Apa Si Hrana Ca Arme Geopolitice pe Agenda Viitorului

Capitolul 1

Avem nevoie de un bilanț al planetei. În ultimii ani, toate semnele arată că stilul nostru de viață și modul în care consumăm sunt pe cale să intre într-o gravă coliziune cu natura. În anul 2010, Rusia a suferit o caniculă record, urmată de incendii. În Pakistan inundațiile au afectat 20% din țară, transformând condițiile deja precare de viață într-un coșmar pentru milioane de oameni. Aisberguri de dimensiunea Manhattan-ului s-au desprins din ghețari. În Australia, șapte ani de secetă au fost urmați de numeroase inundații. Atât seceta cât și inundațiile au atins niveluri record în SUA în 2011 și 2012.

Amenințările la adresa ecosistemelor și a biodiversității sunt la fel de grave. Defrișarea pădurilor tropicale a încetinit într-o mică măsură în ultimii ani, însă anual încă dispar aproximativ 13 milioane de hectare. Pescuitul abuziv continuă în multe perimetre marine. Se constată din ce în ce mai multe regiuni ale lumii o lipsă de apă potabilă.

Atunci când o familie trăiește peste puterile ei financiare reale, rezultatul nu este greu de prevăzut. Bilanțul averii acesteia este negativ, astfel, la un moment dat, liniile de credit le sunt blocate, iar următorul pas este falimentul. Dezechilibrele din natură sunt mult mai greu de înțeles. Unul dintre motive este și acela că oamenii nu constată deteriorarea naturii cu propriii lor ochi. Majoritatea populației lumii traiește în orașe. Cei mai mulți își procură hrana din supermarket și nu se gândesc la modul sau la locul în care este produsă ori la impactul producției asupra ecosistemului. Un alt motiv este tehnica noastră de contabilizare inadecvată. Când pădurile tropicale sunt distruse sau oceanele sunt golite de pești ca printr-un aspirator, rezultatele apar sub formă de cifre pozitive în statisticile legate de PIB. Faptul că pierderea de valoare a acestui capital natural – rezervele piscicole și pădurile – este, poate, irecuperabilă nu se regăsește în nici un bilanț contabil.

Planeta este limitată

Pe acest Pământ viața s-a format ca urmare a condițiilor și resurselor oferite de această planetă. Mulți spun că nu s-a format, că ar fi venit din altă parte. Foarte posibil, dar, în oricare dintre cazuri, resursele necesare supraviețuiri omului și celorlalte ființe pe Pământ sunt aceleași. Iar epuizarea acestora înseamnă dispariția vieții de pe Terra.

Resursele primare sunt, astfel, resursele fără de care viața pe planeta Pământ nu ar fi posibilă. Chiar dacă planeta Pământ este o planetă vie – și produce resurse –, ele nu sunt inepuizabile. Și chiar dacă acestea ar fi inepuizabile, adică atât timp cât planeta este una vie și nu una moartă, ea va produce resurse, consumul irațional al acestora poate atinge cote mult prea mari și la început ele vor deveni insuficiente, iar mai apoi, fie consumul este redus prin „micșorarea” numărului de consumatori, fie consumatorii vor dispărea, ca urmare a insuficienței resurselor vitale de hrană, aer respirabil și apă potabilă.

Omul, în zecile de mii de ani de existență, consumă aproximativ aceleași produse alimentare, procurate din natură. Populația planetei a depășit deja 7 miliarde, iar în 2025 se preconizează că va ajunge la 9 miliarde, astfel, fără a fi nevoie de vreun calcul, se poate deduce că în aceste condiții de creștere a populației, suprafața planetei rămânând aceeași, ar fi posibil ca oamenii să nu mai „încapă” pe planeta lor.

Planeta Pământ este o planetă vie

Vârsta planetei: 6 miliarde de ani;

Cele mai vechi roci: 4 miliarde de ani;

Cele mai vechi organisme: 3,9 miliarde de ani;

70,90 % mări și oceane;

29,10 % cele 5 continente;

Diametrul: 12.756 km (raza 6.378 km).

Structură

Scoarța terestră: 30-40 km;

Oceanele: 4 km;

Crusta oceanică: 5-15 km;

Mantaua superioară: 630 km;

Mantaua interioară: 2.290 km;

Nucleul exterior lichid: 1820 km;

Nucleul interior solid: 1600 km.

Suprafața Terrei

Suprafața Terrei: 510.000.000 km2 = 51.000 milioane de hectare;

Suprafața oceanelor și mărilor: 357.000.000 km2;

Suprafața uscatului: 153.000.000 km2 (15.300 milioane hectare);

Suprafața locuibilă: 134.000.000 km2 (13.400 milioane hectare);

Suprafață locuibilă pe locuitor: 13.400 milioane ha : 7.000 milioane locuitori = 1,9 ha;

Zone deșertice: 2.730 milioane hectare;

Suprafață locuibilă reală: 13.400 – 2.730 = 10.760 milioane ha;

Suprafață locuibilă pe locuitor (fără zone deșertice): 10.760 : 7.000 = 1,5 ha;

Suprafață locuibilă pe locuitor în 2025: 1,4 ha (inclusiv zone deșertice). Scăzând suprafețele deșertice, cele împădurite și cele înghețate, această suprafață se diminuează;

Altitudine maximă locuibilă: 4.500 m (Tibet);

Circumferința: 40.000 km;

Raza medie: 6.370 km;

Suprafața cultivabilă: 1.500 milioane ha, adică 10 % din suprafața uscatului;

Zone deșertice: 10 – 20 %;

Suprafețe împădurite: 30%;

Suprafată înghețată (Antarctica): 9%.

„Suprafața cultivabilă pentru un locuitor este de 1,5 ha. Dacă ar cultiva grâu, ar obține o producție medie de 3.920 kg la hectar (anul 2011, în România) și, prin urmare, venitul următor: 1,5 x 3.920 x 0,8 = 4.704 lei, adică 1.325 dolari pe an, ceea ce înseamnă 3,6 dolari pe zi, o valoare foarte aproape de pragul sărăciei pentru o mare parte din locuitorii planetei (dacă ar cultiva grâu la nivelul agriculturii din România)."

Planeta noastră nu are resurse naturale nelimitate, astfel, dacă vom dori să păstrăm același nivel al consumului în viitor, vom avea nevoie de trei planete precum Terra. În viitor consumatorii vor avea de ales între a dispărea și a-și schimba radical stilul de viață. Mâncarea, alcoolul, distracția și îmbrăcămintea sunt prioritățile majorității oamenilor în prezent, dar acestea se vor schimba în viitor.

„În prima decadă a secolului XXI fiecare om a consumat în medie de 1,5 ori mai multe resurse decât i-ar fi permis biosfera Terrei. Pentru producerea unui litru de lapte sunt consumați 140 litri de apă, producerea unui hamburger înseamnă consumul a 2.385 litri de apă, iar a unui kilogram de carne de vită 22.000 litri de apă.”

Istoria este plină de exemple în care culturi și civilizații au dispărut ca urmare a schimbării naturale a climei sau ca urmare a supraexploatării resurselor de apă. Un asemenea exemplu faimos este prima cultură înaltă din Mesopotamia în 2300 î. Hr., sau Insula Paștelui în secolele XVII – XVIII. Deosebirea în ziua de azi este că supraexploatarea atât a atmosferei, cât și a posesiunilor noastre globale comune are o dimensiune nemaiîntâlnită, iar procesele declanșate riscă să nu mai poată fi oprite. Gaze cu efect de seră care persistă în atmosferă secole întregi, ghețari care se topesc, tundra care începe să se dezghețe, rezerve de apă potabilă care se epuizează, deșertificarea anumitor spații – toate acestea sunt exemple de procese greu sau chiar imposibil de oprit și care se află mult dincolo de orice posibilitate de control a vreunei simple autorități locale.

Apa

Deși Pământul este o planetă albastră, apa devine o problemă. Apa este suficientă pe Pământ dar nu este bine repartizată, pentru că ea se pierde intrând într-un circuit, iar 900 de milioane de oameni rabdă de sete pe Pământ.

Iată cum este repartizată apa pe planeta Pământ:

În oceane, 96,5% din apă, adică 1.338.000 milioane de metri cubi, este apă oceanică dar nu este potabilă;

12.870 milioane metri cubi, adică 0,94 % sunt în apele subterane dulci;

În umiditatea solului 16,5 milioane metri cubi, adică 0,001%;

În ghețari și zăpezi veșnice se află o cantitate foarte mare, de 24.364,1 milioane de metri cubi, reprezentând 1,766%, dar topirea ghețarilor și a zăpezilor nu este o soluție pentru sporirea cantității de apă potabilă;

În lacuri cu apă sărată, se află 85,4 milioane metri cubi, adică 0,006%;

În lacuri cu apă dulce, se află 91 milioane de metri cubi, adică 0,007%;

În mlaștini, 11,5 milioane metri cubi (0,0008%);

În cursuri de apă, 2,1 milioane metri cubi (0,0002%);

În organisme vii, 1,1 milioane metri cubi (0,0001);

În atmosferă, 12,9 milioane metri cubi (0,001);

Totalul este de 1.385.986,6 milioane de kilometri cubi de apă, din care doar 3% apă dulce. Folosibile sunt între 9 milioane și 12 milioane de kilometri cubi de apă. Apa se regenerează, problema este că aceasta nu este distribuită cum trebuie. Mai mult de 40% din populație suferă de sete deși apa de pe Pământ este suficientă pentru toți oamenii.

Omul consideră că apa se află de multe ori în locul greșit, sub formă necorespunzătoare sau disponibilă la momentul nepotrivit. Acest lucru se datorează faptului că disponibilitatea apei depinde de:

Cantitatea de apă – o țară sau o regiune are de exemplu, mai multe sau mai puține precipitații, râuri sau lacuri și rezerve de apă subterană.

Numărul de persoane și utilizări pe care apa trebuie să le susțină – cerere individuală/consum de apă.

Deși cantitățile absolute de apă dulce de pe pământ au rămas mereu aproximativ aceleași, distribuția inegală a apei și a așezărilor omenești, continuă să creeze probleme în creștere pentru disponibilitatea și accesibilitatea la apă potabilă. Disponibilitatea apei este o provocare cu care se confruntă un număr tot mai mare de țări, care poate avea un impact asupra creșterii lor economice.

Figura nr. 1.1: Distribuția resurselor de apă în funcție de populația continentală

Sursa: http://www.princeton.edu/~ina/infographics/water.html

Cererea de apă potabilă s-a dublat din 1975 până acum, odată cu aceasta si populația este în continuă creștere. Din cauza lipsei de apă, în fiecare zi, mor între 20 și 30 de mii de persoane, la fiecare 8 secunde moare de sete un copil, ceea ce e groaznic. Peste 80% din cazurile de maladii se datorează lipsei de apă. Pierderile cauzate de lipsa apei se ridică la 5 miliarde de euro. Aceste pierderi survin din faptul că este necesară căutarea apei. Oamenii care o caută, care o transportă nu prestează alte activități decât cele de aprovizionare cu apă, care nu sunt incluse în cadrul activităților productive deși participă la acestea.

Peste 900 de milioane de persoane duc lipsă de apă, mai ales în America Latină, Asia și Africa. ONU, organizațiile pentru alimentație și agricultură, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația pentru Educație, Știință și Cultură a ONU, Organizația pentru Dezvoltarea Națiunilor Unite și Banca Mondială spun: „agravarea crizei apei în lume în 2032 la 42 de ani după primul Summit al apei de la Rio de Janeiro, 60% din populația lumii trăiește în zone sărace îm resurse de apă.”

De asemenea mari probleme privind resursele de apă, în special în agricultură, sunt: China, India și Statele Unite ale Americii, cel din urmă fiind cel mai mare consumator de apă din lume. China are probleme mari cu resursele de apă deși are o mulțime de fluvii, dar și o mulțime de zone aride și deșertice, plus 1,3 miliarde de locuitori. Odată cu creșterea gradului de industrializare, cu ritmul accelerat de dezvoltare economică și problemele apei se acutizează.

Figura nr.1.2: Disponibilitatea resurselor de apă

Sursa: http://www.ec.gc.ca/water/e_main.html

Deficitul de apă apare atunci când cantitatea de apă retrasă din lacuri, râuri sau apă subterană este atât de mare încât rezervele de apă nu mai sunt suficiente pentru a satisface toate cerințele umane și ecosistemice, ducând la creșterea concurenței între utilizatorii de apă și alte cereri.

Succesul a multe programe economice de dezvoltare din regiuni aride și semiaride din lumea a treia depinde în mare măsură de disponibilitatea unor cantități adecvate de apă necesare în activități industriale și economice. Fiecare formă a producției comerciale de energie, fie ea pe bază de petrol, termală, nucleară sau hidroelectrică, necesită cantități uriașe de apă. Multe țări în dezvoltare se află încă în faza preindustrială sau la începuturile fazei de industrializare. Așa cum arată tabelul de mai jos, acestea înfruntă constrângeri severe în legătură cu apa pe măsură ce își intensifică procesele de industrializare și modernizare a propriilor economii. Este foarte probabil ca aceste constde apă apare atunci când cantitatea de apă retrasă din lacuri, râuri sau apă subterană este atât de mare încât rezervele de apă nu mai sunt suficiente pentru a satisface toate cerințele umane și ecosistemice, ducând la creșterea concurenței între utilizatorii de apă și alte cereri.

Succesul a multe programe economice de dezvoltare din regiuni aride și semiaride din lumea a treia depinde în mare măsură de disponibilitatea unor cantități adecvate de apă necesare în activități industriale și economice. Fiecare formă a producției comerciale de energie, fie ea pe bază de petrol, termală, nucleară sau hidroelectrică, necesită cantități uriașe de apă. Multe țări în dezvoltare se află încă în faza preindustrială sau la începuturile fazei de industrializare. Așa cum arată tabelul de mai jos, acestea înfruntă constrângeri severe în legătură cu apa pe măsură ce își intensifică procesele de industrializare și modernizare a propriilor economii. Este foarte probabil ca aceste constrângeri aflate în continuă creștere să conducă la deteriorare substanțială, și probabil, la falimentul multor industrii existente în unele tări.

Tabel nr. 1.1: Cantitatea de apă consumată în producție

Sursa:“Hidropolitics in the Third World”(Arun P. Elhance, 1999, Washington D.C. ,United States Institute of Peace Press)

Calitatea apei

Calitatea apei este în principal legată de apa potabilă, igienă, salubritate și sănătatea umană. Aproximativ 4 milioane de persoane mor anual la nivel mondial din cauza problemelor legate de aceste aspecte. Acest lucru este adesea din cauza lipsei și neajunsurilor în acest sens, capacității economice, instituțiilor și infrastructurii, și poate să nu fie o chestiune de indisponibilitate a apei în mod natural în regiune. Calitatea și cantitatea apei sunt cu toate acestea, aflate în strânsă legătură. Scăderea cantității de apă concentrează poluarea, precum și degradarea calității apei agravează deficiențele. Cu potențialul de a provoca amenințări grave pentru sănătatea umană și mediu, degradarea apei poate provoca de altfel și dispută între cei care o provoacă și grupurile afectate. Practicile agricole nedurabile, de exemplu, de multe ori duc la eroziune și nutrienți excesivi în compoziția apei. Acest lucru poate avea consecințe extrem de negative asupra resurselor de apă disponibile pentru alți utilizatori din aval.

Tabel nr.1.2: Clasament al calității apei

Sursa: http://www.princeton.edu/~ina/infographics/water.html

Calitatea apei consumate este bine cunoscută ca o rută importantă de transport pentru diareice și alte boli infecțioase. Importanța calității apei continuă să fie subliniată de rolul său în răspândirea epidemiilor și contribuția sa la boală endemică de la alți agenți patogeni. Aceste lucruri afectează atât țările dezvoltate cât și cele în dezvoltare, deși majoritatea problemelor de sănătate legate de calitatea apei apar în cazul copiilor din tările în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, „ focare recente, cum ar fi cea a Criptosporidiozei în Milwaukee și E. coli O157: H7 și Campylobacter Jejuni în Walkerton, Ontario ilustrează că lumea dezvoltată în continuare are probleme în acest sens.”

Boala poate rezulta, de asemenea, din consumul de apă conținând niveluri toxice de produse chimice. Cea mai importantă amenințare vine din partea a două substanțe chimice: arsenic și fluor. Contaminarea cu arsenic a resurselor de apă potabilă se găsește în număr tot mai mare în aprovizionarea cu apă la nivel mondial și în Asia, în special. Proporțiile totale ale contaminării sunt încă necunoscute, dar în Bangladesh, țara cu cea mai gravă problemă în acest sens, au fost raportate, între 35 și 77 de milioane de persoane expuse riscului. Fluorul este la fel o problemă globală importantă. OMS (Organizația Mondială a Sănătății) sugerează că peste 60 de milioane de persoane sunt afectate de fluoroză în India și China, iar populația mondială totală afectată este de 70 de milioane. Nitrații sunt, de asemenea, un motiv de îngrijorare, deși sunt incertitudini cu privire la amploarea efectelor negative asupra sănătății. Volumul de nitrați este, totuși, identificat ca un potențial de probleme de sănătate publică în tările în care concentrațiile din apele subterane ating valori extrem de ridicate.

Apa prevăzută pentru consum direct și ingerare prin produse alimentare ar trebui să fie de o calitate care nu reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea umană. Un scenariu „risc-zero” pentru resursele publice nu este realizabil, acest lucru evidențiază necesitatea de a definii puncte de risc tolerabile, în mod curent bazate pe estimările numărului cazurilor de excese per mărimea populației definite. Această abordare implică acumulare mare de risc în cadrul sectorului apei, atât pentru contaminarea microbiană cât și pentru cea chimică.

Date și cifre privind calitatea și sănătatea apei:

Lipsă de resurse sigure de apă potabilă: aproape 1 miliard de oameni nu au acces la o resursă sigură de apă

Boli diareice: anual mor 2 milioane de oameni din cauza calității îndoielnice a apei, salubrității și igienei

Holera: peste 50 de țări încă raportează cazuri de holeră la OMS

Cancer și afecțiuni scheletice și dentare: milioane de oameni expuși la concentrații nesigure de fluor și arsenic în apă

Schistosomiasis: aproximativ 260 de milioane de infectați

Provocări emergente: creșterea utilizării apei în agricultură este importantă pentru creșterea oportunităților de trai dar și asociată cu riscuri grave de sănătate publică

Conflicte generate de criza apei

Apa – esențială pentru supraviețuirea oamenilor – este, de asemenea, necesară pentru aproape fiecare sector al activității umane, inclusiv agricultură, producție industrială și generarea de energie electrică, precum și ca un mijloc cheie pentru transport de persoane și mărfuri. Se estimează că 10% din apa consumată este folosită pentru uz casnic, 20% pentru activități industriale, iar 70% pentru irigațiile din agricultură. În plus, apa are de multe ori și o valoare emoțională și simbolică. Presiunea asupra rezervelor de apă proaspătă crește ca urmare a creșterii populației, dezvoltării economice și a poluării, accesul la apă precum și alocarea și utilizarea, devin probleme din ce în ce mai critice, care ar putea avea consecințe profunde asupra stabilității societății.

Apa nu a fost o cauză majoră de conflicte violente istoric, tensiunile legate de apă pot apărea între și în interiorul statelor. Ele apar pe patru nivele interdependente:

Nivel local: de exemplu între grupurile sociale, în mare parte, pentru accesul la un punct de apă; sau între stat și persoane afectate de construcția unui baraj.

Nivel național: de exemplu între diferite grupuri de interese (fermieri, industrie, turism, ecologiști), în ceea ce privește politicile naționale care afectează gestionarea apei, spre exemplu, pentru realocarea apei între sectoarele economice.

Nivel internațional: de exemplu, între state aflate în amonte și în aval față de utilizarea râurilor comune.

Nivel global: de exemplu între exportatorii și importatorii de produse alimentare în ceea ce privește piața alimentară mondială.

Aceste nivele fiind interdependente – orice intervenție care afectează un nivel trebuie să evalueze potențialul impact asupra celorlalte nivele. Factorii politici, socio-economici și culturali determină pe aceste nivele diferite dacă aceste tensiuni vor duce la un conflict.

„În cazul în care s-au produs, conflicte legate de apă au avut tendința de a fi interne – între grupurile locale, și nu între state”. „Cu toate acestea, nevoile de apă transfrontaliere concurente au dus la tensiuni persistente și au împiedicat dezvoltarea”.

În interiorul statelor, la nivel local, concurența pe utilizarea apei, disponibilitatea și alocarea acesteia poate duce la violență la scară mică, care poate escalada, determinând instabilitate între state și între sub-regiuni. Tensiunile dintre cetățeni și autoritățile statului pentru problemele privind apa se pot manifesta inițial sub formă de nesupunere civilă. Acestea pot, de asemenea, escalada în acte de sabotaj și protest violent dacă nu se manifestă o implicare politică adecvată. Tensiunile într-un bazin hidrogarfic internațional înseamnă de multe ori că o resursă comună nu este dezvoltată, și sunt exacerbate de lipsa de „stabilitate structurală”, adică lipsa unor structuri capabile, responsabile și receptive care să gestioneze în mod pașnic atenuarea conflictelor și să asigure respectarea instituțiilor și a statului de drept. Comisii internaționale ale bazinelor hidrografice pot servi la construirea încrederii și coordonarea dezvoltării.

Tensiunile pot apărea atunci când apa este limitată, dar chiar și atunci când resursa nu este sever limitată dar alocarea și utilizarea sa sunt puternic contestate. Coexistența unei varietăți de utilizări și utilizatori – cum ar fi agricultura, industria, diferite clanuri și grupuri etnice, mediu urban și rural – crește probabilitatea de conflict de interese pentru apă. Acestea pot conduce sau agrava amenințările existente de conflict asupra nivelelor intra- și inter-statale. În abordarea guvernanței și managementului apelor, relațiile complexe dintre alți factori care afectează dinamica de conflict și pace trebuie, prin urmare, să fie luate în considerare.

Din toată apa de pe Pământ, doar 2,5% este potabilă, și mai puțin de 0,007% este la dispoziția oamenilor în râuri și lacuri. Pe măsură ce populația globală crește, temperaturile sunt tot mai ridicate, clima se schimbă și bolile se răspândesc, apa potabilă va deveni mai importantă și mai rară. În 2000, Secretarul General al ONU, Kofi Annan, avertiza că rivalitățile naționale pentru apă ar putea deveni „semințele unui conflict violent”. Opiniile sunt împărțite însă în problema „razboiului apei”. În ultimii 50 de ani, au fost 1.831 de interacțiuni legate de apă între țări. Dintre acestea marea majoritate (1.228) s-au încheiat fără violență. Doar 21 au implicat conflict militar propriu-zis (18 între Israel și vecinii săi).

În plus, sunt puține locuri în lume în care țările sărace în această resursă, se află în poziție militară de atac față de un vecin bogat în resurse de apă. Totuși, experții consideră că dacă lipsa de apă se intensifică constant, țările (sau cel puțin comunitățile locale) vor recurge la violență pentru a-și potoli setea.

Există 25 de milioane de refugiați ai problemelor produse de apă și a consecințelor acestora: secetă sau dimpotrivă, inundații. Diferențele foarte mari în ceea ce privește distribuția resurselor de apă în diferite regiuni, amplificate de atitudinea statelor care îngradesc accesul la aceste resurse, generează conflicte.

La nivel mondial există 236 de bazine fluviale care sunt partajate de mai multe state. Aproximativ 60% din populația lumii trăiește în vecinătatea unor bazine fluviale care traversează mai multe țări. Râuri care traversează mai multe tări: Mekong, Gange, Iordan, Tigru, Eufrat, Nil, Rin, Meuse, Dunărea. Iordanul este pe punctul de a-și epuiza rezervele sale subterane de apă, 90% din această apă fiind folosită de Israel. Există conflicte ale apei între Israel și Palestina, între Irak și Siria, între India și Pakistan etc. Arizona și piscinele din Los Angeles folosesc aproape în totalitate apa de care au mare nevoie indienii Cucap din nordul Mexicului. Crescătorii de animale nomazi și țăranii din Sahel se bat pentru controlul puțurilor de apă. Barajele din Turcia, Filipine și China duc la dislocarea unor grupuri masive de populație, inclusiv în România, barajul de pe Dunăre a dislocat aproape întreaga populație din Clisură.

Sectorul privat este departe de a fi un spectator tăcut în aceste conflagrații legate de apă. Într-o serie de cazuri notabile, activitățile corporative sau dovedit chibritul care aprinde fitilul. Extracția excesivă a apelor subterane de la Mehdiganj, fabrică de îmbuteliere în orașul indian Varanasi care aparține companiei Coca-Cola, a stârnit proteste de lungă durată. Decizia firmei forestiere Finnish UPM de a localiza o moară de celuloză în valoare de 1,2 miliarde dolari pe malul Rio Uruguay, a dus la o ceartă diplomatică prelungită între vecinii Argentina și Uruguay pentru creanțele de poluare.

Hrana

Lumea trebuie să producă cu cel puțin 50% mai multe alimente pentru a hrăni 9 miliarde de oameni până în 2050. Dar schimbările climatice ar putea reduce randamentul culturilor cu mai mult de 25%. Terenul, biodiversitatea, oceanele, pădurile și alte forme de capital natural sunt epuizate la rate fără precedent. Dacă nu vom schimba nimic în modul prin care de producem hrana și gestionăm capitalul nostru natural, securitatea alimentară, în special pentru țările cele mai sărace, va fi expusă unui mare risc.

Deja, prețurile ridicate la produsele alimentare sunt o nouă normalitate. Atunci când se confruntă cu prețuri ridicate la alimente, multe familii sărace încearcă să facă față eliminând accesul copiilor la școală și consumând alimente cât mai ieftine, care sunt mai puțin hrănitoare, lucruri care pot avea efecte grave pe toată durata vieții asupra bunăstării sociale, fizice și mentale a milioane de tineri. Malnutriția duce la scăderea capacității de învățare, la productivitate mai scăzută și mortalitate mai mare. O treime din totalul deceselor copiilor la nivel global sunt atribuite sub-nutriției.

Costurile exorbitante la alimente au fost un apel de trezire pentru întreaga planetă. Între anii 2005 și 2008, prețul grâului și porumbului s-au triplat, iar prețul orezului a urcat de 5 ori, provocând revolte alimentare în 24 de țări și împingând 75 de milioane de oameni mai mult în sărăcie. Spre deosebire de șocurile precedente conduse de crize alimentare pe termen scurt, această creștere a prețurilor a apărut într-un an în care fermierii lumii au atins un record în producția de cereale. De această dată, prețurile crescute au fost consecința unor probleme mult mai mari care stau la baza întregii producții globale, probleme care nu vor dispărea prea curând. Pentru cea mai mare parte a deceniului trecut, lumea a consumat mai multe alimente decât a produs.

„ Creșterea productivității globale este de doar 1-2% pe an”, avertiza Joachim von Braun, director general al Institutului Internațional de Politici Alimentare și Cercetare din Washington D.C.. „Aceasta este prea mică pentru a răspunde creșterii populației și cererii.” Prețurile ridicate sunt semnalul final care arată că cererea depășește oferta, că nu există pur și simplu suficientă hrană pentru a o satisface. Acest lucru afectează în principal țările cele mai sărace, adică acele miliarde de oameni de pe planetă care o duc cel mai greu, deoarece ei cheltuiesc de obicei între 50 și 70% din venitul lor pe alimente.

În ultimii ani, criza alimentară a revenit în centrul dezbaterilor internaționale. Este tot mai evident faptul că mediul înconjurător și capacitatea agricolă contează tot mai mult în reconfigurarea puterilor viitorului. Goana pentru acces la teren și apă, schimbările climatice, creșterea prețurilor alimentelor, dispariția unor specii de plante și animale, deșertificarea, contaminarea solurilor sunt câteva semne clare ale crizei care se ivește la orizont.

Există 805 milioane de persoane subnutrite în lumea de astăzi. Asta înseamnă că unu din nouă oameni nu primește suficientă hrană pentru a fi sănătos și pentru a duce o viață activă. Foametea și malnutriția sunt, de altfel, amenințarea numărul unu pentru sănătatea la nivel mondial – mai mare decât SIDA, malaria și tuberculoza combinate. Vestea bună este că foametea este în întregime rezolvabilă. Nu sunt necesare neaparat progrese științifice, cunoștințe de astăzi, instrumente și politici, combinate cu voință politică, pot rezolva problema.

Rezolvarea problemei foametei este cea mai bună alegere în condițiile dure ale economiei din ziua de azi. Când națiunile lucrează împreună pentru a rezolva problema foametei și pentru a investi în nutriție calitativă, ele cresc productivitatea și crează oportunități economice. În schimb, studiile au arătat că țările pierd milioane de dolari în producția economică, ca urmare a subnutriției copiilor. Rezolvarea problemei foametei este, de asemenea, o contribuție la pace și stabilitate. Când guvernele nu mai pot garanta aprovizionarea cu alimente adecvate, statele sunt predispuse să cadă. Volatilitatea piețelor alimentare se poate traduce imediat prin volatilitate pe străzi. În cele din urmă, rezolvarea problemei foametei pune bazele progresului în multe alte domenii, inclusiv sănătate și educație. Femeile hrănite sănătos au copii mai sănătoși, mai grei, a căror sistem imunitar este mai puternic și mai pregătit pentru viață. Un copil sănătos, bine hrănit, este mult mai probabil să meargă la școală.

Ce cauzează foametea?

Lumea produce suficient pentru a hrăni întreaga populație la nivel global de 7 miliarde de oameni. Și totuși, o persoană din opt de pe planetă se duce la culcare înfometată în fiecare noapte. În unele țări, un copil din trei este subponderal. Există multe motive pentru prezența foametei în lume și sunt adesea interconectate. 6 dintre cele mai importante sunt:

Capcana sărăciei:

Oamenii care trăiesc în sărăcie nu își pot permite alimente nutritive pentru ei și familiile lor. Acest lucru îi slăbește și îi face mai puțin capabili de a câștiga bani, care i-ar ajuta să scape de sărăcie și foame. Aceasta nu este doar o problemă de zi cu zi: atunci când copiii sunt cronic subnutriți, aceasta poate afecta veniturile lor viitoare, condamnându-i la o viață de sărăcie și foame.

În țările în curs de dezvoltare, agricultorii de multe ori nu își pot permite semințe, astfel încât aceștia nu pot planta culturile care ar putea produce pentru familiile lor. Ei pot fi puși în situația de a întreține culturi fără instrumentele și îngrășămintele de care are nevoie. Alții nu au pământ, apă sau acces la educație. În concluzie, săracii sunt înfometați iar foamea lor îi reține în sărăcie.

Lipsa investițiilor în agricultură:

Prea multe țări în curs de dezvoltare nu dispun de infrastructură agricolă cheie, cum ar fi destule drumuri, depozite și sisteme de irigare. Rezultatele sunt costurile ridicate de transport, lipsa de spații de depozitare și alimentări cu apă nesigure. Toate conspiră pentru a limita randamentul agricol și accesul la hrană.

Investițiile în îmbunătățirea managementului terenurilor, folosind apa mai eficient și punând la dispoziția agricultorilor unele tipuri de semințe mai rezistente, ar putea aduce îmbunătățiri mari.

Studii realizate de Organizația pentru Alimentație și Agricultură a ONU arată că investițiile în agricultură sunt de 5 ori mai eficiente în reducerea sărăciei și a foametei decât investițiile în orice alt sector.

Clima și vremea

Dezastrele naturale, cum ar fi inundațiile, furtunile tropicale și perioadele lungi de secetă, sunt în creștere – cu consecințe dezastruoase pentru săracii înfometați din țările în curs de dezvoltare.

Seceta este una dintre cele mai comune cauze pentru lipsa de alimente din lume. În 2011, seceta a provocat pagube culturilor și pierderi grele de animale în zone din Etiopia, Somalia și Kenya. În 2012 a existat o situație similară în regiunea Sahel din Africa de Vest.

În multe țări, schimbările climatice exacerbează condiții naturale nefavorabile deja. Din ce în ce mai multe terenuri agricole fertile din lume sunt amenințate de eroziune, salinizare și deșertificare. Defrișările realizate de mâna omului accelerează eroziunea terenurilor care ar putea fi utilizate pentru procurarea hranei.

Războiul și deplasarea populației

Pe tot globul, conflictele perturbă în mod constant agricultura și producția de alimente. Lupta obligă, de asemenea, milioane de oameni să își părăsească locuințele, ceea ce duce la situații grave de înfometare a refugiaților, care se trezesc fără mijloace de a se hrăni. Conflictul din Siria este un exemplu recent.

În război, alimentele devin uneori o armă. Soldații își vor înfometa adversarii prin contaminarea sau distrugerea produselor alimentare și animale și demolarea sistematică a piețelor locale. Câmpurile sunt adesea minate, puțurile de apă contaminate, forțând fermierii să-și abandoneze terenurile.

Conflictul în curs de desfășurare dintre Somalia și Republica Democrată Congo a contribuit în mod semnificativ la nivelul de foamete din cele două țări. Prin comparație, foametea începe să aibă proporții mai reduse în părți mai pașnice ale Africii, cum ar fi Ghana și Rwanda.

Piețe instabile

În ultimii ani, prețul produselor alimentare a fost foarte instabil. Acest roller-coaster al prețurilor produselor alimentare, îngreunează accesul celor mai săraci la alimente nutritive în mod constant. Aceștia au nevoie de acces la hrană adecvată pe tot parcursul vieții. Creșterea prețurilor poate elimina temporar alimentele de la îndemână, ceea ce poate avea consecințe grave și de durată asupra copiilor, de exemplu.

Când prețurile cresc, consumatorii trec de multe ori la consumul unor produse mai ieftine, alimente mai puțin nutritive, sporind riscurile de deficiențe de micronutrienți și alte forme de malnutriție.

Risipa de alimente

O treime din toate alimentele produse (1,3 miliarde de tone) nu se consumă. Această risipă de alimente reprezintă o oportunitate ratată de a îmbunătăți securitatea alimentară mondială, într-o lume în care unul din opt moare de foame.

Producerea acestei hrane, de asemenea, utilizează resurse naturale prețioase de care noi avem nevoie pentru a hrănii planeta. În fiecare an, alimentele care sunt produse dar nu și consumate, înghit un volum de apă echivalent cu fluxul anual de apă a râului Volga din Rusia. Producția acestora adaugă în plus 3,3 miliarde de tone de gaze cu efect de seră în atmosferă, cu consecințe asupra climei și, în cele din urmă, asupra producției de alimente.

Care sunt înfometații planetei?

Cea mai înfometată parte a lumii este cea din țările în curs de dezvoltare. Conform celor mai recente statistici ale Organizației Alimentației și Agriculturii din 2014, există 805 de milioane de oameni înfometați în lume iar 98% din aceștia se găsesc în țări în curs de dezvoltare.

Figura 1.3: Distribuția populației înfometate

Sursa: http://www.wfp.org/hunger/who-are

Riscul rural

Trei sferturi din populația înfometată locuiește în mediul rural, în special în satele din Asia și Africa. Datorită dependenței absolute a acesteia de agricultură pentru procurarea hranei, aceasta nu are nici o altă alternativă de venit sau de muncă. Ca urmare ea este vulnerabilă la crize. Mulți migrează spre orașe în căutare de locuri de muncă, umflând populațiile în continuă expansiune din orașe mizere ale țărilor în curs de dezvoltare.

Fermierii înfometați

Organizația Alimentației și Agriculturii calculează că aproximativ jumătate din oamenii care suferă de foame în lume sunt din comunitățile agricole la scară mică, fiind supraviețuitori pe terenuri predispuse la dezastre naturale, cum sunt seceta sau inundațiile. 20% provin din familii fără pământ dependente de agricultură și aproximativ 10% trăiesc în comunități ale căror mijloace de trai depind de resursele ciobănești, de pescuit sau forestiere.

20 de procente locuiesc în orașe mizere la periferia dintre cele mai mari orașe din țările în curs de dezvoltare. Numărul de locuitori săraci și înfometați din oraș sunt în creștere rapidă, împreună cu populația totală urbană a lumii.

Copiii

Se estimează că 146 de milioane de copii din țările în curs de dezvoltare sunt subponderali – rezultatul dat de o foame acută sau cronică. De prea multe ori, „foametea” este moștenită de copil: până la 17 milioane de copii sunt născuți subponderali anual, rezultatul unei nutriții inadecvate înainte și în timpul sarcinii.

Femeile

Femeile sunt principalii producători de alimente în lume, totuși tradițiile culturale și structurile sociale arată că femeile sunt mult mai afectate de foamete și sărăcie decât bărbații. O mamă care este subponderală din cauza unei diete necorespunzătoare dă de cele mai multe ori naștere unor copii cu greutate mică.

În jur de 50% din femeile gravide din țările în curs de dezvoltare au deficit de fier. Lipsa de fier înseamnă că 315.000 de femei mor anual datorită hemoragiei la naștere. Ca urmare, femeile, în special cele însărcinate și care alăptează, deseori au nevoie de admisie crescută și specială de hrană.

Criza alimentară, 12 semne că se apropie

Sărăcia extremă ce a cuprins omenirea

Potrivit Băncii Mondiale, peste 44 de milioane de oameni din întreaga lume au fost împinși spre sărăcie extremă în anul 2011, din cauza creșterii excesive a prețurilor la produsele alimentare. Un avans de 10% al indicelui prețurilor ar împinge alte 10 milioane de persoane sub limita sărăciei.

Indicele prețurilor la alimente calculat de ONU, a înregistrat o creștere de 25% în 2010, cel mai rapid avans din 1991, iar în februarie 2011 a atins un nivel record. „Creșterea prețurilor la mâncare este în prezent cea mai mare amenințare pentru săraci. Suntem la numai un șoc distanță de o criză de amploare. În multe cazuri stocurile sunt scăzute. Un singur eveniment major legat de vreme în unele din aceste regiuni ar putea împinge oamenii peste limite”, a declarat Robert Zoellick, președintele Băncii Mondiale, în timpul unei conferințe de presă organizată la finalul unei serii de întâlniri între reprezentanți ai Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional.

Președintele BM se opune interzicerii exporturilor, unele state folosind această practică pentru a menține artificial, prețurile scăzute. Agricultorii din Rusia, al doilea cel mai mare exportator de cereale la nivel mondial la un moment dat, cultivă în anul 2011 cea mai redusă suprafață din ultimii 4 ani, după ce sistarea exporturilor către guvern a păstrat prețurile scăzute.

Subvențiile aplicate de SUA la etanol

Din cauza subvențiilor aplicate de SUA la etanol, o treime din producția de porumb cultivat în Statele Unite este folosit pentru combustibil. Astfel, prețul porumbului ar putea fi forțat, iar repercursiunile pe termen scurt și mediu ar putea duce la o scumpire exagerată a prețului acestor cereale. Etanolul este un combustibil ecologic obținut prin prelucrarea porumbului, care ar putea să înlocuiască carburanții clasici, precum benzina și motorina.

Pământul nu mai dă roade

O treime din terenurile arabile ce se întind pe tot globul, își vor pierde proprietățile agricole. Humusul, substanța ce se găsește în stratul superior de sol care asigură fertilitatea pământului, este din ce în ce mai puțină din cauza exploatării excesive și ignorarea ciclului natural de regenerare a solului.

Rezervele de apă se epuizează într-un ritm alarmant

Acestea se epuizează din cauza folosirii excesive, însă mai ales din cauza risipirii acesteia. Potrivit Băncii Mondiale, peste 130 de milioane de oameni din China și 175 de milioane de oameni din India, sunt hrănite cu cereale care cresc datorită apei pompate din rezervele de apă subterană. Arabia Saudită este condamnată de asemenea la sărăcie. Țara este dependentă aproape în totalitate de rezervele de apă subterană. De aici și căderea liberă a producției de grâu, care din 2007 până în 2010, a scăzut mai mult de două treimi. De asemenea, din cauza lipsei de apă, alte țări din Orientul Mijlociu sunt în imposibilitatea cultivării alimentelor de bază din recoltă proprie, făcându-le astfel dependente aproape în totalitate de alte națiuni mai bogate.

Pământul se transformă în praf

Un alt semn că o criză alimentară este destul de aproape este faptul că SUA reduce sistematic activitatea apelor subterane Ogallala, ce ar putea transforma în cele din urmă „grânarul american” într-un „castron de praf”. Exporturile se vor diminua iar statele ce sunt hrănite din producția SUA vor muri de foame.

Recolte amenințate

Recoltele de grâu din toată lumea sunt amenințate de așa numita „rugină a grâului”. Ciuperca ce afectează culturile este denumită științific UG99, și apare primăvara. Boala se manifestă prin apariția de numeroase pustule ovale, eliptice sau circulare, mici, de culoare brună, risipite neuniform pe ambele fețe ale limbului frunzei, mai rar pe teci, tulpini sau spice. Odată afectate, culturile sunt compromise, iar consecințele se simt pe întreg mapamondul. Producția de grâu nu poate fi scoasă la vânzare, iar de aici și până la un colaps al materiei prime ce se transformă în pâine, este doar un pas.

Prețul petrolului

Prețul petrolului este cel mai important factor în deciderea prețurilor alimentelor. Industria alimentară, producția, mentenanța și transporturile hranei și a alimentelor sunt servicii dependente de energie și combustibil. În cazul în care prețul petrolului va continua să rămână ridicat, prețurile alimentelor vor fi deopotrivă din ce în ce mai ridicate, iar industria alimentară va ajunge să lucreze în pierdere, ceea ce ar duce la falimentarea producătorilor, și implicit la o lipsă de hrană pe piață.

Lipsa fosforului

Lumea se luptă cu o lipsă din ce în ce mai mare de fosfor, esențial în agricultură. În 30 sau 40 de ani acest element esențial îngrășămintelor chimice ar putea afecta bunul mers al agriculturii, așa cum o știm astăzi.

India, pe harta hranei mondiale

India se confruntă cu o inflație anuală a prețurilor alimentelor de 18%. În mod tradițional India este un exportator de materii prime, ca bumbacul, iuta, ceaiul și minereurile. De asemenea, în ultimii ani India a devenit complet independentă din punct de vedere a producerii cerealelor, devenind un exportator important. Însă, prețurile materiei prime au crescut galopant și în acestă țară, influența internațională simțindu-se prezentă și în sudul Asiei.

Prețurile explodează

Conform Națiunilor Unite, prețul mediu la nivel global al alimentelor a crescut cu 2,2%, fiind cea mai mare creștere înregistrată vreodată.

2 dolari pe zi

Mai bine de 3 miliarde de oameni de pe pământ trăiesc cu echivalentul a 2 dolari pe zi sau mai puțin.

Revoluții

Orientul Mijlociu fierbe, Statele Unite ale Americii au ajuns să fie implicate în războiul civil din Libia, Europa este pe punctul unui colaps financiar, etc.

Schimbări pe scena internațională

Economiile emergente se află în centrul acestei noi, evolutive economii politice a resurselor – cu China și India în creștere din punct de vedere al consumatorilor și producătorilor afectând multe piețe de resurse. Comerțul mondial al resurselor naturale a crescut cu 50% față de acum un deceniu, în mare parte datorită cererii tot mai mari pentru petrol, fier, oțel, cărbune, oleaginoase și cereale în economiile emergente. În ultimii 10 ani, consumul mondial de cărbune, ulei de palmier și minereu de fier a crescut la rate cuprinse între 5 și 10% pe an, în timp ce consumul de petrol, cupru, grâu și orez a crescut cu 2% anual.

Cererea globală de resurse importante, cum ar fi combustibilii fosili, produse alimentare, minerale, îngrășăminte și cherestea va continua să crească până cel puțin în anul 2030. Cea mai mare parte a consumului va veni din puterile tradiționale și un bloc de economii emergente avansate, incluzând Brazilia, Rusia, India, Indonezia, China și Africa de Sud și un nou val de țări în curs de dezvoltare, cum ar fi Iran, Thailanda, Turcia, Vietnam.

Între timp, producția de resurse va rămâne concentrată în câteva țări. Pentru resurse provenite din culturi, cherestea, pește, carne, metale, combustibili fosili și îngrășăminte, în medie 56% din producția mondială, vor exista 8 jucători principali care vor domina peisajul de producție: China, S.U.A., Australia, U.E., Brazilia, Rusia, India și Indonezia. Alte națiuni care au capacitatea de a produce cantități semnificative de resurse sunt: Argentina (soia), Arabia Saudită (petrol), Iran (petrol și gaz), Canada (gaz, zinc și nichel) și Chile (cupru). Pentru resurse cu volum de producție mai mic, cum ar fi uleiul de palmier sau alte metale de specialitate, concentrația printre țările producătoare este chiar mai mare.

Chiar dacă vechi producători domină, un număr de noi actori au apărut pe scena internațională, în multe cazuri datorită investițiilor străine pe scară largă. Peru a devenit un important producător de cupru și zinc, în timp ce Angola își demonstrează potențialul său ca furnizor major de petrol și gaze naturale. Mongolia (cupru și cărbune) și Mozambic (cărbune și gaz), pot urma în curând exemplul. Paraguay a devenit recent al patrulea cel mai mare exportator de soia din lume.

Povestea nu este deloc roz. Sectoarele de resurse extinse rapid în aceste țări devin o țintă pentru tensiunile politice și sociale interne. Și nu toată lumea intră în joc la fel de repede. Națiunile din Africa sub-sahariană sunt vizibil slab reprezentate pe lista tărilor producătoare de resurse. În ciuda tevaturii pe „noua luptă pentru Africa”, multe dintre investițiile agricole sau de extracție care au fost propuse pentru acest continent rămân teoretice sau nu au devenit încă operaționale.

Ca răspuns la prețurile ridicate și volatile, un număr de realinieri politice și economice sunt în curs de desfășurare. Dornici să garanteze accesul la resurse într-o perioadă de deficit, importatorii de alimente din Orientul Mijlociu și cei de materii prime din Asia își construiesc relații economice și comerciale cu regiuni producătoare majore. Țările producătoare răspund cu măsuri politice proprii. Brazilia și Argentina, de exemplu, au restricționat dreptul străin de proprietate al terenurilor, în timp ce Canada și Australia au împiedicat ocazional accesul străin la bunuri miniere. Mai mulți legislatori americani au cerut limitarea licențelor de export a gazelor de șist pentru a menține gazul ieftin în interiorul tării.

Producția este deja concentrată printre câțiva mari exportatori. În cazul în care prețurile ridicate persistă, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) ar putea să fie în curând completate de noi carteluri internaționale din alte piețe de resurse. Guvernul rus, de exemplu, a propus un cartel de export a grâului pe Marea Neagră, care să cuprindă Rusia, Ucraina și Kazahstan, la Congresul Mondial al Cerealelor în 2009. Thailanda și Vietnam, care sunt responsabile pentru aproape jumătate din exporturile de orez la nivel mondial, au înființat de curând Organizația Țărilor Exportatoare de Orez (OREC), deși mandatul său rămâne neclar.

Între timp, comerțul internațional poate deveni rapid un front de conflicte pentru resursele naturale într-un moment în care economia globală este mai dependentă ca oricând de tranzacționarea lor. Controlul exportului introdus de multe țări producătoare în 2008 și 2011, de exemplu, a fost destinat să prevină salturi bruște a prețurilor la alimente pe piața internă. În realitate, politica a avut efectul opus. Un număr de furnizori-cheie de materii prime, inclusiv China și Indonezia, au introdus controlul exporturilor, ca parte a unei treceri mai rapide spre o politică industrială mai intervenționistă. Brazilia și India au în vedere măsuri similare pentru minereul de fier. În cele din urmă, aceste măsuri ar putea fi excerbate de acțiuni în justiție la forumuri internaționale, cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului (OMC), rezultând într-un bruiaj al aparatului de soluționare a litigiilor al OMC în fața unei posibile crize de marfă.

Toți acești factori în noul val de naționalism pentru resurse care a apărut în ultimii ani, condus în mare parte de volatilitatea și fluctuația prețurilor resurselor. Țările bogate în resurse s-au îndreptat agresiv spre mai mai mult control și spre reținerea unor ponderi mai mari din profiturile rezultate din tranzacționarea resurselor naturale proprii, mai ales în cazul proiectelor din industriile extractive. În contrast cu valul de privatizări din anii 90’, guvernele nu s-au ferit să declare contracte nule, să exproprieze bunuri sau să facă investiții prin intermediul întreprinderilor de stat.

Concurența pentru resurse critice, care este deja acută în multe părți ale lumii, poate escalada, cu riscul apariției unei spirale descendente de creștere a concurenței între sectoare, comunități și națiuni – afectând, de asemenea încrederea. Acest lucru poate fi inflamat de politici naționaliste. Politica economică a resurselor naturale este modelată tot mai mult de schimbări structurale mai largi, care sunt deja în desfășurare în toată lumea: mediul natural în schimbare; aprofundarea relațiilor dintre sistemele de resurse; și reechilibrarea veniturilor globale și a structurilor de putere.

Lumea trebuie să se lupte acum nu doar cu creșterea amenințărilor la adresa mediului, cum ar fi schimbările climatice și deficitul de apă, dar în același timp, cu trecerea puterii de consum de la vest la est, precum și cu creșterea concentrației de împroprietărire a resurselor și a capitalismului de stat. Toate aceste piese în mișcare schimbă regulile luptei pentru resurse.

Soluții viabile pentru 9 miliarde de oameni

Cererea de alimente este în creștere. Elementele accelerării consumului includ creșterea populației mondiale, ONU se așteaptă că aceasta va ajunge la 9 miliarde până în 2050, de la 7 miliarde astăzi. După unele estimări, 90% din această creștere a populației va avea loc în tările în curs de dezvoltare. Expansiunea economică din țările cu creșteri mari ale populației duce la creșterea consumului de calorii pe cap de locuitor, cea mai evidentă dovadă este o înlocuire în curs a orezului, cerealelor și leguminoaselor cu carnea. Între timp, nivelurile de urbanizare sunt în creștere, stimulând cererea pentru alimente procesate și mese rapide (fast-food). Cu toate acestea, în cazul în care lumea cu o populație în continuă creștere contează pe accesul continuu la alimente la prețuri rezonabile, factorii de decizie din întreaga lume trebuie să abordeze probleme fundamentale legate de producția agricolă.

Ramesh Chand, directorul Centrului Național de Economie Agrară și Politică de Cercetare din India, calculează că, pentru a asigura aprovizionarea cu alimente la nivel mondial, producția agricolă trebuie să se extindă cu 3% anual, în anii următori până în 2030, în contrast cu creșterea anuală de doar 2% între 1990 și 2007. Mai mult ca niciodată, creșterea exportului de alimente va depinde de creșterea productivității, mai degrabă decât de extinderea suprafeței cultivate. În acest context, există unele motive de îngrijorare deoarece rata de creștere a productivității agricole în țările industrializate este în scădere. „Asistăm la o tendință de scădere a creșterii factorului total al productivității în agricultură și producția alimentară, în SUA și în Europa”, spune Shenggen Fan, directorul general al Institutului Internațional de Cercetare a Politicilor Alimentare din SUA. „Piețele dezvoltate, precum SUA și Europa, au subinvestit într-adevăr în agricultura lor”, adaugă Fan. Un alt expert care își exprimă îngrijorarea este Thaís Affonso, director al Syngenta, o companie agroindustrială cu sediul în Elveția. „Ritmul de îmbunătățire a randamentului în principalele culturi care folosesc cea mai mare parte din suprafața agricolă a încetinit”, spune ea, „iar noi trebuie să schimbăm asta”. Factorii politici de decizie trebuie să facă față provocării creșterii cererii de alimente și se confruntă cu o serie de obstacole. Principalul este, probabil, limitarea fizică a resurselor.

Disponibilitatea terenurilor agricole este pe un trend descendent, în parte prin creșterea nivelului de urbanizare, industrializare și infrastructură, precum și degradarea prin salinizare sau obturarea hidrică. În același timp, cererea de biocarburanți pune presiune pe terenurile arabile existente, la fel și extinderea agriculturii în zonele tropicale care poartă un cost mediu ridicat. Un obstacol în plus cu care se confruntă factorii de decizie este volatilitatea prețurilor produselor alimentare. Astăzi, evoluția prețurilor pe o piață afectează de multe ori prețurile din alte țări, însă înainte țările aveau un mai mare control asupra stabilității prețurilor interne. Volatilitatea prețurilor face mai greu pentru gospodării să-și planifice consumul, și crește riscurile pentru producătorii agricoli în același timp. Ca răspuns la provocarea de a asigura aprovizionarea cu alimente la nivel mondial, experții sunt de acord că sunt necesare noi abordări. Aceste noi abordări trebuie să se concentreze pe piețele emergente, în special țările BRIC populate: Brazilia, Rusia, India și China, în care va avea loc cea mai mare parte a creșterii cererii de alimente. Cu toate acestea, creșterea productivității agicole în regiunile dezvoltate, precum America de Nord și Europa de Vest, este de asemenea vitală pentru a asigura aprovizionarea cu alimente la nivel mondial. Agricultura din următoarele decenii va trebui să devină mult diferită de agicultura de astăzi, avem nevoie de o mai bună utilizare a resurselor, cum sunt terenurile și apa, reducerea la minimum a utilizării îngrășămintelor și a altor produse agrochimice. Sectorul agricol trebuie să continue cercetarea și adoptarea de noi tehnologii de creștere a plantelor, ca parte a eforturilor de a crește randamentul culturilor. Este necesară minimizarea cantităților de apă și îngrășăminte utilizate, precum și scurtarea ciclurilor de cultură. Experții prevăd un acces mai mare la avantajele din practicarea agriculturii, astfel încât sporirea productivității va deveni larg răspândită, chiar și în rândul micilor producători. Următoarele sunt exemple de măsuri concrete adoptate de țări:

China conectează micii producători la supermarketuri

Din 2004, când guvernul chinez a relaxat restricțiile privind capitalul străin din sectorul de retail din China, numărul de supermarketuri din țară a crescut brusc. Creșterea veniturilor și urbanizarea rapidă din China au garantat adoptarea pe scară largă a acestui model alimentar. Pentru a se asigura că micii agricultori nu sunt excluși din noul lanț de aprovizionare cu alimente, Ministerul Comerțului chinez a lansat un program de promovare, numit „Conectarea fermierilor la Supermarket”, în 2007. De la lansarea programului mai multe lanțuri de supermarketuri și-au revizuit modelele de cumpărare pentru a se asigura că producătorii locali continuă să joace un rol important în aprovizionare.

Carrefour: grupul francez a început planul său de achiziționare directă de la fermieri în China, la debutul acestui program, în 2007. Ca parte a sistemului, Carrefour cumpără produsele agricole prin cooperative de fermieri certificați din regiune.

Walmart: cel mai mare retailer străin din China, cumpără direct de la fermieri prin intermediul așa-numitei companii Cap de dragon, care coordonează micii producători.

Wumei: lanț de supermarketuri intern cu creștere rapidă a Chinei, a început programul său de cumpărare directă în 2009. Acesta cumpără produse agricole de la așa-numita bază de producție, organizată fie de compania Cap de dragon, fie de un grup de fermieri sau o cooperativă.

Obiectivele programului de conectare a fermierilor la supermarketuri include asigurarea accesului consumatorilor la produse alimentare la prețuri rezonabile, prin achiziționarea directă de la fermieri; și stimularea economiilor agricole prin asigurarea faptului că o parte echitabilă din prețul de vânzare cu amănuntul ajunge la fermieri.

Rusia introduce un mecanism de intervenție în producția de cereale

Ca parte a eforturilor de sprijinire a agricultorilor prin prețuri stabile pe piețele sale de cereale, Rusia a lansat Fondul de Intervenție pentru Cereale în anul 2001. Scopul fondului este de a stabiliza prețurile prin cumpărarea unor stocuri excedentare când prețurile pe piață sunt mici. Fondul acoperă grâul pentru morărit, grâul pentru hrana animalelor, secara, orzul și porumbul. Mecanismul este bazat pe o bandă de preț care este stabilită între prețul minim și maxim specificat. Atunci când prețurile pe piață scad sub nivelul minim, Fondul de Intevenție pentru Cereale face achiziții mari de cereale direct de la fermieri, la nivelul minim de preț. Comercianții și intermediarii sunt excluși din tranzacțiile de intervenție. Iar dacă prețurile depășesc nivelul maxim de preț, Fondul de Intervenție pentru Cereale poate vinde cereale pe piață la prețul maxim. Odată cu îmbunătățirea condițiilor, agricultorii pot avea, de asemenea, opțiunea de a răscumpăra stocurile vândute fondului, la prețul minim, plus o considerație pentru depozitare și asigurare.

India a lansat programul: Cardul de sănătate al solului

O multitudine de studii au demonstrat că utilizarea excesivă a îngrășămintelor și pesticidelor are un impact negativ asupra calității solului, cu potențial în special în a dăuna fertilității solului și vegetației din apropiere, precum și sănătății umane și animale. Folosirea excesivă a produselor agrochimice este larg răspândită datorită slabei informări. Pentru a rezolva aceasta, guvernul Indiei a lansat programul Cardul de sănătate al solului în anul 2009, pentru a efectua analize de sol pentru agricultori, pentru ca mai apoi să le ofere recomandări pentru îngrășăminte adaptate la cerințele specifice de nutrienți din fiecare cultură și în fiecare domeniu. Analiza este realizată în 500 de laboratoare noi de testare a solului în India, și în alte 250 de laboratoare mobile.

În urma colectării și analizării probelor de sol, laboratoarele produc așa-numitele carduri de sănătate a solului pentru agricultori. Cardurile oferă o imagine a calității solului pe baza mai multor caracteristici ale sale, precum și recomandări specifice pentru fiecare cultură. Potrivit guvernului indian, sistemul va crește eficiența utilizării agrochimice, și cel mai important va ține utilizarea excesivă de îngrășământ sub control. În același timp, guvernul promovează utilizarea pe scară largă a îngrășământului organic.

Brazilia și Japonia transformă savana Mozambicului

În 1979 Agenția Internațională de Cooperare a Japoniei (JICA) a lansat un program de 300 de milioane USD pentru a ajuta la transformarea Cerrado-ului Braziliei – o vastă regiune aridă de savană – în terenuri agricole fertile prin adăugarea de substanțe chimice care contracarează aciditatea solului. Pe baza acestui succes, Agenția de Cooperare Braziliană și JICA au lansat un program spre sfârșitul anului 2010 pentru a promova o transformare similară, de această dată în Mozambic, în sud-estul Africii. Proiectul pentru Îmbunătățirea Cercetării și Capacității de Transfer a Tehnologiei pentru Dezvoltarea Agriculturii Culoarului Nacala este raportată a fi unul dintre cele mai mari proiecte de cooperare trilaterală din lume. Scopul proiectului este de a lansa o transformare similară a Culoarului Nacala din Mozambic, din toate punctele de vedere, fiind o zonă similară, partajând aceeși latitudine, cu Cerrado-ul Brazilian.

În Mozambic, sectorul agricol antrenează aproximativ 80% din forța de muncă, dar numai 2 milioane de hectare din cele 55 milioane de hectare de savană tropicală sunt cultivate. În cazul în care aceste zone pot fi transformate în terenuri arabile, agricultura poate face progrese mari în reducerea sărăciei și creștere dezvoltării economice. Pentru Japonia și Brazilia, între timp, beneficiile proiectului includ o contribuție semnificativă la asigurarea securității alimentare la nivel mondial, precum și oportunități pentru investiții financiare private în dezvoltarea agriculturii din Mozambic.

Când ne gândim la amenințările la adresa mediului înconjurător, avem tendința de a ne imagina mașini și coșuri de fum, nu ne gândim la cină. Dar adevărul este că nevoia noastră pentru alimente reprezintă una dintre cele mai mari pericole pentru planeta noastră.

Agricultura este printre cei mai mari contribuabili la încălzirea globală, ea emite mai multe gaze cu efect de seră decât toate automobilele, camioanele, trenurile, avioanele noastre combinate –metanul eliberat de bovine și fermele de orez, oxidul de azot din domeniile fertilizate, și dioxidul de carbon de la tăierea pădurilor tropicale. Agricultura este cel mai însetat utilizator a prețioaselor noastre rezerve de apă și un poluator major datorită scurgerilor de îngrășăminte și gunoi de grajd perturbă lacuri, râuri și ecosisteme de coastă de pe tot globul. Agricultura accelerează, de asemenea, pierderea biodiversității. În timp ce am distrus terenurile cu verdeață și pădurile pentru ferme, am pierdut habitat esențial, ceea ce face din agricultură un motor în dispariția faunei sălbatice.

Problemele de mediu generate de agricultură sunt uriașe, iar acestea vor deveni mai serioase atunci când vom încerca să satisfacem nevoia tot mai mare de alimente la nivel mondial. Vom avea probabil cu 2 miliarde mai multe guri de hrănit până la jumătatea secolului, mai mult de 9 miliarde de oameni. Dar creșterea populației nu este singurul motiv pentru care vom avea nevoie de mai multă mâncare. Răspândirea prosperității în întreaga lume, în special în China și India, conduce la o creștere a cererii pentru carne, ouă, lactate și crește presiunea pentru producerea de porumb și soia pentru alimentarea mai multor bovine, porcine și păsări. Dacă aceste tendințe continuă, creșterea populației și dietele bogate, ne vor solicita să producem dublu până în 2050.

Din păcate, dezbaterea asupra modului de a aborda provocarea alimentară globală a devenit polarizată, poziționând agricultura convențională și comerțul internațional împotriva sistemelor alimentare locale și a fermelor ecologice. Cei care susțin agricultura convențională vorbesc despre mecanizare modernă, irigare, îngrășăminte și genetică îmbunătățită care pot crește randamentul pentru a satisface cererea. Între timp, susținătorii de ferme locale și ecologice consideră că micii producători pot să crească randamentul și să iasă din sărăcie prin adoptarea de tehnici care îmbunătățesc fertilitatea fără îngrășăminte și pesticide sintetice. Și ambii au dreptate. Dar nu trebuie să fim puși să alegem între cele două. Ambele abordări oferă soluții atât de necesare; singură nici una nu ne poate ajuta. Cea mai înțeleaptă alegere ar fi să explorăm toate ideile bune, din fermele ecologice și locale sau din fermele high-tech și convenționale, și să păstrăm ce este mai bun din ambele. Cum poate lumea dubla disponibilitatea de alimente și simultan să contracareze daunele ecologice cauzate de agricultură? Următoarele sunt 5 soluții care ar putea rezolva această dilemă:

Conservarea amprentei actuale a naturii

Pentru cea mai mare parte a istoriei, ori de câte ori a fost necesar să producem mai multe alimente, ne-am tăiat pur și simplu jos pădurile sau am arat pajiștile pentru a face mai multe ferme. Am distrus deja o zonă aproximativ de mărimea Americii de Sud pentru a crea culturi. Pentru a crește efectivele de animale, am preluat chiar mai mult teren, o zonă aproximativ de mărimea Africii. Amprenta agriculturii a cauzat pierderea unor ecosisteme întregi de pe glob, inclusiv preerii din America de Nord și pădurea Atlantică a Braziliei, iar pădurile tropicale continuă să fie eliminate la cote alarmante. Noi nu ne mai putem permite să creștem producția de alimente prin expansiunea agricolă. Renunțarea la păduri tropicale pentru terenuri agricole este unul dintre cele mai distructive lucruri pe care le putem face mediului, și de puține ori aceste lucruri se fac pentru a ajuta cei 900 de milioane de oameni din lume aflați în foamete. Cea mai mare parte din aceste terenuri nu contribuie semnificativ la securitatea alimentară a lumii, dar sunt în schimb folosite pentru a crește bovine, soia pentru hrana animalelor, pentru a produce cherestea și ulei de palmier. Astfel evitarea defrișărilor trebuie să fie o prioritate de top pe viitor.

Figura1.4: Cum utilizăm Pământul

Sursa: http://www.nationalgeographic.com/foodfeatures/feeding-9-billion/

Obținerea unor recolte mai mari în fermele deja existente

Începând cu anii 1960, revoluția verde a crescut randamentele în culturile din Asia și America Latină, diversificând culturile și utilizând mai multe îngrășăminte, sisteme de irigații și utilaje agricole, dar cu costuri majore de mediu. Lumea își poate îndrepta acum atenția către randamentele în creștere din terenuri agricole mai puțin productive din Africa, America Latină și Europa de Est – unde există lacune de randament între nivelele producției curente și cele posibile cu practici agricole îmbunătățite. Utilizarea tehnologiei, sistemelor agricole de precizie, precum și a abordărilor împrumutate din agricultura ecologică, ar putea stimula randamentele din aceste zone enorm.

Utilizarea mai eficientă a resurselor

Avem deja modalități de a obține randamente mai ridicate reducând în același timp dramatic impactul dramatic al agriculturii convenționale asupra mediului. Revoluția verde bazată utilizarea intensivă și nesustenabilă a apei și chimicalelor bazate pe combustibili fosili. Agricultura comercială a început să facă pași importanți în găsirea unor modalități inovatoare de folosire a îngrășămintelor și pesticidelor prin utilizarea tractoarelor computerizate echipate cu senzori avansați și GPS. Mulți cultivatori aplică amestecuri personalizate de îngrășăminte adaptate la condițiile de sol exacte, care ajută la minimizarea scurgerii de substanțe chimice în cursurile de apă din apropiere. Agricultura ecologică poate, de asemenea, reduce foarte mult utilizarea apei și substanțelor chimice, încorporând culturi protectoare, mulci și compost care cresc calitatea solului, conservă apa și acumulează nutrienți. Mulți fermieri au început să folosească mai inteligent apa, înlocuind sistemele ineficiente de irigare cu metode mai precise, cum sunt sistemele de irigare prin picurare subterană. Progresele obținute atât din în agricultura convențională, cât și în cea organică ne pot oferi recolte mai mari și mai productive.

Revizuirea dietelor alimentare

Ar fi mult mai ușor să hrănim 9 miliarde de oameni până în 2050 dacă mai mult din culturile produse ar fi ajuns pe masa oamenilor. „Astăzi, doar 55% din caloriile rezultate din culturi hrănesc oamenii direct; restul sunt hrană pentru animale (circa 36%) sau au fost transformate în biocombustibili și produse industriale (circa 9%). Deși mulți dintre noi consumă carne, lactate și ouă de la animale, doar o fracțiune din caloriile consumate pentru a le hrăni se regăsesc în carnea și laptele pe care le consumăm. Pentru fiecare 100 de calorii din cerealele cu care hrănim animalele, obținem doar aproximativ 40 de calorii noi în lapte, 22 de calorii din ouă, 12 din carnea de pui, 10 din cea de porc sau 3 din cea de vită.” Găsirea unor modalități mai eficiente de a obține carne și trecerea la o dietă mai puțin consumatoare de carne – doar înlocuind carnea de vită, care este hrănită cu cereale, cu carne de pui, porc sau vită crescută prin pășunat – ar putea debloca cantități substanțiale de hrană în întreaga lume. Pentru că oamenii din țările în curs de dezvoltare sunt mai puțin probabil dispuși să mănânce mai puțină carne în viitorul apropiat, având în vedere prosperitatea lor dobândită recent, ne putem concentra în primul rând asupra țărilor care au deja diete bogate în carne. Reducerea utilizării culturilor alimentare pentru obținerea de biocombustibili ar putea fi de asemenea un drum lung spre îmbunătățirea disponibilității produselor alimentare.

Reducerea risipei

Se estimează că 25% din caloriile alimentare din lume și până la 50% din greutatea totală a alimentelor sunt pierdute sau irosite înainte de a fi consumate. În țările bogate cea mai mare risipă se regăsește în deșeurile menajere din case, restaurante sau supermarketuri. În țările sărace alimentele sunt pierdute de multe ori între fermier și piață, ca urmare a transportului și depozitării deficitare. Consumatorii din țările dezvoltate ar putea reduce cantitatea de deșeuri prin niște pași simpli ca servirea unor porții mai mici, consumarea resturilor și încurajarea cafenelelor, restaurantelor și supermarketurilor să elaboreze măsuri de reducere a deșeurilor. Din toate opțiunile pentru creșterea disponibilității alimentelor, combaterea risipei de alimente ar fi una dintre cele mai eficiente.

Luate împreună aceste 5 soluții pot chiar dubla aprovizionarea cu alimente la nivel mondial și ar diminua dramatic impactul agriculturii asupra mediului la nivel mondial. Dar toate acestea sunt greu de realizat deoarece necesită o schimbare mare în gândirea noastră.

Capitolul 2

Interdependența dintre apă, hrană și energie

Apa, hrana și energia sunt resurse strategice care împart multe atribute comparabile. Literatura de specialitate actuală prezintă doar o înțelegere rudimentară a conexiunilor complexe și omniprezente dintre apă, hrană și energie. Această secțiune exemplifică experiențele din Asia și regiunea Pacific în privința efectelor centralizate ale legăturii apă, hrană, energie (AHE), din care rezultă provocări care fac referință la două sau chiar toate cele trei domenii. Această secțiune identifică, de asemenea, puncte tensionate din punct de vedere geopolitic în acestă regiune.

Biocombustibilii

În prezent cele mai mari țări producătoare de biocarburanți din Asia sunt Indonezia, Malaezia, Thailanda, Filipine, China și India. Securitatea energetică, atenuarea schimbărilor climatice, economiile de schimb valutar și de dezvoltare rurală sunt de obicei identificate ca justificări pentru extinderea producerii de biocombustibil. Securitatea energetică este în special principalul motiv pentru implicarea majorității țărilor din Asia în producerea de biocombustibil. Există o grabă considerabilă în punerea în aplicare a unor politici menite să aducă biocarburanții în mixul energetic al țărilor asiatice. Aceștia sunt văzuți ca o opțiune credibilă, deoarece aceștia pot fi amestecați cu ușurință în componența combustibililor fosili și, prin urmare, au un impact imediat prin reducerea cantității de importuri de combustibili fosili. Cu scopul de a promova în continuare producția și utilizarea biocarburanților, o serie de țări au stabilit ca obiectiv amestecarea componentelor biocarburanților în mixul global de combustibil (vezi tabelul 2.1.).

Tabel 2.1.: Obiective ale celor mai mari țări producătoare de biocombustibili din Asia și regiunea Pacificului.

Sursa: Timilsina, G. R. and A. Shrestha. 2010. Biofuels: Markets, Targets and Impacts. World Bank Policy Research Working Paper Series. Washington, DC: World Bank

Promovarea producției de energie din biomasă (biocombustibili de primă generație) pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră a dus la creșterea utilizării de apă potabilă, în special în timpul cultivării biomasei. Același lucru se poate spune despre lignocelulozice (a doua generație de biocombustibili). Cu toate acestea, speranța vine din partea tehnologiei pe bază de alge folosită pentru a produce biocombustibili de generația a treia, deoarece diminuează competiția cu producția de alimente pentru terenuri și apă.

Biocombustibilii mari consumatori de apă au produs îngrijorare cu privire la împuținarea resurselor de apă pe care o aduce producția de biomasă, în special în țările care se confruntă deja cu lipsa apei. ”În China, nivelul actual al producției de bioetanol consumă 3,5-4% din producția totală de porumb a țării, reducând disponibilitatea pe piață a porumbului pentru alte utilizări cu circa 6%.” Se estimează că, în funcție de tipurile de materii prime, 5-10% din totalul pământului cultivat în China ar trebui să fie dedicat pentru a atinge obiectivul de producție de biocombustibili de 12 milioane de tone metrice pentru anul 2020. Necesarul de apă asociată ar fi de circa 32-72 km3 pe an. Există, de asemenea, o serie de preocupări de mediu legate de prima generație de producție de biocombustibili, care depind de tipul de materie primă, locația de producție și de practicile agronomice.

Într-un studiu realizat între anii 2000 și 2007, Institutul Internațional pentru Cercetare a Politicii Alimentare a constatat că cererea de biocarburanți a dus la o creștere de 30% a prețului mediu ponderat la cereale. Ponderea biocombustibilului în totalul energiei globale furnizate în 2006, însă, a fost de numai 0,2%, iar ponderea combustibilului pentru sectorul transporturilor a fost de aproximativ 1%. În cazul în care ponderea biocarburanților în mixul energetic va spori în mod semnificativ, efecte foarte puternice asupra prețurilor produselor alimentare pot fi de așteptat.

Hidrocentrale

Apa nu este doar o problemă de mediu. Este si o problemă strategică. O cauză majoră de anxietate diplomatică între vecini. În Asia este materializată prin construirea de baraje pe râurile internaționale pentru a genera electricitate. ”Hidrocentralele întâlnesc 16% din necesarul de energie electrică din lume. Aceasta a fost una dintre principalele forțe motrice pentru construirea a 45.000 de baraje mari în întreaga lume. Până în 2030, va fi sursa dominantă de energie regenerabilă a lumii, cu 170 GW capacitate putere. De altfel, este în creștere rapidă în Asia, cu 76% mai multe hidrocentrale sunt planificate pentru a fi construite în întreaga regiune.”

”Marele Plan de Deviere a Apelor Chinei alarmează țările din Asia de sud și de sud-est. Planul presupune construirea de mega-baraje și transferarea inter-bazin pe râuri interstatale pentru a satisface setea Chinei pentru apă și energie.” Acesta implică cursul superior al râurilor Brahmaputra, Mekong, Salween și Arun, inconfundabile resurse principale de apă a țărilor din regiune. Acest plan este de natură să sece mai multe fluxuri din nord-estul Indiei și Bangladesh. Acesta poate afecta, de asemenea, culturile de orez nedecorticat din lunca Assam și poate agrava problema insecurității alimentare a Bangladeshului.

Râul Mekong curge de la izvoarele din Podișul Tibet pe o distanță de 4880 km prin China, Myanmar, Laos, Thailanda, Cambodgia și Vietnam. Se scurge într-o arie de 805,604 km2 cunoscută sub numele de Bazinul Mekong, un mare ”grânar” pentru Asia. Astăzi, 60 de milioane de oameni trăiesc în Bazinul Inferior al Mekongului, iar 80% se bazează direct pe sistemul hidrografic pentru hrană și mijloace de existență.

”În Bazinul Mekong vor fi construite 12 hidrocentrale pe parcursul dintre anii 2011-2025. Capacitatea totală estimată este de 12.980 MW. Până în 2030, digurile din afluenții Mekong vor avea un impact semnificativ asupra securității apei, deoarece regimul hidrologic al întregului bazin hidrografic Mekong vor fi modificate. Aceasta va duce, de asemenea, la schimbări semnificative în ecologia Tonale Sap, care afectează ecosistemul și productivitatea agriculturii, precum și migrația peștilor și, prin extensie, va compromite securitatea alimentară în regiune.” Dacă toate barajele vor fi construite conform planului, pierderea totală a resurselor de pește va fi cuprinsă între 26 și 42%, adică o pierdere economică devastatoare de aproximativ 476 milioane de dolari pe an.

”Există, de asemenea, un plan de a construi un baraj de 1.800 MW în Papua Noua Guinee.” Un cablu de 500 km peste Marea de Corali la Weipa, Mt.Isa și spre Townsville în Queensland, Australia, va transmite puterea generată. Planul de a construi un baraj în acest loc ar inunda o mare parte din valea râului Purari, un teren sacru ancestral.

Termocentralele și securitatea apei

Securitatea energetică nu se învârte doar în jurul securității petrolului ci și în jurul securității aprovizionării cu energie electrică. ”Producția de energie electrică include termocentralele pe bază de combustibili fosili, cum ar fi cărbunele, petrolul și gazele naturale, precum și pe bază de biomasă, centrale nucleare, solare și eoliene.” Producția de energie electrică este un mare utilizator a resurselor de apă.

”În Statele Unite ale Americii, răcirea necesară în termocentrale consumă deja mai multă apă decât oricare alt consum.” În Asia și regiunea Pacificului, unde cererea agriculturii domină cererea globală pentru apă, consumul de apă din sectorul energetic poate fi un concurent important. Figura 2.1. ilustrează peisajul interdependenței apă-energie, măsurată prin indicatorul consumului de apă pentru producerea de energie.

Figura 2.1.: Indicatorul consumului de apă pentru producerea de energie

Sursa:http://www.globalwaterforum.org/2012/10/23/athirstforpoweraglobalanalysisofwaterconsumptionforenergyproduction/

”Disponibilitatea apei în declin a apărut ca o problemă pentru sectorul energetic, care utilizează o cincime din consumul de apă din China.” Mai exact, prelucrarea și arderea cărbunelui acoperă 22% din consumul de apă casnic. Deoarece resursele de apă dulce vor fi mai restrânse în viitor limitând în timp și aprovizionarea cu energie, este necesar să se ia în considerare utilizarea eficientă a apei în planificarea energiei. Strategiile de promovare a creșterii productivității apei pot include următoarele:

Controlul pompării prin aplicarea unor tarife corespunzătoare pentru energia electrică utilizată pentru pomparea apelor subterane pentru irigații sau investirea în rețele separate pentru a permite raționalizarea puterii pentru utilizări agricole

Promovarea de inițiative pentru a încuraja investițiile în reducerea scurgerilor din infrastructura de livrare a apei, precum și în instalarea de pompe eficiente din punct de vedere energetic

Irigațiile și securitatea alimentației

”Apa este esențială pentru producția de alimente. Irigarea a contribuit la creșterea producției agricole în medii aride și a stabilizat sisteme de alimentare.” ”Irigarea ajută la furnizarea a aproximativ 40% din alimente în lume.” Cu toate acestea, irigarea poate duce la consecințe nedorite asupra mediului. ”În Asia se estimează că, pînă în 2025, 17 milioane de hectare din zonele cultivatoare de orez ar putea experimenta deficit mare de apă, și 22 milioane de hectare ar putea fi nevoite să înceapă să economisească apa folosită.”

Multe zone irigate și extrem de productive se bazează în prezent pe apă pompată din acviferele subterane care sunt exploatate la rate mult mai mari decât cele care sunt recompletate. ”Disponibilitatea de seturi de pompe low-cost și subvențiile pentru energia electrică au condus la rate de extracție ridicate.” Khan și colaboratorii săi (2006) au descris trei regiuni cultivatoare de orez, irigate, dar care se confruntă cu provocări în ceea ce privește durabilitatea:

Rechna Doab, Pakistan;

Sistemul de irigare Liuyuan Kou, China;

Zona de irigare Murrumbidgee în New South Wales, Australia.

Salinitatea solului, probleme de utilizare ineficientă a apei și de gestionare a apelor subterane sunt preocupări majore în aceste zone cu diferite condiții climatice și hidrologice. Khan și colaboratorii săi au propus o regândire radicală a durabilității producției alimentare, de stabilire rațională a prețurilor și de modalități de a menține serviciile ecosistemice în bazinele hidrografice irigate.

”Colectiv, India, Pakistan, Bangladesh și China de nord folosesc 380-400 km3 de apă subterană pe an, o sumă ce se apropie de jumătate din totalul retragerilor anuale de apă subterană din lume.” Culturile irigate consumă mai mult de jumătate din această apă, și mare parte din aceste culturi sunt concentrate în părți ale continentului asiatic aride sau semi-aride. Milioane de agricultori cu proprietăți mici depind de apele subterane pentru traiul lor. Pentru a aborda irigația și securitatea hranei, este nevoie de o revitalizare a sistemelor de irigare. Această strategie va ajuta la deblocarea de câștiguri din productivitate. Utilizarea tehnologiilor inteligente necesită investiții în modernizarea infrastructurii irigațiilor.

Irigațiile și securitatea energiei

Energia și irigațiile sunt strâns interconectate. Pentru a produce hrană, cele mai multe tipuri de agricultură necesită energie. ”În afară de securitatea alimentară, irigarea exercită presiuni și asupra securității energetice. Un exemplu în acest sens este India, unde furnizarea de energie pentru pomparea necesară irigării a fost o politică importantă încă din anii 1960.” Energia electrică și diesel sunt utilizate în mod obișnuit pentru a satisface cererea de energie necesară irigațiilor în țară. În contul irigațiilor intră circa 15-20% din totalul consumului de electricitate din India. Aici utilizarea energiei electrice în agricultură este dedicată aproape în întregime pompării apelor subterane prin seturi individuale de pompe și alte sisteme mai mari de pompare-irigare. Mai ales în India mediului rural, situația electrificării scăzute a forțat majoritatea fermierilor să depindă de motorină pentru pomparea apelor subterane.

Furnizarea subvenționată de energie electrică în agricultura indiană a avut un impact extraordinar asupra răspândirii irigațiilor bazate pe pomparea apei subterane. Acest lucru a încurajat fermierii să pompeze din acvifere mai repede decât acestea puteau fi recomplectate. ”Un astfel de sistem extins de irigare a dus la âmpuținarea resurselor subterane de apă, în condiții critice în multe regiuni, cauzând pierderi majore pentru bazele de energie elecrică statale și care au condus la sarcini fiscale uriașe pentru state precum Gujarat, Haryana, Punjab și Uttar Pradesh.”

Beneficiile care pot rezulta în cazul în care se aplică perspectiva interdependenței apă-hrană-energie, includ următoarele:

Se pot identifica opțiuni pentru a gestiona irigațiile bazate pe apa subterană, pentru a satisface securitatea alimentară și cea energetică;

O evaluarea a interdependențelor poate, de asemenea, ajuta la clădirea unui scenariu cu o viziune integrată pentru dezvoltarea socio-economică și controlul costurilor;

Se pot preveni conflictele intra- și inter-statale și poate scurta calea spre o bună diplomație în locuri cum ar fi Bazinul Gange-Brahmaputra.

Comerțul cu produse alimentare și apă virtuală

Unele țări consumă indirect mai multe resurse de apă dulce decît cele la care au acces în interiorul granițelor lor, bazându-se pe importurile de produse alimentare din alte țări. Acest lucru duce la globalizarea impactului produs de lipsa apei.

”În ziua de azi, oamenii din Japonia afectează indirect sistemul hidrologic în Statele Unite ale Americii și persoane din Țările de Jos produc un impact indirect asupra sistemelor de apă regionale din Brazilia.”

Aproape toate produsele alimentare consumă apă, ca parte a procesului de producție. Cantitatea de apă necesară pe unitatea de producție, însă, depinde în mare măsură de tipul de produs alimentar. Prin comercializarea alimentelor, economiile naționale ”comercializează” apă virtuală, din țările producătoare și exportatoare în tările importatoare și consumatoare. Unii susțin că importul de apă virtuală poate fi folosit ca opțiune politică pentru securitatea alimentară și a apei.

Legătura dintre securitatea alimentară și cea a apei ridică întrebarea dacă comerțul dăunează celor săraci și defavorizați din țările în curs de dezvoltare. Într-un studiu privind comerțul cu produse alimentare și deficitul de apă în sudul și estul Mării Mediteraniene, s-a descoperit că ”cele mai multe țări nu sunt atât de dependente de importurile de produse intensive în consumul de apă. Țările din această regiune pur și simplu nu au putut reține populația fără aceste importuri.”

Hoekstra și Hung (2005) cuantifică volumul debitelor de apă virtuală dintre națiuni, care sunt legate de comerțul de cultură global. Ei au descoperit că țările din Asia și regiunea Pacificului cu cel mai mare export net de apă virtuală sunt Thailanda și India, în timp ce cel mai mare import net pare a fi în Japonia, Republica Coreea, China și Indonezia (vezi figura 2.2). O altă analiză a arătat că Asia Centrală este una dintre regiunile exportatoare de produse intens consumatoare de apă, în ciuda resurselor sale de apă dulce relativ reduse. ”Provocarea din regiune nu este cantitatea de apă disponibilă, ci distribuția sa inegală și excesivă în uz local.” Sa constatat că acele zone care utilizează în prezent prea mult din resursele lor de apă sunt exportatori de cantități mari de apă virtuală.

Figura 2.2.: Echilibrul hidrologic virtual dintre 13 regiuni ale lumii pe parcursul perioadei 1995-1999

Sursa: Hoekstra, A.Y. and P.Q. Hung. 2005. Globalisation of water resources: international virtual water flows in relation to crop trade. Global Environmental Change, vol. 15, No. 1, pg. 45-56

Pământul și securitatea alimentației

Pământul este acum preocuparea unei competiții intensificate dintre o varietate de utilizări, proeminent reprezentată de acaparările de teren. Când creșterea cererii pentru apă, alimente și energie este combinată, presiunea asupra conversiei terenurilor crește concomitent. Scheidel și Sorman (2012) definesc acapararea terenurilor, după cum urmează:

”…Actualele procese pe scară largă și termen lung de achiziție a terenurilor, prin actori privați și guvernamentali este asociată cu schimbări mari și rapide în modul de utilizare al terenurilor și în dreptul de utilizare al terenurilor.”

Mai exact, ”renașterea agriculturii pentru a asigura securitatea alimentară a dus la creșterea numărului de ferme de mari dimensiuni în țările cu abundență în terenuri.” ”De exemplu, între 2004 și 2009, Arabia Saudită a închiriat 376.000 hectare de teren în Sudan pentru a crește grâu și orez.” ”Coreea Times a raportat că, în 2009 73 de companii din Republica Coreeană creșteau cereale pe 23.000 hectare de teren în 18 țări.” De asemenea, s-a raportat că gigantul alimentar Daesang crește 13.000 hectare de porumb în Cambodgia și trimite pe cale maritimă recolta înapoi în Republica Coreea.

Astfel de investiții pe scară largă în agricultură nu sunt limitate de teren într-o lume în curs de dezvoltare. ”Seceta din ultimul deceniu a lăsat mari agricultori din Australia insolvabili, rezultând vânzarea a 45 de milioane de hectare de teren australian.” Achizițiile următoare sunt exemple de mișcări făcute pentru a asigura securitatea alimentară de către întreprinderi din afara Australiei:

Gigantul alimentar din Dubai IFFCO 10 și Autoritatea Federală pentru Dezvoltarea Terenurilor a Malaeziei a preluat controlul intereselor în Compania Australiană a Agriculturii;

Consolidated Pastures, cu 5,7 milioane de hectare de pășune din nordul teritoriului, a fost vîndut unei firme britanice cu capital privat, British Terra Firma;

Consiliul Australian al Grâului este acum deținut de compania canadiană Agrium (redenumită Agrium Asia-Pacific);

Wilmar din Singapore cumpără zahărul Queenslandului. Similar, Olam International cumpără 9.000 hectare de livezi de migdale, care produc jumătate din recolta de migdale din Australia.

Publicul australian a privit negativ aceste achiziții. În Sydney Morning Herald apare un titlu care spune ”australienii sunt în pericol de a deveni servitori și nu stăpâni ale propriilor resurse de hrană”. Astfel de proteste publice reflectă un sentiment de asediu ce este materializat prin acapararea de teren.

Producția de apă și securitatea energiei

Energia este un motiv de îngrijorare în fiecare etapă a proceselor de producție și a lanțului de aprovizionare cu apă. Este necesară pentru producția, transportul, purificarea și distribuția apei. Singapore consumă în prezent multă energie pentru a depăși provocarea dată de deficitul de apă. Problema securității apei este una dintre cele mai importante probleme pentru sustenabilitatea statului Singapore. ”Acesta utilizează 1.730.000 m3 de apă pe zi. Deși înzestrată cu precipitații abundente (2400mm/an), Singapore este considerată a fi o țară cu deficit de apă din cauza suprafeței limitate de teren în care precipitațiile pot fi stocate.”

În prezent Singapore este dependentă de 40% din apa importată, îmbunătățind între timp captarea locală și utilizând tehnologii de desalinizare și reciclare a apei (vezi tabelul 2.2.). ”Singapore are ca scop să atingă o autonomie a resursei de apă până în 2060. Pentru a stimula disponibilitatea apei din procesul de desalinizare, la sfârșitul anului 2005, guvernul din Singapore a deschis Fabrica Tuas de Desalinizare, prima fabrică la nivel municipal de desalinizare a apei marine, la un cost de 200 de milioane de dolari.”

Tabelul 2.2.: Surse curente de apă și obiective pentru 2060 în Singapore

Sursa: Prakash, B. 2011. Drivers of the hydrohub. Green Prospects Asia, vol. 6, pp. 18-19.

”Progresul realizat de Singapore în privința autonomiei resurselor de apă este exemplar. Instituțional, autonomia acordată Consiliului de Utilități Publice de a planifica și de a pune în aplicare un plan al întregului ciclu de apă din Singapore, a permis țării să pună în aplicare reforme politice eficiente pentru a aborda provocarea insecurității apei.” Cu toate acestea, desalinizarea și membrana tehnologiilor actuale (reciclarea apei) necesită cantități mari de energie, care sunt costisitoare atât din punct de vedere al poluării mediului cât și din punct de vedere financiar. Tehnologiile curente a proceselor termice și de membrană și-au atins limitele în reducerea consumului de energie. Cu creșterea costurilor energiei la nivel mondial, este mare nevoie de noi abordări cu consum redus de energie în desalinizarea apei de mare. ”Guvernul din Singapore răspunde la acestă provocare prin construirea propriei economii ca un hub global al tehnologiilor apei și, astfel, transformă o criză într-o oportunitate economică.”

Capitolul 3

Setea în creștere a Asiei pentru resurse: Un nou program de cooperare transatlantică

În ultimele două decenii, tările emergente din Asia și-au dublat ponderea în venitul global și au declanșat schimbări fundamentale în modelele de consum, producție și comerț în întreaga lume. Veniturile în creștere din regiunea Asia-Pacific au ridicat noi temeri legate de viitorul securității resurselor, în special vis-a-vis de energie și alte materii prime. Pe lângă creșterea dramatică a cererii pentru aceste resurse în Asia, în ultimul deceniu, aceste temeri sunt exacerbate de instituirea unui control al exporturilor pentru a sprijini prelucrarea internă a materiilor prime, rezultând intrări pentru industriile naționale sau impunând o disciplină de preț în rândul exportatorilor de minerale.

Noi actori, noi incertitudini

Influența tot mai mare a Asiei pe piețele globale de resurse, nu numai că a atras tot mai multă atenție asupra amprentei mediului; remodelează, de asemenea, politica internațională. Creșterea cererii pentru combustibilii fosili, de exemplu, va aprofunda dependența și interesul geostrategic al Chinei și Indiei în Orientul Mijlociu. Acest lucru le va obliga pe ambele să caute importuri mai mari din alte regiuni exportatoare, precum Rusia și Asia Centrală, Africa, America de Sud și Australia. Același lucru este valabil și pentru piața mondială de cărbune. Chiar dacă China și India sunt cel mai mare producător de cărbune al lumii respectiv al treilea cel mai mare, foamea lor pentru această resursă nu numai că va stimula exporturile australiene și indoneziene, va crește, de asemenea, producția în alte țări precum Columbia și Vietnam.

De asemenea, la orizont se întrevăd potențiale dispute pentru accesul la resurse în regiunea Asia-Pacific. China și Japonia – și într-o mai mică măsură Taiwan și Coreea de Sud – continuă să conteste granițele maritime în Marea Chinei de Est. Depozitele de hidrocarburi din Marea Chinei de Sud și drepturile de pescuit sunt, la fel, o sursă de tensiune.

Creșterea economiilor emergente este, de asemenea, creatoare de noi dependențe globale. Țările producătoare de metale cheie, de exemplu, se bazează tot mai mult pe exporturile către China – „care este acum destinația pentru mai mult de jumătate din metalele exportate de Australia, Indonezia și Peru și pentru mai bine de o treime din exporturile realizate de Brazilia și Chile”. Alte economii emergente sunt în proces de creștere rapidă a importurilor lor de metale. Importurile de metal din Thailanda și-au crescut de opt ori valoarea în ultimii zece ani. Proiectele Jindar Steel indică faptul că India va importa 40-50 de milioane de tone de oțel până în 2020 – conform tendințelor actuale India va produce aproximativ 150 de milioane de tone de oțel până la această dată, în timp ce cererea va fi de 200 de milioane de tone.

Cresc temerile privind resursele

Cea mai reprezentativă dispută legată de resurse implică controlul chinez asupra pământurilor rare – care conțin un grup de 17 elemente metalice ale căror proprietăți unice le face indispensabile într-o varietate de tehnologii avansate, de la energie curată la apărare. China realizează 97% din aprovizionarea cu pământuri rare în lume. Dominanța chineză în acest sens este o sursă majoră de îngrijorare. Consumul accelerat din propriile resurse de pământuri rare, ar putea lăsa restul lumii fără o sursă alternativă viabilă pe termen scurt. Astăzi, accesul la acestea crează tensiuni comerciale între China, Statele Unite și UE. Țările occidentale acuză Beijingul de utilizarea unui sistem complex de export, ce restricționează accesul companiilor occidentale, cu scopul de a consolida poziția Chinei în rândul industriilor valoroase de prelucrare în aval. Începând cu anul 2004, China a aplicat, de asemenea, cote și impozite mai stricte pentru exporturile de cărbune cocsificabil, pentru care este cel mai mare producător din lume. Potrivit OCDE, aceasta a determinat în 2008 apartiția de producători chinezi de oțel cu „un avantaj al costului egal cu mai mult de 20% din prețul de pe piața mondială pentru oțel carbon”. Pe lângă China, „Indonezia a forțat, de asemenea, companiile să prezinte planuri de dezvoltare a capacităților interne de prelucrare, pentru a obține o licență de exportator de minereu de nichel și alte metale neprelucrate și planuri de aderare la o interdicție completă asupra exporturilor acestora până în 2014. Vietnam a impus restricții privind minereul de fier, cupru și alte metale de specialitate”. În India, al treilea cel mai mare exportator de minereu de fier din lume, a existat, de asemenea, o dezbatere de lungă durată despre o interdicție la export pentru a sprijini industria internă a oțelului.

Spectrul unui viitor deficit subliniază imperativul de a răspunde unei lumi mai competitive în ceea ce privește energia și resursele și implicațiilor acestora de securitate. Implicațiile geopolitice ale creșterii consumului de petrol în regiunea Asia-Pacific, de asemenea, rămân neclare. Potrivit unui raport recent a Chatham House, „până în 2020, importurile de petrol din Asia vor reprezenta aproximativ 60% din comerțul cu petrol interregional”. Din punct de vedere istoric, politicile de securitate energetică din S.U.A. implică sprijin pentru comerțul internațional și soluții bazate pe piețele – naționale sau internaționale. Această strategie este susținută de capacitatea militară și dorința de a proteja rutele comerciale, cum ar fi căile maritime și de a proteja sursele de aprovizionare. Având în vedere așa-zisa revoluție a gazelor de șist din S.U.A., precum și perspectiva independenței energetice în următoarele decenii, se pune întrebarea dacă evoluția nevoilor energetice ale S.U.A. poate avea efecte negative asupra politicii externe americane.

Nu toate penuriile se traduc în deficite pe termen lung. Creșterea recentă a prețurilor ca răspuns la extinderea utilizării de tehnologii magnet și restricții la export în China pentru pământuri rare, a început să se atenueze, pe măsură ce prețurile ridicate au condus la distrugerea semnificativă a cererii. Minele de pământuri rare din California și Australia au fost programate să intre în producție în 2012, care au ajuns într-un fel să ușureze aprovizionarea de exemplu pământuri ușor rare cum ar fi ceriu și lantan.

Din punct de vedere al preocupării pentru potențialele disfuncționalități de aprovizionare, economia Statelor Unite și cea a U.E. sunt extrem de vulnerabile la potențialele creșteri de prețuri a energiei, în parte rezultatul cererii în creștere din partea economiilor emergente. Consumul mare de energie pe cap de locuitor în Statele Unite face ca economia sa să fie mai expusă la fluctuațiile de pe piețele mondiale de energie în comparație cu celelalte țări dezvoltate. Fără accelerarea implementării unor tehnologii energetice bazate pe utilizarea de combustibili non-fosili, la nivel global, creșterea cererii de energie va fi îndeplinită de către combustibilii fosili, agravând viitoarele amenințări legate de climă și vor crește riscul de securitate energetică în țări și regiuni de interes pentru Statele Unite, fie ei prieteni sau dușmani.

Politica externă a UE în domeniul energiei și climei: convergență și fragmentare

Un set de interese divergente au îndreptat atenția politicilor Uniunii Europene și a statelor membre a acesteia către Asia. Acest lucru se datorează diferitelor profile industriale și de consum a statelor membre, localizării lor în Europa și nivelurilor de dependență de import. Tabelul 3.1. descrie o serie de factori cheie și exemple ale acestor divergențe, precum și evidențierea intereselor comerciale.

Tabel 3.1.: Relațiile energetice dintre UE și Asia – factori cheie și exemple

Sursa: ”Look East, Act East: transatlantic agendas in the Asia Pacific”, Report Nr. 13, Patryk Pawlak, EU Institute for Security Studies, 2012.

În ultimii ani, schimbările climatice au oferit într-o oarecare măsură un punct de răscruce în politicile energetice și climatice ale UE – chiar dacă au existat detractori notabili, cum ar fi Polonia, un stat membru bazat pe cărbune – în jurul căruia a apărut o viziune strategică care a fost în general respectată de către statele membre. Această aliniere a securității energetice și a agendelor de decarbonizare globale a permis statelor membre să se alăture în 2008, formând Pachetul de Energie și Climă, cu componente cum ar fi eficiența energetică, captarea și stocarea carbonului, energie curată și regenerabilă, investiții în tehnologie și o grilă de dezvoltare comună. Cu toate acestea, au fost exprimate preocupări pentru formele obiectivelor post-2020.

Cu schimbările climatice și energia curată ca preocupări, relațiile de cooperare cu Asia au crescut, de asemenea, semnificativ. Exemplele includ proiecte a unor mecanisme de dezvoltare curată, cărbune curat pentru China și India, precum și în cazul defrișărilor în Indonezia. Există, de asemenea o serie de ”parteneriate strategice” cu state cheie din Asia, incluzând Parteneriatul UE-China privind Schimbările Climatice (din 2005) sau Inițiativa UE-India pentru Dezvoltare Curată și Schimbări Climatice, precum și declarații la nivel înalt, cu Japonia, ASEAN sau ASEM. Comisia Europeană s-a angajat în proiecte din toată Asia prin cooperarea pentru dezvoltare, cu o alocare globală de 5.187 milioane de euro făcută pentru Asia pentru perioada 2007-2013. Cea mai mare parte a finanțării a fost inclusă în proiecte specifice, în funcție de sector sau de suportul bugetar pentru guvernele naționale, programate pe baza documentelor de strategie națională. Multe proiecte de dezvoltare tehnologică în comun au fost promise sau investite.

Alături de inițiative conduse de UE sunt game largi de activități paralele desfășurate de către statele membre cu omologii din Asia. Acestea includ, de exemplu, activități de colaborare desfășurate de către statele membre cu China în sectorul energetic (a se vedea tabelul 3.2). S-au făcut doar unele procese limitate pentru o politică UE combinată pentru Asia, și angajamentele au tins să se limiteze la anumite țări considerate poluatori majori sau competitori pentru aprovizionarea cu energie. În orice caz, statele membre au rezervat în mod tradițional prerogative semnificative atunci când vine vorba de politica energetică, și negociază frecvent separat cu terțe părți.

În ciuda unor tentative de coordonare, preferințele naționale adesea submină poziții comune de negociere. Mixul energetic din diferite țări afectează, de asemenea, capacitatea UE de a pune în aplicare o politică energetică concentrată. Sistemul de energie electrică din Polonia folosește 90% cărbune, iar Estonia, Republica Cehă și Bulgaria folosesc toate cărbune pentru majoritatea producției de electricitate, în timp ce Germania este dependentă de gazul rusesc.

Tabelul 3.2.: Asistență oficială de dezvoltare energetică de la instituțiile UE și statele membre în China (2001-2010) (în milioane de dolari americani)

Sursa: baza de date OECD-DAC

Evoluțiile recente, de la îndatorarea Europeană și criza financiară, prețurile ridicate și volatile ale resurselor, împreună cu impasul din arenele climatice și comerciale la nivel mondial, au făcut, de asemenea, mai dificilă continuarea sau dezvoltarea acestor activități. Și aceste noi limite subminează coerența la care aspiră strategia UE privind energia și schimbările climatice. Cu presiunea pentru un acord climatic global trecută pe un plan secundar, este mai puțină aliniere între diferitele fațete ale politicii de secutitate europene în legătură cu energia și clima. Astăzi, dimensiunile externe ale politicii energetice europene sunt din nou mai aliniate cu comerțul și ordinea de zi a investițiilor, concentrându-se în mare parte pe accesul pe piață, extinderea pieței și condițiile investițiilor.

În orice caz, îngrijorarea față de comerț și competitivitate continuă să elimine încet orice fond comercial potențial din partea UE, în special în ceea ce privește China – fie datorită restricțiilor la export, cerintele de conținut local, proprietatea intelectuală, fie drepturile inegale ale companiilor străine din China, în special în sectorul serviciilor. Multe dispute comerciale, de asemenea, continuă să tensioneze relațiile UE-China: cele mai recente includ panouri solare și minereuri din pământuri rare. ”Dintre cele 37 de investigații de apărare comercială în curs ale UE din iunie 2011, 15 implică companiile chineze.”

Cu toate acestea, pe probleme de energie și scimbări climatice, o abordare regională este tot mai importantă. Concurența și cooperarea pentru energie este esențială în structurarea prețului și dinamica aprovizionării, în timp ce inițiativele privind schimbările climatice sunt adesea consolidate prin integrare regională și beneficii la scară. Acest lucru este valabil nu numai pentru UE, ci și pentru Asia. De exemplu, modul în care este prevăzută furnizarea de gaze naturale pe piața de nord-est a Asiei va avea un impact uriaș asupra regiunii în ansamblu. În urma dezastrului de la Fukushima din Japonia și opririlor consecutive a reactoarelor nucleare, cererea Japoniei pentru gaze naturale lichefiate (GNL) a crescut, care împreună cu creșterea cererii din China duce la diferențe de preț semnificative pe piețele nord americane și europene.

Problemele legate de gaz din Rusia evidențiază, de asemenea, nevoia critică de legături între piețele de gaz din UE și Asia. Rusia furnizează o conductă prin vestul Chinei, aceasta făcând din Rusia un furnizor universal în Europa și Asia capabil să dicteze termenii și prețurile. Ca un contor pentru poziția de negociere a Chinei furnizând o conductă prin nord-estul Chinei, Rusia a amenințat în mod repetat cu încheierea unei înțelegeri cu Coreea de Sud pentru a construi o conductă de gaz care leagă cele două țări prin intermediul Coreei de Nord, cu posibilitatea ca securitatea energetică și tensiunile nucleare din regiune să ia amploare.

O strategie regională din Asia, cu sprijinul UE, precum și alte piețe-cheie din Rusia, ar avea potențialul de a accelera soluționarea aprovizionării cu gaze naturale, precum și de a menține prețurile la nivel echitabil. Acest aspect va câștiga probabil mai multă atenție, pe măsură ce gazul va avea o importanță crescândă în Asia; în timp ce țări, în special precum China, caută să reducă dependența de cărbune și să reducă emisiile. Întârzirea în construirea unei conducte sau prețurile neobișnuit de ridicate, ar putea lăsa China cu mai puține opțiuni pentru sectorul energiei pe bază de cărbune.

O nouă agendă transatlantică privind energia și schimbările climatice în Asia

SUA și UE nu au o viziune strategică comună cu privire la regiunea Asia-Pacific, în parte din cauza percepției diferite asupra riscurilor și amenințărilor de securitate, precum și concentrarea în principal a UE privind vecinii din sud și est. Privid spre viitor, o agendă transatlantică care aderă la o viziune strategică unică, care integrează energia, schimbările climatice și securitatea resurselor va fi o provocare. Chiar dacă mixul de combustibil din sectoarele energetice variază considerabil în interiorul și între regiuni, există unele zone prioritare de acțiune comună. În acestă conjunctură critică, elementele unei agende de cooperare transatlantică ar putea aborda următoarele aspecte:

Volatilitatea prețului petrolului: Prin G20, UE și SUA ar putea discuta cel mai bine cum ar putea spori stabilitatea piețelor petroliere internaționale prin stocuri naționale minime, în special pentru mulți consumatori emergenți majori din Asia care nu sunt membre ale Agenției Internaționale pentru Energie și prin urmare nu sunt obligate la cerințele minime de depozit de 90 de zile.

Cărbune: Cărbunele rămâne o parte importantă a mixului energetic și de electricitate în toate cele trei regiuni. O coordonare trilaterală ar fi benefică într-o serie de domenii, cum ar fi captarea și stocarea carbonului precum și în politici de finanțare pentru a promova cele mai bune tehnologii disponibile și standarde de performanță privind emisiile comune.

Regenerabile: Este nevoie de o gândire politică mai avansată pentru a conduce implementarea unei noi generații de tehnologii în sistemele energetice viitoare, de exemplu rețele inteligente și anumite tehnologii de stocare. Ca consumatori și producători majori de energie din surse regenerabile, aceste trei regiuni pot deveni un domeniu cheie de testare pentru noi politici și, prin urmare, hub-uri pentru dezvoltarea sistemelor locale și regionale de energie electrică bazate pe surse regenerabile.

Standardele globale: Energia și utilizarea resturilor rămâne o zonă slab dezvoltată a politicilor energetice naționale și cooperării internaționale, în ciuda importanței producției globale și lanțurilor de aprovizionare. În timp ce guvernele și organismele regionale necesită din ce în ce mai multe energii de referință, dezvoltarea unui aranjament global pentru standarde dinamice va consolida cooperarea și va accelera inovația.

Evaluarea implicațiilor geopolitice ale noilor resurse fosile: Implicațiile geopolitice și de securitate ale noilor evoluții din sectorul energetic rămân neclare sau contestate – fie dependența redusă a SUA pentru petrolul străin, fie creșterea cererii din nord-estul Asiei pentru gazul rusesc. De asemenea, este nevoie de mai multă gândire comună pentru a evalua implicațiile de securitate a viitoarei independențe energetice a SUA pentru Asia și Europa, inclusiv a probabilității de reevaluare a priorităților acesteia în politica externă și de apărare, precum și potențialele răspunsuri din partea altor puteri majore din Asia.