Apărarea Colectivă – Necesitate a Mentinerii Integritătii Statale Nationale
UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO UMANE
Masterat Diplomația Apărării
LUCRARE DE DISERTAȚIE
TEMA: „ Apărarea colectivă – Necesitate a menținerii integrității statale naționale”
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC
Colonel
Marcel AMĂRICUȚEI
AUTOR
Mr.
Dumitru VLADU
– Sibiu, 2016 –
INTRODUCERE
Lumea trece printr-o perioadă de asidue căutări ale statelor și organizațiilor regionale și internaționale în vederea realizării unei noi ordini mondiale, care să permită viața și activitatea oamenilor, a comunităților umane, precum și dezvoltarea acestora, într-un climat de siguranță. În acest context, globalizarea, ca fenomen multidimensional și complex, are profunde influențe asupra mediului de securitate național, regional și global.
Carta Albă a securității și apărării naționale subliniază, de altfel, nevoia acționării pe plan regional și global pentru promovarea intereselor de securitate ale României, ceea ce relevă o înțelegere clară a implicațiilor majore ale securității globale asupra securității naționale, a cerinței oferirii de modele realiste ale noilor amenințări la adresa securității proprii, formulării, în cadrul Alianței Nord-Atlantice, a cărei membră este, de tipuri posibile de răspuns la amenințări neconvenționale, în situații de asimetrie și în contexte diferite de cele pentru care NATO a fost proiectată.
Noile abordări privind asigurarea securității – naționale, regionale și globale – arată că există o strânsă legătură între globalizare și securitate. Globalizarea, ca manifestare a interdependențelor multiple dintre state, a liberalizării fluxurilor mondiale de informații, servicii, mărfuri și capital, face ca riscurile interne și externe să se genereze și potențeze reciproc, iar identificarea unor răspunsuri de securitate, în plan național și nu numai, la noile amenințări să pornească de la faptul că acestea din urmă apar oriunde în lumea mondializată, sunt extrem de dinamice și de complexe.
Dacă ne-am referi la necesitatea globalizării, din punct de vedere al granițelor teritoriale, am constata că suveranitatea, puterea statală și teritorialitatea sunt, azi, complet interrelaționate, prin apariția de forme noi non-teritoriale de organizare economică și politică în domeniul global – corporații multinaționale, agenții internaționale, mișcări sociale transnaționale –, ce obligă statul-națiune să fie mult mai dinamic în relațiile sale cu lumea exterioară, să cedeze unele din atributele sale de centru sau formă principală de guvernare și autoritate din lume. Globalizarea este procesul de surmontare a granițelor apărute de-a lungul istoriei, sinonim cu eroziunea (dar nu cu dispariția) suveranității statelor naționale, care se înfățișează ca o „detașare” a economiei de piață de normele morale și legăturile instituționalizate dintre societăți.
În opinia mea, între cauzele globalizării trebuie să situăm, în primul rând, progresul tehnic, valoarea globală a informației, caracterul transfrontalier al economiei, al sistemului educațional, al relațiilor sociale, în ofensiva frontierei democratice care depășește frontierele politice limitate, sectariste și, mai ales, totalitare. Politica democratică este cea care exprimă cel mai bine interesele democratice ale populațiilor, ce devin globale, planetare. Nevoia de solidaritate socială este, în același timp, o cauză ce devine tot mai mult nevoie de solidaritate socială pentru protecția mediului, a ființei umane și a societății umane, în ansamblu. O cauză esențială ar fi și existența frontierelor-linii care delimitează și opun societățile politice, statele și imperativul transformării lor în linii ce identifică și unesc identitățile politice. Dezvoltarea rețelelor globale determină o interdependență statală în anumite industrii. Apar alianțele strategice globale, dar și noi actori ce doresc să devină competitori globali.
Unul din cele mai semnificative efecte negative ale globalizării este scăderea siguranței la toți indicatorii, globalizarea fenomenelor cronice locale și regionale, mondializarea marii criminalități organizate (traficul de arme, droguri, persoane), radicalizarea fanatismelor etnice și religioase, a terorismului. După 11 septembrie 2001, am constatat cu toții că globalizarea favorizează apariția și proliferarea unor amenințări și riscuri asimetrice ale căror efecte negative sunt resimțite în țări de pe toate continentele. Terorismul devine, brusc, o amenințare globală. Dacă globalismul anulează, practic, posibilitatea unui război între marile puteri, terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă, extremismul etnic și religios stau la baza conflictelor armate. Crima organizată transfrontalieră este apreciată ca fenomen rezidual al procesului de globalizare.
Atât NATO cât și Uniunea Europeană au adoptat un sistem de valori, norme și principii, au creat instituții și instrumente pentru apărarea acestora, care trebuie să fie cunoscute și adoptate de către statele care doresc integrarea.
Apărarea împotriva amenințărilor militare sau a oricărei forme de atingere a suveranității și integrității teritoriale naționale, precum și a independenței politice a statului, de fapt, a securității cetățenilor săi, rămâne fundamentală. În această privință, țările au o concepție globală asupra apărării lor, cu scopul declarat de a se feri, din timp, de orice formă de agresiune militară externă. Desigur, armata constituie numai un element al apărării țării, alături de celelalte componente (politică, economică, financiară, culturală etc.). În mod similar, și alte state au organizat propriul sistem de apărare împotriva oricărei agresiuni externe. Dar, cum, în prezent, amenințările la adresa securității naționale și nu numai s-au înmulțit, soluția adecvată de punere la „adăpost“ de asemenea pericole și riscuri, din ce în ce mai dure, mai intense și mai frecvente, pentru multe state, o constituie asocierea în vederea creării unui sistem de apărare colectivă.
Motto:
“Interesul național derivă din identitatea națională.
Trebuie să știm cine suntem înainte de a ști care ne sunt interesele.”
Samuel Huntington, 2004
CAPITOLUL 1. RISCURI ȘI AMENINȚĂRI LA ADRESA ROMÂNIEI
Considerații teoretice
Securitatea este o nevoie fundamentală a omului, și nu numai, care se manifestă încă din vremuri primordiale și care presupune luarea unor măsuri pentru a spori nivelul de siguranță fizică în principal, dar se poate extinde pe toate planurile sociale ale omului. Ea poate fi ansamblul de măsuri de protecție adopate de o persoană sau de o organizație pentru a se simți în siguranță, a fi protejată și ocrotită.
Termenul de apărare a fost încet încet înlocuit cu cel de securitate care presupune o gamă mai largă de acțiuni și activități, astfel reușindu-se închegarea lor într-un singur cuvânt.
Astfel, conform DEX, noțiunea de securitate este definită ca: ”faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol.”
Odată cu dezvoltarea societății și a omenirii în general, prin progresul exploziv și de neoprit al tehnologiei, s-a pus accentul tot mai mult pe securitate și protecție atât a datelor, cât și fizică și socială. Astfel, în contextul globalizării vorbim de „securitate colectivă”, care este definită în DEX ca „stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împreună împotriva unei agresiuni.”
În zilele noastre, cele mai reprezentative forme de asociere între state pentru a-și asigura atât nevoia de securitate individuală, cât și cea colectivă sunt Uniunea Europeană denumită în continuare UE, Organizația Națiunilor Unite denumită în continuare ONU și, în opinia mea, cea mai inportantă formă de asociere, Organizația Tratatului Atanticului de Nord, denumită în continuare NATO. Aceste asocieri și alianțe au apărut și din cauză că, o singură țară nu are puterea necesară pentru a-și asigura singură protecția și nivelul de securitate de care are nevoie. Totodată, fiecare stat, ca entitate suverană este obligată, prin definiție, să își asigure propriile structuri și standarde de securitate, iar în cooperare cu celelalte state să realizeze securitatea colectivă.
Așa cum rezultă și din Strategia Națională de Securitate ”securitatea națională reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și statului român și un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele fundamentale.”
Astfel, apar noțiuni, cum ar fi: ”securitate națională”, „securitate militară”, „securitate internațională”, „protecția informațiilor clasificate”. Deoarece celelalte noțiuni sunt interdependente, mă voi opri asupra protecției informațiilor clasificate, care, începând de la nivelul cel mai mic, adică individ și până la nivel statal, reprezintă o provocare căreia trebuie să i se răspundă.
În sens larg, termenul de securitate semnifică „faptul de a fi în afara oricărui pericol” sau „sentimentul de liniște pe care îl are o persoană în absența oricărui pericol”. Referitor la securitatea statală, termenul face referire la ansamblul mecanismelor, acțiunilor și măsurilor de natură politică, economică, socială, diplomatică, militară, administrativă, legislativă și altele, prin care se garantează existența național-statală, precum și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.
O altă definiție dată de specialiști este aceea că ,,securitatea este o stare ce trebuie realizată pentru ca un stat sau un grup de state să poată acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii”.
Având în vedere o serie de definiții clasice, termenul de securitate indică acțiunile unei țări pentru a se proteja împotriva unor agresiunilor posibile sau existențe. Deși, de cele mai multe ori a fost identificat cu apărarea (ca formă de luptă dezvoltată de organismul militar), termenul de securitate se extinde mult dincolo de afacerile militare și poate include așa-numitele aspecte ne-militare.
Având dimensiune multiplă, securitatea trei componente principale: securitatea fizică, securitatea informațională și securitatea de personal.
Securitatea fizică reprezintă totalitatea echipamentelor, mecanismelor și instalațiilor menite să realizeze detecția, întârzierea și stoparea sau chiar anihilarea unei infracțiuni.
Securitatea informațională reprezintă ansamblul măsurilor de determinare a riscurilor ce decurg din stocarea, procesarea și diseminarea informațiilor, precum și de stabilire a măsurilor minime de protecție a canalelor de transmitere a acestora.
Securitatea de personal reprezintă ansamblul procedurilor de securitate care se aplică persoanelor care urmează să aibă acces la informații clasificate.
În literatura de specialitate, precum și în discursurile și analizele politice, se folosesc trei noțiuni-concepte: securitate zonală, securitate regională, securitate globală.
Securitatea zonală (subregională) desemnează ansamblul relațiilor ce se stabilesc între statele dintr-o zonă geografică relativ restrânsă, prin care să se asigure statelor respective protecția față de orice amenințare care ar afecta integritatea teritorială, independenta și suveranitatea acestora.
Securitatea regională (continentală) reprezintă starea de siguranță a statelor unui continent în privința respectării independenței, suveranității și integrității teritoriale.
Securitatea globală se definește ca acea stare a mediului internațional în care fiecare țară are garanția că nu se află expusă unor riscuri sau amenințăti care pot să-i afecteze valorile fundamentale.
Un rol important în asigurarea securității unui stat îl are politica de securitate pe care acesta o promovează. Aceasta se definește ca fiind ansamblul măsurilor și acțiunilor întreprinse în toate domeniile vieții social-politice destinate să asigure apărarea și promovarea intereselor fundamentale ale statului. Politica de securitate mai poate fi definită ca totalitatea conceptelor și doctrinelor pe baza cărora un guvern aplică instrumentele normative specifice pentru asigurarea tuturor condițiilor în scopul prevenirii, înlăturării și combaterii oricăror amenințări, vulnerabilități și riscuri ce pot pune în pericol suveranitatea, independența și integritatea teritorială. Astfel, statul devine astfel garantul securității individuale prin care oamenii caută să-și asigure niveluri adecvate de securitate împotriva amenințărilor sociale, fenomen considerat drept „cel mai important semn distinctiv al civilizației noastre occidentale.”
Funcționarea normală a unui sistem, a unui grup, sau a unei societăți depinde în primul rând de existența unui climat de securitate, impus de măsurile proprii adoptate în raport cu acțiunea unor factori perturbatori, interni și/sau externi.
Starea de insecuritate reprezintă, opusul stării de securitate și se poate defini ca fiind incapacitatea statului de a produce și utiliza resurse de orice natură, pentru menținerea coeziunii, unității și identității, împotriva agresiunilor crizelor de sistem, ori de situații limită.
Într-o lume ce pare a fi a insecurității dobândite, securitatea este un drept fundamental al ființei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele și condițiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sunt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătății și bunăstării indivizilor și ale comunității umane.
În concluzie, starea de securitate presupune controlul adecvat al pericolelor, nu absența lor totală, ea generând o senzație de bunăstare, de liniște și siguranță. Securitatea membrilor societății ar trebui asigurată de către Stat, care, din păcate, nu răspunde corect sau nu are soluțiile necesare la schimbările societale, economice, militare și de interacțiune cu actori non-statali. Actorii statali și non-statali joacă un rol semnificativ în realizarea securității economice, atât la nivel național, cât și regional și global. În acest moment, statele tradiționale se dovedesc incapabile de reacție rapidă.
1.2. Securitatea națională – o interrelaționare între instituții
Securitatea națională a României presupune realizarea unei stări de echilibru relativ stabil a sistemului social în care individul, grupurile de persoane organizate pe diferite criterii, statul român pot să se dezvolte liber și își pot promova propriile interese în condițiile respectării unui sistem de norme aflat în evoluție.
Politica de securitate a unei națiuni are drept scop îmbunătățirea siguranței instituțiilor sociale, economice și politice ale națiunii împotriva amenințărilor provenind de la alte state independente.
Conceptul de securitate națională este unul foarte complex, având o conotație largă. Odată cu dezvoltarea tehnologică au trebuit regândite mijloacele de protecție a persoanelor, a bunurilor, și cel mai important, a informațiilor clasificate. Securitatea națională include securitatea militară, deci cea din urma este una din componentele securității naționale.
Securitatea naționala – starea națiunii, a comunităților sociale, a cetățenilor și a statului, fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru și stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept și asigurată prin acțiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informațională și de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților cetățenești, manifestarea deplină a libertății de decizie și de acțiune a statului, a atributelor sale fundamentale și a calității de subiect de drept internațional.
Securitatea națională este un drept imprescriptibil, general opozabil, care are ca domeniu de referință valorile, interesele și necesitățile naționale, ce reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și statului român, care derivă din ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul securității subregionale, regionale și globale.
Securitatea națională este conceptul integrator al tuturor domeniilor de activitate, care concură la realizarea și apărarea sa.
„Securitatea națională se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, educativă, juridică, administrativă și militară, prin activitatea de informații, contrainformații și securitate, precum și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității europene și euroatlantice și prevederile dreptului internațional.” Putem observa cât de vast este conceptul de securitate și câte domenii include; când vorbim de securitate vorbim atât de instituțiile militarizate care au ca misiune principală îndeplinirea standardelor de securitate cât și domeniile vieții sociale, economice, politice, culturale și religioase.
Totodată, să nu uităm ceea ce afirmă si Președintele României în Strategia Națională de Apărare: „Garantul principal al securității României este Alianța Nord-Atlantică, relația transatlantică reprezentând liantul strategic care conferă coerență și consistență acțiunilor NATO. Soliditatea relației transatlantice depinde de menținerea angajamentului SUA în Europa, precum și de modul în care aliații și partenerii europeni vor aloca resurse pentru dezvoltarea propriilor capacități de apărare.”
În Strategia Națională de Apărare a țării elaborată de Președintele Klaus Johannis se face referire la faptul ca orice domeniu al activității de zi cu zi trebuie sa fie cuprins într-o strategie de securitate. Spre exemplu s-au trasat sarcini către toate ministerele, astfel încât fiecare domeniu să sibă o strategie de securitate (Strategia de securitate în Ministerul Mediului, Ministerul Afacerilor Interne,Ministerul Muncii, etc.).
Doar o strategie globală, care să pornească de la cauzele crizei generalizate în care se află lumea în prezent, poate reduce insecuritatea națională a României și a celorlalte state de pe glob. Securitatea națională clădită pe războiul global împotriva terorismului este o alternativă care ar trebui înlocuită cu cea bazată pe ideea existenței unei crize globale, iar în ecuația securității viitorului trebuie așezată la loc de frunte opțiunea parteneriatelor. Carta Albă a securității și apărării naționale subliniază, de altfel, nevoia acționării pe plan regional și global pentru promovarea intereselor de securitate ale României, ceea ce relevă o înțelegere clară a implicațiilor majore ale securității globale asupra securității naționale, a cerinței oferirii de modele realiste ale noilor amenințări la adresa securității proprii, formulării, în cadrul Alianței Nord-Atlantice, a cărei membră este, de tipuri posibile de răspuns la amenințări neconvenționale, în situații de asimetrie și în contexte diferite de cele pentru care NATO a fost proiectată.
Așa cum spuneam, fiecare stat are datoria de a-și asigura securitatea, fiind totuși condiționat de securitatea internațională și a vecinilor acelui stat. ”Pornind de la considerentul că securitatea națională a României nu poate fi concepută decât ca parte a securității globale, acțiunile instituțiilor naționale sunt concepute și se desfășoară în consens cu cele internaționale, în scopul promovării și apărării intereselor naționale fundamentale.” Astfel spus, orice activitate a instituțiilor publice cu sarcini în asigurarea securității trebuie să se desfășoare în acord cu tratatele la care România a luat parte și cu normele internaționale care reglementează aceste lucruri.
În România, la momentul actual, există 6 instituții principale care au ca domeniu de activitate securitatea națională. Acestea, au o arie bine definită și atribuții, clar stabilite. Aceste instituții sunt: Ministerul Apaărării Naționale; Ministerul Afacerilor Interne; Serviciul Român de Informații; Serviciul de Informații Extern; Serviciul de Telecomunicații Speciale; Serviciul de Protecție și Pază; Fiecare dintre aceste servicii la nivel ministerial sau la nivel de servicii are propriul sistem de organizare, propriul stat de organizare al funcțiilor și desfașoară acțiuni independent, dar și în cooperare, pentru asigurarea securității naționale. Sistemul de guvernare al României trebuie să asigure bugetele necesare pentru ca aceste instituții să funcționeze, iar prin măsurile specifice adoptate de Serviciul Român de Informații la nivel național și de celelalte instituții la nivelul ariei de responsabilitate pe care o au, să respecte standardele de securitate, să asigure protecția informațiilor clasificate și nevoia de securitate în general. Sistemul național de securitate trebuie să funcționeze ca un tot unitar pentru a putea asigura siguranța de care este nevoie la nivel de stat, pentru a garanta conform Constituției că România este un „stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și plurarismul politic reprezintă valori supreme. Teritoriul României este inalienabil.”
1.3. Dimensiunile securității și riscurile rezultate din acestea
În cuprinsul aparatului categorial specific securității intră termeni precum: risc, amenințare, pericol, stare de securitate, agresiune, conflict, interese naționale, vulnerabilitate, obiective de securitate, sistem de securitate, mediu de securitate etc.
Pericolul poate fi considerat o stare, o situație creată ca urmare a punerii în primejdie a existenței sau integrității. Pericolul există indiferent de voința noastră, el poate lua naștere în conformitate cu riscurile pe care ni le asumăm atunci când proiectăm și desfășurăm o acțiune, după o amenințare prealabilă sau direct.
Riscul exprimă posibilitatea deteriorării stării de normalitate, prezența unor factori activi sau potențiali care pot afecta mediul de securitate și evoluția către amenințare și pericol. În condițiile în care agentul decident dispune de toate pârghiile de intervenție și își menține capacitatea de control avem de-a face cu un risc calculat. În momentul în care acțiunea factorilor nu mai este controlată, iar elementele sistemului, în relațiile dintre ele, încep să fie afectate avem de-a face cu începutul unei stări de criză. În situația în care nu s-au găsit soluțiile pentru eliminarea cauzelor care generează riscurile, dar sunt menținute stările tensionale sub valoarea maximă de manifestare a disfuncțiilor în limita stării critice, securitatea sistemului nu este afectată. Ruperea echilibrului dintre forțele aflate în opoziție înseamnă trecerea din sfera riscurilor în cea a pericolelor și amenințărilor.
Amenințarea la adresa securității este considerată manifestarea intenției de afectare a valorilor fundamentale ale adversarului. Riscurile și amenințările la adresa securității sunt în relație dialectică cu resursele la dispoziție, pentru a le face față și a le contracara.
Dimensiunile securității sunt:
1.3.1 Dimensiunea economico-financiară, care se ocupă cu problemele de securitate survenite din motive financiare, acestea fiind tot mai des întâlnite datorită dezvoltării rapide a tehnologiei și ușurinței cu care se execută tranzacțiile dar totodată au apărut și programe și viruși care s-au dezvoltat odată cu tehnologia. Această dimesiune este identificată cu faptul că ”toate resursele securității depind direct ori indirect de economie și finanțe, iar prin globalizare s-a creat o nouă economie mondială, care influențează decisiv securitatea.” Fie că vrem să acceptăm sau nu, sitemul economic are un aport foarte mare în influențarea gradului de securitate al unei țări și chiar și mondial. Luând în considerare diferența foarte mare dintre țările dezvoltate și țările slab dezvoltate, aflate în impas economic, constat că aceasta atrage după sine dependența celor din urmă de împrumuturile efectuate și totodată apar și anumite riscuri, ca acela în care unele state se dezvoltă de pe urma țărilor sărace, lăsându-le pe acestea fară un orizont de dezvoltare. Astfel, apar riscurile economice, cum sunt disponibilitatea resurselor naturale; acest risc se referă la creșterea accentuată a populației mondiale și la necesarul de resurse și materii prime care trebuiesc pentru a întreține un număr așa mare de persoane. În principal, este vorba de resursele alimentare, de hrană. Un alt risc întâlnit este eficacitatea sistemelor de producție și aici ne raportăm la ideea că „există o inegalitate în privința eficacității sistemelor de producție în raport cu nivelul de dezvoltare al statelor. Astfel, unele țări beneficiază din plin de progresele tehnologiei, îndeosebi în domeniul informațiilor, în timp ce altele nu au acest avantaj.” Acest lucru se observă cel mai bine dacă comparăm Statele Unite ale Americii cu o țară din Africa sau cu Afganistanul. Dacă SUA este din punct de vedere al tehnologiei foarte avansată, acest fapt se reflectă și în viața cotidiană a locuitorilor; Afganistanul nu dispune de tehnologie, este foarte slab dezvoltat pe acest segment și chiar dacă dispune de un sol bogat în zăcăminte, nu le poate exploata și, în acest context, nu se poate dezvolta.
1.3.2 Dimensiunea stiițifică și tehnică arată cât de mult s-a dezvoltat omenirea după cel De-al Doilea Război Mondial și în special în secolul XXI. Ceea ce altadată se dovedea a fi ficțiune, acum este realizabil, omenirea se bazează pe acestă sete de cunoaștere, de dezvoltare exponențiala, de interpretare a datelor și a informațiilor.
Asigurarea securității se face și prin protecția infrastructurilor critice. Astfel, la nivelul UE se încearcă implementarea unor standarde pentru clasificarea infrastructurilor critice. Sitemele de comunicații și informații fac parte din aceaste infrastructuri critice, iar odată cu explozia informațională au aparut și noi modalități de infiltrare și de creare a unor breșe în sistemele de protecție. Cum afirmă și domnul Dorin TOHĂNEAN, ”Ritmul dezvoltării noilor tipuri de riscuri și amenințări la adresa securității informației și a rețelelor (cybersecuritate) îl depășește pe cel al dezvoltării răspunsurilor pentru contracararea cyberamenințărilor și cyberatacurilor.”
Se pune accent tot mai mult pe cybersecuritate deoarece, foarte multe organizații încearcă să destabilizeze ordinea publică și siguranța națională prin folosirea hackerilor care încercă – și cateodată și reușesc – să spargă sistemele de siguranță a unor importante instituții și să creeze panică sau să sustragă anumite informații, pe care apoi să le vândă pentru a-și finanța organizația. Ei se folosesc foarte mult de mass-media, tot ceea ce fac transmit către populație pentru a induce teama, pentru a influența opinia publică; cele mai multe acțiuni de desfașoară la nivelul psihicului.
Această dimensiune a securității determină riscurile informaționale, care se datorează fluxului nemaîntâlnit de informații și infrastructuri interne slab dezvoltate. Amenințările cele mai mari vin din partea organizațiilor care au acaparat persoane cu o capacitate intelectuală foarte mare, ele putând provoca pagube materiale și informaționale sau chiar disfuncționalități, pentru că idealurile lor coincid cu cele ale grupului în care au aderat. Se lucrează foarte mult cu psihicul, un lucru neglijat până acum de cea mai mare parte a experților în domeniu. Opinia publică poate fi ușor influențată de anumite evenimente care s-au produs și au destabilizat o regiune sau chiar la nivel mondial; exemplele cele mai concludente sunt atentatele din Septembrie 2001 din SUA, atacul de la Madrid din 2004 sau atacul de la Londra din 2005. Explozia tehnologică, dezvoltarea foarte accentuată a mass media, constituie un atuu pentru organizațiile care doresc să producă panică și haos.Aceste orgnizații folosindu-se de impactul mediatizării unui incident asupra unui obiectiv de importanță majoră, reușesc să destabilizeze întreaga zonă.
1.3.3. Dimensiunea culturală și religioasă a securității este prezentă încă din cele mai vechi timpuri, fiind una din cele mai controversate modalități de a porni un război. Se cunoaște că, în timpurile trecute, războaiele erau destinate pentru a impune voința proprie unui popor. Unul dintre cele mai concludente exemple este acela al Cruciadelor folosite de Biserică atât pentru a impune o anumită religie, cât și ca o sursă de venit.
Capacitatea religiei de susține sanctitatea și demnitatea fiecărei persoane este determinată, în mod substanțial, de gradul în care contextul sociopolitic facilitează un sentiment al securității și stabilității în relația cu alte comunități și societăți învecinate.
Majoritatea acțiunilor teroriste contemporane au la bază motive religioase sau culturale; când cineva dorește să te determine să faci ce își dorește, acționeză latura sensibilă a unei mari părți a populației, și anume la idealurile religioase, considerate a fi printre cele mai importante. Un exemplu este organizația Statul Islamic, care este o organizație bazată pe o ideologie religioasă și acționează in consecință.
Riscurile care pot rezulta din această dimensiune sunt de multe tipuri și au la bază o multitudine de motive. Amintesc cele mai importante riscuri și anume, riscurile sociale – care se referă la măsuri de protecție socială, de creare a unor locuri de muncă, de angajare a tinerilor. Un alt risc dedus este riscul religios; se încearcă foarte mult să se discrediteze Biserica, astfel s-ar crea o problemă de securitate mare. Considerând că s-ar dovedi că Biserica se bazează pe niște afirmații false și că de fapt nu există Dumnezeu, oricare ar fi El, s-ar ajunge la un paradox creându-se haos și isterie. De asemenea, intoleranța și fundamentalismul religios, influențele nefaste ale apariției și proliferării sectelor religioase, exarcerbarea unor nevoi pe linie confesională, încercările de învrăjbire a comunităților religioase sunt alte motive care atrag și duc la apariția riscurilor religioase și apoi la amenințările din cauze religioase.
Riscurile etnice și cele culturale sunt la fel de importante și au la bază tot această dimensiune. Aceste riscuri sunt evidențiate cel mai proeminent, în actualele teatre de operații. Întreg personalul care participă într-un teatru de operații, înainte de a pleca în misiune, execută o pregătire de specialitate. Prin această pregătire, personalul este instruit din punct de vedere cultural, se prezintă din punct de vedere cultural zona în care vor merge. Totodată, se prezintă obiceiurile locale și cele ale națiunii unde se desfășară conflictul. De exemplu în Afghanistan, atunci cand ești primit în casă și ți-i se oferă ceai, totul este in ordine – sigur nu vor executa acțiuni ostile împotriva forței – dar odată ieșit din casa persoanei cu care ai stat de vorbă și ai băut o cană de ceai, se consideră că nimic nu s-a intâmplat și poate să întreprindă acțiuni ostile asupra forței. Este esențială această pregătire pentru a preîntâmpina eventualele conflicte etnice și culturale care ar putea să apară între forța multinațională și opozanți.
1.3.4 Dimensiunea militară a securității se referă la existența unei organizații internaționale care dispune de o forță militară suficientă, astfel încât, la nevoie, să poată să se impună pentru a garanta securitatea colectivă și pentru a impune anumite sancțiuni statelor care nu respectă convențiile internaționale sau care încearcă să se abată de la reglementările internaționale. NATO dispune de această forță militară, dar ea este folosită doar în cazul în care toate celelalte căi de comunicare au fost epuizate. Totodată, statele pot avea o influență covârșitoare asupra unui alt stat. Prin aplicarea unor măsuri de constrângere economică, mai multe state pot influența acțiunile unui stat. Spre exemplu statele din Vestul Europei au aplicat un set de măsuri economice Federației Ruse, menite să constrângă acțiunile ei de pe teritoriul Ucrainei și încetarea ostilităților din Peninsula Crimeea. Vorbind despre conflictul din Ucraina, unde, în opinia observatorilor ONU s-au încălcat drepturile statale, iar comunitatea europeană a încercat să impună anumite sancțiuni economice Federației Ruse pentru a obliga să respecte statul de drept și celelalte drepturi care le-a încălcat prin acțiunile sale.
Dezarmarea țărilor care dețin arme nucleare este un obiectiv important al comunității internaționale deoarece printr-un program bine stabilit se încearcă neutralizarea tuturor armelor nucleare pentru că acestea reprezintă un real pericol, omenirea putând fi distrusă prin folosirea lor. „Întărirea potențialului și a capacității militare presupune modernizarea echipamentelor existente, dar uzate fizic și moral; achiziționarea și producerea, în regie proprie sau în cooperare, a unor echipamente militare noi; adaptarea organismului militar la noile amenințări.” Așa cum afirmă și sursa citată, definitorii pentru o forță militară sunt existența unor echipamente de ultimă generatie care ajută foarte mult la îndeplinirea misiunii. Este insuficient să avem personal bine instruit, care știe ce are de făcut, dacă nu avem tehnica necesară care să îl susțină și să îl ajute. Diferența dintre o forță bine pregatită din punct de vedere al cunoștințelor teoretice, care știe cum se execută anumite misiuni, este făcută de tehnica pe care o are în dotare. Dacă tehnica este depășită atât moral cât și fizic inclusiv moralul forței scade și nu în subsidiar producerea în sistem propriu a armanentului și echipamentelor este un lucru esențial în întărirea securității, deoarece se crează surprinderea, forța adversă nu va deține caracteristicile tehnico-tactice, costurile de achiziție sunt mai mici, posibilitatea de achiziție în caz de conflict armat este mult mai ușoară.
Așa cum afirmă și autorul citat, adaptarea continuă a forțelor la noile amenințări și riscuri la care este supusă, contituie un punct forte deoarece acțiunile militare nu se mai desfășoară ca acum 300 de ani, acum totul se află într-o continuă schimbare și totul de sefășoară cu o dinamică foarte mare. Explozia tehnologiă a făcut ca strategii militari să își regândească modurile de acțiune și astfel s-a ajuns la un nou tip de război denumit război hibrid care presupune combinarea acțiunilor convenționale cu cele neconvenționale ale căror efecte sunt deosebit de mari. Luptele urbane sunt cele mai frecvente în zilele noastre iar forțele trebuie să facă diferența între combatanți și necombatanți.
1.4. Considerații privind planificarea, desfășurarea, comanda și controlul operațiilor de apărare colectivă
Planificarea militară modernă se aliniază, în general, standardelor NATO și SUA. De aceea, în spiritul modelului planificării occidentale, ea trebuie să includă:
planificarea forței – constituie baza planificării apărării;
planificarea pentru armamente;
planificarea pentru consultare – comandă – control;
planificarea urgențelor civile;
planificarea logistică și a resurselor;
planificarea NBC.
Se întrebuințează trei tipuri de bază de planificare strategică:
cea fundamentată pe amenințările din mediul de securitate (cadrul fix);
cea fundamentată pe capabilitățile militare proprii (cadrul flexibil);
cea bazată pe contracararea riscurilor din mediul de securitate și a vulnerabilităților proprii (cadrul flexibil extins).
Promovarea securității prin cooperare este astăzi pusă în umbră de fenomene negative, precum proliferarea armelor de distrugere în masă, a terorismului internațional și a crimei organizate, de exacerbarea separatismului etnic și religios, și a intoleranței. Aceste fenomene provoacă tensiuni intra și interstatale și măresc riscul degenerării unor dispute în conflicte armate.
Vulnerabilitățile și riscurile de securitate sunt identificate și specificate în strategii de diverse nuanțe de către planificatorii și analiștii militari. Ele se regăsesc în documentele oficiale, în viziunile strategice pe termen lung, strategiile și doctrinele militare, strategiile de securitate națională.
Țara noastră a elaborat acest set de documente politico-militare care stau la baza eleborării planificării strategice, respectiv:
Carta Albă a Securității și apărării naționale a Guvernului;
Viziunea Strategică 2010 – Armata României;
Evaluarea strategică pe termen scurt a mediului de securitate;
Planul capacităților strategice întrunite;
Directiva de planificare a apărării;
Dispozițiunea de planificare strategică;
Doctrina acțiunilor întrunite ale Forțelor Armate;
Doctrina pentru planificarea operațiilor întrunite ale Forțelor Armate;
Doctrina pentru operațiile întrunite multinaționale;
Doctrinele categoriilor de forțe armate;
Manualele și regulamentele de întrebuințare în operații și în luptă a diferitelor structuri militare.
Conform domnului general maior dr. Ioan Ciupei, acest sistem de planificare strategică asigură un echilibru corespunzător între toate tipurile principale de misiuni:
apărare națională;
operații de răspuns la crize;
operații în sprijinul păcii;
apărare colectivă în cadrul NATO.
În unele situații de criză, în funcție de gravitatea acestora, conducerea Alianței poate aprecia ca reprezentanții desemnați ai națiunii conducătoare, împreună cu forțele armate ale altor națiuni aliate, să proceseze întregul sistem de planificare și desfășurare a operațiilor de apărare colectivă.
În concluzie, se poate afirma că planificarea operațiilor în context aliat, presupune următoarele direcții de urmat:
întocmirea planurilor operaționale deliberate și de execuție privind întrebuințarea în acțiuni militare a forțelor armate;
integrarea reală în sistemul național de planificare și în cel al NATO, prin cooperarea cu structurile similare ale Alianței;
asigurarea planificării optime pentru forțele dislocabile (destinate apărării colective) și cele din teritoriu;
reacția rapidă în cazul unei agresiuni militare, precum și capacitatea de respingere a acesteia cu forțele proprii și, ulterior, cu forțele aliate.
Se apreciază că, la nivel național, coordonarea acestor proceduri de planificare este realizată de către organismele de coaliție, iar la nivelul teatrului de acțiuni militare și a zonei de operații, de către comandanții comandamentelor de teatru sau ai altor comandamente întrunite subordonate, respectiv, de către cei care sunt responsabili cu problemele de planificare a operației.
Structura militară integrată cuprinde Forțele Armate puse la dispoziția NATO de către țările membre participante, conform condițiilor stabilite. Aceste forțe se împart în trei categorii: forțele de reacție imediată și rapidă, forțe principale de apărare și forțele de întărire.
Forțele de reacție imediată și rapidă sunt compuse din forțe terestre, aeriene și maritime polivalente și extrem mobile, menținute la un nivel înalt de pregătire și disponibile în termen scurt, pentru a asigura o reacție militară promptă în caz de criză.
Forțele principale de apărare includ forțe terestre, aeriene și maritime active și de rezervă, capabile să asigure descurajarea inamicului și apărarea în fața amenințării cu forța sau în caz de agresiune.
Forțele de întărire au diferite niveluri de pregătire și disponibilitate,care pot fi trimise ca întăriri în orice regiune a spațiului de responsabilitate a NATO, în scopuri de descurajare, gestionare a crizelor sau apărare.
„Pentru conducerea nemijlocită a acțiunilor militare se poate crea o structură integrată de comandă formată din comandamente strategice și regionale“.
Comanda și controlul forțelor pe timpul participării la misiuni de apărare colectivă se va exercita la nivel strategic, operativ și tactic în conformitate cu normele Alianței și legislația română în vigoare (Anexa nr. 1 ).
Conducerea și controlul în operațiile multinaționale, de luptă armată pentru apărare colectivă se realizează prin „aranjamente de comandă“, care presupun o serie de activități, structuri și relații speciale menite să armonizeze efortul comandanților statelor majore multinaționale în vederea îndeplinirii misiunilor.
Conducerea operațională în operațiile multinaționale are la bază următoarele principii generale:
desemnarea și acceptarea unui singur comandant;
contingentul național este sub comandă și control deplin operațional, administrativ și logistic;
contingentul național este comandat de un comandant național și își menține integritatea;
comandantul contingentului acceptă comanda și controlul operațional al comandantului forței, după transferul de autoritate.
Transferul de autoritate (TOA) se face pe baza documentelor oficiale care instituționalizează participarea forțelor naționale în cadrul unei forțe întrunite multinaționale, acestea fiind:
mandatul Consiliului de Securitate al ONU;
scrisoarea/acordul secretarului general al NATO, privind solicitarea participării unor contingente naționale la forța întrunită multinațională, adresat conducerii politico-militare naționale;
hotărârea Parlamentului României privind aprobarea participării unor forțe naționale la operații întrunite multinaționale;
acordul privind statutul forțelor (SOFA);
aranjamentele de comandă la nivelul forței întrunite multinaționale.
“Cel care știe când trebuie și când nu trebuie să angajeze lupta, va fi victorios.”
Sun Tzu
CAPITOLUL 2. Relaționarea Intelligence- Securitate- NATO
2.1. Intelligence și securitate
În sfârșit, dar nu în cele din urmă, se impune o secțiune separată dedicată rolului informației în cadrul securității naționale. Prin termenul de intelligence sugerez, în primul rând, un sens larg, acela al inteligenței (intelligentia in latină), care reprezintă „capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații și probleme noi”, sens pe care îl putem include în categoria raționalității instrumentale și substanțiale a puterii naționale (resursele ideaționale) prezentată anterior. A fi „deștept” variază ca semnificație de la o țară la alta. Un stat cu raționalitate instrumentală dezvoltată presupune capacitate mare de „a rezolva situații și probleme noi”. Este, plastic vorbind, „puterea rece a minții”. Un stat cu raționalitate substanțială mare presupune capacitate sporită de atașament emoțional și de elaborare de valori. Este „puterea fierbinte a sufletului”, a emoției. Pentru securitatea unui stat, inteligența națională trebuie să fie „deșteaptă” în ambele sensuri: rezolvă situații (este eficientă) și stabilește valori (este atașată).
Al doilea sens pentru inteligență este tehnic și se referă la capacitatea de „a sesiza ceea ce este esențial” ca urmare a prelucrării datelor, evenimentelor, situațiilor. Este deci capacitatea de a prelucra și a utiliza informația. Al treilea sens pentru intelligence este unul profesional, respectiv acela al culegerii de informații, numit în mod tradițional spionaj. Este vorba, după cum atestă cronicile, de a două cea mai veche meserie din lume. Deși este un termen pur profesional și, prin excelență, restrâns, intelligence ca spionaj a devenit sensul dominant astăzi. Paradoxul este că spionajul este obligat de evoluțiile curente să-și lărgească gama de activități în sensul larg al termenului de intelligence. Colectare de informații, prelucrare și ofertă de soluții. Astfel, intelligence capătă trăsături generale de intelligentia.
Pe scurt, în securitatea națională intelligence înseamnă capacitatea de:
a rezolva probleme și situații noi;
a prelucra informații;
a colecta informații.
A beneficia în mod optim de informație științifică, tehnologică, economică, politică, militară reprezintă o capacitate strategică pentru un stat. Formularea de politici pe baza informațiilor disponibile este o capacitate strategică. De aici a derivat termenul englezesc de strategic intelligence. Informația și tehnologia nucleară, de exemplu, au trecut Israelul, un stat mic, în categoria puterilor medii. Informația înseamnă putere nu atât prin deținerea ei, cât mai ales prin conversia în putere efectivă prin intermediul proceselor economice, politice, societale și culturale naționale. Cel mai performant aparat de spionaj, așa cum a fost KGB, face un simplu serviciu de colectare de date strategice dacă aceste date nu sunt convertite în putere economică, politică și societală. Așa cum am prezentat pe larg în această secțiune, este vorba de capacitatea logistică de control social a distanțelor și a timpului. Logistica este un termen militar (în greacă logistikos înseamnă „priceput în a face calcule”), care s-a impus în secolul al XIX-lea (Jomini îl menționează în sistemul său compus din cinci elemente) tocmai din nevoia de a controla mai bine operațiile de război.
În a două jumătate a secolului al XX-lea, logistica a intrat în viața civilă. Societățile care reușesc să comprime distantele sociale și să scurteze secvențele temporale se bucură de inițiativă în competiția pentru putere la nivel internațional. Este, de exemplu, cazul Japoniei. Informația științifică privind tranzistorul a fost produsă în Statele Unite în anii 1960, însă deplina conversie economică a acestei informații s-a petrecut în Japonia, care a inventat casetofonul și, odată cu acesta, industria electronicelor. în anii 1980 inițiativa este preluată de America, unde, în Silicon Valley se inventează tehnologia care a dus la creșterea exponențială a capacității de a prelucra informația, microcipul.
Combinarea tehnologiei informației cu știința logistică (vizibilă prin termeni precum Computer Integrated Logistics) a dus la o creștere exponențială a capacității de control a spațiului și timpului, astfel că teoreticienii au propus deja un nou termen pentru a caracteriza societatea bazată pe tehnologia informației, și anume societatea postindustrială. In 1973, Daniel Bell anunța apariția unei societăți „organizate pe baza cunoașterii în scopul controlului social și direcționării inovației și a schimbării”. Alvin Toffler 1-a numit „al treilea val” al civilizației, după agricultură și industrie, și i-a asociat acestei societăți o nouă formă de război, războiul informațional.
Deducem de aici că victoria în război este din ce în ce mai mult legată de informații. Modul de a face război (warfare), spune Toffler, este intim legat de modul de a produce bunăstare (wealth). Pacea și războiul sunt, în cele din urmă, două fețe ale unei singure monede. Specifică societății postindustriale, așa cum am menționat în secțiunile anterioare, este îngustarea pragului de relevanță dintre starea de pace și starea de război. Societatea postindustrială este pacifistă, însă poate trece la stare de război în timp foarte scurt. Amenințările sunt, anticipate pe baza calculului riscurilor, iar aparatul de securitate se poate mobiliza în timp foarte scurt pentru intervenție rapidă.
Tehnologia informației este pe cale să schimbe tipul de societate, natura puterii naționale și, odată cu aceasta, ierarhia internațională a statelor. Ilie Bădescu (1995) consideră că „cine stăpânește logistica băncii, corporatismul și microelectronica va conduce lumea”.
Logistica (organizarea), informația (resursa) și tehnologia (computerele) decid statutul unei țări pe plan internațional. Toate țin de ceea ce am numit aici intelligence. După Tellis et all (RAND, 2005), „capacitățile de prelucrare computerizată și de comunicare a rețelelor de computere promit să altereze formele tradiționale de organizare și de (distribuție a puterii în și între societăți”. Sensul strategic al informației decurge din capacitatea aproape nelimitată de colectare, de stocare și, mai ales, de prelucrare pentru îmbunătățirea performanțelor unei societăți. Informația este lipsită de valoare dacă nu este valorificată în procesele de conversie în putere efectivă. Puterea în societatea informațională globală depinde mai puțin de teritoriu, de capacitatea militară și de resursele naturale și mai mult de informație, tehnologie și flexibilitatea instituțiilor. Aceasta pare a fi the inlelligence society: vor domina cei ce dețin inteligența. Este o realitate astăzi că designul, marketingul și finanțarea sunt, din ce în ce mai mult, asociate societăților occidentale, în timp ce producția efectivă este sarcina restului planetei. Imaginea asociată acestui tip de societate postindustrială este cea a dinozaurului: capul mic și fundul mare par a fi cauza pentru care dinozaurul se găsește astăzi numai în muzee. Inteligența rece a oamenilor („suflete moarte” cum îi numește Huntington, după o expresie celebră a lui Gogol) și capacitatea devoratoare a mașinilor decid supremația în arena globală.
Din punct de vedere al securității ne interesează modul în care tehnologia informației schimbă caracterul securității și, pe această bază, încercăm să redefinim rolul instituțiilor de colectare și analiză a informației din domeniul securității. După S. Bankes și C. Builder (1992), „nu pare improbabil ca, în mâinile indivizilor, tehnologia informației să ajungă să fie considerată rivală a statului național, ca informația să poată fi utilizată în mod real pentru a preveni războiul sau pentru a-1 declanșa și ca informația să poată fi exploatată pentru a perfecționa sau pentru a distruge societăți întregi”. Rezultă de aici o nouă formă de război – războiul informațiilor sau războiul informațional – susținut de o nouă tehnologie, tehnologia informațiilor (information technology sau IT). Acest război se derulează într-o nouă formă a spațiului – spațiul cibernetic, motiv pentru care îl putem numi războiul Internetului.
Cele mai multe teorii ale globalizării susțin ideea unei subminări a autorității statului și apariția „autorităților suprapuse”. Așa cum am arătat în Capitolul III, statul își extinde autoritatea dincolo de spațiul teritorial. Spațiul cibernetic este primul vizat și, în acest fel, statul internaționalizează o parte din funcțiile sale, printre care și funcția de securitate. Pentru a răspunde noilor riscuri de securitate, statele trebuie să-și întâlnească potențialii inamici dincolo de limitele teritoriale. Cyberspațiul este locul noii competiții. Statele bogate dezvoltă economii care exploatează noile oportunități oferite de tehnologia informației pentru a obține avantajul în noua competiție, dar fac acest lucru suportând costurile ignorării vulnerabilității lor în fața amenințărilor asimetrice. Ce înseamnă aceasta? Pe de o parte, tehnologiile moderne au generat o nouă distribuție a puterii, respectiv societăți avantajate și societăți dezavantajate. Practic, societățile lipsite de tehnologiile moderne au devenit și mai înapoiate, ceea ce a mărit decalajele sau, cu un alt termen, a creat o noua asimetrie. Pe de altă parte, tehnologiile moderne au generat riscuri și vulnerabilități noi în țările dezvoltate, îndeosebi la nivelul infrastructurii, cum ar fi producția și distribuția de electricitate, sistemele de transport, telecomunicațiile, rețelele informatice. Atacul împotriva unei rețele de transport, cum este metroul din Londra, are consecințe din Irak sau din oricare altă parte. Agresiunile împotriva rețelei informatice a Pentagonului din anii 1990 au creat mai multe pagube sistemului de securitate american decât războiul din Irak din 1991. Aceste agresiuni au fost inițiate de actori nestatali cu resurse asimetrice.
Din nevoia de a reduce riscurile de securitate, statele trebuie să angajeze actori nestatali pentru a contracara acțiunile altor actori nestatali, cum sunt grupurile teroriste, rețelele crimei organizate și delincvenții cibernetici (cyber criminals). Rezultă de aici că sarcinile tradiționale de securitate aflate în sarcina statului se diminuează, în timp ce sarcinile impuse de contracararea noilor riscuri, numite și riscuri asimetrice, se înmulțesc. Evident, proporționalitatea eforturilor de securitate între tradițional și asimetric este dependentă de încărcarea sau de sarcina informațională a societății în cauză. Este de așteptat ca o țară avansată tehnologic să dezvolte în mod proporțional mijloace de protecție adecvate pentru a micșora vulnerabilitatea. Similar, societățile înalt vulnerabile nu sunt cele lipsite de tehnologia informației (pentru care domeniul este indiferent), ci cele slab informatizate sau depășite din punct de vedere al IT. Un sistem bancar cu o tehnologie informatică învechită este supus unor riscuri mai mari în comparație cu unul performant.
În sfârșit, războiul informatic este un război civil, cu surse deschise, care se derulează cu mijloace și strategii de tip militar. Acest nou tip de război confirmă ipoteza caracterului preponderent civil al securității și al scalei globale la care se desfășoară. Indică, de asemenea, rolul critic al informației, al tehnologiei informatice și al capacității de procesare în asigurarea securității. în plus, evidențiază tendința de desetatizare și chiar de privatizare a securității.
Pe baza acestor considerente, se impune o reconsiderare a rolului colectării de informații (intelligence) in asigurarea securității. Informația de securitate este globală, civilă și din ce în ce mai mult privată. în consecință, spionajul devine omnidirecțional (se spionează orice și oricine), privat (apare conceptul de business intelligence) și înalt tehnologizat (obțin informație valoroasă și în timp optim cei ce dispun de mijloace tehnice avansate). Practic, culegerea de informații înseamnă resurse de cunoaștere (științifice), de organizare (logistice) și de securitate necesare pentru securizarea și susținerea sistemelor economice, societale și politice civile. Consumul și producția de informație a societăților constituite pe baza tehnologiei informației sunt mai mari decât în orice alt mod de producție anterior.
Diminuarea amenințărilor de natură militară, a căror sursă este statul, și amplificarea amenințărilor cu terorism, crimă organizată, trafic, mișcări anarhiste ș.a., ale căror surse sunt actorii nestatali transnaționali, presupun adaptarea intelligence-ului. Sursele de tip SIGINT (tehnologice), preponderente înainte de 11 septembrie 2001, trebuie completate cu sursele HUMINT (umane), adaptate la specificul amenințărilor. Aceasta înseamnă că serviciile de informații, ca si poliția, sunt, după Luckman (1971), simbiotica capătă „culoarea” mediului în care acționează. Cel mai bun șef al poliției ar putea fi un criminal notoriu dacă s-ar obține „răspopirea” lui. Imaginea agentului de informații care „se învârte” în lumea bună, îmbrăcat elegant, cu maniere alese, aflat in permanență în căutare de înalte secrete de stat este înlocuită cu agentul prost îmbrăcat, cu mâini murdare și maniere populare, care s-a integrat în mediile criminale și teroriste. Noua înțelegere a HUMINT presupune creșterea capacității de a colecta informații de pe teren, concomitent cu creșterea capacității de a procesa și a corobora informația de teren cu informația din surse deschise. Agentul de teren și analistul de informații sunt pilonii reformei intelligence-ului. Recrutarea de agenți este mai importantă decât formarea lor.
Un domeniu nou al intelligence-ului s-a impus datorită înăspririi competiției tehnologice, și anume spionajul economic, numit și business intelligence. Un raport de la sfârșitul anilor 1990 arată că Statele Unite erau spionate economic de un număr de 23 de țări, FBI având în lucru peste 800 de dosare de spionaj economic. Numărul de cazuri era dublu față de anul 1994. Trei dintre aceste țări se remarcau prin agresivitatea acțiunilor de spionaj: Rusia, Japonia și Franța.
Spionajul economic înseamnă sustragerea de idei (proiecte, tehnologii, brevete, adică inteligență) și vinderea sau oferirea acestor idei companiilor din țările lor pentru a produce bunuri și servicii care, pe piața liberă, fac concurență produselor din țara de origine a acestor idei.
2.2. Componenta militară a globalizării și starea acesteia la începutul
mileniului al treilea
Componenta militară a globalizării nu poate fi tratată în mod abstract fără a o include în dimensiunea de securitate a globalizării care este cea mai sensibilă, atât în relația cu tendințele de globalizare a terorismului și criminalității, cât și cu ideea păstrării atribuțiior și competențelor statelor naționale.
Statele lumii, ca subiect de drept internațional, desfășoară acțiuni de promovare a propriilor interese și sunt apreciate ca state mari sau mici în funcție de posibilitățile de a-și garanta propria securitate și în funcție de aportul fiecăruia dintre acestea la asigurarea securității internaționale, aport adus atât în plan teoretic cât și în plan practic cuprinzând întreaga paletă a domeniilor vieții sociale, între care domeniul militar este considerat ca având caracteristici cu totul aparte iar, cel puțin deocamdată, are rezultatele cele mai vizibile și reflectă interdependența celorlalte domenii în societate. Este evident că mediul global de securitate nu poate fi redus la securitatea statelor, el trebuind „să permită promovarea intereselor individuale și de grup în condiții de siguranță și menținerea echilibrului social global”.
În societatea contemporană care se găsește în plin proces de globalizare, la adresa securității naționale, zonale și globale se manifestă o serie de riscuri și amenințări specifice printre care:
acțiunile teroriste, uneori ajungând până la terorismul de stat, ale unor forțe deținătoare de informații, resurse financiare, sprijin logistic și mijloace dintre cele mai sofisticate de producere a fricii și panicii, și inițiere a acțiunilor destabilizatoare și chiar de distrugere în masă;
pericolul deținerii de către organizațiile teroriste și statele fundamentaliste a unor tehnologii militare moderne, inclusiv a armelor nucleare și mijloacelor biologice de distrugere în masă;
generalizarea unor conflicte locale, pe fondul jocului de interese, al intoleranțelor religioase, etnice sau de altă natură precum și pericolul scăpării acestora de sub control;
inegalități ale dezvoltării zonale sau conflicte de interese economice ori între statele bogate sau între statele/zonele bogate și zonele sărace ale lumii și crearea unor dezechilibre militare la nivel local, zonal sau mondial pe fondul acumulării necontrolate de mijloace militare;
proliferarea rețelelor și activităților internaționale de contrabandă cu droguri și mijloace militare și a celor de crimă organizată transfrontalieră;
discriminări sau incompatibilități politice, diplomatice, organizatorice ori de altă natură între statele și blocurile de stat cu important potențial economic și militar precum și discriminările economice majore și accesul discriminatoriu la tehnologii și informații de vârf;
amenințările ecologice, migrațiile necontrolate de populație de masă și exploatarea nerațională a resurselor energetice;
scăparea de sub control a efectelor globalizării.
Dintre toate acestea considerăm crima organizată și amenințarea teroristă ca fiind două amenințări majore care dacă nu sunt gestionate cu atenție și în mod continuu pot degenera dramatic iar consecințele proliferării acestora și manifestările lor pot depășii limitele celor mai mari vizionari.
În fața amenințărilor globale de mare intensitate și cu posibilități de a se transforma rapid în conflicte cu urmări devastatoare care se pot degrada într-o dezordine generalizată, apărarea globală ar fi o soluție. Însă apărarea globală este caracteristică formei militare a securității globale și ea poate fi luată în considerare numai în cazuri extreme când toate celelalte mijloace și modalități au eșuat.
Sigur că între ideea de globalizare și securitatea militară în epoca globalizării există un paradox. Acesta în linii generale este dat de faptul că procesul de globalizare este conceput a se realiza cu acordul tuturor statelor lumii prin adaptarea vieții sociale a acestora la modelul socio-uman global, fără impuneri și fără constrângeri și, ca urmare, sistemele militare, ca sisteme a căror caracteristică este intervenția armată, nu-și mai găsesc rolul.
Realitatea însă este departe de această părere idealistă pe de-o parte datorită faptului că procesul globalizării, cu toți pașii făcuți, este încă la început, iar spectrul lumii internaționale nici pe departe nu pare a renunța la forță și la amenințarea cu forța, iar pe de altă parte lumea politică și diplomatică în tot ceea ce intreprinde, în toată perspectiva de dezvoltare prevede componenta militară, atâta timp cât riscurile și amenințările la adresa păcii și securității în nici un caz nu par să se diminueze.
Așa stând lucrurile analiștii politici și militari consideră că și în acest secol problema securității militare intercontinentale va fi de strictă actualitate, prin urmare sistemele militare, fie ele naționale, zonale sau globale, vor continua să existe doar că vor suferi substanțiale transformări atât structurale cât și legate de concepție asupra întrebuințării eficiente a acestora.
Ca urmare, sistemul de securitate global care are ca scop bine definit apărarea globală, ca sistem compus din subsisteme militare naționale, plecând de la realitățile actuale va trece printr-un lung proces de modernizare, de adaptare la condițiile mereu schimbătoare, proces asupra căruia își va pune serios amprenta însuși transformarea societății, la toate nivelurile: de la tehnologie la cultură, la organizare, strategie, tactică, pregătire, doctrină și logistică.
Totodată sistemele militare vor ține în mare măsură cont de riscurile și amenințările la adresa securității globale, de diversitatea conflictelor militare, de caracteristicile câmpului de luptă al viitorului, de necesitatea reducerii pagubelor colaterale în conflictele armate, de varietatea misiunilor pe care vor trebui să le îndeplinească iar un impact deosebit asupra tuturor acestora îl vor avea cuceririle științei și tehnicii mondiale și posibilitatea implementării acestora la nivelul sistemului militar.
Ca o cerință imediată impusă sistemelor militare naționale, componente ale sistemului de securitate global, se diferențiază organizarea și înzestrarea acestora după standardele comune, adoptarea de strategii și tactici compatibile, realizarea unor nivele de instruire relativ similare, stabilirea unor obiective strategice care să se încadreze în obiectivul strategic comun, realizarea forței militare integrate care să reprezinte suportul operațional al asigurării apărării globale în fața oricăror amenințări globale.
Toate aceste aspecte ridică, fiecare dintre ele, o sumedenie de întrebări cărora trebuie să li se găsească răspunsurile cele mai potrivite și viabile.
În primul rând organizarea și înzestrarea sistemului militar național după un standard comun ridică cele mai serioase probleme în special prin costurile pe care le presupun, ele diferind substanțial de la o țară la alta. Dacă admitem că organizarea este mai puțin legată de costuri nu același lucru se întâmplă în cazul înzestrării, acest obiectiv pentru a putea fi realizat solicită importante eforturi financiare care, dacă nu sunt suficient de bine gestionate, pot produce în alte domenii decât cel militar, efecte dintre cele mai grave, care pot ajunge chiar la destabilizarea sistemului social.
În al doilea rând trebuie asigurată o strânsă corelare între organizarea sistemului militar, nivelul de instruire și stabilirea obiectivelor strategice, toate acestea neputând fi realizate decât într-o strânsă interdependență și orice disfuncționalitate putând să se manifeste cu intensități diferite asupra celor trei aspecte, intensități care în final afectează întreg sistemul.
Dacă la nivel național cele trei obiective menționate mai sus sunt relativ mai ușor de realizat, la scară regională sau globală ele întâmpină o serie de dificultăți legate în special de elementul uman, care pot fi diferențele comportamentale naturale, religioase, de civilizație și chiar de interese locale, aspecte care în rândul comunității militare internaționale pot provoca neliniști și instabilități. Și tot aceste aspecte se manifestă cu intensitate sporită în procesul de realizare a forței militare integrate definită ca fiind indispensabilă societății globale.
În fapt realizarea forței militare integrate este un obiectiv a cărui realizare este puternic influențată de tendințele manifestate în plan militar în lumea contemporană, concretizate în principal în pozițiile diferite adoptate de organismele internaționale față de unul sau altul dintre state, pe care aceste organisme nu se sfiesc să le clasifice drept mari sau mici, puternice sau slabe în funcție de:
meritele istorice în rezolvarea unor conflicte atât la scară redusă cât și la scară continentală, sau chiar planetară;
nivelul de înzestrare cu armament și tehnică de luptă modernă;
capacitatea de mobilizare și de trecere cu forțe de intervenție rapidă la îndeplinirea unor misiuni de coaliție acolo unde situația o impune;
capacitatea statelor de a susține logistic forțele angajate în misiuni fără a necesita sprijinul altor state, de a suporta singure efortul de război;
poziția adoptată de state față de hotărârile organismelor internaționale și contribuția acestora la îndeplinirea lor.
Chiar dacă aspectele prezentate mai sus nu sunt declarate în teoria și practica organismelor internaționale responsabile, cel puțin deocamdată, cu desfășurarea procesului de globalizare ele se deduc din pozițiile pe care acestea le adoptă funcție de situație.
Ceea ce se desprinde a fi, în concepția unanimă a analiștilor militari, deosebit de important pentru etapa imediat următoare, o reprezintă mutațiile, transformările pe care le va suferi componenta militară a globalizării.
În primul rând, treptat componenta politică va tinde să preia multe din sarcinile componentei militare și printr-o penetrare profundă a primeia în centrele de putere politică, economică, socială, mass-media ale inamicului să reușească să implementeze noi sisteme de valori, să schimbe opțiunile populației, să schimbe regimuri politice sau conducători fără a mai folosi forța.
În al doilea rând, apariția și dezvoltarea unor dimensiuni noi în care se vor desfășura războaiele, determinate de componentele informațională, psihologică, imagologică, parapsihologică, nonletală etc. își vor pune amprenta profund asupra componentei militare a globalizării, fapt ce se va resimți în rândul efectivelor, tehnicii dar și al concepției de ducere a acțiunilor în general.
Sistemul militar de tip integrat, realizat ca urmare a unei politici globale de securitate va conduce cu siguranță la o globalizare a industriei militare pentru a răspunde astfel participării la conflictele militare a unor coaliții, ceea ce va presupune ca toate componentele acesteia să fie inter-operaționale și sigure. Totodată sistemele militare vor trebui să aibă structuri inter-arme și intercategorii de forțe – trupe de uscat, aviație, marină, forțe speciale – astfel încât să fie capabile să lovească inamicul simultan în toate dimensiunile teatrului de acțiuni militare (operații).
Ca un corolar la cele prezentate în acest capitol consider că fenomenul globalizării are și va avea tot mai pregnant o serie de consecințe colaterale și contradictorii, atât pozitive cât și negative, care vor afecta toate țările aflate în plin proces de redefinire a locului și rolului lor în contextul mondial și de adaptare la condițiile unui nou sistem politic, economic și de securitate. Epoca pe care o parcurgem, din punct de vedere al situației politico-militare la scară globală este una de tranziție, de reașezare a raporturilor între marile centre de putere, de reîmpărțire a sferelor de influență, de extindere a sistemului de guvernare democratică și a modelului economiei de piață, în contextul căreia pericolele sunt mai difuze, constând în special în stări de incertitudine și instabilitate. Spre deosebire însă de perioadele istorice trecute, actuala perioadă de dezechilibru nu este de natură să conducă la izbucnirea unui conflict militar la scară globală deoarece nici una dintre marile puteri ale lumii nu este nici pregătită și nici interesată pentru un război mondial. Armamentul nuclear continuă să joace rolul de garant al păcii prin efectul de descurajare pe care îl exercită. Ca o contrapondere s-a amplificat pericolul unor conflicte zonale și mai ales locale, pe toate continentele și în aceste condiții importanța, rolul și atribuțiile structurilor politico-militare și militare interne și internaționale în menținerea stabilității regionale vor fi mai ample și diversificate, ceea ce va impune o mai rapidă modernizare și eficientizare a acestora. Factorul militar va continua să rămână un element dinamic, ușor de modelat și folosit pentru realizarea scopurilor politice.
Relevante pentru procesul de globalizare sunt eforturile înregistrate până în acest moment pe continentul european precum și perspectivele de transformare radicală a acestuia în perioada următoare în toate domeniile vieții sociale. Uniunea Europeană este, dacă nu singura, cea mai relevantă uniune de state în care regulile jocului cad în sarcina unor instituții comune și are bine conturate obiectivele ce trebuiesc îndeplinite pe o perioadă destul de lungă, concretizate în:
promovarea progresului tehnic și social, ca și un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, crearea unui spațiu fără frontiere interioare prin întărirea coeziunii economice și sociale și realizarea unei uniuni economice și monetare;
afirmarea identității pe scena internațională prin punerea în practică a unei politici externe de securitate și apărare comune;
întărirea protecției drepturilor și intereselor statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;
menținerea și dezvoltarea Uniunii ca spațiu al libertății, securității și justiției.
Pașii importanți pe care i-a realizat Uniunea Europeană atât prin obiectivele stabilite cât, mai ales, prin instituțiile create pentru a gestiona consolidarea uniunii sunt evidențiați printr-o serie amplă de acțiuni, unele deja finalizate, altele pe cale de implementare, concretizate în: eliminarea tarifelor vamale între statele membre; adoptarea unei politici comerciale comune; realizarea unei piețe comune care să asigure libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor; asigurarea nedistorsionării comerțului în cadrul pieței interne; apropierea legislației naționale, în măsura necesară funcționării pieței comune; întărirea coeziunii economice și sociale; promovarea cercetării și dezvoltării tehnologice; încurajarea stabilirii și dezvoltării rețelelor transeuropene; realizarea unui nivel înalt de protecție a sănătății, înflorirea culturilor Statelor Membre și o educație de calitate; întărirea protecției consumatorilor; salvgardarea valorilor comune, conform principiilor Cartei ONU; întărirea securității Uniunii sub toate aspectele sale; menținerea păcii și întărirea securității internaționale conform principiilor OSCE și obiectivelor Cartei de la Paris inclusiv cele referitoare la frontierele exterioare; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și întărirea democrației și a statului de drept, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Apreciez că, cu toate greutățile întâmpinate din interior și cu toate piedicile puse din diverse orizonturi care au alte interese, Uniunea Europeană va reuși să se constituie într-un adevărat motor atât pentru dezvoltarea echilibrată și durabilă a membrilor săi, cât și pentru asigurarea păcii și stabilității pe continent și în lume, a unei securități regionale, zonale și globale în toate componentele acesteia.
2.3. Principalele standarde și politici de securitate ale Alianței Nord-Atlantice
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a apărut din necesitatea apărării democrației occidentale față de tendința de schimbare prin forță a sistemului capitalist cu sistemul comunist, de către URSS.
Constituirea organizației a fost precedată de o serie de evenimente precum amenințările la adresa suveranității Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura pro-comunistă din 1948 din Cehoslovacia, blocada Berlinului instituită în aprilie același an de către URSS.
Constituirea Tratatului Atlanticului de Nord (04.04.1949) are drept scop:
apărarea libertății popoarelor lor, moștenirea și civilizația comune, bazate pe principiile democrației, libertățile individuale și supremația dreptului;
favorizarea bunăstării și stabilității în regiunea Atlanticului de Nord;
unirea eforturilor pentru apărarea colectivă și pentru apărarea păcii și securității internaționale.
Statele membre se obligă să-și creeze capacități individuale și colective de rezistență împotriva unui atac armat, să se consulte între ele de fiecare dată când se consideră amenințată integritatea teritorială, independența politică sau securitatea uneia dintre părți. Părțile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele va fi considerat drept atac îndreptat împotriva tuturor părților semnatare și, în consecință fiecare dintre ele va acorda ajutor părții atacate întreprinzând orice acțiune pe care o crede de cuviință, inclusiv folosirea forței armate pentru a restabili și asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord.
În scopul întăririi securității în zona euro-atlantică, la 1 ianuarie 1994 șefii de stat și de guvern ai țărilor membre NATO hotărăsc crearea Parteneriatului pentru Pace.
Valorile comune ale parteneriatului sunt: cooperarea, promovarea libertăților fundamentale și a drepturilor omului, apărarea libertății, a dreptății și a păcii prin democrație fără de care nu se concepe stabilitatea și securitatea în zona euro-atlantică.
Obiectivul central și esențial al Alianței constă în apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare. Principiul fundamental care călăuzește Alianța este angajamentul comun al cooperării mutuale între statele suverane în situația de indivizibilitate a securității membrilor săi.
Pentru realizarea obiectivului esențial înscris în Tratatul de la Washington și a Cartei, NATO îndeplinește următoarele misiuni fundamentale de securitate:
securitatea – cadru de stabilitate euro-atlantică fondat pe dezvoltarea de instituții democratice și reglementare pe cale pașnică a diferendelor;
consultarea – cadru transatlantic esențial în care aliații se pot pune de acord asupra problemelor care afectează interesele lor;
descurajarea și apărarea NATO – misiune prin care se previne și se descurajează agresiunea;
gestionarea crizelor – revine alianței în virtutea Cartei ONU prin angajarea activă la gestionarea crizelor și executarea de operații multinaționale;
parteneriatul – promovarea de relații de parteneriat, de cooperare și dialog cu statele din regiunea euro-atlantică în vederea creșterii transparenței, încrederii reciproce și capacității de acțiune comună.
Cooperarea statelor membre se bazează pe un sistem instituțional aflat într-o continuă adaptare la sarcinile Alianței astfel:
Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.);
Comitetul pentru Analiza Apărării (D.P.C.);
Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.);
Comitetul Militar; Statul Major Internațional.
Consiliul Atlanticului de Nord este investit cu autoritate politică și puteri decizionale reale fiind alcătuit din reprezentanți permanenți ai tuturor statelor membre care se reunesc săptămânal. Este organismul abilitat să creeze organisme subordonate precum comitete cu responsabilități pe domenii. Consiliul oferă guvernelor țărilor membre un for unic pentru consultări pe scară largă asupra tuturor problemelor legate de securitatea lor, fiind cel mai înalt organ de decizie din NATO.
Comitetul Militar este răspunzător în fața Consiliului Atlanticului de Nord, a Comitetului pentru Planificarea Apărării și a Grupului pentru Planificarea Nucleară de conducerea militară a Alianței. Este instituția care avizează activitățile militare pentru instituțiile supreme ale Alianței. Președinția este anuală și revine fiecărei țări membre în ordinea alfabetului englez. Comitetul Militar este alcătuit din șefii de Stat Major ai armatelor statelor membre care se reunesc cel puțin de două ori pe an.
Comitetul Militar este ajutat în activitatea sa de Statul Major Militar Internațional integrat alcătuit din personalul militar detașat din diferite țări și din personalul civil administrativ. În fruntea Statului Major se află un Director cu rang de general cu trei stele nominalizat de țările membre selecționat, în prealabil, de Comitetul Militar, care trebuie să se afle din altă țară decât Președintele Comitetului Militar. Are în subordine șase directori adjuncți cu rang de amiral sau general cu o stea și Secretarul Statului Major Militar Internațional. Este organul executiv al Comitetului Militar și veghează la exercitarea în bune condiții a directivelor și hotărârilor Comitetului Militar. Elaborează planuri, face studii și recomandă politica de urmat în probleme de natură militară pe care autoritățile, comandamentele sau organismele NATO le-au supus spre atenție Organizației sau Comitetului Militar.
Ca alianță militară, NATO nu dispune de forțe proprii: la acțiuni multinaționale, sub egida NATO, țările membre participă cu forțe naționale pe care, după misiune, le reintegrează.
NATO are capacități de apărare comune:
flotă de avioane echipate cu sistem de control și avertizare timpurie AWACS care transmite date centrelor de comandă și control de la sol, aer sau mare;
un număr mic de militari care-și desfășoară activitatea în cadrul Alianței ca parte a Forței Aeropurtate de Avertizare timpurie, Forței de Reacție Rapidă și Forței Navale Permanente.
Principiile de bază și standardele minime de securitate enunțate în documentele C-M sunt obligatorii pentru statele membre NATO și structurile NATO militare și civile și sunt aplicate pentru protejarea informațiilor clasificate împotriva pierderii confidențialității, integrității și disponibilității acestora.
Statele membre NATO și structurile NATO militare și civile au obligația de a stabili programe de securitate care să satisfacă principiile de bază și standardele minime de securitate în scopul asigurării unui nivel similar de protecție a informațiilor clasificate scimbate între părți.
Informațiile clasificate sunt diseminate numai pe baza principiului “need-to-know” (nevoia de a cunoaște) persoanelor și organizațiilor care au fost verificate pe baza unor proceduri relevante. Informațiile clasificate sunt apărate printr-un set echilibrat de măsuri de securitate, printre care cele de securitatea personalului, fizică, securitatea informațiilor, INFOSEC și, care se extind asupra tuturor persoanelor care au acces la informații clasificate, a mediilor de stocare, procesare și transmitere a informațiilor, precum și a locurilor care conțin asemenea informații
Procedurile de “securitate a personalului” sunt destinate evaluării dacă o persoană, luându-se în considerare loialitatea sa, sinceritatea și încrederea, poate fi autorizată să aibă acces inițial și ulterior la informații clasificate fără a constitui un risc de securitate inacceptabil. Toate persoanele, civili și militari, care necesită acces, sau ale căror îndatoriri și atribuțiuni funcționale pot permite accesul la informații clasificate de la nivel CONFIDENȚIAL sau superior, trebuie să fie verificați în mod corespunzător și instruiți înainte ca accesul să fie autorizat.
Securitatea fizică reprezintă aplicarea măsurilor fizice protective în locurile, construcțiile sau amenajările (instalațiile) care conțin informații ce necesită protecție împotriva pierderii sau compromiterii. Programele de securitate fizică, constând în măsuri active și pasive, se stabillesc astfel încât să asigurate niveluri de securitate fizică corespunzătoare amenințărilor, clasificării de securitate și volumului de informații care se protejează.
Securitatea informațiilor reprezintă aplicarea măsurilor generale protective și procedurilor pentru prevenirea, detectarea și reabilitarea ca urmare a pierderii sau compromiterii informațiilor clasificate.
Informațiile clasificate se protejează pe toată durata ciclului de viață la un nivel proporțional cu nivelul de clasificare al informațiilor. Este important ca informațiile să fie clasificate în mod corespunzător, să fie identificate exact ca fiind clasificate și rămân astfel clasificate atât timp cât este necesar
Clasificarea de securitate se aplică informațiilor pentru a indica posibilele pagube securității NATO sau statelor membre ale Alianței, dacă informațiile sunt supuse divulgării neautorizate. Modificarea nivelului de clasificare este prerogativa originatorului informației. De asemenea, originatorul apreciază gradul de afectare a securității datorată divulgării neautorizate și stabilește, când este posibil, dacă informația poate fi declasificată sau să i se scadă nivelul de clasificare.
Securitatea industrială reprezintă aplicarea măsurilor protective și a procedurilor pentru prevenirea, detectarea și refacerea ca urmare a pierderii sau compromiterii informațiilor clasificate gestionate de entități industriale în cadrul contractelor clasificate. Informațiile NATO clasificate diseminate către industrie, generate ca rezultat a unui contract cu industria și contractele clasificate cu industria trebuie protejate în conformitate cu Politica NATO de Securitate și Directivele subsecvente.
Înainte ca un agent economic sau angajații săi, managerii sau proprietarii să poată avea acces la informații clasificate, să participe la o licitație, negocieri, să deruleze un contract clasificat sau să lucreze în cadrul unor studii clasificate ce implică accesul la informații clasificate CONFIDENTIAL sau de nivel superior, agentul economic trebuie să obțină un certificat de securitate industrială (Facility Security Clearance) eliberat de autoritatea Națională de Securitate sau de Autoritatea Desemnată de Securitate (DSA-Designated Security Authority) a statului de origine.
Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar și pe cea militară, acestea fiind complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente.
Apărarea și securitatea colectivă, pe de-o parte, și securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaționale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarității, în organizarea securității europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO și ONU.
Motto:
„Securitatea este esențială vieții indivizilor, colectivității și statelor. Practic orice domeniu al vieții individuale și sociale are nevoie de securitate.” -Ionel Nicu SAVA
CAPITOLUL 3. APĂRAREA ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ ȘI COLECTIVĂ ÎN NOUL CONTEXT EUROPEAN
3.1. Procesul de transformare a NATO si implicatiile acestuia asupra securității nationale si colective
În noul context de securitate, procesul de transformare și adaptare a NATO la noile realități relevă fenomenul de revalorificare a factorului militar în calitatea sa principală de sursă de credibilitate, care va fi determinată și în viitor de capabilitățile militare puse la dispoziție de națiunile membre.
Transformarea Aliantei are ca scop dezvoltarea de noi capabilitați militare care vor permite forțelor acesteia să desfășoare operații în întregul spectru de amenințări, cu asigurarea procesului decizional (menținerea consensului) în condițiile extinderii și ale stabilirii unui nou tip de relații cu UE, Rusia, Ucraina și cu statele din spațiile Caucaz, Asia Centrală și Mediterană.
Strategiile care definesc procesul transformarii abordează domeniile cultura militara, planificarea și transformarea capabilităților. Procesele aferente acestor domenii se sprijină pe patru piloni:
– întărirea operațiilor întrunite,
– exploatarea avantajelor informaționale,
– conceptul de dezvoltare,
– dezvoltarea capabilităților de transformare
Întărirea capabilităților operațiilor întrunite garantează, practic, atingerea obiectivelor întregii game de misiuni NATO.
Exploatarea avantajelor informaționale fundamentează strategia de transformare prin utilizarea informației și vizează creșterea capabilităților față de cererile de informații, creșterea capabilităților de apărare în domeniul informațiilor și capabilități de culegere a informațiilor adaptate conceptului de război în rețea.
Prin conceptul de dezvoltare și experimentare se verifică modul în care conceptele operaționale și capabilitățile răspund provocarilor sau situațiilor de criză.
Prin dezvoltarea capabilităților de transformare se urmărește realizarea unor mecanisme puternice de implementare a rezultatelor experimentărilor și dezvoltării conceptelor într-un timp foarte scurt.
În ciuda succeselor obținute pe palierele de transformare conceptuală și operațională exista o serie de evaluări sceptice referitoare la capacitatea Alianței de a raspunde tuturor provocărilor și, în special, a celor noi, neconvenționale, cu care se confruntă în prezent. După crizele anilor trecuți, datorate diviziunilor existente între unii aliați europeni și SUA, pornind de la incapacitatea acestora de a acționa în afara spațiului european, summit-ul de la Istanbul (28-29 iunie 2004) a relevat înca o data adâncirea acestor dispute, atât din perspectiva elementelor de transformare a NATO în domeniile adoptării deciziilor și a planificării, cât și pe problematica Afganistanului și Irakului. Deciziile s-au bazat pe o serie de compromisuri față de cerintele explicite ale documentelor de planificare NATO, ceea ce a condus implicit la amânarea unor decizii în domeniile planificarii și desfașurarii operațiilor. Chiar în aceste condiții NATO continuă să ramâna cea mai de succes alianța militară a epocii contemporane.
Tendința centrală, după summit-ul de la Istanbul , este de confirmare și intensificare a procesului de transformare a misiunilor, capabilităților și forțelor sale, ca rezultat al necesităților de a raspunde mai eficient la crize prin utilizarea unor forțe rapid dislocabile și sustenabile în teatre de operații foarte îndepartate. Acest proces determină realizarea unui proces flexibil de adaptare a deciziilor și de generare a forțelor necesare.
Prin abordarea extensivă și prospectivă a riscurilor de securitate, prin noile misiuni și capabilități, NATO își dezvoltă în prezent rolul de proiectare a stabilității și securității, transferându-se de pe palierul exclusiv defensiv pe palierul defensiv-ofensiv. Viitorul Alianței se proiecteaza pe confruntarea cu fenomenul terorist și pe asigurarea securității membrilor săi față de instabilitățile care caracterizează Asia Centrala și de Sud, Caucazul, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.
Una din cele mai importante probleme careia NATO îi acorda o atenție specială este reducerea deficiențelor referitoare la gradul de utilizare a forțelor de care dispune, cauzate în special de fondurile bugetare scăzute alocate apărării și de menținerea în unele state ale Aliantei a serviciului militar obligatoriu. Chiar dacă persistă înca deficiențe majore, se poate aprecia că se înregistrează progrese în îmbunătățirea capabilităților Alianței.
"Suntem hotarțti să lucrăm împreună pentru promovarea pacii și stabilității, precum și pentru a răspunde provocărilor globale care afectează din ce în ce mai mult securitatea noastra, a tuturor".
Securitatea colectivă presupune abordarea unor noi dimensiuni ale parteneriatului, bazata pe cooperare extinsă în reforma sectorului de securitate și promovarea stabilității în regiunea euro-atlantica. Mediul de securitate impune o deplasare a centrelor de greutate catre est. Acest aspect include și concentrarea tot mai pregnantă asupra unor programe de sprijin pentru statele partenere din Caucaz și Asia Centrala.
La nivelul parteneriatului cu Rusia se profilează un nou tip de relație, relație accentuată la summit-ul de la București, ce deschide perspective largi de dezvoltare, care în timp poate conduce la lansarea unor operațiuni comune NATO-Rusia.
" Parteneriatul NATO-Rusia a fost conceput ca un element strategic pentru întărirea securității în spatiul euro-atlantic, întemeiat pe principii, valori și angajamente fundamentale, inclusiv democrația, libertățile civile și pluralismul politic. Privind în urmă, la istoria de peste un deceniu, am dezvoltat un dialog politic și proiecte concrete pe o gamă largă de subiecte de securitate internațională, unde avem obiective și interese comune. Deși suntem preocupați de recentele declarații și acțiuni rusești, pe subiecte cheie de securitate și de interes comun, precum Tratatul privind Forțele Convenționale din Europa (CFE), suntem pregătiți să continuam să lucram cu Rusia, ca parteneri egali în domenii de interes comun, așa cum este prevazut în Declarația de la Roma și în Actul Fondator. Trebuie să ne continuam eforturile comune în lupta împotriva terorismului și în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masa și a mijloacelor de transport al acestora. Îndemnam Rusia să se angajeze activ în ofertele importante de cooperare care i-au fost prezentate. Consideram că discuțiile bilaterale Statele Unite – Rusia cu privire la apărarea antirachetă și CFE, printre alte teme, pot aduce o contributie importanta în acest domeniu. Consideram ca potențialul Consiliului NATO-Rusia (NRC) nu este pe deplin realizat și ramânem pregatiți ăa identificam și să urmărim oportunități pentru acțiuni comune în format 27, reamintind principiul independenței deciziilor și acțiunilor NATO sau ale Rusiei. Reafirmam Rusiei ca politica ușilor deschise a NATO și eforturile prezente, precum și cele viitoare privind apărarea antiracheta a NATO sunt menite să ofere un raspuns mai bun față de provocarile de securitate cu care toți ne confruntăm și reiterăm faptul că, departe de a reprezenta o amenințare pentru relația noastră, acestea oferă oportunități de a aprofunda cooperarea și stabilitatea”.
Transformarea Alianței are implicații și asupra României, ca membra NATO. Transformarea Armatei României este un imperativ strategic, fiind modelata și influențată de realitațile competiției erei informaționale și de conceptul Războiului bazat pe rețea; un imperativ tehnologic, deoarece dezvoltarea științifică creeaza tendințe semnificative în evoluția strategiei și planificării apărării, și un imperativ determinat de amenințări cu implicații multiple și complexe.
La nivelul României, scopul principal al transformării îl constituie adaptarea structurilor militare la mediul de securitate actual și viitor, care să asigure realizarea angajamentelor asumate în corelație cu formele și procesele pe care le implică transformarea Alianței. Structurile militare ale țării noastre trebuie să fie în masură să execute întreaga gamă de misiuni ale Alianței.
Pentru România, transformarea armatei sale constituie o miză importantă care are rolul de a-i asigura o poziție stabilă într-un mediu schimbator și competitiv. Lipsa transformării înseamnă investirea unor fonduri enorme în capacități cu eficiență redusă. Singura opțiune este adaptarea la o schimbare rapidă a câmpului de luptă cu dezvoltarea rapidă a capacității competitorilor. Se obține, astfel, siguranța realizării unei securități naționale cu riscuri minime. Cheia realizării spiralei transformării este de a se pune în aplicare soluții care, într-o maniera oportună, să permită realizarea unui sistem de conducere capabil de abordarea provocarilor viitorului.
Derularea procesului de transformare va avea ca rezultat crearea de capabilități militare caracterizate prin flexibilitate, viteza de reacție crescută și interoperabilitate. Structurile militare nu se vor transforma prin ele însele, ci prin schimbarea de mentalitate și capacitatea de adaptare la nou a militarilor. Se dă, în acest fel, decidenților politico-militari posibilitatea realizării obiectivelor urmărite. Din aceasta perspectivă se poate afirma că viitorul nu va aparține neapărat armatelor cele mai dotate tehnologic, ci acelora care vor fi capabile să înțeleagă natura conflictelor și vor reacționa eficient în fața lor.
3.2. Uniunea Europeană. Apariția conceptului de Identitate Europeană de Securitate și Apărare
La acest început de secol, Europa unită își propune continuarea procesului de completare a dimensiunii economice cu una de politică externă și de apărare. Este un obiectiv ambițios, pentru realizarea căruia trebuie depașite atât reticentele aliatului transatlantic, cât si cele interne, legate îndeosebi de chestiunile suveranitatii nationale si cheltuielilor militare. Politica Europeană Comuna de Securitate și Apărare reprezinta o nouă provocare pentru Uniunea Europeană, deși ideea unei Politici Comune de Apărare nu este de dată recentă.
Ideea crearii unui sistem defensiv comun pentru ansamblul tarilor europene a fost conceptualizata imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul anihilarii unei eventuale reluări a politicii de agresiune din partea Germaniei. O primă încercare a fost, astfel, facută în anii '50, după fondarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, însa proiectul unei Comunitati Europene de Apărare nu a trecut de Parlamentul Francez, în 1954. Mai târziu, apar alte câteva proiecte, însa nici unul nu are succes. Primul moment de cotitură este marcat de Tratatul de la Maastricht (1992), un răspuns la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea Uniunii Sovietice: acest tratat a pus bazele Uniunii Economice și Monetare (implicit, a monedei unice Euro) și a Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC). Acest document stabilea pentru PESC urmatoarele obiective:
– conservarea păcii și întarirea securității internaționale în concordanta cu principiile Cartei ONU, Actului final de la Helsinki și Cartei de la Paris;
– dezvoltarea și consolidarea democrațiilor și statului de drept;
– respectarea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale.
Din momentul intrarii în vigoare a tratatului, Consiliul de Ministri a adoptat aproximativ 70 de pozitii comune în domeniul politicii externe, pe probleme acoperind zona întinsa din Balcani pâna în Timorul de Est, de la neproliferarea armelor nucleare până la lupta împotriva terorismului. Tratatul de la Maastricht a însemnat proiectul unei politici comune de apărare, ce ar fi putut conduce la o apărare comună. Acest țel nou a existat mai mult în teorie pâna în octombrie 1998, când Marea Britanie și-a modificat radical atitudinea față de Europa. La sedința neoficiala a Consiliului European de la Portschach s-a discutat în termeni mai concreți implementarea acestei prevederi din Tratatul de la Maastricht. Acest eveniment a fost punctul de plecare pentru Declarațiile care au urmat, cele mai importante fiind cele de la Saint-Malo, Toulouse și Londra.
Politica Externă și de Securitate Comuna a fost reafirmată și reconfirmata prin prevederile Tratatului de (1999), fiind introdusa ca rezultat al necesității de a echipa mai bine Uniunea Europeană pentru a face față multiplelor provocari care apar la nivel mondial, prin asigurarea unor noi mijloace de acțiune în planul relatiilor externe, altele decât cele traditionale (cooperare și dezvoltare economica și politici comerciale). Consiliul European, organismul care defineste liniile principale de acțiune în cadrul PESC, are dreptul sa defineasca, prin consens, strategiile comune în acele zone în care statele membre au interese importante în comun.
Cinci obiective fundamentale stau în spatele Politicii Externe și de Securitate Comune:
apărarea intereselor fundamentale și a independenței Uniunii;
întărirea securității Uniunii;
menținerea păcii și întărirea securității internaționale;
promovarea cooperării internaționale;
consolidarea democrației, a statului de drept și respectarea drepturilor omului.
Misiunile tip Petersberg (misiuni umanitare, de salvare și de mentinere a pacii) au fost încorporate în Tratatul de la Amsterdam. Acesta a constituit un pas crucial într-o vreme în care resurgența conflictelor locale amenință securitatea europeană.
Declarația de (iunie 1999) a adoptat și ea principiul conform căruia "Uniunea Europeană va avea un rol complet pe scena internaționala" în cadrul misiunilor de tip Petersberg. În acest sens, UE „trebuie să dețină capacitatea necesară pentru acțiuni autonome, susținute de forțe armate credibile (misiuni umanitare, de salvare și de mentinere a pacii) pentru a face față crizelor internaționale fără a aduce prejudicii acțiunilor NATO”.
Pentru a-și putea asuma responsabilitățile referitoare la întreaga gamă a misiunilor de prevenire a conflictelor și managementul crizelor, statele membre ale UE trebuie să dezvolte capabilități militare mai eficiente și să stabileasca noi structuri politice și militare, pentru adoptarea deciziilor și conducerea acțiunilor. Este adevarat că Europa, ca organizație, nu deține necesarul de bază pentru un razboi, ca, de pildă, transport aerian de armament greu, armament de înaltă tehnologie, etc., precum și trupe suficiente care să fie desfașurate, chiar dacă are mai multi soldați decât Statele Unite. Este evident că Europa trebuie să fie, înainte de toate, responsabilă pentru propria securitate: nu poate cere Statelor Unite să intervină ori de câte ori apare vreo criză pe continent. Mai mult, dacă se dorește menținerea legăturii transatlantice, trebuie dezvoltat un parteneriat real cu Statele Unite și împarțită sarcina securității comune.
În altă ordine de idei, SUA se tem de o eventuală "dislocare" a Europei din dispozitivul comun de apărare, susținând că NATO trebuie să ramâna cea mai importantă organizație de securitate. În replică, UE, în frunte cu Germania, argumentează că actualele preocupări legate de întărirea capacității de apărare sunt menite să întăreasca Alianța Nord-Atlantică. Americanii susțin menținerea legăturilor trans-atlantice ca o condiție necesară pentru instaurarea unui climat de securitate viabil și, mai ales, stabil. Criza din Kosovo a aratat încă o dată faptul că Europa nu poate să-și gestioneze singură securitatea, prezența americană fiind necesară. Din această perspectivă, se impun pentru statele europene implicate în procesul de creare a Identității Europene de Securitate și Apărare ajustări radicale în cadrul forțelor armate proprii: armata trebuie redimensionată prin stabilirea unui echilibru în ceea ce privește resursele și modul în care acestea sunt utilizate.
Enumerând câteva dintre riscurile sfârșitului de secol XX – tentația unui izolaționism american și noile tensiuni dintre Washington și Beijing -, președintele francez Jacques Chirac sublinia că "un sistem cu adevarat multipolar nu poate exista decât dacă Uniunea Europeană devine ea însăși o putere reala". După crearea Euro, continentul trebuie să deschida al doilea mare "șantier", cel al Apararii: "Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea și chiar urgența afirmarii unei Europe a Apărării, care să acționeze fie în sânul Alianței Atlantice, fie de manieră autonomă, în funcție de natura crizelor”.
Criza din Kosovo a evidentiat necesitatea unei reechilibrări a balanței între SUA și Europa privind participarea la soluționarea crizelor și conflictelor în spatiul european, prin cresterea rolului continentului nostru dotat cu o politica externă și de securitate comună.
Obiectivul Uniunii Europene este de a avea capacitate autonomă de a lua decizii și, când NATO, ca alianță, nu este angajată direct, să declanseze și apoi să desfașoare operațiuni militare, ca raspuns la crizele din spațiul de interes. Cert este că o comunitate europeană extinsă favorizează creșterea stabilității prin sporirea încrederii bazate pe securitatea colectivă, unitate politică și legaturi comerciale. Unul din marile riscuri pentru securitatea Europei este acela al decuplării SUA și al ființării unei Europe încă incapabile să se apere singură în față primejdiilor. Dorința europenilor de a se afirma în domeniul securității și apărării se lovește nu numai de rezistența americanilor, care nu se arată prea încântați de posibilitatea apariției unui pol pur european în NATO. Complexitatea cooperarii militare între membrii Uniunii este marcată și de diferențele între aceștia în ceea ce priveste statutul lor militar: patru state sunt neutre (în mod tradițional sau constituțional), în timp ce celelalte aparțin Alianței Nord-Atlantice, o bună parte dintre ele preferând protecția umbrelei americane cheltuielilor de modernizare a armatei. În plus, multe state au încheiat între ele tratate bilaterale și multilaterale de cooperare militara.
Preluându-și mandatul de secretar general al Alianței, George Robertson a afirmat: "legătura transatlantică ramâne calea eficacității NATO", "nu este vorba de a cheltui mai mulți bani pentru apărare și securitate, ci de a-i cheltui mai bine”.
Securitatea depinde de stabilitate, după cum stabilitatea nu poate fi atinsă fără o economie sănatoasă și numai o economie sănatoasă este capabilă să susțină eforturile de securitate.
Elaborarea unei Politici Europene Comune de Securitate și Apărare va contribui la crearea unui climat de stabilitate, inclusiv cu efecte preventive în zonele cu potențial ridicat de insecuritate de pe continent, cât și la conturarea unui rol mai pregnant al Uniunii Europene, ca actor de prim rang pe scena internaționala.
Experiența acumulată pe parcursul unei lungi perioade istorice a creat imaginea abordării și definirii politicii de securitate la baza căreia vor sta anumite valori, principii și linii călăuzitoare. Uniunea Europeană este fondată pe principiile de libertate, democrație, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, principii comune statelor membre cu aceleași valori. În concepția Uniunii Europene, scopurile politico-militare și puterea sunt analizate ca parți ale unui cadru mai vast ce integrează toate aspectele acțiunii externe, atât la nivelul obiectivelor, cât și al instrumentelor. Pentru instabilități și insecuritate – de o diversitate și amplitudine fără precedent – este necesară o abordare preventivă în locul uneia reactive sau curative, concentrată asupra obiectivelor politicii și nu asupra amenințărilor.
Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare (European Security and Defence Identity) a apărut și s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a două jumătate a anilor '80, pe fondul reactivării, după o lungă "hibernare", în urma Declarației summit-ului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma confirmă dorința celor șapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizației prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană. Revigorarea UEO a fost impulsionată și de Actul Unic European din 1986. Într-o primă formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare apare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea și aplicarea la sfera securității și apărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identității europene, dat publicității la Copenhaga, la 14 decembrie 1973.
În prima jumătate a anilor '90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea în organizație a Spaniei, Portugaliei (în 1990) și Greciei (în 1992), prin integrarea ca membri asociați în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei și Turciei (în 1991), prin înființarea, sub impuls francez, a unor structuri instituționale permanente – Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente (Western European Armaments Group, WEAG, 1992) și Centrul Situațional (1995) – , precum și prin apariția forțelor multinaționale europene – EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forța Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forța Maritimă Europeană), Grupul Aerian European, Divizia Centrală Multinațională, Forța Amfibie Britanico-Olandeză, etc.
Europa ramâne vulnerabilă în fața amenințărilor globale. În scopul creșterii încrederii și securității populației europene, Uniunea Europeană și statele membre s-au înarmat cu instrumente noi, moderne: mandatul de arestare european, cadrul definirii terorismului, eurojustiția, care respectă în totalitate libertațile civile și Constituția europeană. Adoptarea unei clauze de solidaritate asigură evoluția statelor membre către o comunitate politică angajată la furnizarea de ajutor reciproc și asistență în fața riscurilor de orice natură, ceea ce va face posibilă folosirea mecanismelor securității europene și politicii de apărare în situații de criză pe teritoriul Uniunii Europene.
Asigurarea pe termen lung împotriva unor viitoare posibile amenințări este servită de angajamentele defensive ale statelor membre precum și de perspectiva unei mai strânse colaborări asupra apărării comune în cadrul UE.
Deschiderea, manifestată în toate acțiunile întreprinse, accesibilitatea și transparența politicilor au impus crearea unui climat de accesibilitate și în vecinătatea Uniunii Europene. Prin forța de atracție și nu prin coerciție s-a reușit neutralizarea disputelor minoritare și a conflictelor de granițe.
Mediul de securitate din vecinătatea Uniunii Europene diferă de cel din interiorul acesteia prin zonele de instabilitate regională și existența unor dispute îndelungate, atât pe continentul european, cât și în jurul acestuia. Principalul instrument pentru promovarea stabilității în vecinătatea apropiată îl reprezintă dezvoltarea pe mai departe a politicilor sale de vecinătate, poziție care oferă beneficii concrete și relatii preferentiale cu statele vecine, în numeroase aspecte, dar, în particular, asupra accesului la piețe și a promovării investițiilor.
Principalele obiective ale politicii de vecinătate sunt:
1) prevenirea conflictelor și a actelor de agresiune în vecinătatea apropiată;
2) aplanarea disputelor în curs și asigurarea unui climat de liniste pe termen lung;
3) stabilirea de parteneriate politico-economice strânse, bazate pe împartășirea principiilor UE., pe aplanarea conflictelor, pe valori, prosperitate și securitate;
4) controlul migrației și a oricăror forme de trafic ilegal către UE.;
5) protejarea securității cetățenilor UE. ce trăiesc în afara Uniunii.
Rusia reprezintă un partener strategic pentru UE., atât la nivel continental, cât și global. Ca putere europeană, Rusia trebuie să devina parte a zonei lărgite de cooperare în Europa. Pentru o pace durabilă pe continentul european stabilitatea democratică și prosperitatea Rusiei sunt esențiale. UE. manifestă toată disponibilitatea pentru o colaborare strânsă cu Rusia, atât în promovarea securității globale, cât și în abordarea provocărilor de pe continentul european, cum ar fi non-proliferarea armelor de distrugere în masă, printr-un dialog politic și de securitate și prin colaborare concretă. Consiliul Permanent de Parteneriat asigură o puternică bază instituțională pentru parteneriatul UE -Rusia, care va adauga substanța adoptării unei strategii comune revizuite, ce va stabili priorități și va detalia instrumente și mijloace.
Ucraina, Moldova și Belarus reprezintă provocări speciale pentru politică de vecinătate a Europei. Rezolvarea conflictului din auto-declarată regiune Transnistreană din Moldova este o problemă principală a parteneriatului UE-Rusia.
Turcia iese în relief ca partener vital pe care UE îl va integra strâns în aria largită de cooperare europeană. UE este pregatită să intensifice dialogul politic și de securitate cu Turcia, ca viitor membru al Uniunii, și o va invita să ia parte, în mod concret, la cooperarea politico-militară. Implementarea parteneriatului din perioada de preaderare, o rezoluție asupra problemei din Cipru și consolidarea respectării drepturilor omului reprezintă un element integral al acestei cooperari adâncite.
Consolidarea stabilității în Balcani și integrarea lor progresivă în Uniunea Europeană sunt parte integrantă a politicii de vecinătate. Stabilizarea și Procesul de asociere sprijină reforma în Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Serbia și Republica Federală Iugoslavia. O condiție esențială este stabilirea unei colaborari regionale între aceste state. Un alt aspect important îl reprezintă parteneriatul intensificat, atât în beneficiul UE, cât și cel al statelor balcanice, în domeniul combaterii crimei organizate și a terorismului, deoarece vestul Balcanilor reprezintă poarta principală de intrare în UE a emigrării ilegale, traficului de persoane, prostituției și drogurilor.
Strategia europeană de securitate și toate celelalte instrumente direct relaționate acesteia pot fi considerate un raspuns la Strategia de Securitate Natională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată și sprijinită cu mijloace și eforturi proprii. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA), Uniunea Europeană trebuie să-și asume și responsabilități strategice globale. În cooperare cu NATO, UE trebuie să-și consolideze cadrul instituțional și operațional pentru a răspunde adecvat crizelor și conflictelor regionale. Viitorul PESA depinde în mare masura de acordul celor 25 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va însemna în principal:
– o perceptie comuna asupra amenintarilor la adresa securității;
– vointa politică pentru a aplica în mod punctual și coerent instrumentele
diplomatice, economice și de gestionare a crizelor;
– îmbunatatirea capabilitatilor civile și militare existente.
Probabil că UE nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experienta să în domeniile nonmilitare, precum comert extern, dezvoltare, politică privind mediul, cooperare în domeniul poliției, justiției și informațiilor, politică de imigrare și diplomație multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea amenințărilor tot mai mult nonmilitare. Proiecția securității și stabilității dincolo de granițele Uniunii prin mijloace diplomatice, economice și, în ultima instanta, militare, reprezintă o inițiativă lăudabilă a UE, ce a cunoscut numeroase progrese. În perspectivă este de asteptat ca PESA sa evolueze în directia transferului tot mai mare de suveranitate către institutiile Uniunii Europene, apărarea națională devenind subsidiara celei europene, iar adoptarea unei Carte Albe a Securității și Apărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în Strategia de Securitate a UE.
Constrângerile impuse de resurse cer o abordare mai integrată a apărării. Astfel sunt necesare:
– dezvoltarea unor planuri compatibile ale tarilor europene în ceea ce priveste nevoile de apărare, doctrinele militare și capabilitatile militare necesare acestora;
– o cooperare mai strânsă în domeniile cercetarii, dezvoltarii și achizitiilor capabilitatilor militare ce se conșidera a avea prioritate;
– dezvoltarea capabilitatilor nationale în ceea ce priveste antrenamentul, sprijinul și gazduirea unitatilor nationale și multinationale.
Politica externă a UE este multifuncțională și se constituie, în principal, din intervenții civile și militare în procesul de gestionare a crizelor. Însă, capabilitățile militare ale UE sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de îmbunătățire a acestor capabilități prin furnizarea de forțe, echipamente și pregatire la Forța de Reacție Rapidă a UE. De asemenea, țara noastra poate avea contribuții semnificative la capabilitățile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la evaluarea comună a amenințărilor și la eventualele inițiative diplomatice.
3.3. România în noul context de securitate alaturi de NATO și Uniunea Europeană
România a luptat dintotdeauna, așa cum a putut sau i s-a impus pentru a-și păstra valorile naționale: independența, suveranitatea, integritatea și unitatea teritoriului și cetățenilor săi, așa cum se stipulează și în normativele statului de drept.
După 27 de ani de tranziție post-comunistă, România a ajuns în final la vârsta maturității învățând să treacă de la totalitarism la un regim democratic. A înteles că integrarea în structurile cele mai puternice existente în prezent în lume o vor face mai puternică pe ea însăși și că, ajutându-le pe acestea să își îndeplinească scopurile și le va îndeplini pe cele proprii. În acest sens, după ce a realizat demersurile și a îndeplinit criteriile de aderare a ajuns membru deplin în Uniunea Europeană, după ce, la 29 martie pășit în NATO ca stat aliat. În prezent, România trebuie să facă față unor noi provocări: valorificarea calității de membru al UE și NATO. La rândul lor, în prezent, UE și NATO sunt entități aflate într-un dinamic proces de transformare și reformă instituțională ca urmare a mediului internațional de securitate.
În acest context, profilul și conduita viitoare a României trebuie să valorifice oportunitațile existente în cadrul organizațiilor europene și euroatlantice, în scopul promovării unor politici coerente, având ca obiectiv continuarea și aprofundarea procesului de modernizare a societății românești, implicând atât consolidarea economică și instituțională, cât și creșterea standardelor de viață ale cetățenilor săi.
3.3.1. Poziția României față de Politică Europeană de Securitate și Apărare
Printre primele capitole de negocieri deschise de România cu Uniunea Europeană după începerea negocierilor de aderare, la 15 februarie 2000, au fost Capitolul 26 (Relatii externe) și Capitolul 27 (Politica Externă și de Securitate Comuna, PESC). Aceste capitole au fost închise provizoriu încă din iunie 2000. În Documentul de pozitie a României, referitor la Politica Externă și de Securitate Comuna, se arata că: "România este pregatită să accepte și să aplice acquis-ul în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) a Uniunii Europene (UE). Politica externă și de securitate a României se bazeaza pe aceleași principii și are aceeași orientare cu cea promovată de Uniunea Europeană. "
Formele și mijloacele uzitate de România pentru implicarea în PESA sunt multiple:
consultări periodice pe probleme ale securității europene;
participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionarea aspectelor militare și civile ale crizelor;
implicarea în activitățile curente ale organismelor UE cu atribuții în sfera securității (Consiliul Afacerilor Generale, Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar, Statul Major, Institutul de Studii de Securitate al UE etc.) și participarea la sesiunile Adunării UEO, respectiv ale Adunării Interparlamentare de Securitate și Apărare;
participarea la exercițiile și operațiunile de gestionare a crizelor conduse de UE.
Consultările periodice pe probleme ale securității europene, vizează în principal dezvoltarea capacităților europene de apărare, (Obiectivul Global al UE adoptat în iunie 2004). Se au în vedere optimizarea instrumentelor de generare a capacităților militare prin introducerea unui sistem de monitorizare a procesului de îndeplinire a obiectivelor asumate, acoperirea deficiențelor în materie de capacități, în anumite domenii, includerea conceptului "Grupurilor tactice de luptă" (Battle Groups – BGs), asumarea de noi angajamente din partea statelor membre.
Planul European de Acțiune în domeniul Capacităților de Apărare (ECAP), lansat în 2001, are ca scop remedierea deficiențelor în domeniul capabilităților UE în care functionează 13 grupuri de proiect: trei vor fi (coordonate de catre EUMC), majoritatea vor fi transferate către EDA, și unul va fi închis.
România a participat la grupul de proiect vizând Interoperabilitatea în operațiuni și acțiuni umanitare (IHEO) a cărui activitate s-a încheiat în ultima parte a anului 2004. Din noiembrie 2004, România participa la structura responsabilă cu Transportul Strategic Aerian. Sunt în derulare demersurile privind conectarea României la Centrul Multinațional de Transport strategic Maritim de la Atena (AMSCC). Se analizează posibilitatea implicării și în alte grupuri de proiect.
Agenția europeană pentru dezvoltarea capacităților de apărare, cercetare, achiziție și armamente a fost înființată în iulie 2004. Are ca obiective dezvoltarea capabilitatilor în domeniul apararii, cooperarea în materie de armamente, crearea unei piețe europene competitive în domeniul armamentului și echipamentelor de apărare, promovarea de proiecte de cercetare în domeniul tehnologiilor strategice de vârf din sectorul apărării și capabilităților de securitate. România a participat doar la activitățile Grupului Vest-European pentru Armamente a cărei activitate a fost preluată în cadrul Agenției.
Abordarea capacității globale de deplasare a trupelor (GAD) este o inițiativă a UE, la propunerea Franței, ce vizează optimizarea coordonării întrunite în domeniul transportului strategic pentru susținerea operațiilor de gestionare a crizelor. Are ca obiectiv accesul tuturor statelor membre la sistemul ADAMS al NATO (SHAPE) de planificare a transportului; crearea sistemului de coordonare a transportului terestru, prin aplicarea unei abordări integrate, multimodale; necesitatea asigurării unui echilibru între prezentările care sunt facute celor două centre europene de coordonare a transportului și mișcării (Atena și Eindhoven).
Participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionarea aspectelor militare și civile ale crizelor, vizează urmatoarele aspecte:
Coordonarea civil-militară – planificarea integrată "Îmbunătățirea Coordonarii Civil-Militare a UE" pledează pentru o planificare integrată/comprehensive planning a cooperării civilo-militare în operațiunile de gestionare a crizelor, creșterea rolului grupurilor de lucru geografice, îmbunătățirea cooperarii inter-pilieri, îmbunătățirea procesului de analiza a situațiilor de criză, operaționalizarea listei de observare a statelor susceptibile pentru o criză iminentă, îmbunătățirea conceptului de gestionare a crizelor, utilizarea unor instrumente de planificare suplimentare, îmbunătățirea sistemului de finanțare a operațiilor civile PESA, îmbunătățirea capacității de coordonare a EUSR (reprezentant special al UE), dezvoltarea unei abordări integrate a activităților în teatru, stabilirea unui proces de instruire pre-dislocare, co-locarea actorilor UE din teatru, rotirea personalului UE în funcție de expertiza acumulată în teatru.
Concepția UE privind sprijinul PESA în domeniul reformei sectorului de securitate (SSR) de COPS .- vizează asistența destinată statelor partenere pe acest domeniu, pe baza urmatoarelor principii: responsabilizare locală, asigurarea coerenței acțiunilor externe, respectarea normelor democratice și internaționale referitoare la respectarea drepturilor omului și a statului de drept. Prevede cooperarea UE și cu ONG-urile, în domenii precum: sectorul de apărare, poliție, justiție și statul de drept, finanțarea sectorului de securitate, controlul la frontiere și domeniul vamal, demobilizare, dezarmare și reintegare (DDR).
Celula civil-militară a UE. Din 13 decembrie 2004 România se afla în cadrul Statului Major al UE (EUMS), sub autoritatea directorului general al EUMS, compusă din compartimentul de planificare strategică și nucleul permanent. Rolul acestei celule este de a îmbunătăți capacitatea UE de gestionare a crizelor, prin integrarea sistemelor de planificare a operațiilor mixte civil-militare conduse de UE. Celula are funcții de planificare strategică și operațională pentru raspuns la crize (inclusiv operațiile civile).
Implicarea în activitățile curente ale organismelor UE cu atribuții în sfera securității și participarea la sesiunile Adunării UEO, respectiv ale Adunării Interparlamentare de Securitate și Apărare.
Experiența participării României la Parteneriatul pentru Pace este benefică, din punct de vedere militar, pentru îndeplinirea obiectivelor PESA. Din punct de vedere militar, România se poate constitui într-un pilon important al PESA în partea centrala și sud-estică a continentului european, fapt demonstrat de participarea sa la Forța Multinațională de Pace din Sud-Estul Europei (MPSEE), la Brigada Multinațională cu Capacitate de Lupta Ridicata a Fortelor ONU în Asteptare (SHIRBRIG), la Grupul de cooperare navala în Marea Neagra (BLACKSEAFOR), la constituirea unei brigazi de mentinere a pacii a tarilor din centrul Europei (CENCOOP) și a unor unitati militare mixte – un batalion româno-ungar de mentinere a păcii, o unitate româno-ucrainiano-ungaro-slovacă de geniu.
Participarea la exercitiile și operațiile de gestionare a crizelor conduse de UE. Operațiunea Militara EUFOR – ALTHEA din Bosnia-Hertegovina.
Efectivele participante sunt de aproximativ 6.300 militari, din partea a 22 state membre UE și a 11 state terțe, între care și țara noastra. Operația ALTHEA este considerată un succes din perspectiva aplicării mecanismului NATO-UE Berlin plus și a angajamentului multidimensional european în teatrul de operații din Bosnia- Herțegovina.
În urma semnării Tratatului de aderare a României la UE la 25 aprilie 2005, România a dobândit dreptul de a exercita rolul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenței reprezentaților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora.
Începând cu data aderarii României la UE, țara noastra are obligația de a aplica în întregime acquis-ul comunitar, cu excepția directivelor la care au fost obținute perioade de tranziție în cadrul negocierilor de aderare. În acest context, Ministerul Integrării Europene va monitoriza îndeplinirea angajamentelor de către instituțiile publice. Din partea Ministerului Apărării, au fost desemnate, prin ordin al ministrului, două persoane care sunt implicate în procesul de prenotificare. MAp are calitatea de avizator în ceea ce privește actele normative naționale privind transpunerea unor directive comunitare. Participarea Armatei Române la operații în sprijinul păcii și de gestionare a crizelor este un alt element care subliniază viabilitatea organismului militar românesc în plan internațional. Începând din anul 1991 România a participat la mai multe operații de acest tip, respectiv în IFOR/ KFOR conduse de NATO în Bosnia și Hertegovina, ALBA și MAPE în Albania, UNMIK în Kosovo. Totodata, România participă la misiunile de poliție ale Uniunii Europene (EUPM) din Bosnia și Herțegovina și la operațiunea militară "Concordia" a Uniunii Europene din Macedonia.
3.3.2. România și Organizația Tratatului Nord-Atlantic, cooperare și modernizare
Odată cu admiterea României ca stat membru cu drepturi depline în NATO, politica de apărare națională dobândește un caracter pro-activ pronunțat. Ca o consecință, responsabilitățile României nu se mai limitează la politici care asigură apărarea teritoriului național ori la diplomația preventivă, ci și la politici care promovează ofensiv interesele României și care sprijină stabilitatea globală în orice regiune în care NATO are misiuni. În consecință, pentru acest prim deceniu al secolului al XXI-lea obiectivele politicii de apărare a României sunt:
– consolidarea statutului României ca stat membru NATO și UE și dezvoltarea unui profil strategic adecvat în cadrul acestor organizatii;
– continuarea reformei organismului militar pentru dezvoltarea unei capacități de apărare credibile, moderne și eficiente;
– întărirea controlului civil și democratic asupra armatei și perfecționarea mecanismelor de realizare a acestuia, în conformitate cu principiile și valorile democrației constituționale;
– consolidarea statutului României de contributor la securitatea regională și globală.
În concordanță cu poziția geostrategică a României în spațiul sud-est european – țară de frontieră a NATO și a Uniunii Europene – politică de apărare națională are ca obiectiv apărarea și promovarea intereselor vitale ale României, precum și participarea activă a țării noastre la asigurarea securității zonelor de interes NATO și UE. În acest sens, Guvernul României are în vedere realizarea urmatoarelor ținte:
– dezvoltarea capacității instituționale și combative a structurilor militare;
– înzestrarea armatei și logistică în raport cu misiunile de securitate și apărare colectiva;
– participarea la politica europeană de securitate și apărare;
– participarea la realizarea obiectivelor Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est, menținerea stabilității în zona caucazo-caspică a Mării Negre a Balcanilor;
– lupta împotriva terorismului;
– continuarea programelor de reconversie și de perfecționare a managementului resurselor umane;
– dezvoltarea relațiilor civili-militari.
Continuarea procesului de reformă a armatei depinde de resursele financiare ale țării, de capacitatea institutională a Ministerului Apărării de a implementa politici, precum și de corelația acestor politici cu măsurile de reformă economică și capacitatea instituțională a altor ministere și agenții de a-și îndeplini în timp funcțiile cu care au fost investite. Având în vedere aceste cerințe de ordin instituțional, cheltuielile militare anuale au o pondere de 2,38% în Produsul Intern Brut, nivel ce va fi menținut în intervalul 2005-2008.
Astfel, România trebuie să își dezvolte propriul său profil strategic în condițiile unei stabilități politice interne și ale unei dezvoltari economice reale, să participe la efortul de apărare colectivă în cadrul NATO și la construcția dimensiunii militare a UE, precum și la întreaga gamă de misiuni pentru îndeplinirea angajamentelor de cooperare și parteneriat asumate pe plan internațional.
În domeniul dezvoltării capacității instituționale se vor adopta urmatoarele politici:
– dezvoltarea capacității operaționale a elementelor componente ale sistemului național de apărare: forțe armate, servicii de informații, ministere, care trebuie să fie apte să ofere opțiuni, soluții fundamentale de acțiune pentru noile provocări la adresa securității și apărării naționale;
– îmbunatățirea managementului resurselor umane – formare profesională și formare profesional continuă prin implementarea de programe care au drept scop creșterea gradului de profesionalizare a personalului armatei. Concomitent, se va acorda atenție creșterii calității învățământului militar (sistemului educațional militar instituționalizat), precum și extinderii cooperării cu învățământul militar din state membre NATO și cu țări partenere și nemembre NATO, cum sunt Japonia, China. De asemenea, în cadrul programului privind managementul resursei umane în Armata României vor fi incluse măsuri ce privesc reabilitarea carierei militare;
– modernizarea structurală a sistemelor de instruire;
– continuarea armonizării cadrului legislativ național din domeniul apărării cu cel existent în țările membre NATO;
– asigurarea interoperabilității cu forțele Alianței Nord-Atlantice;
– optimizarea capacității de apărare, prin îndeplinirea tuturor obiectivelor de reformă structurală a forțelor armate și a serviciilor de informații, conform standardelor NATO și UE;
– dezvoltarea unui sistem de management al crizelor;
– finalizarea procesului de redimensionare negativă a structurilor de conducere și a corpului de comandă în concordanță cu cerințele NATO și natura noilor misiuni ale armatei;
– elaborarea și aplicarea mecanismelor de monitorizare și evaluare permanentă a politicilor din domeniul apărării;
– îmbunătățirea planificării situațiilor de urgență civilă și asigurarea interoperabilității între armată, forțele civile și ale Ministerului de Interne care asigură protecția civilă și serviciul de urgență, conform procedurilor fixate în cadrul Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență;
– susținerea fundațiilor și instituțiilor de cercetare și studii în domeniul securității și strategiei militare pentru a evalua și monitoriza politicile de securitate, precum și pentru a promova noi politici în domeniu, ori în managementul cunoașterii și informației;
– continuarea procesului de unificare a planificării apărării cu bugetarea.
Largirea Alianței și a UE, transformările la care sunt supuse cele două organizații și misiunile asumate de acestea au impactul cel mai important asupra arhitecturii de securitate a spațiului euro-atlantic și la nivel global. Noii membri ai UE, în egala măsură și membri ai NATO, vor sustine probabil în continuare complementaritatea între NATO și UE, plecând de la rolul vital pe care îl joaca Alianța în asigurarea securității și stabilității spațiului euro-atlantic. Pe termen mediu, nu este exclusă consolidarea nucleului atlanticist în cadrul UE, cu posibile implicații asupra dezvoltării PESA. Pe termen lung, trebuie luată în calcul și ipoteza reorientării către curentul europenist al statelor din cadrul Uniunii care au o capacitate de apărare mai redusă. Marea Britanie își va dezvolta probabil opțiunea pentru o politică de echilibru în relațiile cu SUA și partenerii din UE, considerând pro-atlanticismul traditional ca o implicare cu consistente sporite în dezvoltarea PESA.
Prin asumarea unor responsabilități mai mari în zona Balcanilor, UE va urmari în continuare consolidarea credibilității sale în domeniul securității, iar NATO va dori ca una din misiunile sale, pe termen lung, să fie declarată un succes. Ca urmare a schimbării statutului Mării Negre din mare închisă în mare deschisă, în zonă s-au produs modificări radicale, proces care nu este definitivat și va influența mediul de securitate în zonă, atât pe termen mediu, cât și pe termen lung.
România și-a asumat un rol activ în sud-estul Europei și reprezintă un factor de stabilitate în regiune, promovând relațiile de bună vecinătate cu toate statele vecine și contribuind la întărirea cooperării regionale. Localizarea geografică a României oferă Alianței o nouă deschidere către zone importante cum sunt zona Caucazului și Asia Centrală, zone în care România are o influență deosebita și, de aceea, implicarea sa trebuie să fie maximă.
România își asuma un rol activ în soluționarea tuturor problemelor Alianței, devenind mult mai responsabilă la problemele de securitate regională și globală, prin:
– promovarea pacii și stabilitatii regionale;
– asumarea unui rol sporit în rezolvarea problemelor arcului de instabilitate reprezentat de zona Balcanilor de Vest, Orientul Mijlociu, Caucaz;
– contribuția cu forțe credibile, oriunde și oricând Alianța va fi solicitată să intervină.
Reforma Armatei României va trebui să conducă la:
– crearea structurii de forțe armate capabile să îndeplinească toata gamă de misiuni NATO;
– disponibilitatea forțelor armate de integrare în cadrul structurii de forțe NATO;
– cresterea gradului de interoperabilitate, dislocare și sustenabilitate a forțelor armate;
– dezvoltarea inițiativelor bilaterale cu alte armate partenere;
– disponibilitatea de participare la mai multe operații multinaționale.
Transformările vor fi produse atât de redistribuirea bazelor militare, cât și de pozițiile strategice deținute de riverani și de prezența străină în regiune în format bi și multinațional. Practic, toate statele din regiune au relații instituționalizate cu NATO, ca membri sau ca parteneri.
Dezvoltarea societății globale, creșterea impactului comunicațiilor și al schimbului de informații în politica internațională, cât și mai ales definirea noilor parametri de evoluție și a noilor actori internaționali vor reprezenta oportunitati, dar și riscuri la adresa securității României. Într-o lume a interdependenței globale, a multiplicării acțiunilor actorilor non-statali pe scena internațională, securitatea României nu mai poate fi definită în parametri exclusiv naționali și va depinde fundamental de asigurarea stabilității în plan regional și global. Securitatea națională va fi proiectata în interiorul NATO și UE, în funcție de politicile specifice celor două organizații. Esența securității României o va constitui asigurarea unei coeziuni și logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfășurare sau care vor fi impuse de necesitățile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro și adaptarea la nivel micro a cerințelor interne și internaționale.
CONCLUZII
Actualele tendințe planetare, proliferarea asimetrica a unor noi amenințări și riscuri la adresa securității internaționale sunt o certitudine care pun în stare de alerta apărarea națională la nivelul supozițiilor sale în ceea ce privește concepția și planul acțiunilor concrete.
Consideram că secolul al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă și interdependentă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil. Interesele și obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate este influențat pozitiv de procesele de integrare europeană și euroatlantica, de extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democrației și economiei de piață, de adâncirea colaborării regionale.
Riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ, totuși persistă fenomene de instabilitate și criză la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state.
Progresele în evoluția politicii externe și de securitate comune, implicarea și soluțiile alese de organizațiile internaționale și europene în rezolvarea șituațiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se pregatește să își asume un rol substanțial în arhitectura propriei securități, inclusiv în cea de apărare.
Terorismul, o amenintare primitivă, în raport cu stadiul civilizației, la începutul secolului XXI, este o amenințare majoră și are o "evoluție" dramatică pentru omenire cunoscând însă metodele și mijloacele de punere în practică a acestuia, precum și capacitățile de a lua în vizor ținte de nivel strategic.
Analiza terorismului ca fenomen care însoțește istoria de-a lungul evoluției ei a demonstrat că, în cele mai multe cazuri, bazele acestuia sunt de natură socială, etnică, politică, ideologică sau religioasă.
În afara terorilor cu un spectru mai îngust sau mai larg de acțiune pe care le generează, terorismul, în funcție de amploarea lui, poate afecta grav și pe termen lung atât structura socială, cât și individul ca atare, căruia perceperea realitații îi este distorsionată, efectele resimțindu-se în dezorganizarea societății.
Unul din scopurile terorismului este să disipeze puterea, să genereze haos și să creeze un vid de soluții la situația nou creată, pentru ca apoi, pe fondul fragilității oricărei potențiale decizii, să ofere variante "reale", din timp pregătite, de redresare a respectivei situații.
Terorismul trebuie "adus" (controlat și îngradit) de la nivelul global la cel regional, ulterior la nivel subregional și national, la nivelul grup pâna la ultima veriga – individul.
Pe plan militar victoria finală în această campanie va depinde, în special, de doi factori: voința politică internațională susținută și constituirea capabilităților în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului terorist. Iar lucrul cel mai important care se impune este ca permanent să fie analizate și monitorizate toate amenințările și riscurile de natură teroristă sau cele care pot facilita desfășurarea de acțiuni teroriste. Accentul trebuie pus pe latura preventivă, astfel ca fenomenul să fie ținut sub control, nu să se aștepte situația de a interveni printr-o ripostă contra-teroristă.
Extinderea fenomenului terorist și periculozitatea deosebită a acestuia au determinat acțiuni conjugate pentru contracararea lui și realizarea unei coaliții la nivel global.
Consider că asistam, astăzi, în noul context geostrategic, la o concentrare impresionantă de forțe și capacități, la nivel planetar, continental și regional; concentrarea de forțe fiind dublată de un consens politic greu de imaginat cu câtva timp în urmă. State aflate până mai ieri pe poziții divergente, considerate chiar ireconciliabile, se gasesc acum pe același front al luptei împotriva terorismului.
Statutul României de membru a structurii de securitate euroatlantice și de membru a Uniunii Europene, coroborat cu caracteristicile evoluției relațiilor geopolitice din zona Mării Negre și din regiunile adiacente acesteia determină, în mod inevitabil, transformarea strategiei de securitate națională și, implicit, a strategiei militare, cu implicații majore asupra rolului, locului și destinației forțelor armate, în general, și a forțelor navale, în particular. Acest nou statut al României presupune, în afara garantării stabilității și securității naționale, responsabilități în domeniul generării de stabilitate/securitate regională și europeană.
România a dezvoltat relații privilegiate și parteneriate temeinice cu statele membre NATO din Europa Centrală, relații care se bazează atât pe convergența intereselor majore de securitate a aliaților central europeni cât și pe existența anumitor coordonate istorice comune, zona central europeană reprezentând un potențial furnizor de securitate pentru estul Europei.
Politica externă a României trebuie să se focalizeze asupra protejării intereselor sociale și economice ale cetățenilor români, precum și promovării și protejării intereselor economice, politice și militare ale țării noastre, în concordanță cu poziția sa geopolitică și geostrategică. De asemenea, politica externă trebuie să ia în considerare participarea activă la construcția instituțională și culturală a Europei Unite.
Ca stat membru NATO, România contribuie la întarirea potențialului Aliantei. Poziția strategică, mărimea teritoriului, forța militara, potențialul economic și demografic sunt principalele argumente care susțin această afirmație, România reprezentând un element indispensabil pentru o punte între flancul nordic și cel sudic al NATO. Împreuna cu Grecia, Turcia și Bulgaria, România acționează ca o barieră pentru împiedicarea propagării noilor amenințări la adresa Europei: amenințările asimetrice, terorismul internațional, crima organizată etc.
Securitatea națională va fi proiectată în interiorul NATO și UE, în funcție de politicile specifice celor două organizații. Esența securității României o va constitui asigurarea unei coeziuni și logici interne a tuturor transformarilor în curs de desfasurare sau care vor fi impuse de necesitățile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro și adaptarea la nivel micro a cerințelor interne și internaționale. În acest sens consideram că, este important ca toți actorii internaționali majori să actioneze într-un mod coordonat, aplicând un larg spectru de instrumente civile și militare printr-un efort concertat, care ține cont de mandatele și atuurile fiecăruia.
În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente. În acest context, multitudinea problemelor de securitate pe care statele și le-au propus să le rezolve a condus la creșterea numarului și volumului organismelor internaționale. Rezultatele activității lor au fost relevante: s-au diminuat pericolele și amenințările, deși nu au fost eradicate conflictele armate. Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele de stabilizare, dar nu întotdeauna rezultatele au fost cele scontate.
Apreciem că dezvoltarea societății globale, creșterea impactului comunicațiilor și al schimbului de informații în politica internațională, cât și mai ales definirea noilor parametri de evoluție și a noilor actori internaționali vor reprezenta oportunități, dar și riscuri la adresa securității naționale a României.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apărarea Colectivă – Necesitate a Mentinerii Integritătii Statale Nationale (ID: 110039)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.