Apararea Dreptului de Proprietate Si a Celorlalte Drepturi Reale Principale
CUVÂNT-ÎNAINTE
Proprietatea l-a însoțit pe om din zorile civilizației, astfel că în diferitele stadii ale dezvoltării societății omenești a existat preocuparea de a justifica instituția proprietății, toate curentele, toate concepțiile rămânând anonime în a susține importanța și necesitatea ei.
Instinct sau cucerire a omului, rând pe rând fantasmă și stimulent pentru unii, factor de opresiune pentru alții, proprietatea a dezlănțuit pasiuni, a împărțit gândirea, a ațâțat cupiditatea, a întărâtat ura, a provocat revoluții.
Dreptul de proprietate cu cele două forme ale sale sunt drepturi subiective, care pot fi apărate prin intemediul diverselor acțiuni prezente la nivelul sistemului de drept românesc.
Cu trimitere la sistemul de drept românesc scoatem în evidență faptul că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție: ,,dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate în mod expres’’, iar următorul aliniat arată că ,,proprietatea este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular’’.
Mai mult, dreptul de proprietate este cel mai complet drept subiectiv ce are la bază un bun, reprezentând totalitatea puterilor conferite de lege titularului privit însă în anumite limite care pot fi restabilite cu ajutorul forței coercitive în caz de încălcare a acestora.
Relațiile dintre persoană și proprietate sunt mult mai strânse întrucât abia în proprietate persoana este ca rațiune, iar voința individului capătă existență în fapt numai prin proprietate.
În dreptul nostru civil, ceea ce ne interesează sunt acele mijloace de apărare a dreptului de proprietate, având cărămida de bază, drept poziția de egalitatea din punct de vedere juridic a părților.
Prin intermediul mijloacelor de drept civil, dreptul de proprietate este apărat în mod direct, acestea constând în diversitatea de acțiuni prin care titularul al cărui drept subiect civil a fost încălcat solicită în instanță restabilirea dreptului său și implicit, înlăturarea efectelor negative asupra puterii sale de a stăpâni.
Ceea ce caracterizează aceste mijloace de apărarea este faptul că acestea nu se întemeiază pe un anumit drept real, ci încălcarea, spre exemplu, a unui drept real, dă naștere unui drept de creanță, care se află într-o legătură indisolubilă cu proprietatea.
Într-o mare parte, prin introducerea unor astfel de acțiuni având la bază un drept de creanță se înlătură, atingerile suferite la nivelul exercițiului dreptului de proprietate, dar numai în mod indirect.
După cum s-a arătat și în literatura de specialitate, mijloacele juridice direct care privesc apărarea drepturilor reale sunt acele acțiuni reale care, având la bază un drept real sau faptul posesiei, se întemeiază în mod direct și nemijlocit.
Privită din punct de vedere etimologic, se poate afirma că acțiunea în revendicare are ca obiect faptul reclamației unui bun aparținând persoanei care introduce acțiunea și posedat de o terță persoană.
De asemenea, pe lângă introducerea unei cereri de chemare în judecată privind acțiunea în revendicare, ca și capăt principal și implicit, obținerea restituirii bunului, se poate alătura un capăt de cerere subsidiar prin care se solicită obținerea unor despăgubiri care să acopere integral prejudiciul produs.
Acțiunea în revendicare se caracterizează prin anumite particularități specifice, respectiv este o acțiune reală deoarece titularului dreptului lezat – reclamantul, o poate exercita împotriva unei persoane care deține în mod injust, bunul respectiv precum și, o acțiunea petitorie, prin intermediul căreia se dorește, urmărindu-se restabilirea în deplinătatea atributelor sale, a dreptului real în puterea reclamantului.
Procesul intensificat de preluarea a bunurilor în mod abuziv de stat a reprezentat posibilitatea persoanelor păgubite de a introduce acțiuni în justiție pentru a redobândi bunurile respective și mai mult decât atât, s-a realizat conturarea și scoaterea în lumină a condițiilor de exercitarea a acțiunii în revendicare. Problema aceasta nu a fost rezolvată nici până în ziua de astăzi existând foarte multe procese de acest tip.
Se poate afirma că rolul principal este deținut de acțiunea în revendicare, care poate fi definită ca fiind o acțiunea reală prin intermediul căreia titularul ei a piedut posesia și solicită înapoierea unui bun de la o terță persoană care îl stăpânește în lipsa unui titlu, cu alte cuvinte, stăpânirea este doar în fapt..
În plus, proteguirea drepturilor reale se realizează prin diferite mijoacele de apărare, prin intermediul cărora proprietarul redobândește sau își consolidează dreptul.
Ad valorem, relația proprietate – revendicare poate fi privită ca o soluție în favoarea proprietarului, cu toate consecințele ce decurg de aici, pentru a obține în mod legal și temeinic restabilirea însuși a dreptului de proprietate în puterea sa.
CAPITOLUL I. ASPECTE EVOLUTIVE
Secțiunea 1. Apariția dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate este principalul drept real, întruchipând cel mai vechi și cel mai cuprinzător drept real, reunind în conținutul său puterea titularului asupra următoarelor prerogative: ius utendi, ius fruendi și ius abutendi.
În concepția distinsului autor Emil Molcuț, ius utendi este dreptul de a folosi lucrul, ius fruendi este dreptul de a culege fructele iar ius abutendi este dreptul de a dispune de lucru. Dreptul de proprietate era dreptul real desăvârșit care conferea titularului său facultatea unei depline stăpâniri a lucrului, cu alte cuvinte, plenum in dominium, plena in re potestas.
Încă din cele mai vechi timpul, dreptul de proprietate a fost exprimat prin numeroase izvoare de o importanță capitală pentru dezvoltarea viitoarelor civilizații. În acest sens este și codul săpat în piatră a lui Hammurabi, descoperit într-o expediție științifică franceză, de către marele orientalist J. de Morgan, în luna decembrie a anului 1901.
Cu ocazia săpăturilor, expediția a dat la iveală, în luna decembrie 1901, prima bucată dintr-un bloc de bazalt negru pe care se afla o parte din codul lui Hammurabi iar în luna ianuarie 1902, cel de al doilea fragment al blocului, cu restul codului.
Societatea romană a trecut printr-o perioadă de evoluție, proprietarea cunoscând o serie de forme evolutive prin care omul, privit diferit față de celelalte două ordini ale vieții, și anume vegetalul și animalul, contrâns de cele ale gurii, a condus la evoluția proprietății.
Asfel, în epoca prestatală, formele primitive, printre care enumerăm, proprietatea colectivă a ginții și proprietatea familială, au fost capătul principal al relației cu romanii.
Două forme ale proprietății au fost prezente în epoca veche: proprietatea colectivă a statului și proprietatea quiritară.
Epoca clasică marchează apariția, pe lângă proprietatea quiritară, a trei noi forme de proprietate, respectiv proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea peregrină. În epoca postclasică, emblematic rămâne procesul de unificare a proprietății, proces care s-a desăvârșit in timpul unui mare împărat, Justinian.
Pentru o înțelegere mai bună a formelor de proprietate prezente în acele perioade, se impune o analiză modus vivendi a acestora.
După cum am precizat anterior, formele primitive de proprietate erau în număr de două: proprietatea colectivă a ginții și proprietatea familială.
A. Proprietatea colectivă a ginții este menționată de vechii autori latini și greci. În ,,De re rustica’’, Varro afirmă faptul că la fondarea cetății, solul roman a fost împărțit în trei mari loturi, între cele trei triburi fondatoare. Iar Dionis din Halicarnas afirmă că la fondarea cetății, pământul Romei a fost împărțit în 30 de loturi, între cele 30 de curii.
B. Proprietatea familială era denumită la romani heredium și prezenta două caractere: inalienabilitatea și indivizibilitatea, deoarece actio familiae herciscundae, denumită acțiunea de partaj, a existat pentru prima dată începând cu Legea celor XII Table.
Fiecare familie își asigura cele necesare traiului prin exploatarea produselor obținute de pe acel teren. La decesul capului familiei, pământul continua să aparțină familiei, acesta nerevenind comunității, iar sui heredes locuiau în indiviziune – antiquum consortium.
Garius numește această stare de indiviziune legitimă, fiindcă a fost recunoscută de Legea celor XII Table și naturală, deoarece provenea din epoca preistorică și se forma prin simpla continuare a proprietății sui herezilor.
Caracteristică epocii vechi, reprezentând prima formă de proprietate privată și aparținând în mod exclusiv numai cetățenilor romani, denumiți quiriți, proprietatea quiritară era desemnată printr-o perifrază: ,,dominium ex ire quiritium’’.
Doctrina este unanimă în a recunoasțe existența a trei caractere acestei forme de proprietate: un caracter exclusiv; un caracter absolut și un caracter perpetuu.
C. Proprietatea pretoriană reprezintă o creație a pretorului. Această formă de proprietate, ca evoluție, a fost strâns legată și influențată de comerțul cu sclavi, apărând la finele republicii.
Sclavii, apărând ca lucruri mancipi, au putut fi transmiși prin tradițiune, de aici și primul astfel de caz cu privire la apariția proprietății pretoriene. Persoana care transmitea prin tradițiune un lucru se numea tradens, iar cel care dobândea, purta numele de accipiens.
În cazul în care tradens era de rea-credință, intenta împotriva lui accipiens, o acțiune în revendicare. În ipoteza de mai sus, cu toată buna credință a lui accipiens și plata de către acesta a prețului, acesta din urmă pierdea procesul.
Soluția exprimată mai sus nu era echitabilă și nu era justificată, asa că salutăm ideea pretorului și crearea de către acesta a două mijloace procesuale, prin care se echilibra balanța, și anume: actio publiciana sau acțiunea publiciană și exceptio rei venditae et traditae sau excepția lucrului vândut și transmit.
De-alungul timpului, lipsită de forme și solemnități, proprietatea pretoriană se contopește cu cea quiritară, care își pierde din rigiditate.
D. Proprietatea provincială se naște în legătură cu pământurile provinciilor cucerite de către romani, aparținând statului și purtând denumirea de ager publicus.
În calitate de proprietar, statul îl dădea, contra plata unui impozit numit vectigal, persoanelor fizice, care dobândeau calitatea de posesori. Interesul statului roman nu era de a-l păstra necultivat, din contră, dorea să fie lucrat iar în urma acestui lucru, statul era beneficiarul unui frumos impozit.
E. Proprietatea peregrină. Ius commercium reprezenta pentru peregrini, cu alte cuvinte, străinii veniți la Roma, dreptul de a dobândi și a transmite dreptul de proprietate și prin urmare, acești deveneau proprietari quieritari.
Pe măsura îmbogățirii peregrinilor și creșterea numărului de sclavi deținuți, aceștia iau măsuri pentru a întreprinde o acțiune împotriva romanilor având ca obiect revendicarea unor drepturi, lucru care s-a întâmplat.
Secțiunea a 2-a. Apărarea dreptului de proprietate la Roma
Acțiunea specifică prin care se apăra proprietatea quiritară era acțiunea în revendicare sau rei vindicatio, constituind sancțiunea dreptului de proprietate.
Când un terț punea stăpânire pe lucrul unui proprietar quiritar, acesta se folosea de acțiunea în revendicare. Introducerea acestei acțiuni în epoca veche avea loc sub forma unei legisacțiuni sacramentum in rem, iar în epoca clasică, procesul în revendicare avea loc sub forma unui proces cu formulă, folosind procedura per sponsionem.
Pentru introducerea acțiunii în revendicare, era imperios necesară introducerea îndeplinirea mai multor condiții:
a) reclamantul să fie proprietar quiritar – ex iure quiritium și să nu posede lucrul pe care îl revendică;
b) pârâtul trebuie să posede bunul și să pretindă că este proprietar;
c).obiectul litigiului trebuia să fie susceptibil de proprietate quiritară, un lucru corporal și individual determinat;
d) acțiunea în revendicare avea un caracter de actio in rem specialis subsidiar.
Și în vechiul drept românesc exista proprietatea individuală asupra bunurilor mobile alături de proprietatea devălmașă, apoi au apărut proprietatea obștească a comunităților de tărani liberi precum și proprietatea individuală asupra pământului.
În literatura juridică, dreptul de proprietate a fost definită diferit, dar cu mențiunea sublinieriii atributelor conferite – usus, fructus și abusus.
Aceasta pare ai fi și concepția noului Cod civil, care, ne dă o definiție numai a dreptului de proprietate privată, prin intermediul art. 555, prezentat ca fiind ,,dreptul titularului de a poseda, a folosi și a dispunde de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, cu indicarea faptului că acesta, în condițiile legii, este susceptibil de modalități și dezmembrăminte”.
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și in interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.
De asemenea, dreptul de proprietate este dreptul real care exprimă o relație socială de apropriere între titular și bunurile asupra cărora acesta exercită în mod exclusiv posesia, folosința și dispoziția, atribute pe care le exerciță în putere proprie și in interesul său, în limitele stabilite de lege.
Ca orice drept subiectiv, dreptul de proprietate a fost și este protejat atât la nivel național – constituțional, cât și la nivel internațional.
În concluzie, dreptul de proprietate, ca drept real ce confereă plenitudinea atributelor titularului său, reprezintă fruntea creației romane și a dus, de-alungul timpului la multe controverse, rezovate prin sudoarea trudei poporului ro
Secțiunea a 3-a. Proteguirea dreptului de proprietate
§1. Proteguirea dreptului de proprietate la nivel intern
1.1. Proteguirea dreptului de proprietate la nivel constituțional
Constituția României conține dispoziții utile în ceea ce privește dreptul de proprietate contribuind prin aceasta la consolidarea din punct de vedere legislativ.
Pentru ca proprietatea să beneficieze în mod eficient de o protecție, aceasta trebuie să fie studiată in concreto cu referire la actele normative importante în materie, pe de o parte, precum și în corelație directă cu actele normative internaționale, pe de altă parte.
Pentru o mai bună înțelegere a celor analizate, atragem atenția asupra dispozițiilor cuprinse în art. 4 C.civ., care fac posibilă aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului. De pildă, prin alin. (1) al acestui articol, se arată că dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte.
La aliniatul 2 se pune problema neconcordanței între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, caz în care se arată și rezolvarea problemei astfel: ,,dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile.’’
Cele expuse mai sus trebuie analizate în concordanță cu art. 11 alin. (2) din Constituția revizuită, potrivit căruia tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Din cele două articole analizate resultă aplicarea prioritară, în principiu, a tratatelor internaționale privind drepturile omului.
De asemenea, în Titlul II din Constituția revizuită, intitulat ,,Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale’’, art. 44 protejează dreptul de proprietate privată prin instituirea următorului text prevăzut la alin. (1): ,,dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.’’
De asemenea, se arată condițiile în care, pentru prima dată în dreptul nostru civil, cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. Fără a ne limita, precizăm că, aceste condiții trebuie îndeplinit cumulativ:
-.aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care țara noastră este parte;
– pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică;
– prin moștenire legală.
În plus, art. 44 alin. (3) prevede că ,,nimeni nu poate fi expropiat decât pentru o cauză de utilitate public , stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire’’ .
Art. 136 din Titlul IV al Constițuție, cu privire la economie și finanțe publice, dispune că proprietatea este garantată și ocrotită prin lege, și apaține statului sau unităților administrativ-teritoriale [art. 136 alin. (2)].
Următorul aliniat stabilește regimul bunurilor ce formează obiectul proprietății publice, iar în ultimul aliniat, atrage atenția asupra inviolabilității dreptului de proprietate privată.
În concluzie, dreptul de proprietate la constituțional reprezintă unul dintre piedestalele cu ajutorul cărora, legiuitorul român a construit, din punct de vedere legislativ, tranziția de la perioada comunistă la cea democratică, apărând ca unul dintre cele mai importante drepturi fundamentale ale cetățenilor români.
1.2. Proteguirea dreptului de proprietate în lumina fostului Cod civil
Cu privire la protejarea dreptului de proprietate la nivelul codului civil din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, se impune a face precizarea că numai trei articole – 480, 481 și 482 – erau consecrate dreptului de proprietate – acțiunii în revendicare.
Astfel, art. 480 C..civ 1864 încerca a defini dreptul de proprietate ca fiind drept de ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. În concepția vechiului cod, proprietatea se bucura de anumite atribute, dovada stând la baza sintagmei ,,a se bucura’’, titularul exercitând exercițiul acestui drept, sacru și inviolabil, în mod exclusiv și absolut, însă în limitele cuprinse în lege.
Următorul articol arăta faptul că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică și printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire; se poate desprinde din cele spuse anterios că legiutorul a formulat asfel principiul exproprierii pentru o cauză de utilitate public, cu precizarea că această instituție beneficia, în mod special, de o reglementarea normativă proprie, după cum am mai spus, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică.
După părerea noastră, textul acestui articol ar trebui corelat cu cel prevăzut de Constituția României revizuită, și anume, art. 44 alin. (3).
În final, art. 482 C.civ 1864 , tot la nivelul unui principiu, se reglementa accesiunea în liniile proprietății, dispunând că proprietatea unui lucru mobil ori imobil dădea drept asupra a tot ce producea lucrul și asupra a tot ce se unea ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.
1.3. Protecția dreptului de proprietate în lumina Codului civil actual
Dreptul de proprietate este un drept subiectiv civil, așa încât recunoașterea, ocrotirea și exercitarea lui trebuie privită în cadrul general al ansamblului drepturilor subiective civile.
La nivelul noului Cod civil se observă tendința inovatoare și extensivă a legiutorului de a rezerva un întreg arsenal dreptului de proprietate; cu alte cuvinte întreaga carte a III-a este destinată materiei bunurilor.
Ab initio, după cum lesne se poate observa, Titlul I intitulat ,,Bunurile și drepturile reale în general’’ reglementează materia bunurilor în general ad litteram, distincția acestora și cu caracter de noutate, tot aici fiind și introdusă, universalitatea de fapt, precum și produsele bunurilor- fructele și productele.
Urmează analizarea drepturilor reale în general cu inovația adusă de legiuitor dreptului de superficie, drept reglementat pentru prima dată la nivel de cod, nu până demult fiind o creație a doctrinei, și continuând cu exemplificarea drepturilor reale.
Titlurile următoare reglementează dreptul de proprietate privată, dezmembrămintele acesteia, fiducia – instituție nouă introdusă în Codul civil-, administrarea bunurilor altuia, dreptul de proprietate publică, publicitatea imobiliară prin intermediul cărții funciare și posesia.
În concluzie, dorim a sublinia rolul creator al legiutorului prin scoaterea în față a noilor instituții cuprinse în Codul civil, cum ar fi superficia, fiducia și administrarea bunurilor altuia.
§2. Proteguirea dreptului de proprietate la nivel european
In favorem principium, a se realiza, citându-l pe distinsul nostru prof. univ. dr. Ioan Adam ,,din motive de acuratețe juridică’’, o analiză a materiei dreptului de proprietate corelativ cu actele normative incidente în materie pe plan internațional este imperios necesar, deoarece încă din preambulul Declarației universale a drepturilor omului, adoptată în anul 1948 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, putem concluziona faptul că fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume îl constituie recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile.
De-alungul timpului, ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și făurirea unei lumi în care ființele umane vor beneficia de libertate și drepturi.
Sine ira et studio, articolul 17 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede ,,că persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții.’’, următorul aliniat dispunând ,,nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa’’.
Iată că legiuitorul a dorit să reliefeze expressis verbis principiul proprietății prin încadrarea acestuia, poate, într-una dintre cele mai reprezentative lucrări cu privire la protejarea drepturilor inerente ale omului.
Ca o mică paranteză, aș dori să readuc aminte faptul că pentru o privire consolidată asupra protecției dreptului de proprietate, trebuie să apreciem și să luam în considerare și prevederile art. 4 C.civ., conform cărora ,,drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celălalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și Codul civil, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Codul civil conține dispoziții mai favorabile’’.
Iar în plus, art. 20 din Constituția revizuită dispune aceleași principii ca și reglementarea cuprinsă în art. 5 C.civ.în sensul de aplicare prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului.
CAPITOLUL II. CARACTERIZARE GENERALĂ
Secțiunea 1. Mijloacele juridice de apărarea a dreptului de proprietate
§1. Explicații prealabile
Protecția proprietății împotriva terților implică două ipostaze: protecția împotriva atingerilor materiale și proteguirea împotriva atingerilor juridice. Prima situație vizează nu însuși dreptul de proprietate, ci bunul corporal care este obiectul dreptului de proprietate, de pildă: deteriorări materiale, distrugeri etc. A doua situație privește atingerile juridice aduse dreptului de proprietate; ele pot fi însoțite uneori de o atingere materială.
În mod tradițional, se face distincția, între mijloacele directe, denumite și mijloace specifice de apărare a drepturilor reale principale, pe de o parte, și mijloacele indirect, denumite și mijloace nespecifice de apărare a acestor drepturi.
§2. Mijloacele juridice directe (specifice) de apărare a drepturilor reale principale.
Acestea sunt acțiunile reale care se întemeiază direct și nemijlocit pe un drept real sau pe faptul posesiei unui imobil.
Trăgând linie, se poate concluziona din această definiție că în categoria acestor acțiuni intră fie acțiunile petitorii, când se întemeiază în mod direct pe existența unui drept real principal, fie acțiunile posesorii, când se întemeiază pe posesie, ca stare de fapt, a unui bun.
În categoria acțiunilor petitorii intră acțiunea în revendicare, acțiunea confesorie, acțiunea negatorie, acțiunea în grănițuire.
§3. Mijloace juridice indirecte (nespecifice) de apărarea a drepturilor reale principale.
Acestea sunt acțiuni care au la bază drepturi de creanță născute în legătură cu oricare dintre drepturile reale. Apărarea drepturilor de creanță în mod direct are drept consecință și apărarea drepturilor reale principale, în mod indirect.
Intră în această categorie o acțiune în repararea prejudiciilor cauzate printr-o faptă ilicită; acțiunea rezultată din îmbogățirea fără justă cauză.
Se impune să reamintim că drepturile de creanță (jus ad personam) sunt acele drepturi subiecte patrimoniale în temeiul cărora subiecul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii de către stat.
Secțiunea a 2-a . Definiție
În cele ce urmează, dorim a exemplifica părerile doctrinei cu privire la definiția acțiunii în revendicare de-alungul timpului.
Astfel, într-o primă opinie, cea a domnilor profesori de la Cluj, Liviu Pop și Liviu-Marius Harosa, acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pârât la restituirea posesiei bunului. Cu alte cuvinte, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
A doua părere, cea a domnului profesor Corneliu Bîrsan, doctor Honoris Causa al Universității Paris 1 Panthéon-Sorbonne și al Universității de Vest din Timișoara, profesor emerit la Facultatea de Drept a Universității din București și judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în monumentala lucrare pe drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil, definește acțiune în revendicare ca fiind acțiunea reală prin care proprietarul, care a pierdut stăpânirea bunului său, cere restituirea acestui bun de la cel care îl deține fără temei juridic.
Într-o ultimă părere, cu care suntem de acord în totalitate, este aceea a domnului profesor Gabriel Boroi, care ne redă o definiție a acțiunii în revendicare ca fiind acea acțiune în justiție prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicită obligarea pârâtului, care stăpânește bunul respectiv, să îi recunoască dreptul de proprietate și să îi restituie bunul.
Secțiunea a 3-a. Reglementarea acțiunii în revendicare
Codul civil de la 1864 nu cuprindea o reglementare expresă a acțiunii în revendicare, ci despre aceasta se vorbea, risipit, prin intermediul a câtorva articole.
Astfel, art. 1909 alin. (2) C. civ predevea că cel care a pierdut sau i s-a furat un lucru poate să îl revendice în decurs a trei ani. Tot asfel, o altă dispoziție este prevăzută de art. 471 C.civ, care prevedea că sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituțiile acțiunile care tind a revendica un imobil.
De asemenea, în materie de privilegii asupra mobilelor și imobilelor, art. 1730 C.civ. arata că atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, vânzătorul poate chiar să revendice obiectele vândute, cât timp acestea sunt în posesia unei porțiuni de teren.
Cu trimiterea la al nostru sistem de drept, facem precizarea că potrivit art. 563 alin. (1), proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.
Astfel, pentru prima dată este reglementată expressis verbis acțiunea în revendicare, cu precizarea că aceasta se aplică dreptului de proprietate privată.
Secțiunea a 4-a. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare
Din definițiile date anterior acțiunii în revendicare se pot desprinde trăsăturile sau caracterele sale juridice:
a) Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie deoarece tinde în mod direct la apărarea dreptului de proprietate, ca drept real principal.
Sau, o altă concepție este aceea a instanței supreme, care definea acțiunea în revendicare ca fiind acea acțiune prin care proprietarul neposesor cere restituirea bunului de la posesorul neproprietar, ea privește soluționarea unui conflict între părți care poartă asupra dreptului de proprietate.
Fiind o acțiune petitorie, aceasta se deosebește de acțiunile posesorii. În primul rând, acțiunea posesorie are ca rol principal păstrarea sau mai mult decât atât, redobândirea posesie, privită ca o stare de fapt, nevând relevanță însuși exercițiul dreptului real principal, în timp ce prin intermediul acțiunii în revendicare reclamantul redobândește posesia, ca un simplu efect accesoriu, întrucât capătul principal al solicitării îl reprezintă însuși existența dreptului de proprietate. În al doilea rând, acțiunea posesorie poate fi intentată de către posesor, în timp pentru admiterea acțiunii în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.
Hotărârea pronunțată în posesoriu nu are autoritate de lucru judecat în petitoriu, astfel că persoana care a pierdut într-o acțiune posesorie poate introduce o acțiune în revendicare cu privire la același bun, însă hotărârea prin care s-a admis acțiunea în revendicare are autoritate de lucru judecat și în posesoriu.
b) Acțiunea în revendicare este o acțiune reală în sensul că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul real de proprietate. Se poate spune, în principiu, că acțiunea în revendicare urmărește bunul iar, nu o anumită persoană.
Acest caracter subsistă atât timp cât există posibilitatea ca bunul să fie revendicat. Dacă bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă sau a fost transmis unui terț care a dobândit, irevocabil, proprietatea lui, obiectul revendicării se poate converti într-o pretenție bănească, astfel încât acțiunea reală se transformă într-o acțiune personală.
c) Acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă, în sensul că dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz. Cu alte cuvinte, de asemenea jurisprudența și doctrina s-au înclinat tezei imprescriptibilității acțiunii în revendicare, în situația în care nu exercităm acțiunea în revendicare asupra unui bun pentru o perioadă nedeterminată de timp, dreptul nostru nu se pierde, sau mai bine zis, nu se prescrie niciodată.
Acest caracter este prezentat prin intermediul dispozițiilor art. 563 alin. (2), care dispune că: ,,dreptul la acțiune în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.’’ De aceea se afirmă că acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă, explicația fiind aceea că suntem în prezența a două excepții de la regulă instituite de Codul civil:
1) potrivit art. 705 C. proc. civ., care reglementează prescripția dreptului de a obține executarea silită, dispune, prin intermediul aliniatului 1 că ,,dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani’’.
Aliniatul 2 arată că ,,termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită. În cazul hotărârilor judecătorești și arbitrare, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.’’
2) potrivit art. 572 C. civ., proprietarul unui teren de la care o apă curgătoare a smuls o porțiune de mal din teren, alipind-o altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părții desprinse, dacă o revendică în termen de un an de la data smulgerii. În literatura juridică a fost exprimată opinia că termenul de un an este un termen de decădere, prefix, nesusceptibil, deci, de întrerupere, ori de suspendare .
Trăsătura imprescriptibilității acțiunii în revendicare rezultă din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.
Secțiunea a 5-a. Delimitarea acțiunii în revendicare
de alte acțiuni
§1. Corelația dintre acțiunea în revendicare și acțiunea în evacuare
Având în vedere că prin acțiunea în revendicare reclamantul solicită nu numai obligarea pârâtului să îi recunoască dreptul de proprietate, ci și
obligarea pârâtului să îi predea bunul, rezultă că, în materie imobiliară, revendicarea implică evacuarea.
Acțiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de locațiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părți, numită locatar, folosința pe timp determinat a unui bun individual determinat și neconsumptibil în schimbul unei sume de bani, numită chirie. Asemenea raporturi juridice au ca efect translațiunea folosinței unui bun, locatarul fiind un detentor care nu dobândește drepturi reale asupra bunului, având obligația restituirii acestuia. Cu alte cuvinte, raporturile juridice din materia locațiunii sunt raporturi de obligații. Dreptul real de proprietate nu poate fi apărat decât pe calea acțiunii în revendicare, nicidecum pe calea acțiunii în evacuare.
Prin urmare, nu trebuie să confundăm evacuarea, ca o componentă a acțiunii în revendicare cu acțiunea în evacuare, de sine stătătoare, specifică raporturilor de locațiune.
Mircea N. Costin definește acțiunea în evacuare ca fiind acea acțiune personală, în realizare, prin care se urmărește sancționarea locatarului principal și a membrilor familiei sale, în cazul neîndeplinirii unor obligații legale sau contractuale referitoare la modul de exercitare a drepturilor locative, prin obligarea chiriașului la încetarea actelor de folosință a suprafeței locative pe care o deține în baza contractului reziliat sau pe care a ocupat-o abuziv, fără a poseda un titlu locativ valabil.
Acțiunea în evacuare este admisibilă doar în cazul în care între reclamant și pârât a existat un raport juridic prin care s-a transmis folosința imobilului, care a încetat, precum și atunci când, ca urmare a toleranței îndelungate, s-a creat aparența existenței unui asemenea raport juridic, însă, în lipsa transmiterii voluntare a folosinței către pârât sau a toleranței, proprietarul are la îndemână numai calea acțiunii în revendicare.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept beneficiază de o reglementare expressis verbis în conformitate cu dispozițiile europene, prin art. 1033-1048.
Evacuarea unei persoane dintr-un imobil poate avea loc pe cale amiabilă (în ipoteza în care persoana care folosește sau ocupă un imobil fără drept este de acord să îl părăsească, la solicitarea titularului dreptului de folosință) sau pe cale judiciară (în situația în care persoana menționată refuză să elibereze imobilul de bunăvoie). În situația în care titularul dreptului de folosință asupra imobilului de prevalează de un titlu executoriu în privința obligației de predare a bunului împotriva persoanei care îl folosește fără drept, aceasta poate demara direct procedura executării silite.
Potrivit art. 1033 alin. (1) C. proc. civ., domeniul predilect al acestei procedure special se circumscrie următoarelor categorii de imobile: a) imobilele folosite fără drept de către foștii locatar (art. 1037). Dispoziția vizează ipoteza în care a existat un contract de locațiune valabil încheiat și dreptul locataralui s-a stins prin: încetarea locațiunii la expirarea termenului; neplata chiriei sau a arenzii; prin acțiunea locatorului sau din orice altă cauză prevăzută de lege și b) imobilele ocupate fără drept de către foștii locatari sau de către alte persoane. Dispoziția vizează ipoteza în care dreptul unei persoane de a ocupa un imobil a încetat, iar proprietarul dorește să îl evacueze.
Procedura specială poate fi folosită numai pentru evacuarea din imobile, iar nu și pentru realizarea, pe cale principală, a dreptului de creanță, având ca obiect plata chiriei sau a arenzii. Desigur, dreptul de creanță privind plata chiriei sau arenzii ar putea fi valorificat pe cale accesorie în procesul în care se cere evacuarea prin folosirea procedurii speciale.
De asemenea, reclamantul are alegerea între procedura reglementată de Codul de procedură civilă și procedura de drept comun [art. 1034 alin. (1) C. proc. civ.] iar locatorul sau proprietarul va putea uzita de procedura ordonanței de plată sau de procedura cererilor de valoare redusă ori va putea solicita plata în condițiile de drept comun.
Înainte de a trece la realizarea dreptului său pe calea procedurii evacuării, locatorul sau, după caz, proprietarul va trebui să îl notifice pe locatar sau ocupant, conform art. 1037-1038 C. proc. civ.
Drept consecință, dacă în termenul fixat prin notificare , locatarul sau ocupantul nu părăsește imobilul, se va putea recurge la procedura de evacuare.
Competența dupa materie, în primă instanță aparține judecătoriei iar cea teritorială aparține judecătoriei în circumscripția căreia se află situat imobilul ocupat fără drept, închiriat sau arendat.
Așadar, procedura de evacuare este reglementată in extenso de Codul de procedură civilă prin art. 1039 și următoarele, care va face obiectul de studiu al disciplinei Drept procesual civil.
§2. Corelația dintre acțiunea în revendicare și petiția de ereditate
Petiția de ereditate (hereditatis petitio) este acțiunea prin care reclamantul solicită instanței recunoașterea calității sale de moștenitor sau legatar precum și obligarea celui în posesia căruia se află bunurile succesorale la restituirea lor (drepturile pretinse de cele două părți fiind inconciliabile) . În consecință, moștenitorul cu vocație universală sau cu titlu universal poate obține oricând recunoașterea calității sale de moștenitor contra oricărei persoane care, „pretinzând că se întemeiază pe titlul de moștenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral” (art. 1130 C. civ.). Petiția de ereditate nu este supusă prescripției extinctive (ca acțiune prin care se solicită constatarea calității de moștenitor).
Codul civil prevede în art. 1030 faptul că ,,moștenitorul cu vocație universală sau cu titlu universal poate obține oricând recunoașterea calității sale de moștenitor contra oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moștenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral’’.
Așadar, petiția de ereditate se delimitează de acțiunea în revendicare prin care se contestă nu calitatea de moștenitor a reclamantului, ci calitatea de proprietar a celui care a lăsat moștenirea, pe când, în cazul petiției de ereditate, pârâtul care deține bunurile succesorale contestă calitatea de moștenitor a reclamantului.
Natura acțiunii se poate stabili numai dupe ce pârâtul își precizează poziția sa față de cererea reclamantului. Dacă pârâtul se apără susținând că este moștenitor universal sau cu titlu universal, contestând drepturile succesorale pretinse de reclamant, atunci acțiunea formulată de reclamant va fi calificată petiție de ereditate, însă, dacă pârâtul se prevalează de o altă calitate (proprietar, de titular al altui drept real sau simplu posesor), acțiunea reclamantului va fi calificată ca acțiune în revendicare, sau după caz, ca acțiune negatorie.
§3. Corelația dintre acțiunea în revendicare și acțiunea în constatare
Acțiunea în constatare sau acțiunea în recunoașterea dreptului este reglementată în Codul de procedură civilă de art. 35 conform cu care, cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.
Așadar, cererile în constatare sunt acelea prin care reclamantul solicit instanței să constate existența unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa, fără ca instanța să condamne la executarea unei prestații.
De vreme ce se solicită constatarea existenței sau inexistenței unui drept, cererea în constatare nu poate fi pusă în executare silită, spre deosebire de cererile în realizarea dreptului (ex: acțiunea în revendicare).
Față de cererile în realizarea dreptului, cererile în constatare au un caracter subsidiar, în sensul că nu pot fi primite dacă partea își poate realiza dreptul pe orice altă care prevăzută de lege.
Secțiunea a 6-a. Calitatea procesuală
Pornind de la explicația dată acțiunii în revendicare ca fiind cel mai specific mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate pentru că prin această acțiune proprietarul poate să obțină restituirea bunului proprietatea sa de la cel care îl deține fără drept, în literatura juridică de specialitate, calitatea procesuală activă aparține titularului dreptului de proprietate asupra bunului supus procesului de revendicare.
De asemenea, potrivit art. 1560 C.civ., acțiunea în revendicare a unui bun aparținând proprietății private poate fi intentantă și de către creditorii proprietarului, pe calea acțiunii oblice.
În situația în care, reclamantul nu mai este proprietar, acțiunea va fi respinsă cu motivarea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. De exemplu, în situația în care un imobil a fost expropiat, fostul proprietar nu mai este îndreptățit să invoce acțiunea în revendicare cu privire la bunul expropriat.
De asemenea, în situația în care hotârârea instanței de fond a fost pronunțată față de o persoană decedată, care fiind lipsită de capacitatea de folosință, nu poate avea calitatea de parte în proces.
Actele de procedură întocmite de o persoană fără capacitate procesuală de folosință sunt nule, lipsa capacității atragând și nulitatea sentinței pronunțate în contradictoriu cu aceasta.
Calitatea procesuală activă, într-o acțiune în revendicare care vizează un bun aflat în proprietate publică, aparține statului sau, după caz, unității administrativ-teritoriale, de vreme ce art. 865 alin. (1) C. civ. dispune că ,,obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului’’.
În plus, în situația în care o acțiune în revendicare este introdusă de către o autoritate publică, acesta nu este scutită de taxă de timbru.
De-alungul timpului, în practica judiciară s-au ridicat unele probleme în legătură cu soluționarea unor acțiuni în revendicare.
Într-o primă ipoteză, se are în vedere situația existenței unor raporturi între coproprietari. Întrebarea este dacă se va putea intenta acțiunea în revendicare.
Soluția înclină către un răspuns negativ, explicația fiind aceea că titularii au drepturi simultane și concurente asupra bunului proprietate comună. Acțiunea în revendicare este inadmisibilă în raporturile dintre coproprietarii aflați în stare de indiviziune, pentru că ambele părți fiind proprietari, reclamantul nu poate dovedi că este proprietar exclusiv, cu excepția cazului când un coproprietar face dovada că a stăpânit distinct, posesiune care duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Într-o a doua ipoteză, se pune întrebarea ce se întâmplă în ipoteza revendicării unui bun proprietate comună pe cote-părți?
Fără a intra în prea multe detalii ceea ce este specific proprietății comune pe cote-părți este faptul că același bun, nefracționat, aparține concomitent mai multor titulari, având fiecare o cotă-parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului.
În privința unei stări de indiviziune, părerile cu privire la posibilitatea titularului dreptului de proprietate de a exercita sau nu acțiunea în revendicare au fost diferite.
În primul rând, o părere este aceea că titularul nu poate exercita acțiunea în revendicare deoarece nu are calitatea de proprietar exclusiv.
Cu alte cuvinte, acțiunea în revendicare a bunului proprietate comună ar trebui introdusă de toți coproprietarii, doar unul singur nefiind în măsură să introducă acțiunea având nevoie de acordul expres al celorlalți. În situația în care unul dintre coproprietari nu era de acord, trebuia să se recurgă la procedura partajului, apoi coproprietarul în patrimoniul căruia a căzut bunul în urma operațiunii partajului, având de la data efectuării operațiunii anterioare, un drept de proprietate exclusiv, poate introduce acțiunea în revendicare împotriva terței persoane care deține bunul fără a se bucura de exercițiul dreptului.
Mai mult, titularul dreptului de proprietate exclusivă asupra bunului împărțit în urma procedurii partajului, dobândește, de la data finalizării partajului, calitatea procesuală activă.
Alte păreri, afirmau că acțiunea în revendicare poate fi exercitată și de către unul dintre coproprietari.
În rezolvarea acestei contradicții a fost sesizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a decis în acest ultim sens, că acțiunea în revendicare se respinge ca inadmisibilă deoarece se încalcă dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție.
Mai mult, s-a spus că acțiunea în revendicare este un act de conservare și poate fi introdusă numai de un coproprietar împotriva unui terț, fiind vorba despre un act de întrerupere a prescripției achizitive iar nerecunoașterea acestui lucru ar conduce la dobândirea prin uzucapiune de către terț a bunului.
Soluția ar prinde contur doar în situația unei propuneri de lege ferenda prin care să se solicite ca un singur coproprietar să poată introduce p acțiune în revendicare împotriva unui terț care îș stăpânește fără a avea la bază exercițiul dreptului.
Art. 643 alin. (1) C. civ. prevede că ,,fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare’’.
Așadar, în procesele cu terțe persoane având ca obiect bunul aflat în coproprietate, calitatea procesuală activă sau, după caz, pasivă poate să revină oricăruia dintre coproprietari, nefiind obligatoriu ca în process să figureze toți coproprietarii.
Astfel, potrivit art. 643 alin. (2) C.civ., hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor, în schimb, hotărârile judecătorești potrivnice coproprietarului care a fost parte în proces nu sunt opozabile celorlalți coproprietari.
În privința introducerii în cauză a celorlalți coproprietari facem precizarea că în situația în care acțiunea în justiție privitoare la bunul comun nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul din acea acțiune, poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane [art. 643 alin. (3)].
În sfârșit, art. 63 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Cod civil dispune că dispozițiile art. 643 alin. (2) Cod civil se vor aplica și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a acestuaia, iar cele ale art. 643 alin. (3) C.civ. se aplică și în situațiile în care pricina nu a fost soluționată în primă instanță până la data intrării în vigoare a Codului civil.
Secțiunea a 7-a. Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară
Acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă, în sensul că dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz.
Caracterul imprescriptibilității este reliefat prin intermediul dispozițiilor art. 563 alin. (2) C. civ., care dispune că: ,,dreptul la acțiune în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.’’ Așadar, acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă, existând două excepții de la regulă instituite de Codul civil:
1) potrivit art. 705 C. proc. civ., care reglementează prescripția dreptului de a obține executarea silită, dispune, prin intermediul aliniatului 1 că ,,dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani’’.
Aliniatul 2 arată că ,,termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită. În cazul hotărârilor judecătorești și arbitrare, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.’’
2) potrivit art. 572 C. civ., proprietarul unui terenului de la care o apă curgătoare a smuls o porțiune de mal din teren, alipind-o altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părții desprinse, dacă o revendică în termen de un an de la data smulgerii. În literatura juridică a fost exprimată opinia că termenul de un an este un termen de decădere, prefix, nesusceptibil, deci, de întrerupere, ori de suspendare .
CAPITOLUL III. ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE FUNDAMENTATĂ PE DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ
Secțiunea 1. Explicații prealabile
Dreptul de proprietate cu cele două forme ale sale, precum și celălalte drepturi reale principale sunt drepturi subiective care au la bază cărămizile protejării prin diferite mijloace juridice.
Atunci când ne referim la mijoacele de apărare a drepturilor reale principale, avem în vedere acele acțiuni prin care titularul acelor drepturi tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său și să ajungă la restabilirea lui.
Și la nivel constituțional există o serie de reglementări prin care se apără dreptul de proprietate. În acest sens, art. 44 alin. (2) dispune că ,,proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent titular’’.
Conform art. 136 alin. (2) din Constituție, ,,proprietatea publică este garantată și ocrotită’’ iar potrivit art. 136 alin. (5) din legea fundamentală ,,proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice’’.
Secțiunea a 2-a. Definiție
Acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul juridic specific de apărare a dreptului de proprietate prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun cu privire la care a pierdut posesia bunului, solicită instanșei de judecată restituirea acestuia de la persoana care are stăpânirea materială a bunului sau așa cum s-a exprimat instața supremă, acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar de la care pretinde restituirea bunului.
Codul civil reglementează acțiunea în revendicare a dreptului de proprietate privată în cadrul art. 563, dispunând următoarele:
Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.
Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel.
Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut.
Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă.
Secțiunea a 3-a. Condiții cu privire la modul de exercitare
Acțiunea în revendicare poate fi introdusă numai de către titularul dreptului de proprietate cu probarea calității acestuia asupra bunului respectiv. Cu alte cuvinte, condiția sine qua non pentru a introduce acțiunea în revendicare este dovada dreptului de proprietate de către reclamant. În lipsa acestei dovezi, pârâtul nu poate fi obligat să-și probeze titlul, deoarece legea ocrotește posesia, independent de dovada dreptului ce se pretinde a-l exterioriza.
În practica judiciară s-a arătat că pârâtul nu este obligat să-și dovedească titlul de proprietate, ci numai cel care formulează acțiunea în revendicare, astfel că, dacă acesta din urmă nu face dovada că este proprietar acțiunea sa trebuie să fie respinsă.
Secțiunea a 4-a. Categorii de acțiuni în revendicare
Cu privire la examinarea categoriilor unei acțiuni în revendicare, trebuie să precizăm că revendicarea nu a cunoscut o reglementare expressis versis în fostul Cod civil, ci scheletul i l-a conturat practica judiciară în materie civilă.
Regimul juridic al acțiunii în revendicare fondată pe scheletul creat de practicieni, privea diferențierea dintre acțiunea în revendicare întemeiată pe un bun aparținând proprietății private și acțiunea în revendicare a unui bun proprietate publică.
Cât privește dreptul de proprietate privată, reținem că, acțiunea în revendicare cu privire la aceasta, este, în principiu, imprescriptibilă extinctiv iar bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile, întotdeauna,.atât.extinctiv,.cât.și.achizitiv.
În concluzie, precizăm faptul că putem vorbi despre un regim de drept comun al acțiunii în revendicare pentru bunurile proprietate privată, indiferent de titular, și despre un regim derogatoriu pentru acțiunea în revendicare a bunurilor proprietate publică.
CAPITOLUL IV. REGIMUL JURIDIC COMUN AL ACȚIUNII ÎN REVENDICARE
Secțiunea 1. Explicații prealabile
În Codul civil de la 1864 s-au ridicat de-alungul timpului două probleme importante și anume, pe de o parte, discutabilă a fost imprescriptibilitatea acestei acțiuni sub aspect extinctiv, iar pe de altă parte, proba dreptului de proprietate.
Secțiunea a 2-a. Acțiunea în revendicare imobiliară
§1. Explicații prealabile
În sistemul Codului civil napoleonian, se admitea teza imprescriptibilității acțiunii în revendicare pentru următoarele argumente:
a. potrivit art. 1890 C.civ. 1864, toate acțiunile, atât cele reale, cât și cele personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile și pentru care nu a stabilit un termen special de prescripție, se prescriau în termen de 30 de ani. Mai mult decât atât, acțiunea în revendicare fiind o acțiune reală, încadrându-se în categoria acțiunilor admise de art. 1890 C.civ 1864, se prescria în termen de 30 de ani. Atragem atenția că este vorba despre imprescriptibilitatea sub aspect material, în sensul că însuși dreptul material la acțiune este imprescriptibil, ceea ce nu excludea posibilitatea paralizării ei prin invocarea de către posesorul actual a dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului în discuție prin uzucapiune.
b. sintagma din fostul art. 1890 C.civ. ,,acțiuni reale și personale’’ se referea la drepturi reale și personale care se stingeau dacă nu erau exercitate în timpul prevăzut de lege, respectiv 30 de ani;
c. dreptul de proprietate se caracteriza prin perpetuitate, în sensul că nu se stinge prin neuz.
Pentru aceste argumente, s-a susținut în literatura juridică că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă exclusiv.
Problema imprescriptibilității a fost tranșată în cuprinsul actualului Cod civil unde se arată, în mod expres, prin intermediul art. 563 alin. (2) C.Civ. că dreptul la acțiune în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel.
De asemenea, se poate lesne observa, atenția acordată proteguirii, sau cu alte cuvinte, dreptul conferit proprietarului de a revendica bunul de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. Ca o măsură reparatorie se prevede dreptul proprietarului de a obține despăgubirile cuvenite, dacă este cazul.
Mai mult decât atât, se conferă protecție dobândirii dreptului de proprietate în condițiile legii, în deplinătate cu buna-credință. Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii și la plata unei amenzi judiciare. Răspunderea va fi antrenată și atunci când partea nu-și îndeplinește cu bună-credință obligațiile procesuale [art. 12 alin. (3) C.proc. civ.].
Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică este imprescriptibilă în toate cazurile, consecință care decurge din art. 136 alin. (4) din Constituție și din art. 861 alin. (1) C.civ. și art. 865 alin. (3) C.civ.
§2. Proba dreptului de proprietate
Codul civil instituie efectul constitutive sau translativ de drepturi reale al înscrierilor în cartea funciară, astfel încât singura probă care face dovada dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant este înscrierea în cartea funciară, respectiv extrasul de carte funciară.
,,Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege’’(art. 249 C. proc. civ.).
Așadar, persoana care invocă un interes serios și legitim, avânt totodată calitate procesuală activă, are o poziție pur ofensivă, trebuind să facă dovada celor susținute în cursul unui proces.
Mai mult decât atât, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, a fost instituită o prezumție de posesie, scoțând în evidență faptul că: ,,până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat posesor’’.
În plus, Codul civil actual are în vedere și prezumția de proprietate, dispunând că ,,până la proba contrară posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară’’. Bineînteles că avem în vedere o prezumție relativă ce poate fi combătută prin administrarea de probe contrare.
Per a contrario, pentru imobilele care nu sunt inscrise în cartea funciară operează, în continuare, o prezumție de proprietate în favoarea posesorului.
Într-adevăr, se poate afirma că posesia, în mod relativ, creează o prezumție de proprietate. Reclamantul este cel care trebuie să aibă rol activ, trebuind să-și dovedească susținerea în fața instanței conform principiului actor incumbit probatio. În acest caz, pârâtul are o situație pur pasivă, în interesul său operând posesia de proprietate, din simplul fapt al posesiei.
În privința imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară (art. 565 C.civ.).
Dispozițiile acestui articol trebuie corelate cu cele ale art. 56 din Legea nr. 71/2011, în sensul că această regulă va fi pe deplin aplicată numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Până la realizarea tututor operațiunilor cadastrale, înscrierile în cartea funciară se fac numai în scop de opozabilitate pentru terți. În ceea ce privește proba propriu-zisă a proprietății imobiliare se considera că ea întâmpina- sub regimul fostului Cod civil- și întâmpină- și sub regimul noului Cod civil – în dreptul nostru serioase probleme.
Aceste dificultăți provin din următoarele motive: în trecut, în multe cazuri, nu s-au redactat înscrisuri doveditoare ale transmiterii dreptului de proprietate; de asemenea, înscrisurile întocmite nu erau însoțite de planuri topografice.
Scoatem în relief faptul că pot fi luate în considerare ca probe certe, absolute, numai acele cazuri în care dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod original, de pildă, prin ocupațiune, prin uzucapiune, accesiune naturală ș.a.m.d. În schimb, dacă dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivate, de pildă, un act juridic translativ de proprietate, care necesită înscrisul constatator, proba dreptului de proprietate nu mai poate fi considerată absolută.
2.1. Analizarea noțiunii de titlu
Prin titlu se înțelege actul juridic, actul jurisdicțional sau chiar actul administrativ, translativ, constitutiv ori chiar declarativ de proprietate, care generează o prezumție de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Prin titluri, ca probă a proprietății, se înțeleg nu numai titlurile translative de proprietate, cum ar fi vânzarea, schimbul, donația, ce creează un drept de proprietate nou, în patrimonial dobânditorului, ci și cele declarative, care recunosc un drept anterior.
În situația în care cel care se pretinde proprietar nu poate dovedi că a dobândit proprietatea printr-un mod originar, dovada dreptului de proprietate o poate face pe baza titlului de proprietate. Titlul de proprietate poate fi folosit în acțiunea în revendicare, situație în care devine comun părților. Titlul este opozabil erga omnes, ca o consecință a caracterului de opozabilitate general a dreptului de proprietate. Posesiunea cea mai caracterizată este determinant.
În reglementarea anterioară se admitea, în principiu, că certificatul de moștenitor nu ar constitui titlu, deoarece ar fi capabil să ateste doar calitatea de moștenitor.
Legiuitorul civil a tranșat această problemă, stipulând prin art. 1133 alin. (1) C.civ.: ,,certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia’’.
2.2. Comparația titlurilor
Plecând de la însemnătatea noțiunii de titlu, putem contura diferite soluții în urma situațiilor ivite de-alungul vremii, în practica judiciară.
În cazul în care obiectul unei acțiuni în revendicare îl reprezintă un imobil înscris în cartea funciară, trebuie să luăm în calcul dispozițiile privind cartea funciară (art. 876-915 C.civ.).
2.2.1. Prima ipoteză- ambele părți, atât reclamantul, cât si pârâtul, dețin titluri asupra bunului revendicat (titlu contra titlu)
În această ipoteză se va avea în vedere proveniența titlurilor, respectiv titlurile provin de la autori diferiți sau de la același autor.
A. Dacă ambele titluri provin de la același autor, urmează a distinge situațiile după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitățile de publicitate imobiliară:
Dacă niciuna dintre părți (dobânditori) nu a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară, va avea preferință partea al cărui titlu are data cea mai veche, cu explicația că autorul nu putea înstrăina imobilul ce fusese, în prealabil, înstrăinat, potrivit principiului nemo dat quod non habet, cu excepția cazului când ambele părți produc ca titlu câte un testament al aceleiași persoane și având ca obiect același imobil, caz în care va câștiga legatarul din testamentul ulterior, întrucât ultimul legat l-a revocat pe cel anterior.
Când ambele părți invocă titluri de proprietate, instanța are obligația de a compara titlurile și de a da preferință celui mai bine caracterizat.
Dacă numai una dintre părți și-a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară, atunci va avea preferință partea care a îndeplinit aceste formalități, cu excepția cazului în care s-ar aplica art. 892 C.civ., art. 897 C.civ. sau art. 908 C.civ..
Dacă ambele părți au îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară, va avea preferință partea care și-a înscris dreptul primul, în conformitate cu principiul qui prior tempore, potiur iure, chiar dacă actul înscris primul a fost încheiat ulterior celuilalt, cu excepția art. 892, 897 sau 908.
B. Dacă cele două titluri provin de la autori diferiți, rezolvarea având la bază o multitudine de soluții propuse:
primă soluție propusă este aceea de a se da preferință posesorului, conform regulii in pari causa, melior este causa possidentis.
a doua soluție este aceea de a se da preferință titlului de dobândire având data cea mai veche.
Soluția corectă ar fi aceea să se dea preferință părții al cărui autor avea dreptul preferabil, soluția fiind o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
În situația revendicării unui imobil, în condițiile în care atât reclamantul, cât și pârâtul invocă titluri de proprietate urmează a se face o comparație a titlurilor, dându-se întâietate aceluia mai bine caracterizat.
2.2.2. A doua ipoteză- numai o parte are titlu asupra bunului revendicat (titlu contra posesie)
Rezolvarea acestei chestiuni depinde de partea care are fie calitatea de reclamant fie calitatea de pârât.
Dacă reclamantul are titlu acesta va avea preferință însă dacă sunt întrunite două condiții:
titlul să emane de la un terț;
titlul să aibă o dată anterioară posesiei pârâtului.
Dacă pârâtul este partea care are titlu, acțiunea reclamantului va fi respinsă.
2.2.3. A treia ipoteză- niciuna dintre părți nu are titlu asupra bunului revendicat (posesie contra posesie)
În această situație, acțiunea în revendicare imobiliară ar urma să fie respinsă, deoarece posesorul beneficiază în favoarea sa de prezumția de proprietate, dându-se lui câștig de cauză, în baza principiului in pari causa, melior est causa possidentis.
Secțiunea a 3-a. Acțiunea în revendicare mobiliară
§1. Explicații prealabile
Înainte de a trece la analizarea propriu-zisă a situațiile care necesită o delimitare substanțială, precizăm faptul că în reglementarea anterioară, legiuitorul român, prin instituirea regulii înscrisă în fostul art. 1909 C.civ. 1864, a creat posibilitatea aparentă, în persoana posesorului, a existenței unui titlu de proprietate.
Codul civil actual reglementează a priori o prezumție de proprietate, în mod expres, prin art. 935 C.civ., dispunând că ,,oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului’’.
Se poate lesne observa caracterul relative al acestei prezumții, admițându-se dovada probei contrare, pentru răsturnarea ei.
Dispozițiile art. 935 C.civ. trebuie corelate cu cele ale art. 919 alin. (1) C.civ. care dispun în sensul că ,,până la proba contrară, acela care stăpânește un bun este prezumat a fi posesorul lui’’.
Așadar, mergând pe linie evolutivă, stăpânirea unui bun de către o persoană, prezumă, în persoana stăpânitorului, calitatea de posesor. De asemenea, posesorul unui bun mobil este prezumat, până la proba contrară, drept proprietar.
Această regulă, care evocă relativ, calitatea de proprietar în persoana posesorului, nu se aplică în privința unui detentor precar, întrucât acesta din urmă este legat de bun printr-o obligație de restituire către adevăratul proprietar.
În privința dovezii contrare se admite că cel interesat poate proba: fie că este adevăratul proprietar al bunului fie că persoana care se pretinde a fi posesor nu are un titlu de proprietate asupra bunului, el întrunind calitatea de detentor precar.
De asemenea, în legătură cu posesia prezumată, în persoana celui care ,,la un moment dat se află în posesia unui bun mobil’’, trebuie să precizăm faptul că ea trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele trăsături:
să fie reală, adică să întrunească în persoana sa, cele două elemente definitorii ale posesiei, animus și corpus. În situația în care are numai corpus, acesta este un simplu detentor precar;
să fie utilă, adică să nu fie alterată de vreun viciu. Dovada contrară trebuie să o facă persoana care are un interes în cauză, posesorul având o poziție pur pasivă confortabil.
§2. Situații posibile în materie mobiliară
Am văzut anterior că posesia valorează, în principiu, titlu de proprietate; de asemenea, în materie de bunuri mobile se impune a cunoaște care sunt situațiile posibile, în funcție de cum proprietarul se desistează de bun în mod voluntar sau involuntar:
a. proprietarul se desistează de bunul mobil în mod voluntar, încredințându-l unui neproprietar, iar acesta la rândul lui, îl înstrăinează, cu titlu oneros, unui terț dobânditor de bună-credință;
b. proprietarul se desistează de bunul mobil în mod involuntar, fiind pierdut sau furat, ajungând în mâna unui posesor de bună-credință;
c. proprietarul se desistează de bunul mobil în mod involuntar, iar posesorul devine, prin ocupațiune, proprietarul bunului mobil;
2.1. Dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință
În conformitate cu art. 937 alin. (1) C.civ. ,,persoana care, cu bună-credință încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie’’.
Din analiza textului prezentat anterior, rezultă condițiile apte să conducă la dobândirea unui bun mobil:
condiții referitoare la persoana care poate invoca dispozițiile art. 937 alin. (1) C.civ;
condițiile referitoare la aplicabilitatea asupra bunurilor;
condițiile posesiei apte să conducă la dobândirea bunului mobil.
De asemenea, nu trebuie să uităm importanța posesiei în materie mobiliară, astfel reamintim că posesia poate fi definită, în conformitate cu dispozițiile art. 916 alin. (1) C.civ. ca fiind exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar.
În plus, posesia aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului mobil nu poate fi decât o posesie neafectată de vicii.
A. Condiții referitoare la persoana care poate invoca prevederile art. 937 alin. (1) C.civ.
Înainte de toate, trebuie să știm cine este persoana care, întrunind buna-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros.
În realitate, persoana respectivă nu poate fi decât un terț dobânditor, care fiind înșelat la prima vedere de posesia neproprietarului, încheie cu titlu oneros un act translativ de proprietate. Așadar, neproprietarul nu este nimeni altul decât un detentor precar.
Și ne punem întrebarea, cum a ajuns bunul în posesia detentorului precar?
Răspunsul la întrebare este simplu, bunul mobil a ajungând în posesia detentorului precar prin încredințarea acestuia de către adevăratul proprietar, cu precizarea că acest detentor precar are o obligație de restituire a bunului către adevăratul proprietar, pe care nu o respectă și mai departe, înstrăinează cu titlu oneros bunul mobil.
Astfel, terțul dobânditor de bună-credință devine posesor al bunului din momentul luării sale în posesie.
În final, persoana care beneficiază de prevederile art. 937 alin. (1) C.civ. este un terț dobânditor de bună-credință. Pentru actul juridic intervenit între adevăratul proprietar și detentorul precar, persoana dobânditoare cu bună-credință nu este altceva decât un terț.
Consecințele încălcării dispozițiile contractuale de către detentorul precar se resimt puternic atât din punct de vedere civil cât și din punct de vedere penal.
Proprietarul va avea la dispoziție o acțiune personală ex contractu pentru a obține restituirea bunului, o acțiune în despăgubiri în situația înstrăinării de către detentor a bunului mobil, o acțiune în revendicare.
Mai mult, detentorul va răspunde penal pentru infracțiunea de abuz de încredere, pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.
B. Condiții referitoare la aplicabilitatea asupra bunurilor
Regula înscrisă în art. 937 alin. (1) C.civ. se aplică, în primul rând, bunurilor susceptibile de o posesie efectivă, respectiv bunurilor corporale.
De asemenea, există o excepție în care se aplică și bunurilor incorporale. Este vorba de titlurile la purtător, în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.
În al doilea rând, bunurile mobile trebuie privite în mod individual, regula neaplicându-se unei universalități.
Mai mult, regula nu se aplică anumitor bunuri mobile corporale:
bunuri mobile care aparțin statului sau a unităților sale administrativ-teritoriale, adică bunurilor aflate în proprietate publică, precum și navelor, aeronavelor, ca bunuri cu regim special în privința dobândirii lor;
bunurilor mobile considerate accesorii unui imobil, de pildă, mobilierul dintr-o casă;
bunurilor cultural scoase în mod ilegal de pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.
C. Condițiile posesiei apte să conducă la dobândirea bunului mobil
Posesia terțului dobânditor, ca beneficiar al prezumției de proprietate, trebuie să aibă următoarele calități pentru a fi aptă să conducă la dobândirea proprietății mobiliare:
posesia trebuie să fie reală, în sensul că trebuie să întrunească în persoana terțului dobânditor animus și corpus, ca elemente ale posesiei; textul prevăzut la art. 937 alin. (1) C.civ. nu se aplică terțului dobânditor care întrunește în persoana sa numai animus, stăpânind bunul corpore alieno.
posesia trebuie să fie utilă.
posesia trebuie să fie de bună-credință.
Este de bună-credință posesorul care nu cunoștea și nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului de la care a dobândit bunul [art 938 alin. (1) C.civ.].
De asemenea, buna-credință trebuie să existe la data intrării în posesie efectivă a bunului.
2.2. Revendicarea bunului pierdut sau furat de la posesorul de buna-credință, în situația în care proprietatul a pierdut stapânirea materială a bunului
2.2.1. Sediul materiei
Regula înscrisă în art. 937 alin. (1) C.civ. nu își găsește aplicabilitate în ipoteza unui bun mobil pierdut sau furat, chiar dacă acesta a ajuns în ,,mâinile’’ unui terț de bună-credință.
Cu alte cuvinte, pentru această situație devin incidente prevederile art. 937 alin. (2) C.civ. care transpun juridic regula potrivit căruia ,,bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credință, dacă acțiunea este intentată, sub sancțiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului’’.
2.2.2. Premisa
Ipoteza analizată anterior, respectiv cea prevăzută de art. 937 alin. (1) C.civ. are în vedere faptul că adevăratul proprietar s-a desistat în mod voluntar de bun, încredințându-l unui neproprietar(detentor precar), iar acesta la rândul lui, îl înstrăinează, cu titlu oneros, unui terț dobânditor de bună-credință.
Sub altă formulare, terțul dobânditor de bună-credință, în acest caz, a contractat cu un neproprietar, având o falsă reprezentare a calităților acestuia.
Ipoteza prevăzută de art. 937 alin. (2) C.civ. nu prevede faptul desistării voluntare ci, din contră, de această dată, adevăratul proprietar, s-a desistat de bunul mobil, în mod involuntar, fiind pierdut sau furat iar consecința acestuia fapt este că bunul mobil ajunge în ,,mâinile’’ unui terț dobânditor de bună-credință.
Se pune problema când va putea dobândi terțul de bună-credință dreptul de proprietate asupra bunului mobil?
Răspunsul la această întrebare ne este oferit de către Codul civil prin intermediul dispozițiilor art. 937 alin. (2) C.civ. Astfel, terțul de bună-credință va putea dobândi dreptul de proprietate asupra bunului mobil, numai după trecerea a unei perioade de timp de 3 ani din momentul în care adevăratul proprietar a pierdut stăpânirea materială, în mod involuntar, întrucât acțiunea în revendicare, introdusă de adevăratul proprietar împotriva sa, în cuprinsul termenului de 3 ani, ar fi admisă.
2.2.3. Domeniu de aplicabilitate
Regula înscrisă de leguitor în cuprinsul art. 937 alin. (2) C.civ. are în vedere situația în care bunul mobil a fost dobândit de la persoana care l-a furat sau la găsit, iar în momentul de față se află în posesia unui terț dobânditor de bună-credință. Prin furt, în condițiile art. 937 alin. (2) C.civ. înțelegem, ideea că bunul a ieșit din patrimoniul proprietarului fără voia sa.
Această ipoteză o asimilăm și cu desistarea involuntară produsă pe cale unei tâlhării ori a unei piraterii.
Luarea bunului din proprietatea, posesia sau detenția altuia, se poate realize nu numai prin remiterea bunului de către victimă, ci și prin însușirea acestuia de către infractor în cazul în care bunul a fost abandonat de victimă ca urmare a violențelor exercitate asupra acesteia, sau în situația în care victima a pierdut contactul material cu bunul în urma violențelor exercitate asupra sa.
În schimb, nu intră sub incidența art. 937 alin. (2) C.civ. anumite infracțiuni, de pildă, abuz de încredere, înșelăciune, gestiunea frauduloasă, întrucât proprietarul s-a desistat în mod voluntar de bunul său.
2.2.4. Condiții incidentale
În ceea ce privește introducerea și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii în revendicare, proprietarul trebuie să o introducă în termen de 3 ani, sub sancțiunea decăderii, împotriva terțului dobânditor de bună-credință.
Totuși, proprietarul va fi ținut să dovedească îndeplinirea a trei elemente substanțiale:
a. întrunirea în persoana sa, a calității de posesor;
b. bunul mobil i-a ieșit, în mod involuntar, din patrimoniu;
c. identitatea dintre bunul pierdut sau furat, după caz, și bunul mobil revendicat.
Proprietarul, îndeplinind cu succes și cumulativ toate aceste trei cerințe, va putea intenta și i se va admite, pe cale de consecință, cu succes acțiunea.
2.2.5. Natura juridică
În sistemul fostul Cod civil, în legătură cu natura juridică s-au conturat diverse probleme, existând în acest sens, mai multe opinii.
Astăzi, Codul civil a tranșat această problemă, stipulând expressis verbis faptul că termenul de 3 ani este un termen de decădere stingând însuși dreptul subiectiv civil al proprietarului.
2.2.6. Cazul special prevăzut de art. 937 alin. (3) C.civ.
Această ipoteză are în vedere dobândirea unui bun mobil pierdut sau furat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obișnuit, regulat bunuri de același fel ori dacă a fost adjudecat la o licitație publică.
În acest sens, se arată și prin intermediul dispozițiilor art. 937 alin. (3) C.civ; de asemenea trebuie ca acțiunea să fi fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani. În acest caz, terțul dobânditor de bună-credință va avea la îndemână un drept de retenție până la îndemnizarea sa integrală pentru prețul plătit vânzătorului.
Astfel, leguitorul l-a obligat pe adevăratul proprietar să intenteze acțiunea în revendicare în termen de 3 ani cu condiția de a dobândi proprietatea bunului mobil, achitând integral prețul pe care terțul dobânditor de bună-credință, l-a plătit vânzătorului.
În funcție de plata făcută terțului de bună-credință, proprietarul se va putea îndrepta ulterior pentru recuperarea sumei de bani, împotriva hoțului sau găsitorului, cu suportarea riscului insolvabilității acestora.
2.2.7. Justificarea aplicabilității art. 937 C.civ. în privința unor dezmembrăminte
Articolul 937 alin. (5) C.civ. prevede că ,,dispozițiile art. 937 se aplică în mod corespunzător și în legătură cu dobândirea dreptului de uzufructși a dreptului de uz asupra unui bun mobil’’.
Enumerarea făcută de leguitor este limitativă deoarece celălalte dezmembrăminte, respectiv dreptul de superficie, dreptul de abitație și dreptul de servitute au ca obiect bunuri imobile.
2.3. Revendicarea bunului pierdut de la găsitor, în situația în care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului
2.3.1. Definiție
Potrivit art. 941 alin. (1) C.civ., posesorul unui lucru mobil care nu aparține nimănui devine proprietarul acestuia, prin ocupațiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condițiile legii.
Ocupațiunea poate fi definită ca fiind acel mod originar de dobândire a proprietății, prin luarea în posesie a unui bun mobil care nu aparține nimănui, cu scopul de a deveni proprietar, însă în condițiile prevăzute de lege.
În literature juridică s-a susținut că ocupațiunea este singurul mod originar de dobândire a proprietății fiindcă în acest caz se dobândește un lucru ce nu aparține nimănui, fiind deci numai un mod de dobândire, și nu de transmisiune.
Mai mult, în doctrina recentă s-a prevăzut ca elemente ale ocupațiunii: a. luarea în posesie a unui lucru; și b. lucrul să nu aparțină nimănui.
2.3.2. Domeniu de aplicabilitate
În primul rând, trebuie să evidențiem faptul că ocupațiunea are în vedere doar ipoteza unor bunuri mobile corporale, individual determinate. Mai mult decât atât, reliefăm existența unor posibile situații în care bunurile mobile, fără stăpân, ar putea fi dobândite în temeiul ocupațiunii:
în situația în care proprietarul bunului imobil a renunțat la dreptul de proprietate, printr-o declarație, în formă autentică, precum și abandonul asupra bunului mobil;
bunurile mobile pierdute sau furate care nu aparțin nimănui.
În prima situație, art. 562 alin. (2) C.civ. dispune să ,,proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunța, prin declarație autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil înscris în cartea funciară’’.
Dreptul de proprietate se va stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil prin înscrierea declarației autentice de renunțare în cartea funciară.
Pornind de la aceste dispoziții, putem concluziona că odată abandonate, bunurile mobile devin bunuri fără stăpân și vor putea fi dobândite în temeiul ocupațiunii, cu excepția situațiilor în care legea prevede dispoziții contrare.
Un alt caz incident în materie de ocupațiune prevede și art. 941 alin. (3) C.civ. care prevede că ,,lucrurile mobile cu valoare mică sau foarte deterioarate care sunt lăsate într-un loc public, inclusive pe un drum public ori într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate și, pe cale de consecință, pot fi dobândite în temeiul legii, prin ocupațiune’’.
În privința moștenirilor vacante, leguitorul a ținut să precizeze, prin intermediul art. 553 alin. (2) și (3) C.civ. că ,,vor intra în domeniul privat al comunei, orașului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară, prin hotărârea consiliului local. În cazul în care aceste moșteniri vacante se află în afara teritoiului țării, se vor cuveni statului român’’.
A doua situație privește bunurile mobile pierdute sau furate care nu se confundă cu situația prezentată mai sus. În acest caz, bunul mobil pierdut continuă să aparțină proprietarului său [art. 942 alin. (1) C.civ.].
Astfel, se poate afirma că persoana care găsește un bun mobil are la îndemână două posibilități: fie îl înapoiază, în termen de 10 zile, proprietarului, ca obligație principală, fie în cazul în care proprietarul nu este cunoscut, ca obligație secundară, îl predă organului de poliție din localitatea în care a fost găsit.
Mai mult, organul de poliție este obligat să păstreze bunul mobil timp de 6 luni, primindu-l cu titlu de deposit.
De asemenea, tot ca o obligație a acestui organ este și afișarea la sediul său și publicarea pe pagina de internet a unui anunț cu privire la pierderea bunului, cu identificarea elementelor de descriere ale acestuia.
Intră sub incidența art. 942 C.civ. nu numai bunul mobil pierdut de către proprietarul său ci și bunul mobil furat, care este abandonat de către hoț ulterior.
Totuși, în situația în care bunul mobil a fost găsit într-un loc public, art. 944 C.civ. prevede că el va fi predat, pe bază de proces-verbal, persoanei care deține un titlu, altul decât titlul de proprietate publică, asupra locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluării bunului pierdut, această persoană este obligată să îl predea, pe bază de proces-verbal, organului de poliție din localitate. Tot în termen de 3 zile, anunțul cu privire la bunul mobil pierdut se va afișa la locul unde a fost găsit.
Dacă datorită împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea sa tinde să îi diminueze valoarea ori devine prea costisitoare, el va fi vândut la licitație publică, conform legii. În acest caz, drepturile și obligațiile legate de bun se vor exercita în legătură cu prețul obținut în urma vânzării (art. 944 C.civ.).
Se poate lesne observa, că din motive obiective, bunul mobil va putea fi vândut, în acest caz actul privind înstrăinarea va avea un caracter de conservare.
Din motive de echitate, bunul sau prețul obținut din valorificarea lui se va remite proprietarului, dacă acesta îl pretinde, sub sancțiunea decăderii, în termen de 6 luni, însă cu condiția de a achita cheltuielile legate de păstrarea bunului.
Mai mult, în cazul în care proprietarul a făcut o ofertă publică de recompensă , găsitorul are un drept de opțiune:
fie optează pentru suma de bani promisă de proprietar prin intermediul ofertei respective;
fie optează pentru recompensa fixată prin lege ori stabilită de către instanța de judecată.
Așadar, pentru găsitor odată ce s-a conformat dispozițiilor art. 942 alin. (1) C.civ., remiterea bunului către proprietar are semnificația unui act benefic din punct de vedere pecuniar.
De asemenea, găsitorul are obligația de a respecta dispozițiile legii care prevăd restituirea bunului către organul de poliție deoarece în caz contrar, respectiv acesta nu se conformează regulii imperative, va suferi consecințe din punct de vedere penal, va fi incidentă infracțiunea de furt.
Dacă bunul aflat în posesia organului de poliție ori prețul acestuia nu este revendicat de către adevăratul proprietar, el va fi remis găsitorului, pe bază pe proces-verbal.
Trăgând linie, găsitorul dobândește în acest caz însuși dreptul de proprietatea asupra bunului găsit, dovadă stând însuși procesul-verbal.
În sfâșit, dacă găsitorul nu dorește să preia bunul ori prețul obținut în urma valorificării lui, atunci bunul respectiv va reveni comunei, orașului sau municipiului, după caz, pe teritoriul căruia a fost găsit intrând în domeniul privat al acestuia [art. 945 alin. (5) C.civ.].
CAPITOLUL V. EFECTELE ADMITERII ACȚIUNII ÎN REVENDICARE
Secțiunea 1. Explicații prealabile
În practica fostului Cod civil s-a admis unanim existența a trei probleme ridicate odată cu admiterea acțiunii în revendicare:
a. se punea problema restituirii lucrului;
b. de asemenea, și problema restituirii fructelor și a productelor;
c. acoperirea cheltuielilor făcute de către posesorul pârât în legătură cu lucrul.
În ceea ce privește restituirea lucrului, posesorul este obligat era obligat, în urma admiterii acțiunii în revendicare, să îi restituie proprietarului lucrul aflat în posesia sa.
A doua problemă ridicată viza restiuirea fructelor. În legătură cu această situație născută, se distingea restituirea fructelor în funcție de criteriul bunei-credințe, cu toate consecințele ce decurg de aici.
De asemenea, în privința cheltuielilor efectuate de către posesor cu lucrul posedat și ulterior predat, trebuie să distingem trei categorii de cheltuieli: necesare, utile și voluptuare și cu toate consecințele pe care acestea le produc.
Nu vom insista prea mult asupra acestor lucruri din moment ce prioritatea noastră o reprezintă analiza făcută în temeiul noului Cod civil.
În sistemul Codului civil actual, efectele admiterii acțiunii în revendicare se realizează în funcție de trei situații posibile de restituire:
a. restituirea lucrului;
b. restituirea fructelor și a productelor;
c. restituirea cheltuielilor făcute de către posesorul pârât cu privire la lucru.
In concreto, ne alăturăm opinieiconform căreia principalul efect al admiterii acțiunii în revendicare este recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat, toate celălalte efecte prevăzute de lege reprezentând consecințele acestei recunoașteri.
Înainte de a porni analizarea propriu-zisă a efectelor admiterii acțiunii în revendicare, trebuie să avem în vedere dispozițiile art. 563 alin. (4) C.civ. care dispun că ,,hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțui dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă’’.
Deși acest text de lege nu distinge, se consideră că el se aplică numai în cazul în care terțul a dobândit bunul ulterior introducerii acțiunii în revendicare.
Mai mult decât atât, noutatea Codului civil se rezumă la restituirea fructelor și anume prin acordarea unui drept de retenție asupra fructelor sau asupra productelor în favoarea posesorului pârât.
Secțiunea a 2-a. Restituirea lucrului
Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, pârâtul va fi obligat la restituirea lucrului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sau ori a fost înstrăinat [art. 566 alin. (1) teza I C.civ.].
Cu alte cuvinte, în situația în care bunul există în materialitatea sa, iar reclamantului i-a fost admisă acțiunea în revendicare, pârâtul va fi ținut de obligația restituirii acestuia.
În mod subsidiar, dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat, deci bunul nu mai există posibilitatea restituirii sale în natură, se va proceda la acordarea unei măsuri compensatorii, subsidiară, de recuperare a prejudiciului, și anume repararea prejudiciului prin echivalent bănesc.
Cu alte cuvinte, restituirea se va face în principiu, în natură, liber de orice sarcină, conform principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Dacă bunul supus operațiunii revendicării a pierit fortuit și era asigurat, pârâtul va fi obligat să restituie reclamantului indemnizația de asigurare pe care a încasat-o, sau după caz, dreptul născut în legătură cu primirea indemnizației. Astfel, art. 1642 teza I C.civ. în materia pieirii fortuite a bunului dispune că ,,dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit debitorul obligației de restituire este liberat de această obligație, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație’’.
În situația în care bunul supus operațiunii revendicării a pierit fortuit posesorul de bună-credință este liberat de plata de despăgubiri deoarece în concordanță cu prevederile art. 558 C.civ., riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de către proprietar conform regulii res perit domino iar dacă posesorul este de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituite decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pierii, ar fi fost deja predat creditorului (art. 1642 teza a II-a C.civ.).
Dacă imobilul supus revendicării a fost expropriat în condițiile Legii nr. 33/1994, lege care reglementează atât aspectele procedurale, cât și aspectele pe fond ale exproprierii pentru cauză de utilitate publică, pârâtul va trebui să restituie numai despăgubirea primită ca urmare a măsurii exproprierii.
În practica judiciară s-a admis că acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului și readucerea acestuia în patrimonial reclamantului.
Secțiunea a 3-a. Restituirea fructelor și a productelor
Articolul 566 alin. (2) C.civ. dispune că, pe lângă restituirea lucrului, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun pânâ la înapoierea acestuia către proprietar.
Altfel spus, posesorul de rea-credință sau detentorul va fi obligat să restituie fructele naturale, civile ori industriale, la cererea proprietarului, produse de bunul ce face obiect al revendicării însă numai până la înapoierea bunului către adevăratul proprietar.
De asemenea, se poate solicita și restituirea fructelor pe care nu le-a cules, din neglijența sa, nu numai a celor culese.
Mai mult decât atât, trebuie să distingem între două posibilități de restituire a fructelor produse de bunul ce face obiectul revendicării, având ca temelie buna sau reaua credință.
Dacă posesorul a fost de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra bunului posedat pe durata existenței bunei-credințe. Or, posesorul trebuie să fie de bună-credință la data perceperii fructelor [art. 948 alin. (1) și (2) C.civ.], cu precizarea că posesorul încetează a mai îndeplini condiția bunei-credințe în momentul chemării sale în judecată.
Dacă posesorul este de rea-credință atunci el este ținut să restituie, la cerere, fructele produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar, precum și acele fructe care au fost produse de bun între momentul pronunțării hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în revendicare și momentul înapoierii efective a bunului revendicat.
Cererea prin care proprietarul solicită restituirea în natură a fructelor naturale și industriale este imprescriptibilă extinctiv, în schimb cererea prin care se solicită fructele civile sau contravaloarea fructelor naturale și industriale este supusă prescripției extinctive, în condițiile dreptului comun [art. 638 alin. (2) și (3) C.civ., aplicat prin analogie].
Fructele naturale și industriale dacă mai sunt în patrimoniul pârâtului existând în materialitatea lor, se vor restitui conform principiului restituirii în natură; dacă acesta nu se mai află însă în patrimoniul acestuia, nefiind susceptibile de materialitate, se va restitui contravaloarea acestora la momentul restituirii.
În privința productelor, după cum se știe, acestea aparțin proprietarului conform art. 566 alin. (1) teza a II-a C.civ.: ,,pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii’’.
Secțiunea a 4-a. Restituirea cheltuielilor făcute către de pârât în legătură cu lucrul
Codul civil reglementează soluționarea problemei ridicate în legătură cu acoperirea cheltuielilor ocazionate de către pârât în legătură cu lucrul prin intermediul dispozițiilor art. 566 alin. (3), (4) și (5) C.civ.
În primul rând, cheltuielile necesare se vor restitui de către proprietar, la cererea posesorului [art. 566 alin. (3) C.civ.].
Cheltuielile necesare sunt acele cheltuieli ocazionate, în acest caz, de către posesor asupra lucrului, iar în lipsa cărora ar pieri sau s-ar deteriora.
De asemenea, proprietarul va trebui să restituie, la cerere, cheltuielile utile, în limita sporului de valoare, dacă nu există dispoziții contrare prin lege.
Cheltuielile utile semnifică acele cheltuieli ocazionate, în acest caz, de către posesor asupra lucrului, determinând creșterea valorică a lucrului sau cu alte cuvinte, sporesc valoarea economică a lucrului.
În sfârșit, proprietarul nu este obligat să restituie cheltuielile voluptuoare, în acest caz posesorul are dreptul de a-și însuși lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează [art. 566 alin. (8) C.civ.].
Dacă aceste lucrări voluptuare se concretizează într-o lucrare nouă, în concordanță cu prevederile art. 566 alin. (9) C.civ., sunt incidente dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale.
În privința restituirii de către posesor a cheltuielilor necesare și utile precizăm că temeiul restituirii îl reprezintă îmbogățirea fără justă cauză.
Secțiunea a 5-a. Dreptul de retenție al pârâtului
Dispozițiile art. 566 alin. (6) C.civ. acordă pârâtului un drept de retenție asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea și culegerea acestora, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanție îndestulătoare.
Aplicând principiul unde lege nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem, tragem concluzia că o asemenea garanție poate fi personală ori reală, supuse, în condițiile legii constituirii.
Dreptul de retenție nu poate fi exercitat în niciun caz:
asupra bunului frugifer respectiv acele bunuri care, în mod periodic și fără consumarea substanței lor, dau naștere altor bunuri, numite fructe;
când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violență ori fraudă;
când produsele sunt bunuri perisabile;
când produsele sunt supuse ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.
CAPITOLUL VI. ALTE ACȚIUNI ÎN JUSTIȚIE CARE PRIVESC APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
Secțiunea 1. Explicații prealabile
Plecând de la faptul că acțiunea în revendicare reprezintă cel mai eficient mod de apărarea al dreptului de proprietate, Codul civil actual admite existența și a altor mijloace de apărare sau mai bine spus, alte acțiuni proteguitoare, prin ce se urmărește apărarea unor drepturi reale.
În acest sens, vorbim despre acțiunea confesorie prin intermediul căreia se apără un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, solicitându-se exercitarea deplină și netulburată a dreptului.
Mergând pe aceeași linie în ordine numerologică, continuăm cu explicarea acțiunii în hotărnicie, denumită și acțiunea în grănițuire; conform acestei acțiuni proprietarul solicită delimitarea fondului său prin semne exterioare.
Cheltuielile ocazionate cu delimitarea semnelor exterioare se suportă în mod egal de către ambii vecini.
Următoarea acțiune este cea negatorie, prin care titularul dreptului de proprietate solicit instanței de judecată să stabilească că pârâtul nu este titularul vreunui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Secțiunea a 2-a. Acțiunea confesorie
§1. Noțiune
Pentru început se impune a da o definiție acțiunii confesorie, pentru a înțelege mai bine raportul și diferența din cele două acțiuni.
În esență, acțiunea confesorie este acea acțiune în justiție prin care se urmărește apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietateprivată, solicitându-se instanței să îl oblige pe pârât să permită reclamantului exercitarea deplină și netulburată a dreptului real principal.
§2. Delimitarea celor două acțiuni
Delimitarea celor două acțiuni se va face în funcție de calitatea procesuală, precum și de supunerea la prescripție extinctivă.
În privința primului punct de analiză, facem precizarea că, calitatea procesuală activă într-o acțiune în revendicare o are proprietarul, care va trebui să-și dovedească veridicitatea, în schimb, într-o acțiune confesorie, calitatea procesuală activă o deține cel care susține că este titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, respectiv, uzufructuarul, abitatorul, titularul dreptului de servitute ori de superficie, iar calitatea procesuală de pârât este deținută fie de către orice persoană care contestă existența unui drept real principal, bineînțeles în favoarea celui care reclamă, fie de către proprietar.
Cu referire la acest aspect, ținem a arată că noul Cod civil, dispune prin intermediul art. 696 alin. (1) C.civ., că ,,acțiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva oricăror persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar și a proprietarului terenului.’’
În plus, se impune a arată că acest text se aplică, în mod corespunzător și următoarelor drepturi: dreptul de uzufruct (art. 705 C.civ.), dreptului de uz și abitație (art. 754 C.civ), dreptului de servitute (art. 757 C.civ.) – ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, și dreptului de administrare [art. 870 alin. (2) C.civ.], dreptului de concesiune [art. 873 alin. (2) C.civ.), precum și dreptului de folosință [art. 875 alin. (2) C.civ.]- ca drepturi derivate sau corespunzătoare, dreptului de proprietate publică.
Cu referire la analiza celui de al doilea punct, anume supunerea la prescripție extinctivă, putem face următoarele afirmații.
Acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă, cu excepția situațiilor în care prin lege se dispune alfel, iar acțiunea confesorie se prescrie în termen de 10 ani, cu o exceptie – acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de superficie, care este declarată expressis verbis de către legiuitor ca fiind imprescriptibilă, prin dispozițiile art. 696 alin. (2). C.civ.
Secțiunea a 3-a. Acțiunea în grănițuire sau în hotărnicie
§1. Noțiune
Începem a explica conturarea acțiunii în revendicare în raport cu cea în grănițuire, prin prezentarea unei definiții a acesteia din urmă pentru a înțelege rolul în sistemul drepturilor reale principale.
Definiția dată de distinsul profesor universitar Gabriel Boroi ni se pare relevantă din punct de vedere al încadrării în analiza noastră. Acesta consideră acțiunea în grănițuire este acea acțiune în justiție prin care se solicită instanței determinarea, prin semne exterioare, a liniei despărțitoare dintre două fonduri vecine.
De asemenea, o altă definiție cuprinzătoare este aceea a profesorului Corneliu Bîrsan, care dispune că este acțiunea prin care reclamantul pretinde ca, în contradictoriu cu pârâtul, instanța să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două fonduri învecinate.
Acțiunea în grănițuire își justifică rațiunea atât în cazul inexistenței unei delimitări între proprietăți, cât și situația în care astfel de semne există, dar nu au fost stabilite prin înțelegerea părților sau prin hotârâre judecătorească și sunt contestate de părți. Grănițuirea nu implică revendicarea.
§2. Scopul grănițuirii
Scopul grănițuirii este de a stabili hotare între proprietăți aparținând la persoane deosebite, este cert că, pentru ca o acțiune în grănițuire să fie admisibilă, trebuie ca proprietățile, fie ele chiar clădiri, să fie limitrofe, să existe între ele un spațiu liber și să existe îndoială asupra hotarelor.
În principiu, scopul principal al acțiunii în grănițuire este acela de a stabili traseul real pe care trebuie să-l urmeze hotarul. Rezultă că granițuirea, menită să apere dreptul de proprietate, se poate dispune atât în cazul inexistenței unei delimitări între proprietăți, cât și în situația în care astfel de semne exterioare există, dar sunt contestate de părți.
Totodată este necesar ca o grănițuire, dispusă prin hotărâre judecătorească, să resolve contestațiile și pretențiile părților cu caracter revendicativ, dar și să țină seama de transformările produse în configurația terenurilor din cause care nu le sunt imputabile, pentru a se asigura o folosință utilă a proprietății.
Potrivit textului de lege, respectiv art. 560 C.civ,.,,proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.’’
În conformitate cu cele menționate de textul de lege precizat mai sus, proprietarii terenurilor învecinate au obligația legală de a contribui la delimitarea suprafețelor de teren deținute, și în plus de asta, se stabilește și contribuția fiecăruia la această operațiune, contribuție care va fi suportată în mod egal de ambii vecini.
Părerea mea este aceea că legiuitorul a procedat corect prin indicarea cuantumului determinat, deoarece acest lucru se impune ca o necesitate și în plus, ajută proprietarii terenurilor învecinate să-și cunoască obligațiile pecuniare în caz trasarea a liniilor exterioare.
Aplicabilitatea unei reguli cuprinsă în sistemul vechiului cod civil se menține și odată cu intrarea în vigoarea a noului Cod civil, și anume acea că dreptul la acțiune în grănițuire semnifică posibilitatea pentru proprietar sau orice altă persoană ce este titularul unui drept real asupra unui fond limitrof de a pretinde vecinului său, printr-o asemenea acțiune în justiție, restabilirea hotarului ce separă fondurile învecinate și marcarea acestora prin semne material vizibile.
Într-o astfel de acțiune, judecătorul nu are a se pronunța asupra întinderii dreptului de proprietate, ci asupra formei terenului, în partea de litigiu al cărei contur este fixat decisiv, prin linia hotarului despărțitor, determinată prin semne vizibile.
§3. Caracterele juridice
Acțiunea în grănițuire se particularizează prin caracterele sale juridice:
este o acțiune imobiliară întrucât tinde la delimitarea, mărginirea a două terenuri învecinate;
este o acțiune imprescriptibilă extinctiv;
are caracter petitoriu;
are un caracter declarativ, deoarece prin intermediul acesteia se urmăreștere reconstituirea si consolidarea adevăratului hotar, iar nu crearea unui nou hotar.
§4. Inadmisibilitatea în raporturile dintre coproprietari
Acțiunea în hotărnicie având ca finalitate delimitarea unor proprietăți exclusiv limitrofe, este inadmisibilă între coproprietari cu privire la fondul ce formează obiectul coproprietății.
Coproprietarul trebuie să introducă prima dată acțiunea de ieșire din indiviziune și numai după ce a fost efectuată aceasta poate recurge la acțiunea în grănițuire.
§5. Obiectul acțiunii în hotărnicie
Obiectul acțiunii îl constituie delimitarea fondurilor învecinat, astfel încât nu este necesar să se dovedească și existența dreptului de proprietate asupra terenului.
Dacă, prin acțiunea în grănițuire se cere o parte determinată din terenul limitrof, pe care vecinul o deține fără drept, grănițuirea implică o revendicare.
În situația în care părțile nu se înțeleg pe cale amiabilă cu privire la delimitarea liniei de hotar, se impune ca această operațiune să se facă prin hotărâre judecătorească.
§6. Titularii acțiunii în grănițuire
Acțiunea în hotărnicie poate fi exercitată în primul rând de titularul dreptului de proprietate asupra fondului, dar și de alte persone care dețin un drept real asupra acestuia (uzufructuar).
§7. Delimitarea față de strămutarea de hotare
Acțiunea în grănițuire are un caracter petitoriu, având drept scop delimitarea proprietăților limitrofe, spre deosebire de acțiunea pentru strămutarea hotarelor, care este o acțiune posesorie.
De asemenea, operațiune de grănițuire nu implică revendicarea unui teren, în sensul că reclamantul nu este ținut să dovedească faptul că este proprietarul terenului.
Mai mult, grănițuirea este un atribut al dreptului de proprietate, care este imprescriptibil, iar exercitarea acestui drept constituie o facultate.
§8. Efectele produse de acțiunea în hotărnicie
Hotărnicia produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparțin părților, nu și cu privire la însuși dreptul real, astfel că oricare dintre ele poate introduce, ulterior, o acțiune în revendicare privind suprafața de teren determinată, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în acțiunea în grănițuire.
În concluzie, prin acțiunea în hotărnicie se urmărește reconstituirea adevăratului hotar dintre două fonduri, fără a se constata și a se pune în discuție dreptul de proprietate asupra fondului vecin.
Secțiunea a 4-a . Acțiunea negatorie
§1. Noțiune
Acțiunea negatorie nu a fost reglementată în sistemul fostului Cod civil de inspirație napoleniană, însă odată cu intrarea în vigoarea a noului Cod civil, legiutorul a reglementat-o expressis verbis prin intermediul dispozițiilor art. 564 alin. (1) C.civ., acțiune prin intermediul căruia, se apără în mod indirect, și exercițiul dreptului de proprietate.
Leguitorul include această acțiune sub regimul juridic al apărării dreptului de proprietate privată, explicație rezonabilă din moment ce acțiunea negatorie apără dezmembrămintele.
Doctrina definea acțiunea negatorie ca fiind acea acțiune reală prin care titularul dreptului de proprietate asupra unui bun cere instanței de judecată să stabilească prin hotărârea sa că pârâtul din acțiune nu este titularul unui drept real, dezmembrământ al proprietății – superficie, uzufruc, uz, abitație, servitute – asupra bunului său și să îl oblige la încetarea exercițiului nelegitim al unuia dintre aceste drepturi.
§2. Reglementarea sub specie iuris
Reglementată sub specie iuris pentru prima dată, art. 563 alin. (1) C.civ., dispune că proprietarul poate intenta acțiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său.
De asemenea, alin. (2) al art. 564 C.civ., face referire în mod expres la imprescriptibilitatea dreptului la acțiune: ,,dreptul la acțiune negatorie este imprescriptibil’’, cu precizarea că numai din punct de vedere extinctiv, deoarece la nivel de prescriție achizitivă, pârâtul poate invoca dobândirea dezmembrământului dreptului de proprietate prin uzucapiune, dacă aceasta este compatibilă cu dreptul în discuție.
Printr-o asemenea acțiune nu se pune în discuție dreptul de proprietate, ci numai (in)existența dreptului real principal pe care pârâtul pretinde că îl are.
§3. Caracterele juridice
Acțiunea negatorie cuprinde următoarele caractere juridice:
a) este o acțiune reală, prin intermediul căreia se urmărește, valorificarea unui drept real;
b) este o acțiune petitorie, ce tinde la proteguirea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar si care aparține numai titularului dreptului real încălcat sau contestat;
c) este imprescriptibilă extinctiv, ceea ce presupune exercitarea acesteia oricând.
CAPITOLUL VII. ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE FUNDAMENTATĂ PE DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ ȘI A DRPETURILOR REALE CORESPUNZĂTOARE
Secțiunea 1. Acțiunea în revendicare fundamentată pe dreptul de proprietate publică
§1. Explicații prealabile
După cum am văzut proprietatea l-a însoțit pe om în diferitele stadii ale evoluției societății, reprezentând mai mult decât o apropiere materială, putându-se afirma că omul, prin legătura sa indisolubilă cu pământul, a creat lianul unei conexiuni sufletești.
Mergând mai departe pe linie evolutivă, proprietatea a cunoscut, și cunoaște, două forme: privată și publică.
În funcție de fiecare categorie titularii își exercitau dreptului, stăpânirea și mai precis: posesia, folosința și dispoziția, bucurându-se de dreptul de apropiere născut între el și bunuri.
Proprietatea publică, forma care ne interesează, are ca trăsături esențiale inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea. Ca orice alt drept subiectiv civil, dreptul de proprietate are ca titulari statul sau unitățile sale administrativ-teritoriale.
Potrivit art. 865 alin. (1) C.civ. ,,obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului’’.
De asemenea, dreptul de proprietate indiferent de forma în care se exercită, a fost și este supus unor ingerințe în conținutul său; mai precis, a fost supus de-alungul timpului unor tulburări ce au culminat cu incriminarea expressis verbis a unor mijloace juridice de apărare prin care titularul putea să-și stabilizeze atributele specifice, ajungându-se într-un final la conferirea unui drept de a stăpâni pașnic.
Or, titularul dreptului de proprietate publică beneficiază de cel mai energic și eficient mod de apărare a dreptului de proprietate publică, stipulat în mod expres prin dispozițiile art. 865 alin. (3) C.civ. și anume acțiunea în revendicare iar regimul său juridic aplicându-se în mod corespunzător și dreptului de proprietate publică.
Mai mult, în privința bunurilor care potrivit naturii lor, fac parte din domeniul public al statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale, ipoteza tulburării exercițiului titularului său este mai degrabă teoretică, întrucât nu ar putea fi admis faptul că, de pildă, o apă cu potențial valorificabil sau resursele naturale ale zonei economice ar putea fi supuse unor ingerințe privitoare la stăpânirea acestora.
Problema se ridică în cazul bunurilor care fac parte din dreptul de proprietate publică prin destinația legii.
Oservații se impun cu privire la bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate publică în sensul că art. 863 lit. e) C.civ. permite ca anumite bunuri ce fac obiectul dreptului de proprietate publică să fie dobândite prin trecerea lor din domeniul privat al statului sau al unităților sale administrative-teritoriale în domeniul public.
În această situație se impune a recunoaște titularilor dreptului de proprietate publică o acțiune având ca efect redobândirea stăpânirii bunului. Dată fiind posibilitatea apărării și dreptului de proprietate publică, leguitorul a consacrat acesteia cel mai efecient mijloc de apărare a dreptului de proprietate, și anume acțiunea în revendicare.
§2. Calitatea procesuală
Beneficiarii acestei acțiuni în justiție vor fi titularii dreptului de proprietate publică respectiv, statul și unitățile sale administrativ-teritoriale, care vor avea calitatea de reclamant.
Mai mult, titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați: a. să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică; b. să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile Codului de procedură civilă [art. 865 alin. (2) C. civ.].
§3. Caracterele juridice
Acțiunea în revendicare a dreptului de proprietate publică este o acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă.
Este o acțiune petitorie întrucât se pune în discuție însuși existența dreptului de proprietate publică. De asemenea, ea se întemeiază pe un drept real principal de proprietate publică, fiind și reală.
Acțiunea este, în plus, una imprescriptibilă; în acest sens avem în vedere dispozițiile art. 865 alin. (3) C.civ. care fac trimitere la domeniul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate privată.
Aplicând dispozițiile acțiunii în revendicare, proprietarul va avea dreptul de a revendica bunul iar, ca o măsură suplimentară, dreptul de a cere despăgubiri.
Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică este imprescriptibilă extinctiv, așadar nu operează cele două cazuri de excepție de la acțiunea în revendicare a unui bun proprietate privată- imobilul dobândit prin adjudecare și revendicarea unei bucăți de teren desprinse prin avulsiune, ambele prescriptibile în termen de 3 ani, respective 1 an.
Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică este imprescriptibilă și achizitiv, ca urmare a trăsăturilor esențiale ale dreptului de proprietate publică- inalienabilitate, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea. În acest caz, nu se aplică dispozițiile dobândirii proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință sau invocarea de către pârât a dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune.
§4. Proba dreptului de proprietate publică
În ceea ce privește proba în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică, acesta se face potrivit regulilor de drept comun.
Potrivit art. 865 alin. (1) C.civ., statul sau unitățile sale administrativ-teritoriale, vor trebui să apere dreptul de proprietate iar titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligații să îl informeze de îndată, cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică, pe proprietar precum și introducerea în proces pe titularul dreptul de proprietate publică, în condițiile Codului de procedură civilă.
Secțiunea a 5-a. Acțiunea în revendicare a drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice
§1. Explicații prealabile
Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt dreptul de administrate, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit. După cum se poate lesne observa, art. 861 alin. (3) C.civ. dispune că, în condițiile legii, bunurile proprietate public pot fi date în administrare sau în folosință și pot fi concesionate sau închiriate.
Particularitatea acestei forme de exercitare a drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice este aceea că beneficiarii dobândesc drepturi reale, opozabile erga omnes, având la baza constituirii lor acte de drept public.
Cu privire la apărarea dreptului de proprietate publică, atragem atenția că, potrivit art. 865 alin. (1) C.civ. revine titularului.
§2. Apărarea prin intermediul acțiunii confesorii a dreptului de administrare
Potrivit art. 870 alin. (1) C.civ., apărarea în justiție a dreptului de administrare revine titularului acestui drept, respectiv regiile autonome sau după caz, autoritățile administrației publice centrale sau locale și alte instituții publice de interes național, județean ori local.
Dreptului de administrare, conform dispozițiilor de trimitere ale art. 870 alin. (2) C.civ., îi corespunde acțiunea confesorie. Aplicând dispozițiile referitoare la acțiunea confesorie, concluzionăm faptul că apărarea acestui drept real, corespunzător proprietății publice, se poate face și împotriva proprietarului.
Mai mult, în privința sarcinii probei dreptului de administrare, reclamantul, potrivit regulii actor incumbit probatio, va proba constituirea în favoarea sa cu actul public.
§3. Apărarea prin intermediul acțiunii confesorii a dreptului de concesiune și a dreptului de folosință
În primul rând, posibilitatea concesionării bunurilor proprietate publică reiese din dispozițiile art. 136 alin. (4) din Constituția României, din art. 15 al Legii nr. 213/ 1998 precum și din art. 871-873 C.civ. și de O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.
Apărarea dreptului de concesiune revine concesionarului, putând intenta o acțiune specifică denumită acțiune confesorie [art. 873 C.civ.]. Apărarea în justiție a dreptului de folosință cu titlu gratuit revine titularului conform art. 875 alin. (1) C.civ.
CAPITOLUL VIII. IMPLICAȚII ALE JURISPRUDENȚEI CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN MATERIA PROPRIETĂȚII
Secțiunea 1. Începuturile procesului de preluare abuzivă
a imobilelor în România
Înainte de toate, pentru o corectă înțelegere a evoluției legislative de-alungul timpului în materia dreptului de proprietate, se impune a lămuri faptul că, în mod special, după al Doilea Război Mondial, cel mai devastator război din istoria omenirii, s-a impus, mai bines pus, s-a consolidat ideea existenței si codificării la nivel internațional, a drepturilor fundamentale ale omului.
Dreptul de proprietate a fost considerat unul dintre drepturile fundamentale ale omului, fiind consacrat atât în legislația noastră națională, dar și pe plan internațional. În acest sens a fost elaborată ,,carta tuturor oamenilor’’, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului și multe altele.
În România, după cel de-al Doilea Război Mondial, proprietatea privată a fost supusă unui proces continuu de desființare, începând cu procesul de naționalizare și terminând cu legile care reglementaru circulația juridică a terenurilor.
Datorită faptului că țărănimea constituia nu numai majoritatea populației și principala categorie socială a țării dar era și păstrătoarea unui mod de viață tradițional, colectivizarea apare ca un război împotriva poporului român menit să distrugă proprietatea privată la sate și să-i transforme pe țăranii liberi în lumpenproletari angajați în realizarea iluzoriei utopia sociale a regimului.
Procesul de refacere a agriculturii a început odată cu prăbușirea regimurilor comuniste, prin diferite modalități. Una dintre aceste modalități a fost restituirea către foștii proprietari sau moștenitorilor acestora a bunurilor preluate în mod abuziv de stat, precum și acordarea de despăgubiri, ca măsuri reparatorii, în situația în care restituirea în natură nu a putut fi posibilă.
De asemenea, au fost adoptate legi speciale pentru a se încerca refacerea dreptului de proprietate.
În România, pentru a se încerca refacerea proprietății private au fost adoptate câteva legi și decrete-legi, de o importanță covârsitoare în acele timpuri, dintre care amintim: Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii, Legea. nr. 18/1991 privind fondul funciar, Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii. nr. 169/1997, Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului.
În privința imobilelor cu destinație de locuințe au fost adoptate următoarele acte normative: Legea nr. 112/ 1995 și Legea nr. 10/2001.
Prima, din punct de vedere cronologic, a fost Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.
Potrivit acestei legi, foștii proprietari-persoane fizice- ai imobilelor cu destinația de locuințe , trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de această lege. De prevederile de mai sus, beneficiază și moștenitorii foștilor proprietari, potrivit legii.
Persoanele menționate anterior beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celălalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995.
Cea de a doua lege, de o apăsare juridică covărșitoare este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 5 martie 1945-22 decembrie 1989. Această lege a fost considerată ,,legea cadru’’ în material restituirii în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.
Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituire în natură la data cererii de restituire și liber de orice sarcini.
Proprietatea privată, concepută în regimurile totalitare bazate pe ideologia marxist-leninistă ca principalul mijloc de exploatare a clasei muncitoare și de alienare a omului de către om, a fost declarată dușmanul de moarte al comunismului. Din aceste considerente abolirea proprietății private s-a numărat printre idealurile regimurilor comuniste instaurate după 1945.
Pentru a se trece la realizarea cadrului juridic necesar naționalizării principalelor mijloace de producție și a trecerii la economia socialistă planificată, având la origini proprietatea colectivă, se impunea adoptarea unor norme cu putere constituțională prin care se impunea trecerea imobilelor în mod abuziv din proprietatea privată în domeniul statului.
Or, prima constituție postbelică a României- Constituția Republicii Populare Române din 1948- statua prin intermediul dispozițiilor art. 2 că ,,Republica Populară Română a luat ființă prin lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului, reacțiunii și imperialismului’’.
În acest sens, se arăta încă din primele articole rolul clasei muncitoare în țara noastră, având la bază ideea forței dominante în stat și crearea cu ajutorul masiv al populației a ceea ce s-a numit proprietatea colectivă.
De asemenea, art. 5 dispunea că mijloacele de producție aparțin sau Statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizațiilor cooperative, sau particularilor, persoane fizice sau juridice.
Mai mult decât atât, bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apă și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radioul aparțin statului ca bunuri comune ale poporului, cu mențiunea că, prin lege se vor stabili modalitățile de trecere în proprietatea Statului, a bunurilor enumerate anterior, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, se aflau în mâini particulare (art. 6).
Articolul 7 scoatea în relief, cu titlu de principiu faptul că, bunurile comune ale poporului constituiesc temelia materială a propășirii economice și a independenței naționale a Republicii Populare Române.
În plus de asta, apărarea și dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o îndatorire a fiecărui cetățean. Desigur, statul- ca principal creier în societatea românească a acelor vremuri-, dorind să termine cu proprietatea privată a creat condițiile proprice unei expropieri în masă prin trecere proprietăților particulare în proprietatea acestuia pentru a întregi țelul primar al său- proprietatea colectivă.
Articolul 7 dispune că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.
Deși se pare la prima vedere că statul recurgea numai în mod excepțional- când interesul general o cere-, la preluarea în mod abuziv a mijloacelor de producție, băncilor și societăților de asigurare, care sunt proprietatea particulară a persoanelor fizice sau juridice, devenind astfel proprietatea exclusivă a Statului.
Fără doar și poate, Constituția din 1952 arăta că baza puterii populare în Republica Populară Română este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparține clasei muncitoare.
Fundamentul formațiunii social-economice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție care are fie forma proprietății de stat (bun comun al poporului), fie în forma proprietății cooperatiste-colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a organizațiilor cooperatiste, însă prin analizarea art. 11 care dipune că statul democrat-popular realizează în mod consecvent politica de îngrădire și eliminare a elementelor capitaliste, respectiv a gospodăriilor chiaburești, întreprinderilor comerciale particulare, micilor întreprinderi industriale nenaționalizate, bazate pe exploatarea muncii salariate, se poate trage concluzia că statul întreprinde mișcări de eliminare proprietății particulare sau așa cum ei le numeau elemente capitaliste.
Aliquid novi, Constituția Republicii Socialiste România din 1965, recunoștea economia socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție.
Cu toate acestea, statul recunoaște țăranilor care nu se pot asocia în cooperative agricole de producție dreptul de proprietate asupra pământului pe care îl lucrează ei înșiși și familiie lor, asupra uneltelor folosite în acest scop, ca și proprietatea asupra animalelor de muncă și producție, precum și dreptul de proprietate al mesteșugarilor asupra atelierelor proprii (art. 11).
În ultimul rând, articolul 36 făcea referire la dreptul de proprietate personală fiind ocrotit prin lege. Ca obiect al dreptului de proprietate persoanală enumerăm veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care se află, precum și bunurile de uz și confort personal.
Cu privire la legislația românească relevantă în materie de bunuri preluate în mod abuziv enumerăm principalele acte normative, având ca obiect acapararea în mod ilegal de bunuri mobile și imobile în perioada 1945-1989:
Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război, publicată în M. Of. nr. 94 din 24 aprilie 1945;
Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, publicată în M. Of. nr. 133 bis din 11 iunie 1948, cu modificările ulterioare;
Decretul nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional, publicat în M.Of. nr. 177 din 3 august 1948;
Decretul nr. 198/1948 pentru Statutul de organizare și funcționare a Academiei Republicii Populare Române, publicat în M.Of. nr. 186 din 13 august 1948 ș.a.m.d.
Secțiunea a 2-a. Procesul legislativ incident în materia proteguirii dreptului de proprietate la nivel internațional
§1. Fundamentele dreptului internațional cu privire la proteguirea drepturilor omului
Distincția fundamentală dintre drept de subordonare și drept de cooperare este imperios necesară întrucât normele internaționale ale drepturilor omului au caracter prioritar și special.
Astfel, după cum dreptul intern presupune o relație de subordonare care are drept scop nașterea unei singure ordini juridice, în cadrul căreia subiecții sunt subordonați puterii statului, în tripla sa funcțiune: legislativă, executivă și judecătorească, dreptul internațional public presupune o relație tocmai de cooperare între statele suverane.
Dreptul internațional clasic poate fi definit ca fiind un ansamblu de reguli prioritare între statele suverane având ca efect guvernarea și proteguirea relațiile interstatale.
Începuturile sale se leagă de ceea ce numea distinsul profesor Virally ,,teoria celor două sfere’’. Aceasta postulează diferența de nedepășit dintre sfera relațiilor interstatale, care delimitează ordinea internă și este guvernată de dreptul intern al statului, și sfera relațiilor interstatale, care definește ordinea internațională și este guvernată de dreptul internațional public.
Piedestalul dreptului internațional este tocmai interesul acordat statelor suverane, astfel cum se cunoaște că ,,dreptul internațional reprezintă expresia sau suportul politicii externe, al diplomației’’.
Scheletul dreptului internațional nu poate fi conceput fără ca individul să lase în grija suveranului, problematica proteguirii sale. Așa cum afirma juristul grec Nicolas Politis, ,,statul suveran era pentru supușii săi o cușcă de fier din care aceștia nu puteau comunica juridic cu exteriorul decât prin spațiul îngust dintre bare’’.
În ceea ce privește proteguirea diplomatică, instituție care aparține exclusiv de statul suveran, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a recunoscut dreptul statului de a-și proteja cetățenii cuprins în următorii termeni: ,,Este un principiu elementar al dreptului internațional ca statul să-și poată proteja naționalii lezați prin acțiuni contrare dreptului internațional comise de către un alt stat, de la care nu au putut obține satisfacție pe căile obișnuite’’.
Mergând pe linie evolutivă, s-a ajuns la necesitatea creării un drept care să cuprindă egalitatea tuturor oamenilor, sau cu alte cuvinte, un drept în funcție de interesele omului.
S-a pornit de la ideea că statul trebuie să aibe în centrul lui omul- privit ca titular de drepturi și obligații-, așadar proteguirea drepturilor sale era imperios necesar, ajungându-se la un mod evolutiv pe linia modernității.
Odată cu includerea în ordinea juridică internațională a drepturilor omului s-a negat teoria celor două sfere, care a stat la baza concepției dreptului internațional clasic.
În ceea ce privește specificitatea dreptului internațional facem precizarea că acesta decurge din existența unor trăsături proprii la nivelul ordinii internaționale.
Drepturile omului, privite ca fundamentale, fac trimitere la persoană, ca și calitate universală a acesteia și nu la o anumite reguli stabilite de către aceasta. Cu alte cuvinte, sensul fundamentului drepturilor omului este însăși simpla calitate a persoanei privită la modul universal.
Această concepție se întâlnește în mod preferabil în Preambulul Cartei Națiunilor Unite, precum și articolul 1 din Declarația universală, si pune în discuție condiționarea obținerii proteguirii drepturilor individuale de anumite instituții create în scopul medierii conflictelor internaționale.
§2. Caracterul de normă jus cogens
2.1. Conceptul de jus cogens
În colectivitatea interstatală există anumite reguli fundamentale cu caracter cutumiar pe care statele nu le pot ignora sau modifica prin convențiile lor; pentru o parte din doctrină, regulile referitoare la drepturile omului ar face parte din acestă categorie numită jus cogens.
Obligațiile jus cogens rămân fără conținut dacă nu fac referire la drepturi determinate ori dacă acestea nu sunt definite. CDI dă ca exemple de tratate contrare conceptului de jus cogens tratatele ce tolerează comerțul cu sclavi sau genocidul și ,,cu titlu de alte exemple posibile’’, tratatele ce încalcă drepturile omului (Ann. CDI, 1996, II, p, 270).
Ținând cont de însemnătatea drepturilor, ,,se poate considera că toate statele au interesul juridic de a apăra aceste drepturi: obligațiile de ca este vorba aici sunt obligații erga omnes’’.
De asemenea, cu titlu de exemplu, Curtea enumeră obligațiile care decurg ,,din scoaterea în afara legii a actelor de agresiune și genocid, dar și din principiile și regulile ce privesc drepturile fundamentale ale persoanei’’.
2.2. Admisibilitatea concepului de jus cogens
Introducerea conceptului de jus cogens în materia drepturilor omului nu este potrivită întrucât conceptul anulează (interzice) doar stricto sensu: ,,orice tratat contrar concepției de jus cogens este nul, precum și implică o ierarhizare a normelor.
§3. Beneficiarul drepturilor
Înainte de toate, când se dorește a identifica sfera persoanelor cărora li se aplică drepturile, trebuie să pornind de la legătura indisolubilă și primordială dintre persoană (individ) și drepturile sale. Așadar, identificând categoria de titulari, se impune a tranșa problema odată pentru totdeauna, și anume titularul drepturilor este individul.
De asemenea, ținând cont de faptul că drepturile omului constituie drepturi individuale, trebuie să distingem între drepturi individuale și colective.
Plecând de la afirmația lui D. Lochak conform căreia ,,drepturile omului nu pot fi concepute decât din momentul în care se postulează că omul este un subiect de drept, înzestrat cu capacitatea de a avea drepturi și de a se folosi de ele în relația cu autoritățile’’, putem scoate în relief faptul că drepturile omului nu pot fi concepute în afara noțiunii (calității) de subiect de drept.
În materia dreptului internațional, atribuirea calității de subiect de drept internațional a unui individ, se lovește de un răspuns de principiu: ordinea juridică internațională nu recunoaște ca subiecți de drept decât statele și, prin extensie, organizațiile interstatale, indivizii neputând accede la dreptul internațional decât prin intermediul protecției diplomatice.
Sintetizând cele expuse anterior, pentru că dreptul internațional reglementează relațiile interstatale, individul nu ar putea fi subiect de drept internațional: aplicându-se o ,,petition principii’’.
Or, capacitatea individului de a acționa pe plan internațional poartă un rol decisiv în procesul stabilirii dacă individul poate constitui subiect de drept internațional.
Se impune cu precădere a face distincție între drepturile individuale și drepturile colectivităților.
§4. Drepturile proteguite
4.1. Diferențiere necesară
Cu titlu explicativ, atragem atenția că există anumite drepturi, care nu sunt încărcate de o formulă sancționatorie concretă, acestea purtând denumirea de drepturi virtuale.
În schimb, drepturile care atrag după ele consecințele sancționatorii sunt drepturi garantate.
4.2. Clasificarea drepturilor proteguite
Această diferențiere constă în stabilirea categorie drepturilor virtuale, pe de o parte, și categoria drepturilor care se bucură de garantare realmente.
Se va reține pe post de criteriu de distincție obiectul dreptului, care stabilește normalitatea unei clasificări simple și funcționale. Așadar, se impune circumscripției distincției următoarele drepturi: integritatea persoanei, libertățile persoanei fizice, drepturile de procedură, dreptul la respectarea vieții private și de familie, libertățile gândirii, libertățile de acțiune socială și politică, dreptul de proprietate, dreptul străinilor.
4.3. Proteguirea dreptului de proprietate
4.3.1. Explicații generale
Dreptul de proprietate, privit de unii ca drept economic iarde alții ca drept civil, suscită multe discuții doctrinare atât pe plan intern cât și la nivel internațional.
Pe plan evolutiv, art. 17 al Declarației universale proclamă faptul că ,,orice persoană are dreptul la proprietate, atât individual, cât și în colectivitate’’. Dar, acordurile care succed Declarației nu mai includ dreptul de proprietate, ca drept care se bucură în mod expres de proteguire.
4.3.2. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
Dreptul la un proces echitabil nu are o dimensiune unică, ci reflectă un drept complex, care presupune o serie de exigențe, pe care legiuitorul intern, dar și cei care sunt chemați să aplice legea, inclusiv destinatarii acesteia, trebuie să le respecte.
Convenția reglementează dreptul la un proces echitabil, soluționat în mod public, într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, cu obligativitatea pronunțării în mod public a hotărârii.
,,Termenul rezonabil’’ cuprins în art. 6 par. 1, reprezintă doar o ,,limită minimă’’, potrivit explicațiunile date de Comisia Europeană pentru Eficacitatea Justiției, sub care, dacă se coboară, se pune în discuție însăși încălcarea Convenției.
Pentru ca soluționarea cauzei să aibă loc în termen optim și previzibil, cunoscut de părți, instanța, printre alte măsuri, va estima durata necesară pentru cercetarea fondului, ținând cont de împrejurările cauzei.
4.3.3. Domeniul de aplicare al dreptului de proprietate
4.3.3.1. Noțiunea de ,,bun’’ în jurisprundența Curții Europene a Drepturilor Omului
Noțiunea de „bun". într-una din hotărârile sale Curtea a statuat, cu
valoare de principiu, că noțiunea de „bunuri" („biens", respectiv possessions") din art. 1 al Protocolului nr. 1 are o semnificație autonomă și nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi și interese ce constituie active pot să fie considerate „drepturi de proprietate", deci „bunuri", potrivit acestei dispoziții.
De asemenea, fosta Comisie a decis că noțiunea de „bunuri" din textul analizat cuprinde atât bunurile mobile, cât și bunurile imobile. Așadar, noțiunea de bun utilizată de textul analizat cuprinde, netăgăduit, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile.
Tot astfel, Comisia a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile „actuale" ale reclamantului; acesta nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existența lui.
Curtea a reamintit jurisprudența constantă a organelor Convenției, potrivit cu care art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât cu privire la „bunuri actuale", cât și cu privire la „valori patrimoniale", inclusiv creanțe pe temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate și că speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat, nu poate fi considerat un bun în sensul textului analizat.
Jurisprudența Curții este constantă în a preciza că ea nu se poate substitui instanțelor naționale în privința administrării și aprecierii probelor, acestea fiind mai bine plasate pentru a determina existența sau inexistența unui drept.
Nu pot fi considerate bunuri care să intre în domeniul de aplicație a art. 1 din Protocolul nr. 1 acele valori patrimoniale cu privire la care reclamantul nu poate pretinde că ar avea cel puțin „o speranță legitimă" de a le putea concretiza.
Ca principiu general, atingerile dreptului de proprietate care înfrâng dispozițiile de protecție instituite de art. 1 decurg din acte ale autorităților statale, oricare ar fi acestea: legislative, executive sau judecătorești.
Așadar, reclamantul poate invoca o atingere ce rezultă dintr-o lege, dintr-un act al unei autorități administrative de orice nivel, dintr-o hotărâre judecătorească etc., cu condiția să fie direct afectat în privința dreptului pe care îl exercită asupra unui bun.
Comisia a ajuns la concluzia că nu reprezintă încălcarea dreptului la respectarea bunurilor sale dispozițiile legale care reglementează raporturile dintre particulari și care în cadrul unor litigii de drept privat impun transmisiunea unui bun de la o persoană la alta, afară de împrejurarea în care asemenea dispoziții ar conduce la deposedarea arbitrară și injustă a unei persoane în beneficial alteia.
În conformitate cu prevederilor art. 34 din Convenție, se poate considera victimă orice persoană fizică sau juridică sau grup de particulari care alegă și demonstrează o atingere adusă dreptului de proprietate asupra unor bunuri, în sensul Convenției, drept ai cărui titulari sunt. O acțiune formulată în fața Curții de titularul dreptului poate fi continuată de moștenitorii acestuia.
Mai mult decât atât, nu se poate pretinde victima unei atingeri a dreptului la respectarea bunurilor sale cel care, având de recuperat anumite sume plătite peste impozitul efectiv datorat, nu a intentat acțiunea specifică pe care o avea la dispoziție în materie pentru accelerarea procedurii de restituire și a primit dobânda legală la suma de restituit pe toată durata deținerii ei de către autoritățile statale.
4.3.3.2 Principiile consacrate domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, așa cum reies din jurisprudența CEDO
Comisia a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile „actuale" ale reclamantului; acesta nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existența lui.
Curtea a decis că invocarea unui prejudiciu pur ipotetic ce nu a fost stabilit în fața instanțelor interne, cărora trebuie să li se dea posibilitatea să-i determine existenta, nu deschide calea invocării protecției dreptului asupra unui bun, apărat de Convenție.
Jurisprudența în materie permite a trage concluzia că există mai multe principii care stau la baza analizei unei cauze care justifică sau nu o privare de libertate.
Primul principiu: ,,Convenția nu garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun’’.
Cel de-al doilea principiu, este acela că protecția Convenției se aplică numai cu privire la „bunurile actuale", adică în privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat „dreptul de proprietate" asupra lor.
Cel de al treilea principiu ce poate fi formulat prin luarea în considerare a noțiunii de „bun" în sensul Convenției este acela că se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului cu privire la care cel ce formulează o asemenea pretenție este titularul lor actual, calitate ce i-a fost recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză, sau acesta are cel puțin „o speranță legitimă" de redobândire a bunului în discuție în materialitatea lui sau prin „echivalent rezonabil".
Un al patrulea principiu privește aplicarea în timp a dispozițiilor Convenției. Curtea a decis că ea nu poate să examineze o cerere decât în măsura în care ea se raportează la evenimentele care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză.
Cum a spus foarte exact fosta Comisie, aceasta înseamnă că cel care se plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate trebuie să demonstreze că este titularul acelui drept, adică faptul că dreptul invocat exista în patrimoniul său.
5.3.3.3. Atingera adusă substanței
În jurisprudența europeană privitoare la aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 1 al Protocolului nr. 1 a fost constatată existența unor situații în care măsurile adoptate de autoritățile statale cu privire la dreptul de proprietate nu reprezintă „nici expropriere formală și nici o expropriere de fapt: nu are loc un transfer de proprietate a reclamanților, care nu au fost privați nici de dreptul de folosință a bunurilor, pentru că pot să le închirieze, după cum pot să le și înstrăineze, dar își văd afectată însăși «substanța» dreptului de proprietate; în fapt ei sunt privați de această substanță a dreptului lor.
Se consideră, conform Curții, că a fost adusă o atingere substanței dreptului de proprietate în situația în care, deși netins în mod juridic, a devenit precar, în urma limitărilor la care a fost dispus.
De asemenea, incertitudinea cu privire la un bun își poate avea originea și într-un ,,obstacol de fapt’’, iar în acest sens Curtea precizează expressis verbis că ,,poate încălca Convenția în egală măsură un obstacol juridic’’.
5.3.3.4. Noțiunea de ,,victimă’’
Potrivit prevederilor art. 34 din Convenție, se poate pretinde victimă orice persoană fizică sau juridică sau grup de particulari care alegă și demonstrează o atingere adusă dreptului de proprietate asupra unor bunuri, în sensul Convenției, drept ai cărui titulari sunt.
5.3.3.5. Privarea de proprietate
În jurisprudența organelor Convenției, noțiunea de „privare de proprietate" semnifică preluarea completă și definitivă a unui bun; titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său.
Situațiile de acest gen reținute de practica jurisdicțională europeană sunt: naționalizări, exproprieri, confiscări, obligația impusă de o lege a proprietarilor de a permite cumpărarea nudei proprietăți de către titularul dreptului de emfiteoză, obligația de a suporta stingerea dreptului de uzufruct asupra unor terenuri ale statului înainte de termen, rezultată din modificarea legislației naționale în materie.
Instanța europeană a admis că are a fi considerată o asemenea
privare plata cu întârziere nejustificată a despăgubirilor datorate urmare a operării unei exproprieri, deoarece „nu se poate face abstracție de elementele susceptibile de a reduce vloaarea acestora, cum ar fi scurgerea unei perioade de timp care nu poate fi calificată ca rezonabil’’.
CAPITOLUL IX. ASPECTE DE DREPT COMPARAT
Secțiunea 1. Drept francez
’’J’ai gagné 40 batailles, mais cela ne fait rien, Waterloo va effacer le souvenir de toutes mes victories; mai ma gloire éternelle sera le Code civil’’ spunea Napoleon Bonaparte2.
Codul civil a dat Franței un important pachet legislative cu mențiuni privitoare la drept de proprietate, familie și drepturi subiective.
Generalul Napoleon Bonaparte, în jurul anului 1800, a început modernizarea sistemului legislativ francez, desemnând o comisie specială, cu menirea de a crea un nou cod pentru a depăși momentele de ambiguitate în ceea ce privește sistemul legal.
În fruntea comisiei s-a aflat J.J. Cambaceres, care s-a întrunit de peste 80 de ori pentru a discuta problema revizuirii legislației franceze. În anul 1804, Codul Napoleon a fost aprobat. Aceasta a reprezentat o puternică influență pentru legislația altor țări europene și sud-americane fiind un model și pentru Codul civil român care a preluat într-o mare măsură instituții de sorginte napoleoniană.
În primul rând, prin intermediul dispozițiilor art. 544 C.civ. fr. situate Cartea a II-a intitulată Bunurile și diferitele modificări aduse proprietății, Titlul II. Proprietatea, se dă o definiție dreptului de proprietate ca fiind, dreptul de a se bucura și de a dispune de lucruri într-o manieră absolută, dar cu condiția ca folosința să nu fie interzisă de lege sau de alte reglementări.
De asemenea, acest articol se află în strânsă legătură cu art. 545 C.civ. fr. care dispune că nimeni nu poate fi obligat să cedeze proprietatea sa decât decât cauză de utilitate publică și cu plata unei juste și prealabile despăgubiri.
Accesiunea este redată prin intermediul art. 546 care prevedă că dreptul de proprietate asupra unui bun, fie mobil, fie imobil, dă dreptul la tot ceea ce produce și asupra a tot ceea ce se unește în mod accesoriu, fiind el natural sau chiar artificial. Acest drept se numește drept de accesiune.
Următoarele articole ne vorbesc despre fructele naturale sau industriale (art. 547 C.civ. fr), art. 551 C. civ. fr.- accesiunea imobiliară naturală, art. 552 C.civ. fr.- accesiunea imobiliară artificială ș.a.m.d.
De asemenea, uzufructul (art. 578 și urm.), dreptul de abitație (625 C.civ. fr) precum și dreptul de servitute (art. 637 și urm) sunt instituții reglementate în mod expres în Codul civil francez și care au fost preluate de către leguitorul român.
Posesia este definită ca fiind deținerea sau folosința unui bun sau a unui drept, exercitată prin noi înșine sau prin altul în numele nostru (art. 2228 C.civ. fr.).
În cazul bunurilor mobile, posesorul beneficiază de presupunerea că este titular al dreptului de proprietate, iar în privința bunurilor imobile, posesorul este prezumat ca fiind titular al dreptului de proprietate, prezumție care are un pronunțat caracter relativ, dovada revenindu-i persoanei care afirmă contrariul.
După cum am observat din definița dată dreptului de proprietate de către leguitorul francez, putem conchide faptul că apărarea proprietății se face printr-o acțiune care permite proprietarului să obțină protejarea și recunoașterea exercițiului dreptului său de proprietate.
Se poate lesne observa că acțiunea în revendicare imobiliară nu beneficiază nici în dreptul francez de o definiție, dar putem aprecia faptul că existența caracterelor sale se desprind din definiția dată de art. 544 C.civ. fr. În acest sens, acțiunea în revendicare este o acțiunea reală și petitorie.
În material revendicării bunurilor mobile sunt aplicabile dispozițiile art. 2279 alin. (1) și (2), precum și cele ale art. 2280 C.civ. fr. În art. 2279 alin. (1) se precizează că posesia valorează titlu în materie de bunuri mobile, reprezentând regula, iar alin. (2) și art. 2280 sunt arată cele două excepții astfel: prima excepție este prevăzută de alin. (2) al art. 2279 care arată că bunul mobil pierdut sau furat poate fi revendicat în termen de 3 ani din ziua în care i-a fost furat sau acesta l-a pierdut, de la găsitor, iar a doua excepție (art. 2280 C.civ. fr) dispune că în situația în care, persoana care deține bunul pierdut sau furat l-a cumpărat de la târg sau bâlci, de la o licitație publică sau de la un vânzător care se ocupă cu astfel de lucruri, proprietarul nu poate să obțină bunul respectiv până nu achită contravaloarea acestuia.
Secțiunea a 2-a. Dreptul provinciei Quebec
În Codul provinciei Quebec, proprietatea este definită prin intermediul dispozițiilor art. 947 alin. (1), ca fiind dreptul de a folosi, de a poseda și de a dispune liber și complet de un bun, în limitele și condițiile prevăzute de lege, iar aliniatul 2 al aceluiași articol dispune că dreptul de proprietate este susceptibil de modalități și dezmembrăminte. Spre deosebire de cele două coduri (român și francez), Codul civil din Quebec conține în mod expres o reglementare legislativă a acțiunii în revendicare, respectiv art. 953 care stabiliește posibilitatea acordată proprietarului unui bun de a-l revendica de la posesor sau de la persoana care îl deține fără drept.
O noutate legislativă prevăzută de Codul civil din Quebec este prezența instituției înmatriculării imobilelor prevăzută de dispozițiile art. 2943C.civ. Conform acestui articol un drept înscris în registrul de carte funciară este considerat cunoscut de către persoana care cumpără sau înscrie un drept pentru același imobil înmatricuat., având la bază o prezumție absolută.
În privința bunurilor mobile, prin intermediul aliniatului 1 al art. 928 C.civ. se scoate în evidență faptul că posesorul este prezumat titular al dreptului real, iar următorul aliniat consacră o prezumție relativă, în sensul că persoana care contestă existența dreptului este ținut să facă dovada.
Acțiunea reale prin intermediul cărora se apără un drept imobiliar sunt prescriptibile în termen de 30 de ani așa cum prevede art. 2925 C.civ., iar cele prin care se realizează proteguirea unui drept mobiliar, se prescriu în termen de 10 ani potrivit art. 2923 C.civ.
Cu toate acestea, se consideră că acțiunea în revendicare ar fi imprescriptibilă, tocmai pentru faptul că dreptul de proprietate nu se pierde prin efectul prescripției extinctive.
Codul civil al provinciei Quebec conține dispoziții referitoare și la bunurile pierdute sau furate. Articolul 939 C.civ. prevede că bunurile mobile care au fost pierdute sau uitate în mâinile unui terț sau de asemenea, într-un loc public, continuă să aparțină proprietarului.
Mai mult decât atât, art. 940 C.civ. arată că cel care a găsit un bun trebuie să îl restituie proprietarului, în caz contrar va suporta plata echivalentului.
Secțiunea a 3-a. Drept italian
Codul civil italian nu conține o definiție a dreptului de proprietate, însă art. 832 arată că proprietarul are dreptul să folosească și să dispună de bunuri pe deplin și absolut, în limitele și cu respectarea obligațiilor stabilite de autorități.
De asemenea, exproprierea pentru cauză de utilitate publică este prezentă și în acest cod, art. 834 C.civ. dispunând că nimeni nu poate fi privat în totalitate sau în parte de bunurile care constituie proprietatea sa, decât pentru o cauză de interes public, declarată legal și cu plata unei despăgubiri.
Ca și în dreptul nostru civil, normele care reglementează in concreto exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt prevăzute de legi speciale.
Instituția revendicării este cuprinsă în art. 948 alin. (1) C.civ. care acordă posibilitatea revendicării bunului de către proprietar de la orice persoană care îl posedă. Aliniatul 3 al aceluiași articol face referire la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, cu excepția efectelor cuprinse în prescripția achizitivă.
Posesia este definită ca fiind puterea asupra unui lucru care se manifestă printr-o activitate corespunzătoare exercițiului proprietății (art..1140 C.civ), iar posesia se poate exercita direct sau prin intermediul unei alte persoane care posedă bunul.
Se consideră posesor de bună-credință cel care ignoră lezarea altui drept, dar buna-credință nu există când ignorarea depinde de o culpă gravă (art. 1147 C.civ).
Secțiunea a 4-a. Drept spaniol
Codul civil spaniol conține o definiție a dreptului de proprietate în art. 348 ca fiind dreptul de a se bucura și a dispune de un lucru, fără alte limitări stabilitite de legea spaniolă.
Aliniatul 2 al aceluiași articol prevede posibilitatea proprietarului de a revendica bunul de la persoana care îl deține fără niciun drept, precum și din mâinile posesorului.
Următorul articol reprezintă o consacrare a instituției exproprierii pentru o cauză de utilitate publică, care dispune că nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, și numai după plata unei despăgubiri corespunzătoare.
În privința efectelor admiterii acțiunii în revendicare în Codul civil spaniol sunt scoase în evidență acele raporturi dintre proprietar, pe de o parte, și posesorul de bună sau rea-credință, pe de altă parte. Posesorul de bună-credință are dreptul să culeagă fructele naturale, industriale sau civile, prevede art. 451 C.civ.
În privința revendicării bunurilor mobile scoatem în evidență faptul că, potrivit art. 464 C.civ. posesia bunurilor mobile, dobândite cu bună-credință, constituie titlu, însă cu existența a anumitor excepții notabile.
Secțiunea a 5-a. Actele normative adoptate în fostele state comuniste pe marginea restituirii imobilelor preluate de către stat în mod abuziv
Pentru o înțelegere mai bună a aspectelor de drept comparat cu privire la actele normative emise în statele foste comuniste cu privire la restituirea imobilelor preluate de stat, se impune a reaminti ca punct de plecare în analiza noastră căderea regimurilor totalitare în anul 1989 și instaurarea noilor democrații.
Or, în fostele state comuniste s-a încercat rezolvarea problemei restituirii imobilelor preluate de către stat în mod abuziv, găsindu-se soluții precum, fie prin acordarea de despăgubiri, fie prin restituirea bunurilor care se mai puteau restitui plus acordarea parțială a despăgubirilor.
În Albania au fost adoptate două acte normative în materia imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Legea nr. 7698 privind restituirea și compensarea proprietăților anumitor categorii de foști proprietari și Legea nr. 7699/1993 privind compensarea foștilor proprietari de terenuri agricole.
Aceste acte normative au ca obiect de reglementare recunoașterea dreptului de proprietate și restituirea către foștii proprietari sau moștenitorii acestora a bunurilor preluate de către stat după 29 noiembrie 1944 în temeiul unor reglementări ilegale.
Ca și în legislația noastră românească, s-a urmat respectarea principiului restituirii în natură cu mențiunea că aceasta din urmă nu a fost, întotdeauna, întregrală; deci pentru ceea ce nu s-a putut restitui s-au achitat contravaloarea constând în despăgubiri a imobilelor preluate de către statul albanez în mod abuziv.
Dacă se naște un conflict de interese între foștii proprietari și terții care au dobândit bunurile a căror restituire se cere, acesta se soluționează în favoarea celor dintâi, cărora li se restituie bunul în natură, terții urmând să fie despăgubiți pentru prețul plătit.
Se poate lesne observa faptul că, restituirea în natură primează întotdeauna celei referitoare la despăgubiri, motivul fiind unul de echitate, foștii proprietari sau moștenitorii acestora sunt îndreptățiți să primească drept de proprietate pe vechile amplasamente.
De asemenea, s-a rezolvat și problema iscării unui conflict de interese între foștii proprietari și terții care au dobândit bunurile, soluția primând în interesul foștilor proprietari; soluție cu care suntem în totalitate de acord, dat fiind faptul că exercițiul dreptului de proprietate al foștilor proprietari, chiar și în situația preluării în mod abuziv, nu trebuie să fie restrâns și consacrat în mod subsidiar față de alte persoane, ci trebuie să reliefeze legătura indisolubilă dintre proprietar și dreptul de proprietate.
În Bulgaria, au existat o sumedenie de legi care priveau reconstituirea dreptului de proprietate, printre care enumerăm și noi două: Legea privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile confiscate din anul 1992 și Legea privind despăgubirea proprietarilor de bunuri confiscate din anul 1997.
Sunt îndreptățiți la reconstituirea dreptul de proprietate sau după caz, la acordarea de despăgubiri, persoanele fizice, aici menționăm foștii proprietari și moștenitorii acestora, dar și persoanele juridice. Și în această țară s-a urmărit respectarea principiului reparării în natură, iar ca măsură subsidiară acordarea de despăgubiri.
În Croația a fost adoptată Legea privind restituirea proprietăților preluate în timpul conducerii comuniste, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997.
Prin această lege, regula restituirii în natură a fost admisă doar în anumite cazuri (terenuri pentru construcții, terenuri agricole și forestiere, apartamente), instituind însă dispoziții potrivit cărora nici aceste bunuri nu pot fi restituite dacă au fost dobândite în proprietate de către terți, inclusiv în procesul de privatizare, acordându-se despăgubiri în sume de bani și pentru restul titluri de valoare nominală cotate la bursă.
În Estonia au fost adoptate două acte normative în materie de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Legea asupra modificării principiilor proprietății în anul 1990 și Legea reformei funciare în anul 1991. Aceste două legi aveau ca obiect de restituire bunuri precum terenuri, construcții, acțiuni etc ce au făcut obiectul unei preluări ilegale.
În Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a fost adoptată Legea denaționalizării în anul 1998. Persoanele îndrîtuire la solicitarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea menționată anterior sunt persoanele fizice, cetățeni ai Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, și comunitățile religioase.
Reparațiile se fac, în principiu, prin restituirea în natură; totuși, bunurile dobândite de alte persoane sau care servesc un interes public nu pot fi restituite, dar proprietarii trebuie să fie compensați pentru pierderea lor.
În Germania, rezolvarea problemei s-a ridicat în cadrul tratatului de reunificare, iar principiul de bază cu privire la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv a fost cel al restituirii în natură.
În Lituania a fost adoptată Legea privind procedura și condițiile de restabilire a drepturilor de proprietate în anul 1991, având ca principiu restituirea în natură în situația în care este posibilă, iar ca măsură subsidiară acordarea de despăgubiri.
În Ungaria legile adoptate în domeniu au fost următoarele:
Legea nr. XXIV/1992 cu privire la compensarea parțială a pierderilor și prejudiciilor cauzate proprietății cetățenilor prin aplicarea reglementărilor din perioada 1 mai 1939-8 iunie 1949;
Legea nr. XXV/1992 cu privire la compensarea parțială a pierderilor și prejudiciilor cauzate illegal proprietăților cetățenilor;
Legea nr. XXXII/1992 privind compensarea celor care au fost privați ilegal de viața și libertatea lor din motive politice.
După cum reiese și din titlurile legilor în materie de reparație privind imobilele confiscate în mod abuziv, în Ungaria nu s-a aplicat principiul de bază, respectiv restituirea în natură ci doar acordarea de despăgubiri, beneficiind de proteguirea acestor legi numai persoanele fizice, cu alte cuvinte foștii proprietari sau moștenitorii acestora, neavând relevanță cetățenia.
În Polonia nu s-a adoptat niciun act normativ cu privire la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, existând doar o lege specială privind restituirea averilor ce au aparținut comunităților evreiești.
CONCLUZII
Dreptul de proprietate a reprezentat unul dintre exercițiile încercate de om de-alungul evoluției sale, exprimând apropierea sine qua non dintre un însuflețit și lucrurilor asupra cărora acesta și-a exercitat îndemânarea și iscusința.
Proprietatea a fost și rămâne o relație de apropiere dintre om și calitatea bunurilor pe care le-a deținut, în scopul vizării unor activități de consum și producție.
Relația s-a manifestat de-a lungul timpului prin culegea fructelor de către om, privite ca daruri ale lui Dumnezeu la început cât și prin, apariția primelor unelte necesare lucrării pământului.
Se poate spune că pentru prima dată această relație a ieșit la iveală odată cu înțelegerea Cărții Facerii, potrivit căreia l-a început Dumnezeu a făcut cerul și pământul iar omului i-a dat puterea de a stăpâni viețuitoarele și pământul pentru a-și asigura cele necesare supraviețuirii.
Dar această relație de apropiere poate fi împiedicată într-o mare măsură în situația în care o terță persoană intervine în exercițiul dreptului tău și prin diferite mijloace ajunge să stăpânească, sub forma celor două atribute: posesia și folosința, însuși dreptul.
În acest sens, au apărut mijloacele de proteguire sub specie iuris a dreptului de proprietate cu ajutorul cărora, reclamantul își recapă deplinătatea exercițiului său și într-un final, ajungându-se la o întregire.
Ținând cont de faptul că la Roma, acțiunea specifică prin care se apăra proprietatea era acțiunea în revendicare, în situația în care un terț stăpânea un lucru care nu îi aparținea, proprietarul putea intenta această acțiune.
Pentru a putea introduce o astfel de acțiune trebuiau îndeplinite mai multe condiții respectiv, proprietarul să fie quiritar și să fi pierdut posesia; pârâtul trebuie să pretindă că este proprietar și implicit să dețină bunul sub forma posesiei și obiectul acțiunii să fie un bun individual determinat și corporal.
Cu certitudine, acțiunea în revendicare reprezintă principalul mijloc de protejare al exercițiului dreptului de proprietate vizând redobândirea bunului pierdut și implicit recunoașterea de către pârât a deplinătății atributelor proprietarului.
Necesitatea reglementării unei astfel de acțiuni în justiție se impune în primul rând din motive de echitate, în sensul că este just a se proceda la o delimitarea a noțiunilor de proprietar, care cuprinde în puterea lui toate cele trei atribute și, celelalte persoane care dețin unul sau cel mult două atribute.
Echitatea se mai exprimă prin faptul că nicio persoană nu poate pune stăpânire pe exercițiul bunului tău fără să aibă o cauză justă sau fără să dovedească în mod real proprietatea asupra acelui bun.
Acolo unde a pierit echitatea a intervenit abuzul, în acest sens România a fost leagănul unui proces de naționalizare în mod forțat, în care proprietatea privată a fost desființată prin măsurile adoptate în regimul Ceaușescu, dorindu-se acomodarea cu un regim de cooperativizare, în care toți muncitorii depuneau eforturi sporite pentru a realize lucruri la comun.
Odată cu căderea regimului comunist, proprietatea a fost punctul cel mai important al primei Constituții democratice. În acest sens, foștii proprietari au început revendicarea fostelor proprietăți, dovedind calitatea lor la momentul preluării de către stat.
Acțiunea în revendicare, începând cu anul 1991 a jucat un rol important în refacea structurii proprietății în țara noastră, statul fiind obligat să acorde pământurile preluate abuziv.
Regimul juridic al acțiunii în revendicare a explodat în sensul că multe spețe au fost ridicate în fața instanțelor de judecată care au contribuit în mod direct la evoluția și conturarea scheletului revendicării.
Importanța majoră a acestei acțiuni s-a arătat și la nivel internațional în sensul că majoritatea țărilor dispun de o astfel de acțiune prin intemediul căreia se apără dreptul de proprietate.
În funcție de împărțirea bunurilor în mobile și imobile, a fost tranșată și felul acțiunilor în revendicare, fiecare cu regimul său juridic.
De asemenea, acțiunea în revendicare se aplică atât dreptului de proprietate privată cât și dreptului de proprietate publică. Caracterele sale juridice precum acțiune reală, petitorie și în principiu, impresciptibilă, o fac specială și implicit considerată cel mai bun mijloc de apărare în ceea ce privește dreptul de proprietate.
În concluzie, acțiunea în revendicare reprezintă cel mai energic și eficient mijloc direct de proteguire a dreptului de proprietate, suferind numeroase modificări de-alungul vremii, modificări benefice în sensul descoperii noilor aplicații ale acesteia la diferitele probleme apărute între comunitări.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, monografii
A. Literatură de specialitate română
ADAM, I., Proprietatea publică și privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, București, 2000.
ADAM, I., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2005.
ADAM, I., Drept civil. Teoria general a drepturilor reale, Ed. C.H. Beck, ed. 3 revizuită și adăugită, București, 2013.
ANGHEL, I.M., Drept privat roman, vol. 1, Ed. Hyperion XXI, București, 1991.
ANGHEL, I.M., Drept privat roman, manual, Universitatea Europeană Drăgan, Lugoj, 1996.
BAIAS. A., FL., DUMITRACHE B., NICOLAE M., Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv- Legea nr. 10/2001 comentată și adnotată, vol I., Ed. Rosetti, București, 2001.
BAIAS A., FL., DUMITRACHE B., NICOLAE M., Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv- Legislație și jurisprudență, vol II., Ed. Rosetti, București, 2001.
BAIAS, FL., CHELARU, E., CONSTANTINOVICI, R., MACOVEI I., Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012.
BELEIU, GH., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă ,,Șansa’’, București, 1998.
BÎRSAN, C., GAIȚĂ, M, PIVNICERU, M.M., Drept civil. Drepturile reale, Ed. Institutul European, Iași, 1997.
BÎRSAN, C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol 1. Drepturi și libertăți., Ed. All Beck, București, 2005.
BÎRSAN, C., BELEIU, Gh., DEAK, Fr. coord.: Instituții de drept civil, curs selectiv pentru licență 2006-2007, București, 2006.
BÎRSAN, C., Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, ed. a II-a, revăzută și adăugită, București, 2007.
BÎRSAN, C., Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, ed. a 3-a, revăzută și revizuită, București,2008.
BÎRSAN, C., Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013.
BOROI, G., ANGHELESCU, C. A., Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, ed. a II-a, 2012.
BOROI, G., ANGHELESCU, C. A., NAZAT., B., Curs de drept civil. Drepturile reale principale conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013.
BOROI, G., ANGHELESCU, C. A., NAZAT., B., Curs de drept civil. Drepturile reale principale conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu,ediția a 2-a revizuită și adăugită, București, 2013.
BOROI, G., SPINEANU-MATEI, O., THEOHARI, D. N., CONSTANDA, A., RĂDUCAN, G., NEGRILĂ, C., GAVRIȘ, D. M., PĂNCESCU, F. G., DĂNĂILĂ, V., EFTIMIE, M., Noul cod de procedură civilă,. Comentariu pe articole, Vol. II. Art. 527-1133, Editura Hamangiu, București, 2013.
BOROI, G., STĂNCIULESCU, L., Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012.
CHELARU, E., Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2000.
CIUREA, A., Fișe de procedură civilă, Ed. Univerul Juridic, București, 2013.
CIUTACU, F., Dreptul de proprietate și alte drepturi reale.Culegere de spețe, modele de contracte, modele de acțiuni, legislație civilă, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
COSMOVICI, P. M., Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație, Ed. All, București, 1996.
COSTIN, M., MUREȘAN, M., URSA, V., Dicționar de drept civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980.
FLOREA, B, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
FRENȚIU, G. C., BĂLDEAN, D-L, Noul cod de procedură civilă comentat, Ed. Hamangiu, București, 2013.
HAMANGIU, C., GEORGEAN, N., Codul civil adnotat, cu textul articolului corespunzător francez, italian și belgian, cu trimiteri la doctrina franceză și română și jurisprudența completă de la 1868-1927, vol. IV, Ed. Librăria Universala Alcalaz & Co., București, 1930.
HAMANGIU, C., ROSETTI-BĂLĂNESCU, I., BĂICOIANU, AL., Tratat de drept civil,Ed. Națională, București, 1929.
HAMANGIU, C., ROSETTI-BĂLĂNESCU, I., BĂICOIANU, AL., Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All Beck, colecția Restitutio, București, 2002.
HANGA, H., Drept privat roman-tratat, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977.
HANGA, H.,.Mari legiuitori ai lumii (Hammurabi, Iustinian, Napoleon), Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1977.
ILIPESCU, I. P., Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ed. Actami, București, 1996.
IONAȘCU, TR., BRĂDEANU, S., Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Ed. Academiei, București, 1978.
LEȘ I., Tratat de drept procesual civil, Ed. C.H.Beck, ed. a 4-a, București, 2008.
MARIN, E., Acțiunea în revendicare și regimurile ei juridice, Ed. Hamangiu, ed. a 2-a, București, 2011.
MOLCUȚ, E., Drept privat roman: note de curs, Ed. Universul Juridic, București, 2003.
PĂTULEA, V., TURIANU,C., Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. Vol. II. Dreptul de proprietate publică, dreptul de proprietate privată, apărarea dreptului de proprietate, publicitatea imobiliară, Editura Wolters Kluwer, București, 2008;
POP, A., BELEIU, GH., Curs de drept civil-partea generală, Centrul de multiplicarea al Universității din București, 1973.
POP, L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
POP, L., HAROSA, L. M., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, București, 2006.
POP, L., POPA, I-F.,VIDU, S.I., Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012. .
POPA, E., Acțiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
REGHINI, I., DIACONESCU, Ș., P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2014
SFERDIAN, I., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2013.
STĂTESCU, C., Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970.
STOENESCU, I., ZILBERSTEIN, S., Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanță. Hotărârea, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.
STOICA, V., Drept civil. Drepturi reale principale, vol I., Ed. Humanitas, București, 2004.
STOICA, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
STOICA, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, ed. 2, București, 2013.
SUDRE, F., traducere de R. Bercea (coord.) și alții, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, 2006, București.
ȘOTROPA, V., Introducere și bibliografie la istoria dreptului roman, Club, 1937.
TĂBÂRCĂ, M., Drept procesual civil. Vol. I.- Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
TĂBÂRCĂ, M., Drept procesual civil. Vol. II.- Procedura contencioasă în fața primei instanței. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
UNGUREANU, OV., Drept civil. Introducere, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
UNGUREANU, OV., MUNTEANU, C., Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2008.
UNGUREANU, OV., MUNTEANU, C., Drept civil. Partea generală, în reglementarea noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
UNGUREANU, OV., MUNTEANU, C., Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil. Ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, 2013.
URS, I. R, ISPAS, P., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2013.
VASILESCU, P., Drept civil.Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012.
B. Literatură de specialitate străină
BENOÎT-ROHMER, F., La Cour européenne des droits de l’homme et la defense des droits des minorités nationals, RTDH, 2002.
BERLINER, A., De l’action de in rem verso, thèse pour le doctorat, Faculté de droit de Strasbourg, 1852.
BERGEL, J. L., La propriéte, Connaissance du droit, Dalloz, Paris, 1994.
BUGNIET, M., Traité du Bornage de la revendication et du droit de rétention, Imprimerie et librairie générale de jurisprudence Marchal, Billard et Cͤͤͤ ͤ, Paris, 1877.
BURLAMAQUI, J. J., Principes du droit naturel, 1747.
CASSIN, M. R., Droits de l’ home et théorie générale du droit internation, Pedone, 1969, t. 4.
CHRESTIA P., L ‘influence des droits de l’homme sur l’evolution du droit international contemporain, RTDH, 1999.
COLIN, A., CAPITANT, H., Cours élémentaire de droit civil francais, Tome Premier, Lirairie Dalloz, Sixième édition, Paris, 1930.
JOBBÉ-DUVAL, E., Étude historique sur la revendicationdes meubles en droit français, L. Larose, Librairie-Éditeur, Paris, 1880.
BENOÎT-ROHMER, F., La Cour européenne des droits de l’homme et la defense des droits des minorités nationals, RTDH, 2002.
BERLINER, A., De l’action de in rem verso, thèse pour le doctorat, Faculté de droit de Strasbourg, 1852.
BUGNIET, M., Traité du Bornage de la revendication et du droit de rétention, Imprimerie et librairie générale de jurisprudence Marchal, Billard et Cͤͤͤ ͤ, Paris, 1877.
BURLAMAQUI, J. J., Principes du droit naturel, 1747.
CASSIN, M. R., Droits de l’ home et théorie générale du droit internation, Pedone, 1969, t. 4.
CHRESTIA P., L ‘influence des droits de l’homme sur l’evolution du droit international contemporain, RTDH, 1999.
COLIN, A., CAPITANT, H., Cours élémentaire de droit civil francais, Tome Premier, Lirairie Dalloz, Sixième édition, Paris, 1930.
JOBBÉ-DUVAL, E., Étude historique sur la revendicationdes meubles en droit français, L. Larose, Librairie-Éditeur, Paris, 1880.
LAHOVARY, N. ALEXANDRE, Du "dominium" ou droit de propriété en droit romain Du régime de la propriété foncière au point de vue des droits réels qui peuvent en être détachés dans l'ancien droit français et dans le droit actue, Impr. E. Thunot, 1865.
LAURENT, F., Droit civil international, Tome deuxième, Librairie a Mabescq, Paris, 1880.
LOCHAK, D., Mutation des droits de l’homme et mutation du droit, RIEJ, 1984.
GARNIER, F. X. P., Traite de la possession de la propriete et des actions prossessoires et petitoires, Chez L' Editeur, 1853.
HEGEL, G.F.W., Principiile filosofiei dreptului, Ed. IRI, București, 1996.
HEGEL, G.F.W., Principiile filosofiei dreptului, Ed. IRI, București, 1996.
MAY, G., Éléments de droit romain à l'usage des étudiants des facultés de droit, Paris : Librairie de la Société du Recueil Général des Lois et des Arréts, 1901.
MOMMSEN, TH., Meyer., P.M., Codex Theodosianus, Berlin, 1954.
POLITIS, N., Les nouvelles tendaces du droit international, Paris, 1927.
TUNKIN, G., Droit international public, problems théoriques, trad. Fr., Pedone, 1965.
VERSTAEN, A., Droit romain : De l'Action publicienne. Droit français: De la Revendication en matière de faillite, Imprimerie et librairie de Six-Horemans, Lille, 1871
WEIL, P., Vers une normativité relative en droit international, RGDIP, 1982.
LOCHAK, D., Mutation des droits de l’homme et mutation du droit, RIEJ, 1984.
GARNIER, F. X. P., Traite de la possession de la propriete et des actions prossessoires et petitoires, Chez L' Editeur, 1853.
MAY, G., Éléments de droit romain à l'usage des étudiants des facultés de droit, Paris : Librairie de la Société du Recueil Général des Lois et des Arréts, 1901.
MOMMSEN, TH., MEYER., P.M., Codex Theodosianus, Berlin, 1954.
POLITIS, N., Les nouvelles tendaces du droit international, Paris, 1927.
TUNKIN, G., Droit international public, problems théoriques, trad. Fr., Pedone, 1965.
VERSTAEN, A., Droit romain : De l'Action publicienne. Droit français : De la Revendication en matière de faillite, Imprimerie et librairie de Six-Horemans, Lille, 1871
WEIL, P., Vers une normativité relative en droit international, RGDIP, 1982.
II. Articole de specialitate
ADAM, I., Noțiunile și natura domeniului public, domeniului privat și proprietății private, în Dreptul nr. 8/1994.
ANGHELESCU, C.A., Regula unanimității în material acțiunii în revendicare a unui bun aflat în coproprietate. Jurisprudența CEDO și reglementarea noului Cod civil, în JurisClasor CEDO, octombrie 2011.
BAIAS, FL., DUMITRACHE, B., Discuții pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 4/1995.
BOROI, G., Unele probleme de procedură civilă în materia acțiunii în revendicare, în IN HONOREM Corneliu Bîrsan, Editura Hamangiu, Revista Dreptul, 2013.
CHELARU, E., Efectele juridice ale exproprierii pentru cauză de utilitate public, în Dreptul nr. 4/1998.
CHELARU, E., Impactul revizuirii Constituției asupra regimului juridic al proprietății, în Dreptul, nr. 2/2003.
CHIRICĂ, D., Posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare de către un singur coindivizar, în Dreptul nr. 11/1998.
CHIRICĂ, R., România în fata CEDO (Hotărârea Katz c. România din 20 ianuarie 2009), în Curierul Judiciar nr. 2/2009;
CHIRIȚĂ, R., România în fața CEDO (Hotărârea Tudor Tudor c. România din 24 martie 2009), în Curierul Judiciar nr. 4/2009;
CHIRIȚĂ, R., România în fața CEDO (Hotărârea Tudor Tudor c. România din 24 martie 2009), în Curierul Judiciar nr. 4/2009;
CHIRIȚĂ, R., România în fața CEDO (Hotărârea Aurel Popa c. România din 16 iulie 2009), în Curierul Judiciar nr. 8/2009;
CHIRIȚĂ, R., România în fata CEDO (Hotărârea Stanca Popescu c. România din 7 iulie 2009), în Curierul Judiciar nr. 8/2009;
DÂRJAN, TR., Propuneri de lege ferenda în legătură cu dispozițiile din legile reparatorii referitoare la repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, în Dreptul nr. 11/2003.
GIURGIU, L., Considerații în legătură cu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 2/1995.
GIURGIU, L., Considerații în legătură cu domeniul public, în Dreptul nr. 8/1995.
KAUFMAN, C., RĂDULEȚU, S., Dreptul la restituire. Noțiunea de „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Ingerința nelegală și disproporționată a statului. Obligații „erga omnes” în sarcina statului. Probleme structurale ale sistemului român de restituire a proprietăților. Obligația impusă statului de a reforma acest sistem, în Revista Română de Jurisprudență nr. 2/2009;
LULĂ, I., Opinii privitoare la posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare de către un singur coproprietar, în Dreptul nr. 4/2002.
MIRCEA. I., Teorii asupra originii, caracterului și fundamentului proprietății, în Analele Universității ,, 1 Decembrie 1918’’ Alba-Iulia, Series Jurisprudentia, nr. 10/2007.
NICOLAE, M., Discuții cu privire la aplicarea în timp a art. 35-36 din Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 11/2000.
PERJU, P., Obligația de grănițuire în reglementarea noului Cod civil, în IN HONOREM Corneliu Bîrsan, Editura Hamangiu, Revista Dreptul, 2013.
POP, L., Reglementările noului Cod civil cu privire la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, în Dreptul nr. 6/2010.
POPESCU, C.L., Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice care nu au cetățenia, respectiv naționalitatea română, de a fi titulare ale dreptului de proprietate asupra terenurilor în România, în Dreptul nr. 8/1998.
RUEN, A., Inconvenientele anormale de vecinătate – evoluție și perspective, în Studia Iurisprudentia Universitatis Babeș-Bolyai, nr. 4/2010.
ȘERBAN, S., Probleme în legătură cu determinarea patrimoniului unităților administrativ-teritoriale (II), în Dreptul nr. 12/1993.
STOICA, V., Exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 5/2004.
TABACU, A., Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, potrivit noului Cod de procedură civilă și contenciosului administrativ , în RTSA, nr. 2(31)/2012.
VASILESCU, P., Privire asupra situației juridice a vânzătorului de bunuri mobile, în Dreptul nr. 1/1991.
III. Jurisprudență
BODEA, A. C., Dreptul de proprietate II. Circulația juridică a bunurilor. Moduri de dobândire. Publicitatea imobiliară. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2010.
BODEA, A. C., Dreptul de proprietate III. Mijloace de apărare. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2010.
CHIRIȚĂ, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de hotărâri 2004, Editura C.H. Beck, București, 2007;
COSTIN, M. N., LEȘ, I., COSTIN, C. M., SPINEI, S., Dicționar de procedură civilă, Ed. Hamangiu, ed. a 2-a, București, 2007.
CROITORU, M.S., Dreptul de proprietate în jurisprudența CEDO, Ed. Hamangiu, 2010.
CRIȘU, C., Tratat de acțiuni civile în justiție.Teorie și practică judiciară., Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1987.
CRIȘU, C., Tratat acțiuni în jutiție. Lucrare pluridisciplinară teoretico-practică în domeniul dreptului civil, procesual civil, familiei, muncii, locativ, contencios, Ed. Juris Argessis, 2005.
DÂRJAN, T., Jurisprudență civilă a instanței supreme 2003 – 2007, Editura C.H. Beck, București, 2008;
FLORESCU, G., Acțiunea în revendicare(2)- Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2011.
FLORESCU, G., CĂLINESCU, D., Acțiunea în revendicare. Practică judiciară 2008-2009, Ed. Hamangiu, 2009.
HAGEANU, C. C., DUMITRACHE, C.-V., Contractul de închiriere, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2007.
HARALAMBE, M., ȚĂNDĂRESCU, B.-E., TOMA, C.-M., VIȘAN, M., RUSU, A., VALAN, A., SÎRBU, G., TIU, E.-V., COSTANDA, A.-L., Curtea de Apel București – Culegere de practică judiciară în materie civilă 2007, Editura Wolters Kluwer, București, 2008;
PERJU, P., Jurisprudență civilă comentată a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a altor instanțe judecătorești, Editura C.H. Beck, București, 2007;
PIVNICERU, M-M, PERJU, P., PROTEA, G., SUSANU, C., Codul civil adnotat. Vol. III. Art. 535-952. Despre bunuri, Ed. Hamangiu, 2013.
ROȘU, E., Acțiunea în revendicare. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2006.
SELEJAN-GUȚAN, B, RUSU, H. A., Hotărârile C.E.D.O. în cauzele împotriva României (1998-2006), Ed. Hamangiu, București, 2006.
THEOHARI, D. N., Acțiunea în evacuare. Practică judiciară comentată, Ed. Hamangiu, 2010.
TURIANU, CR., TURIANU, C., Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. Practică judiciară adnotată, Ed. All Beck, București, 1998.
IV. Surse internet
Jurisprundența Curții de Apel București:
http://www.cab1864.eu
Portalul Consiliului Superior al Magistraturii:
http://www.csm1909.ro
Jurisprudența Curții de Apel Cluj:
Pentru hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului în limba franceză:
http://www.echr.coe.int
Pentru decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:
http://www.iccj.ro
Clasorul de jurisprundență CEDO online:
http://www.hotararicedo.ro
Pentru jurisprundența CEDO:
http://jurisprudentacedo.com
Jurindex – Indexul jurisprundenței naționale
http://www.jurisprudenta.org
Ministerul Justiției – portalul instanțelor de judecată:
http://portal.just.ro
Pentru hotărâriri ale Curții Europene a Drepturilor Omului în limba română:
http://www.scj.ro
Biblioteca națională a Franței:
http://gallica.bnf.fr
CUPRINS
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apararea Dreptului de Proprietate Si a Celorlalte Drepturi Reale Principale (ID: 126312)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.