținere a acțiunii;
-instituționalizarea cauzei și generalizarea drepturilor obținute;
-declinul cauzei sub efectul apariției altor cauze.
Această analogie permite comensurarea intensității de propagare a ideii asocierii consumatorilor și desfășurarea unor acțiuni de apărare, etapizarea în timp a acestui fenomen și, bineînțeles, formularea unor predicții asupra evoluțiilor viitoare. Asemenea cauze apar la început sub forma unor idei originale și curajoase lansate prin intermediul unor indivizi izolați, într-un climat de indiferență și câteodată chiar ostil.
În a doua fază asemenea cauze cresc, devin la modă, se vorbește despre ele în presă și în cadrul diferitelor reuniuni, se creează anumite asociații pentru a le susține și a le răspândi.
În cadrul celei de-a treia faze, cea a maturității, unele cauze sociale devin instituționalizate și trec, în anumite situații, în domeniul public, creându-se pentru aceasta ministere sau alte tipuri de așezăminte publice. Această a treia fază este cea birocratică, proprie cauzelor care au triumfat.
În sfârșit, după triumful cunoscut, urmează o fază de declin, brutal sau lent, acesta depinzând de natura cauzei respective, când o asemenea cauză intră în concurență sau chiar e combătută de către o cauză nou apărută.
Supunând evoluția mișcării de apărare a drepturilor consumatorilor rigorile generate de conceptul "ciclul de viață" și analizând simptomele prin care se caracterizează asemenea mișcări în diferite zone și țări ale lumii, Ira Kaufman și Derek Shannon în lucrarea "Consumerism, a threat or oppotunity au schițat o diagramă a ciclului de viață a mișcării respective într-o serie de țări ca: Franța, Italia, Marea Britanie, Suedia, Japonia, S.U.A., Canada.
După cum reiese din figura de mai jos, mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor este în deplină afirmare și încă departe de declinul său.
În S.U.A. și Suedia o asemenea mișcare s-a impus deja în fața autorităților, materializându-se în diverse influențe asupra administrației publice care a trecut la promulgarea unui pachet larg, de legi destinat'protecției consumatorilor sau lainfluențarea unor instituții publice însărcinate cu vegherea modului de respectare a drepturilor consumatorilor, în imediata apropiere a acestor țări, sub aspectul organizării și al rezultatelor obținute se situează Canada, M. Britanie și Japonia, unde fenomenul se manifestă sub forma unei largi mișcări populare, cu un număr mare de aderenți și în continuă creștere. Aspecte pot fi subliniate și în legătură cu mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor din Franța unde însă, după apariția lucrării menționate mai sus, au fost semnalate fenomene mai dure(boicoturi și greve ale consumatorilor) și au fost adoptate o serie de legi și reglementări în domeniul protecției consumatorilor.
Într-o fază incipientă se găsea, la data schițării ciclului respectiv, mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor din Italia, unde accentul cădea pe implementarea ideilor cauzei respective, creșterea numărului de aderenți și găsirea unor forme adecvate de organizare.
Pornind de la faptul că toate țările luate în discuție reprezintă state civilizate, puternic dezvoltate din punct de vedere economic, cu o democrație autentică, exemplul lor poate deveni edificator pentru predirecționarea perspectivelor unei asemenea mișcări în cadrul țărilor care și-au propus trecerea spre p economie de piață și realizarea unui stat de drept.
Un alt punct de plecare în menționarea tendințelor evoluției consumeriste îi constituie actualele preocupări ale consumatorilor(din statele cu economii dezvoltate) privind protecția mediului, în acest sens, Bernd Brockhoff din conducerea Asociației Germane a Consumatorilor evidențiază etapele prin care a trecut consumatorul german după încheierea ultimului război mondial: în prima etapă, cea cantitativă, el a urmărit să găsească cele strict necesare traiului; în a doua etapă, cea calitativă, el a fost interesat de calitatea bunurilor pe piață; iar în cea de-a treia etapă, cea ecologică, consumatorul german este interesat de relația dintre produs și mediul în care trăiește.
În cadrul sus menționat, ecologismul vine să ocupe un teren tot mai larg. Dacă consumerismul se preocupă de probleme ale consumului și marketingului în scopul satisfacerii necesităților și dorințelor consumatorilor, ecologismul se preocupă de binele consumatorilor și al mediului înconjurător. Ecologiștii nu se opun consumului, alegerea pe care o face consumatorul sau satisfacția consumatorului ci, tot mai mult, maximizarea calității vieții. Aceasta are semnificații nu numai a cantității și calității produselor și serviciilor ci privește și calitatea mediului înconjurător.
Contribuția consumatorilor la pagubele cauzate mediului pare a fi uneori iremediabilă. Bacă modelul actul de "creștere pune atâtea amenințări la adresa mediului, aceasta este pentru că natura a fost tratată ca un bun gratuit, capabil să genereze resurse și să înghită deșeuri pe vecie. Datorită faptului că în prețul produselor și serviciilor nu se include costul "plătit" de mediul înconjurător, nu există un mecanism în stare să promoveze acele produse care nu dăunează mediului. Dacă însă prețul final ar include și costurile ecologice, cei afectați vor fi cei săraci iar soluția înseamnă schimbarea modului în care se produce și se consumă: un alt tip de creștere economică, o creștere care poate fi suportată.
Mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor poate juca un rol pozitiv în procesul de orientare spre un "consum sustenabil". Ea poate deveni o forță majoră pentru stimularea cererii pentru produse care nu dăunează mediului, poate cere includerea preocupărilor pentru mediu în procesul de elaborare a standardelor. Obiectivul de durată al acestei mișcări îl va constitui educarea consumatorilor pentru a lua atitudine față de relația dintre consum și mediu; ei trebuie să includă în decizia lor de cumpărare și un criteriu ecologic, alături de cunoscutele criterii de natură financiară, de siguranță sau juridică.
Chiar și numai în sens teoretic, se poate concluziona că apariția noțiunii de "consum sustenabil" indică faptul că un început de schimbare este anunțat.
CONCLUZII
Uniunea Europeană, prin organismele sale, a creat un cadru instituțional adecvat protecției consumatorilor, permanent perfecționat și adaptat cerințelor și realităților unei Europe în continuă transformare. Astfel, alături de Organizația internațională a Consumatorilor, de Centrul de Drept a Consumatorilor, organismele europene pentru protecția consumatorilor își aduc o prețioasă contribuție în apărarea drepturilor consumatorilor.
Un rol deosebit în acest sens îl are Carta Albă a Comisiei Europene, document destinat să faciliteze pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru intrarea lor în Piața Unică și implicit pentru aderarea lor la Uniunea Europeană.
Carta ceea ce Uniunea Europeană consideră a fi un minim absolut în materie legislativă, ce trebuie însușit de țările asociate în vederea funcționării Pieței Unice, fiind, în același timp, descrise structurile necesare pentru a asigura adoptarea și punerea în practică a legislației, sugerând și ordinea în care poate fi implementată legislația în fiecare sector.
Comisia Europeană are în vedere supremația protecției consumatorilor în cadrul drepturilor noi ale cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene, asigurarea calității produselor și serviciilor oferite pentru consum, indiferent dacă piața de desfacere este cea unică europeană sau dacă aceasta este cea națională, proprie fiecărui stat european; asigurarea securității produselor și serviciilor, și nu în ultimul rând, faptul că securitatea produselor și calitatea acestora urmăresc o exercitare reală a drepturilor omului, o mai bună protecție socială a acestuia.
Pe lângă toate acestea, Statele Membre ale Uniunii se mai confruntă încă, cu probleme de interpretare a prevederilor Convențiilor de la Roma și Bruxelles care, pe alocuri, sunt contradictorii, ducând uneori, în cazul unor litigii în care au fost implicați consumatorii, la decizii cel puțin discutabile, în acest sens, se fac eforturi, la nivelul Uniunii, de armonizare a prevederilor legale ale Convențiilor mai sus amintite.
Planul de Acțiune al Comisiei Europene în privința protecției consumatorilor a definit ca prioritate: îmbunătățirea educării și informării consumatorilor, ceea ce garantează că atât consumatorii cât și interesele lor sunt deplin reprezentate pe piața internă, permițând protejarea drepturilor consumatorilor pentru a beneficia de oportunitățile prezentate de societatea informațională.
Referitor la țările europene care încă nu fac parte din Uniune, acestea conștientizează faptul că, cu cât vor întârzia să-și armonizeze structurile, politicile și reglementările în domeniul calității cu cele practicate de statele membre ale Comunității Economice Europene, cu atât vor fi mai puțin competitive pe piața internațională.
Pe aceeași linie se înscrie și țara noastră, care face pași importanți pentru armonizarea cu standardele europene, membrii ANPC verificând în permanență respectarea drepturilor consumatorilor și conformitatea produselor și serviciilor de pe piața românească cu standardele impuse.
BIBLIOGRAFIE
Dima, D., Pamfilie, R., Procopie, R. – Mărfurile alimentare în comerțul internațional, Editura economică, București, 2001
Olaru, M. – Managementul calității (ediția all-a revizuită și
adăugită) Editura Economică, București, 1999
Patriche, D. – Protecția consumatorului în economia de
piață, Editura Academiei, Universitatea Atheneum,
București, 1998
Purcărea, A. – Ambalajul – Atitudine pentru calitate, Editura
Expert, 1999
Purcărea, A. – Studiu comparativ al calității și fezabilității
materialelor complexe de ambalare, Editura ASE, București,
1997
Kotler Philip, Dubois Bernard Marketing management,
Editura Paris: Publi-Union, 1992
Toreelli H.B. – Improving Policces Affecting Marketers,
Consumer Groups, Universities and Gouvernaments,
Toronto, Faculty of Administrative
Kotler, Ph., Maanagementul marketingului, Editura Teora,
București, 1997
xxx Directiva Consiliului CE cu privire la punerea de acord a
legislației Statelor membre în legătură cu etichetarea,
prezentarea și publicitatea produselor alimentare
79/112/EEC din 18 Decembrie 1978
10. xxx Legea 11/1994 privind protecția consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 75/1994
Hotărârea nr. 776/2000 privind organizarea și funcționarea Oficiului pentru Protecția Consumatorilor, din Monitorul Oficial nr. 458/18.09.2000
xxx Ordonanța 130/31.08.2000 privind regimul juridic al contractelor la distanță, din Monitorul Oficial nr.
431/02.09.2000
xxx Ordonanța nr. 88/29.09.2000 privind finanțarea centrelor de consultanță și informare a consumatorilor, din
Monitorul Oficial nr. 421/01.09.2000
xxx Ordonanța nr. 87/29.09.2000 privind răspunderea
producătorilor pentru pagubele generate de produse
defectuoase, din Monitorul Oficial nr. 421/01.09.2000
xxx Hotărârea nr. 415/19.05.2000 privind caracterizarea,
clasificarea și marcarea produselor din sticlă cristal în vederea comercializării acestora, din Monitorul Oficial nr. 264/13.06.2000
xxx Hotărârea nr. 187/17.03.2000 privind imitațiile de produse alimentare care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor, din Monitorul Oficial nr. 121/21.03.2000
xxx Ordonanța nr. 49/30.01.2000 privind regimul de obținere, testare, utilizare și comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne, precum și a produselor rezultate din aceasta, din Monitorul Oficial nr. 48/31.01.2000
18. xxx Ordonanța nr. 58/30.01.2000 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, din Monitorul Oficial nr. 43/31.01.2000
19. xxx Ordonanța nr. 45/30.Of.2000 privind unele măsuri pentru combaterea producerii și comercializării neautorizate a fonogramelor, din Monitorul Oficial nr. 41/31.01.2000
xxx Ordonanța nr. 953/15.11.1999 privind modificarea și
completarea Hotărârii Guvernului nr. 784/1996 pentru aprobarea normelor metodologice privind etichetarea
produselor alimentare, din Monitorul Oficial nr. 577/26.11.1999
xxx Hotărârea nr. 877/26.10.1999 privind obligativitatea furnizorilor de materiale, elemente de construcții și produse
destinate construcțiilor de a efectua încercări și analize de
laborator numai prin laboratoare autorizate, din Monitorul
Oficial nr. 538/04.11.1999
xxx Hotărârea nr. 745/ 13.09.1999 pentru aprobarea
normelor privind etichetarea detergenților, a produselor de
întreținere și a produselor de curățat, din Monitorul Oficial nr.
453/31.08.1999
xxx Ordonanța nr. 106/30.09.1999 privind contractele
încheiate în afara spațiilor Comerciale din Monitorul Oficial nr. 431/31.08.1999
24. xxx Ordonanța nr. 107/30.07.1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii, din Monitorul oficial
nr. 431/31.08.1999
25. xxx Hotărârea nr. 50/29.01.1999 privind marcarea buteliilor
de sticlă refolosibile, utilizate pentru ambalarea substanțelor
și produselor periculoase, din Monitorul Oficial nr. 52/05.02.1999
xxx Hotărârea nr. 857/26.09.1996 privind etichetarea
energetică la aparatele frigorifice de uz casnic, din Monitorul
Oficial nr. 251/17.10.1996
xxx Hotărârea nr. 785/10.09.1996 pentru aprobarea normelor metodologice privind denumirea, marcarea și etichetarea produselor textile destinate populației, din Monitorul Oficial nr. 226/23.09.1996
xxx Hotărârea nr. 784/10.09.1996 pentru aprobarea normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare, din Monitorul Oficial nr. 226/23.09.1996
29. xxx Hotărârea nr. 394/08.06.1995 privind obligațiile ce revin agenților economici – persoane fizice sau juridice – în
comercializarea produselor de folosință îndelungată destinate consumatorilor, din Monitorul Oficial nr. 122/19.05.1995
30. xxx Hotărârea nr. 665/1995 privind înlocuirea, remedierea
sau restituirea contravalorii produselor care prezintă deficiențe de calitate, din Monitorul Oficial nr. 206/06.09.1995
31. xxx Ordonanța nr. 21/21.08.1992 privind protecția consumatorilor, din Monitorul Oficial nr. 212ă28.08.1992
32. xxx Legea nr. 12/1990 privind protejarea consumatorilor
împotriva unor activități comerciale ilicite, din Monitorul
Oficial nr. 97/08.08.1990
xxx www.anpc.it.ro
xxxwww.eu.ro.
=== s1 ===
CAP.4. MIȘCAREA DE APĂRARE A DREPTURILOR CONSUMATORILOR
4.1. Obiectivele mișcării de apărare a drepturilor consumatorilor
Prin natura sa, economia de piață ridică multiple aspecte privind relațiile dintre ofertanți și consumatori.
Alături de măsurile de genul creării unor organisme și instituții publice care supraveghează aplicarea programelor de protecție, consumatorii au trecut la întemeierea unor organizații proprii, menite să contribuie la asigurarea protecției consumatorilor, la apărarea drepturilor acestora.
Agresivitatea practicilor comerciale, impactul stânjenitor al unei publicități agresive, lansarea neîntreruptă de noi modele, cu sau fără justificare, precum și alte metode specifice unor piețe monopoliste, care supun consumatorii unui adevărat asediu, au condus la apariția unor mișcări de autoapărare, ce îmbracă diferite forme și acoperă zone sau obiective diferite de acțiune.
Prin natura sa, mișcarea consumeristă îmbracă două aspecte:
ajreprezintă o luptă conștientă a consumatorilor, care îndeamnă la grupare și exprimare nonviolentă;
b)este o acțiune a puterilor publice și profesionale care rezultă din conștientizarea necesităților privind lupta împotriva unor practici abuzive din cadrul pieței.
În acest context, mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor poate fi privită atât ca o veritabilă contraputere care are drept finalitate modificarea unei practici de întreprindere, mai puțin conforme cu interesul general, în interesul consumatorilor dar și ca noi argumente ce nasc o cointeresare globală a unui sistem economic și politic, propunându-și modificarea radicală a acestuia.
4.1.1. Cadrul obiectivelor generale
La stabilirea cadrului privind mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor pot concura o serie de preocupări referitoare în principal la:
cunoașterea nevoilor reale ale consumatorilor
apărarea intereselor tuturor categoriilor de consumatori
• diminuarea dezechilibrelor dintre diferitele categorii de consumatori din domeniul economic, educațional și respectării clauzelor convenite
asigurarea dreptului de a avea acces la produse care să nu prezinte nici un risc
pentru sănătatea și securitatea fiecărui consumator
preocuparea pentru promovarea corectă, echilibrată și susținută a dezvoltării economice și sociale.
Pornind de la asemenea cadru, O.N.U. prin rezoluția 39/248 din aprilie 1985 s-a stabilit, după cum am arătat în capitolul anterior, o serie de principii directoare pentru protecția consumatorilor, principii ce se constituie în același timp, în obiective ale programelor mișcărilor de apărare a drepturilor consumatorilor. Asemenea programe trebuie să cuprindă, alături de aceste principii și alte aspecte generale de largă audiență în cadrul consumatorilor, cu o frecvență ridicată în cadrul revendicărilor individuale formulate de către aceștia. Se au în vedere următoarele:
-obligația statului de a asigura o poziție dominantă a consumatorului pe piață, poziție garantată prin acte normative specifice, precum și prin programe de protecția a consumatorilor, alcătuite de diversele sale instituții;
-impunerea ideii potrivit căreia protecția consumatorului trebuie interpretată ca o problemă publică și de aici necesitatea respectării unui pachet de norme juridice legate de procesul de comercializare și de consum a mărfurilor;
-înlăturarea discriminărilor în domeniul servirii și respectarea principiului potrivtt căruia, în asigurarea serviciilor către consumatori să se aibă în vedere înlăturarea tuturor diferențelor și decalajelor dintre sectorul de stat, cooperatist și particular;
-reconsiderarea noțiunii de consumator care trebuie privit ca "persoană fizică căreia, pe baza unor înțelegeri i se asigură diferite servicii pentru necesități proprii";
-înlocuirea răspunderii subiective a celor ce oferă bunuri de consum sau asigură diferite servicii, cu răspunderea obiectivă, așa numita "răspundere pentru rezultate";
-impunerea obligativității producătorilor de bunuri de consum și prestări de servicii de a emite documente asupra utilității bunului și serviciului asigurat, documente care să garanteze siguranța consumului și securitatea în procesul de utilizare;
-determinarea administrației publice de a crea organe de stat specializate care să vegheze asupra modului de respectare a drepturilor consumatorilor prin constrângerea celor implicați să acționeze în spiritul legislației privind protecția consumatorilor.
Lista problemelor care trebuie să preocupe orice mișcare de apărare a consumatorilor ar putea continua. Aspectele de mai sus, alături de obiective/e cuprinse în "Principiile directoare pentru protecția consumatorilor", elaborate de O.N.U. constituie cadrul general de la care să se pornească în elaborarea programelor de protecție proprii mișcărilor ce militează pentru apărarea drepturilor consumatorilor.
4.1.2. Modalități de stabilire a obiectivelor specifice și operaționale
Pentru ca oricărei mișcări de apărare a drepturilor consumatorilor să-i fie clar atât câmpul activităților desfășurate, cât și direcțiile de abordare problematică și, în special, pentru realizarea programelor sale de acțiune este nevoie ca pe lângă cunoașterea obiectivelor generale ce stau în fața unei asemenea mișcări, să aibă puterea de a discerne asupra noianului de probleme cu care se confruntă fiecare consumator și de a stabili se/ectiv, pe fiecare domeniu, structura problematică a acțiunilor. Astfel, pentru definirea obiectivelor specifice și operaționale ale programelor mișcărilor de apărare a drepturilor consumatorilor este necesară o analiză mai amănunțită, care să nu se oprească la nivelul unor generalități, ci să fie recenzate pe toate aspectele legale de produs, preț, distribuție, comunicație (promovare).Se observă cu ușurință că se pleacă de la componentele mix- ului de marketing, având în vedere ideea că și producătorii, promovând aceste politici de marketing, își structurează strategiile de piață pe aceleași mari domenii, ceea ce va ușura atât recenzarea problemelor, cât și direcționarea strategii/or de acțiune a mișcărilor de apărare și contracarare a unei politici agresive.
În domeniul politicilor de produs, ca obiect al multor conflicte, mișcările de apărare a drepturilor consumatorilor se confruntă cu următoarele aspecte:
abundența unor false motivații pe care se sprijină o serie largă de diferențieri
minime, fără interes și utilitate reală pentru consumatori, dar care permit ofertanților stabilirea unor variații importante de preț;
calitatea necorespunzătoare, slaba existență a unor servicii post-vânzare atașate produsului; garanțiile nu sunt exprimate în mod clar iar foarte adesea clauzele impuse restrâng considerabil posibilitățile de a beneficia de asemenea garanții;
în frecvente cazuri, sistemul conceptual sau constructiv al produselor nu asigură securitatea în procesul de utilizare, generând accidente și nemulțumiri din partea consumatorilor;
adeseori informațiile mscrise pe ambalaje, In prospectele ce însoțesc produsu'i nu sunt suficiente pentru a face cunoscută compoziția produselor în această privință asociațiile consumatorilor depun eforturi permanente pentru generalizarea utilizării unui sistem de etichetare realmente informativ;
În multe cazuri forma și varietatea ambalajelor sunt folosite pentru introducerea în eroare a consumatorilor sau pentru a le crea greutăți în compararea cu produse concurente; de asemenea, costul unor ambalaje este în totală disproporție cu cel al produsului conținut.
În domeniul distribuției pot apare următoarele probleme, care pot interesa mișcarea de apărare a consumatorilor:
utilizarea unor circuite economice foarte largi, fenomen care scumpește produsele; aceleași circuite exagerat de lungi pot avea consecințe și asupra calității produselor (starea de prospețime, modul de prezentare, oportunitatea în consum);
practicarea unor metode de vânzare, cum ar fi unele forme de vânzare la domiciliu, prin care consumatorul este solicitat să accepte unele produse prin procedee contestabile;
folosirea agresivă, uneori deranjantă a metodelor de prezentare și promovare a produselor la locul vânzării;
folosirea sistemului "prețurilor de chemare" care sunt afișate pe produsele de calitate inferioară spre a atrage consumatorii și a-i orienta spre alte produse.
În domeniul prețurilor, problematica confruntării este foarte complexă și generoasă în ceea ce privește apariția conflictelor, ceea ce implică o atenție mai mare în selectarea problemelor, modul lor de. prezentare și transpunere în obiective. Procedându-se într-o asemenea manieră s-a ajuns la conturarea unor aspecte foarte importante pentru direcționarea acțiunilor mișcărilor de apărare a drepturilor consumatorilor. Dintre acestea se remarcă:
utilizarea aproape în toate cazurile a prețurilor psihologice sau a unor procedee incorecte ale producătorilor pentru crearea și creșterea intensității unor relații sistematice între preț și calitate;
folosirea unor metode de introducere în eroare pentru accelerarea vânzărilor și reîmprospătarea stocurilor cu aceleași tipuri de mărfuri; In asemenea condiții, în teama sa de a nu mai pierde ultima șansă de a fi beneficiarul produsului care îi este necesar, consumatorul se grăbește să cumpere și să stocheze (cu consecințele de rigoare) acel produs ca apoi să constate reintroducerea în circuit a produselor în cauză;
practicarea unor sisteme de plată pe bază de credit, foarte ingenioase, care la prima vedere creează falsa impresie a unor facilități deosebite pentru consumator dar care, în fond, afectează puterea sa de cumpărare;
utilizarea abuzivă în cadrul sistemului de prețuri a unor mijloace care creează mari dificultăți consumatorilor la comparațiile prin preț a produselor (false inovații, ambalaje variate).
În domeniul politicii de comunicație, sub aspectul complexității sale, problematica este similară cu cea din domeniul prețurilor. Aceasta, întrucât, pe măsura sporirii și diversificării bunurilor și serviciilor destinate satisfaceri/ nevoilor materiale și spirituale populației, problemele legate de informarea consumatorilor au devenit din ce în ce mai dificile. Sub paravanul difuzării unor informații cât mai complete și mai complexe despre activitatea desfășurată și despre produsele ce urmează să facă obiectul comercializării, există numeroase practici care contravin bunelor relații dintre ofertanți și cumpărători, yenerând c multitudine de aspecte conflictuale. între mijloacele de informație și comunicare, publicitatea este cea care oferă cele mai multe stări conflictuale, datorate în principal:
-utilizării frecvente a argumentelor și invocării înșelătoare
-inexistenței unor raporturi adecvate între obiectul promovat și temele publicitare
-utilizării unor argumente care denaturează adevărul
-insuficienței publicității cu rol de informare, în majoritatea cazurilor fiind vorba de o informare trunchiată și puternic orientată
-utilizarea copiilor și argumentelor ace.stora ca argument publicitar
-extinderii concurenței neloiale prin publicitate, care în frecvente cazuri substituie concurența prin preț sau cea prin inovație
-poluării informației și a mediului înconjurător prin publicitate.
La această înșiruire de aspecte pe domenii care lezează drepturile consumatorilor mar trebuie adăugate practicile privind efectuarea de către ofertanți a unor studii cu privire la motivația consumatorilor și comportamentul de cumpărare care permit segmentarea populației și promovarea unei politici comerciale bazate pe diferențieri economice și sociale.
În acest context, pornind nu doar de la obiectivele generale ci și de la
complexitatea aspectelor enunțate mai sus, mișcările consumatorilor pun un accent deosebit pe această structurare, propunându-și obiective specifice ca finalitate a problemelor specifice care apar: creditul pentru consum, publicitate, clauze abuzive în contracte, etichetarea, siguranța produselor, securitatea persoanelor, sistemul de prețuri, despăgubirea consumatorilor.
Mai mult, fiecare obiectiv specific se va transpune într-un sistem de obiective operaționale care reprezintă posibile soluționări ale unor probleme și situații concrete, bine definite în spațiu și timp, generatoare de conflicte sociale sau prejudicii In dauna consumatorilor.
Concluzionând, stabilirea corectă și completă a obiectivelor programelor mișcărilor consumatorilor din diferite țări în concordanță cu realitățile contemporane: reprezintă primul pas în soluționarea problemelor ca care se confruntă consumatorii; tot astfel, mișcările consumatorilor își vor defini pozițiile ce urmează a fi adoptale, alai p«= plan mondial, în încercarea de a dezvolta un sistem real de protecție a celor pe care-i reprezintă.
4.2. Forme de acțiune a mișcării de apărare a drepturilor consumatorilor
Pornind de la complexitatea problemelor cu care se confruntă consumatorul, a domeniilor In care pot apărea asemenea aspecte, a audienței de care se bucură în rândul consumatorilor, precum și a mijloacelor de împotrivire de care dispun organizațiile de apărare a drepturilor consumatorilor pot și trebuie să-și organizeze eforturile spre inițierea și desfășurarea unor acțiuni concrete, 'menite a contribui la îmbunătățirea situației consumatorilor, înlăturarea posibilităților de promovare a unor practici neloiale din partea ofertanților și bineînțeles, îndreptarea prejudiciilor cauzate de proliferarea unor asemenea practici. Pentru a putea acționa, în acest domeniu, organizațiile de apărare a drepturilor consumatorilor au la îndemână multiple forme de acțiune, printre care: efectuarea, cu caracter constant, a unor teste comparative; crearea și utilizarea unei prese proprii de specialitate, apelarea la presă, inițiativa unor forme de acțiune mai violente.
În concepția profesorului Bourgoigniepolitica și dreptul consumatorului nu trebuie văzute ca simplu produs al aplicării politicii economice tradiționale, ca politica concurențială și politica liberului schimb. Se constată în prezent că alte considerații decât acelea de natură economică explică apariția și dezvoltarea în ultimele decenii a mișcării sociale pentru promovarea intereselor consumatorilor, mai ales în economiile occidentale.
Cetățeanul este perceput, pe de o parte în calitatea sa de consumator căruia i se garantează drepturi specifice în ceea ce privește statutul său, iar pe de altă parte ca membru al unui grup de consumatori, situație în care împărtășește interese colective, "similare sau dispersate" cu indivizii care formează grupul consumatorilor.
4.2.1. Organizarea și realizarea testelor comparative
Testarea este o anchetă asupra caracteristicilor esențiale ale unui produs sau serviciu, testele comparative propunându-și a aduce consumatorilor informații obiective care să le permită o gândire și o analiză rațională asupra ofertei existente pe piață.
În vederea evaluării produselor testate urmează a se porni de la o serie de criterii care să permită surprinderea și punerea în evidență a parametrilor tehnologici, de prezentare și de utilitate a produselor respective ca apoi, printr-o apreciere globală, să se asigure un așa zis "îndreptar de alegere" sau recomandări de cumpărare. Nu este
vorba de editarea unui îndreptar de alegere propriu-zis, ci de asigurarea unor materiale scrise, la îndemâna cumpărătorilor, bazate pe compararea diferitelor produse eub diverse aspecte (tehnologii de realizare, parametrii de funcționare, calități și avantaje în procesul de utilizare, comparații de preț, garanții și alte diverse facilități post-
cumpărare). Deci, este vorba de realizarea unei liste de parametri și însușiri comparative ale diferitelor produse existente curent pe piață, pe grupe și pe domenii de
utilizare, prețuri și facilități.
Rezultatele unor asemenea teste comparative se publică sub forma așa numitului "Consumer Reports", în Marea Britanie sub denumirea de "Wich", în Belgia -"Test Achats" iar în Franța prin intermediul revistelor "50 milions de consummateurs" și "Oue Choisir". În România, Asociația pentru Protecția Consumatorilor a inițiat și a organizat o serie de teste comparative ale căror rezultate au fost publicare în "Vocea consumatorului" – buletin editat de asociația mai sus menționată.
Publicarea constantă a unor astfel de rezultate comparative a impus idei potrivit căreia organizațiile de protecție a consumatorilor au făcut din teste comparative un model de acțiune privilegiat. Astfel, unii autori consideră că, în asemenea cazuri, sunt reunite condițiile obiective ale existenței unui act de concurență neloială, deoarece publicarea rezultatelor testării este de natură a favoriza vânzarea produselor mai puțin bune sau negative.
Pornind de la aceste aspecte, este importantă existența unei permanente preocupări pentru asigurarea loialității testelor comparative iar acest deziderat se poate atinge atunci când se respectă următoarele condiții:
-profesionalismul și imparțialitatea celor care le efectuează;
-imparțialitatea celor care publică rezultatele, caracterul obiectiv al textului publicat, exactitatea metodelor și a rezultatelor;
-utilitatea publicării integrale a rezultatelor testării.
Organizațiile de protecție a consumatorilor, fac din testele comparative un domeniu de acțiune des utilizat, chiar privilegiat iar literatura de specialitate scoate m evidență faptul că aceste teste sunt foarte apreciate de populație, iar mijloacele de presă care le publică au un succes deosebit. Un exemplu concludent în acest sens este activitatea Fundației pentru Testarea Produselor – Stiftung Warentest din Germania. Corectitudinea cu care se efectuează aceste teste a generat recunoașterea lor și de către producători iar în prezent clasamentele furnizate de revista „Test" sunt extrem de apreciate, ridicând tirajul acesteia la 650000 exemplare.
Deși testele comparative sunt foarte apreciate de populație, datorită scopului lor de a asigura transparența pieței dar și informarea consumatorilor, impactul lor asupra produselor de alegere este în general limitat, exceptând cazurile falsificatorilor de produse unde testele comparative relevă informații de o importanță majoră.
Similar cu metoda testelor comparative, sub aspectul efectelor asupra raportului ofertant-consumator, apare și procedeul organizării frecvente a unei anchete selective în rândul consumatorilor. O asemenea metodă oferă informații importante cu privire la: comportamentul diferitelor produse în procesul de consum, principalele defecțiuni ce pot apare, inconveniente, calitatea, oportunitatea și operativitatea serviciilor promise de ofertanți; aprecierile de care se bucură produsele ,în rândui consumatorilor (privind raporturile preț-utilitate, loialitatea produselor de publicitate); aprecieri cu privire la proximitatea rețelei de distribuție, practici comerciale promovate de diversele unități comerciale; considerații în legătură cu profesionalitatea, ținuta și comportamentul personalului comercial, prejudicii aduse consumatorilor; gradul de receptivitate și disponibilitate al producătorilor față de prejudiciile sesizate de consumatori etc.
Publicare periodică a rezultatelor acestor anchete generează un puternic curent de îngrijorare și în rândul producătorilor care știu că, odată vizați și identificați de diferitele segmente de consumatori, vor avea multiple greutăți în desfacerea produselor pe.diferitele piețe incriminate.
În sfârșit, asemenea acțiuni sunt benefice și pentru organele puterii de stat însărcinate cu.supravegherea modului de aplicare a legislației și reglementările privind protecția consumatorilor. Ele oferă posibilitatea unor aprecieri cu privire la preocupările ofertanților de a se încadra în limitele legii, putând proceda la aplicarea unor amenzi, acțiuni în justiție, toate cu consecințe grave pentru cei incriminați. De asemenea, aceleași rezultate oferă organelor guvernamentale argumente pentru promulgarea unor noi legi care să vină în sprijinul protecției consumatorilor.
Metoda organizării anchetelor selective în rândul populației și publicarea periodică a rezultatelor este practicată în majoritatea țărilor occidentale, oferind rezultate edificatorii. De exemplu, în S.U.A. au fost depistate numeroase aspecte, de tipul celor sesizate mai sus, în domeniul industriei automobilistice, farmaceutice, chimice, alimentare, încălțăminte, producătorii fiind obligați la plata unor daunelor
provocate consumatorilor, precum și la plata unor amenzi importante pentru nerespectarea legii și introducerea în circuitul economic a unor produse ce atentau la siguranța și sănătatea populației iar în final au fost nevoiți să scoată de pe piață produsele In cauză. Asemenea exemple pot fi citate și în Franța, cazurile referindu-se la unele sortimente de vin, aerosoli, coloranți.
4.2.2. Apelarea la presă și la alte tipuri de mass-media
Pentru a asigura eficacitatea testelor comparative și a anchetelor selective este necesar ca rezultatele acestora să fie aduse la cunoștința populației, apelându-se la mass-media scrisă sau vorbită. Ea poate lua atitudine, sugera căi de soluționare stărilor conflictuale sau legi și alte reglementări în domeniul protecției consumatorilor. Literatura de specialitate apreciază că utilizarea mass-media are triplă misiune: de informare, de protecție, tehnică.
Misiunea de informare, indiferent de natura mijlocului folosit (ziare, cotidiene săptămânale sau lunare, reviste de specialitate, buletine de informare) trebuie să țină seama, pe de o parte, de fenomenele cu care se confruntă consumatorii în procesul de alegere și obiectivele înscrise în programele de protecție, precum și de aspectele sesizate privind practicile ilicite utilizate de mii de ofertanți în domeniul informațiilor pentru alegerea cumpărătorilor.
A doua misiune, cea de protecție este un obiectiv generos, atât în ceea ce privește finalitatea sa, cât mai ales în ceea ce privește căile de realizare. Ambele aspecte pot fi realizate printr-o bună cunoaștere a realității pieței și a structurii programelor de protecție a consumatorilor, elaborate de diversele organisme sau pornind de la publicarea sau transmiterea unor inventarieri sau comentarii ale testelor legislative și terminând cu o colaborare strânsă cu instituțiile de învățământ pentru educarea tinerilor consumatori.
Cea de-a treia misiune a mass-media se referă la unele aspecte tehnice. Aceasta se poate realiza prin întocmirea unor monografii de produse al căror cuprins să fie publicat pe măsura realizării acțiunilor respective, publicarea periodică a unor documente tehnice privind anumite grupe de produse, publicarea rezultatelor încercărilor curente de produse etc.
Apelarea la mass-media și mai ales crearea și utilizarea unei prese proprii de specialitate contribuie la creșterea gradului de audiență a organismelor de protecție a consumatori lor în rândul populației, la sporirea prestigiului și a puterii de reprezentare a castor organisme și, nu în ultimă instanță, contribuie la creșterea esențială a aderenților la mișcarea de protecție a consumatorilor.
Dacă ne oprim la presa de specialitate proprie asociațiilor consumatorilor, trebuie subliniat că aceasta se bucură ea însăși de un prestigiu deosebit în rândul populației, crescându-i gradul de audiență. Prin tematica abordată, prin curajul cu care au fost sesizate și susținute drepturile consumatorilor, presa scrisă și-a mărit substanțial tirajul și numărul de cititori. Asemenea acțiuni se referă la abordarea unor aspecte legate de calitatea produselor, concordanța preț-calitate, garantarea securității consumatorului, în procesul de utilizare, controlul unor tehnologii, practici comerciale, organizarea unor anchete de opinii în rândul consumatorilor.
Poate fi dată ca exemplu în acest sens revista Que Choisir?" din Franța, în 1976în această revistă s-au publicat rezultatele anchetelor din domeniul vinurilor, care, referindu-se la 29 de soiuri de vinuri de consum curent, au ajuns la concluzia că 15 dintre acestea conțineau doze de amiante provenite din filtrare înlăturându-li-se proprietățile naturale și transformându-le în produse cancerigene. Prin aceeași revistă s-a trecut la o campanie de boicotare a mărcilor respective. Cinci ani mai târziu, organele de specialitate ale statului au interzis definitiv utilizarea soiurilor respective. Aceeași revistă publică o revistă specială, neobișnuită, sub formă de cotidian, protestând astfel împotriva respingerii operațiunilor de consultanță ale băncilor, care ar putea veni în sprijinul consumatorilor.
Ca un element specific presei de specialitate a asociaților de protecție a consumatorilor apare -faptul că în ultimii aqi se militează puternic pentru o cooperare internațională între consumatori, în perspectiva unei Europe fără frontiere pentru produse și servicii.
4.2.3. Utilizarea unor forme directe de acțiune în soluționarea
conflictelor în domeniul protecției consumatorilor
În condițiile în care diferitele acțiuni în domeniul protecției consumatorilor rămân fără audiență în rândul ofertanților, iar sesizările, critice și reclamațiile nu oferă rezultate așteptate de consumatori se poate trece la o serie de acțiuni mai laborioase, poate chiar mai dure, care să impună respectarea cerințelor și mai ales a drepturilor consumatorului. Să ne oprim la unele dintre acestea:
a)Una din importantele căi de apărare a drepturilor consumatorilor o constituie lupta pentru promovarea unei legislații mai constrângătoare pentru producători și distribuitori.
În acest domeniu se poate spune că organizațiile de protecție a consumatorilor au obținut succese deosebite în toate țările, s-au impus atât în atenția ofertanților — producători și comercianți – cât și în atenția organelor puterii de stat. Au reușit în acest fel să inițieze și să impună anumite forme de organizare a circuitelor economice, anumite sisteme de relații și chiar adoptarea anumitor acte nominative în domeniul protecției consumatorilor care să reglementeze, în detaliu, diferitele aspecte pe care le ridică procesul de obținere al bunurilor și serviciilor. Astfel în S.U.A., după apariția mișcării consumatoriste, administrația centrală a promulgat peste 150 de legi în domeniul protecției consumatorilor. Același fenomen poate fi menționat pentru Canada și Mexic pentru continentul american, cât și pentru Anglia, Belgia, Spania pentru continentul european, în Franța a fost realizat în ultimii ani un corp de legi și reglementări ce fac din consumatorul francez unul dintre cei mai protejați. Trebuie menționate în acest sens legile deceniului al IX-lea printre care cea referitoare la creditul de consum care poate apare ca un termen de referință sau noile reglementări asupra publicității înșelătoare, asupra standardizării.
În această privință este nevoie ca organismele și asociațiile de protecție și reglementări dar, în special, pentru cunoașterea lor de către consumatori astfel încât aceștia să poată să se folosească de prevederile unor asemenea acte normative în relațiile cu producătorii și comercianții.
b)Negocierile și concilierile sunt recomandate doar în cazul unor stări conflictuale legate de apariția unor greutăți în utilizarea produselor ca urmare a proiectării greșite sau ca urmare a unor vicii ascunse, generate de procesul de fabricație și nesesizate de producător înaintea lansării unor produse.
Aceste practici sunt deficitare, diminuând responsabilitatea producătorului față de produs. De altfel, specialiștii în probleme juridice de la Institutul Național al Consumului din Franța resping din capul locului asemenea practici, motivând acest refuz prin trei grupuri de argumente:
-concilierile nu au o adevărată competență juridică;
-sunt conservatoare, contribuind astfel la perpetuarea stărilor respective;
-nu aduc nici o garanție aplicării lor.
Pornind de la aceste premise, se susține ideea că negocierile și concilierile nu au decât vocația de a plana conflictele, de a pune toată lumea de acord.
c)Acțiunile în justiție, sunt un mijloc important de repunere în drepturi a consumatorilor și asigurare a unei protecții corespunzătoare acestora. Prin asemenea acțiuni se urmărește o dublă strategie: lansarea unor acțiuni proprii privind afacerile care desemnează cu precizie fabricantul sau prestatorul de servicii precum și constituirea ca parte civilă, în acțiuni angajate de către organele specializate ale administrației de stat cum ar fi diversele departamente sau direcții generale din cadrul ministerelor ce au legături cu protecția consumatorilor(Departamentul de prețuri, Departamentul de sănătate, Direcția de represiune a fraudelor, Direcții ale concurenței și consumului), în ceea ce privește a doua strategie se pleacă de la premisa că asemenea instituții de stat dispun de mai multe mijloace colective de investigare pentru constituirea probelor. Ca neajuns al practicii acționării în justiție din domeniul protecției consumatorilor în "multe țări s-â conturat faptul asociațiile consumatorilor au greutăți deosebite în a face recunoscut așa-zisul "prejudiciu colectiv", organele de justiție acordând mai ușor despăgubiri consumatorilor individuali care pot aduce probele unui prejudiciu.
d)Greva consumatorilor și boicotarea unor produse reprezintă unul dintre cele mai dure forme de acțiune directă folosită pentru a impune legea și a apăra drepturile consumatorilor. O asemenea formă de acțiune a fost utilizată cu succes ,mai ales în țări cu o economie avansată, unde există programe de protecție socială bine fundamentate și o legislație corespunzătoare cu privire la drepturile consumatorilor. Astfel, pot fi amintite: greva cumpărătorilor de televizoare color din Japonia; boicotul supermagazinelor de către gospodinele americane, ca o reacție față de creșterea prețurilor și modificarea metodelor de comercializare în 1996; boicotul coloranților(1976), boicotul aerosolilor(1978), al legumelor prea scumpe(1979), boicotul plății chirii!or(1980), în Franța; boicotul vânzărilor de bere(1977) în Elveția.
Pentru reușita unor asemenea acțiuni, de o mare complexitatea, este nevoie de o mai puternică maturitate a organizațiilor consumatorilor, un grad ridicat de profesionalitate a liderilor mișcărilor respective și mai ales a specialiștilor aflați în conducerea organizațiilor, de mijloace de presă proprii care să asigure informare consumatorilor și audiența necesară fiecărei acțiuni.
4.3. Tendințe și perspective în evoluția mișcării de protecție a consumatorilor
• Literatura de specialitate încadrează mișcarea de protecție a consumatorilor în grupa de fenomene reunite sub genericul de "cauze sociale", într-un sens mai larg, termenul "cauză socială" are în vedere toate proiectele sau ideile susținute de către un individ, un grup de indivizi având ca obiectiv nu apărarea intereselor personale ale celor care le susțin, ci apărarea intereselor unor colective sau grupuri sociale. Mobilurile care generează asemenea cauze sociale, factorii de influență și evoluția în timp a intensității mișcărilor prin care se susțin cauzele sociale au determinat specialiștii să facă o analogie între apariția și evoluția unui produs în cadrul pieței
penetrația și evoluția unei cauze sociale In societate, în acest context, "ciclul de viață" al unei cauze sociale apare astfel:
-apariția ideii acțiunii revendicative;
-penetrarea ideii și crearea mișcării de susținere a acțiunii;
-instituționalizarea cauzei și generalizarea drepturilor obținute;
-declinul cauzei sub efectul apariției altor cauze.
Această analogie permite comensurarea intensității de propagare a ideii asocierii consumatorilor și desfășurarea unor acțiuni de apărare, etapizarea în timp a acestui fenomen și, bineînțeles, formularea unor predicții asupra evoluțiilor viitoare. Asemenea cauze apar la început sub forma unor idei originale și curajoase lansate prin intermediul unor indivizi izolați, într-un climat de indiferență și câteodată chiar ostil.
În a doua fază asemenea cauze cresc, devin la modă, se vorbește despre ele în presă și în cadrul diferitelor reuniuni, se creează anumite asociații pentru a. l e susține și a le răspândi.
În cadrul celei de-a treia faze, cea a maturității, unele cauze sociale devin instituționalizate și trec, în anumite situații, în domeniul public, creându-se pentru aceasta ministere sau alte tipuri de așezăminte publice. Această a treia fază este cea birocratică, proprie cauzelor care au triumfat.
În sfârșit, după triumful cunoscut, urmează o fază de declin, brutal sau lent, acesta depinzând de natura cauzei respective, când o asemenea cauză intră în concurență sau chiar e combătută de către o cauză nou apărută.
Supunând evoluția mișcării de apărare a drepturilor consumatorilor rigorile generate de conceptul "ciclul de viață" și analizând simptomele prin care se caracterizează asemenea mișcări în diferite zone și țări ale lumii, Ira Kaufman și Derek Shannon în lucrarea "Consumerism, a threat or oppotunity au schițat o diagramă a ciclului de viață a mișcării respective într-o serie de țări ca: Franța, Italia, Marea Britanie, Suedia, Japonia, S.U.A., Canada.
După cum reiese din figura de mai jos, mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor este în deplină afirmare și încă departe de declinul său.
În S.U.A. și Suedia o asemenea mișcare s-a impus deja în fața autorităților, materializându-se în diverse influențe asupra administrației publice care a trecut la promulgarea unui pachet larg*, de legi destinat'protecției consumatorilor sau la
influențarea unor instituții publice însărcinate cu vegherea modului de respectare a drepturilor consumatorilor, în imediata apropiere a acestor țări, sub aspectul organizării și al rezultatelor obținute se situează Canada, M. Britanie și Japonia, unde fenomenul se manifestă sub forma unei largi mișcări populare, cu un număr mare de aderenți și în continuă creștere. Aspecte pot fi subliniate și în legătură cu mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor din Franța unde însă, după apariția lucrării menționate mai sus, au fost semnalate fenomene mai dure(boicoturi și greve ale consumatorilor) și au fost adoptate o serie de legi și reglementări în domeniul protecției consumatorilor.
Într-o fază incipientă se găsea, la data schițării ciclului respectiv, mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor din Italia, unde accentul cădea pe implementarea ideilor cauzei respective, creșterea numărului de aderenți și găsirea unor forme adecvate de organizare.
Timp Faza IV (instituțional izarea)
Fig.3. – Ciclul de viață al mișcării de apărarea a drepturilor consumatorilor
Pornind de la faptul că toate țările luate în discuție reprezintă state civilizate, puternic dezvoltate din punct de vedere economic, cu o democrație autentică, exemplul lor poate deveni edificator pentru predirecționarea perspectivelor unei asemenea mișcări în cadrul țărilor care și-au propus trecerea spre p economie de piață și realizarea unui stat de drept.
Un alt punct de plecare în menționarea tendințelor evoluției consumeriste îi constituie actualele preocupări ale consumatorilor(din statele cu economii dezvoltate) privind protecția mediului, în acest sens, Bernd Brockhoff din conducerea Asociației Germane a Consumatorilor evidențiază etapele prin care a trecut consumatorul german după încheierea ultimului război mondial: în prima etapă, cea cantitativă, el a urmărit să găsească cele strict necesare traiului; în a doua etapă, cea calitativă, el a fost interesat de calitatea bunurilor pe piață; iar în cea de-a treia etapă, cea ecologică, consumatorul german este interesat de relația dintre produs și mediul în care trăiește.
În cadrul sus menționat, ecologismul vine să ocupe un teren tot mai larg. Dacă consumerismul se preocupă de probleme ale consumului și marketingului în scopul satisfacerii necesităților și dorințelor consumatorilor, ecologismul se preocupă de binele consumatorilor și al mediului înconjurător. Ecologiștii nu se opun consumului, alegerea pe care o face consumatorul sau satisfacția consumatorului ci, tot mai mult, maximizarea calității vieții. Aceasta are semnificații nu numai a cantității și calității produselor și serviciilor ci privește și calitatea mediului înconjurător.
Contribuția consumatorilor la pagubele cauzate mediului pare a fi uneori iremediabilă. Bacă modelul actul de "creștere pune atâtea amenințări la adresa mediului, aceasta este pentru că natura a fost tratată ca un bun gratuit, capabil să genereze resurse și să înghită deșeuri pe vecie. Datorită faptului că în prețul produselor și serviciilor nu se include costul "plătit" de mediul înconjurător, nu există un mecanism în stare să promoveze acele produse care nu dăunează mediului. Dacă însă prețul final ar include și costurile ecologice, cei afectați vor fi cei săraci iar soluția înseamnă schimbarea modului în care se produce și se consumă: un alt tip de creștere economică, o creștere care poate fi suportată.
Mișcarea de apărare a drepturilor consumatorilor poate juca un rol pozitiv în procesul de orientare spre un "consum sustenabil". Ea poate deveni o forță majoră pentru stimularea cererii pentru produse care nu dăunează mediului, poate cere includerea preocupărilor pentru mediu în procesul de elaborare a standardelor. Obiectivul de durată al acestei mișcări îl va constitui educarea consumatorilor pentru a lua atitudine față de relația dintre consum și mediu; ei trebuie să includă în decizia lor de cumpărare și un criteriu ecologic, alături de cunoscutele criterii de natură financiară, de siguranță sau juridică.
Chiar și numai în sens teoretic, se poate concluziona că apariția noțiunii de "consum sustenabil" indică faptul că un început de schimbare este anunțat.
4.1.1 .Cadrul obiectivelor generale
4.1.2.Modalități de stabiP-e a obiectivelor specifice și operaționale
4.2.Forme de acțiune a mișcării de apărare a drepturilor consumatorilor
4.2.1.Organizarea și realizarea testelor comparative
4.2.2.Ape!area la presă și la alte tipuri de mass-media
4.2.3.Utilizarea unor forme directe de acțiune în soluționarea conflictelor în domeniul protecției consumatorilor
4.3.Tendințe și perspective în evoluția mișcării de protecție a
consumatorilor
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apararea Drepturilor Consumatorilor (ID: 125790)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.