Apararea Colectiva Necesitate a Mentinerii Integritatii Statale Nationaledoc

=== Apararea colectiva – necesitate a mentinerii integritatii statale nationale ===

APĂRAREA COLECTIVĂ – NECESITATE A MENȚINERII INTEGRITĂȚII STATALE NAȚIONALE

C U P R I N S

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………………… …

CAPITOLUL 1. RISCURI ȘI AMENINȚĂRI LA ADRESA ROMÂNIEI

Considerații teoretice …………………………………………………………………………………..

Amenințări de securitate……………………………………………………………..

Securitatea națională. Strategia de securitate a României ………………………..

Criza din Ucraina …………………………………………………………………..

CAPITOLUL 2. APĂRAREA – FORMĂ DE MENȚINERE A INTEGRITĂȚII NAȚIONALE

2.1. Apărarea – activitate multilaterală și complexă ………………………………..……

2.2. Apărarea militară …………………………………………………………………………………………

2.3. Apărarea națională – garantul integrității naționale ………………………………….

CAPITOLUL 3. APĂRAREA COLECTIVĂ

3.1. Considerații teoretice privind apărarea colectivă ……………….………….……….

3.2. Apărarea colectivă – principiu definitoriu al NATO ………………..………………

3.3. Conceptele smart defense și pooling and sharing …………………………………………….

3.4. Rolul Armatei Române în cadrul apărării colective …………………………………………..

3.4. Corelația apărare colectivă – integritate națională ………………………………….

CONCLUZII …………… …………………………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Secolul al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Interesele și obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate este influențat pozitiv de procesele de integrare europeană și euroatlantică, de extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democrației și economiei de piață, de adâncirea colaborării regionale. Riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ, totuși persistă fenomene de instabilitate și criza la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state.

Progresele în evoluția politicii externe și de securitate comune, implicarea și soluțiile alese de organizațiile internaționale și europene în rezolvarea situațiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se pregătește să își asume un rol substanțial în arhitectura propriei securități, inclusiv în cea de apărare.

Statutul României de membru a structurii de securitate euroatlantice și de membru a Uniunii Europene, coroborat cu caracteristicile evoluției relațiilor geopolitice din zona Mării Negre și din regiunile adiacente acesteia determină, în mod inevitabil, transformarea strategiei de securitate națională și, implicit, a strategiei militare, cu implicații majore asupra rolului, locului și destinației forțelor armate, în general, și a forțelor navale, în particular. Acest nou statut al României presupune, în afara garantării stabilității și securității naționale, responsabilități în domeniul generării de stabilitate/securitate regională și europeană.

În contextul politic actual și prin prisma așezării geografice, România este supusă unor riscuri și amenințări atât pe plan intern cât și din exterior. În cadrul referatului am încercat să identific acești factori, să-i analizez și să identific efectele ce pot apărea în urma acțiunii acestora.

De asemenea, am încercat să analizez situația din Ucraina și implicațiile acesteia în Europa de est și implicit în țara noastră.

CAPITOLUL 1. RISCURI ȘI AMENINȚĂRI LA ADRESA ROMÂNIEI

Considerații teoretice

Din punct de vedere semantic, prin securitate se înțelege „faptul de a fi la adăpost de orice pericol” sau „sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. O definire a termenului de securitate ar putea face referire la ansamblul proceselor, acțiunilor și măsurilor de natură politică, economică, socială, diplomatică, militară, administrativă, legislativă și altele, prin care se garantează existența național-statală, precum și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

O altă definiție dată de specialiști ,,securitatea este o stare ce trebuie realizata pentru ca un stat sau un grup de state sa poată acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii”

În literatura de specialitate, precum și în discursurile și analizele politice, se folosesc trei noțiuni-concepte: securitate zonală, securitate regională, securitate globală.

Securitatea zonală (subregională) desemnează situația rezultată din relațiile mutuale stabilite de statele dintr-o zonă geografică relativ restrânsă, având o caracteristică anumită care asigură statelor respective integritatea teritorială, independentă, suveranitatea și protecția față de orice amenințare.

Securitatea regională (continentală) reprezintă starea de siguranță a statelor unui continent în privința respectării independenței, suveranității și integrității teritoriale.

Securitatea globală se definește ca acea stare a sistemului internațional în care fiecare stat are garanția că se află la adăpost de orice agresiune sau alte ingerințe de natură să-i afecteze valorile fundamentale.

O altă noțiune care trebuie definită este aceea de politică de securitate. Aceasta desemnează ansamblul măsurilor și acțiunilor întreprinse în toate domeniile vieții social-politice destinate să asigure în mod optim menținerea și consolidarea statului, apărarea și promovarea intereselor fundamentale. Politica de securitate mai poate fi definită ca totalitate a ideilor, conceptelor, doctrinelor pe baza cărora un guvern identifică și utilizează în practică instrumente normative și acționare mai eficiente în eforturile individuale și multilaterale pentru realizarea acelui sistem destinat cunoașterii, prevenirii, înlăturării și combaterii oricăror amenințări, vulnerabilități și riscuri ce pot pune în pericol trăsăturile fundamentale ale statului: suveranitatea, independența și integritatea teritorială.

Conceptele de securitate au fost, în mod tradițional, asociate cu apărarea, organismul militar, armamentele, raportul de forțe, strategiile și tacticile. Având în vedere o serie de definiții clasice, termenul de securitate poate indica situația unei țări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor existente. Într-o astfel de viziune, se poate înțelege că apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Termenul de securitate se extinde mult dincolo de afacerile militare și poate include așa-numitele aspecte ne-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare. Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză – individual, statal și sistemic – și identifică atât un nivel de comportament cât și o posibilă condiție universală. Iată și câteva exemple privind modalitățile de definire a securității naționale de către mediul academic : „Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa amenințărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv absența temerii că aceste valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1952)” ; „O națiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-și sacrifice interesele sale legitime pentru a evita războiul și este în stare, dacă este provocată, să le apere prin război (Walker Lippmann, 1962)”; „Securitatea este abilitatea unei națiuni de a-și proteja valorile interne de amenințări externe (Enciclopedia internațională a științelor sociale) ”; „Securitatea este lipsa relativă a războiului” (Ian Bellany, 1981); „ Securitatea este capacitatea unei națiuni de a promova cu succes interesele sale naționale” (Penelope Harland-Thunberg, 1982); „Securitatea reprezintă prezervarea unui stil de viață acceptabil de către cetățeni, dar care este compatibil cu necesitățile și aspirațiile legitime ale altora” (Colegiul Național de Apărare, Canada, 1991); „Securitatea reprezintă prezervarea, în condiții acceptabile de evoluție, a patternurilor tradiționale de limbă, cultură, asociere și identitatea națională, religioasă și de obiceiuri” (Ole Waever, 1993) ; „Securitatea înseamnă absența amenințărilor împotriva unor valori importante, care poate fi absolută (lipsa oricărui risc ori amenințare) sau de tip deplorabilă (într-o utilitate implacabilă)” .

Corespunzător dimensiunii multiple, securitatea implică o structură complexă, având trei componente principale: securitatea fizică, securitatea informațională și securitatea de personal.

Securitatea fizică reprezintă mecanismele și instalațiile capabile să realizeze detecția, întârzierea și stoparea sau chiar anihilarea unei infracțiuni.

Securitatea informațională reprezintă ansamblul măsurilor de calificare (categorisire și clasificare) a informațiilor, de determinare a riscurilor și stabilire a măsurilor minime de protecție a procesării, stocării și transmiterii acestora.

Securitatea de personal reprezintă atât protecția împotriva acțiunilor personalului propriu care au drept consecințe aspecte de insecuritate, cât și protecția acestuia la efectele negative ale criminalității.

Amenințări de securitate……………………………………………………………..

1.2.1.Aspecte generale

   Securitatea apare, în cele mai multe situații, ca o precondiție a funcționalității oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizații sociale, economice, politice etc., în raport cu acțiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni și/sau externi organizației respective.

Starea de insecuritate este, așadar, opusul stării de securitate și se poate defini ca fiind pierderea capacității statului de a produce și utiliza resurse informaționale, energetice și umane, de a-și menține coeziunea, omogenitatea, unitatea și identitatea, ca urmare a gestionării politice ineficiente, a agresiunilor și crizelor generatoare de situații sociale patologice, crize de sistem, ori de situații limită. Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nici nu au o legătură directă, evidentă. Astfel, sărăcirea accelerată a populației în etapa de tranziție prelungită, educația insuficientă, moralitatea lacunară, salarizarea minimală și hazardul natural sunt factori care nu par să aibă interconexiuni între ei, precum și nici între ei și Securitatea Națională. 

Într-o lume ce pare a fi a insecurității dobândite, securitatea este un drept fundamental al ființei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele și condițiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sunt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătății și bunăstării indivizilor și ale comunității umane. În concluzie, securitatea individului presupune controlul adecvat al pericolelor, nu absența lor totală, ea antrenând cu sine o senzație de bunăstare, de liniște și fără teama zilei de mâine. Securitatea individului ar trebui asigurată de către Stat, care, din păcate, este tot mai vulnerabil la schimbările societale, economice, militare și de interacțiune cu actori non-statali. Actorii statali și non-statali joacă un rol semnificativ în realizarea securității economice, atât la nivel național, cât și regional și global. În acest moment, statele tradiționale se dovedesc incapabile de reacție rapidă.

Există o serie de surse ale insecurității. Printre acestea, potrivit studiului lui Julliette Voinov-Kohler, se află: securitatea economică (șomaj); securitatea utilizării (accesul la muncă, sărăcie, munca copiilor); securitatea alimentară (accesul inegal la hrană); protecția sănătății (existența unor boli grave, accesul diferit și diferențiat la asistență medicală); securitatea mediului (poluarea apei, solului, aerului, tăierea pădurilor, catastrofe naturale); securitatea personală (violența fizică, violența domestică, abuzul asupra copiilor, probleme specifice sexului, demnitate umană, droguri etc.); securitatea culturală (atingerea adusă sistemului de valori, discriminare, opresiune); securitate politică (conflicte interstatale, libertatea de expresie, tortură, represiune, violarea drepturilor omului). Securitatea înseamnă că beneficiile obținute, sunt protejate în fața dezechilibrelor sociale, economice, politice. Securitatea umană se asigură mai ușor prin măsuri de prevenire decât prin intervenții ulterioare, dar tocmai această prevenire – care necesită resurse investite! – nu se realizează în majoritatea statelor, lovite în ultimii ani de crize multiple.

Putem aprecia că, în general, riscurile la care sunt supuse stabilitatea și securitatea Europei sunt riscuri reziduale, provenite din moștenirea lăsată de terminarea Războiului Rece – dinspre state ce au aparținut fostei URSS, ori s-au aflat în sfera de influență a acesteia (atât din punct de vedere al tensiunilor existente ce pot genera conflicte violente, dar și al potențialului ridicat pe care îl au de a se transforma în furnizori de armament și tehnică de luptă pentru anumiți actori non-statali a căror manifestare se face din ce în ce mai mult simțită pe scena internațională – organizații teroriste precum Al-Qaida, de exemplu, sau alte tipuri de grupări paramilitare.

Astfel de riscuri reziduale nu fac altceva decât să mărească șansa de apariție a unor pericole cu caracter transnațional, ceea ce ar putea duce la degradarea stării de stabilitate, adesea precară în unele regiuni europene, aflate la periferia continentului. Atunci când „beneficiază” și de prezenta unor manifestări ale fundamentalismului religios, sau de existența unor tendințe naționaliste – pe fondul unei situații economice dezastruoase, de creșterea masivă a populației, pericolul apariției unei stări de instabilitate este aproape inevitabil. Totodată, statelor care au aderat recent la NATO, li se oferă ocazia de a se manifesta ca vector important al valorilor euroatlantice într-un spațiu mai apropiat de ele și unde au interese deosebite.

    Migrația este, de asemenea, un element cheie al securității sociale și societale. Poate fi definit ca un fenomen colectiv de transfer temporar sau definitiv al unei largi mase de populație care interacționează cu capacitățile de absorbție și adaptare ale societății. În țările de tranziție, migrația încurajează traficul de persoane. România este țară de origine și de tranzit pentru diferite rute ale migrației, care poate determina și riscuri militare: iredentismul, terorismul etc. Traficul de ființe umane este o importantă sursă de insecuritate. Spațiul de interes strategic în care se află România este sursă, zonă de tranzit și destinație a unor activități criminale grave: trafic ilegal de armament, narcotice, migrație ilegală, trafic de ființe umane. Cele mai importante țări de origine pentru traficul de ființe umane, conform OIM, sunt: Moldova, România, Ucraina, Rusia și Bulgaria. Cei doi autori încadrează aceste acțiuni criminale în categoria efectelor tranziției, care au generat schimbări politice, sociale și culturale, care, la rândul lor, au determinat o creștere a sărăciei și a ratei șomajului, o distribuție inegală de putere pe piața muncii relevată prin ratele ridicate ale șomajului, munca la negru, remunerarea proastă a muncii.

1.2.2. Riscuri de securitate non-militare

Potrivit specialiștilor, globalizarea multiplică numărul, frecvența și intensitatea riscurilor de securitate non-militară în cadrul sistemului internațional. Întâlnim tot mai des, în ultima perioadă, expresia consacrată de amenințări și riscuri globale, în această catalogare se încadrează categorii diverse, precum:

riscuri și amenințări generate de spectrul și efectele încălzirii globale, de macro expansiunea economică nesistematizată și necontrolată ori de o viitoare penurie globală de resurse energetice;

riscuri și amenințări generate de „terorismul cultural”;

riscuri și amenințări generate de fenomenul migrației ilegale (care, în contextul reducerii distanțelor și comprimării unor spatii, datorită globalizării, tinde să confere unor fluxuri regionale o tendință cvasiglobală);

riscuri și amenințări generate de activități ale unor rețele transnaționale de crimă organizată (care tinde, de asemenea, să depășească proporțiile unor continente sau spatii geografice restrânse);

riscuri și amenințări generate de tendința de extindere la scară globală a unor rețele teroriste;

riscuri și amenințări generate de o parte a societății civile puse în slujba anumitor interese economice, politice sau altor entități ostile;

riscuri și amenințări generate de proliferarea armelor de distrugere în masă, îndeosebi cele bazate pe utilizarea tehnologiilor nucleare;

După părerea unor specialiști și traficul de ființe umane este o importantă sursă de insecuritate, fiind foarte răspândit în lume la această dată

Potrivit altor sisteme de clasificare, riscurile de securitate non-militară îmbracă aspecte politice, sociale, economice, ecologice etc. Dimensiunea politică a riscurilor și amenințărilor rezidă în slăbiciunea unor guverne sau instituții, care conduc la fenomenul "statului captiv", permeabil la recrudescența manifestărilor și acțiunilor crimei organizate transfrontaliere ori ale grupurilor și grupărilor teroriste. Riscurile de securitate pot fi naționale, îndreptate asupra ordinii de drept (deseori cu caracter ideologic de intenție sau de structură, gen partide etnice) și non-naționale, prin încercările unui stat „mamă” de a întări identitățile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieși din contextul național, specific acestora.

Amenințările de ordin economic cuprind, prezența sărăciei endemice și crizele generate de problema asigurării apei și energiei, alături de unele posibile evoluții negative pe piața mondială. Nesiguranța generată de jocul pieței este terenul fertil al unui pachet substanțial de amenințări economice dintre care unele pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale a unor state. Exemplele sunt aproape de noi, și de data aceasta, atacul speculativ financiar asupra piețelor emergente fiind recent.  Accesul la resurse este vital. Epuizarea acestora de către națiunile sărace, în contextul menținerii creșterii demografice, va determina mari fluxuri migratoare. Apa potabilă este, după hidrocarburi, a doua resursă vitală a omenirii!

La nivelul social, amenințările identificate privesc nevoia de păstrare a identității unor comunități, minorități sau națiuni. Riscurile se apropie de cele politice și au sursa din interior. Conflictele de muncă, inter-confesionale sau inter-etnice sunt tot atâtea riscuri de securitate non-militară. La acest nivel, societatea civilă și organizațiile non-guvernamentale joacă un rol important, de cele mai multe ori nu în beneficiul statului gazdă.

Alte investigații sectoriale ale complexului de securitate  au abordat dimensiunea ecologică a unor factori de risc și amenințări (poluarea accentuată, existența unor tehnologii cu grad ridicat de risc în exploatare, capacitatea redusă de management al unor situații de urgență în cazul producerii dezastrelor naturale, defrișările etc.), dar și dimensiunea informațională, în special privitoare la utilizarea pe scară largă a tehnologiilor și sistemelor informatice și informatizate, vulnerabile la atacuri provenite din exterior. Corupția și economia subterană, crima organizată, traficul de persoane și drogurile (a doua afacere la nivel mondial!), pandemiile, siguranța alimentară sunt alte tipuri de amenințări și riscuri de securitate. De asemenea, nu trebuie minimalizate nici accesul la educație și sănătate al unor națiuni, sau accesul la medicamente și politica corporatistă de repartizare a acestora.

    Dacă în trecutul recent interdependențele se manifestau mai ales la nivel regional, iar paradigma realismului politic asigura în mare măsură stabilitatea și securitatea în cadrul relațiilor internaționale, mutațiile produse ca urmare a desființării sistemului bipolar de putere și a efectelor induse de fenomenul globalizării impun abordări de tip nou, privitoare atât la identificarea și cunoașterea riscurilor și amenințărilor existente la adresa securității, cât și la prevenirea și combaterea/contracararea pericolelor generate ca urmare a acestora. Globalizarea face ca o mare parte a riscurilor și amenințărilor să tindă să se transforme în amenințări cu caracter extins. Chiar dacă procesul menționat face ca anumite atitudini și modele comportamentale sau unele pattern-uri instituționale să fie adoptate în cuprinsul unor mari spații geografice și geopolitice, particularitățile regionale, identitățile regionale și specificitățile din care pot deriva riscuri și amenințări de securitate rămân un element de care trebuie să ținem seama în analiza mediului de securitate internațional. 

Riscuri interne

În ultimii ani a devenit evident că factorul economic este cel decisiv pentru securitatea națională și dezvoltarea durabilă a țării. Numai stabilizarea și creșterea economiei țării va putea satisface interesele cetățenilor, societății și statului, va soluționa problemele referitoare la deficiența resurselor necesare stabilizării situației, astfel rezolvând probleme legate de securitatea națională. În același timp, diversitatea dimensiunilor securității nu pot fi realizate, în măsură totală, fără asigurarea securității economice. Această interdependență este determinată de faptul că securitatea, în contextul procesului de globalizare, presupune protecția necesităților evidente, fiziologice, social-economice, spirituale și situaționale în resurse, tehnologii, informații și idealuri morale, necesare pentru activitatea vitală și dezvoltarea populației .

În domeniul economic se evidențiază, în mod special, amenințări interne care se manifestă, în primul rând prin eșecul posibil al reformelor celor ce s-au “derulat” la putere, din motivul incapacității elitelor politice de a asigura în Romania o tranziție fermă spre economia de piață. Principala dificultate provocată de tranziție și mai puțin de procesul globalizării este faptul că liberalizarea economică a fost prea bruscă, deoarece ea n-a fost însoțită de respecializarea economiei naționale, de susținerea ramurilor competitive. Amintim că securitatea reprezintă, la modul general, faptul de a fi la adăpost de orice pericol, în același timp ea este raportată și la existența unui sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. În această ordine de idei, cetățenii tarii manifestă un nivel din ce in ce mai scăzut de încredere în instituțiile statale după cum se arata in ultimele sondaje.

Astfel, în spectrul factorilor de risc care pot pune în pericol securitatea națională, în expresia concentrată în spațiul aplicat al apărării naționale, se pot lua în considerare și:

accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice, cu consecințe nemijlocite în accentuarea inechităților sociale și în proliferarea economiei subterane;

reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului;

menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale, cu efecte, directe sau indirecte, asupra proceselor și activităților ale căror determinări se regăsesc în spațiul practic al apărării naționale;

scăderea nivelului de încredere al cetățenilor în instituțiile statului, slăbirea coeziunii sociale și civice;

deficiențele organice în protecția informațiilor clasificate;

nivelul încă modest al infrastructurii informaționale; emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf, ca efect exclusiv al incapacității economiei.

Factori externi

Analizând factorii politici, economici sau geopolitici de risc, se identifica și pericole în sfera internațională (acțiuni ale altor state ce subminează consolidarea țării noastre) cu caracter economic, politic, cultural etc., care au drept scop limitarea influenței în exterior, lezarea intereselor naționale și reducerea influenței ca stat.

În domeniul politic, globalizarea aduce și altfel de modificări. Politicile erau și sunt sarcina sistemelor politice naționale, iar guvernele naționale au fost și sunt responsabile de asigurarea securității cetățenilor lor. Odată cu accentuarea globalizării, activitatea politică se desfășoară din ce în ce mai mult la nivel internațional, prin intermediul unor structuri politice integrate, precum Uniunea Europeană, sau organizații interguvernamentale, precum Fondul Monetar Internațional.

Dimensiunea culturală a globalizării este și ea deosebit de importantă. Cu toate acestea, elitele din țările cu identitate națională slabă sau recent formată, ce au preluat practici culturale străine, în special americane, au început să se teamă că propria lor identitate culturală se va eroda până la dispariție. De asemenea, globalizarea a întărit conștientizarea faptului că și în cazul culturilor tradiționale există pericolul extincției, deși cele care au capacitatea de a împrumuta și adapta influențele străine se comportă mult mai bine în fața derulării acestui proces.

Globalizarea facilitează expansiunea ideilor religioase. Mulți specialiști afirmă că, de cele mai multe ori, violența așa-numită religioasă este, de fapt, un recul politic al globalizării. Acest proces accelerează, fără îndoială, renașterea identităților culturale și religioase.

Nu trebuie uitată dimensiunea militară a globalizării. Chiar dacă numărul conflictelor intra și interstatale a scăzut în ultimii ani, conflictele zonale sunt o trăsătură definitorie a
sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI, natura lor fiind preponderent etnico-religioasă. Așadar, contrar punctului de vedere al multor analiști, globalizarea nu aduce în mod necesar integrare și stabilitate. De fapt, pe termen scurt și mediu, globalizarea pare să contribuie la generarea unor procese simultane ce creează tensiuni.

În contextul acestei analize, riscurile si amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, în principal, din perspectiva posturii de țară membră a Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene. Documentul programatic al securității naționale adoptat de Consiliul Suprem de Apărare al Țării și aflat  în vigoare, „Strategia de Securitate Națională a României“. Documentul menționat enumeră principalii factori de risc la adresa securității naționale a României și a modalităților de acțiune pentru asigurarea acesteia. Astfel, riscurile și amenințările din mediul internațional la adresa securității naționale sunt, în cea mai mare măsură, riscuri și amenințări la adresa apărării naționale, sens în care avem în vedere:

•    existența în apropierea granițelor naționale a unor zone de gravă instabilitate politică, socială și militară, a unor conflicte potențiale sau actuale;

•    proliferarea și diseminarea necontrolată a tehnologiilor și a materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor și a altor mijloace letale neconvenționale;

•    expansiunea rețelelor și activităților teroriste și a crimei organizate transnaționale – criminalitatea economico-financiară, traficul transfrontalier ilegal de persoane, de droguri, de materiale radioactive și strategice, de armament și muniții etc;

•     limitarea accesului statului român la unele resurse cu determinare vitală pentru existența și dezvoltarea societății românești și afirmarea și protejarea intereselor naționale;

•    acțiuni care, antrenând manifestări și dezvoltări în posibile conflicte deschise etnice și religioase, pot aduce atingere statului român și instituțiilor sale democratice;
•    migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;

•     decalajele existente între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea României;

•     proliferarea terorismului politic transnațional și internațional, inclusiv în manifestările sale biologice și informatice;

•    acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional, precum și cele cu caracter individual sau colectiv de accesare ilegală a sistemelor informatice;

•    acțiunile orientate în mod premeditat în direcția lezării imaginii Armatei României

Securitatea națională. Strategia de securitate a României ………………………..

Securitatea națională reprezintă ansamblul măsurilor politico-diplomatice, economice, militare, ecologice și de altă natură care asigură statului independența și suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea internă constituțională și propriul sistem de valori. Așa se și explică utilizarea frecventă a unor noțiuni precum: securitatea economică (sistemul financiar-bancar, resursele energetice, sectorul industrial, agricultura, alimentația, comerțul etc.); securitatea politică (stabilitatea sistemului constituțional și al statului de drept, dar și protecția fizică a personalităților publice); securitatea socială (echilibrul și relațiile dintre grupuri, precum și sistemul de protecție socială); securitatea ecologică (prevenirea catastrofelor de orice tip); securitatea informatică (protejarea sistemelor informatice și a rețelelor de telecomunicații); securitatea informațională („starea de protecție a necesităților de natură informațională ale individului, societății și statului, care să permită asigurarea satisfacerii acestora și evoluția lor progresivă, independent de prezența amenințărilor de natură informațională, interne și externe”); securitatea alimentară (sistem de protecție și control, ce vizează sănătatea consumatorilor, asupra materiilor prime, practicilor agricole și activităților de prelucrare alimentară); securitatea culturală (prevenirea poluării mediului cultural cu elemente de subcultură sau intruziune culturală); securitatea militară (tot ceea ce ține de domeniul forțelor armate).

Securitatea națională reprezintă starea, concepția generală a statului român, în temeiul căreia sunt definite, proiectate, promovate și apărate interesele naționale prin intermediul instituțiilor abilitate constituțional acestui scop, angajând vectorial, în modalități specifice fiecăreia dintre ele, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor naționale în condițiile înfruntării oricărui tip de agresiune, pericol, amenințare, risc sau provocare.

Ca factor cumulativ și de convergență transpartinică, securitatea națională urmărește să asigure starea de normalitate democratică la care aspiră societatea – cetățenii, comunitățile și statul – pe baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalității, făurirea prosperității economice, echilibrul social și stabilitatea politică.

Securitatea națională este rezultanta sinergică a acțiunilor întreprinse prin mijloacele și reglementările instituțiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja și a afirma interesele și valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni și internaționali care amenință aceste interese și valori. În mod logic, insecuritatea națională este rezultanta emergentă a acțiunilor factorilor interni și externi care periclitează interesele și valorile fundamentale ale României.

Securitatea națională se realizează în cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor și libertăților cetățenești; asumarea conștientă a responsabilităților; perfecționarea capacității de decizie și de acțiune a statului; afirmarea României ca membru activ al comunității internaționale.

Într-o lume a interdependenței globale, a multiplicării acțiunilor actorilor non-statali pe scena internațională, securitatea României nu mai poate fi definită în parametri exclusiv naționali și va depinde fundamental de asigurarea stabilității în plan regional și global. Securitatea națională va fi proiectată în interiorul NATO și UE, în funcție de politicile specifice celor două organizații. Esența securității României o va constitui asigurarea unei coeziuni și logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfășurare sau care vor fi impuse de necesitățile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro și adaptarea la nivel micro a cerințelor interne și internaționale

1.4. Criza din Ucraina

1.4.1. Impactul asupra Europei de est

Uniunea Europeană a devenit o entitate importantă pe scena internațională, iar în cazul în care va avea capacitatea să-și unifice potențialul diplomatic și militar, va putea construi un veritabil centru de putere în secolul XXI (Țugui 2011, 7). În prezent, criza din Ucraina îi oferă prilejul de a demonstra acest lucru.

Declarațiile președintelui ucrainean, Petro Poroșenko au avut ecou asupra Europei. După ce acesta a afirmat că pese 1000 de soldați ruși au invadat Ucraina și că s-au alăturat rebelilor pro-ruși, Samantha Power a spus în Consiliul de Securitate al ONU, reunit în sesiune de urgență pe tema crizei din Ucraina că Rusia trebuie să înceteze minciunile și alimentarea conflictului din estul Ucrainei . Pe de altă parte, Maja Kocijancic, purtătoarea de cuvânt a serviciului diplomatic al UE, a declarat că suntem extrem de preocupați de ultimele evoluții, în special de informațiile din teren, referindu-se cu precădere la posibilitatea preluării de către armata rusă a orașului frontalier strategic Novoazovsk, situat la 100 km de Donețk. Conform ultimelor informații, Rusia dorește să ocupe Mariupol, iar odată cu acesta va deține și controlul Marii Azov. Sub umbrela acestor intervenții militare din ce în ce mai frecvente, consilierul prezidențial american pentru Securitatea națională, Susan Rice, si-a exprimat îngrijorarea pe contul de Twitter, afirmând ca incursiunile militare ale Rusiei în Ucraina, cu ajutorul artileriei, a tancurilor sau a sistemelor de apărare aeriană, reprezintă o escaladare semnificativă a conflictului .

Criza din Ucraina i-a adus la aceeași masă de negocieri pe președintele Ucrainei, Petro Poroșenko și pe președintele Rusiei, Vladimir Putin, dar și pe reprezentanți ai UE la Minsk, la summitul regional care avea drept obiectiv principal soluționarea conflictului ucrainean. Liderul rus a declarat că această întâlnire din țările Uniunii Vamale cu Petro Poroșenko și cu reprezentanți ai UE reprezintă o platformă bună pentru examinarea problemelor legate de colaborarea cu Kievul în urma semnării Acordului de Asociere cu UE și că Moscova este dispusă să colaboreze pentru a sprijini economic Kievul, însă nu știe dacă este posibil acest lucru din cauza implicării UE. Din păcate, întâlnirea de la Minsk s-a încheiat fără vreun rezultat concret.

Totodată, criza din Ucraina a afectat exportatorii de legume și fructe europeni, pentru că Rusia a pus embargou produselor. La rândul sau, Rusia a fost supusă sancțiunilor europene: SUA amenință cu noi sancțiuni dacă armata rusă va interveni militar în Ucraina, susținând că acțiunile președintelui rus încalcă suveranitatea și integritatea teritorială ucraineană. Ucraina a cerut ajutor militar UE după ce Rusia a declarat că intenționează să trimită un al doilea convoi umanitar în țară, susținând că în contextul actual se poate discuta despre o invazie a armatei ruse care sprijină rebelii pro-ruși. Conform statisticilor, în ultimele cinci luni au murit peste 2600 de persoane în urma confruntării separatiștilor cu armata ucraineană.

O declarație îngrijorătoare la adresa securității regionale europene este cea a liderului ultranaționalist rus, Vladimir Jirinovski, care a declarat că statele baltice și Polonia sunt condamnate și că vor fi șterse de pe fața pământului Singurul om care poate interveni militar (sau nu), este Vladimir Putin, Constituția Rusiei oferindu-i acest drept.

Prin urmare, criza din Ucraina reprezintă o amenințare la adresa securității Europei de est și nu numai. Problema securității este una dintre cele mai dezbătute probleme de-a lungul timpului, mai ales în prezent. În subsidiar, problema securității se referă la dorința unui stat de a-și întări puterea. În momentul în care se întâmplă acest lucru, alte state vor dori, la rândul lor, să își consolideze și ele puterea, urmând inevitabil un război. Pentru a evita un război în estul Europei, atât Rusia, cât și UE, SUA trebuie să fie capabile să își conștientizeze punctele forte și punctele slabe, să coopereze unele cu altele pentru a se ajunge la un consens, implicit la încetarea focului.

Date fiind aceste considerente, Europa se teme de posibile viitoare intenții ale Rusiei, de consecințele crizei pe termen lung. Pe data de 30 august 2014, Jose Manuel Barroso a declarat că UE va pregăti noi sancțiuni, mult mai dure împotriva Rusiei, pledând pentru o soluție politică. De asemenea, a mai declarat că am putea să ne regăsim într-o situație în care să ajungem într-un punct fără întoarcere dacă escaladarea continuă.

Pe de altă parte, Francois Hollande, președintele Franței, a declarat referitor la criza din Ucraina că situația s-a agravat: numărul mare de soldați ruși, de separatiști care dispun de armament oferit de Rusia reprezintă un semn îngrijorător. De aceea, Europa trebuie să acționeze. Nu mai este timp de pierdut.

În consecință, Europa este îngrijorată de ceea ce se întâmpla în Ucraina. În prezent, UE încearcă să transfere Uniunii Vamale (care a devenit din 1 ianuarie 2015 Uniunea Euroasiatică) problema legată de economia Ucrainei. Chiar Angela Merkel a declarat că Ucraina poate adera la Uniunea Euroasiatică a Rusiei. Însă, acest eveniment nu este fezabil, pentru că semnarea Acordul de liber schimb cu UE obligă statul ucrainean să rămână în afara Uniunii. Se știe că Uniunea Euroasiatică ar reduce la aceeași masă reprezentanți ai statelor care au făcut parte din Uniunea Sovietică. În acest caz, dacă s-ar realiza visul președintelui rus, pe termen scurt vom asista la o reconfigurație pe scena geopolitică a lumii, pentru că fostele state ale Uniunii Sovietice se vor alia pentru a reforma vechiul URSS într-unul nou, mult mai puternic.

1.4.2. Impactul crizei ucrainene asupra României

Situația din statul vecin reprezintă un risc la adresa securității României, în contextul în care Rusia nu oferă indicii că dorește să înceteze agresiunea la adresa suveranității și integrității teritoriale ale Ucrainei. Din contră, înarmarea separatiștilor și suplimentarea numărului combatanților cu voluntari din armata rusă conduc la ideea că Rusia pregătește o intervenție pe scară largă. Există indicii că Rusia dorește să creeze un culoar terestru din estul Ucrainei până în recent anexata Republică Crimeea, respectiv: atacurile și atentatele din Mariupol, oraș – port de importanță strategică, aflat la sud de regiunile Donețk și Luhansk; costurile ridicate ale construirii unui pod care să interconecteze Crimeea cu Federația Rusă via Kavkaz, costurile ridicate ale interconectării energetice cu Federația Rusă, la nivel de infrastructură etc. Atacuri ale elementelor separatiste asupra sediilor unor instituții sau entități din zona Odessa relevă proximitatea între o zonă potențial destabilizată și frontiera românească. Aceste observații converg înspre următorul scenariu: Rusia devine principalul jucător în Marea neagră, un jucător agresiv, capabil și dispus să dobândească și să folosească avantajele geostrategice ca instrumente ale unei politici de forță; perspectiva unei frontiere comune cu Rusia devine realitate; amplasarea unor arme strategice nucleare în Crimeea devine un fapt; astfel, se creează noi riscuri la adresa securității României și sunt afectate interesele României în zona Mării Negre.

După anexarea Crimeei, SUA și UE au impus sancțiuni Rusiei, însă aceste sancțiuni nu au fost suficiente. Această pasivitate a SUA și UE care nu au reacționat mult mai drastic în fața morții a sute de oameni, a apropiat România de Polonia. Cele două state au solicitat SUA să își trimită armata în estul Ucrainei pentru a descuraja posibile viitoare intenții de anexare a teritoriilor, conform scenariului Crimeei. Pe de-o parte, politica externă a Poloniei este bazată pe păstrarea suveranității, de aceea liderii acestui stat sunt temători de ce este capabilă sa întreprindă Rusia pe termen scurt. Pe de altă parte, României îi este frică de o anexare a Republicii Moldova Transnistria. Criza din Ucraina afectează în mod direct securitatea maritimă, aeriană, economia României, respectiv relațiile cu statele din zonă pentru că țara noastră este vecină în primă linie cu Ucraina, implicit captivă în acest șablon turbulent. Pentru a nu fi afectată și mai mult, România trebuie să păstreze un dialog permanent cu Kievul, dar mai ales să își edifice propriile mijloace de apărare în cazul izbucnirii unui război ruso-ucrainean.

În acest context, România cu siguranță nu va mai juca un rol de outsider datorită faptului că se învecinează în primă linie cu Ucraina. De aceea, situația tensionată de pe teritoriul ucrainean va implica din ce în ce mai mult țara noastră la masa negocierilor. Membră a UE, România trebuie să aibă o politică comună cu cea a UE și să încerce să influențeze politica Rusiei de a reacționa favorabil și de a înceta focul în estul Ucrainei.

În concluzie, criza din Ucraina afectează securitatea Europei de est și nu numai. De aceea, agenda de securitate are nevoie de o altă abordare, de reguli noi, aceasta trebuie regândită pentru a face fașă noilor provocări de pe scena internațională: Rusia dorește să redevină hegemon global, iar pentru a-și îndeplini acest obiectiv ignoră drepturile de proprietate, justifică autoritarismul, dezechilibrând întreaga securitate internațională prin lupta pe care a început-o pentru putere. Pentru a împiedica escaladarea conflictului și soluționarea acestei crize începută în urmă cu un an, trebuie să se aibă în vedere interesele legitime ale tuturor părților implicate și să se renunțe la amenințări care periclitează întreaga securitate internațională, nu doar cea europeană.

CAPITOLUL 2. APĂRAREA – ACȚIUNE PENTRU MENȚINEREA INTEGRITĂȚII NAȚIONALE

2.1. Apărarea – activitate multilaterală și complexă ………………………………..……

Apărarea este un concept ce a evoluat de-a lungul timpului. În prezent, el acoperă domenii diverse. În sens larg, termenul apărare desemnează „ansamblul măsurilor și dispozițiilor de orice natură care are drept obiect asigurarea, în orice moment, în orice împrejurare și împotriva oricărei forme de agresiune, a securității și integrității teritoriului, cât și viața populației”. Cu alte cuvinte, această noțiune se referă la acțiunile și măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte, pentru protejarea vieții cetățenilor săi, a bunurilor și teritoriului național, pentru garantarea independenței și unității statale. În general, apărarea presupune posibilitatea ca ceea ce aparține cuiva (viață, bunuri, teritoriu, atribute etc.) să fie amenințat cu schimbarea statutului de până atunci. În afara existenței unui risc sau amenințări la adresa a ceva sau a cuiva nu se poate vorbi de apărarea celor puse în pericol, iar riscurile și amenințările, posibile și probabile, privind drepturile și libertățile cuiva (individ, grup, comunitate, stat) se află într-o continuă transformare sub acțiunea complexă a unei palete largi de factori sociali, economici, militari, culturali etc. Deci, se poate afirma că apărarea este un termen cu o evoluție dinamică ca urmare a nevoii sale de adaptare continuă la realitatea cotidiană aflată, la rândul său, într-o permanentă schimbare. Apărarea reflectă o realitate dinamică ce are în structura sa următoarele componente: politică, militară, economică, civilă, culturală, psihologică. Apărarea politică este atributul inalienabil al conducerii statului. Ea derivă din responsabilitatea asumată de către cei care dețin puterea politică în stat, grație votului alegătorilor, față de întreaga populație privind protejarea și prezervarea vieții și bunurilor acesteia în orice condiții. Prin expresia „în orice condiții” trebuie înțeles faptul că autoritatea publică poartă răspunderea pentru asigurarea mediului prielnic vieții și activității cetățenilor țării atât la pace, cât și în situații de criză sau de război. Acest tip de apărare include ansamblul măsurilor și acțiunilor pe care conducerea statului le adoptă și le pune în practică, în toate domeniile de activitate atât pe plan intern, cât și extern, pentru a apăra interesele naționale, viața și bunurile cetățenilor. Printre aceste măsuri se află, pe de o parte, cele strict de natură politică – presiuni, sancțiuni, coerciție etc. atât la nivelul relațiilor bilaterale, cât și prin apelul la organizațiile internaționale competente -, și, pe de altă parte, toate celelalte de ordin militar, economic, diplomatic, cultural etc. În același timp, apărarea politică presupune: decizie politică (alegerea unei alternative și asumarea răspunderii pentru această opțiune); suportul public (captarea consensului național pentru decizia politică adoptată); stabilirea instrumentelor politice ce vor fi utilizate pentru atingerea scopurilor propuse. Apărarea militară este de competența armatei, de fapt, a tuturor categoriilor de forțe ale armatei (forțe terestre, forțe aeriene și forțe navale). Ea are obiective strategice de descurajare, de protecție a populației, a teritoriului etc., de prevenire a pericolelor pentru a garanta interesele fundamentale ale națiunii. Într-un fel și într-o anume măsură, apărarea militară, în ultima vreme, include și participarea armatei la acțiunile umanitare din țară și din afara acesteia, precum și misiunile de menținere și impunere a păcii. Apărarea (protecția) civilă revine instituțiilor statului abilitate prin lege (pompieri, jandarmerie, poliție etc.) de a proteja populația, bunurile acesteia, la nevoie (în caz de calamități naturale, accidente) și de a preveni producerea unor accidente ecologice. De asemenea, apărarea civilă vizează și măsuri de protecție a populației împotriva atacurilor teroriste cu arme de distrugere în masă. În situațiile stabilite de lege, armata participă activ la măsurile concrete adoptate în vederea protejării vieții populației și a salvării bunurilor acesteia, dar și ale comunităților. Apărarea economică revine organelor statului care au competențe stabilite prin legi adecvate acestui domeniu de activitate. Ea vizează producția și circulația resurselor, ameliorarea competitivității naționale într-o economie globalizată, protejarea bazelor de date și transferurile tehnologice, combaterea exploatării ilicite a brevetelor, dezinformarea informatică și contrafacerile. Apărarea culturală presupune promovarea bunurilor spirituale și a valorilor tradiționale românești în lume, prin structuri și programe specifice. Apărarea psihologică se organizează în scopul menținerii și întăririi voinței de a rezista și de a învinge orice agresor. Se realizează, de regulă, de structuri specializate în astfel de activități și acțiuni, cu concursul larg al mass-media. Informația, respectiv vehicularea acesteia prin vectori adecvați, este modalitatea principală de realizare a acestui tip de apărare. Apărarea, ca activitate, se caracterizează și prin complexitate. Aceasta derivă din interacțiunea sa cu societatea în care este organizată și se derulează constant și sistematic. Pe de o parte, asupra sa acționează într-o manieră concertată un

ansamblu de factori diferiți, ca natură și conținut (economici, sociali, politici, psihosociali, culturali). Pe de altă parte, ea influențează domenii importante de activitate din societate. Din prima categorie, un important factor îl reprezintă forța prejudecăților. În mod special la tineri, apărarea este obiectul stereotipurilor, care conduc fie la refuzul de a aborda problema, fie inversul, la un interes centrat într-o manieră unică asupra faptelor de arme. Rar, apărarea este înțeleasă ca un atribut esențial al suveranității naționale. În plus, reducerea sa doar la componenta militară face mai dificil de acceptat, de marea majoritate a oamenilor, apărarea ca mobilizare a tuturor cetățenilor și mijloacelor pentru a prezerva valorile democrației, pentru a organiza și desfășura activități cu caracter umanitar sau de altă natură. În același timp, componenta militară este mai evidentă în cadrul apărării, pentru că la ea se fac, pe de o parte, referiri frecvente în filme, în cărțile de istorie, în reviste etc. Pe de altă parte, existența conscripției privind serviciul militar a pus mulți tineri în contact cu instituția militară, ei primind în acest cadru, pe lângă o pregătire militară adecvată și o educație patriotică, fundamentată, în principal, pe faptele de arme ale înaintașilor. Probabil că o dată cu trecerea la voluntariat acest rol instructiveducativ al armatei nu îi va mai influența pe toți tinerii apți de serviciu militar, ci doar pe cei care au optat pentru profesia de militar. Este posibil ca spiritul de sacrificiu, simțul datoriei, conduita disciplinată etc., valori promovate permanent de instituția militară, să-și reducă impactul asupra tinerei generații care nu mai este obligată să efectueze stagiul militar. În acest context, se impune sporirea adecvată a rolului formativ al școlii și familiei în ceea ce privește atitudinea pozitivă a tinerilor, în special, și a tuturor cetățenilor, în general, față de apărarea țării și promovarea intereselor naționale fundamentale.

Un alt factor îl constituie impactul pe care l-a avut apărarea asupra creatorilor din domeniul arhitectonic, iconografic, muzical, științific și tehnologic. De fapt, apărarea a inspirat numeroși artiști și creatori din domeniile menționate anterior. Despre faptele de arme, individuale și/sau colective, sunt realizate atât la noi, cât și în alte țări, o mulțime de lucrări artistice, în toate domeniile de creație. Totodată, aceasta a condus la o serie de descoperiri științifice și tehnice, care, ulterior, au cunoscut o largă aplicare în viața civilă. În al treilea rând, este vorba de aportul apărării la cultura și istoria națională. Prin participarea la apărarea țării, fie în cadrul armatei prin exercitarea profesiei militare și a serviciului sub drapel, fie în celelalte sectoare de activitate cu atribuții în domeniul prezervării integrității și unității statului român etc. oamenii au contribuit la păstrarea și difuzarea unor valori și cunoștințe. Ei au continuat tradițiile înaintașilor, amplificându-le prin noi fapte de arme, prin formarea și educarea tinerei generații în spiritul valorilor umane unanim recunoscute: cinste, dreptate, corectitudine, disciplină, spirit de sacrificiu, sentimente și atitudini patriotice etc. În prezent, prin participarea unor structuri militare românești la misiuni diverse în afara țării, fie sub egida ONU, fie ca parte integrantă a Alianței Nord-Atlantice, se face atât o promovare a intereselor naționale fundamentale, cât și o răspândire a valorilor culturii noastre în lume. Populația civilă, ceilalți oameni din zona în care acționează militarii români (în misiuni umanitare, misiuni de menținere a păcii etc.) cunosc direct o serie de trăsături specifice ale poporului nostru, obiceiuri, tradiții. La rândul lor, militarii români iau contact direct cu valorile, cultura, obiceiurile etc. populației locale influențând-o și lăsându-se influențați de acestea. În al patrulea rând, apărarea, organizându-se și desfășurându-se în conformitate cu prevederile legilor țării și a tratatelor și convențiilor internaționale la care România este

parte, deprinde oamenii cu acțiuni fundamentate juridic. De aici preocuparea pentru promovarea și apărarea drepturilor omului, a libertății, a justiției, atât în interiorul statului național, cât și în misiunile executate peste hotare. În fine, apărarea presupune, în mod obligatoriu, angajamentul moral și fizic al populației. Prin urmare, ea trebuie să primească adeziunea civică. Cetățenii trebuie să știe în numele cui și din ce motive se angajează în luptă, mergând, la nevoie, până la sacrificiul suprem. De obicei, apărarea țării, când a îmbrăcat forma luptei armate, s-a făcut sub drapelul țării și în numele păstrării teritoriului național, a tradițiilor, a vieții populației și a bunurilor sale. Altfel spus, întotdeauna a existat în ceea ce privește angajarea oamenilor în acțiunile de apărare a țării o motivație superioară întemeiată atât pe un puternic suport afectiv (atitudini și sentimente patriotice, mândrie națională etc.), cât și rațional (demonstrație logică, probe materiale etc.). Apărarea țării, ca atribut al suveranității naționale ce se exprimă prin sentimente, atitudini și comportamente interpersonale și colective trăite de cetățeni, are două dimensiuni importante: o dimensiune subiectivă și o dimensiune obiectivă. Dimensiunea subiectivă reflectă intensitatea sentimentelor și atitudinilor patriotice ale cetățenilor. Ea este influențată de experiența individuală și colectivă ce acționează asupra sentimentelor și atitudinilor de dragoste de țară ale cetățenilor, dar și a comunităților umane. În acest mod, se explică evoluția conduitei individuale și de grup vis-à-vis de apărarea țării în unele momente, deși condițiile sociale, economice, politice, militare de ansamblu rămân neschimbate. Dimensiunea obiectivă este apreciată în funcție de parametrii comportamentelor individuale și colective evaluate cu instrumente de măsurare adecvate. Ea exprimă o apreciere obiectivă a stării sentimentelor și atitudinilor patriotice, precum și a comportamentelor colective referitoare la apărarea țării. De aceea, dimensiunea obiectivă poate diferi de cea subiectivă, care se întemeiază pe maniera în care percep indivizii și grupurile umane apărarea, în particular, și apărarea națională, în general. Cele două dimensiuni interacționează și se influențează reciproc. De pildă, informarea oportună și veridică a populației asupra stării apărării naționale poate influența percepția acesteia. La rândul său, percepția populației privind apărarea țării poate acționa asupra imaginii oficiale a acesteia, corectând-o, într-un sens sau altul. Din „confruntarea” celor două dimensiuni pot rezulta măsuri adecvate și flexibile de optimizare a acestui sector de activitate umană extrem de important. Dinamica acestor două dimensiuni poate sugera atât nivelul de analiză, cât și natura soluțiilor de adoptat în domeniul apărării naționale.

2.2. Apărarea militară …………………………………………………………………………………………

2.3. Apărarea națională – garantul integrității naționale